Geopolitica Religiei. Revolutia Islamica.influenta Religiei Islamice In Economia Turciei

Introducere

În lucrarea de față intenționez să vorbesc despre geopolitica religiilor, însă nu înainte de a defini conceptele de geopolitică și religie. De altfel, în cuprinsul lucrării voi vorbi și despre cele mai importante religii ale lumii și influențele lor în orientarea unui stat, precum și cele două direcții ale religiei islamice.

În încheierea lucrării voi dezvolta situația economică a Turciei puternic impactată de religia islamică.

Așadar, conform dicționarului online, intitulat „Dexonline”, conceptul de geopolitică este definit prin: „S. f. Doctrină social-politică, apărută la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care susține că politica unui stat este determinată de situarea sa geografică. 2. Adj. Referitor la geopolitică (1). [Pr.: ge-o-] – Din germ. Geopolitik.” Sau, așa cum găsim pe site-ul „Wikipedia”, „Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu. Noțiunea de geopolitică a fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen în 1899, deși fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea <Geografia politică>. Mult timp geopolitica a fost considerată doar o doctrină politică sau drept un studiu interdisciplinar la intersecția dintre Politică (stiința statală), Geografie, Sociologie și Istorie.”

Pe de altă parte, religia mi se pare a fi un concept complex de definit, în condițiile în care atestă existența supranaturalului, a invizibilului, înlătură orice obstacole ale capacității cognitive și îți cere să crezi în ireal, fără judecată și prejudecată. În cartea lui Denis Huisman și a lui André Vergez, numită „Philosophie” este ilustrată, din punct de vedere filozofic cea mai frumoasă definiție, completă și complexă în același timp pentru religie. Astfel că, "Magia este prima sursă de misticism sub toate formele. Prin afirmarea existenței unei lumi invizibile și a credinței că omul poate intra în contact cu aceasta, magia prepară apariția religiei. Religia este, așa cum spunea Schleiermacher, <sentimentul absolut al dependenței noastre>. Omul constată că n-a apărut din proprie voință: el trăiește în mijlocul unei lumi dominate de forțe colosale care îl depășesc de departe și a căror putere îi inspiră în mod spontan sentimente amestecate de spaimă și adorație. Ideea religioasă este de altfel legată de noțiunea de supranatural, anume ideea că există o altă lume cu care credinciosul poate comunica. Nici misticii panteiști, precum Spinoza pentru care Dumnezeu și natură e același lucru, nu scapă de această distincție între o realitate profană și această altă lume sacră. Dar nu în concepțiile filozofilor despre Dumnezeu trebuie căutată originea religiei, căci Dumnezeul filozofilor n-a generat niciodată un cult, deci nici o religie! Simplu de constatat că toate marile religii moderne se vor a fi derivate dintr-o revelație: <Dumnezeul creștinilor s-a adresat fidelilor lui în Biblie, dumnezeul musulmanilor în Coran, iar cel al hinduismului în Vede.> În această perspectivă, dacă dumnezeul fiecărei dintre aceste religii s-a revelat în texte sacre, asta se întâmplă pentru că omul nu putea, limitat fiind de umilele sale capacități, prin simțurile și rațiunea lui, să descopere singur plenitudinea adevărurilor și a valorilor religioase. În acest sens preotul, pontiful, adică cel care stabilește o punte între profan și sacru, pare urmașul direct al magicianului dotat cu darul lui unic de a comunica cu lumea misterioasă și sacră. Dar în principiu religia se opune în mod radical magiei: nu trebuie uitat că magicianul se vrea un tehnician. El crede că prin formulele și incantațiile lui poate acționa asupra lumii spiritelor și le poate îmblânzi și influența pe acestea din urmă. Magicianul este deci omul care crede că-l domină pe Dumnezeu, înlănțuindu-l. Este comprehensibil că din această cauză toate religiile au considerat magia ca fiind un sacrilegiu, în condițiile în care credința religioasă este înainte de toate un act de încredere în Dumnezeu.”

Definind cele două concepte majore și complexe, nu putem să nu ne întrebăm ce legătură ar putea fi între geopolitică și religie. Nimic mai simplu. Să luăm spre exemplu legenda Sfântului Constantin cel Mare, împărat al Imperiului Roman peste Naissus (astăzi, Niș, în Serbia). Când a crezut că bătălia purtată la Pons Milvius (Podul Vulturului) din anul 312 va fi fost pierdută, îi apare semnul crucii pe cer, cu o zi înainte de război, urmând ca noaptea să îl viseze pe Iisus spunându-I că dacă va pune pe armura soldaților semnul crucii, va câștiga. Bineînțeles că biserica ne învață că Aurelius Constantin, supranumit și Constantin cel Mare a fost canonizat ca urmare a vitejiei lui, a victoriei lui și a propovăduirii cuvântului Lui Dumnezeu. Acesta este exemplul cel mai bun printre altele numeroase prin care ni se demonstrează că religia a mers alături de politică, încă de la începutul lumii.

Este adevărat că religia a trecut printr-o perioadă mai grea și practic a fost renegată, și aici amintim invazia regimului comunist în întreaga Europă, însă în ultima parte din secolul trecut a reprezentat o revenire în forță a spiritului religios: căderea comunismului, revoluția islamică, diluarea regimurilor totalitare, afirmarea condiției religioase a omului etc.

Și în cazul acesta nu putem să nu ne întrebăm: fenomenul de geopolitică a reușit cumva să minimalizeze impactul factorului religios asupra vieții politice a unui stat? De ce? Mai ales în situația în care există atât de multe exemple cu privire la influențele religioase în politica statelor. Sau când este momentul ca geopolitica să se îmbine cu religia? Cel mai ușor de explicat ar fi prin exemplificare. Să luăm aminte la revoluția islamică, ce este oarecum recentă, având loc în anul 1979, în ceea ce îi privește pe musulmani. Sau Cruciadele, de partea creștinilor. Ambele popoare au în comun faptul că revoltele au fost în primul rând de ordin religios, iar apoi ca urmare firească, de ordin politic sau economic.

Fuziunea aceasta între geopolitică și religie a ajuns până în direcția în care popii recrutau pentru armate, iar regii se prefăceau a fi conducători spirituali aleși de Dumnezeu. Rezultatul nu a fost ca statul să se apropie de biserică, dimpotrivă. Biblia și Coranul (pentru că ne fixăm doar asupra lor în această lucrare, civilizația musulmană și cea creștină) zac sub multitudinea de scene sângeroase cu bătălii ale forțelor binelui și ale răului, inspirate din realitate.

