Geopolitica și Rolul Geografic în Cadrul Fenomenului Politico Militar

Universitatea „Lucian BLAGA”, SIBIU

Facultatea de Științe Socio-Umane

Departamentul Relații Internaționale, științe politice și studii de securitate

“Diplomație și Politică Externă în relații Internaționale”

Geopolitica și rolul geografic în cadrul fenomenului politico-militar

Coordonare științifică:

Conf.univ.dr. GABOR Gabriel

Masterand:

București

2016

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE DESPRE GEOPOLITICĂ

1.1. Definiții

1.2. Școli geopolitice

1.2.1. Școala geopolitică germană

1.2.2. Școala geopolitică franceză

1. 2.3. Școala geopolitică anglo-americană

1.2.4. Școala geopolitică rusă

1.2.5. Școala geopolitică românească

CAPITOLUL II. GEOPOLITICA AXELOR

CAPITOLUL III. TENDINȚE GEOPOLITICE. VIITOR

3.1. Tendințe politico-militare la nivel global la începutul secolului XXI

3.1.1. Conflicte, crize și amenințări în zorii mileniului trei

3.1.2.Incertitudini și posibile soluții în reconfigurarea ordinii mondiale

3.2. Evoluții și dimensionări posibile în raporturile mondiale de putere

3.2.1. O lume cu geometrie variabilă

3.2.2. NATO în schimbare

3.3. Posibile evoluții geopolitice și geostrategice în Europa secolului al XXI – lea

CAPITOLUL IV. ACȚIUNILE MILITARE ALTELE DECÂT RĂZBOIUL

4.1. Scopurile generale si specifice. Obiectivele operațiilor

4.2. Caracteristici esențiale

4.3. Criterii de clasificare

4.4. Principiile AMADR

4.5. Scopurile specifice și obiectivele operațiilor

4.6. Forțele, mijloacele și misiunile caracteristice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În prezent, geopolitica redevine o realitate a lumii contemporane amplificându-și preocupările, de la nivele locale și statale la cele regionale și globale, devenind o știință extrem de necesară, atât pentru guvernanți și politicieni cât și pentru publicul larg. Am putea cita definiția dată acestei științe, încă din anul 1937, de Ion Conea care spunea: „Geopolitica e un produs și un imperativ al zilelor noastre de viață planetară unificată”.

Geopolitica a avut o evoluție care, în mare măsură, a fost determinată de nivelul dezvoltării cuoașterii în domeniul disciplinelor socio-umane cât și de concepțiile filosofice și politice care au dominat la un moment dat lumea științifică, academică, politică, diplomatică și nu în ultimul rând opinia publică.

Geopolitica poate fi înțeleasă în primul rând ca o realitate, un tip aparte de comportament al actorilor în mediul internațional și apoi ca o reprezentare a acelei realități, care prin operaționalizare poate să devină și metoda/instrument de analiză a relațiilor internaționale. Ea a apărut ca teorie în câmpul disciplinelor care studiază raporturile dintre state sub toate formele și aspectele la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE DESPRE GEOPOLITICĂ

1.1. Definiții

Nu există o definiție univocă a geopoliticii și nici în ce privește locul său într-un context interdisciplinar. Unii cercetători situează geopolitica în cadrul științelor exacte, alții, al celor politice, cu referire la relațiile internaționale, după cum există voci care i-au decretat autonomia științifică, numind-o „conștiința geografică a statului” sau, pur și simplu, „geologia politicii” care furnizează, acesteia din urmă, o bază „naturalistică”, deci obiectivă.

În general, geografii academici tind să situeze geopolitica în contextul strict al științelor geografice, îngăduindu-i-se astfel statutul de disciplină (foarte des Geopolitică și nu Geografie politică).

Noțiunea de geopolitică a fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen in 1899, deși fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea Geografia politică.

La întrebarea ce este Geopolitica, răspunsurile diferă: de la știință sau disciplină științifică la teorie, doctrină sau numai metodă.

Câteva definiții ale geopoliticii:

► Denis Touret, de exemplu, specialist francez în drept internațional, o definește ca fiind o știință: "Geopolitica este știința umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de aparențe, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice și umane care condiționează deciziile strategice ale actorilor internaționali din viața ideologică, politică și economică mondială" . La fel și geograful Yves Lacoste: "Geopolitica are ca obiect descrierea și explicarea rivalităților de putere privind teritoriile, rivalitățile naționale" .

► Tot știință o consideră și geopoliticianul american (de origine română) Ladis Kristof, unul dintre primii analiști care au încercat reabilitarea domeniului: "Geopolitica … are în centrul atenției fenomenele politice și încearcă să le dea o interpretare geografică și, totodată, studiază aspectele geografice ale acestor fenomene" . De altfel L. Kristof este primul analist american care a pledat pentru revenirea la termenul de Geopolitică, începând cu studiul său din 1960. Acest lucru i s-a părut prematur unui veteran al studiilor politice americane, Norman Pounds, autor al unei lucrări de referință în domeniu, intitulată Political Geoghraphy, în care afirmă, în ediția din 1969: "Dacă această carte este Geografie Politică sau Geopolitică, numai cititorii vor putea răspunde. Reînvierea termenului de Geopolitică de către Kristof este, probabil, prematură și va rămâne așa atâta vreme cât multă lume asociază termenul cu inumana politică a celui de-al Treilea Reich" .

► Un alt american, P.O. Sullivan, consideră însă că "geopolitica este o disciplină universitară care studiază geografia relațiilor dintre deținătorii puterii, fie că sunt șefi de state, fie organizații transnaționale" .

În schimb, literatura socio-politică din țările comuniste, inclusiv din România, după modelul sovietic a considerat Geopolitica fie o teorie ("Teorie care, exagerând o serie de teze ale determinismului geografic și ale antropogeografiei privitoare la istoria și la filozofia culturii, a pretins că politica unui stat ar fi determinată de situația sa geografică. Geopolitica justifică politica de expansiune și agresiune și propagă deschis militarismul și colonialismul …" ), fie o doctrină ("Doctrină social-politică neștiințifică, retrogradă, apărută către sfârșitul sec. XIX … care, în explicarea fenomenelor sociale și politice, atribuie un rol primordial factorilor geografici și demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spațiului vital și al rasismului" ). Alți analiști, între care Hervé Coutau-Bégarie, o apreciază a fi doar o metodă: "Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanță, nici ca esență, deoarece acești doi termeni nu acoperă o realitate; geopolitica și geostrategia nu reprezintă decât o modalitate de abordare a acesteia. Întradevăr, este vorba despre o metodă (subl. noastră), despre un mod de raționament; nu se poate deci afirma că un anume eveniment aparține geopoliticii; în schimb se poate afirma că un anume eveniment sau un anume fapt poate fi interpretat în termeni ce țin de geopolitică și geostrategie" . Având în vedere domeniile implicate și suportul necesar pentru a explica fenomenele ce incumbă Geopoliticii, consider că Geopolitica este, în fapt, o disciplină științifică interdisciplinară, la granița dintre Geografie, Istorie, Știința Politică și Științele Sociale, care stabilește relația dintre evenimentele politice și spațiul geografic, precum și distribuția puterii pe Glob.

Iată alte câteva definiții sau numai aprecieri privind Geopolitica:

► americanul H. Weigert: "… aplicarea principiilor geografice … în jocul dorinței de putere" ;

► britanicul P. Taylor: "Limbajul curent distinge Geopolitica ca fiind disciplina ce tratează rivalitatea între două mari puteri (puteri centrale sau puteri emergente din semi-periferie) și imperialismul ca dominație exercitată de Statele puternice (ale centrului) asupra Statelor slabe (de la periferie)… În spațiu, Geopolitica este asociată relațiilor Est-Vest și imperialismului relațiilor NordSud".

► italianul Carlo Jean: "Geopolitica este o reflecție, un sistem de raționament, este o conceptualizare a spațiului, nu numai fizică (fizico-geografică, n.n.), ci și umană și, în același timp, multidimensională, care precede și care este finalizată prin individualizarea intereselor naționale și a marilor alegeri/decizii politice într-o lume care s-a transformat rapid și care este pe cale de a deveni mai globală și mai frământată, mai dornică de reguli și de o ordine mai puțin incertă și conflictuală, în care evoluția fenomenelor este accelerată dacă viteza de răspuns nu este la fel de ridicată".

► francezul Paul Claval: "Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenți pe scena internațională, fie că este vorba despre politicieni, diplomați, militari, de organizații nonguvernamentale sau de opinia publică. Ea este interesată de calculele unora sau altora și de ceea ce îi împinge să acționeze. Este sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniștilor, reflectă eterogenitatea spațiului, condițiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică. Este interesată de obiectivele ce vizează cooperarea sau destinderea relațiilor, dar și de utilizarea forței sau de jocurile viclene".

►francezul Christian Daudel: "… geopolitica se construiește deschizându-se, înainte de toate, problematicilor «contemporane» și de «amploare mondială»…: cele având legături cu politica statelor și cu influențele reciproce, cu dreptul internațional, cu relațiile diplomatice, cu securitatea și apărarea, cu raporturile de putere în lume. Este vorba, de asemenea, de studiul acțiunii diferitelor organisme internaționale (…), urmărindu-se ceea ce s-ar putea numi «regulile jocului» aplicate la spațiu, în aspectele lor cantitative și calitative: jurisdicția internațională (delimitări de suveranitate teritorială, tema permanentă a frontierelor), modalitățile de trecere și de circulație în lume (strâmtori, arhipelaguri, survolarea teritoriului), reglementări diverse, eventual de opinii, atitudini și comportări (pacte de neagresiune, tratate de asistență, acorduri militare, alianțe diplomatice, restricții de deplasare, diferende de frontieră, litigii istorice)".

►Ion Conea: "Dar tocmai aceasta este, prin excelență, ceva ce numim – sau ceea ce trebuie să numim: geopolitică, adică viața politică planetară condiționată și explicată prin geografie".

►Sergiu Tămaș: "… analiza geopolitică oferă temeiuri pentru o interpretare ce poate fundamenta strategii adecvate în raport cu oportunitățile sau amenințările ce privesc un stat".

Geograful român cu cele mai sistematice preocupări de geopolitică, Ion Conea, citează poziția autorilor germani Hennig-Korholtz în această privință: „Să fie bine stabilit că geopolitica și geografia politică nu e unul și același lucru, deși aceste discipline au o sumedenie de puncte de contact. Geografia politică se ocupă cu aspectul și împărțirea politică a statelor într-un moment dat – așadar cu o permanență – pe câtă vreme geopolitica se ocupă cu mișcările din procesul de devenire a statelor, mișcări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea stărilor celor în ființă la un moment dat – cu acestea și cu rezultatele lor. Geografia politică dă instantanee imagini ale unei stări de moment, la fel cu clișeele fotografice; geopolilica, dimpotrivă, ne prezintă ca și un film, forțe și puteri în desfășurare" .

1.2. Școli geopolitice

1.2.1 Școala geopolitică germană

Reprezentantul geopoliticii germane dintre cele două războaie mondiale, Karl Haushofer (1869-1946), a grupat în jurul său tinerii profesori de istorie și geografie, marcați profund de înfrângerea Germaniei și rezultatele păcii de la Versailles (1919).

Influențat de ideile lui Kjellen, Haushofer tinde spre o geoplitică militară, pusă în slujba renașterii Germaniei. În acest sens, el își propune impunerea geopliticii ca „știință”, apoi ca „disciplină aplicativă” și, de asemenea, ca „o artă indispensabilă coducătorului politic”. K.Haushofer este primul care face distincția între Geografia Politică și Geopolitică, aflate în relații de succesiune. Acesta afirma ca Geopolitica este „o combinație între geografie, istorie, știință politică, economie politică și sociologie”. În acest sens, el va face deosebire între cele două discipline astfel:

– geografia politică – învățătura despre distribuția puteri statelor în spațiul suprafeței terestre și despre condiționarea sa de pământ prin formă, spațiu, climă și înveliș;

– Geopolitica – știința despre formele de viață politice în spațiile de viață naturale, ce se străduiește să înțeleagă dependența lor geografică și condiționarea lor de-a lungul mișcării istorice.

