Geopolitica Si Eurasianism

Gândirea politică cu privire la spațiu și teritoriu i-a naștere în anul 1899, sub termenul de geopolitică, introdus de catre Rudolf Kjellen un suedez ale carui inspirații au provenit din contribuțiile lui Alexander von Humboldt, Karl Ritter dar mai ales ale lui Friedrich Ratzel. Acesta a dorit să arate cum este influențată politica externă a unei țari în raport cu factorii geografici ai acesteia, astfel geopolitica poate fi privită ca fiind impactul asupra politicii externe de securitate ale anumitor caracteristici geografice, de mare importanță fiind distanțele dintre țări, resursele naturale ale acestora, terenurile, clima. Kjellen a cercetat geopolitica din trei perspective și anume localizarea relativă a statului ”topopolitics”, forma de stat ”morphopolkitis” și zona și carcateristicile specifice ale statului ”physiopolitics”. Recunoașterea sa internaționala sosește odată cu publicarea lucrării ”Statul ca formă de viață” (Der Staat als Lebensform), în anul 1916, în care elaborează teoria ce studiază antropogeografia, cunoscută astăzi ca geopolitică, ce are la bază analiza statelor, națiunilor, societaților și sistemului judiciar, criticând vechea știintă politică care în viziunea lui se axa doar pe state și sisteme judiciare.

Pe baza aporturilor intelectuale aduse de catre Rudolf Kjellen geopoliticii, dar și ale lui Friedrich Ratzel asupra cercetării dintr-o prespectivă geografică a statului, a evoluției și a puterii sale, Karl Haushofer dezvoltă noi teze cu privire la geopolitică, care pe langă perspectivele aduse de cei doi teoreticieni cu privire la campul de studiu al geopoliticii acesta aduce în prim plan și importanța granițelor. De asemenea, Haushofer spunea că "geopolitica demonstrează dependența oricărei dezvoltări politice de realitatea perena a solului", cu alte cuvinte progresul politic a fost din totdeauna corelat cu importanța strategica a tarii, poziția sa pe harta lumii, resursele naturale de care dispune aceasta.

Geopolitica privește și analizează politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, ea propunându-și să explice masurile și orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziție geografică, suprafată, bogății naturale, populație, etc. Numele de geopolitică ne duce cu gandul la geografie și politică, studiate însa din punct de vedere al relațiilor internaționale, o relație de complementaritate între mediu natural și practica de guvernare a unui stat, astfel activitatea politică a fost din totdeauna guvernată de mediul geografic, așa cum spunea Jean Bodin, oamenii nu se pot delapida de dictatura pe care acest mediu o exercită asupra lor.

Dorința de extindere sau de acaparare a unei zone bogate în diferite resurse naturale a dus la crearea unor tensiuni între state sau chiar la apariția unor conflicte de mare avengură, putem spune astfel, că, geopolitica este productivă atunci cand vine vorba de a crea strategii care duc la maximizarea unor diverse condiții și resurse pentru o țară, dar acesta poate deveni daunătoare aunci cand un stat urmărește creșterea intereselor sale pe terioriul altui stat. Făcând referire la continentul nostru, putem remarca că în cadrul comunității europene, dacă pe plan economic și comercial se remarcă o evoluție vizibilă, pe plan politic în schimb situația nu este atât de favorabilă, ba mai mult factori ca corupția, dorințele expansioniste și de supremație au dus la o guvernare ineficientă sau de interes.

O altă problemă cu care se confruntă Europa este cea a deficitului demografic, o deficiență ce ar trebui combătută cat mai rapid dacă Europa are apirații la un loc fruntaș în ierarhia lumii, deoarece acest lucru depinde de oamenii care locuiesc acest terioriu și contribuie la dezvoltarea sa prin capacitatea și angajamentul lor. Paul Dobrescu spunea că, „ greutatea geopolitică a unui stat sau a unei regiuni începe de la o anumită pondere a populației. Calificarea, organizarea, inventivitatea se adaogă numarului, nu i se substituie. Dacă Europa nu opune presiunii demografice externe o forță de contrabalans internă, mai devreme sau mai târziu, oricâte măsuri de precauție și-ar lua, va fi obiect de expansiune demografică ”.

Ideologia eurasianistă

După prabușirea URSS-ului un nou curent ideologic se bucură de recunoaștere și susținere, și anume filozofia eurasianistă, care este îmbrățișată de partizanii mișcarării „roșii-brune”, o mișcare formată din spectrul politic de stânga, comunismul („roșu”) și cel naționalist, de dreapta („maro”), un regim stalinist, al carui sistem politic era caracterizat ca fiind xenofob, antisemit, violent, represiv în interiorul țării și agresiv în afara ei, fiind departe de conceptele occidentale de democrație, libertate, toleranță și drepturile omului. Idealul lor a fost de a construi un mare imperiu euro-asiatic, de la Atlantic la Pacific, o mare putere centrală cu o economie de piață puternic reglementată și o armată solidă, prin restaurarea unei ideologii de stat care să prevadă respectarea valorilor tradiționale rusești și controlul de stat al drepturilor individuale.

Esența ideologiei eurasianiste nutrește încă din anul 1921, avand drept reprezentanți pe Piotr Nicolaevici Savițki și N.S Turbențkoi, ale căror contribuții, vom vedea mai târziu, vor fi preluate și analizate de alți eurasianiști, dar într-o manieră neo-eurasianistă. Conform spuselor lui Aleksandr Dughin, eurasianiștii „se straduiau să îmbine fidelitatea față de origini cu avântul creator în viitor, înrădăcinarea în tradiția națională rusă cu modernismul social, cu dezvoltarea tehnică și politica formelor netradiționale”. Savițchi relata în cartea sa că: „ …în spațiul istoriei mondiale, senzației vesteuropene a Mării i se opune, pe același plan, deși opusă, senzația unică mongolă a continentului; cu toate acestea, în „călătorii” rușii în amploarea cuceririlor și valorificărilor rusești se simte același spirit, aceeași senzație a continentului.

În viniziunea eurasiaticilor, Rusia datorită poziției sale în „zona pivot a istoriei mondiale”, este prezentată ca fiind nucleul continentului, având o puternică poziție internațională cu un relief geopolitic specific, o cultură și o civilizație aparte. Care conform spuselor lui Mackinder, are un cuvănt greu de spus în vederea menținerii echilibrului lumii, de care Rusia se face responsabilă prin natura evoluției sale, echilibru ce poate fi compromis în lupta pentru supremație, sub diferitele sale forme.

Eurasianismul reprezintă o doctrină dezvoltată în perioada interbelică, în special de către intelectualitatea rusă din exil, care încerca să definească rolul Rusiei în noul context internațional. Ideea centrală a noului curent constă în respingerea exclusivismului etnic rusesc în favoarea întregului spațiu eurasiatic, care ar include și popoarele neruse. Se poate spune că ideile eurasianiste eu luat naștere odată cu publicarea, în anul 1920, a lucrării lui Nikolai Trubețkoi „Europa și umanitatea”, pe seama acesteia au avut loc discuții între intelectualitatea rusă, ducând mai târziu la edificarea unei viziuni eurasianiste. Trubețkoi analizează în acestă lucrare apariția civilizației europene, așadar el o consideră drept un produs al influenței româno-germane, caracteristicile acesteia fiind atitudinea disprețuitoare față de popoare care nu fac parte din civilizația europeană. „Cosmopolitismul european, așa-numitele „valori europene” sau „valori universale”, nu sunt altceva decât o manifestare a șovinismului romano-german, considera Trubețkoi, totodată, etnologul era de părere că în pofida „universalismului” la care acestea pretind, în realitate ele nu sunt decât o continuare a culturii etnice a popoarelor latine și germane.” Această redefinire a identității Rusiei sovietice are loc prin antagonizarea Eurasiei cu „civilizația vestului”, inclusiv cu Europa Apuseană. Acest aspect a și determinat devierea eurasianismului spre un „naționalism imperial”. Ideea unei „civilizații eurasiatice”, opuse „civilizații occidentale” ar servi în calitate de substitut al ideologiei comuniste. Așa cum comunismul a substituit ideea imperială și misionarismul ortodox, eurasianismul – ca idee civilizațională, ar fi urmat să înlocuiască internaționalismul sovietic. Turbețkoi relata că, „potrivit doctrinei eurasianiste, modelul de selecție ce urmează să se instaureze în lume, în special în Rusia-Eurasia, se numește ideocrație. Caracteristica acestei orânduiri constă în unificarea membrilor clasei conducătoare în jurul unei singure idei”.