Din această fuziune a geopoliticii și a religiei, a rezultat mai târziu termenul de „geopiety”, inventat de către americanul John Kirtland Wright. Așa cum ne explică Wright, termenul reprezintă o combinație între rădăcina grecească „geo-” care înseamnă „pământ” și latinescul „-pietas”, care înseamnă „venerație”. În traducere, cele două vorbesc despre venerare, pietate nu a pământului, ci a conștiinței asupra teritoriului, J. K. Wright, adăugând la definiție faptul că geografia este o altă formă a conștiinței umane. Cu alte cuvinte, geopietatea presupune acțiuni și sacrificii pentru protecția mediului înconjurător și a locurilor, până la însuși naționalism.

În ceea ce privește naționalismul ca dimensiune spirituală, Anthony Smith vorbește despre cele patru aspecte ale sacrului naționalist: popular sau alegeri etnice (identitatea națională), teritoriul sacru (artefacte, trecutul unui teritoriu, evenimente majore, istorie), etno-istoria (adevăratele valori ale unui popor care au marcat istoria, cum ar fi „Golden Age”) și nu în ultimul rând, sacrificiul național (sacrificiile tuturor luptătorilor care au murit în numele țării). Prin aceste patru aspecte, Anthony Smith vrea să reliefeze importanța religiei care se întrepătrunde cu naționalismul. Ceea ce autorul nostru menționat ulterior trece mai ușor cu vederea este aspectul internațional al religiei și implicit al geopietății, lucru pe care specialiștii geopoliticii îl taxează aspru. Astfel că specialiștii care sunt împotriva ideii cum că religia ne-a ajutat de-a lungul timpului să conturăm dimensiunea internațională și națională a unui teritoriu, au încercat să îl pună în dificultate pe Anthony Smith, afirmând că religia nu poate influența sub nicio formă atitudinea unui popor cu privire la teritoriul de care aparține. Desigur că Anthony Smith vine cu un contraargument în cartea sa intitulată „The sacred dimension of nationalism”, amintind despre popor sau alegerile etnice care implicit fac referire și la alți actori internaționali, sau la dimensiunea teritoriului sacru care poate anima sau stopa un conflict. Cu alte cuvinte, dacă locuitorii unui teritoriu sunt fericiți și liniștiți din punct de vedere spiritual, conflictele sunt reduse intra și internațional.

Dar să vedem ce se întâmplă când un conflict este puternic susținut și de religie.

Revoluția islamică

Revoluția islamică a început în anul 1978 și s-a încheiat în anul 1979 și a avut ca rezultat răsturnarea imperiului pe 1 aprilie 1979, fiind înlocuită de Republica Islamică. Această revoluție era inevitabilă în condițiile în care începând cu anii ’70 în Iran erau nemulțumiri din ce în ce mai mari pe toate planurile: social, politic și economic. Deși petrolul reprezenta principala sursă de venit pentru stat, iar în urmă cu treizeci de ani economia cunoștea o expansiune bruscă, cheltuielile mari ale guvernului și prețurile ridicate ale combustibililor au condus la inflație mare și stagnarea statului islamic privind standardele de viață.

Pe de altă parte, în plan social, a existat nemulțumirea față de Mohammad Reza Shah și modalitatea lui de conducere a statului care, în secret se folosea de autorități pentru controlul absolut și manipularea poporului său. Astfel, opoziția condusă de Ayatollah Khomeini (care a trăit în exil în Iraq și în Franța) a adus situația statului în pragul unui război civil, propagându-și mesajele prin muzică. Unicul lui scop era de a-l înlătura de la putere pe Shah pentru că ducea o politică de dictatură în stat, însă pe plan extern se lăsa puternic influențat de americani, astfel că se adâncise foarte mult limita, prăpastia între lumea bogată și lumea săracă, ducând la un adevărat declin economic. Lumea bogată dorea să se implice în conducerea țării, iar lumea săracă dorea să trăiască într-o țară liberă. Era o discrepanță uriașă și toată lumea își dorea să trăiască într-un stat democrat, astfel că la revoluție, iranienii au ieșit cu pancarte cu poza lui Mohammad Mosaddegh, fost premier ales democratic, dar înlăturat de la putere cu ajutorul CIA-ului, probabil de aici și conflictele între SUA și Iran.

Khomeini care s-a afirmat într-un moment favorabil lui, promitea bogății săracilor, învierea culturii, stoparea declinului economic, politic și social, însă adevăratul lui scop era îndoctrinarea islamică, dar Khomeini nu s-a făcut înțeles asupra democrației, statutului femeii în societate și rolului clericilor. A avut astfel susținerea clericilor, a islamiștilor, dar și a iranienilor, înlăturând de la putere atât pe Shah, cât și pe susținătorii acestuia, Khomeini devenind noul lider spiritual, impunând practic constituția ce îi purta amprenta și chipul.

În urma revoluției islamiste, despre care nu putem spune că a fost un lucru bun, sau rău (a scos Iranul de sub o dictatură dură, dar l-a islamizat, îndoctrinat și a adâncit și mai mult prăpastia între bogați și săraci, și-a întors spatele SUA care reprezenta o sursă constantă de venit de pe urma petrolului), conflictele dintre Iran și Iraq au luat amploare asupra provinciei Khouzestan și asupra râului Shatt el-Arab (teritorii bogate în combustibil). Iraq era susținut de armata militară americană cu arme nucleare. Într-o primă fază, Iraq a câștigat războiul (Iran era deja nimicit în urma revoluției), însă cu o ultimă suflare, statul din urmă și-a recăpătat teritoriile. Tot în plan extern s-a înrăutăți situația între SUA și Iran, pentru că în perioada revoluției islamice, au fost luați ostatici americani și uciși. În plan intern, adevărata putere aparține mullahilor care controlează absolut întreg statul, în toate planurile, în urma îndoctrinării islamice a lui Khomeini. Președintele este doar o marionetă, nu are puterea executivă a unui președinte (chiar dacă în 1906 se înființa Parlamentul ce anunța un regim democratic), adevărata putere în stat o reprezintă clericii, motivându-și acțiunile lor prin prisma Coranului. Actualul președinte, Hassan Rohani, susținea modernizarea statului și împuternicirea relațiilor între Occident și Iran, însă doar din poziția lui de lider, acest lucru nu este posibil fără consimțirea spiritualității. E ușor de înțeles că mullahii nu vor fi de acord ca poporul orb pe care l-au condus din umbră să se lumineze într-o eră atât de favorabilă lor.