Prin eforturile lui K.Haushofer, geopolitica devine disciplina universitară în cadrul Școlii Superioare pentru Politică din Berlin. De asemenea, împreună cu Erich Obst, Otto Maull și Herman Latensach, înființează în 1924 revista „Zeitschrift fur Geopolitik” (Revista de Geoplitică); din 1939 catedră de Geopolitică este transformată în Institut de Geopolitică, având ca director pe Albrecht Haushofer, fiul lui Karl Haushofer. Același grup, în frunte cu A. Haushofer, își va expune programul geopolitic în lucrarea „Baustenie zur Geopolitik” (Piatra de temelie a Geopoliticii), în care se precizează că:

a.geopolitica afirmă rolul determinant al pământului în desfășurarea evenimentelor politice;

b.ea se bazează în special pe geografia politică;

c. particularitățile spațiilor terestre studiate de geografie delimitează cadrul geopolitic în care trebuie să se desfășoare evenimentele politice;

d. geopolitica își propune să fie călăuză în viața politică;

e. geopolitica vrea să devină și trebuie să devină conștiința geografică a statului.

Geoplitica promovată de școala lui Haushofer a devenit doctrină de stat în Germania nazistă. Ea a influențat puternic și formarea unei concepții geopolitice în Italia, care avea ca temă centrală transformarea Mării Mediterane în „Mare Nostrum”. În Extremul Orient, Japonia a preluat, în expansiunea sa asiatică, concepția „spațiului vital”.

Geopolitica anglo-saxonă și franceză individualizau geopolitica revanșardă germană prin cuvântul „Geopolitik”, pentru a o diferenția de geopolitica propriu-zisă. Exemplul geopoliticii germane ridică o întrebare cardinală: o știință poate exista ca atare, făcând abstracție de legile valabile pentru toate locurile și toate timpurile ? Răspunsul a fost dat de K. Haushofer însuși când afirma că „Geopolitica nu poate oferi răspunsuri certe, decât la cel mult 25 la sută din cazuri”. Mai mult, singura certitudine pe care geopolitica o putea oferi în epocă, era aceea a unei metode de studiu a fenomenelor internaționale.

Ezitând în definirea geopoliticii ca știință sau metodă, Haushofer este înclinat spre adoptarea unui alt termen pentru geopolitică, cel de „Geografie dinamică”, al cărui caracter activ ar decurge din influența mediului asupra acțiunii omului, inclusiv a formării raselor, aspectului, a împletirii și a succesiunii evenimentelor”.

1.2.2. Școala geopolitică franceză

Primul reprezentant de marcă al școlii franceze de geopolitică a fost Elisee Reclus (1830 – 1905). Participant la Comuna din Paris, este condamnat la zece ani de exil. Instalat în Elveția întreprinde o seamă de călătorii în lume pe baza cărora va publica lucrarea „La Nouvelle Geographie universelle”, în 19 volume, între 1872 și 1895 (17 873 pagini, 4 290 de hărți). A doua lucrare, „L’Homme et la terre”, va apare după moartea sa. Yves Lacoste îl consideră pe Reclus drept părintele intelectual al geopoliticii franceze. Pornind de la concluzia că „geografia nu este altceva decât istorie în spațiu, tot așa cum istoria este geografie în timp (…), tezele lui Reclus pot fi sintetizate astfel:

– o viziune asupra Terrei ca o totalitate complexă în permanentă schimbare;

– acțiunea omului asupra mediului, văzută ca sursă a progresului și regeresului.

Vidal de la Blache (1845 – 1918) este considerat fondatorul școlii franceze de geografie, mai exact al geografiei umane”. Încă din prima sa lucrare, „Tabloul geografic al Franței” (1903), Vidal de la Blache afirmă rolul omului în utilizarea posibilităților oferite de mediul geografic.

Ideile geopolitice promovate de Vidal de la Blache au fost exprimate fără echivoc de Jacques Ancel în lucrarea „Manuel geographique de politique Europeenne” (1936), care considera că geopolitica este totuna cu geografia politică sau că ea trebuia să se întemeieze pe analize și sinteze foarte riguroase, apelând întruna la istorie și la studiul precis al mediului. Aceeași nediferențiere, între geografia politică și geopolitică, o găsim și la Albert Demangeon (1872 – 1940), care considera că aceasta din urmă trebuie definită ca „teorie a acțiunii în spațiul politic”.

Prin lucarea „Geographie des frontieres” (1938), J. Ancel dă o ripostă la lucrarea lui K.Haushofer, „Grenzen”, apărută în 1927, care propunea așa-zisa frontieră culturală, ce îngloba nu numai Germania ci și aria germanică (toate regiunile în care se vorbește limba germană).

După cel de-al doilea război mondial, geopolitica a fost practic inexistentă în Franța, ca de altfel în toată Europa, datorită ostilității față de geopolitica nazistă. Doar în perioada 1959 – 1968, generalul Charles de Gaulle a întreprins unele măsuri antiatlantiste în urma cărora Franța a ieșit din structura militară (nu și politică) a Pactului Nord-Atlantic, încercând să elaboreze o strategie Geopolitică proprie.

Întrucât această acțiune n-a avut rezultatul scontat, Franța s-a orientat spre colaborarea intereuropeană franco-germană și cu URSS, de unde a rezultat cunoscuta teză a lui de Gaulle – „Europa de la Atlantic la Urali” -, teză concepută în spiritul „continentalismului”.

Începând cu anii ’70, când Geopolitica anglo-saxonă începe să ia avânt, geopoliticienii francezi, asemenea altor europeni încep să se încadreze în spiritul anglo-saxon, activând ca experți ai organizațiilor internaționale – NATO, ONU.

Un reprezentant al acestei direcții este Jacques Attali, fost consilier al președintelui Franței, Francois Mitterand, și apoi director al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare; autorul lucrării „Lignes d’horizon” (1990). Attali afirmă că omenirea a pășit în era economiei de piață în care dualismul geopolitic între telurocrație și talasocrație, adică Uscatul și Marea, dispare și se instaurează, în aceste condiții era „geoeconomiei”, ca expresie a mondialismului.

După cel de-al doilea război mondial, principala figură geopolitică franceză a devenit Yves Lacoste. Născut în 1929, el își începe activitatea cu lucrarea „Geographie du sous-developpement” (1965); dar afirmarea sa ca geopolitician este marcată de lucrarea „La geographie, ca sert d’abord a faire la guerre” (1976), consacrată analizei războiului din Vietnam.

După Yves Lacoste, geopolitica trebuie percepută ca un nou mod de a vedea lumea și complexitatea conflictelor sale. Geopolitica, afirmă savantul francez, are de a face cu rivalități de putere privind teritoriile și populațiile ce le locuiesc. Este interesant de menționat că, în urmă cu aproape șapte decenii, Ion Conea exprima un punct de vedere similar: „Geopolitica nu va studia statele în parte, ci va studia jocul politic dintre state (…). Geopolitica va fi știința relațiilor sau a presiunilor dintre state”.

În acest spirit Yves Lacoste face abstracție de schemele lui MacKinder, Mahan sau Haushofer; el utilizează metodica geopolitică pentru a descrie conflictele interetnice și interstatale, procesele demografice și chiar „Geopolitica alegerilor politice”.

Prin revista „Herodote”, Yves Lacoste a repus geopolitica în drepturile sale, după o lungă perioadă de ignorare, datorată analogiei cu geopolitica nazistă. El readuce în actualitate pozițiile lui Camille Vellaux și Lucien Febvre, care declarau că geopolitica are ca obiect de studiu, mai degrabă, „problemele politice și economice pe care le pun regiunile sau marile individualități naturale ale planetei și nu atât problemele politice și economice care să privească un singur stat”.

În concepția lui Yves Lacoste, geopolitica este o metodă de analiză a evoluției politice și conflictuale la ordinea zilei. În acest scop, el se bazează pe hartă, „prima formă de percepere a spațiului”, pe istorie, în măsura în care se poate explica evoluția actuală, și pe analiza frontierelor, ca expresie a raportului de forțe.

Yves Lacoste a impulsionat dezvoltarea „geopoliticii electorale” pentru studierea relației între preferințele politice ale populației și teritoriul pe care locuiește. Promotorul acestei direcții a fost Andre Siegfried (1875 – 1959), autorul a numeroase lucrări de geografie politică, și a lucrării „Tableau de partis en France” (1930).

De pe poziții opuse grupului de la „Herodote” – considerat de orientare politică de stânga -, în 1982 a luat ființă Institutul Internațional de Geopolitică din Paris. Prin intermediul revistei „Geopolitique”, institutul caută să reînvie concepția Geopolitică a generalului Charles de Gaulle (1890 – 1970), care vedea Franța o putere continentală și maritimă.

1.2.3 Școala geopilitică anglo-americană

Școala Geopolitică anglo-saxonă s-a remarcat îndeosebi prin contribuția adusă de lucrările britanicului H. MacKinder și mai ales de cele ale americanului Alfred Mahan și urmașilor săi nord-americani. Urmând exemplul Marii Britanii, care devenise stăpâna mărilor și a unui imens imperiu colonial, SUA nutrea ambiții similare. Lansarea doctrinei Monroe în 1823, care se împotrivea oricărui amestec al unei puteri străine în afacerile continentului american, a fost urmată de afirmarea fățișă a politicii expansioniste. În 1898, senatorul Albert J. Beveridge afirma: „comerțul mondial trebuie să fie și va fi al nostru, îl vom avea. Vom acoperi mările cu marina noastră comercială; vom construi o flotă pe măsura măreției noastre”

Primul care a elaborat o doctrină geopolitică adaptată la tendințele expansioniste americane, a fost amiralul Alfred Thayer Mahan (1840-11914), titular, din 1885, al cursului de Istoria flotei maritime la Colegiului naval din New-Port. În 1890, publică prima sa carte, devenită clasică, în domeniul strategiei militare „The influence of Sea Power în History (1660 – 1783)” (1890) – Influența Puterii maritime de-a lungul istoriei. La intervale scurte publică alte lucrări: The infuence of sea power upon the french revolution and Empire (1793 – 1812) (1892) – Influența forței maritime asupra Revoluției franceze și Imperiului -, The Interest of America in Sea power (1897) – Interesul Americii pentru forța maritimă.

Spykman introduce o nouă completare la imaginea Geopolitică a lumii – „Oceanul de mijloc” (Midland Ocean). În viziunea lui Spykman, Oceanul Atlantic este practic o mare interioară situată între America și Europa, care contribuie la realizarea uniunii între aceste două continente, pe baza comunității culturale de origine vest-europeană. Rolul principal în această uniune, revine SUA, cu complexul lor economic și militar, realizat prin intermediul Pactului nord-atlantic (NATO).

Importanța acordată „Rimland-ului” de către Spykman, va sta la originea strategiei de încercuire a URSS-ului, în vederea limitării posibilităților ei de acțiune. Împreună cu Mahan, Spykman poate fi considerat părintele spiritual al „atlantismului”, încununat de NATO.

În concluzie, se poate afirma că școala Geopolitică anglo-saxonă, în speță cea americană, prin abordarea consecventă a concepției „Sea Power”, și-a demonstrat superioritatea asupra școlilor continentale. Această concepție geopolitică a continuat și după cel de-al doilea război mondial.

Epoca de după cel de-al doilea război mondial a fost dominată de instaurarea sistemului bipolar de putere – SUA versus URSS. În aceste condiții, geopolitica americană, continuând linia lui Spykman, își orientează eforturile pe confruntarea între cele două superputeri, desfășurată pe fondul existenței unui vast arsenal nuclear. Totodată, ea se delimitează de geopolitica interbelică, îndeosebi de cea germană, denumită „Geopolitik”, în opoziție cu noua „Geopolitics”. Un prim răspuns la această situație îl oferă lucrările „Geography and Politics in a World Divided” din 1963, a lui Saul Cohen și „The Geopolitics of the Nuclear Era” (1977), scrisă de Colin S. Gray. Afirmând că Geoplitica este știința puterii în spațiu, Gray susține că SUA trebuie să contracareze URSS peste tot unde ea caută să avanseze. Abordând strategia SUA și NATO, el militează pentru amplasarea armelor nucleare în funcție de particularitățile geografice și geopolitice ale diferitelor regiuni.

În paralel cu extinderea influenței SUA în lume, a avut loc afirmarea concepției „mondialiste”, care postulează inevitabilitatea integrării planetare depline, trecerea de la multitudinea de state, națiuni și culturi la o lume omogenă – „One World”. Această concepție își trage rădăcinile din epoca interbelică, mai exact din 1921, când a fost înființat „Council on Foreign Relations”, avându-l în frunte pe bancherul American J.Morgan. În 1973 a fost creată structura mondialistă „Trilateral”. Trilaterala a fost menită să reunească sub egida SUA trei „mari spații” aflate în fruntea dezvoltării tehnice și economiei de piață:

1. spațiul american – America de Nord și Sud;

2. spațiul european;

3. spațiul pacific, controlat de Japonia.

