Geopolitica Religiei Fundamentalismul Islamic

Maican Octavian Mihalache

Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”

Master Relatii Internationale si Comunicare

An 2

Geopolitica religiei-fundamentalismul islamic

Bucuresti

02.06.2016

Fundamentalismul Islamic: influenta asupra teoriei relatiilor internationale

Islamismul este o religie imbratisata de un milliard de credinciosi si sta la originea unei civilizatii care a exercitat si exercita si astazi o influenta extraordinara asupra omului.

In general, se recunoaste ca Occidentul cunoaste mai putin esenta acestei religii importante si de aici, o greutate in a o intelege, in pofida unui fond documentar imens.

Viata a demonstrat ca aceasta religie este imbratisata de oamenii cei mai frustrati din punct de vedere economic, cu cel mai limitat orizont intelectual, fiind in acelasi timp, abordata de ganditori si de filosofi de renume care incearca o analiza sistematica si judicioasa a mecanismelor si regulilor care o caracterizeaza.

Religia islamica se bazeaza, in primul rand, pe credinta intima a fiecarui individ, si implicarea fiecaruia in practica religioasa, refuzand, prin urmare existenta si rolul preotilor. Din aceasta caza ea este resimtita in ultima instanta ca o lege destul de severa.

Religia islamica a fost abordata, de-a lungul timpului, din unghiuri si de pe pozitii diferite, atat de catre specialisti cat si de impostori.

Pe de alta parte, religia islamica a facut si face inca obiectul unei “imense maltratari” mediatice, acest fapt fiind o rezultanta a crimelor si violentelor comise in numele ei.

In acceptiunea unor cercetatori musulmani, cuvantul “Islam” este tradus in franceza prin cuvantul “soumission” care inseamna supunere. Paradoxal, specialistii francezi nu imbratiseaza aceasta solutie, evidentiind ca in limba araba, echivalentul lui “soumission” nu este “Islam”, ci “Khundu”, fara a se avea in vedere o eventuala contestatie a faptului ca religia islamica propovaduieste, totusi, in esenta sa, supunerea totala fata de Dumnezeu. Conform Coranului “Islamul este adevarata religie, indiferent de profetul care a initiat-o sau de epoca initierii…”.

Cu toate ca religia islamica contesta unele dogme crestine si respinge unele practice religioase evreiesti, nu pune, totusi, la indoiala mesajul acestora, confirmand veridicitatea ambelor religii. Musulmanul devine deci, intr-un fel “monoteist ecumenic”.

De mai mult de 25 de ani, am vazut ca cuvintele “Islamism” si “Islamic” au dat conotatii nenumarate interpretarii din punct de vedere politic a Islamului. In acest fel au aparut termeni noi precum “fundamentalism”, “traditionalism”, etc. In consecinta, au aparut o puzderie de societati si organizatii musulmane, pintre care cea mai cunoscuta fiind cea a “fratilor musulmani”, care de la bun inceput s-au pronuntat impotriva expensionismului si imperialismului European. Baza programelor acestor organizatii constituind-o lupta pentru eliberarea teritoriilor Islamului cucerite de Occident: Africa de Nord, India musulmana, tari din Caucaz si Asia Centrala, Europa, etc.

Se poate spune ca nationalismul arab de la inceputul secolului, panarabismul, miscarea “nasserista” din perioada ’54 – ’70, “baasismul” sau “socialismul” si “colectivismul” Frontului National de Eliberare Algerian (FNL) – toate aceste miscari, organizatii si ideologii isi au originea in Occident. Toate aceste modele au esuat cu exceptia baasismului, care a declansat razboiul pentru hegemonie si care in final a esuat si aceasta.

Idealul organizatiei “Fratilor musulmani” a parut a fi utopic in perioada ’60 – ’70 insa dupa aceasta devine incet-incet o speranta pentru numerosi tineri musulmani. In Iran, de exemplu tinerii musulmani siiti au reusit sa dea un exemplu de integrism musulman reusit. Fratii musulmani contesta modelul lui Nasser si Sadat si pe 1 aprilie 1979 aitolahul Khomeyni instaureaza o republica islamica dura. Triumful khomeynismului siit in Iran si extremismul Fratilor musulmani suniti reprezinta pentru occident una si aceeasi problema, ceea ce este o eroare. Islamismul este un termen specializat si nu trebuie confundat cu fundamentalismul, doctrina care propovaduieste reintoarcerea la Coran.

Intr-un sens larg, toti islamistii sunt fundamentalisti pentru ca cer o reintoarcere la radacinile Coranului si ale Sunnei. Aceasta “reintoarcere” este destinata insa integrarii tehnicii moderne si raporturile cu lumea nemusulmana. Fundamentalistii clasici se refera doar la inscrierea societatii musulmane intr-un cadru strict moral.