Cruciadele

Termenul de „cruciadă”, conform dexonline.ro provine din limba franceză „croissade”, sau din limba italiană „crociata” și înseamnă „refăcut după cruce”. Această denumire se presupune a data cu aproximație din secolul al XIII-lea, ulterior călătoriilor în vederea eliberării lăcașurilor sfinte de sub doctrina și ocupația musulmană. Cruciadele au luat naștere la inițiativa Bisericii Creștine Catolice prin secolul al XI-lea.

Încă de la începuturile lumii, conflictele nu au fost doar politice, economice sau sociale. Mulți specialiști susțin că factorul religios a fost o constantă în conflicte și/sau în menținerea echilibrului între teritorii. Iar religiile între ele s-au considerat dintotdeauna adversare, tocmai pentru că fiecare presupunea originalitate și unicitate și dorea câți mai mulți adepți. Nu ar fi corect să arătăm cu degetul religia în sine, ci conducerea spirituală reprezentativă pentru acea religie. Papa pentru catolicism, Patriarhul pentru ortodocși, clerul pentru islamici și așa mai departe. Fiecare adept (sau fanatic, aș îndrăzni să spun, fanatic în sensul în care nu mai acceptă și o a doua variantă) consideră că religia de care aparține este cea adevărată, ceilalți dumnezei sunt falși și inventați. Ar fi o aberație să acceptăm acest lucru în condițiile în care geopolitica ne învață că teritoriile diferă politic, economic, social și cultural. A-i impune cuiva anumite valori morale, spirituale, culturale, e ca și cum i se îngrădește libertatea interioară.

Același lucru s-a întâmplat și în cazul cruciadelor. Musulmanii, care din punct de vedere geopolitic se considerau a fi unica religie ca importanță, originalitate, închinându-se la adevăratul Dumnezeu (pentru că locuiau în Țara Sfântă) nu permiteau accesul și celorlalte religii de a vizita mormântul profetului. Se dezvoltă un soi de rasism în întreaga lume, iar creștinii doresc anihilarea în masă a necredincioșilor (ca urmare a dezvoltării Occidentului), scuzându-se și justificându-și faptele oribile și crimele în numele lui Dumnezeu cel adevărat care se mânie asupra necredincioșilor: musulmani, evrei.

După căderea Imperiului Roman, întreg teritoriul european se creștinizează. De acest lucru ne dăm seama de pe urma bisericilor și catedralelor construite, regi creștini (Franța, Marea Britanie, Spania), evanghelizarea occidentului (Irlanda, Țara Galilor, Scoția). Nu încape îndoială ca teritoriile nu mai sunt laice. Astfel se anunță o eră a dezvoltării religioase.

După cucerirea Ierusalimului din anul 638 de către musulmanii arabi, aceștia vor să își răspândească religia și credința lor în Mahomed până la extreme, ajungând ca ceilalți de altă religie în primă fază să plătească o taxă, ori să fie uciși pentru că nu se convertesc, pelerinajele devenind din ce în ce mai periculoase. Pe de altă parte, catolicii văzând exigența cu care tratează musulmanii, au pornit în călătorii împotriva musulmanilor, având ca scop moral eliberarea lăcașurilor sfinte, dar în plan secund, adunarea de noi adepți. Prima cruciadă ce a avut loc în 1095 a fost ca urmare a ocupării islamice (arabi și turci) a teritoriilor odinioară creștine, printre care se numără și Constantinopol. Discursul Papei Urban al II-lea a fost cel care a îndemnat la cruciadă după ce conducători din întreaga Europă i-au cerut ajutorul, promițând mântuirea celor implicați și necesitatea uciderii celor necreștini. În urma primei cruciade, credința practic ia avânt. Arabii sunt alungați, continentul cunoaște noi schimbări economic și cultural, comerțul se dezvoltă, se construiesc noi mănăstiri. Prima cruciadă a fost numită „cruciada săracilor”, pentru că cei care au participat au avut încredere în cuvântul Papei Urban al II-lea, însă nu erau pregătiți pentru un război, drept pentru care mai bine de jumătate din oameni au fost uciși de către turci și arabi.

Cea de-a doua cruciadă a părut mai bine închegată din punct de vedere al organizării, de aceea s-a și numit „cruciada cavalerilor”, fiind condusă de Adhémar du Puy. Scopul celei de-a doua cruciade era de a latiniza Țara Sfântă, motivul celei de-a treia cruciade fiind atunci când musulmanii s-au opus cu înverșunare. Cruciații (așa se numeau cei care luptau în cruciadă) recuceresc Accra, Antiohia, teritorii între Tripoli și Jaffa, dar nu reușesc să recucerească Ierusalimul de la musulmani. Cruciada a patra se încheie prin cucerirea Constantinopolului, care a rămas încă o vreme sub ocupație latină.

Abia în a cincea cruciadă va fi recucerit Ierusalimul care urma să fie pierdut definitiv și iremediabil în anul 1244.

Concluzia este că din dorința acerbă de a-și impune valorile morale, catolicii au produs mai multe pagube și crime inutile și totul s-a întâmplat în numele divinității. Iar regiunile pe care le ocupaseră odinioară, Antiohia (1268), Jaffa (1271) și Tripoli (1289) au fost recucerite de musulmani.

Ca orice război, indiferent de cauză, zdruncină în toate planurile: economice, politice, sociale și culturale. Lucrul pozitiv din acest măcel a fost a fost faptul că occidentul a cunoscut orientul, latinii au luat contact cu știința, tradițiile și cultura islamică, însă conflictele dintre cele două religii s-au ascuțit și mai mult.

Islamul

Specialiștii spun că există două fațete ale religiei islamice, una modernistă așa cum întâlnim în Turcia, iar de cealaltă parte, una agresivă în special cu partea feminină căreia nu i se acordă niciun drept. Aici amintim statul Iran.