Zbigniew Brzezinski este unul dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai geopoliticii americane. Polonez de origine, devine în 1960 profesor la Columbia University, iar din 1961 director al Institutului pentru Studiul Comunismului. Între anii 1973 – 1976, conduce „Comisia Trilaterală”, al cărei membru fondator este. În 1976, este numit de președintele Jimmy Carter șeful Consiliului Securității Naționale.

Din 1980, revine la catedră, activând totodată la Centrul de Studii Strategice și Internaționale de la Universitatea Geogetown din Washington. Consacrat prin lucrările axate pe fosta lume comunistă, mai ales prin cele care tratează relațiile dintre Occident și Rusia, Brzezinski ajunge să abordeze problemele politicii mondiale din perspectiva perpetuării dominației americane în lume. În lucrarea „The Grand Chessboard” (1977) – Marea tablă de șah, el afirmă că SUA a dobândit statutul de primă putere a lumii, în urma obținerii supremației pe plan militar, economic, tehnologic și cultural. SUA a transformat Europa în cap de pod pentru dominația Euroasiei cu ajutorul NATO, controlând automat Orientul Mijlociu și Africa. Pentru a demonstra rolul actual de unică superputere a SUA, Brzezinski analizează marile probleme geopolitice ale lumii contemporane.

Predecesor lui Brzezinski, în funcția de consilier pe probleme de securitate națională în timpul administrației Nixon, Henry Kissinger, originar din Germania și profesor la Harvard, este una dintre cele mai prestigioase figuri ale diplomației și științei politice americane din a doua jumătate a secolului trecut. Apropiat a lui Nelson Rockefeller, Kissinger se remarcă prin lucrarea „Armele nucleare și politica externă”, în care exprimă o serie de rezerve față de politica externă a administrației Eisenhower.

A avut un rol major în politica de deschidere a administrației Nixon către China; a fost implicat în problemele Orientului Mijlociu după războiul de Yom Kippur (1973) și în negocierile cu U.R.S.S. privind armele nucleare. Secretar de Stat în administrațiile Nixon și Ford, Kissinger și-a expus principiile de politică externă în lucrarea „Diplomația”, care reprezintă o sinteză a istoriei relațiilor internaționale din epoca modernă și contemporană.

1.2.4 Școala geopilitică rusă

Este dificil de a vorbi de o școală Geopolitică rusă, în sensul adevărat al cuvântului, întrucât în perioada Uniunii Sovietice geopolitica era caracterizată ca o „pseudoștiință burgheză”, „imperialistă” sau „fascistă”. Funcțiile acesteia erau suplinite de câteva discipline precum strategia, geografia militară, teoria dreptului și a relațiilor internaționale, geografia, etnografia, etc. Cu toate acestea, comportarea geopolitică a URSS pe scena internațională dovedește existența unui model de comportare geopolitică deosebit de rațional și eficient până la un moment dat.

Stabilirea spațiului hegemonic în Europa Centrală și de Est, consolidarea poziției în

sudul Euroasiei, pătrunderea în Africa, demonstrează existența unei politici fundamentale din punct de vedere geopolitic și geostrategic. Geopolitica propriu-zisă a fost dezvoltată de cercurile marginale din emigrație sau din interior.

Piotr Nikolaevici Savițkii (1895 – 1968) este primul geopolitician rus. Economist de formație, după revoluția din 1917 emigrează în Cehoslovacia unde, în 1921, împreună cu cneazul N.S. Trubețkoi, pune bazele mișcării euroasiatice. Concepția euroasiatică a lui Savițkii s-a conturat sub influența slavofililor, care aveau ca idee centrală specificitatea identității istorice a „velikorușilor”. După război, în 1945, este arestat de sovietici și condamnat la zece ani de lagăr. În 1956, se întoarce la Praga, unde va înceta din viață după 12 ani.

Ideea centrală a lui Savițkii constă în aceea că Rusia reprezintă o formațiune civilizațională, definită prin centralitatea poziției sale. Unul dintre articolele sale, „Gheograficeskie i gheopoliticeskie osnovî evraziistva” (1933) – Bazele geografice și

geopolitice ale eurasianismului -, începe cu cuvintele: „Rusia are mult mai multe argumente, decât China, să se numească Statul Central”.

Continuatorul concepției eurasiatice a lui Savițkii, a fost istoricul și etnograful Lev Gumiliov. Fără a menționa în lucrările sale cuvântul „Geopolitică”, din cauza ideologiei comuniste, prin teoria sa despre etnogeneză și ciclurile etnice, Gumiliov se situează pe pozițiile abordării „organiciste” și a „determinismului geografic”, preluate din lucrările lui Ratzel, Kjellen, Haushofer.

Analizând perioada timpurie a hărții etnice eurasiatice, Gumiliov oferă o nouă imagine a istoriei politice a Orientului eurasiatic, pe care îl prezintă ca un centru aparte de etnogeneză, cultură și dezvoltare statală.

Dezvoltând cauzele etnogenezei, Gumiliov demonstrează cu numeroase exemple cum, prin acumularea unor factori multipli, are loc explozia etnogenă tot așa cum, conform teoriei organiciste, are loc și degradarea etnosului până la stadiul de „etnosuri relicve”.

Referitor la geopolitica internă a Rusiei, Dughin vizează un spațiu mult mai mare decât cel actual, incluzând pe lângă spațiul fostei Uniuni Sovietice și pe cel al fostului lagăr socialist. Sunt analizate relațiile actuale ale Rusiei cu fostele republici unionale. O viziune cu totul aparte are Dughin asupra așa-zisului cordon sanitar, situat între Germania și Rusia, după primul război mondial, la sugestia lui MacKinder. Aceste state sunt considerate de Dughin „formate din popoare mici, istoricește iresponsabile, aservite Occidentului Atlantic, care au acționat ca pârghii pentru disoluția formațiunilor continentale – Imperiul țarist, Austro – Ungaria și, mai recent, URSS”.

În acest context, Dughin se exprimă și în privința integrării Republicii Moldova la România. El afirmă că acestea, „reprezintă două părți ale regiunii geopolitice unitare, populată de același etnos ortodox – de urmașii dacilor – care vorbește o limbă din grupa latină și care a preluat într-o măsură însemnată elemente culturale, lingvistice și rasiale ale încercuirii slave”. Din punct de vedere geopolitic „integrarea României și Moldovei este inevitabilă, dar Moscova va trebui să realizeze această unire în scopurile sale, pentru a include acest spațiu în zona propriului control strategic”.

1.2.5. Școala geopolitică românească

Geopolitica românească s-a dezvoltat în perioada dintre cele două războaie mondiale sub impulsul a două mari probleme geopolitice care stăteau în fața României Mari – amenințarea potențială a Uniunii Sovietice, care nu se putea împăca cu pierderea Basarabiei, și revizionismul maghiar, care n-a putut să recunoască justețea Tratatului de la Trianon, în urma căruia Transilvania a revenit României. Este semnificativ că ofensiva revizionismului maghiar s-a accentuat odată cu renașterea din anii ’30 a revanșismului german, cu sloganul său „Drang nach Osten”.

În acest context, se poate afirma că geopolitica românească, spre deosebire de cea germană, italiană sau maghiară, a avut un caracter defensiv, axat pe apărarea pământului și neamului românesc. Axul constitutiv al școlii românești a fost geopolitica națiunii și a statului național, coordonate abordate pentru prima dată de Simion Mehedinți (1868 – 1962), fondatorul geografiei moderne în România. Sub influența lucrării „Politische Geographie” a lui Ratzel, (sub conducerea căruia a studiat la Leipzig), despre care va afirma că a fost menită să răstoarne și să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice”, Simion Mehedinți va publica, în 1914, lucrarea „Chestia orientală din punct de vedere geografic și etnografic”, reluată mai târziu sub titlul „România în marginea continentului. O problemă de Geopolitică

românească și europeană”, cu o variantă intitulată „Fruntaria României spre Răsărit”, completată cu elementele noi apărute în evoluția politică a Europei, la începutul celui de-al cincilea deceniu al secolului al XIX-lea.

Ion Conea (1902 – 1974) trebuie considerat ca primul teoretician al geopoliticii românești, cu preocupări acoperind tot spectrul acestei noi științe, de la teorie și istorie, la zona aplicabilității concrete. Activitatea lui I. Conea pe tărâmul geopoliticii, așa cum poate fi reconstituită din studiile rămase, cuprinde o perioadă relativ scurtă dar foarte prolifică, suprapunându-se anilor tragici ai amputărilor teritoriale ale statului român și războiului mondial. Această activitate s-a concretizat prin colaborarea fructuoasă cu școala sociologică a lui Dimitrie Gusti, ca și prin activitatea la revista „Geopolitica și Geoistoria”, al cărei fondator a fost, alături de Gh. I. Brătianu, Anton Golopenția, Mircea Vulcănescu și Sabin Manuilă. Trebuie menționate, de asemenea, cursurile sale de la Școala Superioară de Război.

Pentru a ajunge la formularea obiectului geopoliticii, I. Conea, pornește de la constatarea că „Pământul devine cu fiece zi mai mic și aproape că n-a rămas colț înghețat sau minusculă insulă de coral pierdută în larg de ocean – neocupate de el (n.a.: de om). S-a dus vremea în care, în antichitate și în evul mediu, statele își permiteau să lase între ele, ca hotare, adevărate zone largi nelocuite, rămânând destul pământ de locuit în lăuntrul acestor cingători de viduri de umanitate”. Această constatare îl conduce pe I. Conea la concluzia că „Azi nimeni nu mai poate trăi în izolare, chiar dacă ar vrea. Cu toții, state sau națiuni, suntem integrați (subl. N.n.) definitiv, politic și mai ales economic”. Oferind o perspectivă proprie asupra procesului de plămădire a geopolitici, I.Conea, prin afirmațiile anterioare, îl corelează

cu ceea ce în zilele noastre, în mod curent, denumim „mondializare” sau „globalizare”. Această constatare îi permite să afirme că dacă geografia politică este știința statului, geopolitica va studia jocul politic dintre state sau știința mediului politic planetar. În continuare, el arată că „geopolitica analizează, compară și clasifică fapte de viață planetară condiționate, cum am spus, mai ales geografic. Ea distinge regiuni geopolitice, strategice, economice, de mare convergență comercială, într-un cuvânt geopolitica este geografie aplicată”

Dacă în 1937, I. Conea își începea prestația geopolitică cu precizarea obiectului, în 1944 ciclul se va încheia cu importantul studiu teoretico-metodologic privind poziția geopolitică a României în contextul internațional de atunci. Poziția geopolitică a României mai fusese abordată de S. Mehedinți în 1914, prin prisma hotarului dinspre est cu Rusia, ca și de N. Al. Rădulescu în 1938, din punctul de vedere al apartenenței la Europa Centrală, sau de V. Tufescu (1943) privind poziția economică a României între spațiul euroatlantic și euroasiatic. Ion Conea abordează problema din perspectiva poziției centrale a României și a consecințelor acestui fapt. Precizând că statele mici nu pot face abstracție, în orientarea lor pe tabla de șah a politicii, de ceea ce este și dincolo de vecinii lor imediați, I. Conea afirmă că „România face parte dintr-o zonă de foarte sensibilă fricțiune geopolitică, dintr-un vast teritoriu – tampon (…). În literatura geopolitică acest teritoriu este cunoscut și definit ca o zonă de „cutremure politice” (…). De o parte și de alta a acestui teritoriu – tampon stau cele două Europe, cum s-a spus: Europa germanică și romanică în vest, Europa slavă sau rusă în est”. În funcție de aceste coordonate, I. Conea analizează consecințele asupra României ce decurg din interacțiunea celor doi vectori geopolitici menționați. Întregul studiu, care impresionează prin bogăția argumentelor, se prezintă ca unul de geopolitică aplicată. Catalogând poziția geopolitică a României drept centrală prin excelență, I. Conea arată că o țară cu o asemenea poziție este supusă unor forțe de presiune din toate direcțiile, așa cum a fost cazul în numeroase rânduri de-a lungul istoriei.

Cea mai mare parte a studiilor geopolitice, I. Conea le-a publicat în revista „Geopolitica și Geoistoria”, apărută într-o perioadă suprapusă cu anii tragici ai amputărilor teritoriale și ai războiului mondial, ca urmare a pactului Molotov – Ribbentrop (1939) și ai Dictatului de la Viena (1940). Prin contribuțiile sale, Ion Conea, se situează în fruntea geopoliticenilor români.