În perioada anilor 1990 se dezvoltă un nou tip de eurasianism, și anume neoeurasianismul desprins din ideile clasicilor eurasianiști N. Turbețkoi, P. Savițchi, G. Vernadski, dar mai ales din scrierile lui Lev Gumiliov, ce au oferit o nouă viziune a istoriei politice, el plasează Orientul eurasiatic într-un „centru independent și dinamic al etnogenezei, culturii, istoriei politice, al dezvoltării statale și tehnice, occidentul și istoria lui sunt relativizate, cultura eurasiatică și constelația etnosurilor eurasiatice apar ca o lume multidimensională și absolut necercetată – cu scara sa de valori cu problemele sale religioase, cu legitățile sale istorice”.

Neoeurasianiștii au identificat problemele actuale de natură geopolitică, în prim plan amenințarea Occidentului prin constituirea unei lumi unipolare și militează pentru obținerea unei „suveranități geopolitice” pentru Eurasia, pentru construirea adevăratei multipolarități a lumii, care se opune sistemului occidental, liberal-democrat și care să permită statelor să-și aleagă propriul sistem de valori. Teoria acestei multipolarități, în viziunea lui Dughin, nu poate avea decât o conotație geopolitică: „nicio ideologie religioasă, economică, politică, socială, culturală nu este în stare să consolideze la ora actuală o masă critică de țări și societăți, care țin de „civilizația Uscatului”, într-un front planetar unic, necesar pentru crearea unei antiteze solide și eficiente globalismului și lumii unipolare”. Neoeurasiatismul adoptă o abordare strategică destul de eficientă, recunoaște că doar un pateneriat cu Europa i-ar putea duce mai aproape de atingerea obiectivelor în vederea consituirii unui „Mare Spațiu”, și o alianță ruso-islamică, bazată pe o strategie anti-atlantică fundamentată în latura tradițională desprinsă din cele două culturi, în opoziție cu antitradiționalismul pragmatic promovat de Occident.

În cartea sa, Bazele Geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei, Dughin scoate la iveală concepția lui Jean Pârvulescu despre „Imperiul Eurasiatic al Sfârșitului”. Jean Pârvulescu, un scriitor român, „geopolitician mistic”, considerat de unii și „conspiraționist”, stabilit în Franța, considera că: „Diferite organizații semisecrete, al căror ciclu de existență depășește cu mult durata ideologiilor politice obițnuite, a dinastiilor conducătoare, ale instituțiilor religioase, a statelor și popoarelor, doresc să aibă acces la pozițiile principale în civilizație. Aceste organizații, care apar în istorie cu diferite denumiri, sunt identificate de Pârvulescu ca fiind un „ordin al atlantiștilor” și un „ordin al eurasianiștilor”. Între ele se duce o luptă de secole la care participă papii, patriarhii, regii, diplomații, marii financiari, revoluționarii, misticii, generalii, învățații artiștii, etc. Toate manifestările social-culturale se reduc, în felul acesta, la arhetipurile geopolitice inițiale, deși extrem de complicate.” De aceeași concepție este și geopoliticianul belgian Robert Steuckers, proiectele geopolitice globale sunt conturate de proiectele social-politice și de relațiile diplomatice ale stalelor, blocurilor puternice, necontând neapărat forma ideologică pe care aceștia o promovează.

Pozția României față de proiectul Eurasia

Așezarea geografică a României în cadrul continentului european a inclus-o de-a lungul timpului în sfera de influență a puterilor mondiale, astfel datorită presiunilor exercitate asupra ei putem spune ca politica românească a fost controlată sau mai bine spus direcționată de și către avantajul mai marilor puteri. România s-a dezvoltat ca stat și a cunoscut o diversificare pe toate planurile mai ales după integrarea sa în Uniunea Europeană, valoarea capabilităților sale pe scena politică nu este de neglijat, în relațiile terțe România este un partener credibil și loial, respectând cultura și particularitățile partenerilor săi.

În ceea ce priveste ascensiunea relațiilor cu Rusia remarcăm faptul că acestea nu s-au bazat tocmai pe o viziune strategică clară, mai ales dacă aducem în discuție relațiile diplomatice precare privind problema restituirii Tezaurului României, a Basarabiei sau incoerența politicii UE față de Rusia în chestiunile politice și economice. În ultimii ani, Rusia a fost privită cu reticiență atât de poporul român cât și de clasele politice care îl conduc, este adevărat că nici Rusia nu și-a manifestat o poziție prea clară față de noi dar, toată această reținere s-a realizat prin prisma contextului istoric, a propagandei anti-ruse, venită mai mult din partea elitelor, decât din partea poporului român, și desigur, a prezenței pro-americane. Dacă stăm să analizăm, unul dintre punctele comune pe care îl au România și Rusia ar fi lupta împotriva amenințărilor ce vizează atingerea culturii tradiționale, cum ar fi ultra-liberalismul, derivat dintr-un liberalism scăpat de sub control aș spune eu, dar promovat din ce în ce mai mult de cercurile de putere occidentale, pe lângă apărarea conservatorismului, mai punctăm și faptul că ambele țări sunt constituite din civilizații ortodoxe, ori știm prea bine că acest aspect este unul dintre cele mai importante.

Scena mondială de astăzi este într-o continua schimbare, se vorbește tot mai des de aspirația Statelor Unite la o lume unipolară ce ar duce la „ignorarea principiilor de cooperare”, după cum ar spune președintele rus Vladimir Putin, tocmai de aceea anticipând acest lucru, liderul de la Kremlin, dând dovadă de pragmatism, dorește constituirea unei noi uniuni, cea Eurasiatică, care, speră el, să fie egală din punct de vedere economic cu celelalte blocuri de putere, limitând astfel influența occidentului asupra țărilor post-sovietice, aceasta poate fi vazută și ca o contrapondere la Uniunea Europeană, deși a afirmat că nu reprezintă nici un fel de amenintare la adresa celei din urmă. Ce-i drept acest obiectiv se naște și din dorința de a reintegra țările din fosta URSS, dar pe de altă parte și țările din Asia Centrala sau din sfera sa tradițională de influență.

Extinderea uniunii vamale, pentru o cooperare economică și politică mai mare s-a instituționalizat prin crearea Uniunii Economice Eurasiatice, a-l cărui acord a fost semnat până acum de catre Rusia, Belarus și Kazakhstan, țări care beneficiază astăzi de libera circulație a marfurilor, serviciilor, capitalului și a forței de muncă. Uniunea vamală existentă între cele trei țări arată că, în practică cooperarea de zi cu zi este inițiată destul de anevoios, nu numai din cauza diferențelelor politice, dar și din cauza corupției și a lipsei de transparență. Pe lângă țările implicate în acest proiect, Armenia și Kârgâzstan ar putea urma în curând, dar este încă foarte îndoielnic că cetățenii ruși vor fi convinși că libera circulație a forței de muncă din republicile sărace din Asia Centrală este o idee bună. În orice caz, fără Ucraina, proiectul Uniunii Economice Eurasiatice pentru regiunea post-sovietică este o pierdere mare din punct de vedere economic, asta a fost și este motivul din spatele politicii agresive a Rusiei față de Ucraina. În cele din urmă, nu trebuie să uităm că, chiar și loialitatea Belarus și Kazahstan în proiectul de integrare Eurasia are limitele sale, motivul principal al Kazahstan-ului pentru aderarea la Uniunea Economică Eurasia nu este de a se supune la Moscova, ci pentru a consolida legăturile ruse ca o contrapondere la creșterea influenței chineze în Kazahstan. O "politică balansoar" similară – de data aceasta între Rusia și UE – este baza poziției Belarus.