Se spune că în islam, femeia poate deține controlul asupra propriei vieți, că legea lor spirituală de căpătâi, Coranul se adresează în egală măsură atât bărbaților cât și femeilor, însă, părerea mea este că în islam se merge pe simbolistica mitologică, conform căreia femeia este creată din coasta lui Adam, drept pentru care ar trebui să se supună bărbatului, ca într-o ierarhizare de subordonare. Putem remarca cu ușurință că în Coran doar bărbații au fost aleși drept profeți, de la Adam la Muhammad, astfel că femeia reprezintă un model pe pământ a muncii lui Dumnezeu, dar cu toate acestea, le putem vedea pe femei doar alături de bărbați, accentuându-se astfel, imaginea devenită clară între timp a idealului de soție musulmană, nicidecum alt statut social ; adică, femeia musulmană se naște special pentru a fi soție.

Pe de altă parte, legea islamică se absolvă de orice crimă și nedreptate la adresa femeii musulmane, afirmând că femeia are drepturi ca orice altă femeie din orice alt stat. Spre exemplu, se poate implica în viața economică și socială a statului, sau în orice alte chestiuni publice, însă bărbatul se face dator de protecția acesteia, în accepțiunea termenului fiind inclusă și onoarea. Așadar, reprezentantul sexului puternic se obligă să protejeze onoarea sexului slab prin orice mijloace, iar dacă bărbatul afirmă cu sau fără dovezi că soția lui e acuzată de adulter, pedeapsa în acest caz este condamnarea la moarte prin lapidare.

Dar și adulterul are o legendă destul de bogată, încă de pe vremea babiloniană (codul regelui Hammurabi), unde bărbatul avea dreptul să își vindă soția ca sclavă dacă aceasta din urmă comitea adulter, rușii recurgeau la pedeapsa capitală, francezii comiteau înec, iar musulmanii lapidare.

Fatima Mernisi considera că principala problemă în rândul femeilor musulmane este cu adevărat subjugarea. Cu alte cuvinte, societatea nu reflectă asupra inferiorității femeii musulmane și nici nu o discriminează, ba chiar încă din Coran se stabilește o ierarhizare socială între bărbat și femeie (bărbatul musulman este direct descendent din Divinitate, femeia este văzută ca o sclavă a lui Dumnezeu, respectiv a bărbatului, cu rolul de a copula și de a se ocupa de cele casnice, repetându-se, în mod excesiv în Coran cum că femeia trebuie să stea la „dreapta bărbatului”, ca referință la „Dreapta Tatălui”), ci ceea ce face aceasta este să arate o structură de puteri, structură despre care se vorbește chiar și în Coran, pentru că bărbatul a fost creat pentru a excela în domeniul său unde să folosească forța, să muncească, să întrețina familia, iar femeia să aibă grijă de copii, fiind mai sensibilă și mai firavă. Însă această ecuație cu multe necunoscute în ceea ce privește statutul femeii în societate, este tot un control asupra femeii musulmane, doar că este etichetat cu simbolul de credință.

Nu numai că discriminarea între bărbat și femeie este deja o rutină, dar discriminarea se produce și între femeile de origine musulmană, fapt de două ori mai grav, am putea spune. Cu alte cuvinte, o femeie de ultimă clasă (fără educație sau posibilități financiare) nu are nici măcar dreptul natural (deși acest lucru este dezmințit), pe când, una care provine dintr-o familie puternică, cu un anume statut social are posibilitatea de a-și negocia singură contractul de căsătorie.

Pe de altă parte, în Turcia spre exemplu, religia islamică este interpretată diferit, într-o viziune modernistă, iar cuvântul din Coran este mai duios.

Islamul și Turcia

După cum vom vedea, islamul încurajează atât dezvoltarea individuală cât și cea comună, a întregii comunități respectând cuvântul din Coran. Turcia, care este o țară în plină dezvoltare economică a reușit și continuă în același timp să demonstreze că este o putere Islamică în adevăratul sens al cuvântului. Statul turc este considerat de mulți ca fiind un stat care asigură legătura economică dintre Est și Vest având puterea de a influența, și de ce nu, de a promova în rândul statelor emergente Islamice o modalitate prin care să profite de acest tip de economie atât de diferită față de cea occidentală.

Religia Islamică susține că mijloacele care produc un beneficiu diferă de ideea de posesie asupra acelui beneficiu. În concordanță cu această idee, proprietatea și efortul uman sunt componente ale bunăstării, și în același timp ele sunt mijlocele prin care se ajunge la un beneficiu de orice natură. Referitor la aspectul menționat anterior, se poate aduce în discuție și ideea că religia Islamică are un rol foarte important în trasarea unor anumite restricții. Spre exemplu, interzicerea consumului de vin sau a unor tipuri de alimente. Conform unor pasaje din Coran, cartea sfântă a Islamului, se pune accent pe sistemul economic și nu pe știința economică.

Scopul principal al politicilor economice Islamice este să asigure satisfacerea tuturor nevoilor fundamentale ale fiecărui individ. De aici și ideea că Islamul se concentrează asupra fiecărei persoane, privită ca individ separat și nu asupra populației privite ca un întreg. Politicile economice promovate de religia Islamică susțin că încearcă să ridice standardul de viață al statului respectiv, adresându-se problemelor tuturor ca ființe umane, care trăiesc în conformitate cu anumite relații, urmând ca mai apoi să se ajungă la creșterea nivelului de trai pentru ei înșiși. Mai mult decât atât, una dintre regulile divine ale Coranului (Ahkam Shar’iyyah) se asigură că toate nevoile fundamentale sunt satisfăcute. Acest lucru este realizabil prin faptul că toate persoanele capabile să muncească sunt obligate să o facă pentru a-și asigura satisfacerea nevoilor personale, dar și ale celor pe care îi susțin.

Politica se adresează inclusiv copiilor care sunt nevoiți să își ajute părinții, în cazul în care aceștia nu sunt capabili să lucreze. Dacă și această alternativă nu este viabilă, Trezoreria statului este obligată să îi ajute. Statul care adoptă o politică economică de tip Islamic are autoritatea să colecteze anumite taxe și impozite, fapt realizat prin intermediul Trezoreriei Statului (Bait ul – Mal). În general fondurile sunt folosite pentru reparația șoselelor, construirea de spitale, hrănirea oamenilor înfometați. Filozofia principală a economiei Islamice susține că toate acțiunile economice trebuie să fie realizate în concordanță cu legile sfinte ale Coranului. Principiile care stau la baza economiei privită din punct de vedere Islamic sunt următoarele: proprietatea inițială, distribuția bunăstării între cetățeni, naționalizarea bunurilor.