Un alt geograf cu contribuții importante pe tărâmul geopoliticii a fost N. Al. Rădulescu (1905 – 1989), „angajat” în apărarea hotarelor României în fața Europei. Victor Tufescu (1908-2000), ese autorul studiului „Funcțiunile economice ale României”. Acest studiu este o reluare a altui studiu, publicat în 1942, „Rolul economic al României în cadrul Europei noi”29. Evidențiind poziția României ca zonă de tranzit dintre țările nord-occidentale și cele ale Mediteranei răsăritene, pe vechiul drum al Indiei, România îndeplinește următoarele funcții economice:

1. producătoare de materii prime;

2. debușeu pentru unele produse;

3. zonă de tranzit între spații economice diferite.

Această întreită menire economică a României era privită de autor în condiționare cu unitatea teritorială. Atrăgând atenția asupra inconvenientelor ce decurg din poziția României între două lumi, V. Tufescu indică pentru prima dată perspectiva deschiderii unei imense piețe spre est, ca și necesitatea mutării frontierei estice a Europei pe Urali și Caspică. Paleta tematică a geopoliticienilor români din trecut este foarte bogată. De la Geopolitica statului național, abordată primordial de S. Mehedinți, s-a trecut la problema fronierelor naturale sau politice (I. Conea), frontierelor politice și economice (V. Tufescu), poziției geopolitice a României (N. Al. Rădulescu și I. Conea), frontierelor pacifice și conflictuale (V. Mihăilescu, inclusiv obiectul geopoliticii (I. Conea). La aceasta se adaugă contribuțiile majore ale altor intelectuali precum Gh. I. Brătianu (frontierele naționale și spațiile de securitate), Sabin Manuilă (Harta etnică și harta politică a unui teritoriu), Romulus Seișeanu (frontiera și „spiritul naționalităților”), N.Iorga (teoria vitalității și frotierele culturale). Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în învățămâtul superior a prilejuit publicarea primelor cursuri universitare la Cluj, Târgoviște, Oradea.

În revistele de specialitate încep să apară articole pe diferite teme geopolitice. De asemenea, este de menționat înfințarea în cadrul Universității din Oradea a „Revistei Române de Geografie Politică” precum și a „Revistei de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie” a Universității din Târgoviște, menite să polarizeze preocupările geopolitice ale tuturor geografilor din țară.

Se simte însă necesitatea unei afirmări mai puternice a geopoliticii, cu precădere prin afirmarea sa pe plan extern. Evoluția situației internaționale, când se pun în circulație diferite scenarii de restructurare a frontierelor, de retrasare a spațiilor geopolitice sub diferite denumiri: Confederația Dunăreană, federalizare și regionalizare, anularea Tratatului de la Trianon și altele, toate vizând reîntoarcerea la harta Europei din 1914, demonstrează necesitatea promovării unei geopolitici active la care întreg frontul oamenilor de știință angrenați în acest domeniu este chemat să-și aducă o contribuție pe măsură.

CAPITOLUL II.

GEOPOLITICA AXELOR

Conceptul de axă geopolitică a fost destul de puțin abordat în literatura de specialitate până acum, înregistrându-se serioase lacune în ceea ce privește definirea sa și o destul de redusă aprofundare în cadrul studiilor de specialitate, amintind faptul că dintr-un întreg număr de revistă dedicată acestei teme – „Falii și axe geopolitice” – nici un articol, studiu sau eseu nu tratează problematica axelor geopolitice (nici la nivel de concept, nici la nivel de valență aplicativă), utilizându-se doar în câteva rânduri sintagma, mai mult în formă, decât în conținut. Aceasta atestă următoarele:

– dificultatea de abordare a conceptului, necesitând un instrumentar complex de analiză transdisciplinară de la filozofia punctului și a axei, până la abordarea matematică și geografică a acestora și valențele lor geopolitice;

– mutarea câmpului semantic dinspre o  geopolitică a sferelor de influență spre o geopolitică a axelor.

Ordinea post-Război Rece, iar din punct de vedere teoretic, trecerea e la geopolitică la neogeopolitică, a presupus pe de o parte multiplicarea actorilor internaționali (trecerea de la cei statali la cei non-statali), utilizarea din ce în ce mai frecventă a ideii de „jocuri” – geopolitice, geoeconomice, geostrategice, iar pe de altă parte înlocuirea conceptului de „alianță” (care a și fundamentat din punct de vedere istoric un tip de axă geopolitică, scrisă cu majuscule AXA sau „Puterile AXEI”, respectiv alianța militară naturală Berlin – Roma – Tokyo din timpul celui de-al Doilea Război Mondial) cu cel de „parteneriat strategic”, care nu mai presupune o alegere simplistă într-o accepție duală („de partea mea” sau „împotriva mea”), ci un număr mult mai mare de opțiuni. Mai mult, „valoarea” geopolitică crește cu cât un actor internațional își definește prezența pe cât mai multe axe geopolitice. La fel de bine, un loc devine cu atât mai important cu cât numărul axelor ce se intersectează acolo este mai mare (similar, în geografie este cunoscut faptul că multe dintre orașele prezentului au apărut exact în locul de intersecție al câtor mai multe drumuri comerciale sau căi de comunicație).

România la intersecția principalelor axe geopolitice regionale, reliefează o dinamică a poziției geopolitice a țării noastre prin prisma axelor  geopolitice și geoeconomice regionale. România și spațiul pontic s-au aflat dintotdeauna la intersecția principalelor axe ale continentului, încă din Antichitate de la axele greacă și romană și până în prezent. Diferența față de raportarea poziției geopolitice la sferele de influență ale contextului istoric respectiv este dată de faptul că numai prin raportarea poziției la axele geopolitice se poate reliefa ideea reiterată și de marii noștri istorici (dar și de Simion Mehedinți), conform căreia, apariția noastră ca și existență statală la mijlocul Evului Mediu și evoluția de mai târziu a fost o consecință a necesității de a securiza întocmai aceste drumuri continentale (axe) pe care se scurgeau fluxurile teritoriale spre Marea Neagră.

Momentul simbolic 1989 (căderea Cortinei de Fier) a avut drept efecte: dezghețarea Estului și redefinirea axei Vest – Est, amorsarea Balcanilor și revigorarea factorului turcoislamic în regiune, iar în consecință reactivarea axei Nord-Vest – Sud-Est, reîntregirea Europei Centrale și reactivarea axei fluviilor: Dunăre – Main – Rhin, iar accesul la zăcămintele de hidrocarburi din spațiul caspic și intenția de occidentalizare a Caucazului și a Asiei Centrale au dus la geneza axei mărilor. 

Acestea sunt definite de dimensiuni multiple care le creionează complexitatea: sunt axe geopolitice, în primul rând, pentru că s-au individualizat pe intenția integrării geopolitice a „Europei de Est”, „reîntregirea” și „reintegrarea” Europei Centrale, a Balcanilor, occidentalizarea Caucazului și a Asiei Centrale; sunt, totodată, axe de extindere geostrategică a structurilor nord-atlantice (NATO și UE); prin ultimele două menționate se conturează și componenta militară (apariția de noi baze aliate, implementarea scutului antirachetă) și cea economică (integrarea în piața comună aUniunii); astfel, sunt și axegeoeconomice.

Axa Vest – Est (Occident – Rusia)

Este una din axele majore care alcătuiesc sistemul de axe geopolitice regionale ale Eurasiei ce se intersectează în spațiul pontic. Este axa ce face legătura între Occident, reprezentată prin Uniunea Europeană (dar și SUA) și Rusia. În prezent, miza acestei axe centrate pe melanjul între balansare și aliniere între cei doi poli de putere – Occidentul și Rusia –, constă în felul în care va fi gestionată actuala frontieră geopolitică dintre cele două: Kaliningrad – Belarus – Ucraina – Republica Moldova – Transnistria.

Toate cele menționate sunt prinse actualmente între intenția Occidentului de a le democratiza și interesele și calculele rusești. Dacă cu 20 de ani în urma frontiera dintre cele două era la aproximativ doua mii de kilometri distanță de Moscova, în mijlocul Europei, acum aceasta se află situată la numai câteva sute de kilometri de capitala Rusiei sau de Sankt Petersburg. Practic, dinspre nord spre sud, fiecare componentă a acestei frontiere se află într-o fază diferită de evoluție geopolitică: Kaliningrad se află încă în componența Federației Ruse, fiind o adevărată enclavă în interiorul structurilor nord-atlantice; Belarus este o republică independentă acum, dar care nu a testat „revoluțiile colorate” fiind considerată ultima dictatură de pe continent; Ucraina a avut parcursul cel mai tulburat experimentând atât „revoluția portocalie” (încercarea de occidentalizare), cât și eșecul ei, renunțând în mod oficial după alegerile din 2009 la integrarea în NATO; iar Republica Moldova se află încă în căutarea unui drum geopolitic

Axa Nord-Vest – Sud-Est (Occident –Balcani – Orientul Apropiat șiMijlociu)

care are drept miză integrarea Turciei (un adevărat pivot geografic și geopolitic) în structurile europene. Turcia este un pivot geopolitic fiind articulația dintre mai multe sisteme regionale și având potențialul de a genera în toate acestea stabilitate sau instabilitate. De integrareaTurciei depinde activarea sau non-activarea unei falii geopolitice Nord – Sud, acesta fiind cheia atât pentru securitatea Balcanilor, cât și un pas înainte pentru stabilizarea Orientului Apropiat și Mijlociu.

Axa fluviilor și canalelor: Dunăre – Main – Rhin.

Canalul Dunăre – Main, un canal mic, dar cu semnificație mare a însemnat realizarea conexiunii dintre bazinul Dunării și cel al Rhinului, o idee și o dorință veche de secole. Astfel, realizarea unui culoar fluvial care să traverseze inima continentului și s ăcoboare spre Marea Neagră a împlinit constanta geopolitică a acestui vis: un drum ma iscurt către Marea Neagră și scurtcircuitarea drumului prin sudul Peninsulei Iberice și Gibraltar pentru a ajunge în bazinul răsăritean al Mării Mediterane, la care se pot adăuga: dezenclavizarea țărilor in Europa Centrală care nu aveau ieșire la mare, evitarea unor  puteri maritime monopoliste. Miza geopolitică a acestei axe s-a grefat în jurul ideii de reîntregire a Europei Centrale ca unitate teritorială în primul rând și apoi în cadrul structurilor nord-atlantice (integrarea înUniunea Europeană și aderarea la NATO), plecând încă din anii ’90 de la constituirea Grupului de la Visegrád și până la integrarea României.

Axa mărilor: Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană

Din punct de vedere funcțional, axa mărilor, marcată teritorial de cele trei „puncte” ale ei – Marea Caspică, Marea Neagră și Marea Mediterană – constituie axul gravitațional al unui întreg teritorial extins pe trei continente (Europa, Africa și Asia), cu o istorie și cu o „personalitate” geopolitică conturată din însăși funcționalitatea multiplă acelor trei mări: când barieră („falie geopolitică”), când liant („axă geopolitică”), între Nord și Sud, între Occident și Orient, între sedentari și nomazi, între spațiul creștin și spațiul islamic, între populațiile europene și cele turcice, arabe, persane.

Axa mărilor constituie o axă pe care își manifestă puterea marii actori globali: Occidentul (SUA și UE), Rusia, Orientul (China), dar și actori regionali. Dintre actorii regionali esențiali sunt: Ucraina și Turcia.

Ucraina este cea mai câștigată moștenitoare a ex-URSS-ului la Marea Neagră, aproape substituind Rusia din spațiul pontic, controlând cele trei puncte cheie: Peninsula Crimeea (și va trebui rezolvată problematica flotei rusești de la Marea Neagră găzduită în portul Sevastopol), Insula Șerpilor și accesul la Dunăre. În aceeași măsură a rămas cu cel mai întins litoral pontic din fosta Uniune Sovietică și cele mai mari porturi, la care se adaugă cea mai mare partea platoului continental pontic.