Modelul teoretic de participare a României la Proiectul Eurasia presupune stabilirea, în zona de nord a continentului Eurasia, a două unități geopolitice, „spații mari” – european și rus. În acest context, Europa este concepută ca un pol, ca o civilizație, la rândul ei, Rusia-Eurasia cuprinde Sudul, inclusiv zona tradițională de influență a Moscovei în Sud (Asia Centrală, Caucaz), și vestul (Belarus, Ucraina de Est, Crimeea). Momentul cel mai important într-o arhitectură multipolară este eliminarea „cordonului sanitar”, acest perpetuu măr al discordiei, controlat de anglo-saxoni care intră în dezacord fie cu Europa, fie cu Rusia, prin urmare, aceste țări și popoare care, în mod obiectiv tind să constituie Noua Europă, vor trebui să își redefinească identitatea geopolitică. Această identitate trebuie să se bazeze pe o regulă principală: alături de Europa și alături de Rusia, în același timp. Integrarea în Europa și relațiile amicale cu Rusia – acesta este podul care leagă cei doi poli ai unei lumi multipolare. România, o țară ortodoxă, cu misiunea sa metafizică și o responsabilitate sporită pentru soarta Europei, și-ar putea găsi o poziție demnă în proiectul Eurasia prin dezvoltarea calitativă a spațiului cultural și social ce face legătura Estului (Rusia) cu Occidentul (Europa), acest spațiu asumându-și astfel identitatea țărilor europene ortodoxe, rămânând intacte caracteristicile distinctive naționale și culturale (fără a le dizolva în lumea stereotipă a globalismului sau aflându-se sub influența modului de viață american care anihilează toate caracteristicile etnice). „ Stabilind legături strânse cu Rusia, România își va putea asigura dezvoltarea economică și-și va putea păstra identitatea culturală, țara noastră este un factor de stabilitate pentru care toate forțele eurasiatice trebuie să aibă interesul să îl sustină, fiindcă suntem în una din zonele cheie ale Eurasiei și nimeni altcineva nu se poate achita mai bine decât România de misiunea de a fi santinelă în sud-estul Europei. E vorba de interes, calcul și pragmatism, nu de interesele demagogice promovate de liberalii pro-sionisti. În Eurasia, Romania va fi liberă, mare și independentă fiindcă interesul, nu sentimentele tuturor celorlalte forțe geopolitice duc la asta ”.

Mircea Eliade, unul dintre partizanii mai cu seamă a naționalismului, spunea că: “Noi aveam conștiința de a fi situați între Orient și Occident. Dumneavoastră știți asta, cultura română constituie un fel de ‘punte’ între Occident și Bizanț, între Occident și lumea slavă, lumea orientală și lumea mediteraneană. Ca să spun adevărul, numai ulterior mi-am dat seama de toate aceste virtualități. (…) Mă simțeam descendentul și moștenitorul unei culturi interesante pentru că este situată între două lumi: cea occidentală, pur europeană, și cea orientală. Făceam parte din aceste două universuri. Occidental, prin intermediul limbii, latină, și al patrimoniului spiritual roman, în obiceiuri, dar făceam parte și dintr-o cultură influențată de Orient și cu rădăcinile în neolitic. Aceasta este realitatea pentru un român, dar sunt sigur că este același lucru pentru un bulgar, un sârbo-croat – pe scurt, pentru Balcani, Europa de Sud-Est – și pentru o parte a Rusiei”.

Despre o consolidare cât mai bună a relațiilor româno-ruse, astfel încât România să fie reprezentată drept o „punte între est și vest” a vorbit chiar fostul președinte american George Bush, într-o vizită a sa la București. Această idee a fost privită cu scepticism de către Traian Băsescu, pe atunci președintele României, a cărui părere era că pentru materializarea unui astfel de obiectiv este nevoie în primul rând de încredere între cele două state, ori având în vedere conotațiile istorice, nu ne putem perimte acest lucru, la toate acestea se mai adaugă și faptul că Rusia a răspândit în ultimul timp o stare de insecuritate asupra regiunilor din vecinătatea sa.

Un alt aspect care alătură România de Rusia este cel legat de religiozitate, mai exact apartenența la naționalismul ortodox, iar naționalismul definește „structura spirituală a unei națiuni”. Presa română a scris despre apariția unei ortodoxii naționaliste, care dorește promovarea la nivel de societate, în special în rândul tinerilor, a unui naționalism de factură religioasă. „Strategia bisericii ortodoxe e logică: dacă naționalismul devine popular, el trebuie atașat bisericii și acest lucru se face prin afirmația că un naționalism rusesc adevărat, autentic, poate fi doar ortodox”, se consideră că biserica pune accentul pe naționalism pentru a exploata spiritele xenofobe pe o dimensiune religioasă.

La o privire mai atentă, în Rusia observăm că relația dintre stat și biserică se întinde mai mult decât ar fi limita normală, s-ar putea spune chiar că între cele două ar fi vorba de un parteneriat, dacă aducem în lumină declarațiile de susținere ale patriarhului Kiril aupra politicii promovate de către președintele rus, Vladimir Putin. Nici în România situația nu este foarte diferită, creștinismul nu a fost gândit altfel decât în termeni de națiune. Identitatea națională era echivalentă cu identitatea religioasă, combinația acestor două a fost fatidică. Definiția renumitului Nae Ionescu în „Roza vânturilor” poate fi emblematică în acest sens: „În definiția noțiunii «român» intră ca notă esențială ortodoxia. A fi român, nu «bun român», ci român pur și simplu, înseamnă a fi și ortodox.”

Nu ar trebui să ne mire aceste abordări desprinse dintr-un naționalism al cărui scop este crearea unui dușman extern comun, care să mobilizeze societatea în vederea combaterii acestuia. De asemenea, datorită creșterii demografice din Sudul eurasiatic în detrimentul poporului rus s-a pus problema „erodării omogenității națiunii și sau absorbirea etnosului de către popoarele sudice”, Aleksander Dughin propune pentru rezolvarea acestei probleme „avansarea în prim-plan a concepțiilor naționalismului rusesc”. Acest naționalism trebuie să folosească nu terminologia de stat, ci pe cea cultural-etnică, cu un accent deosebit pe categorii de genul „popor” și „ortodoxie rusă” (…), mai întâi de toate trebuie să se afle conștiința de sine, ortodoxă, a națiunii ca Biserică, apoi înțelegerea indivizibilității, a integrității, totalității și unității organismului etnic rus, alcătuit nu numai din cei care trăiesc, dar și din stămoși și din generații viitoare și doar mai apoi, în ultimul rând, trăirile unei personalități concrete ca unitate atomică independentă. Deși măsurile economice nu pot contribui direct la aplanarea deficitului demografic, pot ajuta în schimb la consolidarea naționalismului prin crearea unor instrumente materiale care ar facilita procesul natalității în poporul rus.

În vederea unei orientări imperiale, la nivel etnic cel puțin, se dorește împrăștierea ideologiei național-religioasă dincolo de granițele rusești, către popoarele care și-ar dori să intre în componența „Noului Imperiu”. Astfel, naționalismul rus cel mai radical se va realiza pe deplin, deoarece obstacolele fundamentale în dezvoltarea lui, în cazul acesta, vor fi înlăturate – niciunul dintre popoarele vecine nu se va simți umilit sau oprimat de către națiunea rusă datorită faptului că hotarele cultural-etnice și confesionale dintre popoarele Imperiului nu vor avea nici o importanță politică, naționalismul, scutit de problemele statalității și ale hotarelor, va întări relațiile dintre națiuni, oferindu-le atât libertatea contactelor dintre ele, cât și libertatea izolarii etnice.