Conform Islamului fiecare individ este responsabil pentru acțiunile sale, și va fi răsplătit conform acțiunilor sale în viața de apoi. Principiul libertății economice Islamice se bazează pe această afirmație, spunând că fiecare om are acordul lui Dumnezeu de a face avere, de a se bucura de ea, de a o cheltui așa cum dorește și deasemenea susține ideea libertății de a avea orice profesie, afacere sau vocație ca să își câștige traiul. Cu toate acestea Islamul nu a acordat libertate nelimitată din punct de vedere economic. Așa cum spuneam în prima propoziție a paragrafului, Islamul face diferența între Halal (legal) și Haram (ilegal). În domeniul economic din jurul producției, distribuției, schimbului și consumului doar mijlocele sau acțiunile care adoptă înțelegerea cuvântului Halal sunt permise. Doar respectând principiile cuvintelor Halal și Haram un individ câștiga libertatea deplină de a face și cheltui averea așa cum dorește. Aplicând acest principiu Islamul ajunge să încurajeze domeniu de afaceri privat, inițiativa umană și potențialul fiecărui individ prin recunoașterea rolurilor impuse de organizare, capital, forță de muncă din punctul de vedere al economiei. În afară de restricțiile presupuse de Halal și Haram rareori se aplică și alte restricții pe activitățile economice, prețul produselor, deținerea sau monopolizarea unei proprietăți sau zone economice decât dacă acestea sunt absolut necesare ca să apere interesul comun al comunității Musulmane.

În primul rând, pentru a înțelege mai bine economia Turciei, atât din punct de vedere istoric cât și religios, trebuie să observăm prin ce etape a trecut această țară pentru a ajunge ceea ce este astăzi. Aceasta istorie o vom diviza rapid între istoria Turcilor și istoria tărâmului Turc, Anatolia. Turcii provin din parta nord-centrală a Asiei, același loc de proveniență ca și Mongolii fiind de multe ori asociați cu ei din punct de vedere cultural, lingvistic și politic. Inițial Turcii erau un popor nomad despre care se spunea a fi primitivi din punct de vedere tehnologic dar prin perseverența au ajuns să dețină o putere militară signifiantă, să fie buni organizatori și administratori, dezvoltându-și astfel sfera politică doar cu ajutorul religiei și valorilor populare din acea perioadă.

Astfel, după ce poporul turc a trecut prin numeroase lupte, ca parte a Imperiului Otoman în secolele XVIII-XIX când acesta din urmă a început să se destrame și în timpul Primului război Mondial când a luptat alături de Germania, a reușit să pună bazele Republicii Turce în 1923. La început oamenii din această republică trăiau, în mare parte, numai din agricultură neexistând efectiv nici o urmă de industrializare dar odată cu sfârșitul Primului Război Mondial și căderea definitivă a Imperiului Otoman a avut loc o explozie de natură economică prin dezvoltarea agriculturii și a ramurii industriale. Aceasta a ținut până în momentul în care cea mai mare criză economică și-a făcut simțită prezența, în anul 1930, aceasta distrugând piața agro-alimentară din Turcia acelor vremuri. Din acest moment guvernul Turc a devenit un element principal în economia Turciei, asumându-și un rol major în planificarea și dirijarea economiei, fenomen care astăzi poarte denumirea de etatism.

Astfel că, în Turcia, a început să se dezvolte din ce în ce mai mult ideea de democrație. Deciziile luate de guvern nu erau unele induse de piață, ci unele planificate astfel încât investițiile care ajungeau în această țară erau cât se poate de benefice pentru populație. Astfel, s-a ajuns ca un popor cu o religie Islamică să adopte ideea de democrație. Deși Islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste, ea a fost cea care “a dat naștere unei civilizații prestigioase a cărei influență se exercită asupra omului până în zilele noastre”. Islamul, care a luat naștere undeva în secolul XVII, este divizat în 3 ramuri reprezentate de: suniți, șiiți și kharijiti, ele deosebindu-se prin principiile pe care le promovează în legătură cu conducerea califatului după moartea profetului Muhammad scindarea producându-se odată cu marea Schismă denumită de musulmani “Marea discordie”. Inițial această religie a împărțit Turcia în două clase sociale, între cei religioși care în general făceau parte din clasa celor săraci , a țăranilor fără aproape nici o legătură cu industria, și a celor care căutau să facă un profit. Acum însă situația este schimbată drastic, cei religioși găsind modalități de a își crește capitalul din această latură a pieței ajungând să vândă, ca și companii conservatoriste, turbane de mare valoare sau obiecte religioase extravagante. Deși mulți musulmani, în special cei care au format o oarecare rezistență care pune mai mare accent pe valorile religioase decât materiale, pot privi această mișcare ca una riscantă până acum s-a dovedit a fi o modalitate foarte bună de a contribui activ la economia țării.

În general, datorită religiei care în continuare se axează pe valorile Islamice și pe canalele de comunicare din mass media Turciei, locuitorii au dezvoltat o repulsie față de cuvântul capitalism. Chiar și în ziua de azi, mass media din Turcia se folosește de filme pentru a crea caractere cu scopul de a reprezenta modelul capitalistului corupt. De aici și preferința, în locul cuvântului capitalism, a termenilor precum “piața liberă” sau “economie bazată pe piață liberă” Acest termen de “piața liberă” a lăsat loc negoțului care presupune un oarecare echilibru între posibilitățile financiare ale cumpărătorului și costurile de producție ale vânzătorului. Mai exact cumpărătorul caută un produs care să nu depășească un anumit preț, direct proporțional cu veniturile lui, iar cumpărătorul caută să își vândă produsul la un preț care îi acoperă cheltuielile de producție dar care îi asigura și un oarecare profit. Așa cum istoria ne-a demonstrat în trecut această metodă funcționează destul de bine lăsând loc dezvoltării economice crâscând dorința populației de a produce din ce în ce mai mult pentru a obține din ce în ce mai mult profit ajungându-se în final la exportul de produse și crearea de servicii folosite pentru a atrage investitori și turiști.