Dar, din punct de vedere geopolitic, în privința Mării Negre s-a rezumat până acum la o poziție statică, o nesemnificativă excepție făcând „vâlva” cu privire la canalul Bâstroe și, mai mult, pierzând procesul cu România definitivat în 2009 de Curtea Internațională de Justiție de la Haga în privința împărțirii platoului continental aflat în litigiu (câștigând, deocamdată fără valoare practică, statutul de „insulă” a stâncii cunoscute sub denumirea de Insula Șerpilor). Turcia, în schimb, este actorul internațional cu rădăcini adânci în geopolitica celor trei mări, rădăcini ce merg până în Evul Mediu. Puternic revigorată astăzi de implozia URSS, dar și de creșterea economică din ultimii ani, Turcia își face din nou simțită prezența pe axa mărilor , speculând foarte bine „vidul de putere” generat de „retragerea” forțată, temporară a Rusiei. Mai mult, a inițiat o geopolitică deosebit de activă, utilizând puterea de tip „soft”, în privința propriei „vecinătăți apropiate”, atât în Asia Centrală, cât și în spațiul caucazian și Peninsula Balcanică.

Axa mărilor este o axă de tip mixt . Este o axă geopolitică care are drept miză implementarea unor structuri democratico-liberale viabile în țările central-asiatice și în republicile transcaucaziene și, prin aceasta, deschiderea unui culoar de acces către imensele rezerve de hidrocarburi ale bazinului caspic; este, în aceeași măsură, o axă geostrategică prin reconfigurarea blocurilor militare la Marea Neagră (de exemplu NATO vs. Rusia), dar și prin reașezarea sferelor de influență și interes la Marea Caspică (Occident vs. Rusia); este și o axă geoeconomică în special din perspectiva accesării rezervelor de hidrocarburi din bazinul caspic, dar și al rutelor și coridoarelor de transportal acestora spre marii consumatori europeni. Astfel, pe axa mărilor  se derulează cele mai mari și costisitoare proiecte energetice, în marile jocuri intrând atât cele occidentale, cât, mai ales, cele rusești: gazoductul trans-caspic (sprijinit de SUA) vs. pre-caspic (al Rusiei), Nabucco(occidental) vs. Southstream (rusesc), oleoductul Constanța – Trieste (susținut de UE) vs. Burgas –Alexandropolis (sprijinit de Rusia).

Profilul axei mărilor evidențiază un adevărat profil în istoria civilizației umane. Astfel, Marea Mediterana întrunește toate etapele de evoluție geopolitică ale unei mări, de la o mare de tip „lac”, aflată în interiorul unei singure sfere de influență, la o mare asupra căreia există litigii de departajare a sectoarelor platoului continental, până la o mare cu statut internațional bine reglementat prin convenții internaționale respectate de toți actorii riverani sau direct interesați. Marea Neagră are și ea un statut cert, însă cu litigii încheiate de curând (România – Ucraina), în timp ce Marea Caspică este încă un„lac” (și nu numai din punct de vedere geografic, ci, mai ales, geopolitic) – până mai ieri un „lac” sovietic, așa cum Mediterana a fost un „lac” roman cu 2 000 de ani în urmă –, cu litigii în plină desfășurare între riverani.

„Cheia” axei mărilor este Marea Neagră

Dintotdeauna Marea Neagră a fost veriga între bazinul caspic și cel mediteranean: în antichitate, între țărmurile caspice sau pontice nordice care constituiau principalul grânar al Europei Antichității timpurii (până când romanii au deschis drumul spre Egipt) și orașele și statele din bazinul mediteranean (fapt pentru care atât grecii, cât și romanii au încercat să controleze Peninsula Crimeea și strâmtoarea Kerci care securizau debușeul Donului în Marea Azov); în Evul Mediu, în același sens, drumurile comerciale erau controlate de genovezi, iar spre sfârșitul perioadei medievale intră în ecuație turcii otomani și rușii, controlul Crimeii și al strâmtorilor Bosfor și Dardanele fiind vital pentru controlul comerțului în Mediterană; în prezent, cerealele au fost înlocuite de petrol și gaze naturale, Marea Neagră constituind veriga dintre bazinul de resurse caspic și central-asiatic spre terminalele de pe țărmul nordic al Mării Mediterane (Trieste, de exemplu) sau din interiorul continentului (Baumgarten dinAustria pentru gaze naturale, un alt exemplu). Astfel, întreaga geostrategie a jocurilor se desfășoară în jurul capetelor deconectare ale conductelor pe țărmul „european” al Mării Negre (România, Bulgaria sauTurcia?) pentru a asigura conexiunea cu piața comunitară.

CAPITOLUL III.

TENDINȚE GEOPOLITICE. VIITOR

3.1. Tendințe politico-militare la nivel global la începutul secolului XXI

Secolul XXI evoluează către multipolaritatea lumii, în care afirmarea și consacrarea noilor lideri planetari se constituie într-o adevărată competiție, iar creșterea gradului de interdependență și interacțiune dintre statele lumii, posibilă în urma destructurării sistemului comunist, accentuează transferul de civilizație dinspre Occident (inclusiv SUA) către Orient (inclusiv Rusia). Acest fenomen se circumscrie tendințelor de globalizare, care prin cele două dimensiuni ale sale, continentală – gestionată de țările vest-europene și mondială – controlată de SUA – direcțonează și eforturile de integrare în structurile europene și euroatlantice ale țărilor ex-comuniste.

Fenomenul de globalizare, eforturile de integrare europeană și euroatlantică ale grupului de state foste socialiste, revigorarea spiritului ofensiv pe arena internațională a Rusiei, afirmarea tot mai puternică a țărilor asiatice în viața politică mondială, la care se adaugă reconsiderarea rolului țărilor arabe în menținerea păcii în Orientul Mijlociu, condiționează în mod decisiv evoluția mediului de securitate. La acestea, se adaugă efectele proceselor naturale la nivel global (încălzirea climei, lipsa apei potabile, deșertificarea, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor naturale, evoluția demografică), crimei organizate și sărăciei, ale căror consecințe sunt tot mai prezente și vizibile în viața internațională.

Schimbările survenite pe arena politică scot în evidență faptul că, prin eforturile Comunității Internaționale și implicarea organismelor internaționale de securitate în gestionarea crizelor, riscul amenințărilor cu o confruntare militară majoră va continua să se diminueze semnificativ.

Cu toate acestea, evoluția evenimentelor din ultimii ani a fost marcată de stări conflictuale, care au generat în conflicte deschise, cu implicații majore asupra unei întregi zone sau regiuni. Viitoarea arhitectură de securitate globală capătă greu un contur definit.

3.1.1. Conflicte, crize și amenințări în zorii mileniului trei

În 1990, la sfârșitul războiului rece, subiectele care preocupau lumea erau bine cunoscute și făceau obiectul următoarelor dosare:

– provinciile Republicii Federative a Iugoslaviei, în descompunerea accelerată de la moartea lui Tito: Kosovo, Bosnia, Serbia, Croația, Slovenia și, în mod mai general, Balcanii, unde nu exista nici o perspectivă a unei reglementări globale. În privința Libanului, se vorbea de o balcanizare a Orientului Mijlociu. Iată că, în prezent, ne găsim în fața unei libanizări aflate în proces de extindere, în fiecare porțiune din Balcani, adică încă o generație de convulsii, de răsturnări de situații și de atrocități pe cale să se înfăptuiască. Apărarea europeană, dacă va reuși să se organizeze, va rămâne în mod durabil împotmolită în problemele specifice zonei;

– Irakul și Orientul Mijlociu, pentru care nu exista nici o rezolvare, deoarece era îndoielnic că principalii actori (începând cu SUA, devenite Marea Putere tutelară, rămasă fără nici o contrapondere) ar avea vreun interes real pentru găsirea unei reglementări pașnice, echilibrate și durabile;

– Africa, în care războiul persistă într-un stadiu endemic pe o mare parte a unui continent ce se bucură de privilegiul ironic de a fi un teritoriu „scutit de arme nucleare”, în urma tratatului de la Pelindaba, din 1997. O singură teamă se pare că a fost înlăturată definitiv: masacrul general din Africa de Sud. Mizele sunt însă destul de mari pentru ca puterile capabile de influență să aibă o pondere extrem de grea asupra actorilor. Există doar rezerva unui viitor încă foarte nesigur și a unor conflicte limitate care, fără a aprinde întreg ansamblul, ar putea cunoaște niște episoade sângeroase;

– periferiile Rusiei imperiale, bolșevice sau naționaliste. Pe durată lungă, variația regimului politic nu pare a avea o importanță prea mare. Rezistența cecenă în fața dominației rusești ar trebui să se manifeste din nou, indiferent de formele ideologice care deservesc drept stindard unora sau altora (naționalismul, islamismul). Caucazul și Asia Centrală vor constitui și ele niște zone de puternică instabilitate în urma efectului de joc încrucișat al intereselor locale și al apetiturilor internaționale deschise de promisiunile unor bogății naturale adesea iluzorii; alternare a febrelor financiare și erupțiilor de violență brută. Japonia pune în discuție FMI ca instrument al supremației dogmei neo-liberale din Statele Unite. India se dotează cu arma nucleară pentru a contracara amenințările Chinei, în timp ce Pakistanul întărește arsenalul nuclear pentru a-și menține laolaltă existența și prestigiul. Coreea de Nord lansează rachete, invocând niște motive ciudate; acestea seamănă panică în Japonia, incitând în același timp și SUA, care „tânjesc” după un dușman. Asia sperie din nou spiritul occidental. Un nou avatar al „pericolului galben?” Nu chiar, mai degrabă o neliniște profundă inspirată de niște societăți și guverne pentru care forța și violența armate continuă să reprezinte niște unelte firești ale conflictului și niște instrumente eficace ale acțiunii politice.

3.1.2.Incertitudini și posibile soluții în reconfigurarea ordinii mondiale

Sfârșitul războiului rece și schimbările în curs, care au eliberat gândirea de constrângeri ideologice și de fidelități impuse, ne încurajează să înțelegem mai bine lumea reală, în afara dogmelor, a doctrinelor și a schemelor intelectuale scolastice.

Această perioadă excepțională corespunde unei veritabile schimbări de epocă, ceea ce provoacă Occidentului o nouă spaimă, o indispoziție profundă în societățile dezvoltate, cu atât mai mult cu cât nimeni nu știe cu ce va semăna era care începe. „Noi suntem – constata Alexander King, cofondator al Clubului de la Roma – în toiul unui porces lung și penibil care duce la apariția, sub o formă sau alta, a unei societăți globale, cu o structură probabilă încă imposibil de imaginat”.

Proiectului de unificare a lumii sub conducerea Washington-ului i se opune cu putere înflorirea tuturor particularităților naționale, religioase, etnice. Toate forțele istorice, încremenite multă vreme din cauza echilibrului terorii, au năvălit ca un torent în ultimul deceniu.

Națiunile Unite, ca și întreaga arhitectură internațională construită la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, nu par să se fi adaptat noilor provocări și amenințări. Speranța unei lumi mai drepte și mai sigure, guvernate de ONU, s-a prăbușit, în special după eșecurile răsunătoare ale acestei organizații în Somalia, Angola, Bosnia – Herțegovina sau Rwanda.

În sânul Națiunilor Unite, după ani de existență discretă, Germania și Japonia nu mai fac un mister din ambiția lor, revendicând statutul de membri permanenți ai Consiliului de Securitate, în același rang cu SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța și China. Acesta ar fi un corolar politic dimensiunii de superputere economică recunoscută.

Ideea de a reforma ONU plutește în aer de ceva vreme; ea a căpătat o nouăvigoare odată cu sfârșitul războiului rece și cu dispariția URSS. „Începând cu crearea ONU în 1945 – a constatat Boutros Boutros Ghail, fost secretar general – au izbucnit în lume vreo sută de conflicte majore, care au provocat mai mult de 20 de milioane de morți. ONU a rămas neputincioasă în fața celor mai multe din aceste crime din cauza veto-urilor – în număr de 179 – opuse acțiunii Consiliului de Securitate. Războiul rece luând sfârșit, veto-urile au încetat”.

Aceasta a permis însă SUA să dețină puterea efectivă în Consiliul de Securitate și să conducă, după bunul lor plac, la adăpostul „recomandărilor ONU” războiul din Golf sau să numească, la sfârșitul anului 1996, noul secretar general, Kofi Annan, și șirul exemplarelor ar putea continua.

În legătură cu eventualele schimbări în Consiliul de Securitate, s-au avansat destule ipoteze de „democratizare” a acestuia, începând cu eliminarea veto-ului și continuând cu lărgirea sa prin cooptarea unor mari puteri regionale, cu statut permanent, ca India, Brazilia, Mexic, Nigeria sau Egipt.