Capitolul II

România între euro-atlantism și eurasianism

Identitatea Românească

Influența Occidentală în socitatea românească

Ambițiile Rusești

România o țară cu o identitate aparte, cu o cultură specifică, străbătută de o istorie mai mult decât complexă. O țară care a fost condusă de false valori până la căderea comunismului în 1989, dar care nu știe în ce direcție se orientează noile sale valori, probabil ne-am fi așteptat ca după acest fenomen cei care aveau darul prelegerilor să izbucnească, să critice, să învinovățească, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Nu degeaba în perioada imediat următoare un profesor de la Universitatea Columbia, Deak Istvan, a publicat articolul „Supraviețuitorii” în ziarul The New York Times Review of Books, în care spunea că poporul român tinde mai degrabă spre a supraviețui în funcție de împrejurări și nu să progreseze, ceea ce este jenant când popoarele din jurul nostru duc o intensă competitivitate și se implică profund în maximizarea standardelor de viață. Secolul XX a lăsat în urmă probleme cu care lumea încă se confruntă, perioada de tranziție care a transversat Europa a plasat România într-o poziție importantă în regiunea de Sud-Est a Europei, care face legatura cu „Orientul Mijlociu Extins” (termen propus de americani pentru prima dată înaintea Summit-ului G8 din anul 2004).

Țara noastră este un stat democrat cu o economie de piață funcționabilă, membră a NATO și a Uniunii Europene, ce-i drept după aderarea la cea din urmă, în anii următori statutul României a crescut pe scena internațională, avantajele au fost vizibile atât în sectorul economic cât și în cel politic sau al securității. Cât despre valoarea aderării la Alianța Nord-Atlantică, se spune că rămâne unică în istoria României, în toate alianțele și coalițiile militare din care țara noastră a făcut parte la un moment dat – fie că vorbim despre Puterile Centrale, Antanta din cel de-al Doilea Razboi Mondial sau, după aceea, Tratatul de la Varșovia -, statul român a avut o liberate de decizie și de acțiune foarte redusă, pe când în NATO, nu numai că a avut o libertate strategică de obțiuni, ci mai ales un cuvânt de spus la masa deciziilor, în definirea strategiilor de acțiune ale Alinței față de state sau regiuni terțe, față de problematici strategice diverse.

După căderea Zidului Berlinului și prăbușirii sitemului bipolar, s-a crezut ca sistemul internațional va fi gazduit de multilateralism. Au aparut aspirații din partea Uniunei Europene, Germaniei, Chinei, Japoniei, dar odată cu înaintarea spre închiderea secolului al XX-lea, multilateralimul a fost înlocuit tot mai mult de unilateralism, SUA promovând chiar un excepționalism, înțeles de unii lideri ca un „trofeu” al victoriei în Războiul Rece.

Identitatea Românească

În general oamenii se simt mai siguri dacă aparțin de ceva, cetățenii din țara noastă se autoidentifică români datorită faptului că s-au nascut aici, au crescut, au creat legaturi cu tot ceea ce îi inconjoară, deci aparțin de România, în ultimul timp subiectul „identității naționale” a fost din ce în ce mai studiat de cei interesați și preocupați de conduita acestuia, dar care lipsește cu neglijență din discursurile politicienilor, poate doar în preajma alegerilor aceștia mai fac apel la sentimentele naționaliste, dar știm cu toții în ce sens. Datele prin care se identifică membrii unei comunități naționale cu națiunea definesc un ansamblu de similarități de interese, credințe sau norme de viață, împărtășite de toate persoanele care aparțin acelui grup. Identitatea poate deveni stereotip în discursul cotidian, cu toate că identitatea națională prezintă dificultăți de conceptualizare.

Evenimentele care au transformat lumea, sfârșitul comunismului, dezintegrarea statelor apoi crearea altor colectivități supranaționale sau din contră subnaționale, au dus la dispariția granițelor și la posibilitatea unei liberi circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor, astfel odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, românul a devenit și „cetățean european”, asistăm așadar la un proces de supranaționlizare a identității, mai mult de atât specialiștii consideră că în perioada contemporană vom asista la o diminuare a rolului națiunilor și al identității naționale. În mediul actual, postmodern carcaterizat de turbulențe, dezordine, discontinuitate și incertitudine există undeva în interiorul acestora insule de stabilitate sau de continuitate care țin de surse culturale, religioase, uneori geografice, România nu se află printre ele, ea este postmodernă structural fară eforturi, fară ambiții (…), ea este religioasă și plină de păcătoase vicii totodată, este tradiționalistă în chip încăpățânat, dar în egală măsură avidă după ultimele noutăți și inovații. Poziționarea noastă într-o Europă Centrală sau Sud-Estică ar trebui să ne ofere un specific identitar, să încercăm să distingem individualitatea poporului nostru în functie de încărcătura geografică, istorică și culturală a locului. Identitatea unui popor nu este statică, imuabilă, ci se formează, se dezvoltă și chiar se modifică întrucâtva pe parcursul evoluției sale istorice, este produsul conștient sau acumularea subconștientă a unor factori subiectivi și obiectivi care intervin în existența sa, într-o etapă dată.

Mai nou indivizii se consideră a face parte dintr-o națiune datorită sentimentului de apartenență și nu celui de identitate, mai exact sunt parte din acel grup deoarece simt ca au valori comune cu acesta, iar aceștia la rândul lor, recunosc statutul acestora realizând astfel delimitarea între ei și ceilalți. Cunoașterea identității naționale se referă mai mult la elucidarea și dezbaterea conceptului de națiune, a limitelor sale, decât la descrierea identității ca atare, identitatea națională este o categorie analitică, folosită de către teoreticienii naționalismului, fără a se acorda o suficientă atenție dezbaterii modului în care identitățile sunt modelate și reproduse în timp și spațiu, de acte sociale și culturale, cum este, de pildă, memoria colectivă. Traim într-o era în care procesul globalizării este tot mai accelerat, aducând atingere chiar și celei mai neînsemnate porțiuni de pamânt, asistăm la o consolidare tot mai vastă a instituțiilor supranaționale, iar în acest caz identitatea națională poate fi știrbită iar încercarea definirii acesteia poate fi pecetluită de confuzie.

Constituirea superputerilor, practica menținerii păcii prin eficiența potențială a unor „forțe de descurajare”, prin sinistrul „echilibru nuclear” au împărțit lumea în arhicunoscutele blocuri politico-militare, în interiorul cărora micile state de sine stătătoare erau aliniate și disciplinate, de bună voie sau cu sila, creânduse sub imperiul spasmei univerale, o inegalitate fraglantă de autoritate și putere între state, majoritatea fiind adusă în dependență de grupul restrâns al „celor mari”(…), s-a instituit în lume un for decizional, înzestrat cu mijloaceirezistibile de a-și impune părerile, care decretează pentru pentru unele țări ce și cum e bine să facă, dacă e potrivit ca înăuntrul lor unele grupuri să se agite, sau dimpotrivă, să stea cuminți.

Caracterul național reprezintă o formă a conștiinței și sensibilității colective a locuitorilor unui stat națiune, el se bazează pe asumpția că persoanele care fac parte dintr-o națiune au în comun anumite caracteristici culturale și psihologice care le conferă o identitate și le deosebește de persoanele ce aparțin altei națiuni. Ca popor prin identitate ne distingem de celelalte comunități naționale, reflectănd caracterul specific prin modul în care ne organizăm viața, modul în care direcționăm conduita culturii noastre prin limbă, comportament, religie, practicile și activitățile proprii, s.a.m.d. Nu putem admite ca modernitatea nu este prezentă la nivelul societății românești, deoarece ușor, ușor am trecut și trecem prin acestă tranziție, asimilăm destul de repede urbanizarea, vedem efecte ale industrializării, șanse la o educație aleasă pentru tot românul, este și normal să dobăndim aceste valori ale modernității în contextul de astăzi, altfel am fi catalogați drept incapabili de adaptare, evident că există și acele grupuri sociale marcate încă de regimul ceaușist care nu au reusit să facă față unor astfel de transformări.