Înaintea modernizării statelor Islamice aproape totul în cadrul Turciei se baza pe fundații caritabile: persoanele bogate sau aristocrații creau o fundație, banii acesteia fiind folosiți pentru a crea primele forme de învățământ, pentru a oferi mâncare populației sau chiar pentru întemeia unele cabinete pe care cei bolnavi le puteau vizita pentru a fi tratați. Când Republica Turcă a fost creată în 1923 a fost creat un puternic guvern care a dorit centralizarea și naționalizarea acestor fundații punând bazele Turciei moderne. Toate acestea lucruri însumate au început să schimbe percepția Turcilor. Dacă la început ei se opuneau tendințelor vestice, în prezent au început să adopte din ce în ce mai multe principii din politică vestică reușind să se integreze din ce în ce mai bine în economia globală. Chiar și din punct de vedere religios au realizat că țările pe care în trecut încercau să le îndepărteze, pe motiv că există prea multă libertate religioasă, acum le devin aliați și chiar încearcă să le atragă prin turism.

O mare schimbare în economia Turciei s-a văzut după retragerea generalilor din Politica țării astfel lăsându-i loc fostului tehnocrat, Primul Ministru Turgut Ozal, să schimbe direcția generală a politicilor de substituire a importurilor către o o economie de piața liberă. Deși aceste eforturi au existat și în trecut el a fost primul care a reușit să aducă schimbări fundamentale în structura economiei. Datorită lipsei de opoziție politică și datorită unei populații dezorientate s-a afirmat o alianță de centru dreapta condusă de Partidul Națiunii (ANAP) care a reușit să dezvolte și să aplice noi reforme. Alte politici au fost propuse și susținute de armată și alte partide de dreapta, din toate acestea reieșind o sinteză “Turcă-Islamică” care dorea apărarea țării împotriva comunismului și blocarea tendinței de destrămare a acesteia. Aceste regim creat de ANAP dorea să facă în așa fel încât statul să nu mai influențeze prea mult economia, dorind și aplicând principiul de dereglementare și privatizare. Astfel exportul a crescut, urmând liberalizarea și privatizarea instituțiilor, Turcia devenind o societate de antreprenori în căutare de capital punând bazele unui nou mod de gândire neo-liberal. Ca urmare a liberalizării și privatizării pieței, Turcia a simțit o explozie a numărului de firme mici și mijlocii mărind și mai mult puterea de cumpărare a cetățenilor de rând. Aceasta revenire a creșterii economice s-a făcut simțită și din punctul de vedere al exporturilor, acestea crescând de la 2.9 miliarde de dolari în 1980 până la 12.9 miliarde de dolari în 1990 continuând să crească și ajungând în 2009 la 132 miliarde de dolari. Această creștere a generat totuși un oarecare dezechilibru între Import și Export dar a stimulat dezvoltarea mediului de afaceri urban din Anatolia astfel că produsele tradiționale au început să ajungă și în orașe rezultând un proces de migrație al populației de la sat către oraș.

Aceasta exploziei de firme mici pe piața Turciei a dus la o discrepanță în rândul locuitorilor. Cei care nu reușeau să își asigure capitalul necesar se vedeau ca pierzători ai primilor ani de neo-liberalism în timp ce firmele cu cifre de afaceri mari erau considerate ca făcând parte din carteluri care controlau economia țării. Astfel s-a cristalizat în rândul populației ideea de muncitor Anatolian cu cu tradiții Islamice care se opunea cetățeanului din Istanbul, singurul scop fiind obținerea profitului prin orice metodă. În momentul în care, susținătorii secularismului împreună cu armata, au început să vadă coaliția de la putere ca pe un adevărat pericol la adresa secularismului s-a cerut și executat în 1997 dizolvarea acesteia.

Deși, la momentul dizolvării coaliției, lumea arabă vedea Turcia ca pe un stat Islamic pierdut, datorită unui nou element politic numit în turcia AKP (Partidul Justiției și Dezvoltării), statul pare că seamănă din ce în ce mai mult cu unul Islamic în timp ce adopta o poziție democrată.. Partidul AKP a fost cerat în 2001 de Recep Tayyip Erdogan care un an mai târziu a fost ales Prim Ministru al Turciei din dorința populației de dezvoltare economică și stabilitate guvernamentală, sătui de perioada anilor 1990 în care țara fusese sub un scandal continuu cauzat de Kurzi și de acuzațiile că nu se mai respectă tradițiile Islamice. El a descris ideologia partidului ca fiind una de “Democrație Conservatoare”. Scandalurile politice au continuat și în următorii ani ele fiind cauzate de opoziția partidului AKP. În Aprilie 2007 armata făcea un anunț ce avea să cutremure scena politică a acelor vremuri susținând că este gata să intervină pentru a proteja secularismul. Chiar și în acest context Erdogan s-a opus și a cerut alegeri anticipate, partidul său bucurându-se de o victorie răsunătoare. Astfel, în 2008, partidului AKP i-a fost impusă, de către Procurorul-șef al Turciei, o agendă care contrazicea secularismul devenind astfel primul partid din Republica Turciei care nu mai putea fi controlat de armată sau de sistemul judiciar. Sub conducerea acestui partid, Turcia a reușit să treacă cu ușurință peste recesiunea care a pornit în 2008 în același timp apropiindu-se considerabil de scena politică din Europa și de Uniunea Europeană. În această perioadă partidul AKP a reușit să țină piept opoziției privatizând distribuția de alcool, aceasta fiind reglementata în trecut numai de stat, crescând exponențial capitalul segmentului de piață legat de alcool.

Un subiect dezbătut intensiv, în contextul crizei economice mondiale care a început în anul 2007, a fost dacă sistemul bancar fără dobânda (sau mai exact modelul Islamic bancar), care a atras atenția pentru succesul sau din ultimii 10 ani, poate fi folosit ca o alternativă la sisteme actuale bancare. Acest sistem bancar a fost creat din motive religioase, sociale și economice și poate fi definit ca unul în care banii și schimbările de proprietate sunt direct conectate; orice transfer de bani are un echivalent în proprietăți sau servicii, absolut; venitul este calculat în funcție de pierdere și profit. Practic acest sistem spune că atunci când se împrumuta o sumă de bani ea trebuie investita iar dacă acea sumă produce un profit, acel profit este împărțit între bancă și persoana fizică sau juridică care a primit suma de bani; aceeași regulă se aplică și în cazul în care persoana fizică sau juridică iese în pierdere, pierderile împărțindu-se. Sistemul financiar Islamic a luat naștere cu aparente de sistem bancar Islamic care propune produse și servicii care nu se bazează pe dobândă, și în timp, a dezvoltat legi care să corespundă cu credințele religioase Islamice cum ar fi sukuk (legături Islamice) și takaful (asigurare).