“Istoria universala e manifestarea neintrerupta a lui Dumnezeu; chiar izbanzile necredinciosilor sunt voia lui Dumnezeu. Razboiul total este permanent, si, deci, indispensabil ca toata lumea sa se converteasca in monoteism. In orice caz razboiul este preferat apostaziei si anarhiei.”

Aprecierile lui Mircea Eliade apar astazi ca profetice. Lumea musulmana reprezinta astazi realitatea geopolitica si culturala de o importanta covarsitoare in echilibrul fragil al lumii in care traim.

Interesele globale, militare, politice, teritoriale, economice, etc. au dus fiecare la mutatii care au transformat din temelii lumea musulmana. Dupa incetarea razboiului rece valorile Islamului au fost reintroduse in circuitul mondial. S-a produs un regres vizibil al regimurilor dictatoriale (Irak, Siria, Iran). S-au accentuat tendintele de modernizare a societatii, concomitent cu aprinderea si intensificarea unor conflicte reigonale “traditionale” (arabo-israelian, arabo-iranian, turcico-iranian, siito-sunit, etc.); exista in continuare o problema nerezolvata kurda si una cecena. S-a intensificat influenta politico-militara a S.U.A. in special in cursul celor doua actiuni militare din Golf in anii 1991 si 2003, concomitent cu extinderea actiunii economico-politice si militare a Occidentului.

In consecinta intreaga umanitate a fost in ultimul timp confruntata cu o revenire intr-un ritm mai accentuat a miscarilor islamice si a terorismului international, care se vor resimti pe termen lung. Terorismul international de origine islamica este la fel de nociv ca si terorismul international de natura ideologica. Ambele tipuri de terorism sunt purtate in numele unor ideologii extremiste. Fundamentalismul musulman este un mod de a interpreta prevederile Coranului.

In niciun caz nu trebuie pus semnul egalitatii intre fundamentalism, extremism si terorism: poti fi musulman fara a fi fundamentalist, fundamentalist fara a fi extremist, extremist fara a fi terorist si poti fi terorist fara a fi nimic din toate celelalte, poti fi de toate la un loc sau nimic din toate cate sunt.

In termeni istorici, fundamentalismul este legat de interpretarea unei Carti Sfinte. Fundamentalismul protestant din Statele Unite in veacul al XIX-lea (care supravietuieste pana in zilele noastre) este definit de hotararea de a interpreta literal scripturile, mai ales in ceea ce priveste unele notiuni de cosmologie, de unde si refuzul oricarei forme de educatie care sa submineze increderea in textul biblic, cum ar fi darwinismul. La fel de legat de litera cartii sfinte este fundamentalismul musulman.

Se apreciaza ca in ultimul timp fundamentalismul islamist se raspandeste tot mai mult, devenind un real pericol pentru pacea lumii, integralismul musulman transformandu-se in pastor al doctrinei islamice. Integralistii musulmani considera ca lupte trebuie sa existe in toate tarile lumii, ei apreciind drept logice si inevitabile actiunile teroriste si de atentat.

In epoca actuala au luat fiinta destule organizatii extreme de periculoase, printre care cele mai semnificative sunt : Hesbollah, Hamas, Jihadul Islamic Palestinian si gruparile din Algeria si Egipt, precum si organizatia Al Qaeda a lui Ben Laden, Abu Nidal.

Caracterul international al acestor organizatii se manifesta prin faptul ca sfera lor de activitate nu se limiteaza la teritoriul statului unde au aparut, ci infiinteaza filiale in alte state, inclusiv pentru granitele lumii musulmane (Europa, SUA, Canada, Africa de Sud).

Problematica terorismului contemporan a capatat dupa 11 septembrie 2001 valente deosebite, determinand schimbarea viziunii majoritatii statelor lumii fata de acest fenomen, indiferent daca ele s-au confruntat cu acte teroriste concrete pe teritoriile lor nationale. Caracterizarea data atentatelor teroriste de „hiperterorism ori megaterorism” vine sa sublinieze ca agresiunea este atat de mare încat nu seamana cu nimic cunoscut pana atunci.

