Geopolitica Lumii Arabe. Turismul In Lumea Araba Ca Element cu Implicatii Geopolitice
Cuprins
I. Introducere
II. Geografia politică și geopolitica. Concepte și teorii
II.1. Școala de geopolitică germană
II.2. Școala de geopolitică anglo-saxonă
II.3. Școala de geopolitică franceză
III. Islamul și lumea arabă. Geopolitica lumii arabe
III.1. Laicitatea în lumea islamică
III.2 Filosofia islamică
III.3 Cadrul geografic
III.4. Diviziunea geografică a lumii arabe și influența geografiei în politica statelor
III.5. Răboaiele moderne și Primăvara Arabă
IV. Influența politicului în turism. Turismul în Lumea Arabă după Primăvara Arabă
IV.1. Influența politicului în turism
IV.2 Turismul în Lumea Arabă după Primăvara Arabă
IV.2.1. Numărul de turiști internaționali sosiți
IV.2.2 Numărul de turiști internaționali proveniți din Lumea Arabă
IV.2.3 Încasările din turism în Lumea Arabă
IV.2.4 Cheltuielile din turism ale cetățenilor statelor arabe
V. Concluzii
VI. Bibliografie
Introducere
Odată cu izbucnirea revoltelor în Lumea Arabă la finele anului 2010, privirile șefilor de stat ai marilor puteri mondiale s-au îndreptat către spațiul arab, un spațiu de joncțiune între Asia, Africa și Europa, un spațiu prin care ești obligat să treci dacă vrei să dezvolți relații comerciale sau diplomatice între puteri de pe continente diferite și un spațiu care este locul în care au apărut și s-au format unele dintre cele mai mari civilizații: cea babiloniană, cea persană, cea feniciană, etc.
Subiectul tratat este Geopolitica Lumii Arabe și turismul ca element cu implicații geopolitice în acest areal sau provenind din acest areal, deoarece, dispunând de bogate resurse energetice, țările arabe din jurul Golfului Persic au un nivel de trai mai ridicat, un venit per capita care să le permită să călătorească într-o lume care încearcă să se uniformizeze, să creeze o cultură mondială. În alte cazuri, chiar această încercare de uniformitate, de globalizare este cea care îi ține departe pe arabii care țin la cultura și tradițiile lor puternic înrădăcinate. Dar cu siguranță, bagajul cultural oferit de o călătorie în aceste state le face atractive pentru turiștii din statele mai dezvoltate.
Dacă în primul capitol vor fi prezentate principalele concepte și teorii privind geografia politică și geopolitica, în cel de-al doilea va fi analizată geopolitica lumii arabe, influența mediului geografic asupra arabilor care s-au născut aici acum mai bine de 1300 ani și implicațiile politice și economice ale reliefului, apelor precum și în politica externă a acestor state. De asemenea va fi analizată starea conflictuală specifică secolului XXI prin exemplificarea agendei Primăverii Arabe care a pus stăpânire pe majoritatea statelor arabe începând cu Decembrie 2010.
În ultimul capitol, prin date statistice va fi prezentată influența politicului în turism, în acest caz influența pe care incidentele Primăverii Arabe, respectiv în atragerea de turiști internaționali și de venituri de la aceștia sau deschiderea spre celelalte țări, deplasarea în alte țări și cheltuielile făcute în scop turistic.
Geografia politică și geopolitica. Concepte și teorii
Geografia politică este știința care se ocupă cu „studiul statului (dar și a altor unități sau sisteme teritoriale supra-statale sau sub-statale), al relațiilor acestei unități teritorial politice cu diferite alte unități, cu morfologia și caracteristicile statului, frontierelor și granițelor sale…” (Dicționar de geografie umană, 1999, pg. 140)
Geopolitica este „știința despre determinarea geografică a diferitelor procese politice.” (Burian, 2009, pg.10). Paul Dobrescu definește geopolitica ca fiind „o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între poziția geografică a unui stat și politica sa […] Geopolitca privește și analizează politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, ea propunându-și să explice măsurile și orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziție geografică, suprafață, bogății naturale, populație, etc.” (Dobrescu, 2003, pg.25)
Diferența între geopolitică și geografia politică este că prima tratează fenomenele politice din punct de vedere al relațiilor dintre state prin prisma geografiei, pe când geografia politică caracterizează fiecare stat în parte, luat ca un tot unitar din punct de vedere politic, prin influența geografiei. Factorii care influențează studiul geografiei politice sunt analizați doar la nivelul descrierii fenomenelor politice spatiale, pe când geopolitica este o disciplină de viziune, orientată spre viitor, în continuă mișcare, în cadrul căreia concură o mulțime de factori cum ar fi: factori geografici (resursele naturale, suprafața, etc.), factori politici (regimul politic, existența dreptului și practicarea lui, etc.), factori economici (infrastructura, nivelul de viață al populației, etc.), factori militari (mărimea, forța, nivelul de dezvoltare și pregătire, etc.), factori ecologici (epuizarea resurselor de materii prime, poluarea industrială), factori demografici (ritmul de creștere, densitatea, etc.) și factori culturali. (confesiunea, naționalismul, știința, învățământul, etc.) (Burian, 2009)
Pentru a prezenta teoriile geopolitice care au influențat această disciplină se va urmări clasificarea din punct de vedere al marilor școli de geopolitică: școala germană, școala anglo-saxonă și școala franceză.
II.1. Școala de geopolitică germană, în sânul căreia s-a format geopolitica și geografia politică ca știință prin Friedrich Ratzel, pe baza analizei mediului asupra societății, o analiză deterministă inspirată de evoluționismul darwian. Lucrările lui au fost marcate de tratarea subiectelor referitoare la spațiul geografic al statelor, poziția pe care acestea o ocupă pe harta lumii și limitele statelor. Spațiul, considerat spațiul vital de care are nevoie un popor poate fi obținut prin expansiune teritorială, dată de următoarele legi:
a. Întinderea statelor sporește odată cu progresul culturii acestora;
b. Creșterea spațială este însoțită de o dezvoltare din punct de vedere ideologic, productiv, comercial, etc;
c.Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităților politice mai puțin importante;
d. Frontiera este un organ situat la periferia statului și prin amplasarea sa materializează creșterea, forța și schimbările teritoriale ale statelor;
e.Extensiunea spațială a statului se realizează prin absorbția regiunilor importante pentru proiectele sale- litoral maritine, bazine fluviale, etc;
f. Primul impuls pentru extinderea teritoriului este dat din afară, de prezența unei civilizații inferioare;
g. Tendința generală de asimilare sau absorbție a națiunilor mai slabe se menține prin înglobarea de noi teritorii. (Ilieș, 2006)
Rudolf Kjellen, de origine suedez este un continuator al ideii de stat organic a lui Ratzel, el este care a utilizat pentru prima dată într-o lucrare termenul de „geopoltică”. El împarte studiul statelor în 5 domenii de analiză: Kratopolitica (sau analiza formei de guvernământ a statului), Demopolitica (statul ca popor), Sociopolitica (societatea statelor), Ecopolitica (administrarea statului din punct de vedere economic) și Geopolitca (cu subdomeniile Topopolitica-așezarea statului, Morfopolitica-forma, granițele, rețeaua de transporturi și Fiziopoltica-fizionomia teritoriului, resursele subsolului). (Ilieș, 2006)
Karl Haushofer este cel mai de seamă reprezentant al geopoliticii germane, un colaborator al regimului nazist care i-a preluat ideile, cel care a inițiat ideea de pangermanism în vederea căutării spațiului vital, înaintând pe Dunăre până în Orientul Mijlociu, la Bagdad. Consilier al lui Hitler și adept al teorieri statului organic a precursorilor săi, propune un proiect măreț, de dominare a Europei prin construirea unei cări ferate Berlin-Bagdad, dominând astfel și cursul Dunării, un important fluviu în geopolitica europeană. (Dobrescu, 2003)
II.2. Școala de geopolitică anglo-saxonă
Dacă școala de geografie politică și geopolitică germană se axa pe teoretizarea disciplinei, cea anglo-saxonă, mai pragmatică s-a axat pe aplicarea teoriei geopoliticii în probleme cu caracter militar, conturând astfel bazele unei noi discipline, geostrategia. Fondatorul școlii anglo-saxone este considerat Halford Mackinder, alți reprezentanți de seamă ai acestei școli fiind: Alfred T. Mahan, Nicolas Spykman, Isaiah Bowman, Alexander de Seversky, Samuel Cohen, Martin Ira Glassner, etc. (Ilieș, 2006)
Halford J. Mackinder este cea mai importantă personalitate a școlii anglo-saxone, teoriile lui despre influența geografiei în istoria mondială fiind publicate în anul 1904, în lucrarea „The Geographical Pivot of History”. El face disctința între puterile continentale și puterile maritime, considerând centrul Eurasei zona-pivot a lumii, zona din care, de-a lungul istoriei au năvălit popoarele nomade în Europa și Orientul Apropiat. Această zonă pivot este întină între țărmurile Pacificului în partea estică și Marea Caspică și Marea Neagră în Vest, de la Nord la Sud desfășurându-se între Oceanul Arctic și fâșia de munți și podișuri care despart Asia Centrală și de Nord de Asia de Sud. Zonele marginale ale lumii, situate în afara pivotului lumii sunt: conturul interior-inner crescent format din statele continentale care au o influență maritimă mare (datorită numărului de fațade litorale ridicat) și conturul exterior-outer crescent format din regiuni exterioare pivotului, precum Marea Britanie, America de Nord, Australia, Africa sub-sahariană. Mai târziu, dezvoltând teoria pivotului mondial ajunge să elaboreze teoria Heartland-ului, Heartland reprezentat nu doar de zona pivot a lumiii descrisă în 1904 ci și de Marea Neagră și Marea Baltică împreună cu bazinele hidrografice a râurilor care se varsă în acestea. Din teoria Heartland-ului a rămas până astăzi mult cunoscutul citat: „Cine stăpânește Europa de Est stăpânește Heartland-ul/ Cine stăpânește Heartland-ul stăpânește Insula Lumii/ Cine stăpânește Insula Lumii stăpânește lumea.” (Dobrescu, 2003)
Nicholas Spykman publică ideile sale privind influența geografiei în politica mondială în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, „America s Strategy in World Politics” din 1942 și „The geography of the Peace” din 1944. El este un continuator al ideilor lui Mackinder pe continentul nord American, elaborând strategii de implicare a S.U.A în politica mondială, pune bazele Institutului de Studii Internaționale de la Yale. Teoria rimland-ului, o adaptare în viziunea lui a teoriei Heartland-ului a lui Mackinder este principala teza a lui Spykman care susține faptul că Heartland-ul poate fi controlat prin controlul țărmurilor acestuia, astfel neutralizându-l. Argumentele expuse de Spykman pentru a-și susține teoria sunt: dificultatea de a controla Eurasia datorită suprafeței foarte întinse, prezența a numeroase căi de comunicație și acces spre zona Heartland-ului de pe țărmuri, concentrarea a 2/3 din populația lumii pe zona de coastră și clima mai blândă de pe țărmuri comparativ cu cea existentă în arealul ocupat de Heartland-ul lumii. (Dobrescu, 2003)
Un alt reprezentant de seamă al școlii anglo-saxone este americanul de origine rusă Alexander de Seversky, autor al lucrării „ A Victory through Air Power” în care analizează poziția Aliaților față de puterea aviatică în timpul războiului. În 1950, în lucrarea „Air Power: Key to Survival” încearcă să demonstreze superioritatea puterii aeriene față de cea maritimă și terestră în războiul modern. (Dobrescu, 2003)