Ernest Gellner, în cartea sa „Cultură, Identitate și politică”, ne dă următoarea informație: „Conform teoriilor naționaliste, orice individ aparține, în mod prestabilit, unei culturi, ba chiar este posedat de acesta, ca într-un fel de natură ideologică. Dar, acestă relație de iubire între individ și națiune, ca și în dragostea dintre oameni, lucrurile tind să devină mult mai complicate decât ar permite flacăra unei pasiuni mistice spontane.(…) O cultură care continuă să reziste în timp își așează bazele pe noi valori culturale, devinind mai exigentă și mai clar definită.

Românii sunt încă modelați de propria lor istorie și lume socială, care continuă să perpetueze mentalități și conduite incompatibile cu tipul de cultură al modernității europene, transformările instituționale moderne se pot realiza de sus în jos, dar modernizarea societății devine reală numai în măsura în care conduita și valorile moderne fac parte din modul de viață al fiecărui individ și grup social, modernitatea tendențială exprimă diferența și tensiunea dintre două modele de civilizație, unul european, cel către care dorim să ne îndreptăm, și cel țărănesc, care s-a sublimat vreme de milenii în inconștientul nostru colectiv.

Influența Occidentală în societatea românescă

În contemporaneitate scena politică mondială pare a fi dominată de o singură mare putere, Statele Unite ale Americii. Modul în care evolueză relațiile internaționale este tot mai surprinzător, după sfârșitul Războiului Rece ordinea politică internațională a trecut prin transformări fundamentale. Și România a căpătat o nouă identitate strategică și politică pe plan internațional prin reconceptualizarea politicii externe de la un model de tip tradiționalist la unul de tip postmodern. Odată cu aderarea țării noastre la cele două mari baze politico-strategice NATO și Uniunea Europeană, datorită standardelor impuse de cele din urmă, aceasta a reușit să aducă reforme inovatoare și să sporească dezvoltarea în majoritatea domeniilor. Ce-i drept nu putem afirma că România a fost complet pregătită pentru a face față noilor schimbări, lipsa unor instituții adecvate, lipsa de vioiciune în adoptarea unor politici publice, precum și alte probleme de genu au facut-o să pară ușor vulnerabilă la capitolul administrației.

Lumea europeană și euro-atlantică nu este doar un nou sistem geopolitic, ci reflectă o nouă filozofie a politicii internaționale, este un sistem „postmodern”, integraționist, care tinde să depășească regulile echilibrului de putere, principiile competiției geopolitice brute, de tip teritorial și naționalist, asigurând securitate națională prin transparență, cooperare și chiar instituirea unor mecanisme de „vulnerabilitate reciprocă”. Practic pentru România este foarte necesar să știe cum să își exercite influența în relațiile internaționale, și cum să își plieze potențialul sau de legitimitate după valorile prezentate de către lumea euro-atlantică, având în vedere și favorabila poziție geopolitică pe care o are.

La începutul anilor ’90, când Razboiul Rece s-a terminat și sistemul internațional spera sa-și redefinească forma și acțiunile, au fost câțiva „sceptici” care afirmau că dacă sistemul internațional va evolua spre o anarhie prelungită s-ar putea să ne trezim în fața altui medievalism, din păcate acesta continua să se manifeste anarhic, iar diferitele tipuri de actori – statali și non-statali – recurg la toate mijloacele pentru a-și realiza scopul. În ultimul timp în spațiul românesc s-a avut în vedere promovarea unei imagini euroatlantiste, cu o politică externă stabilă, implicată și chiar generatoare de securitate și soluții. Fiind o țară de frontieră, este firesc să imprumutăm din modelele statelor vecine, dar occidentalismul rămâne preferatul românilor, de fapt acest model, instaurat peste noapte, ne-a luat ochii cu stilul sau de viață, ajungând în cele din urmă să il controleze. Influențele occidentale sunt prezente în viața de zi cu zi, de la ceea ce consumăm, pana la ce purtăm, de la ce privim până la ceea ce vorbim, ceea ce nu e rău având în vedere că toată lumea îmbrățișează acest tip de comportament.

În perioada de după comunism, România a condus o politică prin care dorea să reatragă de partea sa atenția occidentului, cei drept majoritatea țărilor doreau să încheie legaturi pe plan economic, militar, cultural cu noua mare putere. Se spune că la început, Statele Unite ale Americii nu s-a simțit foarte confortabilă cu acest statut, deoarece în unele zone de pe glob au început să apară conflicte iar statele importante au pus presiune asupra ei pentru a interveni în soluționare acestora.

„Știind că Washington-ul alterna intervenționalismul cu izolaționismul, numeroase au fost vocile autoritative care au solicitat Casei Albe și Congresului sa-și asume înlocuirea „echilibrului terorii” cu acțiunea bazată pe resursele americane – militare, financiare, inclusiv manageriale etc., având ca obiectiv tranziția spre un alt sistem internațional, dar și promovarea democrației, liberțății și prosperității, așa s-a ajuns „coaliția pentru libertate”, de la începuturile anilor ’90, la operațiunile de menținere a păcii în zone de pe aproape toate continentele pentru a se impune unilateralismul american, uneori bănuit că ar intenționa americanizarea Planetei.” Ceea ce s-a și întămplat pe parcursulul timpului, aceasta și-a creat propria strategie de a constitui o ordine globală integrată animând actorii statali și non-statali prin promovarea democrației, a statului de drept dar și a multilateralismului.

Relația dintre Romania și America a fost concepută pe valori, principii și obiective comune și are în vizor importante perspective de dezvoltare. Postura instabilă generată de poziționarea țării noastre, la granița dintre sud și vest, a adus în lumină beneficiile aderării la NATO, dar pentru a demonstra consecvența sa politică, România trebuie să ajute la rândul ei statele din vecinătate, care întâmpină dificultăți în drumul lor spre democrație. Cu un nou președinte la conducere, Klaus Iohanis, țara noastră merge încontinuare pe traiectoria occidentalistă, de altfel el a anuntțat în programul său prezidențial, „România lucrului bine făcut”, că ar trebui pus accentul și pe dezvoltarea laturei economice, nu numai a celei militare în ceea ce privește parteneriatul strategic cu SUA.

De asemenea, el a reiterat ideea potrivit căreia „România trebuie să aibă o contribuție mai activă atât la implementarea acquis-ul NATO, bazat pe dialog politic și pe schimb de informații, cât și la modelarea obiectivelor Alianței, ce sunt în concordanță cu profilul său. În perspectiva acestui rol, el a susținut că în calitate de președinte al României, va susține orice proiect bazat pe majorarea bugetului pentru apărare la un procent de 2%, din punctul său de vedere, majorarea bugetului pentru apărare va reprezenta și o oportunitate de parteneriat tehnologic între firmele românești din industria de apărare și companiile europene și americane.” În procesul nostru de dezvoltare, a consolidării democrației și a reformelor economice, Occdentul a contribuit și el prin diverse programe de asistență, ba chiar a oferit sume importante nerambursabile.

Mediul internațional trebuie să facă față astăzi provocărilor și transormărilor globale, de altfel și harta geopolitică începe să sufere modificări tot mai rapide, importanța strategică a României începe să prindă contur, tot de actualitate este și dinamica securității în zona Mării Negre. Evoluția geopolitică și de securitate în zona Mării Negre, poziția geografică a regiunii, riscurile și amenințările la adresa stabilității în zonă sunt aspecte care atrag tot mai mult interesul comunității internaționale. La acestea se adaugă și elementele ce țin de cooperarea politică, economică și militară. Situarea regiunii la frontierele NATO și UE, dar și ale Orientului Mijlociu, existența unor conflicte deschise sau înghețate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice și prezența unor importante resurse energetice sporesc valoarea strategică a zonei Mării Negre. Marea Neagră a legat prin rutele sale comerciale Europa de Asia și de Orientul Apropiat, a fost locul unde s-au ciocnit mai multe culturi și civilizații și este un loc bogat în resurse cum ar fi cele de petrol și gaze naturale.