Se poate afirma că islamismul este mai mult o mișcare politică decât religioasă, deoarece reprezentanții ei nu înaintează idei de reformare a religiei ca sistem de dogme și ritualuri. Ei pledează pentru transformarea esențială a sistemului social-politic și a relațiilor economice în societate, adică schimbarea orânduirii sociale nu numai în țările musulmane, ci în întreaga lume, crearea orînduirii islamice a lumii. Liderul Mișcării Frăția musulmană, Mustafa Mașhur, a declarat că scopul organizației este „crearea în următorii 30 de ani a statului mondial islamic”. Mișcările islamiste nu pot fi privite ca manifestări periferice în lumea musulmană. Cercetătorii acestui fenomen afirmă că „admiterea islamului în viața politică a țărilor musulmane reprezintă începutul unei noi faze, conștiente, de dezvoltare a poporului, ce soluționează problema modernizării”.

Islamul are la dispozitie Organizatia Conferintei Islamice, care nu este o organizatie musulmana create de moscheie, ci una internationala a statelor musulmane, urmarind imprimarea unei forme politice a iluziei de “natiune islamica”, care inglobeaza toti credinciosii. Statele in care populatia este masiv musulmana, fac parte din organizatie, pe cand in cele cu populatie mixta sunt posibile doua variante : daca musulmanii formeaza patura superioara a societatii si controleaza puterea de stat, cum ar fi de ex. in Sudan, statul poate deveni membru al Conferintei Islamice si din contra, daca musulmanii sunt in inferioritate numerica si politica, statul nu este acceptat, chiar daca face demersurile cuvenite. In Israel comunitatea musulmana alcatuieste 15%, dar nu se pune problema ca sa faca parte din organizatie, in India exista o minoritate musulmana care depaseste peste 120 milioane, mai mult decat populatia musulmana din tarile Orientului Apropiat, insa demersurile de aderare au fost refuzate. In schimb Nigeria cu 45% musulmani din numarul total al populatiei a fost acceptata in 1986: conteaza nu numarul, ci controlul asupra puterii de stat. Carta Conferintei Islamice prevede obiective de ansamblu: solidaritatea religioasa; cooperarea in domeniul economic si social, cultural si stiintific; pacea, securitatea si justitia; eliminarea rasismului, discriminarii si colonialismului; sprijinul luptei tuturor popoarelor musulmane pentru demnitate, independenta si drepturile lor nationale.

Este de subliniat ca datorita imprejurarilor realizarea unora din aceste obiective este imposibila sau se confrunta cu mari dificultati, provocand amenintari serioase la adresa securitatii si condamnare din partea comunitatii internationale. Astfel, Conferinta Islamica n-a fost fondata pentru lupta contra rasismului, structurile ei sunt indreptate spre consolidarea cooperarii economice, culturale si stiintifice. In plus pe fondul sclavajului inca in vigoare in Arabia Saudita si Mauritania sau razboiului civil pe criteriu religios si rasial din Sudan, este delicat de a evoca lupta impotriva rasismului. Inca si mai delicata este prevederea ca “toate popoarele musulmane au dreptul la demnitate, independenta…” in acest sens musulmanii din India, care urmaresc separarea de Dehli si achizitioneaza armament in acest scop, ar trebui sa beneficieze de sprijin din partea Conferintei Islamice. O situatie similara este in Filipine, unde populatia musulmana a declansat operatiuni de guerila pentru a obtine interdependenta, utilizand pe larg cele mai violente metode teroriste.

Conferinta Islamica reflecta in acelasi timp dezideratul musulmanilor de a consolida comunitatea islamica si al conducatorilor politici, de a folosi religia in scopul fortificarii puterii stabilite. Statele care urmeaza o religie trebuie sa prezinte o dimensiune comuna a relatiilor internationale, aceasta fiind ideea natiunii musulmane. Iluzia unificarii lumii musulmane continua sa existe, este vivace pentru a atrage statele laice sa devina membri ai Conferintei Islamice si totodata, nu impiedica nici partajarile, nici chiar razboaiele. Conflictul armat intre Yemenul de Nord si Yemenul de Sud, sprijiniti de Arabia Saudita si de Egipt a pus in alerta lumea musulmana, iar ocupatia Kuweitului de catre Irak si apoi razboiul din golf au facut statele-membre ale Conferintei Islamice sa utilizeze forta unele impotriva altora. Un alt razboi de asemenea a opus doua state-membre ale Conferintei Islamice, Iranul si Irakul, in care islamul a fost utilizat in calitate de mijloc de distrugere a inamicului. Teheranul a incercat sa joace cartea siita si a facut apel la siitii irakieni de la a abandona Bagdadul pentru a consolida republica islamica.