II.3. Școala de geopolitică franceză
Școala franceză a avut un rol mai redus decât cea germană sau anglo-saxonă în geografia politică și geopoltică, cel mai de seamă reprezentant al acesteia fiind Paul Vidal de la Blanche care încearcă să analizeze interacțiunea dintre oameni și spațiul geografic pe care aceștia îl ocupă, legătura între mediu și economie, societate, cultură sau politică a statului, precum și importanța alipirii la Franța a celor două provincii îndelung disputate cu Germania, Alsacia și Loren alt reprezentant de seamă al școlii anglo-saxone este americanul de origine rusă Alexander de Seversky, autor al lucrării „ A Victory through Air Power” în care analizează poziția Aliaților față de puterea aviatică în timpul războiului. În 1950, în lucrarea „Air Power: Key to Survival” încearcă să demonstreze superioritatea puterii aeriene față de cea maritimă și terestră în războiul modern. (Dobrescu, 2003)
II.3. Școala de geopolitică franceză
Școala franceză a avut un rol mai redus decât cea germană sau anglo-saxonă în geografia politică și geopoltică, cel mai de seamă reprezentant al acesteia fiind Paul Vidal de la Blanche care încearcă să analizeze interacțiunea dintre oameni și spațiul geografic pe care aceștia îl ocupă, legătura între mediu și economie, societate, cultură sau politică a statului, precum și importanța alipirii la Franța a celor două provincii îndelung disputate cu Germania, Alsacia și Lorena. Școala franceză, datorită caracterului continental al statului s-a preocupat mai mult de analiza organizării interne a statelor, elaborând modele și strategii de organizare și administrare a statului, astfel aportul acestei școli este adus îndeosebi geografiei politice și nu geopoliticii. Alți reprezentanți sunt: Jacque Anuel, Yves Lacoste, Andre Sieggfried sau Albert Demangeon. (Burian, 2008)
O altă clasificare a teoriilor geopoltice a fost făcută din punct de vedere al istoriei acestei științe. Astfel, Gearoid O Tuathail, în lucrarea sa, „Thinking Critically about Geopolitics. Introduction”, citat de Dobrescu (2003) evidențiază următoarele tipuri de geopolică:
Tabelul 1. Discursurile geopolticie (sursa: Dobrescu, 2003, pg. 21)
În geopolitica imperialistă sunt întâlniți clasicii geopoliticii, precum Ratzel, Haushofer și Mackinder, această perioadă a geopoliticii este urmată de geopolitica aplicată în timpul Războiului Rece, o geopoliciă dualistă reprezentată de gânditori ai celor două puteri, urmând odată cu căderea blocului sovietic o geopolitică a noii ordini mondiale. Recent a apărut o nouă geopolitică datorată degradării mediului și a amenințărilor ecologice cu care se confruntă lumea. (Dobrescu, 2003)
Islamul și lumea arabă. Geopolitica lumii arabe
Islamul este una dintre cele mai mari religii ale lumii, o religie monoteistă, a cărei istorie începe în secolul VII d.Hr., secolul în care Mahomed a revelat învățătura islamică în rândul arabilor. Înainte să cunoască învățăturile lui Allah, revelate prin profetul său, Mahomed, popoarele arabe credeau într-o multitudine de zeități, într-o existență care se continuă și după moartea omului, aveau ca loc sfânt tot Mecca, aici se găsea o fântână făcătoare de minuni și piatra căzută din cer, Kabah. (Blaga, 1994)
Braudel consideră islamul o civilizație de gradul doi, o continuare a vechilor civilizații din Orientul Apropiat și Mijlociu, la fel cum este și creștinismul o continuare a Imperiului Roman. Deși civilizația islamică începe din punct de vedere istoric odată cu Mohamed, ea a existat într-o formă incipientă încă din Antichitate, dovadă fiind costumul tradițional al musulmanilor foarte asemănător cu cel Babilonian, băile hammam de origine persană, etc. Islamul a jucat un rol de liant pentru Orientul Apropiat, a readus la viață vechile civilizații care erau colonizate de către greci, romani sau macedoneni la începutul răspândirii islamului. Astfel, în 634, Siria este cucerită de islamici, în 639 Egiptul, urmând ca în 642 să fie cucerită și Persia, un popor care pe atunci credea în Zoroastru luptă împotriva coloniștilor greci. Se pare că o serie de factori favorabili precum acțiunea surprinzătoare a arabilor, raidurile în forță care au izolat orașele precum și deteriorarea colonialismului în acest areal au făcut posibilă această expansiune atât de rapidă și de durabilă a islamului și califatului arab, care în 711 cucerea Spania, în perioada sa de apogeu. (Braudel, 1994)
Întemeietorul islamului este Mahomed, născut în jurul anului 570, rămas orfan și crescut de un unchi, s-a dedicat contemplării religioase, dată fiind și constituția bolnăvicioasă (suferea de epilepsie) și copilăria tristă pe care a avut-o. Se pare că inspirația lui a venit din Scripturi, conținutul acestora aflându-l de la evrei și creștini, Coranul fiind scris ca niște oracole, în care Mahomed prezintă doctrina lui religioasă. El îi consideră pe Avraam, Moise și Iisus trimiși ai lui Dumnezeu (Allah), „organe ale revelației divine”. (Blaga, 1994)
Islam înseamnă supune la care sunt îndemnați toți oamenii, ca un semn de credință. Astfel toți sunt îndemnați la rugăciune (de 5 ori pe zi, denumită Salah), la post (o lună pe an, cu ocazia Ramadanului), la danie sau oferirea de bunuri celor săraci (2,5% din bunuri) și pelerinajul la Mecca. Acești 4 stâlpi ai islamului sunt completați de crezul islamic sau Sahada. (Blaga, 1994)
Mahomed a început șă-și predice coranele între cunoscuții din Mecca, dar fiind deseori batjocorit de aceștia a ales să se exileze la Yatrib (Medina) în anul 622. Aici începe să organizeze o comunitate teocratică, bazată pe legile Coranului, întemeiază conceptul de „supunere prin forță” sau jihadul („războiul sfânt”), urmând ca în 630 să cucerească Mecca. Cu abilități specifice unui om de stat, Mahomed a pavat drumul spre expansiune al arabilor prin introducerea impozitelor de stat folosite pentru finanțarea războiului sfânt. (Blaga, 1994)
Filosofia islamică, foarte bine reprezentată de gânditorii arabi sau persani precum Farabi, Avicenna, Sirazi, Averroes (Ibn Khaldun) își are bazele în versetul din Coran: „Dumnezeu este lumina cerului și a pământului”, lumina fiind și mijlocul prin care Dumnezeu se revelează oamenilor, reprezentând un subiect foarte discutat de către teologi, mistici și filosofi. În filosofia islamică lumea este considerată haina pe care o îmbracă Allah ca să se facă cunoscut, acest lucru fiind observabil și în tradiționalul proverb islamic, în care Dumnezeu spune: „Eu am fost o comoară ascunsă, dar am dorit să fiu cunoscut și de aceea am creat lumea”. În această vastă lume a filosofiei există două grupuri de doctrine mari: un grup de doctrine brahmanice, indice, care-L consideră pe Dumnezeu diversificat în fenomene și consideră lumea ca pe o iluzie, înțeleptul fiind cel care se retrage din lume, și un grup de doctrine neoplatonice, gnostice, care consideră lumea o emanație a lui Dumnezeu. Filosofia islamică se situează undeva la mijlocul celor două grupuri de doctrine și consideră lumea o manifestare a lui Dumnezeu (Allah), considerând revelarea ca pe „o finalitate a Dumnezeirii”. (Blaga, 1994) Pentru ca islamul să se răspândească, Mohamed a avut nevoie de existența civilizațiilor urbane din Peninsula Arabă, Mecca, fiind un oraș cu legături comerciale dezvoltate astfel încât informațiile circulau în interiorul Peninsulei, ajungând la cel care a întemeiat doctrina islamică. Mohamed considera că ruralizarea Peninsulei Arabe ar face ca adepții islamului să devină păgâni: „De ceea ce mă tem pentru poporul meu este laptele în care diavolul se ascunde între spumă și smîntînă. Le va plăcea să-l bea și se vor întoarce în deșert, părăsind centrele unde se roagă în comun.” (Braudel, 1994)
Figura 1. Harta răspândirii islamului pe glob, exprimată prin procentul de musulmani din totalul populației. (sursa datelor: www.worldbank.com, accesat la data 05.05.2014)
III.1. Laicitatea în lumea islamică
În lumea musulmană, laicizarea statului s-a produs forțat (cu excepția fostelor colonii franceze Senegal, Mali, Niger și Burkina Faso). Astfel, Turcia, Iranul, țările arabe în care laicitatea este sau a fost oficilială; Egiptul, Tunisia, Algerul cu reformele lor laicizante au reușit să întreprindă aceste acțiuni prin folosirea puterii armate, existența unui partid unic de guvernare, etatizarea religiei. Această laicizare a constiuit fundamentul modernizării statelor musulmane în general și al celor arabe în special. Autoritarismul de care au dat dovadă statele laicizante s-a manifestat împotriva partizanilor religioși, existând de-a lungul secolului al XX-lea numeroase represiuni: împotriva Fraților Musulmani în Egiptul condus de Nasser, războiele civile din Irak, Siria sau Algeria. În continuare sunt prezentate procesele de laicizare a celor mai importante popoare musulmane. (Luizard, 2008)
Turcia a fost supusă unui drastic program de laicizare odată cu venirea la conducere a lui Mustafa Kemal. Turcii au renunțat la îmbrăcămintea orientală, la poligamie, la alfabetul arab, la limba arabă care a fost înlocuită cu limba turcă, etc. Opoziția islamică a fost reprezentată de minoritatea kurdă, condusă de șeicul Said, minoritate care recunoaște califatul din Istanbul, reușind să-și păstreze astfel identitatea culturală și națională, care prezintă mari deosebiri de cea a turcilor. La conducerea Turciei a urmat Ismet Inönü care va continua până în anul 1945 politica de laicizare a lui Mustafa Kemal, dar situația politică se schimbă după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea în N.A.T.O în anul 1948. În 1950, Partidul Democrat al lui Adnan Menderes câștigă alegerile, acesta fiind mai îngăduitor cu religia islamică, dezvoltând relațiile țării cu alte state musulmane, liberalizând economia, a înființat o facultate de teologie, au fost permise din nou pelerinajele la locurile sfinte, etc. În 1973, partidul islamic, Partidul Salvării Naționale participă la guvernare, în 1994 partidul Refah câștigă alegerile în Ankara și Istanbul, cel mai popular primar al Istanbulului fiind Erdogan. În 1997 s-a instaurat Consiliul Securității Naționale (MGK) pentru a controla religia și partidele islamice și a continuat procesul de laicizare al statului. Cu toate acestea, în 2007, partidul Adalet ve Kolkinma Partisi (AKP), partid înființat în 2001 de Erdogan, câștigă alegerile legislative. (Luizard, 2008)
Iranul își începe epopeea de laicizare cu spânzurarea ayatolahului Fazlollah Nuri în 1909, urmând ca sub conducerea lui Reza Khan laicizarea statului să se accentueze prin înfruntarea clerului shiit. După abdicarea lui Reza Khan în 1941, a urmat o perioadă de destindere asemănătoare celei din Turcia lui Menderes, sub conducerea lui Mosaddeq. În 1975, ștergerea Hegirei din calendarul iranian a creat mari nemulțumiri urmate de alte legi împotriva islamului precum schimbarea zilei de odihnă, făcându-i pe iranieni să se revolte și să reușească să-l alunge pe șah în 1979, înființând astfel prima republică islamică. (Luizard, 2008)
Afganistanul a cunoscut o tentativă de laicizare sub domnia regelui Amanollah (1919-1929) dar acesta a ridicat repede împotriva sa clericii, triburile erau greu de controlat, reformele fiind supuse eșecului. Eșecul acestora s-a datorat în parte și rivalității dintre U.R.S.S și Anglia privind teritoriul Afganistanului. (Luizard, 2008)