Spațiul danubiano-pontic a constituit adesea un veritabil sistem de avertizare timpurie pentru Europa Centrala și de Vest acționând ca o zonă tampon, din perspectiva evoluțiilor diferite ale acestor spații, zona cuprinsă între cursul inferior al Dunării și Marea Neagră reprezintă spațiul cu potențialul conflictual cel mai ridicat și cu nivelul de organizare al cooperării bilaterale și multilaterale, probabil, cel mai scăzut. În ultimul timp se vorbește tot mai mult de importanța strategică a Mării Negre, acesta capătă o însemnătate tot mai mare atât din punct de vedere geopolitic, cât și din cel geo-economic sau militar. Această regiune reprezintă o zonă de oportunitate pentru consolidarea parteneriatului cu Comunitatea Euro-Atlantică prin NATO și UE, dar de asemenea, reprezintă un important for pentru cooperare cu Rusia, având în vedere interesul comun pentru asigurarea securității, stabilității și prosperității.

Astăzi atât presa națională căt și cea internațională scrie despre posibilitatea izbucnirii unui nou Război Rece între Rusia și America ce avizează direct și implicarea României. Acțiunea Rusiei de a destabiliza țările vecine, în ciuda acordurilor de neproliferare și dezarmare nucleară semnate, s-a materializat prin conflictul din Georgia, anexarea Crimeei, sprijinirea separatiștilor din estul Ucrainei și continuă să tragă un semnal de alarmă în întreaga comunitate internațională. Astfel, agenția de analiză militară Stratfor a anunțat că: „Vom vedea că Statele Unite încep să adopte o strategie la Marea Neagră, centrată pe România. Rușii au pastrat Sevastopolul, deoarece capacitatea navală în Marea Neagră este foarte importantă. O strategie care îmbunătățește capacitatea navală a României și aduce avioane americane în regiune va reprezenta o amenințare pentru flota rusa. Ar extinde, de asemenea, capacitățile defensive ale Georgiei și ar proteja traseul indispensabil pentru orice conducte care pleaca din Azerbaidjan. Mai simplu, o flotă rivală competentă la Marea Neagră ar crea probleme pentru Rusia, în special în cazul în care regimul ucrainean supravietuiește și Crimeea este izolată". Astfel, în vederea integrării regiunii ca element central al Comunității Euro-Atlantice trebuiesc luate o serie de legături strategice care să acopere atât domeniul militar cât și cel politic sau economic, cu Rusia ar trebui luate în considerare consituirea unor aranjamente bazate pe cooperare, mai degrabă decât pe confruntare.

Parlamentul Român a hotărât printr-un decret să permită instaurarea unor structuri de conducere și de forțe NATO, pentru a întări frontul sud-estic și securitatea țării noastre. Astfel tancurile, altileria și militarii americani au pornit pe drumul României. La fel și Polonia, ministrul polonez al Apararii, Tomasz Siemoniak a declarat că: „Politicieni și mass-media, trebuie să spunem opiniei publice că perioada de zeci de ani de pace în Europa după terminarea Războiului Rece a trecut", a spus Siemoniak, după ce a asistat împreună cu Stoltenberg la un exercitiu al Forței de Reacție Rapidă a Alianței. Amenințările în jurul Europei sunt tot mai numeroase: criza ruso-ucraineană, gruparea Statul Islamic, criza complexă din Africa de Nord. Nu vom putea să ne apăram mai bine bunăstarea europeană fară să facem mai mult pentru securitatea noastră”.

Revenind la Marea Neagră, zona de maxim interes strategic aflată în centrul Eurasiei, care până nu de mult nu era la fel de cunoscută, începe să creeze preocupări atăt pentru super-puterile lumii cât și pentru corporații sau structuri internaționale economice, politice, sociale sau de altă natură. Se știe că există impresionante resurse de petrol și gaze naturale, iar pe lângă cele deja exploatate ar mai fi și altele, la adăncimi mult mai mari ce ar necesita echimpamente industriale mai avansate. „Bazinul Mării Negre este arma secretă a economiei regionale. În plina criză a resurselor energetice primare, privirile investitorilor din domeniu se îndreaptă spre aceste locuri. Multe alternative nu mai există: Marea Nordului este exploatată intens, de zeci de ani, de către tarile riverane. Marea Caspică este deja intrată în calculele economice regionale, fiind mai importantă acum modalitatea de a transporta produsele petroliele obținute spre Europa. Rusia, cu rezerve imense de petrol și gaze, este un jucător tradițional, respectat pe piața internaționala, dar temut, în acelasi timp, pentru că a folosit de multe ori "arma" energetică în disputele sale cu diverse state. Dependența de resursele ei îngrijorează economii extrem de puternice, precum Germania, pentru care închiderea "robinetului" ar însemna un dezastru. O altă zona cu un potențial fantastic este zona Polului Nord, unde se presupune că sunt localizate circa 25% din resursele de petrol ale planetei. Din pacate, pe langă interesul direct manifestat de "Mama Rusie" pentru această zonă, se pare că exploatarea în locația respectivă este dificilă și costisitoare, din pricina condițiilor economice externe. Țările Orientului sau ale Americii de Sud, care dețin supremația în prezent în ceea ce privește extragerea și producția petrolului, sunt, pe de o parte, prea departe de România și Europa, pentru a fi cea mai buna soluție la problemele energetice, pe de altă parte prea instabile din punct de vedere politic, pentru a fi surse de încredere.”

Influența americană în Marea Neagră s-a văzut și prin instalarea unor nave militare NATO și SUA pentru a asigura aliaților angajamentul pentru securitatea zonei, pentru a fundamenta poziția geostrategică și pentru a menține stabilitatea regională. Pentru a redefini măsura de securitate a Mării Negre, abordarea de „punte de legătura versus graniță” ar putea fi înlocuită de o noua conceptualizare, mai cuprinzătoare și mai adecvată: Marea Neagră ar putea deveni o platformă strategică pentru răspândirea democrației și a stabilității, un centru emergent de dezvoltare durabilă și o piesă a rețelei extinse de abordare a securității de la Mediterană la Levant, Orientul Mijlociu și Asia Centrală.

Am văzut cum America influențează țara noastră prin Alianța Nord-Atlantică, prin politica externă și de securitate și prin alte acorduri bilaterale, ce-i drept nu putem contesta necesitatea acestora, însă concentrându-ne puțin și pe spațiul intern observăm că americanii și-au pus amprenta și aici prin diverse corporații și mari companii. Asistam așadar la o externalizare internațională, unde firmele dintr-o mare economie, cum e Statele Unite, pentru a-și minimaliza costurile își îndreptă activitatea către firmele dintr-o țară în curs de dezvoltare, cum este și România.

Diverse firme americane au acaparat piața internă din România, Consiliul de Afaceri Americano-Român a anunțat că are aproximativ 19 companii americane care întreprind activități în toate domeniile. „Șeful diplomației române a evidențiat interesul autorităților române pentru o prezență economică americană tot mai puternică în România, cu atât mai relevantă în contextul consolidării relațiilor transatlantice, inclusiv pe dimensiunea economică și de securitate energetică. A reiterat susținerea României pentru accelerarea negocierilor privind încheierea Parteneriatului Transatlantic privind Comerțul și Investițiile (TTIP), care va avea efecte benefice inclusiv în planul cooperării economice bilaterale, instrument cu atât mai important în actualul context regional. De asemenea, a subliniat importanța unui angajament consolidat al SUA în România și în Europa în actualul context geopolitic regional, care să contribuie la susținerea statelor din Vecinătatea Estică, în special R. Moldova. Ministrul Corlățean a reliefat rolul important al companiilor americane cu profil energetic în susținerea proiectelor care pot asigura securitatea aprovizionării cu energie a Europei, putând fi astfel asigurate resurse energetice alternative viabile și Republicii Moldova și Ucrainei. Totodată, a evidențiat rolul potențial al României de hub regional atât în sectorul securității energetice, cât și al investițiilor, încurajând companiile prezente să fructifice această perspectivă.”