Importanta este atitudinea statelor musulmane laice din cadrul Conferintei Islamice, fapt ce pare a fi o contradictie dintre termeni. Turcia este un stat laic, nearab, cu populatie majoritara musulmana. Laicitatea n-a fost un obstacol in calea participarii la Conferinta Islamica, castigand relatii cu tarile din Orientul Apropiat si din “lumea a treia”, iar Conferinta Islamica, la randul ei, a castigat un stat cu o populatie in mare parte pro-occidentala, Turcia fiind membra a blocului Alianta Nord-Atlantica si pe filiera de aderare la Uniunea Europeana. La Conferinta organizatiei de la Teheran din decembrie 1997 partenerii musulmani i-au reprosat Ankarei relatiile tot mai stranse cu Israelul. Presedintele turc Suleyman Demerel a reactionat prin parasirea forului cu o zi inainte de termen si a anuntat apoi organizarea de manevre navale impreuna cu Israel si Statele Unite.

Cele sase republici musulmane ex-sovietice devenite membre ale Conferintei Islamice, au adus o contributie originala la relatiile dintre religie si politica internationala. Ca si alte societati dominate, ele au recurs la religie pentru a-si salvgarda identitatea nationala contra Moscovei, practica religioasa amintind intr-o anumita masura pozitia catolicilor polonezi din aceeasi perioada. Se putea astepta ca sub presiunea Iranului situat geografic in apropiere aceste state vor promova o politica islamica virulenta. Insa fiind sensibile la mesajele Teheranului, in special cele din bazinul Marii Caspice, din motive economice, istorice si lingvistice, republicile musulmane ex-sovietice sunt supuse unei influente puternice din partea Turciei care le ofera modelul unei populatii musulmane si unui stat laic. In plus, ele au relatii bune cu Israelul, considerat un exemplu de dezvoltare economica si sociala. Aceasta insusire este incompleta daca nu s-ar nominaliza relatiile politice si militare, economice si culturale cu Federatia Rusa, care isi recapata pozitiile considerate de multi pierdute, prezenta Moscovei fiind determinanta in regiune. Prin urmare, statele musulmane ex-sovietice sunt nevoite sa mentina echilibrul intre Teheran si Ancara, Ierusalim si Moscova, utilizand islamul in calitate de fundament al societatii si al politicilor non-religioase pentru promovarea intereselor lor nationale.

Organizarea Conferintei Islamice se afla in serviciul statelor, pe cand fundamentalismul islamic este o nebulizotate ce cuprinde mai multe grupari care fac abstractie de subtilitatile politice si resping valorile musulmane, in special cele occidentale si democratice. In aceasta optica spatiul ex-sovietic in mare parte este incadrat in lumea occcidentala si nu pare intamplatoare atitudinea in fond pozitiva a Rusiei fata de actiunea antiterorista a aliatilor occidentali in Afganistan sau participarea in formatul “19+1”, sau “26+1” al OTAN. Obiectivele fundamentalistilor urmaresc in acelasi timp influenta politicilor interne ale statelor muslmane, impunand Codul religios musulman inclusiv prin chemarea la lupta impotriva necredinciosilor, in special a crestinilor si evreilor. Nu este un fenomen nou ca religia este utilizata pentru a justifica violenta, insa tacerea autoritatilor religioase musulmane, lasa camp liber extremistilor si contribuie la crearea unei imagini negative a islamului, indicand asupra unui vid la nivel de lideri religiosi ai pretinsei natiuni musulmane.

In ultimele decenii un instrument important de influenta asupra relatiilor internationale au devenit partidele si organizatiile social-politice orientate spre valorificarea factorului religios. Nu toate religiile sunt reprezentate in sfera politicii, unele insa au obtinut succese considerabile.

Unele partide apeleaza si se ghideaza de normele islamice in activitatea de politica externa. Numitorul comun al acestor partide care intrunesc trasaturi proprii atat organizatiilor religioase, cat si formatiunilor laice este ca in baza fidelitatii fata de islam ele unesc diferite paturi sociale. Prin caracterul lor, partidele islamice sunt diferite: unele se disting prin elemente proprii formatiunilor contemporane, altele inglobeaza trasaturi arhaice, unele se afla la guvernare, altele in opozitie.

Autoritatea suprema morala si cotrinara a religiei se exprima in politica internationala sub mai multe forme:directiva, prin care se cere interventia statelor in politica internationala, invocandu-L pe Dumnezeu in favoarea unei actiuni, inclusiv a razboiului; de neincredere- prin care se sugereaza importanta salvarii individului, in detrimentul actiunilor de amploare din practica colectivitatilor nationale si internationale; de incurajare- prin alegerea mai degraba a rolului de incitare decat de conducere.

Rolul religiei in politica internationala prezinta un paradox: pe de o parte, este utilizata daca nu manipulata de state, multumite ca au gasit justificare teologica a vointelor de putere, iar pe de alta, constituie o forta care erodeaza autoritatea statelor.