Băncile care practicau acest tip de serviciu au fost inițial declarate ca instituții financiare non-bancare dar începând cu anul 2006 ele au fost recunoscute de sistemul bancar ca Bănci Participante și toate dezavantajele pe care le aveau până acum față de băncile tradiționale au dispărut fapt care a dus la o dezvoltare și mai rapidă a acestora. Aceste bănci acum aveau accesul la sume de bani care nu puteau fi valorificate de economie și le-au folosit în scopuri proprii pentru a acorda împrumuturi dara dobânda.

Deși în general țările Islamice sunt conservatoare și acceptă cu greu ajutor sau sfaturi din exterior, Guvernul Turciei, în urma crizelor economice interne suferite în 1994, 1999 și 2001 din cauza reorientării pieței fără a avea un mecanism care să asigure această trecere, a invitat un birocrat turc de rang înalt aparținând Băncii Mondiale să încerce să implementeze politici de stabilizare macroeconomică cerute de Fondul Monetar Internațional (FMI) și să implementeze o reformă instituțională puternică, acestea fiind obiectivele lui ca nou Ministru al Economiei. Aceasta reformă semăna foarte mult cu capitalismul contemporan având ca obiectiv principal crearea unei structuri instituționale care să direcționeze managementul economiei prin intermediul unei birocrații autonome fără a mai permite intervenția politicienilor. În acest sens au fost introduse o serie de mecanisme de reglementare, în special crearea Agențiilor de Reglementare Independente (IRA), care au fost efective în controlarea crizei și în protejarea financiară a țării. Cu toate acestea guvernul a avut în continuare un rol decisiv în dezvoltarea economică și a influențat puternic acumularea de capital.

Forumul Internațional pentru Economia Islamică (WIFE) a fost creat în 2006 în Kuala Lumpur, Malaysia, cu obiectivul de a facilita mediul de afaceri între lumile Musulmane, promovând și încurajând profitul care eventual ar ajunge către clasa socială de jos. A 8-a Convenție WIFE care a avut loc în Istambul în Mai 2014 a examinat problemele pe care Turcia le are în căutarea sa de a promova o industrie financiară Islamică mai dinamică. De asemenea, s-a pus problema elementelor cheie, prioritare, din zona piețelor de consum pentru a le dezvolta și pentru a ajuta sectorul financiar Islamic. În discursul din această convenție guvernul turc și-a exprimat dorința de promovare a economiei Islamice prin îmbunătățirea relațiilor cu vecinii săi și prin diversificarea numărului de investitori străini. Această convenție a atras atenția lumii economice internaționale, oferindu-le ocazia să exploreze dificultățile pe care Turcia le întâmpină în încercarea de a promova o economie Islamică. În acest sens Turcia este recunoscută internațional ca una dintre cele mai mari piețe în dezvoltare bucurându-se de o infrastructură bună și abundență în resurse umane și naturale. Mai mult de atât ea este văzută de mulți profesioniști din mediul afacerilor ca o cale de legătură excelentă între Est și Vest. Fiind o țară multiculturală, seculară și având o economie dominantă, Organizația Islamică de Cooperare (OIC) s-a demonstrat a fi jucătorul cu cel mai important rol în dezvoltarea financiară Islamică.

În acest context se pare că Turcia a devenit un model pentru țările Islamice, reușind ca în perioada 2002-2012 să aibă o creștere economică anuală medie de 5.2%. Cât timp partidul a fost APK a fost la putere, Turcia a simțit o creștere în mai multe domenii, cum ar fi:

Turismul: În perioada 2002-2014 numărul de turiști a crescut de la 2.13 milioane la 34.7 milioane aducând un profit de 28 miliarde de dolari

Investițiile străine: Conform Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTD), din 2002 până în 2013 s-au investit în Turcia 123.557 miliarde de dolari

Corupția: O analiză realizată de “Transparency International” arată că Turcia era pe locul 53 fiind plasată mai bine că Italia (69), Grecia (80), China (81), India (94) și Rusia (127)

Rata inflației: Banca națională a notat că în 2002 rata inflației era în Turci de 30% aceasta scăzând în 2013 la 7.5

Rata șomajului: În anul 2013 această era de 9% mai mică decât cea a Spaniei (25.9), a Franței (10.8) și Italiei (12.7%).

Islamiștii din Turcia întotdeauna au vrut să creeze un sistem politic exemplar pentru lumea Islamică. Acești Islamiști, aliați ai Statelor Unite al Americii, membrii Nato și urmăresc integrarea în Uniunea Europeană, întrețin același relații cu Israelul. Chiar și Președintele Israelului Shimon Peres a ținut un discurs în Parlamentul turc, în 2007, reușind să provoace în Turcia o creștere economică aceasta la rândul ei crescând interesul pentru dominantă regională.

În timpul conferinței AKP din 30 Septembrie 2012, Khaled Mahal, liderul politic al Grupării Palestiniene Hamas a declarat : “Erdogan nu este doar liderul politic al Turciei, ci și unul al lumii Islamice”. Erdogan a susținut Frăția Musulmană din Egipt și a condamnat acțiunile armatei împotriva fostului Președinte Egiptean Mohamed Morsi în același timp criticând guvernarea vestică pentru suportul acordat mișcării armatei argumentând că nu se poate vorbi în acest caz de o mișcare democratică. El a condamnat și acțiunile luate împotriva Frăției, acestea fiind catalogate de Comisia Drepturilor Omului ca fiind “cele mai nedrepte crime din istoria modernă a Egiptului”.

După începerea războiului în Syria, Erdogan a schimbat relațiile cu fostul Președinte Bashar al-Assad considerând necesară o schimbare de regim în această țară. El a susținut forțele rebele din Syria oferindu-le arme și fonduri, a făcut din Turcia un centru de antrenare a Jihadiștilor ce aveau să lupte în acest război și chiar caută continuu o scuză pentru a intra în război cu Siria.