Egiptul a fost prima țară arabă și musulmană care a trecut printr-un război între mișcarea islamistă și stat. Regimul lui Nasser, considerat asemănător cu cel al lui Mustafa Kemal, a cunoscut o puternică opoziție din partea Fraților Musulmani. Aceștia s-au aliat cu organizația secretă „Ofițerii Liberi” și cu agenți germani pentru a da o lovitură de stat în 1952, dar puterea a fost preluată de „Ofițerii Liberi” sub conducerea lui Nasser (1952-1970) care i-a persecutat și torturat pe Frații Musulmani prin diferite mijloace (închidere în lagăre, omor, muncă silnică), astfel încât după moartea lui amintirea acestei perioade a creat o nouă generație în rândul Fraților Musulmani. Urmașii lui Nasser, Anwar al Sadat și Hosni Mubarak au continuat represiunile asupra Fraților Musulmani care răspundeau cu atacuri teroriste sau asasinări, un moment cheie al opoziției islamice fiind asasinarea lui Anwar al Sadat în 1981, după ce în 1979 semnase un tratat de pace cu Israel. (Luizard, 2008)
Tunisia a cunoscut o perioadă de laicizare sub conducerea elitelor coloniale franceze care în 1956 obțin independența statului și scapă de opozantul care era susținut de madrase, Salah Ben Yousef, secretarul Partidului Destur. Bourgiba a devenit președintele Tunisiei după care a întreprins o serie de reforme laicizante: a creat un învățământ de factură europeană inspirat de cel francez, a interzis donațiile publice waqf și a distrus o multitudine de locuri de pelerinaj. Mai târziu, în 1989, islamiștii se orgnizează în jurul partidului Ennahda, care este scos în afara legii de administrația noului președinte, Zine el-Abidine Ben Ali care a continuat persecuția islamiștilor și interzicerea participării lor la guvernarea de-a lungul întregii sale dictaturi. (Luizard, 2008)
Siria, după modelul Tunisiei a cunoscut sub conducerea franceză o perioadă de laicizare care s-a continuat și sub conducerea partidului Baas ajuns la guvernare în 1963. Odată cu preluarea puterii de către partidul Baas, Frații Musulmani din Siria sunt supuși unor tratamente asemănătoare cu cele ale Fraților Musulmani din Egiptul lui Nasser, ajungându-se ca simpla aparteneță la asociația Fraților Musulmani să fie pedepsită cu moarte conform unei legi votate în 7 iulie 1980. (Luizard, 2008)
În Irak, lupta pentru puterea politică s-a dat între partidul Baas aflat la guvernare, condus de Saddam Hussein și minoritatea shiită, ajutată de către iranieni. Războiul dintre Iran și Irak este considerat ca o prelungire în afara țării a luptelor pentru putere date între islamicii shiiți și partidul Baas care conducea țara. (Luizard, 2008)
Algeria a cunoscut o perioadă de calm politic până în 1988 când, în încercarea de organizare a alegerilor libere, islamiștii păreau să obțină după primul tur mai mult de jumătate din țară, astfel încât armata a intervenit, l-a obligat pe președintele Chadli Bendjedid să demisioneze, iar cel de-al doilea tur a fost anulat. Au urmat o serie de atacuri teroriste din partea grupărilor de factură islamistă cărora li s-a răspuns prin trimiterea liderilor și membrilor lor găsiți vinovați de anumite delicte în lagăre amenajate în Sahara. (Luizard, 2008)
Politica arabă a avansat de la tipul de organizare statală de tipul califatului, în care autoritatea este deținută de un calif considerat urmașul lui Mahomed, la un model în care politicul se îmbină cu religiosul, acest model ideal de conducere a statului bazându-se pe supunerea la modernizarea impusă de influența Occidentului. Această modernizare politică și socio-economică a pus islamul, atât pe cel de factură arabă cât și cel turc sau persan să se compare din punct de vedere politic, social și economic cu Occidentul și să caute propriile metode de implementare a reformelor moderne în interiorul statelor, ținând cont de moștenirea islamului și de istoria culturii și a civilizației țărilor. Dintre curentele Occidentale care au influențat cel mai mult gândirea politică arabă este amintit naționalismul, fie el un naționalism islamic sau un naționalism etnic, naționalism care a stat la baza creării statelor arabe moderne și a obținerii independenței acestora după o lungă perioadă de stăpânire colonială europeană. Modernitatea islamică de inspirație Occidentală este considerată a fi de două tipuri: una bazată pe islamul politic, considerat ca un sistem aparte născut într-o civilizație și cultură cu o încărcătură istorică impresionantă și alta bazată pe curentul ideologic al universalității valorilor umane, aplicabile oricărui tip de societate. Gândirea politică arabă a evoluat spre caracterul modern propriu pe care îl adoptă astăzi sub influența islamului și a limbii arabe. Limba arabă și islamul nu pot fi tratate separat datorită simbiozei create în timpul expansiunii teritoriale arabe care s-a făcut sub semnul islamului, a cărei limbă de propagare era araba. Desigur că, în societățile islamice nearabe, s-a adoptat un islam în limba proprie, inspirat din limba arabă, cceea ce este observabil și în diferența între gândirea politică a statelor arabe și cea a celor islamice nearabe cum ar fi Iran, Turcia, Indonesia, Pakistan, etc. (Sitaru, 2009)
III.2 Filosofia islamică
De la nașterea filosofiei islamice, odată cu apariția islamului, în 622 (anul Hegirei), lumea arabă a cunoscut în perioada ei de apogeu o serie de mari filosofi și curente care i-au influențat evoluția. De la gânditori shiiți și curente ideologice și teologice de factură shiită (shiismul duodeciman, ismaelismul fatimid și ismaelismul reformat din Alamut) până la Kalim-ul sunnit sau la sufism, lumea islamică a cunoscut o serie de filosofi înțelepți, care a culminat cu perioada celui mai mare învățat arab, Ibn Khaldun sau Averroes. (Corbin, 2008)
Ibn Khladun, cu numele complet Abd al-Rahman ibn Khladun a trăit între 1332-1406, membru al unei familii de arabi originari din sudul Peninsulei Arabe și stabiliți în Sevilla. În timpul extinderii regatelor spaniole spre sud, familia acestuia s-a mutat în Tunis, străbunicul lui fiind implicat în problemele politice ale Tunisului. Aici și-a făcut Ibn Khaldun studiile, învățând Coranul, jurisprudența, hadith-ul, limba arabă și științele exacte, precum matematica, logica și astronomia. De-a lungul vieții a oscilat între perioade de glorie și decădere, la fel ca dinastiile descrise de el în opera sa de bază, Muaqaddima, ajungând la sfârșitul vieții să locuiască în Cairo, la curtea regelui mameluc al Egiptului și Siriei. Acesta a avut o viață grea, pierzându-și pe rând părinții și copiii, slujbele pe care le avea la curțile regale din Granada, Tunis, Alger, dar a reușit întotdeauna să-și găsească un loc de muncă de vastul teritoriu arab din acea vreme datorită unității acestui spațiu dată de limba arabă și religia islamică. (Hourani, 2010)
După Ibn Khaldun, se încheie o fază importantă a filosofiei islamice, așa numitul peripatetism arab și începe o altă fază în care doctrinele filosofice shiite sau sunnite sunt mult mai bine evidențiate, doctrine care joacă un rol important și in zilele de azi. Această fază din filosofia islamică este reprezentată de nume precum Sohravardi și Mohiddin Ibn Arabi (un filosof de facutră shiită, a cărui surse de inspirație sunt cele din doctrina ismaelită). Gândirea filosofică sunnită sau kalâm-ul sunnit a fost reprezentat în această perioadă de filosofi precum Abhari, Ibn Sabin, Kalabi Qazvini Râzi sau teologi precum Toftazann, Fakhroddin Râzi, iar partea mistică a islamului, sufismul a fost reprezentat de gânditori ca Ruzbehan Baqli Shirazi, Najmoddin Kobra, Jalaloddin Rumi, Hosay Kashefi sau Nur Ali-Shah. (Corbin, 2008)
III.3 Cadrul geografic
Spațiul geografic ocupat de islam se întinde din Maroc și teritoriul incert Sahara Occidentală până în Peninsula Indochina, iar cel arab propriu-zis cuprinde Africa Nordică și Peninsula Arabă. Aici se disting câțiva poli regionali: Marocul și Algeria în cazul Maghrebului, Egiptul și Arabia Saudită pentru regiunea peninsulară. Un rol important în comerțul dintre statele islamice și exterior și în geopolitica mondială îl jucau și continuă să îl joace datorită importantelor resurse de care dispun; mările și oceanul Indian (Marea Mediterană, Marea Roșie, Golful Persic și Marea Caspică) precum și strâmtorile: Ormuz, canalul Suez și Bab-el Mandeb. La începtul Marea Mediterană a fost locul expansiunii islamice maritime: cucerind Creta, Sicilia, Cipru, Malta, etc., mare pe care au pierdut-o în favoarea europenilor. Orașele porturi dezvoltate în acea perioadă precum Alexandria, Tunis, Alger, Oran, Sevilla, sunt astăzi printre cele mai importante porturi la Marea Mediterană. (Braudel, 1994)
Lumea arabă este un continent care leagă Asia, Africa și Europa, reușind astfel să prospere pe seama comerțului, orașele sale fiind adesea suprapopulate, păstoritul nomad din deșerturile arabe fiind într-un declin evident. Un rol important în caracterul de continent intermediar îl jucau drumurile, prin ele reușind să controleze lumea de dinaintea marilor descoperiri. Pe lângă aceste drumuri, pentru dezvoltarea economică a statelor arabe erau esențiale resursele de apă, marile civilizații arabe apărând pe cursul marilor curgeri de ape (Nil, Tigru, Eufrat, Iordan), sau existența centrelor urbane ca centre comerciale, politice și intelectuale. (Mecca, Medina, Alger, Cairo, Fez, etc.) (Braudel, 1994)
Imperiul arab și islamul și-au atins apogeul între secolele VIII-XII, perioadă de mare expansiune teritorială, culturală și intelectuală, urmând o decădere până în secolul XVIII, urmată de o renaștere modernă prin sentimentul național din secolul trecut, odată cu sfârșitul colonialismului. În epoca noastră, islamul și statele arabe se confruntă cu problemele globale caracteristice statelor din lumea a 3-a, încercând să treacă de la o economie bazată pe sectorul primar (de exploatare a resurselor naturale de care dispun și care sunt în scădere) direct la sectorul serviciilor, doar în unele cazuri încercându-se și o etapă intermediară de industrializare și revoluție industrială. O problemă cu care se confruntă astăzi țările arabe în particular și cele islamice în general este explozia demografică ceea ce face ca aceste state să fie privite ca puncte critice în politica mondială, din cele 9 state pivot existente, 6 fiind islamice: Egipt, Algeria, Indonesia, Iran, Pakistan și Turcia. O destabilizare a unuia dintre statele amintite ar duce la o relocare imensă de populație islamică în țările occidentale. (Braudel, 1994)
Figura 2. Lumea arabă și statele care intră în compoziția lumii arabe (sursa datelor: www.worldbank.com, accesat la data 05.05.2014)
III.4. Diviziunea geografică a lumii arabe și influența geografiei în politica statelor
În cadrul vastului teritoriul în care s-a răspândit limba arabă se pot distinge 5 regiuni:
Peninsula Arabă, împrejmuită de apele golfului Persic, Mării Roșii și Mării Arabiei (ca parte a Oceanului Indian) este împărțită în mai multe zone din punct de vedere al geografiei fizice. În sudul Peninsulei sunt situați Munții Yemenului, sub influența vânturilor musonice și reprezintă o zonă aparte în care s-a putut dezvolta cultivarea plantelor precum cerealele. La nord de Munții Yemenului, ploile sunt foarte rare, principala ramură a economiei care este exploatată fiind cea a resurselor naturale și a creșterii animalelor (cămile), iar în oaze se cresc și curmali sau alți pomi. Deșerturile la nord de Munții Yemenului sunt Nafud și Rub al Khali între care se află stepa Najd. În partea sud-estică a peninsulei, în regiunea Omanului se întinde o câmpie litorală și un lanț montan de peste 3000 m, apa provenită din munți favorizând dezvoltarea agriculturii, iar pe coastă sunt o serie de limanuri maritime, aici practicându-se pescuitul și culesul perlelor.