În contextul geopolitic actual, o noțiune fundamentală pare serios alterată: cea a adversarului, a amenințării. Avea dreptate Alexei Arbatov, consilier al fostuluipreședinte sovietic Gorbaciov, care a pronunțat un avertisment greu de înțeles la acel moment: „Să vedem ce veți face dumneavoastră (Occidentul, NATO) când nu veți mai avea în față adversarul tradițional…”.

Cine este acum dușmanul? Care este pericolul major? Care îi este vectorul ? Întrebări, cărora Occidentul le-a răspuns, timp de șaptezeci de ani, că sunt „comunismul”, „URSS”-ul, dăinuie pe mai departe fără un răspuns limpede. Ori, aceste răspunsuri rămân fundamentale și structurante pentru orice regim politic și, în special, pentru regimul democratic. Ele condiționează definiția unui sitem de securitate în stare să se apere și să prevină crizele. Ele îi îngăduie, mai ales, să clădească un discurs despre propria identitate.

Dușmanul principal a încetat să mai fie univoc; de acum încolo e vorba de un monstru cu mii de chipuri, care poate lua pe rând, înfățișarea bombei demografice, a drogului, a proliferării nucleare, a fanatismelor etnice, a bolii SIDA, a virusului Ebola, a crimei organizate, a integrismului islamic, a efectului de seră, a marilor migrații și, nu în ultimul rând, a terorismului internațional, adică orice amenințare fără granițe și de amplitudine planetară care nu poate fi combătută cu armele războiului clasic.

În aceste condiții, cum își poate defini un stat o politică externă nouă, în timp ce marile probleme sunt globale, nu țin seama de frontiere și nu-și pot găsi soluția la scară locală ?

Încetând să mai fie supusă forței celor două superputeri, lumea se află în căutarea unei noi stabilități și suferă din plin de pe urma celor două procese dinamice și contradictorii: de fuziune și de fisiune.

Pe de o parte, unele state încearcă să se alieze, să fuzioneze cu altele în scopul constituirii unor ansambluri, mai ales economice, mai importante, mai puțin vulnerabile. După pilda Uniunii Europene – „obiect” politic și nu numai, de tip nou, nemaintâlnit în istorie, îndeosebi după introducerea monedei unice „EURO” – alte grupuri de țări din America de Nord (Acordul de Liber Schimb Nord-American) și de Sud (Mercosour), din Africa de Nord, din Asia, din Europa de Est etc. își multiplică acordurile de liber-schimb, reducând barierele vamale cu scopul de a stimula comerțul, în același timp întărindu-și alianțele politice și de securitate.

În opoziție cu mișcările de fuziune și simultan cu ele, ansamblurile multinaționale (Canada, India, Shri Lanka, China, Congo) cunosc efectele de fisiune, se fisurează, se dislocă (Cehoslovacia, Etipia, Somalia) sau suferă fenomenul imploziei, fragmentânduse (URSS, Balcanii, Caucazul).

Cele trei state federale din Europa – URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia – s-au destrămat, dând naștere la vreo douăzeci și două de state independente ! Un veritabil al șaselea continent. E vorba de un număr mai mare de țări suverane decât cele apărute după primul război mondial, în urma dezmembrării celor trei imperii: austriac, țarist și otoman sau după decolonizările africane din anii cincizeci și șaizeci.

Unii văd în aceste fuziuni și fisiuni înfruntarea majoră a primelor decenii din noul mileniu: federalism sau barbarie. Forțele de separare par stimulate de renașterea concepției etnice a statului – națiune. Ideea – romantică, antirepublicană – că statul trebuie să-și exercite autoritatea asupra unei comunități etnice omogene (aceeași limbă, origine, religie, teritoriu), adunate în totalitate în interiorul unor frontiere istorice, îi dirijează pe cetățeni și îi împinge către clivajul societăților. O asemenae concepție naționalistă, specifică secolșului XIX, stimulează revendicările iredentiste și pune pe tapet problema minorităților și a drepturilor acestora.

O astfel de concepție despre naționalism se manifestă și în Europa Occidentală. Statele naționale sunt supuse unei duble eroziuni, între super-statul european, căruia nu încetează să-i transfere din competențe și diferitele state-regiuni cărora, în numele descentralizării, le încredințează o parte din ce în ce mai importantă din prerogative. Astfel de regiuni își afirmă, din ce în ce mai distinct, cu mijloace diferite, personalitatea politică, culturală și ideologică; este cazul Irlandei de Nord, Flandrei, Cataloniei, Țării Bascilor, Scoției, Bretaniei, Corsicii, Alsaciei sau Padaniei.

În asemenea condiții, ce devine suveranitatea națională ? Ea apare măcinată progresiv din toate părțile, în primul rând – și în domeniii fundamentale, cum sunt moneda, apărarea și politica externă – de obligațiile pe care le impun acordurile economice și financiare (apartenența la OCDE, la F.M.I., la EURO, Organizația Mondială a Comerțului etc.), alianțele militare (NATO) sau de securitate (OSCE) și tratatele internaționale.

După criza ideologiilor politice, asistăm în prezent la o veritabilă criză de soluții a politicilor economice, modelul neoliberal (impus de Banca Mondială și F.M.I.) fiind tot mai contestat pentru rezultatele sale (falimentul de stat din Coreea de Sud, Indonezia, Turcia, Argentina …), tot mai multe state, din zona economică „beneficiară” a asistenței acestor organisme, încercând să le elimine tutela.

În fața unor incertitudini și pericole atât de numeroase, reconstruirea unei societăți planetare și reconsiderarea rolului ONU – sau altei organizații cu vocație mondială – mai puțin dependentă de superputerea actuală (SUA) și mai atentă la problemele reale ale planetei și a celor care locuiesc este doar o problemă de timp.

3.2. Evoluții și dimensionări posibile în raporturile mondiale de putere

3.2.1.O lume cu geometrie variabilă

Comunitatea internațională va cunoaște, în perspectiva următoarelor două – trei decenii, o restructurare profundă, devenind o lume multipolară și regionalizată.

Pe baza tendințelor actuale de mondializare a vieții și fenomenelor internaționale, a analizelor și programelor, pot fi scoase în evidență o serie de evoluții posibile care vor schimba fața lumii, care, în esență, ar putea fi:

– Conturarea unui sistem tripolar care va înlocui realitatea unei singure superputeri actuale. Pe termen mediu și lung, este posibilă afirmarea a trei poli principali de putere: America de Nord, Europa și Asia de Sud-Est;

– Paralel cu existența celor trei poli mondiali de putere, se vor dezvolta o serie de formațiuni substatale, structurate după criterii etnico-religioase și dominate de clanuri mafiote, care vor tinde să pună mâna pe pârghiile economico-financiare și să se substituie puterii oficiale. Globalizarea va facilita transformarea acestor structuri în formațiuni „suprastatale” și transnaționale;

– Între cei trei poli de putere se va constitui un parteneriat activ, deja inițiat. Interesele geostrategice ale Europei și Americii de Nord vor rămâne convergente, chiar dacă, pe plan economic, competiția va deveni și mai acerbă;

– Pacea lumii va depinde, în principal, de dialogul dintre cei doi poli occidentali și polul asiatic de putere. Occidentul și Orientul se vor afla, probabil, în relații echilibrate, dar interesele lor vor fi, în general, divergente, deoarece ele vor constitui două mari sfere de interes care se vor putea ciocni;

– Polul european de putere va cunoaște o dezvoltare economică moderată, dar constantă. Europa va tinde către un nou tip de „federație a regiunilor”, în care statele se vor menține, dar își vor pierde multe din funcțiile actuale, iar frontierele vor deveni simbolice.

Zona statelor ex-iugoslave nu va cunoaște mutații considerabile, ea rămânând instabilă, deoarece, pentru uitarea dramelor și crimelor comise în această zonă, trebuie să treacă timp îndelungat.

Situația va rămâne totuși sub control, datorită constituirii în jurul zonei critice a unui cordon de siguranță, din care vor face parte România și Bulgaria.

Având în vedere că tendința din majoritatea țărilor nord-europene este de a-și reduce masiv armatele, centrul de greutate al apărării comune europene se va muta către sudul continentului, în zona mediteraneană;

Cea mai fulminantă evoluție o va avea polul asiatic, al cărui lider va deveni China. În jurul acestei țări, care va dobândi statut de mare putere, se vor grupa Taiwan, Singapore, Hong-Kong, Coreea și Vietnam.

Pakistanul ar putea deveni un satelit important al Chinei, sprijinit pentru contrabalansarea presiunii Indiei și, implicit, a Rusiei. Japonia și India se vor conforma acestei noi realități geostrategice.;

– La confluența zonelor de contact dintre spațiile controlate de cei trei poli de putere se vor dezvolta câteva puteri regionale, care vor deveni și ele ținta expansiunii celor trei „mari”;

– Rusia va evolua spre un astfel de statut. Pe termen mediu și lung se prevede o revenire economică a Rusiei, dar aceasta nu va avea ca fundament potențialul militar.

Societatea rusă se va apropia treptat de nivelul civilizației occidentale, fără a se integra însă pe deplin în aceasta. Rusia se va afla în relații de cooperare și dialog critic cu Europa și în raporturi speciale cu SUA.

Prin aceste relații multilaterale, Rusia va rămâne, probabil, sub influența și controlul discret ale polului european de putere. Totodată, este posibil ca vastul teritoriu din estul Rusiei, slab populat și mai puțin dezvoltat, să fie neglijat de Moscova și să intre sub influența centrului de putere reprezentat de China.

Este de presupus că actualele puncte de instabilitate din zonele periferice ale Rusiei să se mențină, în special în zonele de interferență cu lumea islamică;

– SUA vor continua să rămână principalul model mondial de democrație și dezvoltare, dar este posibilă o diminuare a influenței și prezenței ei în Europa, în condițiile afirmării, tot mai evidente, a Uniunii Europene ca factor de progres și civilizație;

– America de Sud va forma un pol de putere regională, prin constituirea unor organisme politice, economice și militare comune, dar va continua să rămână sub controlul SUA;

– Continentul african va continua actuala tendință de scindare între zona de nord, care se va integra în sfera de influență a unui spațiu european lărgit, și partea centrală și de sud a continentului, cu mici excepții extrem de săracă și mult rămasă în urmă, unde tendințele destructurării statale se vor menține și chiar amplifica;

– În cadrul lumii arabe, nu se vor realiza o înțelegere și asociere în scopul realizării unor interese comune. Odată cu căderea regimurilor autoritate din Irak, Libia și Algeria, este posibil ca fundamentarismul islamic să piardă teren.

Echilibrul din Golf va depinde de evoluția relațiilor dintre Iran, Irak și Arabia Saudită. Interesele mondiale privind petrolul se vor muta treptat din zona Golfului spre Caucaz ceea ce va construi un motiv de scădere a tensiunilor din Orientul Mijlociu;

– Expansiunea fără precedent a terorismului și crimei organizate va determina o nouă filozofie de abordare a riscurilor și amenințărilor la adresa stabilității și securității. În aceste condiții, Comunitatea Internațională va căuta să atragă în lupta împotriva terorismului toate forțele și statele responsabile, inclusiv Rusia și China, în prezervarea valorilor umane universale și afirmarea democrației și drepturilor omului;

– România, țară central europeană, aflată din punct de vedere geostrategic în „zona de tampon” conturată între Europa Occidentală, F. Rusă și Balcani, se va afirma în sfera de influență a polului de putere european.

Chiar dacă România se va integra în structurile politice, economice și de securitate europene și euroatlantice, poziția ei o va face să constituie una dintre verigile de legătură cu Rusia, cu zona de interes a acesteia, precum și cu spațiul critic din Balcani. În aceste condiții, interesele europene și americane în România se vor împleti cu cele rusești, chiar dacă acestea nu vor fi divergente, ci numai concurente cu acestea.

3.2.2. NATO în schimbare

La peste jumătate de secol de la crearea sa, NATO are parte în continuare de noi și noi premiere, care se succed în cascadă. În timp ce experimentul extinderii spre Est a Alianței este în plină desfășurare, intrarea oficială a SUA în stare de război – după războiul – fulger care a lovit America la 11 septembrie 2001 – pentru că atentatele de la New York și Washington au fost acte de război, pune partenerii vest-europeni și organizația, în ansamblul ei, într-o situație nouă, necunoscută până acum.

Pentru peima oară de la crearea sa, cei 19 membri componenți au invocat, la 19 septembrie, articolul V al tratatului său fondator, potrivit căruia SUA, victime ale unei agresiuni externe, pot solicita un răspuns colectiv din partea Alianței.