Geopolitica razboiului din Afganistan

Dimensiunea istorică

Din perspectivă istorică, pentru analiza geopolitică a acestui conflict este relevantă succesiunea de evenimente conflictuale derulate în acest spațiu. Iana Paverman afirmă despre acest spațiu că a fost un spațiu gol pe harta lumii, trecând prin stăpânirea grecilor, părților, sasanizilor, arabilor, mongolilor, caracteristica relevantă din punct de vedere istoric pentru acesta fiind conflictele etnice. Practic, istoria Afganistanului este o istorie a conflictualității, de la reunirea triburilor păștune din 1747 sub Ahmad Shah Durrani (care domină celelalte etnii tadjicii, uzbecii, balucii, turkmenii, hazarii) , până astăzi. De altfel, construirea sa s-a realizat „în zona limitrofă a trei puteri geopolitice: Imperiul mongolilor, Hanatele uzbece și Imperiul persan”, iar mari puteri ale timpului și-au disputat deseori interesele, și le-au manifestat în acest spațiu, câteva exemple în acest sens fiind:

„Marele Joc”: Imperiul Rus – Imperiul Britanic (sec XIX), presiunile făcute de „stâlpii regionali ai sistemului american – Iranul și Pakistanul” și a Uniunii Sovietice în perioada Războiului Rece, care culmină cu încercarea Rusiei de a instala socialismul în Afganistan și putem merge chiar mai departe la considerarea actualului conflict ca unul cu multiple mize geopolitice, una dintre acestea fiind semnalarea prezenței și influenței superputerii americane în zonă. Pe de altă parte, pe lângă conflictele generate direct de către acțiunea unor mari puteri în zonă, cum a fost cazul războaielor anglo-afgane (secolul XIX – 1919) sau războaielor ruso-afgane (1979-1989) – calificate drept „Vietnamul Rusesc”, avem și existența unor conflicte interne – seria războaielor civile de după 1990.

Istoria Afganistanului ne ajută să înțelegem două aspecte cheie pentru prezenta analiză:

1. Practic, până la începerea războiului declanșat în 2001, toată această înlănțuire de conflicte de la formarea Afganistanului, războaiele ango-afgane, războiul sovietic, seria războaielor civile din anii 1990, au făcut ca singura perioadă de pace din istoria recentă a acestui teritoriu să fie între anii 1933 si 1973.

2. Pe de altă parte avem și exemple clare care ne arată insuccesul impunerii voinței unor mari puteri pe acest teritoriu: recent este cazul războiului ruso-afgan, unde „armata sovietică, deși dotată cu armamente din ce în ce mai sofisticate, nu a reușit să reducă la tăcere rebeliunea afgană, formată din luptători redutabili și susținută activ de Pakistan și Statele Unite.”… Un mare suport în acest sens fiind și cunoașterea și utilizarea teritoriului în favoarea lor de către insurgenți, pentru că, în timp ce „trupele sovietice și regimul comunist afgan stăpâneau văile și orașele, … insurgenții se foloseau de munți … pentru a ataca sistematic forțele comuniste.”1

Deci acest prezent conflict nu este altceva decât continuarea unei istorii conflictuale.

Dimensiunea economică

În ceea ce privește economia Afganistanului, aceasta nu a fost niciodată una puternică, la început avându-și bazele în agricultură. În istoria recentă a acestui stat, începând cu perioada Războiului Rece, economia sa a fost susținută într-o proporție considerabilă de ajutoarele externe. În anii `60 ajutoarele străine cumulau peste 40% din bugetul afgan, iar când acestea a început să scadă la sfârșitul 1960, mai bine de 50% din buget era asigurat de exportul de gaze naturale către URSS, restul provenind din agricultură și păstorit. Războiul sovieto-afgan a devastat economia rurală, crescând și dependența de ajutorul extern. Crescând vulnerabilitatea rutelor comerciale a fost încurajat la nivel local traficul ilegal cu armament și cu opium. Până în 1987 s-a ajuns ca veniturile provenite din exportul gazelor naturale să nu mai existe din cauza slabei mentenanțe a rețelelor și lipsa tehnicienilor specialiști retrași de către URSS. După ’90, economia afgană era devastată în urma războiului sovieto-afgan, fiind afectată aproape toată infrastructura de drumuri cât și cea de canalizare, irigații. În timpul regimului taliban, un oarecare grad de revitalizare economică s-a produs datorată agriculturii și întoarcerii pe teritoriul afgan a substanțialului capital financiar deținut de refugiați din Pakistan și Iran, prin ajutorul extern. Până în 1996, traficul ilegal cu Pakistanul se ridica la peste 2 trilioane $, aproape 50% din bugetul afgan. Actualmente economia afgană este devastată, depinzând în proporție de peste 90% de ajutorul extern. Afganistanul ocupă locul 101 ca PIB (45 tril. $), cu 78% din forța de muncă concentrată în sectorul agricol. Principalii parteneri pentru export sunt Pakistan, India, Tadjikistan, SUA (2012), iar principalele exporturi se fac cu: opium, fructe, covoare lucrate manual, lână, bumbac, pietre prețioase și semiprețioase. Afganistanul importă cel mai mult din Pakistan, SUA, Rusia, India, China, Germania produse precum: utilaje și alte bunuri de capital, alimente, bunuri textile, produse petroliere. Practic, din punct de vedere economic, Afganistanul are o stare foarte precară care duce la instabilitate și prin dependența sa de latura subterană, traficul cu opium, concentrat în partea de sud la granița cu Pakistanul, trafic pe care se bazează economia zonală și ca aduce venituri de natură să sprijine mișcările teroriste.