Semiluna Fertilă este situată la nord de Peninsula Arabă, după cum îi spune și numele, are formă de Semilună, arcuită la marginea Deșertului Sirian. Acest teritoriu este leagănul civilizațiilor antice și a fost ocupat de către greci, romani și persani. Semiluna Fertilă cuprinde forme de relief dispuse pe direcție V-E, o câmpie litorală, după care se desfășoară Munții Libanului care spre sud sunt continuați de Dealurie Palestinei și o depresiune care face parte din Marele Rift, urmată de o câmpie mare interioară, câmpie care se continuă cu deșertul Hamad. Locul apariției a unor vechi orașe antice precum Alep, Damasc, Bagdad, Babilon, Sumer, Semiluna Fertilă era un punct de legătură între Asia și Europa favorizând astfel dezvoltarea rutelor comerciale. Un rol important în economia acestei regiuni l-a jucat și cele două mari fluvii care izvorăsc din Pod. Anatoliei, Tigrul și Eufratul, al căror curs de apă și resurse sunt disputate și astăzi de statele riverane. În regiunea câmpiei Sawadului, din Irakul de astăzi era foarte importantă folosirea prin irigare a apelor acestor fluvii pentru practicarea agriculturii.
Valea Nilului este localizată pe continentul african în bazinul hidrografic al Nilului, fluviu care izvorăște din partea înaltă a Africii de Est și a cărui debit crește odată cu primirea apelor de la afluenții săi din Podișul Etiopiei. Valea Nilului, leagănul civilizației egiptene, era cultivată și irigată încă din vremuri faraonice, cunoscându-se de pe atunci ciclurile debitului fluviului pentru a fi folosite în cultivarea cerealelor și a altor plante.
Maghrebul denumit în arabă Maghrib (ținutul vestului) se întinde de la valea Nilului până la Atlantic, pe teritoriile de astăzi ale Libiei, Marocului, Tunisiei și Algeriei. Relieful este dispus de la nord la sud în: o regiune joasă maritimă (Sahelul Tunisiei și câmpia Marocului), o serie de munți (Akhdar în Libia, Rif în Maroc), stepe și Munții Atlas. În extremitatea sudică se află o stepă care se transformă în deșert, Deșertul Sahara. Marile centre urbane s-au dezvoltat pe litoral: Fez, Marrakech, Cartagina, Tunis, în zone cu precipitații care au favorizat dezvoltarea agriculturii.
Peninsula Iberică, mai specific Andaluzia, a fost ocupată de arabi pâna la sfârșitul secolului XV, principalele centre urbane erau situate în zone cu acces maritim și fluvial și cu resurse de apă: Cordoba și Sevilla. (Hourani, 2010)
Spațiul geografic ocupat de popoarele arabe este foarte omogen din punct de vedere al cadrului natural, datorită poziției acestui areal într-o zonă de climă care a favorizat existența acelorași procese geomorfologice din Peninsula Arabă până pe litoralul Atlanticului. Cadrul natural, predominant este cel de deșert, discontinuitățile de relief, zonele de orogen în special (Munții Liban, Antiliban, Atlas, Antiatlas) au favorizat existența și dezvoltarea unor civilizații aparte, diferite de celelalte popoare arabe, dar având în comun cu acestea islamul. Pe lângă unitățile de orogen, un caracter de particularizare a unor areale din spațiul arab îl conferă și râurile, Nilul , Tigrul sau Eufratul fiind sursa de viață a vechilor civilizații antice din Orientul Apropiat și nordul Africii. Omogenitatea fizico-geografică a spațiului arab este considerată pe lângă asemănările culturale și socio-economice unul dintre factorii care au favorizat expansiunea arabă începută în secolul VII din Peninsula Arabă. (Teclean, 2011)
Relieful întâlnit în spațiul arab este reprezentativ pentru difierite unități morfostructurale și anume: de platformă, de orogen, vulcanice și tectonice.
Cele mai des întâlnite sunt unitățile morfostructurale de platformă. Peninsula Arabă este situată pe un vechi scut precambrian, Scutul Arab, unitățile de relief întâlnite astăzii fiind: Podișul Khaybar și Podișul Rahat, câmpia Tihamat și câmpia al-Ahsa precum și Podișurile Shammar-Tuwaiq și Dohna. Partea africană s-a conturat pe scutul precambrian african, acțiunea agenților morfologici generând în timp suprafețe de nivelare care dau un aspect tabular, slab fragmentat reliefului general. Ca și subunități geografice suprapuse unității de platformă africană se individualizează: bazinul Nilului, bazinul Ciad (cu Podișurile Darfur, Eglab și Tademait), bazinul Bahr-el Ghazal, Câmpia Senegambiei, etc. Unitatea de platformă ocupată de spațiul arab se suprapune în mare parte unui peisaj de deșert, care din punct de vedere geopolitic joacă un rol important prin existența a numeroase resurse energetice și a arealului vast, care poate fi valorificat și introdus în spațiul ocupat de oicumena mondială. Regiunii deșertice îi este caracteristică și clima nefavorabilă precum și lipsa apei, dar acest lucru nu scade importanța geostrategică și geopolitică a deșertului, care a fost disputat încă din anii 80 când Libia dorea să fie cea care crează Statele Unite ale Saharei, cu această ocazie ocupând fâșia Aozou din Nordul Ciadul până în anul 1994. Alte dispute regionale pentru deșert s-au dat între Arabia Saudită și vecinii ei, între Maroc și Algeria, datorită ocupării Saharei Occidentale de către marocani sau între israelieni și arabi pentru Sinai, ca important punct strategic militar în timpul războaielor arabo-israeliene. (Teclean, 2011)
Unitățile de orogen sunt reduse ca suprafață, prezente doar în Levant, Nord-Vestul Africii și Sud-Vestul Peninsulei Arabe, dar au jucat un rol important în evoluția spațiului arab. Marocul a fost singurul stat arab care nu a ajuns sub stăpânirea Imperiului Otoman datorită organizării unor emirate la poalele munților Atlas; munții au fost totodată refugiu pentru minoritățile religioase precum zaidiții din Munții Yemenului, druzii și maroniții din Munții Liban, dar și pentru mișcările de gherilă și rebeliuni, un exemplu fiind cazul Algeriei în care se găsesc grupări de rebeli concentrate în masivul Aures. În Levant sunt situați pe două șiruri paralele cu țărmul Mediteranei, Munții Liban și Antiliban, între ei găsindu-se Depresiunea Beka. Acest areal a favorizat apariția și dezvoltarea fenicienilor și existența astăzi a unui mozaic etnic și religios. (musulmani shiiți, sunniți, druzi, amerni, creștini, greci, azeri, evrei, etc.) În Africa, Munții Atlas s-au format în orogeneza alpină fiind formați din Munții Rif și Atlasul Tellian (reprezentând unul dintre cele două șiruri de munți) și Atlasul Meridional (compus din Atlasul Înalt, Atlasul Saharian, Atlasul Mijlociu și Antiatlas). Celălalt areal de orogen este situat în partea Sud-Vestică a Peninsulei Arabe și este format din Munții Hijaz-Asir, Munții Yemenului, în jurul cărora s-a format statul Yemen, datorită climatului mai favorabil comparativ cu deșertul. (Teclean, 2011)
Relieful vulcanic este întâlnit foarte rar, de amintit fiind masivul Hoggar și platourile de lavă din Tibesti, Tassili-n-Ajier, Air și Adrad Iforhas (care au jucat în neolitic rol de nuclee pentru comunitățile locale de păstori) și fenomenele vulcanice din riftul Mării Roșii care influențează comerțul naval din regiune. (Teclean, 2011)
Relieful tectonic este întâlnit în arealul grabenului Mării Roșii și a Golfului Aden, el fiind factorul care determină disjunția spațiului arab în cel asiatic și cel african. (Teclean, 2011)
O altă componentă a mediului natural care joacă un rol important în geopolitica lumii arabe este clima. Datorită poziției geografice în apropierea Tropicului Racului, clima este în principal specifică zonei calde, iar în partea Nordică a Africii și cea Vestică a Orientului Apropiat clima este specifică zonei temperate sau subtropicale. Cea mai mare parte a lumii arabe, adică zonele de deșerturi din Africa și Peninsula Arabă este situată într-un climat tropical arid caracterizat de precipitații medii anuale de sub 100 mm, ajungând la 50 mm în mijlocul deșerturilor care sunt într-un proces de extindere teritorială. Regimul termic al acestor regiuni este caracterizat de mari amplitudini a căror intensitate crește de la Est la Vest, temperaturile medii depășesc 250C, ajungând în lunile cele mai calde la 350C. De menționat că în anul 1922, în Libia, în localitatea El-Aziziya s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură de pe glob: 58,00C. În ceea ce privește regimul vânturilor, caracteristice sunt alizeele și vânturile locale precum harmathanul și khamsânul, acestea fiind vânturi violente care ar putea fi folosite pentru obținerea de energie electrică care ulterior ar putea fi folosită în desalinizarea apei marine. (Teclean, 2011)
Climatul mediteranean este întâlnit în Nordul Africii (Maghreb) și Vestul Peninsulei Arabe (Levant) și este caracterizat de o pluviozitate mai ridicată în lunile de iarnă (750-1000 mm/an în Levant și 600-800 mm/an în Maghreb), factorii care concură la existența unui regim pluviometric atât de bogat fiind vânturile de vest, situarea în vecinătatea Mării Mediterane și existența unor bariere orografice care să determine descărcarea norilor în aceste areale. (Teclean, 2011)
Climatul subtropical arid este întâlnit pe porțiuni restrânse în Estul Iordaniei și Siriei, acesta este caracterizat de o pluviozitate mai scăzută față de climatul mediteranean și de temperaturi medii anuale asemănătoare cu acesta, de peste 50C în toate lunile anului. În Sudul extrem al spațiului arabofon din Africa, clima este subecuatorială, caracterizată de existența a două anotimpuri, unul ploios vara și altul secetos iarna. Media anuală de precipitații care cade în aceste regiune este situată între 1000-1500 mm/an cu mari diferențe latitudinale. (Teclean, 2011)
Datorită accentuării încălzirii climei și a resurselor de apă limitate pe glob, spațiul arab este situat într-un regim climatic nefavorabil, pe lângă apa de ploaie existând puține curgeri permanente de apă care să asigure necesarul de apă potabilă pentru irigații. Spațiul arab fiind localizat într-o regiune nefavorabilă din punct de vedere al resurselor de apă, trebuie să gestioneze foarte bine resursele hidrografice puține pe care le are, acestea fiind motive de dispută între state încă din Antichitate, geopolitica apei jucând un rol tot mai important odată cu accentuarea lipsei acesteia.