Secretarul general al NATO, britanicul George Robertson, a respins comentariile privitoare la reacția inițială, destul de slabă și prudentă, a Alianței la atacurile din 11 septembrie 2001, explicând că războiul împotriva terorismului implică o abordare nouă. „Este o noțiune nouă, o noțiune diferită – a spus el. Acum ne confruntăm cu niște oameni care recurg la tehnici inimaginabile în urmă cu câteva săptămâni… Mijlocele cu care am fost înzestrați până acum nu mai sunt de nici un folos pentru a contracara aceste amenințări periculoase ale viitorului”.

Sunt cuvinte care traduc necesitatea unor reevaluari, a unor noi obiective, mijloace, abordări. Washington-ul a apreciat solidarizarea firească a NATO cu principalul său membru, dar nu s-a grăbit să implice direct Alianța în operațiunile militare din Afganistan. Agenția France Presse merge chiar mai departe cu observația că „NATO afost marginalizat de SUA în riposta militară la atentatele de la 11 septembrie, sprijinul său reducându-se la împrumutarea a cinci avioane AWACS și la repoziționarea forței sale navale permanente în Mediterană”, participarea cu atât mai limitată cu cât aceste avioane de supraveghere radar nu au fost desfășurate în zone de conflict, ci în SUA, pentru supravegherea teritoriului american. Paul Wolfowicz, numărul doi din Pentagon, le-a declarat, pe un ton destul de tranșant, aliaților că SUA ar prefera să se sprijine mai degrabă pe coaliții cu geometrie variabilă decât pe o acțiune colectivă a NATO.

Data de 11 septembrie 2001 marchează în mod indiscutabil începutul unei ere imprevizibile. America s-a dovedit vulnerabilă în fața noilor tipuri de amenințări, Alianța Nord Atlantică este nevoită să-și redefinească, din nou, propriul statut, iar zone întregi ale lumii se pregătesc să arate altfel. Un nou clivaj global se prefigurează.

3.3. Posibile evoluții geopolitice și geostrategice în Europa secolului al XXI – lea

În centrul lor stau realțiile internaționale care se coagulează în modele de securitate europeană. În acest sens se au în vedere: studiul științific al fenomenului politico-militar, acțiunea politică a unor organisme internaționale cu vocație europeană, „actori” până acum desconsiderați (Rusia) și alții care aparțin comunității europene. Câteva modele posibile: centrat pe NATO, constituit pe U.E. și ca rezultat al complementarității NATO cu UE.

Evoluțiile geopolitice și geostrategice europene vor sat sub zodia globalizării și vor fi influențate serios de fizionomia războiului în viitor. Ele se doresc pozitive pentru Europa și chiar vor deveni numai dacă:

– U.E. și fiecare membru vor realiza prosperitatea;

– U.E. va rămâne atașată solidarității interne în raport cu lumea extraeuropeană;

– U.E. va deveni un „actor” esențial credibil economic, diplomatic și militar.

Modelul de securitate NATO nu ar fi cel mai potrivit, deoarece ar duce la întărirea hegemoniei S.U.A. în Europa, care are nevoie de o identitate proprie de securitate și apărare pentru a reechilibra relațiile transatlantice. Acesta conduce la o lume multipolară.

Al treilea model, de complementaritate NATO – U.E., ar aduce elementele pozitive ale fiecăruia, dar împreună ar putea genera și multiple aspecte negative.

Cele trei modele se înscriu în paradigmele relațiilor internaționale viitoare: unipolarismul, al celor trei blocuri comerciale, al echilibrului de putere, al zonelor de pace și turbulență, al conflictului dintre civilizații și al „satului planetar”.

Probleme și întrebări ce le ridică paradigmele enunțate:

– liderul mondial și poziția lui față de celelalte state dezvoltate;

– delimitarea arealului blocurilor economice și a liderului comercial și definirea avantajelor comparative;

– care să fie puterile ce definesc ecuația de echilibru al forței ?

– pe ce baze și ce măsuri se iau pentru a păstra un raport optim între zonele de pace și cele cu turbulență;

– care poate fi civilizația standard ce trebuie impusă lumii întregi ?

– care va fi rolul statului – națiune în condițiile interdependențelor economicopolitico

– militare pe care le presupune mondializarea cu produsul final – „satul planetar” ?

– în lume vor exista inevitabil zone cu exces de stabilitate și altele cu „minus” de securitate.

CAPITOLUL IV

ACȚIUNILE MILITARE ALTELE DECÂT RĂZBOIUL

Acțiunile militare altele decât războiul (A.M.A.D.R.) este un concept apărut pe la

mijlocul anilor ’80 care acum se bucură de multă atenție din partea statelor europene și NATO, dar și al Academiei Internaționale a Păcii.

A.M.A.D.R în plan teoretic reprezintă suportul doctrinar pentru intervențiile militare nonviolente specifice conflictelor de joasă intensitate, ce pot apare în diverse situații de criză ori vor da conținut și fizionomie conflictualității politicomilitare la început de sec. XXI.

O definiție sumară : acțiuni prin care capacitățile militare sunt întrebuințate în cadrul unei întregi game de opereții militare nespecifice războiului. Așa se face că, în comparație cu operațiile clasice ale cofruntării armate, acestea se mai numesc și operații speciale , cu toate că ele nu sunt organizate și desfășurate de forțele speciale.

Definiția A.M.A.D.R. : acțiuni cu caracter special, de mică intensitate, desfășurate de forțele armatei, la pace, și în situații de criză și conflict armat, în vederea îndeplinirii unor scopuri și obiective strategice, ce au ca finalitate prevenirea, descurajarea, limitarea sau lichidarea unor situații conflictuale de amploare și intensitate mai redusă, precum și sprijinirea autorităților civile în situații de criză internă.

Aceste acțiuni militare se materializează prin operații (ansamblul de măsuri, activități și acțiuni desfășurate de forțe și mijloace militare pe baza unei concepții unitare și a unui plan unic pentru îndeplinirea unor misiuni specifice), sub egida O.N.U. sau O.S.C.E. și executate de forțe naționale și/sau multinaționale.

Din definiție și mai ales din practica lor rezultă:

– forța participantă poate fi națională sau colectivă;

– cadrul de utilizare selectiv și restrictiv;

– vizează descurajarea războiului și promovare păcii;

– sprijină componentă civilă în anumite situații ale conflictului;

– se spun prevederilor și regulilor de angajare standardizate;

– spațiul de desfășurare cel mai frecvent este în afara spațiului național;

– folosirea forței numai pentru autoapărare;

– sunt misiuni strategice de bază pentru forțele armate în situații de pace.

4.1. Scopurile generale si specifice. Obiectivele operațiilor

Ele decurg din contextul unor situații concrete și pe baza lor autoritate politică și militară națională ori abilitată prin mandat stabilește obiectivele și principalele misiuni de îndeplinit.

Aceste tipuri de operații pot avea următoarele scopuri:

– descurajarea războiului;

– protejarea și/sau apărarea intereselor naționale;

– sprijinirea comunității internaționale în promovarea pacii și securității;

– satisfacerea unor obligații asumate prin tratatele internaționale;

– sprijinul autorităților civile;

– prezervarea accesului liber la resursele esențiale (strategie);

– sprijinul organizațiilor umanitare;

– diminuarea unor surse de risc și amenințare;

– protejarea unor zone sensibile la influențe externe negative.

Din aceste scopuri generale pot apare și scopuri derivate în funcție de specificul fiecărei situații concrete.

4.2. Caracteristici esențiale

A.M.A.D.R. prezintă în organizare și desfășurare câteva aspecte esențiale care le diferențiază de operațiile specifice războiului ori conflictului armat.

– Primordialitatea obiectivelor politice

Această caracteristică esențială este determinată de doi factori: capacitatea de înțelegere a scopului politic și caracterul des schimbător al obiectivelor politice.

– Capacitatea de a înțelege scopul politic se referă la asumarea conștientă a importanței și impactului acestora asupra situației create, desigur în cadrul strategic de a găsi o finalitate adecvată crizei create.

– Caracterul des schimbător al obiectivelor politice evidențiază fluiditatea situațiilor create în plan local, care poate atrage modificări ale parametrilor de evoluție politico-militară cu repercursiuni asupra continuității acțiunilor specifice. Se impune, așadar, o percepție oportună și realistă a acestor modificări pentru adaptarea permanentă a scopurilor și misiunilor la mobilitatea obiectivelor politice.

Caracterul multinațional al operațiilor

Caracteristică esențială pentru AMADR, provine din preocupările de securitate și stabilitate care ies din cadrul strict național și se regăsesc și în atribuțiile tuturor organizațiilor de profil regionale, zonale și continentale. Multinaționalitatea acestor operații așadar se înscrie în securitatea colectivă, care se instalează tot mai mult și sigur pe continentul european, la care se alătură în diferite forme active și componente civile spre finalități durabile și pacifiste.

– Caracterul strategic. Rezultă din elementele de nivel al scopurilor și nicidecum din cantitatea forțelor și mijloacelor angajate.

O acțiune de acest fel inițiată unilateral de un stat vizează protejarea sau apărarea unui interes național propriu, acesta fiind de importanță strategică.

Alte elemente care dau valoare strategică AMADR pot fi: descurajarea, capacitatea de ripostă, desfășurarea demonstrativă de forțe, informația urgentă, transferul de autoritate, asigurarea administrativ-logistică etc. Toate acestea reclamă rezolvări la nivel național, ce reprezintă de fapt vârful deciziei politico-militare, adică domeniul strategic.

4.3. Criterii de clasificare

Din punctul de vedere al forței A.M.A.D.R. se clasifică în trei mari categorii:

– operații cu folosirea sau cu amenințarea folosirii forței;

– operații fără folosirea sau fără amenințarea cu folosirea forței;

– operații simultane.

Operații cu folosirea sau cu amenințarea folosirii forței

Apar ca unică soluție în situațiile în care prin acțiuni pașnice nu s-au reușit stoparea unei evoluții purtătoare de conflictualitate militară. În această categorie se înscriu:

– loviturile punitive scurte sau cu obiective punctuale;

– raidurile aeriene, maritimo-fluviale și terestre;

– operațiile de impunere a păcii;

– impunerea de sancțiuni (embargoul);

– demonstrațiile de forță;

– impunerea zonelor de excludere aeriană;

– sprijinul pentru insurgenții care se opun regimurilor totalitare;

– asistența națiunilor prietene pentru lupta împotriva insurgenților.

– operațiile de evacuare dintr-un mediu ostil;

– eradicarea terorismului;

Operații fără folosirea sau fără amenințarea folosirii forței

În acest caz evoluția situațiilor se înscrie sub pragul critic al unei conflictualități armate. În cadrul acestora se poate include:

– operațiile de ajutor umanitar;

– operațiile de căutare-salvare;

– sprijinul unor națiuni;

– combaterea terorismului;

– operațiile împotriva traficului de droguri;

– evacuarea necombatanților din zonele de conflict;

– operațiile de sprijinul păcii;

– protecția căilor de navigație;

– controlul armamentului.

Asemenea operații se desfășoară de regulă în compunerea multinațională, integrat (intercategorii de forțe armate), iar baza juridică se află în Carta O.N.U.

Operații simultane. Aceste operații presupun întrebuințarea forței concomitent cu acțiuni fără folosirea ei.

A.M.A.D.R. mai pot fi clasificate și după durată:

– de scurtă durată: raiduri, lovituri etc.

– de durată medie: operații în sprijinul păcii, embargo, controlul armamentelor;

– de lungă durată: impunerea de sancțiuni, operații de impunere sau menținere a păcii.

Tipologia operațiilor

Din practica A.M.A.D.R. rezultă că până acum s-au impus, fiind recunoscute unanim în doctrinele militare, șaisprezece tipuri caracteristice de operații: controlul armamentelor; combaterea terorismului;

– sprijinul operațiilor antidrog;

– impunerea de sancțiuni;

– operații de interceptare maritimă;

– impunerea zonelor de excludere aeriană;

– asigurarea libertății de navigație și de survol;

– asistența umanitară;

– sprijin militar pentru autoritățile civile;

– asistența națiunilor prietene;

– operații în sprijinul păcii;

– protecția căilor de navigație;

– operații de salvare-evacuare;

– demonstrații de forță;

– lovituri și raiduri.

Aceste tipuri de operații pot fi preluate colectiv, adaptate și dezvoltate într-o concepție unitară pentru un teatru de acțiuni militare.