Ce-i drept România a înregistrat progrese în ceea ce privește îmbunătățirea mediului de afaceri, iar investițiile realizate de companiile americane au rezultat progrese. „Programul companiilor americane la București a cuprins o serie de evenimente care vizează consolidarea dimensiunii economice a Parteneriatului Strategic dintre România și SUA: cea de a treia Reuniune a Task Force-ului pentru implementarea Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI dintre România și SUA; seminarul pe tema evaluării impactului normelor legislative asupra mediului de afaceri, în organizarea Guvernului României, Ambasadei SUA la București, AMRO și Camerei Americane de Comerț în România (AmCham); reuniunea Grupului de lucru pentru implementarea Planului de Acțiune vizând guvernanța economică”.

Putem pune toate aceste aspecte și pe seama globalizării. „Fenomenele incriminate de criticii „imperialismului american” se bucură de cooperarea țărilor acuzatoare. Colonizarea corporatistă a țărilor slab dezvoltate se datorează, în primul rând, faptului că aceste țări se străduie să atragă marile companii (fiind chiar, într-o concurență acerbă în acest sens), pentru a beneficia de oportunitățile de dezvoltare pecare acestea le aduc cu sine. Intervențiile FMI și ale Băncii Mondiale nu au loc decât lacererea statelor care au nevoie de asistența lor. Dominația globală a produselor culturale americane se datorează și faptului că există o cerere globală pentru acestea. Cu toate că aproape nimeni nu contestă astăzi hegemonia sau supremația globală a S.U.A. (de altfel, conform teoriei stabilității hegemonice, o ordine internațională liberală nu poate exista fără o putere dominantă, fidelă principiilor liberalismului, „noua ordine mondială” este totuși mai puțin decât un „imperiu american”. În ciuda unor similitudini cu sistemele imperiale din trecut, „sistemul mondial american” se sprijină, în primul rând, pe un complicat sistem de alianțe și coaliții, care acoperă aproape întreg globul. El este clădit, altfel spus, mai curând pe baza unei „diplomații” a rețelelor, pe tehnica cooptării decât pe „diplomația tunurilor”. În locul imaginii unei piramide ierarhice este mai corectă cea a unui univers în care totul e interconectat și în care puterea este exercitată prin negocieri, dialoguri, căutări de consens formal, chiar dacă în centrul său se află dominația americană.” Vorbeam la începutul capitolului despre identitate națională, se pare că Occidentul ne știrbește din ce în ce mai mult acest element natural, mai mult, globalizarea a tras după sine conflicte culturale sau identitare, fie ele etnice sau religioase.

„Astăzi principalele provocări la adresa democrației aduse de globalizare sunt mai degrabă amenințări decât promisiuni (în ciuda discursurilor despre cyberdemocrație ca o nouă formă de democrație directă. Foarte multe decizii politice suferă de „deficit democratic”, fiind luate fără o contribuție activă din partea cetățenilor, este vorba fie de deciziile internaționale asupra problemelor globale, fie, mai rău, de cele rezultate din operațiunile de piață (deci nici măcar luate de organizații sau instituții identificabile), fără reguli stabilite, or, absența regulilor înseamnă anarhie și – totodată riscul unui nou autoritarism”.

Ambițiile rusești

Secolul XXI aduce în prim plan ambițiile rusești caracterizate de nostalgia vremurilor trecute, în încercarea de a-și spori influența în regiunile din vecinătatea sa. Ambițiile expansioniste ale Rusiei se datorează și faptului că Occidentul împreună cu Uniunea Europeană au încurajat țările din spațiul post-sovietic să ducă o politică separată. Spuneam în primul capitol că Vladimir Putin dorește consituirea unei Uniuni Euroasiatice, însă vecinii săi din extremitatea vestică sunt mai reticenți, avănd în vedere trecutul istoric, nici China, care a înflorit surprinzător în ultimii ani, ba chiar se crede că în anul 2020 se va apropia de nivelul Statelor Unite, inițial au contestat acestă aspirație a Rusiei.

Liderul de la Kremlin consideră că odată cu prăbușirea URSS-ului, poporul rus și-a pierdut identitatea, iar singura soluție de salvare ar fi constituirea acestei Uniuni, în interiorul căruia pot coabita o multitudine de nationalități. În opinia specialiștilor, marea pierdere reprezentată de Rusia a fost cea a Ucrainei, care nu numai ca a lăsat strategiile rusești fără acoperire dar, a modificat drastic geopolitica acesteia, însă Rusia nu a stat cu mâinile în sân și a început să ducă o politică agresivă față de acesta sfârșind cu anexarea Crimeei și integrarea orașului Sevastopol.

Acestă ideologie eurasianistă, a devenit un curent popular printre elitele pro-ruse în țara noastră, de altfel s-a zvonit în presă că oficialii de la Kremlin au profitat de slăbiciunile democrației liberale demarând o întreagă propagandă pro-rusă. Prin aceasta se încercă promovarea discursului naționalist, despre care spuneam în primul capitol că denotă oarecum crearea unui dușman extern comun, în cazul de față anti-occidental, ortodoxist, ca întotdeuna apelarea la spiritul religios are un impact puternic în interiorul societății, și de altfel se urmărește destabilizarea țării noastre atât pe plan politic cât și economic.

În anul 2014, pe internet a devenit virală o știre conform căreia a fost deconspirat un document cu numele celor implicați în promovarea ideilor pro-ruse, făcând apel la influența informațională pe care o dețineau, printre aceștia s-ar fi numărat fostul președinte Ion Iliescu, Adrian Năstase, Ilie Bădescu, precum și alte personalități care fac parte din elita României. Se pare că Rusia duce o întreagă campanie de dezinformare, motiv pentru care mai multe țări din Uniunea Europeană au sesizat seful diplomației UE pentru a lua măsuri. În anul 2014, președintele rus anunțase că instituțiile mass-media proruse se vor bucura de investiții masive în anul ce va urma, astfel apare și în România programul editorial online „ Rusia Today.ro ”, care cică, își propune să schimbe percepția publică românească despre Rusia. Până la urmă și Occidentul a beneficiat de probagandă pro-occidentală peste tot în lume, rușii de ce nu s-ar putea bucura de acest privilegiu.

Relațiile româno-ruse au adus beneficii de ambele părți, lăsând la o parte haosul actual, au încheiat acorduri comerciale bilaterale, ambele au cooptat pentru dezvoltarea mediului de afaceri dintre acestea, ba chiar s-a pus în discuție problema energetică, hotărându-se construirea unor depozite subterane, în România, pentru acumularea gazelor naturale. La un moment dat, Rusia chiar a curtat România să se gândească la o posibilă colaborare la nivelul Uniunii Eurasiatice. Premizele au venit din partea politologului Aleksandr Dughin, de altfel foarte îndrăgit de elita prorusă de la noi, care a expus următoarele: ”Cred că integrarea României în spațiul eurasiatic poate avea loc sub zodia identității culturale ortodoxe. În cadrul Comunității Eurasiatice această țară își va putea rezolva problemele economice și teritoriale, dar mai mult, va fi acceptată cu bucurie, va fi apreciată la justa valoare și va fi tratată ca un partener egal, ca un partener apropiat din punct de vedere civilizațional. Acest aspect este foarte important pentru conștiința națională.”