Apele subterane se regăsesc cu precădere în regiunile piemontane unde sunt alimentate de precipitațiile căzute în munți. Apele freatice sunt exploatate în special în zona piemontană a Munților Atlas, ele fiind suportul apariției formațiunilor berbere în Maghreb, de asemene se întâlnește la zi în oaze, acestea fiind locul de naștere a unor triburi locale în Sahara și Peninsula Arabă. Apele de adâncime fosile de pe teritoriul actual al deșertului Sahara au început să fie exploatate recent de state precum Egipt, Libia sau Algeria cu niște costuri enorme necesare construirii infrastructurii obținerii acestora. (Teclean, 2011)
Rețeaua fluvială este compusă din 3 mari bazine hidrografice (a Tigrului, a Eufratului și a Nilului), din râuri scurte cu un regim hidrologic mediteranean și din ueduri. În partea Astiatică, Tigrul și Eufratul izvorăsc din Podișul Anatoliei și se varsă în Golful Persic, înainte de vărsare formând un singur fluviu: Shatt-al-Arab. Sunt două fluvii de importanță majoră în geopolitica Orientului Apropiat, fiind principalele surse de apă pentru Siria și Irak, leagănul celor mai vechi civilizații din Câmpia Mesopotamiei, granița naturală între Irak și Iran, țări care se află în stare de tensiune din 1980, odată cu izbucnirea războiului iraniano-irakian sau între Kuwait și Irak, în 1990 Irakul invadează Kuwaitul și declanșează un război cu implicații mondiale.
Nilul izvorăște din Podișul Etiopiei, este foarte important pentru geopolitica și economia Egiptului (atât pentru agricultură cât și datorită barajului de la Asswan) și reprezintă sursă de dispută între Egipt și Sudan pentru porțiunea de graniță pe care o formează între cele două state. (Teclean, 2011)
Lacurile sunt puține la număr și de 4 tipuri din punct de vedere al condițiilor climatice sub care s-au format: lacuri din zone aride și semi-aride (lacul Ciad, lacurile sărate din Nordul Africii- Changui, Hodna, Melrhir, Djerid), lacuri de luncă situate pe cursurile Tigrului și Eufratului (Mileh, Tharatar, Hawr al-Hammar), lacuri tectonice situate pe falia El-Ghor (Marea Moartă și Lacul Tiberiada) și lacuri antropice cu funcții complexe (de irigație, hidroenergetică, pescuit, etc.) dintre care cele mai reprezentative sunt: Nasser pe Nil (cu hidrocentrala de la Asswan) și Buhayrat al-Assad pe Eufrat, în Siria (Teclean, 2011)
Geopolitica apei este un concept des întâlnit în spațiul arab, unde modul de întrebuințare a resurselor acvifere au jucat și joacă un rol foarte important în economia statelor. Urmărind un scurt istoric al disputelor date pentru resursele de apă între statele arabe sau între statele arabe și vecinii nearabi, inclusiv Israelul se remarcă câteva episoade:
Eufratul este împărțit de Turcia, Siria și Irak. Izvorând din Turcia, pe cursul superior al acestuia statul turc a amenajat lacurile de retenție Firat și Keban astfel încât debitul râului care ajunge mai departe în Siria și Irak este scăzut, în special vara. Daca se mai pune la socoteală și retenția de apă necesară funcționării lacului de baraj Assad din Siria, Irakul dispunde de un debit foarte scăzut din acest râu, chiar capitala statului, Bagdad, fiind așezată pe cursul lui. Din aceste cauze, în timpul regimului lui Saddam Hussein între Irak și Siria au existat numeroase perioade tensionate.
Cele mai complexe relații privind întrebuințarea apei sunt între statele arabe și Israel. Râul Iordan este împărțit aproximativ conform Planului Johnston propus în 1955 de Consiliul Ligii Arabe (dar care a fost respins) și anume: 52% îî revine Iordaniei, 36% Israelului, 9% Siriei și 3% Libanului, teritoriul Palestinian Cisiordania nefiind luat în calcul. Iordania a construit pe Yarmuk, principalul afluent al Iordanului, un canal pentru utilizarea unei cantități mai mare de apă, ceea ce a determinat construirea de către israeliți a unui sistem de preluare a apei din Lacul Tiberiada și totodată ocuparea înălțimilor Golan în 1967 pentru a împiedica un proiect de secare a lacului. Marea Moartă este împărțită între statele riverane după principiul împărțirii apelor teritoariale: 50% îi revine Iordaniei, 15% Israelului și restul Cisiordaniei.
Lacul Ciad este granița naturală și punctul după care s-au trasat granițele statelor Ciad, Camerun, Nigeria și Niger. Pentru Ciad, un stat fără ieșire la mare, joacă un rol important datorită deschiderii comerțului statului spre Oceanul Atlantic prin intermediul statului vecin, Camerun. (Teclean, 2011)
Dacă până acum au fost prezentate implicațiile pe care mediul geografic, în special rezervele de apă și hidrocarburi îl joacă în geopolitica spațiului arab, în acest capitol vor fi scoase în evidență principalele trăsături ale populației arabe (numărul populației, creșterea demografică, densitatea, mortalitatea infantilă ca indice al dezvoltării generale a statelor). Datorită exploziei demografice din ultimele decenii, statele arabe dispun de un impresionant potențial uman, de un grad ridicat de întinerire a populației, într-o perioadă în care statele occidentale se confruntă cu îmbătrânirea demografică.
Creșterea numărului populației arabe s-a realizat foarte repede, de la 7,8 milioane în anul 1950, la peste 340 milioane în 2000, preconizându-se a ajunge la peste 500 de milioane în 2030. Această creștere s-a realizat pe seama unei natalități ridicate, a indicelui de fertilitate ridicat dar în scădere și o mortalitate care deși este ridicată se află în scădere în ultimele decenii datorită investițiilor străine și locale în sănătate. Natalitatea înregistrează valori de peste 40 0/00 în statele subdezvoltate, măcinate de conflicte interne (Ciad 46,5 0/00, Yemen, Mauritania, Somalia Djibouti), valori cuprinse între 20-40 0/00, înregistrate în Libia, Sudan, Comore, Arabia Saudită, Irak și Siria și valori cuprinse între 15-25 0/00 se înregistrează în statele mai dezvoltate economic: Liban, Egipt, Algeria, Maroc, Tunisia, Oman, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Bahrain, Qatar. Mortalitatea este ridicată în statele subdezvoltate care au și o rată a natalității foarte ridicată, se încadrează în intervalul 13-20 0/00 în Djibouti, Somalia și Mauritania, între 8-13 0/00 în Sudan, Irak și Yemen, în restul țărilor arabe fiind de sub 8 0/00 și aflându-se într-o continuă scădere, cea mai scăzută rată a mortalitățiii fiind în Kuwait. Analizând indicele bilanțului natural (diferența între rata natalității și cea a mortalității) se observă un bilanț de peste 10 0/00 în toate statele arabe, iar dacă acestui indice îi adăugăm și bilanțul migratoriu rezultă rata de creștere efectivă a populației. Rata efectivă de creștere a populației înregistrează valori ridicate în Kuwait, Yemen, Oman (de peste 5 %), o rată cuprinsă între 3-4% în Ciad, Sudanul de Sud, Eritrea, Somalia, Emiratele Arabe Unite și o rată de 1-2% în cazul celorlalte țări. (Teclean, 2011)
Densitatea populației prezintă valori reduse, în general sub media globală dar cu diferențe regionale, factori precum: condițiile climatice, relieful, condițiile socio-istorice, industria, transporturile, resursele de apă și ale subsolului, căile de comunicație au generat mari concentrări de populație în arealele care dispun de parametri favorabili locuirii și dezvoltării societăților omenești. Cele mai scăzute valori ale densității populației se înregistrează în Arabia Saudită, Oman, Somalia, Sudan, Sudanul de Sud, Algeria, Ciad, Libia, Mauritania, Djibouti și Sahara Occidentală (între 0-40 loc/kmp), valori cuprinse între 41-120 locuitori/kmp se regăsesc în Maroc, Tunis, Egipt, Eritrea, Yemen, Irak, Iordania și Emiratele Arabe Unite, iar valori care depășesc 120 locuitori/kmp se regăsesc în Siria, Kuwait, Liban, Teritoriile Palestiniene, Qatar și depășesc 1000 locuitori/kmp în Bahrain. (Teclean, 2011)
Figura 3. Populația totală a statelor din Lumea Arabă (sursa datelor: www.worldbank.com, accesat la data 05.05.2014)
Figura 4. Creșterea populației statelor din Lumea Arabă (sursa datelor: www.worldbank.com, accesat la data 05.05.2014)
Figura 5. Densitatea populației statelor din Lumea Arabă (sursa datelor: www.worldbank.com, accesat la data 05.05.2014)
Indicele de mortalitate infantilă este un bun sintetizator al nivelului de viață din orice stat, deoarece pentru a avea o mortalitate infantilă cât mai scăzută, un stat trebuie să aibă dezvoltate la un nivel cât mai ridicat sistemul de educație, de sănătate, transporturi, etc. Indicele de mortalitatea infantilă este de sub 15 0/00 în statele mici de la Golful Persic care au investit din banii proveniți din vânzarea petrolului în sănătate și educație precum și în Tunisia, Siria, Libia, Liban și Arabia Saudită. Valori ale mortalității infantile cuprinse între 16-30 0/00 se înregistrează în Egipt, Irak, Iordania, Algeria, Maroc, Teritoriile Palestiniene, valori cuprinse între 31-60 0/00 sunt regăsite în Sudan, Eritreea, Yemen, iar valori de peste 610/00 în țările măcinate de conflicte precum Somalia, Mauritania, Ciad sau Sudanul de Sud. (Teclean, 2011)
Omogenitatea lumii arabe se observă și în structura rasială , lingvistică și religioasă a acesteia. Pe lângă rasa predominant, europoidă de subrasă sudcă se întâlnește rasa negroidă si alte rase mixte, cum ar fi mulatri sau etiopieni. Lingvistic și etnologic predomină arabii, urmați de populații berbere, kurzi, persani, turci, armeni, evrei și alte populații tribale din Africa. Structura religioasă a populației cuprinde majoritatea musulmană (shiiți, sunniți, ibadiți), comunități creștine (copți în Egipt, maroniți în Liban, protestanți, etc.), mozaici, hinduși (în Kuweit, Qatar, Oman, Bahrain) și buddiști (în Oman, Emiratele Arabe United, Kuwait). (Teclean, 2011)
Figura 6. Mortalitatea infantilă în statele Lumii Arabe (sursa datelor: www.worldbank.com, accesat la data 05.05.2014)
III.5. Răboaiele moderne și Primăvara Arabă
Războiul, de orice tip, este privit ca un conflict între două tabere, și reprezintă escaladarea unor conflicte care au existat înainte și care au rămas în fază gestantă până când au întâlnit variabilele favorabile declanșării unui război. În lucrarea „Jocuri pe scena lumii”, academicianul Mircea Malița tratează cauzele declanșării conflictelor, principalele fiind: natura umană, astfel încât omul este programat biologic să recurgă la agresiune; factorul demografic, resursele vitale pentru întreținerea unei populații în creștere fiind din epoca primilor hominizi un motiv de dispută; resursele energetice necesare pentru funcționarea economiei statelor dezvoltate și cu o pondere mare în industria mondială; valorile și diferențele culturale și împărțirea societății în clase astfel încât repartiția injustă a bogățiilor unei țări între clasele sociale ale acestuia poate duce la un moment dat la revolte. Conform teoriei lui Bruce Bueno de Mesquita, cauzele războailelor se regăsesc fie în excesul de raționalitate (datorită calculelor, organizării, pregătirilor prea intense se poate întâmpla ca o rațiune supusă excesului să greșească luarea unei decizii, care poate fi fatală), fie în lipsa de raționalitate. Acestor două extreme privind rațiunea umană li se adaugă, după Sfântul Augustin și inabilitatea de a gândi logic, iar între alte cauze războiului amintind păcatul originar, frica de moarte sau voința slabă. Mircea Malița împarte cauzele războaielor conform Figurii 7 evidențiind și relația între acestea. (Malița, 2007)