Dimensiunea politică

Din perspectivă politică, Afganistanul este un stat cu un grad foarte ridicat de instabilitate. De-a lungul istoriei a trecut relativ repede de la o formă de guvernare a statului la alta, actualmente fiind o republică islamică, cu 84 de partide politice, aici putând compara cu cazul unor state stabile din această perspectivă precum SUA (4) sau Anglia (11), sau chiar cu cazul României, care suferă pe plan politic de o lipsă a maturității politice: România cu 29 de formațiuni. Pe de altă parte, pe teritoriul acestui stat, există fi grupurile de presiune politică foarte active, precum: talibanii, grupurile etnice, grupurile religioase, liderii tribali. Câțiva indicatori, cu recunoaștere internațională, relevă această stare ridicată de instabilitate politică: Indicele de Percepție al Corupției unde Afganistanul se află pe penultimul loc 179, pe ultimul loc fiind Somalia, Indice al Instabilității Politice realizat de Economic Intelligence Unit, în 2009, conform căruia Afganistanul ocupă locul 7 cu un scor de 7.8 din 165 state analizate (Locul 1 Zimbabue 8,8, ultimul loc Norvegia 1,2) și Indicele de Fragilitate Statală, alcătuit tot de EUI, în conformitate cu care Afganistanul se află în zona cu fragilitate extremă (20-25). De asemenea, Afganistanul are un scor de 106 al Indexului Statelor Eșuate (Failed States Index), aflându-se pe locul 7 mondial din această perspectivă, pentru 2013.

Toate elementele utilizate în cadrul analizei anterioare, de la cele geografice, până la cele de ordin politic, ne arată foarte clar că menținerea stabilității în zonă poate fi un deziderat suficient de greu de atins. Acesta este contextul în care se desfășoară și cel mai recent, și încă în derulare, conflict din istoria statului Afgan, un conflict major așa cum arată atât ierarhia celor de la Hildeberg Institute, cât și a celor de la Maplecroft (Conflict Intensity Index – Risc Extrem).

Poziții oficiale și mize geopolitice

Pe acest fond de instabilitate clară se declanșează prezentul conflict. Un prim deziderat oficial al conflictului din Afganistan se regăsește în conceptul de „război preemptiv”, război încadrat în categoria celor asimetrice, un război îndreptat împotriva terorismului.

Practic, analizând declarația Actului 09-18-01, se observă că la nivel oficial acesta pornește ca un război împotriva unui inamic suficient de difuz, și anume terorismul: „Întrucât la 11 septembrie 2001, acte de violență trădătoare au fost comise împotriva Statelor Unite, începe Autorizația pentru folosirea forței militare (AUMF), Prețedintele este autorizat să folosească toată forța necesară și adecvată împotriva acelor națiuni, organizații sau persoane pe care le stabilește că au planificat, au autorizat, au comis sau ajutat la producerea atacurilor teroriste care au avut loc pe 11 septembrie 2001, sau care adăpostesc asemenea organizații sau persoane, cu scopul de a preveni orice acte viitoare de terorism internațional împotriva statelor Unite de către astfel de națiuni, organizații sau persoane”.

Cu toate că discutăm despre un conflict în care sunt implicate 48 de state ca parte a acțiunii NATO- ISAF, cu toate că discutăm despre costuri de loc de neglijat ale acțiunilor în Afganistan, totuși la nivelul lui 2012 Indicele Global al Terorismului înregistra în Afganistan una dintre cele mai ridicate valori la nivel mondial 8.669, locul 3 după Irak și Pakistan. Acest fapt ne indică foarte clar lipsa unei ameliorări a situației, cel puțin la nivelul spațiului de intervenție.