În continuare Erdogan este Președintele Turciei acesta câștigând alegerile din 2014 din primul tur al alegerilor având puține voturi peste pragul de 50%, partidul AKP alegându-l pe Ahmet Davutoglu ca succesor la conducerea partidului. Erdogan trebuie să se asigure că Dabutoglu o să continue planul început de a oferi din ce în ce mai multă putere Președintelui, în acest scop trebuind să formeze un guvern care să asigure dezvoltarea financiară a Turciei în 2015

Fondul Monetar Internațional (FMI) consideră că rata inflației va rămâne crescută până în 2019 cu valori între 5.5-6% sfătuind că aceasta trebuie redusă la un nivel suportabil de 2-3% prin politici active care să crească economiile naționale acestea din urmă permițând o ajustare graduală. Dacă aceste politici nu sunt implementate corect există riscul ca aceasta ajustare să fie una bruscă ajungând una negativă pentru economia țării. Analiza realizată de FMI arată că politicile care ar crește economiile publice și private ar ajuta la reducerea dezechilibrului extern fără a reduce investițiile private și ar avea doar mici efecte negative, aproape imperceptibile, asupra inflației. Dacă în schimb aceasta ajustare este lăsată politicilor monetare tot mai restrânse sau dacă ea se va întâmpla automat prin creșterea indicatorului de risc al țării (așa cum a fost cazul până acum) Turcia riscă să simtă o creștere exponențială a inflației.

Cifra inflației din acest moment este rezultatul, în mare parte, a lipsei fondurilor de rezervă naționale și nu datorită gradului ridicat de investiții. Rata fondurilor de rezervă națională a Turciei a fost în 2013 de numai 14%, una dintre cele mai mici comparativ cu celelalte piețe economice emergente. Așadar FMI considera că Turcia ar trebui să se concentreze pe ridicarea fondurilor de rezervă naționale fără a stopa însă investițiile.

În concluzie se poate spune ca Turcia este una dintre cele mai dezvoltate țări Islamice cu un potențial financiar crescut. Aceasta, deși a trebuit să aplice normele religioase Islamice a găsit modalități de a dezvolta un sistem bancar eficient și de a exercita o oarecare influență față de celelalte țări Musulmane din jur. Cu suportul formațiunilor financiare internaționale a reușit să creeze o oarecare stabilitate economică, dezvoltându-se enorm în perioada 2002-2013. Partidele politice din cadrul țării au reușit să creeze răsturnări de situație, uneori chiar spectaculoase și neașteptate, cu efecte benefice pentru locuitorii țării. Datorită emancipării populației Islamice sistemul politic din cadrul țării a realizat nevoia de schimbare în același timp păstrând importante valori tradiționale și religioase Islamice. Dorința apartenenți la UE o împinge în continuare către deschiderea de noi canale de comunicare între țări cu valori diferite atât din punct de vedere cultural cât și religios, spre deosebire de multe țări Musulmane care resping astfel de relații cu țări de credință diferită.

Bibliografie

Paul FUDULU, Decriptarea Economică a Dogmelor, Ediția a II-a, 2010

Paul FUDULU, Teoria Economica a Culturilor si institutiilor – Determinarea culturala a performantelor economice

Taqiuddin AN-NABHANI, Hizb ut TAHRIR, The economic System of Islam, editura Seventh, document consultat la data 25.01.2015 pe site-ul: http://www.hizb-ut-tahrir.org/PDF/EN/en_books_pdf/09_The_Economic_System_in_Islam_17.06_.2013_.pdf

Abdul Ghafar ISMAIL, Noraziah Che ARSHAD, Islamic economics system: from principles to microeconomics and macroeconomics fields, Reasearch Center for Islamic Economics and Finance, Universitatea Kebangsaan Malaysia, 2009, document consultat la data 25.01.2015 pe site-ul: http://www.academia.edu/4417165/ISLAMIC_ECONOMICS_SYSTEM_FROM_PRINCIPLES_TO_MICROECONOMICS_AND_MACROECONOMICS_FIELDS

Thayer WATKINS, Economic History of Turkey, Universitatea San Jose, document consultat la data 26.01.2015 pe site-ul: http://www.sjsu.edu/faculty/watkins/turkey.htm

Philippe GAUDIN, Marile religii ale lumii, Editura Orizonturi, București, 1995

Democratie si Islam, document consultat la data 26.01.2015 pe site-ul: http://www.cpc-ew.ro/pdfs/democratie_si_Islam.pdf

Mustafa AKYOL, Turkey: Islam’s bridge to religious and economic liberty?, Acton Institute, Vol. 18, Nr 2 http://www.acton.org/pub/religion-liberty/volume-18-number-2/turkey-Islams-bridge-religious-and-economic-libert

Erica GATZ, How does Islam affect Turkey’s Government?, document consultat la data 37.01.2015 pe site-ul: http://classroom.synonym.com/Islam-affect-turkeys-government-8029.html

Islamic Finance and Islamic Banking in Turkey, 2014, document consultat la data 27.01.2015 pe site-ul: http://Islamiceconomy.net/Islamic-finance-and-Islamic-banking-in-turkey/

Ayșe BUGRA, Osman Savașkan, New capitalism in Turkey – The relationship between Politics, religion and Business, editura Edward Elgar, UK, 2014, p.11 document consultat la data 27.01.2015 pe site-ul: http://www.e-elgar.co.uk/g_emag.lasso?ebook13isbn=9781783473137&title=New%20Capitalism%20In%20Turkey

Aslihan Amir NORDIN, Transforming Islamic finance in Turkey: Promise of growth, 2014, document consultat la data 28.01.2015 pe site-ul:http://www.dailysabah.com/opinion/2014/06/03/transforming-Islamic-finance-in-turkey-promise-of-growth

Akbar GANJI, Turkey, A model for the Islamic World or One for Regional Hegemony, 2014, document consultat la data 28.01.2015 pe site-ul: http://www.huffingtonpost.com/akbar-ganji/turkey-a-model-for-the-is_b_5345793.html

The Economist, Turkey, document consultat la data 28.01.2015 pe site-ul: http://country.eiu.com/turkey

International Monetary Fund, Turkey, Washington, 2014, p.3, document consultat la data 28.01.2015 pe site-ul: http://www.imf.org/external/pubs/ft/scr/2014/cr14330.pdf

Denis Huisman, André Vergez, Philosophie, Ed. Marabout 1994, Vol. 1, p. 25/ 26.

http://www.evz.ro/sfintii-imparati-constantin-si-elena-modele-perfecte-de-conducatori-de-tara-982356.html.

https://titimuresanu.files.wordpress.com/2013/02/cruciadele.pdf