Figura 7. Analiza factorială în originea conflictelor (sursa: Malița, 2007, pg.37)
Conflictele din secolul nostru, urmează după seria conflictelor sângeroase specifice secolului precedent și sunt caracterizate de o potențială distrugere care ar avea umări mult mai grave pentru soarta omenirii datorită armelor de distrugere în masă de tip ABC. Caracteristica principală a conflictelor din noul secol este cauza generatoare de stări conflictuale, aceste stări fiind adesea conflicte identitare. Identitatea islamică este cauza generatoare a atentatelor teroriste împotriva Occidentului, a Israelului și în ultima vreme împotriva propriilor regimuri totalitare care au îndepărtat sau țin în afara guvernării partidele sau grupările islamiste. (Malița, 2007)
Dintre căile propuse pentru rezvoltarea conflictelor cele mai utilizate sunt: negocierea (ocupă primul loc între căile propuse de carta O.N:U pentru rezvolvarea conflictelor), ancheta, bunele oficii, medierea, concilierea, arbitrajul și Curtea Internațională de Justiție cu sediul la Haga. Mircea Malița propune pentru rezolvarea conflictelor și menținerea păcii metoda proiectului comun. Metoda proiectului comun este bazată pe următoarele idei care sunt necesare a fi respectate pentru construcția unui proiect comun durabil între 2 sau mai multe părți: obiectivul este evitarea ajungerii unei situații conflictuale la violență și nu distrugerea conflictului, esența îndepărtării situațiilor violente stă în prevenirea și rezolvarea conflictelor, se acceptă multitudinea de factori care cauzează conflictul dar rezolvarea și soluția este axată doar pe unul dintre aceștia, războiul se naște în mintea oamenilor-este o stare general acceptată, tot aici se și luptă împotriva războiului, nu trebuie distorsionată realitatea în analizele făcute, dialogul este considerat ca fiind cel mai bun mijloc pentru realizarea unui obiectiv, încrederea în instrumentele diplomației și menținerea stării generale de pace, primațialitatea intereselor părților implicate și acceptarea celorlalți membri ai proiectului fără a se ține cont de diferențele culturale. (Malița, 2007)
Dacă până în secolul XX, inclusiv cele două Războaie Mondiale au fost sesizate pe harta lumii războaie totale, războaie între diferite state, de la sfârșitul secolului XX se observă apariția unui nou tip de război, războiul post-modern, de regulă fiind un război intern sau civil, privatizat și tot mai mult se recurge la războiul cibernetic, odată cu dezvoltarea tehnologiei și a folosii computerelor pe o scară largă și pentru o largă paletă de activități. Conflictele din lumea arabă fac parte din acest tip de războaie, ajungând de la războaie de independență împotriva fostelor puteri coloniale la revoluții de afirmare a identității naționale și religioase. Într-o lume post Războiul Rece caracterizată de o intensă globalizare, popoarele arabe trebuie să țină pasul cu cele mai dezvoltate țări occidentale, această dezvoltare putându-se realiza deseori doar în antiteză cu convingerile religioase islamice. Apar astfel grupuri paramilitare teroriste cu capital privat dornice să poarte războiul sfânt împotriva globalizării și pentru mențineera formei de administrarea statală bazată pe sharia și islam. (Kaldor, 1999)
Mary Kaldor, în lucrarea „Războie noi și vechi”, analizează evoluția războaielor din secolele XVII-XVIII, când erau limitate și erau în strânsă legătură cu apariția statelor moderne, până la sfâritul secolului XX și începutul secolului XXI când se ajunge la folosirea și dezvoltarea armelor nucleare, războaiele civile sunt des întâlnite în țările subdezvoltate, conflictele se nasc adesea pe seama diferendelor culturale și armatele sunt profesioniste, uneori formate din mercenari. În cazul acestor războaie de tip nou, marile puteri își desfășoară disputele departe de casă, pe teritoriul statelor măcinate de război, prin susține unuia sau altuia dintre opozanți. Ca trepte intermediare sunt amintite războaiele din secolul XIX, exemple fiind războiele napoleoniene sau războiul civil american, asociate cu apariția statelor-națiune, și războaiele totale de la începutul secolului XX, care s-au desfășurat la început între alianțe, ajungând la blocuri militare de orientări ideologice diferite. (Tabelul 2 ) (Kaldor, 1999)
Primăvara arabă se înscrie în categoria conflictelor de tip nou, opozanții fiind guvernul sau conducerea statului și mișcările islamiste care au fost îndepărtate de la conducerea politică a statului în perioadele de totalitarism cunoscute de majoritatea țărilor arabe după cucerirea independenței. În aceste revoluții sunt adesea implicate unități parastatale, unele de factură teroristă, sunt folosite arme moderne de tip ABC, dintre aceste cu precădere cele chimice și bacteriologice precum și atacurile cibernetice. Tehnologia a jucat un rol important în organizarea și defășurarea revoltelor în țări precum Egipt, Tunisia, Maroc sau chiar Turcia. Finanțarea taberelor aflate în conflict se face din afară, marile puteri sau puterile regionale cu interese economice și politice în aceste țări se implică prin distribuirea de armament și tehnică militară avansată, așteptând ca după terminarea conflictului și ajungerea la un deznodământ favorabil pentru ele să aibă acces la bogatele resurse de hidrocarburi de care dispun majoritatea țărilor arabe. Un alt beneficiu al acestor state care se implică din spate în conflictele interne din statele arabe este controlul unor strâmtori sau zone importante din punct de vedere strategic, precum și vânzarea de arme cu scopul aducerii de profit decelarat.
Tabelul 2. Evoluția războaileor vechi (sursa: Kaldor, 1999, pg. 24)
Primăvara Arabă a început la mijlocul iernii din 2010 în Tunisia. Totul a pornit de la confiscarea legumelor unui comerciant din orașul Sidi Bouzid pe motiv că nu avea licență de a vinde. Acesta, pe numele său Mohamed Bouazizi, și-a dat foc în fața autorităților locale în semn de protest, gestul său răspândindu-se rapid la urechile tuturor cetățenilor, aceștia ieșind pe străzi să protesteze împotriva celor aflați la conducerea țării. De aici protestele s-au răspândit repede prin intermediul internetului și a televiziunii (postul Al Jazeera fiind unul dintre principalele canale de răspândire a actelor de martirism a cetățenilor omorâți de către forțele de ordine). Protestele au ajuns să depășească granițele Tunisiei, aproape toate țările arabe protestând împotriva regimurilor autoritare aflate la guvernare, iar în 14 Ianuarie 2011, Zine el-Abidin Ben Ali, pe atunci președintele Tunisiei este forțat să demisioneze. Acesta este urmat de căderea conducătorului egiptean Hosni Mubarak la data de 14 Februarie 2011. La începutul anului 2011, revoltele manifestanților s-au răspândit în toate țările arabe cu excepția Qatarului și Emiratelor Arabe Unite care au un nivel de viață mai ridicat datorită învestiției banilor proveniți din vânzarea petrolului în sectorul terțiar. Primăvara Arabă nu este o surpriză neprevăzută pentru statele în care s-au desfășurat deoarece tentative de revolte sau manifestații au existat încă de la începutul anilor 2000, episoade importante fiind: în 2000 cea de-a doua Antifadă în Teritoriile Palestiniene, în 2003 protestele împotriva războiului din Irak și în 2005 protestele împotriva caricaturilor cu Mohamed. Chiar dacă nu au fost îndreptate direct împotriva guvernanților țării, aceste manifestații aveau în substrat nemulțumirea față de modul de conducere a statului. (Rosiny, 2011)
Situația actuală și cea din 2011 a statelor arabe, conform http://middleeast.about.com/ este următoarea:
Tunisia – după căderea regimului lui Zine el-Abidine Ben Ali țara a intrat într-un proces de tranziție politică, alegerile parlamentare din 2011 au fost câștigate de islamiști care au format un guvern de coaliție.
Egiptul – cea de-a doua țară care și-a îndepărtat conducătorul, pe Hosni Mubarak a urmat aceeași cale ca și Tunisia, partidul islamist câștigând alegerile parlamentare și prezidențiale din 2011/2012. Actualul președinte interimar este Adly Mansour, iar seful armatei, singurul organ politic care funcționează în Egipt este Mohammad Hussein Tantawi.
Libia – în această țară s-a desfășurat primul război civil în urma protestelor din 2011, colonelul Muammar al-Qadafi fiind îndepărtat de la conducere în 20 Octombrie același an cu ajutorul forțelor armate N.A.T.O. În prezent țara este controlată tot de către armată, coducătorul oficial fiind primul ministru Ali Zeidan.
Yemen – a fost cea de-a 4a țară în care au izbucnit revoltele împotriva guvernului condus de Ali Abdullah Saleh, care a fost nevoit la 23 Noiembrie 2011 să demisioneze lăsându-l în locul său pe vice-președintele Abd al-Rab Mansour al-Hadi. Acordul prin care s-a realizat această tranziție a fost facilitat de Arabia Saudită, dar în țară organizația Al Qaeda a câștigat teritoriu de înfluență în partea sudică cu ocazia revoltelor.
Bahrain – deși e o țară dezvoltată din lumea arabă, datorită resurselor de petrol, protestele au izbucnit în 15 Februarie 2011, fiind conduse de populația shiită împotriva familiei regale sunnite. Regele Hamad bin Isa bin Sahman Al Khalifa și-a păstrat tronul și a evitat defășurarea unui război civil datorită intervenției Arabiei Saudite.
Siria – protestele au început în Martie 2011 și au ajuns rapid să se transforme într-un război civil, guvernul conduse de Bashar al- Assad fiind susținut de Rusia și rebelii de Arabia Saudită. Aceste intervenții din exterior în politica statelor arabe, în special în siria denotă importanța acordată de celelalte puteri agendei Orientului Mijlociu în conturarea politicii externe.
Maroc – Regele Mohammed VI a făcut o serie de reforme pentru a-i mulțumi pe cetățenii țării după protestele începute în 20 Februarie 2011 menținând astfel stabilitatea politică a statului. Marocul poate lua locul Algeriei ca stat pivot în Vestul Africii datorită stabilității politice și economice de care se bucură și datorită ocupării Saharei Occidentale, mărindu-și astfel ieșirea la Oceanul Atlantic.
Iordania – la fel ca în cazul Marocului, după protestele începute la sfârșitul lunii Ianuarie 2011, regele Abdullah II a întreprins o serie de reforme pentru menținerea liniștii temporare a cetățenilor.
Starea de incertitudine s-a transmis și vecinilor mai stabili din punct de vedere politic și economic:
În Liban coaliția de guvernare condusă de președintele Michel Suleiman este susținută de gruparea shiită Hezbollah și este aliată cu regimul de guvernare al Siriei. Astfel în nordul țării au existat unele altercații între reprezentanții conducerii și opoziția care îi susține pe rebelii sirieni. În Arabia Saudită, regele Abdullah bin Abul Aziz al Saud conduce într-o manieră care nu a ridicat încă semne de nemulțumire iar în Qatar succesiunea la tron din 2013, după abdicarea șeicului Hamad bin Khalifa al Thami s-a realizat fără probleme, puterea fiind preluată de către fiul lui, Tamim bin Hama al Thami.