4.4. Principiile AMADR

Ele derivă în mare măsură dintre principiile războiului și luptei armate moderne, ca o prelungire a acestora în anumite condiții speciale. În consecință, comandanții forței întrebuințate în AMADR trebuie să le cunoască și să le aplice cu mult discernământ.

Practica strategică a AMADR a consacrat șase principii, primele trei derivând din principiile clasice ale luptei armate moderne, iar următoarele dobândind mai multă specificitate din cadrul operațiilor altele decât războiul.

Obiectivul. Acesta trebuie să fie bine definit, viabil (posibil de îndeplinit) și decisiv. Are la bază necesitatea înțelegerii condițiilor de realizare și de asigurare a succesului operației (misiunii) ținând cont de principalele obstacole și pericole ce pot apare în dinamica acțiunilor. De regulă, este strategic (politico-militar) și are o componentă politică și una militară care se subscrie primei.

Între cele două componente apare o corelație în sensul că se determină reciproc: obiectivele politice se transpun în practică prin misiuni de luptă foarte concrete, iar obiectivele militare deseori modifică scopul politic.

Unitatea de efort

Derivă din principiul luptei armate moderne cunoscut ca unitate de comandă. În cadrul A.M.A.D.R. unitatea de efort se realizează în multe situații foarte greu din motivele:

– varietatea participanților (civili și militari);

– caracterul multinațional al operațiilor;

– aranjamentele de comandă, adică formulele prin care se asigură unitatea de comandă în cazurile în care lipsesc anumite elemente.

În esență constă în direcționarea tuturor forțelor implicate către realizarea scopului strategic comun.

Siguranța. Rezultă din dreptul esențial la autoapărare împotriva oricăror acte sau intenții ostile la adresa forței sau a membrilor ei. Siguranța asigură realizarea libertății de acțiune prin care se pot elimina riscurile și vulnerabilitățile la acte ostile ale forței, prin provocări sau prin surprindere executate de partea adversă.

În parctică, o găsim sub forma măsurilor luate fără ezitare și compromisuri prin care în orice moment forța trebuie să reacționeze la orice acțiune ce ar putea afecta propriile structuri ori ar compromite operația. În dinamica acțiunilor siguranța se extinde și asupra civililor și mass-media cu care se cooperează.

Restricția (abținerea). Acest principiu presupune aplicarea tuturor capacităților militare și a măsurilor aferente lor cu multă reținere și prudență din motive politice și de protejare eficientă a forței. În cazuri complexe forța se întrebuințează numai ca ultimă instanță pe baza unor reguli stricte de angajare, bine cunoscute, aplicate și detaliate prin procesul de planificare a operației (misiunii).

Perseverența. Presupune disponibilitatea de a desfășura în mod constant și echilibrat toate capacitățile disponibile, pe termen lung, în sprijinul realizării scopurilor strategice

propuse.

Adesea, răbdarea, meticulozitatea și insistența în urmărirea scopurilor șiobiectivelor strategice, atât cât sunt necesare pentru îndeplinirea lor, constituie una din principalele condiții de realizare a succesului. Toate acestea însă se bazează și pe măsuri coerente în plan politic, economic și informațional în sprijinul forței.

Legitimitatea. Aplicarea acestui principiu trebuie să creeze părților aflate în conflict percepția reală privind legalitatea, moralitatea și dreptul la intervenție pe care forța îl deține, prin abilitatea ei de către O.N.U. sau O.S.C.E. (în plan regional), în baza dreptului internațional recunoscut.

Legitimitatea trebuie corelată cu imparțialitatea în tratarea formațiunilor rivale, susținută de reținerea în utilizarea forței și bazată pe o disciplină foarte strictă a întregului personal.

Aplicarea cu măiestrie a acestor principii asigură condițiile de succes și minimalizează pierderile în operații, iar ignorarea lor creează riscurile de a nu realiza scopurile și obiectivele politice stabilite.

4.5. Scopurile specifice și obiectivele operațiilor

Factorul politic național (mai rar) și structurile politice ale organizațiilor internaționale (Consiliului de Securitate al O.N.U.) stabilesc pentru fiecare tip de operație scopurile și obiectivele.

Scopurile specifce pot fi grupate după criteriul timp în:

– scopuri pe termen lung (vizează obiective și finalități de perspectivă) precum: promovarea păcii; prevenirea conflictelor; promovarea și salvgardarea drepturilor omului; realizarea unui climat de securitate mobil și stabil; prezervarea accesului liber la resursele esențiale; securizarea unui regim (zone) cu potențial ridicat de conflict;

– scopuri pe termen mediu (vizează finalități de etapă) cum ar fi: sprijinirea organizațiilor mondiale și regionale în vederea asigurării securității; promovarea și sprijinirea intereselor naționale vitale; sprijinirea statelor naționale în promovarea valorilor democratice; izolarea unor surse de risc (fundamentalism religios, intoleranță etnică, terorism, trafic ilicit); sprijinul pentru autoritățile civile; sprijinul pentru națiuni prietene asumat prin tratate;

– scopuri pe termen scurt sau parțiale (vizează finalități intermediare), de exemplu: prevenirea și stoparea unei conflictualități ; impunerea unui acord de pace, sprijinul umanitar, protecție conaționalilor aflați în mediu ostil, sprijinul pentru prevenirea destructurării statului, sprijinul pentru lichidarea urmării unui dezastru.

Obiectivele operațiilor

Sunt determinate de: tipologia operațiilor, principiile generale și specifice ale AMADR, procedeele și procedurile operaționale de angajare a forței.

Obiective politice:

– cooperarea multinațională în asigurarea păcii;

– prevenirea conflictelor;

– sprijinul autorităților civile în refacerea structurilor statului;

– constituirea unor capacități comune de apărare;

– asistența tranziției;

– sprijin pentru răsturnarea regimurilor totalitare antidemocratice.

Obiective militare:

– încetarea ostilităților;

– dezangajarea forțelor;

– aducerea beligeranților la masa tratativelor;

– impunerea unui acord de pace;

– supravegherea respectării unui acord de pace;

– asistență în stoparea traficului ilicit;

– combaterea organizațiilor și acțiunilor teroriste;

– asigurarea libertății de deplasare și de navigație;

– sprijinirea combaterii insurgenților.

Obiective de salvare-evacuare și umanitare:

– salvarea și evacuarea necombatanților;

– protecția intervenției organizațiilor umanitare;

– lichidarea urmărilor unor dezastre;

– protecția refugiaților și persoanelor dislocate;

– asigurarea ajutorului umanitar.

4.6. Forțele, mijloacele și misiunile caracteristice

Datorită diversității operațiilor militare altele decât războiul, forțele și mijloacele participante sunt la fel de diverse constitutiv, structural și ca logistică. Acest fapt este determinat de:

– multitudinea riscurilor și amenințărilor;

– accentuarea decalajelor privind accesul la resursele strategice;

– acutizarea decalajelor în dezvoltarea economică; cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor implicate în diferite conflicte;

– radicalizarea unor forțe extremist – naționaliste;

– amplificarea fenomenelor de internaționalizare a crimei organizate.

Natura și valoarea forțelor angajate în A.M.A.D.R. prezintă următoarele caracteristici:

– aparțin NATO, U.E., O.N.U., O.S.C.E.;

– pot fi destinate și de alte state din lume care nu sunt cuprinse în alianțe ori uniuni internaționale;

– sunt din toate categoriile de forțe armate;

– au valoare: batalion, brigadă, divizie până la corp de armată;

– elementele civile sporesc mereu ca pondere în cadrul forței multinaționale (organizații internaționale, guvernamentale, neguvernamentale, private, religioase);

– dobândesc un statut special;

– natura, valoarea și apartenența lor se stabilesc la nivel mondial (O.N.U.) ori regional (NATO, O.S.C.E.);

– extinderea participării statelor cu forțe necesare devine un factor de descurajare în cadrul gestionării crizelor;

– sporește utilizarea mijloacelor neconvenționale, ceea ce imprimă unor forțe statutul de structuri speciale.

Misiunile forțelor participnate la A.M.A.D.R. se pot clasifica în trei mari categorii:

– misiuni combatante sau de luptă cu folosirea forței militare și sunt cele de impunere: a păcii, a embargoului, a zonelor de interdicție aeriană sau raidurile, acțiunile punitive (aflate sub incidența cap. VII din carta O.N.U.);

– misiuni necombatante, care presupun interpoziționarea unor forțe militare între foști beligeranți și vizează supravegherea încetării focului, respectarea condițiilor impuse printr-un acord de pace, asigurarea transporturilor de salvare-evacuare și umanitare, lichidarea urmărilor unor dezastre, ajutorarea refacerii instituțiilor de stat, protecția de persoane și combatanți, evacuarea necombatanților;

– misiuni simultane (combinate) ce presupun executarea în același timp a unor acțiuni cu folosirea forței și a unor operații necombatante sub aceeași comandă operațională.

Misiunile în cadrul AMADR se supun acelorași condiții și cerințe de natură politică, suferind modificări de conținut în concordanță cu remodelarea scopurilor și obiectivelor operațiilor în curs de derulare.

CONCLUZII

Din retrospectiva evoluției școlilor geopolitice, se pot extrage o seamă de constatări cu caracter general. Geopolitica este o știință relativ tânără, având în spate doar un secol, cu o evoluție sinuoasă, controversată și chiar negată uneori. Se pune întrebarea: apariția și dezvoltarea rapidă a fost justificată sau nu ? Geopolitica apare în perioada în care Pământul este cunoscut în deplinătatea sa, când procesul de constituire a statelor naționale în Europa atinge apogeul și când marile puteri încep lupta pentru împărțirea lumii, anunțând formarea imperiilor coloniale. Apare o mistică a spațiului, exprimată prin nevoia cuceririi de noi teritorii fără a ține seama de frontierele statale. Apar, de asemenea, panideile, axate pe opoziția dintre viziunea americană și britanică, marcată de relația între mare și pământ, și cea germană, centrată pe spațiile continentale.

Geopolitica ia naștere sub aripa geografiei politice (termen instrodus în secolul al XVII-lea de Turgot) și a antropogeografiei germane (noțiune introdusă de Friedrich Ratzel) și, mai apoi, a istoriei, dreptului internațional în raport cu factorul geografic.

Formulat pentru prima oară de Kjellen, termenul de geopolitică este îmbrățișat de literatura germană, amplificat cu teoriile legate de „spațiul vital”, de rasism și concepții neomalthusianiste, care au dus la compromiterea lui ca doctrină. Spriritul geopoliticii naziste a contaminat geopolitica italiană, japoneză și cea maghiară. În perioada Războiului Rece se constată o puternică revenire la geopolitică în sens de știință, mai ales în lumea anglo – saxonă. Geopolitica a devenit deosebit de actuală în condițiile sistemului mondial bipolar de putere, ilustrat prin opoziția dintre URSS și SUA. S-au emis păreri care oscilau între definirea geopoliticii ca știință obiectivă sau metodă de analiză. Lucru explicabil, întrucât mai toți marii geopoliticieni – Mahan, MacKinder, Spykman, Haushofer – și-au construit, de fapt, conceptele din perspectiva intereselor statelor pe care le reprezentau.

BIBLIOGRAFIE

Claval P., Geopolitică și geostrategie, Editura Corint, București, 2001;

Conea Ion, Golopenția Anton, Popa-Vereș M., Geopolitica, Editura Ramuri,

Craiova, 1940;

Conea Ion, Geopolitica o știință nouă, “Sociologia Românească”, nr.9-10, an II, 1937;

Constantin Hlihor – Istorie și geopolitică în Europa secolului XX – considerații teoretice și metodologice, Editura RAO, București, 2001;

Cucu Vasile S., Emandi E.I., Buzatu Gh., (editori), Geopolitica, vol.I, Editura Glasul Bucovinei, Iași, 1994;

Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, Geopolitica, SNSPA, București, 2001;

Marin Vasile – Elemente de analiză geopolitică și geostrategică a spațiului, Fundația Dacia, 2000;

Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Colecția Geostrategie, Editura Top Form, București, 2003;

Sava Ionel Nicu, Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. Școala geopolitică germană, Editura Info-Team, București, 1997;

Ozunu Mihail Vasile,Ioan Munteanu,Tudor Iulian,Gheorghe Ciascai – Geopolitica geostrategie – studii, Bucuresti, 2002;

Tămaș Sergiu – Geopolitica, Noua alternativă, 1995;

www.geopolitica.ro