În conformitate cu pozițiile analiștilor internaționali, conflictul își găsește susținerea în mize geopolitice suficient de puternice, ce până acum au transcedat dezideratelor de stabilitate și democratizare a acestui spațiu și facem referire la cele ale Statelor Unite ale Americii, întrucât acestea rămân principalul actor geopolitic, chiar dacă alături de acesta alte 48 de state sunt angajate în acest conflict, așa cum menționam și anterior.

Ariel Cohel vede interese SUA în regiune sistematizate în trei mari puncte cheie: securitate, energie și democrație.

George Friedman și Stratfor extind aceste mize către: pluralismul geopolitic în Eurasia, o lume islamică imposibil de reunit (importanța diminuării tendințelor extremiste ce țin de factorului religios și cultural în conceptul de guvernanță globală), energia (importantele resurse de petrol, gaze naturale, cărbune și uraniu), accesul SUA la Orientul Îndepărtat și securitatea.

Aceste mize în viziunea lui G. Friedman se pot traduce printr-un joc nu neapărat în vederea unui câștig în conflictului afgan, ci a împiedicării unor posibile fenomene.

Pluralismul geopolitic în Eurasia

Afganistanul are o poziționare deosebit de interesantă, amintită și în prima parte a studiului, ce îi conferă importanța strategică în Eurasia (,,se află la intersecția subcontinentului Indian granița cu Pakistan –, cu Orientul Mijlociu – Iran, cu Asia Centrală – Turkmenistan, Uzbekistan și Tajikistan – și cu China – Coridorul Wakhan Corridor”38), acesta putându-se observa numai dacă analizăm începutul politicii Obama, când acesta admite ca SUA s-a angajat greșit în războiul din Irak neglijând importanța Afganistanului, astfel ca a început retragerea trupelor din Irak pentru a-și concentra forțele în Afganistan.

Acesta alături de Asia Centrală (o regiune importantă din punct de vedere al strategiei globale SUA, datorită vecinătății cu Rusia, China, India, Pakistan, Iran și alți actori importanți ai regiunii, cât și datorită factorului etno-religios și bogăției resurselor energetice), Afganistanul este un spațiu disputat de cele mai mari puteri mondiale : SUA, Rusia și China, dar și de jucătorii regionali importanți precum Iran, Pakistan, India, fiecare dintre acestea având interese pe diverse arii.

USA este un actor mult prea mare și important pentru a rămâne în afara jocurilor, mai ales dacă luăm în considerare semnificația Eurasiei, astfel este conștientă ca trebuie să participe și în mare măsură să influențeze jocurile, însă este poate la fel de conștientă că nu este singura putere cu interese în Asia Centrală, nefiind nici de dorit sa rămână singura implicată, pentru aș putea atinge obiectivele.

În primul rând, obiectivele principale SUA în regiune sunt securitatea energetică și proximitatea față principalele teatre de acțiune teroriste și nu doar controlul pur și simplu. Limitarea accesului altor puteri din regiune nu este necesară și ar fi o greșeală gravă, la momentul intervenției din

2001 a avut nevoie de sprijinul Rusiei, iar acum, spre exemplu, implicarea Chinei în Asia Centrală ar ajuta în disculparea retragerii din conflictul afgan.

În ceea ce privește interesele de securitate naționale și strategia regională ale Statelor Unite, Afganistanul oferă perspective strategice mai bune pe termen lung decât Pakistan. Lipsei ieșirii la mare a Afganistanului nu ar trebui să fie un impediment pentru Statele Unite, care si-a atins de multe ori obiectivele geostrategice prin mobilitatea aeriana.

Din punct de vedere geostrategic, dacă SUA dorește să predomine ca element de putere în Eurasia, Afganistanul, într-un tandem cu apropierea SUA de Iran, ar fi ce mai bună variantă.

SUA este prea departe pentru a domina acesta parte a Eurasiei, dar destul de puternică pentru a nu fi implicată, cum afirmam și anterior astfel ea trebuie sa se implice pentru ca nicio putere unică să nu ajungă să controleze acest spațiu și astfel toată comunitatea mondială să poată avea acces nestânjenit economic și financiar, la aceasta.

,,Pe termen scurt este în interesul Americii să consolideze și să continue pluralismul geopolitic predominant pe harta Eurasiei. Aceasta face să aibă întâietate manevrele în vederea prevenirii apariției unei coaliții ostile care ar putea, în cele din urmă, caută să conteste supremația Americii, ne mai vorbind de posibilitatea îndepărtată ca orice stat în parte să încerce acest lucru. Pe termen mediu, cele spuse anterior ar putea evolua treptat spre un mai mare accent pe apariția unor parteneri din ce în ce mai importanți, dar compatibili strategic, care îndemnați de conducerea deținută de America, ar putea ajuta la formarea unui sistem de securitate transeurasiatic mai cooperant. Pe termen lung, acestea ar putea deveni un nucleu de responsabilitate politică adevărat distribuită”.