Figura 8. Principalele evenimente care s-au desfășurat în statele Arabe cu ocazia Primăverii Arabe (sursa datelor: www. http://middleeast.about.com/, accesat la data 25.05.2014)
Consecințele Primăverii Arabe
Pierderile în bani suportate de statele care au trecut prin revolte au fost de 20,56 miliade $ în 2011. Geopolicity a estimat aceste costuri în urma consultării bazelor de date primite de la FMI. Pentru principalele țări aceste pierderi au fost (din PIB și din Finanțele Publice):
Tabelul 3. Pierderile în bani ($) în urma manifestărilor Primăverii Arabe în principalele țări zguduite de revolte (Rosiny, 2012, pg. 38)
Țările petroliere de la Golful Persic au cunoscut o perioadă de creștere economică cu ocazia această deși în unele dintre ele s-au defășurat proteste;
Gradul de deservirea a populției cu servicii publice a scăzut drastic în Libia, Egipt și Siria;
Este necesară asumarea rolului de lider de către țările arabe mai dezvoltate precum Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar pentru a se putea realiza o „renaștere arabă„;
Se schimbă modul în care O.N.U se poate implica în Orientul Apropiat și Maghreb datorită reformelor pe care majoritatea statelor le viează. Liba Arabă devine principalul organism supra-statal fiind intermediarul O.N.U în regiune
Pentru ca Primăvara Arabă să fie un succes e nevoie de reforme în educație, sănătate, transparență în modul de cheluirea a banilor câștigați din petrol, întărirea democrației, libertatea presei, a persoanei, etc. (Re-thinking the Arab Spring, Geopolicity, 2011)
Influența politicului în turism. Turismul în Lumea Arabă după Primăvara Arabă
IV.1. Influența politicului în turism
Înainte de a prezenta influența politicului în turism se impune o scurtă teoretizare a conceptului de turism și geografie a turismului și o prezentare a tuturor factorilor care influențează turismul pentru a vedea interacțiunea sistemică dintre turism și factorii cu care relaționează.
Prima încercare de definire a turismului datează din 1905. În lucrarea „Manual de economie populară elvețiană”, E. Guyer-Freuler consideră turismul ca fiind „un fenomen al timpurilor noastre bazat pe creștere necesitată de refacere a sănătății și schimbarea mediului de viață, pe nașterea și dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru frumusețile naturii.” (Cocean, 1996)
O altă definiție satisfăcătoare din punct de vedere științific a fost dată de W. Hunzike în 1942, tot de origine elvețiană și acesta, el considerând turismul „ca pe un ansamblu de relații și fenomene care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă și activitate lucrativă oarecare.”(Gheorghiaș, 2011)
O.M.T, instituția care trasează cadrul legislativ mondial în turism, definește în anul 1991 turismul ca fiind reprezentat de „activitățile făcute de o persoană ce călătorește în afara mediului său obișnuit pentru o perioadă de timp nespecificată al cărui scop principal de călătorie este altul decât cel de a efectua o activitate remunerată în interiorul locului vizitat. Turismul reprezintă astfel un fenomen datorită căruia un număr din ce în ce mai mare de persoane părăsesc temporar, de regulă pentru mai mult de 24 de ore, locul domiciliului stabil pentru a efectua sau presta activități neremunerate transformându-se în consumator de bunuri și servicii în alte localități sau țări.” (Ielenicz, Comănescu, 2013)
În literatura de specialitate din România, Pompei Cocean definește geografia turismului ca fiind „ știința genezei, repartiției și devenirii spațio-temporale a fenomenului turistic, acesta fiind considerat ca o interacțiune complexă, specifică, la nivelului mediului geografic.” (Cocean, 1996, pg.7)
Aurel Gheorghilaș definește turismul ca fiind „un fenomen social-economic definitoriu pentru societatea umană actuală, în continuă creștere, care satisface nevoie umană de cunoaștere, de recreere și refacere fizico-psihică în condițiile unei civilizații solicitante dar cu posibilități materiale superioare pentru majoritatea populației.” (Gheorghilaș, 2011, pg.13)
O altă definiție a geografiei turismului este dată prin prisma comparării geografiei cu turismul, George Chebot descriind geografia și turismul ca „doi termeni predestinați a fi alăturați, căci orice geograf trebuie să fie dublat în mod necesar de calitățile turistului, iar în fiecare turist este un geograf care se ignoră.” (Cocean, 1996, pg.6)
Una dintre cele mai cuprinzătoare clasificări a factorilor genetici ai fenomenului turistic a fost realizată de către Pompei Cocean, acesta considerând 5 factori care joacă un rol foarte important în defășurarea fenomenului turistic: factorii demografici, factorii economici, factorii politici, factorii psihologici și factorii sociali. (Cocean, 1996)
Factorii demografici – turismul este un fenomen care a apărut din nevoia omului de recreere și refacere acesta neputând să existe fără componenta umană.Creșterea populației globului și creșterea numărului de tineri în structura pe grupe de vârstă a populației înseamnă creșterea numărului de potențiali turiști. Dorința de cunoaștere, de explorare sau de destindere a tinerilor este dublată de cea de refacere fizico-psihică îndeosebi a populației vârstnice și aceasta fiind în creștere în unele state datorită creșterii speranței de viață și a îmbunătățirii tuturor factorilor care concură la această creștere a longevității omului.
Factorii economici – oamenii aleg să practice turismul doar după ce și-au asigurat minimul existențial necesar (hrană, adăpost, îmbrăcăminte, etc.), odată cu creșterea venitului pe cap de locuitor aceștia sunt mai predispuși la o călătorie în scop neremunerativ pentru a se reface după stresul cotidian pe care sunt nevoiți să îl îndure zilnic. Odată, cu scăderea orelor de muncă, rămâne mai mult timp liber care poate fi valorificat prin practicarea turismului.
Factorii politici – în turism aceștia sunt resimțiti pe perioade mai scurte de timp, în general dar în cazul unor stări conflictuale persistente în timp sau a unui regim de vize foarte restrictiv pot să dureze o perioadă îndelungată. Turismul este privit ca un fenomen reprezentativ pentru perioadele de pace pe arena internațională, acesta putându-se dezvolta după cel de-al Doilea Război Mondial și datorită unei situații generale de pace. Se poate lua în considerare chiar ca un proiect comun de menținere a păcii și a relațiilor amiabile între două state sau un grup de state care încurajează schimbul de turiști între ele. Situațiile tensionate, de incertitudine politică sunt nefavorabile practicării turismului. Statele arabe cu cel mai ridicat număr de turiști internaționali sunt cele care au reușit să evite desfășurarea unor războaie civilie pe teritoriul lor și care au creat un mediu politic stabil chiar dacă este cazul unui regim autoritar. O scădere dramatică a numărului de turiști sosiți într-un stat a fost înregistrată în cazul Libanului, după declanșarea războiului în 1975. Un exemplu extrem de influență a politicului în turism este observabil în regiunile afectate de dese atentate teroriste.
Factorii psihologici – sunt observabili în procesul de alegere a destinației turistice și implică gradul de stres acumulat de potențialul turist, nevoie de refacere fizico-psihică, nevoia de cunoaștere și de reîntoarcere la natură. Factorii psihologici joacă un rol împortant și în cadrul de desfășurare propriu-zis a activității turistice influențând tipul de turism practicat.
Factorii sociali – un rol important în desfășurarea activităților turistice în joacă obligațiile sociale ale indivizilor concretizate în cazul turismului prin timpul liber care poate fi valorificat prin turism. (Cocean, 1996)
IV.2 Turismul în Lumea Arabă după Primăvara Arabă
Datele privind numărul de sosiri cu scop turistic în țările din Lumea Arabe sunt preluate de pe site-ul Băncii Mondiale, care la rândul lor le-au colectat din Anuarele Statistice ale diferitelor țări, din Compendiul de Statistică Turistică și din baza de date a Organizației Mondiale a Turismului, iar în cazul veniturilor și cheltuielilor din/în turism, precum și al procentului acestora în importul/exportul unei țări, sursele sunt Fondul Monetar Internațional și estimările Băncii Mondiale.
IV.2.1. Numărul de turiști internaționali sosiți
Numărul de turiști internaționali este indicatorul care măsoară cantitatea de turiști internaționali care ajung într-o anumită țară având ca scop desfășurarea unei activități turistice. Colectarea datelor se face diferit de la o țară la alta, în majoritatea țărilor arabe, colectarea se face la trecerea frontierei printr-o anchetă. Alte mijloace de înregistrarea a numărului de turiști este cea practicată de unitățile de cazare în momentul realizării procedurilor de check-in, dar se practică doar în țările cu o infrastructură turistică mai dezvoltată.
Tabelul 4. Numărul de turiști internaționali sosiți în țările arabe în intervalul 2003-2012 (sursa datelor www.worldbank.org)
*spațiul liber înseamnă lipsa datelor
Conform datelor statistice analizate, cea mai vizitată țară din lumea arabă, în anul 2012 a fost Arabia Saudită, urmată de Egipt și Maroc. Dacă în cazul Marocului și Egiptului atracțiile turistice de care dispun au produs un flux turistic impresionant, de aproximativ 11.000.000 respectiv 9.400.000 de turiști în anul 2012, Arabia Saudită este vizitată în special pentru locurile sfinte, pelerinajul la Mecca implicând mutații importante în perioada lui de desfășurarea în economia țării. Numărul de turiști sosiți într-o țară este un indicator bun al deschiderii acesteia și al stabilității politice de care se bucură, în cazul Lumii Arabe, turismul este un bun indicator al relațiilor dintre statele arabe și restul sau în interiorul statelor arabe.
Figură 9. Evoluția numărului de turiști internaționali sosiți în țările arabe în intervalul 2003-2012 (sursa datelor www.worldbank.com accesat la data 25.05.2014)
După ce au început protestele în anul 2011 se observă o scădere a numărului de turiști în toate țările arabe urmată de o redresare la sfârșitul intervalului analizat. Astfel dacă Egiptul primea în 2010, 14.000.000 de turiști internaționali, în urma Primăverii Arabe, în anul următor a înregistrat cu 4.500.000 de turiști mai puțini. Alte state, precum Arabia Saudită, care nu a trecut prin revoltele Primăverii Arabe a înregistrat în același an o creștere a numărului de turiști sosiți.
IV.2.2 Numărul de turiști internaționali proveniți din Lumea Arabă
Numărul de ieșiri cu scopul de a efectua activități turistice în altă țară se înregistrează după numărul de plecări din țara respectivă și nu după numărul de persoane care călătoresc, astfel încât dacă o persoană face mai multe călătorii dintr-o țară într-un interval de timp determinat este înregistrat de mai multe ori.
Tabelul 5. Numărul de turiști internaționali proveniți din țările arabe în intervalul 2003-2012 (sursa datelor www.worldbank.org)
*spațiul liber înseamnă lipsa datelor
În ceea ce privește numărul de turiști care provin din țările arabe, un indicator care ne sugerează dorința de cunoaștere a populației arabe, în special în rândul tinerilor care vor forma noua generație de lideri în lumea arabă, țările de la Golful Persic, mini statele petroliere precum Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Oman conduc detașat topul celor mai bune emițătoare de turiști internaționali. Acestora li se adaugă țările care duc o politică de deschidere precum Iordania și Liban, țări cu o istorie îndelungată care de la începuturi erau dornice de a cunoaște.