Reprezentanții elitei rusești, în frunte cu Putin, au invocat mereu ortodoxia și naționalismul pentru a-și justifica acțiunile ideologice. Prin acestea ei încearcă să promoveze conservatorismul ortodoxist în detrimentul modernității și a valorilor liberale ale occidentului, conștienți fiind că în felul acesta populația ar disemina mult mai rapid un asentiment față ideologia promovată de ruși. ”Faptul că am fost divizați de o terță forță, de atlantiști, și-a jucat rolul. Ei încearcă să ne învrăjbească, comit mici acte de sabotaj și creează o atmosferă de ostilitate, dar aceste lucruri se vor termina. Rusia și România au prea multe în comun! Pe noi ne așteaptă o reîntâlnire și o redescoperire reciprocă în contextul unei civilizații comune. Deja se fac primii pași în această direcție. Nu le supraestimez valoarea, dar interpretez pozitiv acești pași. Paradigma apropierii inevitabile este determinată de o multitudine de factori. Rușii, românii, moldovenii, transnistrenii – toți sunt ortodocși, sunt legați de același spațiu regional care poate deveni și un spațiu economic comun și o platformă eurasiatică comună în care fiecare își va găsi un loc onorabil.” Acestea erau cuvintele geopoliticianului Dughin în anul 2013, de atunci situația s-a schimbat, crizele provocate de Rusia au transformat radical ordinea întregului sistem internațional.

Scena internațională actuală este încă cuprinsă de uluire datorită crizei generate de Rusia, acesta a luat prin surprindere comunitatea internațională, ignorând total orice principiu al relațiilor internaționale și orice acord semnat. Vladimir Putin pare să justifice acțiunile sale pe baza faptului că Occidentul a încercat să influențeze țările din fosta Uniune Sovietică să se apropie de Uniunea Europeană de asemenea, a fost deranjat și de extinderea NATO din 2001 și 2004, care a modificat considertiv geopolitica spațiului iar frontiera celor două s-a mutat în vecinătatea Rusiei. Relațiile cu România au stagnat în momentul de față, deși nu are graniță directă cu Rusia, și nu depinde în mare masură gazele naturale rusești, acesta se poate simți amenințată datorită amplasării efectivelor NATO, mai mult decat atăt Rusia nu a întârziat să amenințe Romania. Liderii români au fost acuzați că „transformă România într-un cap de pod al Statelor Unite și NATO în apropierea granițelor Rusiei, din rațiuni oportuniste sunt gata să sacrifice interesele de a menține stabilitatea în regiunea Mării Negre; aceștia nu doresc decât să-și îmbunătățească imaginea în ochii decidenților politici de peste Ocean care neglijează în mod deschis angajamentele lor din Tratatul NATO-Rusia din 1997 de neamplasare a unor «forțe substanțiale de luptă» pe teritoriul noilor membri ai Alianței”.

Este incredibil cum doleanțele unui fost imperiu încep să prindă viață, dacă Putin și-a dorit Crimeea, atunci a anexat Crimeea, dacă a dorit să instaureze teroare în Ucraina atunci a creat un razboi civil, și toate acestea sub observatia marilor puteri occidentale și a Uniunii Europene. Asistăm la avântul unei Rusii orgolioase conduse de un fanatism putinist, a cărui politică oportunistă vrea să facă din acestă țară motorul ordinii internaționale. Agresivittea sa politică de la ora actuală se poate justifica și prin faptul că după căderea comunismului, după ce președintele Elțin vine la conducere, capacitatea Rusiei de a avea un cuvânt de spus în relațiile internaționale a stagnat, infiltrându-se astfel frustarea.

Vladimir Putin a găsit două căi care ar putea conduce din nou țara în centrul de influență internațional, „una constă în impunerea sa ca forță afirmată, manevrând critica într-o manieră credibilă și constructivistă, mizând pe o abordare multilaterală și cooperativă, încurajând dispariția mentalității de fortăreață asediată caracteristică perioadei sovietice, favorizând calea colaborării și devenind apărătorul valorilor comune. Cealaltă este incitarea Rusiei de a se impune opunându-se americanilor și europenilor, cu riscul de a stimula un anti-occidentalism latent în Rusia și de a favoriza antagonismele din ale părți ale lumii.”

Printre preocupările actuale ale Rusiei este aceea de a da curs multipolarității, astfel dacă nu s-a putut o integrare cu Occidentul, datorită discrepanțelor ideologice, se încercă o integrare în regiunea Asia-Pacific. Activitățile economice globale au suferit transformari pe axa vest-est, Asia se dezvoltă din ce în ce mai mult, pe teritoriul ei se află cele mai mari puteri economice, dupa SUA, stipulându-se că în următorii douzeci de ani o va întrece pe cea din urmă. Am putea spune că tot răul este spre bine, pentru fostul imperiu, de altfel se pare că istoria i-a încredințat Rusiei misiunea de contribui la crearea unității civilizației mondiale, prin rolul său de intercționa cu partenerii săi.

Deși din modul în care îți gestionează politica, Rusia pare că dorește contracararea influenței occidentale și europene, Serghei Lavrov, ministrul rus al Afacerilor Externe, neagă acestă afirmașie susținând că: „politica externă rusească este multivectorială, fiecare vector are propria sa legitimitate pentru noi și nici o schemă în care vectorii se exclud sau se „compensează” reciproc nu este acceptabilă. A juca împreună cu unii partenerii împotriva altora ar fi, cel putin, o linie conduită stupidă, pliindu-se geopoliticii „Marelui Joc”, care nu se cadrează cu înțelegerea actuală a naturii relațiilor internaționale, factorii decisivi ai acestora din urmă este globalizarea și consecințele sale contradictorii (…), dezvoltarea Asiei, integrarea accelerată în economia și politica mondială a unei serii de țări, a început cu China, India și membrii Asociației Țărilor din Sud-Estul Asiei și decurge mai ales din globalizare.”

Momentan Rusia este interesată să-și consolideze independența și să-și lărgească cercul de interes strategic prin acumularea puterii, tocmai de aceea aceasta evită să intre în interiorul unor alinanțe în care nu și-ar putea exercita în mod exclusiv puterea, „multivectorismul reprezintă o alternativă a elitelor de a depăși criza normativă și de a defini o noua identitate strategică, această strategie multivectorială ca o cale de a adapta Rusia la noul mediu internațional, și în același timp, de a facilita transformarea internă folosind modelul schimbării conservatoare.” Rusia, prin natura s-a istorică, și-a creat propriul său model de guvernare, este conștientă că trebuie să păstreze circumscrierea intrasigentă dintre intern și extern, nestăpânindu-se în a-și arăta severitatea față de cei care se amestecă în treburile sale, pe de altă parte trebuie să gestioneze atent acestă severitate pentru a nu fi marginalizată din politica mondială. Aceasta s-ar putea gândi la o eventuală integrare în „comunitatea internațională” numai în cazul în care acesta și-ar putea impune dimensiunile sale politice, economice și de securitate drept exemplu.

În evoluția sa pe scena internațională și pentru a-și redefini conceptul de „putere suverană”, Rusia a colaborat cu marii actori economici, însă acestă colaborare s-a bazat doar pe urmărirea valorificării rapide și nu pe un parteneriat pe termen lung, ceea ce a pus la îndoială cracterul acesteia în concordanță cu puterile sistemice. Strategia multivectorială din politica externă promovată de Rusia a pus în lumină elementele „identității strategice” și anume: păstrarea suveranității interne absolute, promovarea politicii externe independente prin balansarea între Vest și Est, integrarea în comunitatea internațională în termeni proprii și afirmarea în calitate de mare putere cu propensiune mondială. Dacă atunci când a venit la putere, Putin a recunoscut că Rusia nu se sprijinea pe o structura guvernamentală solidă, economia era în declin, iar puterea era dispersată, acum putem afirma că acesta a dus o politică ambițioasă și a reașezat Rusia pe scena mondială asigurândui o politică externă independentă de celelalte structuri.

".