Așadar, scopul acestor intervenții în Afganistan poate să nu fie unul de a obține ceva, ci unul de a împiedica apariția oricărei puteri majore în Eurasia, ca și prevenirea dominării exclusive a spațiului geopolitic de către Rusia, fiind de dorit pluralitatea geopolitică în acesta zonă.

America nu numai că urmărește propriile scopuri geostrategice cu privire la Eurasia, dar își reprezintă interesele economice, precum și acelea ale Europei și Orientului Îndepărtat, câștigând acces nelimitat în acestă zonă până acum închisă.

Această miză geopolitică se concentrează în jurul ideii de putere geopolitică, accesul la bogății cu potențial și împlinirea misiunilor naționale și de securitate.

Resurse de petrol și gaze naturale

Un alt aspect important, din perspectivă energetică este și faptul că recent s-au descoperit resurse energetice și pe teritoriu afgan, fiind estimate la o mie de miliarde de dolari, după cum declara președintele Karzai.

Ceea ce mai prezintă interes este și Turkmenistan-Afganistan-Pakistan (TAP) proiectul conductei de gaz (de asemenea cunoscute ca trans- Afghanistan pipeline project), adoptate în cadrul administrației Bush, în 2002, la scurt timp după înfrângerea talibanilor.

În Decembrie 2002, guverneleTurkmenistanului, Afganistanului și Pachistanului au semnat un Memorandum de înțelegere cu privire la construirea conductelor petroliere Asia Centrală, ce vor transporta petrolul uzbec și turkmen în Gwadar, Pakistan, la Marea Arabie. Acest proiect suferă amânări cauzate de continua instabilitate afgane54, având în vedere faptul că proiectul își propune să treacă cu aceste conducte prin Kandahar, zona cu intensitate foarte ridicată a instabilității și a actelor violente.

Atât susținătorii, cât și opozanții implicării pe termen lung ai SUA în Afganistan au văzut în acest potențial energetic și în poziția Afganistanului în Eurasia un „nou drum al mătăsii” pentru resursele energetice și materiile prime din și prin Afganistan în toată lumea, acesta aducând beneficii duale USA prin echilibrarea acestei zone și extinderea proprie sale puteri.

Practic analizând problematica posibilelor mize geopolitice în Afganistan se poate constata faptul că menținerea intervențiilor militare pentru mai bine de un deceniu arată încă o dată că acest spațiu este unul de o importanță strategică și geopolitică deosebită.

Bibliografie:

Anghel A., Nita D., Terorismul – analiza psihosociologica, Timisoara:Editura Timpolis, 1999.

Asociatia de geopolitica “ION CONEA”, Incursiune in Islam, Editura TOP FORM, Bucuresti, 2004

Bauer J.,Politique et religion, Editura PUF, 1999

Buchet C., Religie si putere in relatiile internationale contemporane, Bucuresti, 1998

Delcambre A.-M., L’Islam.- Paris, 1991

Eliade, Mircea, Culianu, Ion P. , Dictionar al religiilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993

Gudin Philippe, coordonator – “Marile religii- Iudaismul, Crestinismul, Islamismul, Hinduismul si Budismul” , Editura ORIZONTURI, Bucuresti, 2004.

http://maplecroft.com/about/news/conflict_intensity_index.html

http://www.ax.md/index.php?option=com_content&view=article&id=261:factorul-islamic-in-relaiile-internaionale&catid=89:internaional&Itemid=270, consultat in 8 ianuarie 2015

http://www.stratfor.com/ – George Friedman, Obama’s State of the Union and U.S. Foreign Policy, Stratfor Global Inteligence. 2011

Declaration of War: Ten Years Later

Iana Paverman, Afganistan: conflictul dintre război și identitate, Sphere of Politics, issue: 140 / 2009

Monitoring of Drug Flow in Afghanistan United Nations Office on Drugs and Crime, Kabul Illicit Crop Monitoring Program Report, 2007.

Ramonet I., Geopolitica Haosului, Bucuresti, 1998

Umberto Eco, Inainte ca racul, traducere de Geo Vasile, Bucuresti:RAO International publishing company, 2007

Valentin Beniuc, Victor Juc, Factorul Confesional in relatiile internationale, Editura IRIM, Chisinau, 2008