Figură 10. Evoluția numărului de turiști internaționali proveniți din țările arabe în intervalul 2003-2012 (sursa datelor www.worldbank.com accesat la data 25.05.2014)
IV.2.3 Încasările din turism în Lumea Arabă
Încasările din turismul internațional sunt cheltuieli efectuate de vizitatorii internaționali, inclusiv plățile către operatorii de transport naționali și de transport internațional. Aceste venituri includ orice altă plată în avans efectuată pentru bunuri sau servicii primite în țara de destinație. De asemenea, acestea pot include veniturile provenite de la vizitatorii de o zi cu excepția cazului în care acestea sunt destul de importante încât să necesite o justificare separată. Datele sunt exprimate în dolari americani (US$).
Tabelul 6. Încasările din turismul internațional în țările arabe în intervalul 2007-2012 (sursa datelor www.worldbank.org)
*spațiul liber înseamnă lipsa datelor
Figură 11. Evoluția încasărilor din turismul internațional în țările arabe în intervalul 2007-2012 (sursa datelor www.worldbank.com accesat la data 25.05.2014)
Încasările din turism, exprimate în dolari americani ($) sunt ridicate în țările care oferă condițiile necesare practicării unui turism cât mai diversificat astfel încât să atragă turiștii din statele occidentale dornice de a cunoaște misterioasa lume arabă. Țara care a înregistrat cele mai mari încasări în intervalul 2007-2012 este Bahrain, care a atins apogeul în 2010 cât a obținut din turism aproximativ 13 miliarde $. Statul Bahrain s-a confruntat cu manifestații de mică anvergură cu ocazia Primăverii Arabe dar familia regală a luat măsurile necesare calmării maselor astfel încât cei dornici să îl viziteze nu se simt în nesiguranță. În cazul Emiratelor Arabe Unite, un nod aerian foarte important în circulația internațională între Europa și Asia, cu aeroporturile din Dubai și Abu Dhabi a obținut încasări de 5-6 miliarde $ constant și datorită faptului că orice pasager care vrea să călătorescă din Europa în Asia este nevoit să facă escală în Dubai.
Încasările scad la fel ca numărul de turiști internaționali sosiți începând cu anul 2011, anul izbucnirii Primăverii Arabe, dar în acest caz scăderea nu este atât de drastică din punct de vedere procentual, în unele țări precum Maroc, Liban sau Oman încasările din turism fiind în creștere.
IV.2.4 Cheltuielile din turism ale cetățenilor statelor arabe
Cheltuielile din turismul internațional al cetățenilor lumii arabe sunt cheltuielile acestora în timpul călătoriei turistice în alte țări și include plățile efectuate către operatorii de transport internațional. În această categorie sunt încadrați și rezidenții din străinătate și vizitatorii de o zi, excepție de la contabilizarea acestor cheltuieli făcând cazurile unor cheltuieli destul de importante pentru a fi clasificate separat. Datele sunt exprimate în dolari americani (US$).
Tabelul 7. Cheltuielile din turismul internațional a turiștilor proveniți din țările arabe în intervalul 2007-2012 (sursa datelor www.worldbank.org)
*spațiul liber înseamnă lipsa datelor
La fel ca în cazul numărului de turiști internaționali proveniți din lumea arabă, statul ai cărui cetățeni cheltuie cel mai mult în alte state în scop turistic este Omanul. Acestuia i se alătura Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Maroc și Irak. Prezența Irakului în topul statelor arabe care cheltui cei mai mulți bani pentru turism se datorează populației foarte bogate, procentual foarte mică care cheltui foarte mult în timpul sejururilor petrecute în alte țări.
Figură 12. Evoluția cheltuielilor în turismul internațional a cetățenilor din țările arabe în intervalul 2007-2012 (sursa datelor www.worldbank.com accesat la data 25.05.2014)
Acest indicator exprimă și gradul de dezvoltare economică al statelor, observând că topul este dominat de mici monarhii petroliere de la Golful Persic care investesc parte din veniturile obținute din petrol în servicii, studii sau alte mijloace de cunoaștere a lumii pentru a se putea alinia statelor dezvoltate, precum turismul.
Concluzii
În Psihologia Revoluției, Gustav LeBon spunea că „epoca actuală nu este doar una a descoperirii; este și o perioadă a revizuirii diverselor elemente ale cunoașterii.” (Le Bon, 2014, pg.5) Primăvara Arabă este o revoluție a revizuirii a revenirii islamului la conducerea țărilor după o lungă perioadă de laicizare forțată impusă de regimurile autoritare. Oamenii care trăiesc în aceste țări, în special din rândul tinerilor, sătui de opresaliile regimului totalitar, dornici de cunoaștere, unii dintre ei școliți în afară sau călătorind în afara granițelor imaginare ale spațiului arabofon sunt mânați de un puternic impus de dezvoltare, căutând o dezvoltare în bazele Shariei, chiar cu prețul adaptării islamului la dezvoltare dacă dezvoltarea sustenabilă pe care aceștia o caută nu este adaptată doctrinelor și normelor islamice.
Spațiul arab joacă un rol foarte important din punct de vedere geopolitic datorită resurselor importante de gaze naturale și petrol fără de care economiile statelor avansate ar intra în colaps. Pentru a se evita o stare generală de anarhie datorată lipsei acestei resurse care încă este vitală economiei multora dintre state, acestea se implică în politica statelor arabe finanțând revolte, prosteste sau chiar războaie. Pentru statele arabe, apa a jucat dintotdeauna un rol important, în special datorită lipsei acesteia. Se poate vorbi de o geopolitică a apei, care a creat la fel de multe stări conflictuale ca și petrolul, de altfel multe state folosesc banii obținuți din petrol pentru importarea apei potabile sau pentru construcția instalațiilor de desalinizare a apei marine.
La fel de important este și relația statelor arabe cu poporul evreu, între Israel și vecinii săi purtându-se numeroase războaie, starea tensionată nefiind rezolvată nici astăzi. Încurajarea turismului ca liant social, ambasador al păcii între cele două tabere probabil ar schimba mentalități astfel încât ura generală se se atenueze. De asemenea terțializarea economie pune turismul în postura de importantă ramură economică aducătoare de bani într-o țară, bani care nu sunt obținuți în urma epuizării resurselor Terrei ci în urma îndemnării la toleranță între culturi, la conlucrare și deschidere.
Bibliografie
Blaga, L. (1994), Curse de filosofia religiei, Fundația Culturală F.R.O.N.D.E, Alba Iulia-Paris
Bodocan, V. (1997), Geografie Politică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Braudel, F. (1994), Gramatica civilizațiilor. Volumul I, Editura Meridiane, București
Burian, A. (2009), Geopolitica lumii contemporane. Ediția a II-a, Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Asociația de Drept Internațional din Republica Moldova, Centrul Editorial-Poligrafic al USM, Chișinău
Cocean, P. (1996), Geografia Turismului, Editura Carro, București
Colas, D. (2010), Dicționar de Gândire Politică, Editura Univers Enciclopedic Gold, București
Corbin, H. (2008), Istoria filosofiei islamice, Editura Herald, București
Dima, N. (2013), Cultură, Religie și Geopolitică, Editura Viga, București
Dobrescu, P. (2003), Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București
Gheorghilaș, A. (2011), Metode de analiză în turism. Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Universitară, București
Hourani, A. (2010), Istoria popoarelor arabe, Polirom, Iași
Ielenicz, M., Comănescu, Laura (2013), Turism. Teorie și Metodologie, Editura Universitară, București
Ilieș, A. (2006), Elemente de Geografie Politică – Spațiul European, Editura Universității din Oradea, Oradea
Kaldor, Mary (1999), Războaie noi și vechi, Blackwell Publishers Ltd., traducere tipărită de Imprimeria de Vest R.A, Oradea
Kaplan, R.D. (2014), Răzbunarea geografiei, Editura Litera, București
Le Bon, G. (2014), Psihologia revoluției, Editura Antet, București
Luizard, P.J. (2008)¸ Modernizarea țărilor islamice, Editura Artemis, București
Malashenko, A. (2013), „Russia and the Arab Spring”, în Carnegie Moscow Center, October 2013
Malița, M. (2007), Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație, Editura C.H. Beck, București
Rosiny, S. (2012), „The Arab Spring : Triggers, Dynamics and Prospects”, în German Institute of Global and Area Studies, Number 1
Sitaru, Laura (2009), Gândirea politică arabă. Concepte cheie – între tradiție și inovație, Polirom, Iași
Teclean, C. (2011), Lumea arabă – un spațiu geopolitic intermediar, Editura PIM, Iași
*** Dicționar de geografie umană (1999), Corint, București
*** Journal of Democracy, October 2013, Volume 24, Number 4
*** Re-thinking the Arab Spring, Geopolicity, October 2011
http://middleeast.about.com/od/humanrightsdemocracy/tp/Arab-Spring-Uprisings.htm
http://middleeast.about.com/od/humanrightsdemocracy/tp/Current-Situation-In-The-Middle-East.htm
www.worldbank.org
www.gapminder.org
www2.unwto.org
Bibliografie
Blaga, L. (1994), Curse de filosofia religiei, Fundația Culturală F.R.O.N.D.E, Alba Iulia-Paris
Bodocan, V. (1997), Geografie Politică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Braudel, F. (1994), Gramatica civilizațiilor. Volumul I, Editura Meridiane, București
Burian, A. (2009), Geopolitica lumii contemporane. Ediția a II-a, Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Asociația de Drept Internațional din Republica Moldova, Centrul Editorial-Poligrafic al USM, Chișinău
Cocean, P. (1996), Geografia Turismului, Editura Carro, București
Colas, D. (2010), Dicționar de Gândire Politică, Editura Univers Enciclopedic Gold, București
Corbin, H. (2008), Istoria filosofiei islamice, Editura Herald, București
Dima, N. (2013), Cultură, Religie și Geopolitică, Editura Viga, București
Dobrescu, P. (2003), Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București
Gheorghilaș, A. (2011), Metode de analiză în turism. Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Universitară, București
Hourani, A. (2010), Istoria popoarelor arabe, Polirom, Iași
Ielenicz, M., Comănescu, Laura (2013), Turism. Teorie și Metodologie, Editura Universitară, București
Ilieș, A. (2006), Elemente de Geografie Politică – Spațiul European, Editura Universității din Oradea, Oradea
Kaldor, Mary (1999), Războaie noi și vechi, Blackwell Publishers Ltd., traducere tipărită de Imprimeria de Vest R.A, Oradea
Kaplan, R.D. (2014), Răzbunarea geografiei, Editura Litera, București
Le Bon, G. (2014), Psihologia revoluției, Editura Antet, București
Luizard, P.J. (2008)¸ Modernizarea țărilor islamice, Editura Artemis, București
Malashenko, A. (2013), „Russia and the Arab Spring”, în Carnegie Moscow Center, October 2013
Malița, M. (2007), Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație, Editura C.H. Beck, București
Rosiny, S. (2012), „The Arab Spring : Triggers, Dynamics and Prospects”, în German Institute of Global and Area Studies, Number 1
Sitaru, Laura (2009), Gândirea politică arabă. Concepte cheie – între tradiție și inovație, Polirom, Iași
Teclean, C. (2011), Lumea arabă – un spațiu geopolitic intermediar, Editura PIM, Iași
*** Dicționar de geografie umană (1999), Corint, București
*** Journal of Democracy, October 2013, Volume 24, Number 4
*** Re-thinking the Arab Spring, Geopolicity, October 2011
http://middleeast.about.com/od/humanrightsdemocracy/tp/Arab-Spring-Uprisings.htm
http://middleeast.about.com/od/humanrightsdemocracy/tp/Current-Situation-In-The-Middle-East.htm
www.worldbank.org
www.gapminder.org
www2.unwto.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Geopolitica Lumii Arabe. Turismul In Lumea Araba Ca Element cu Implicatii Geopolitice (ID: 140593)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.