Geopolitica In Analiza Mediului International Contemporan

Încheierea războiului rece și accentuarea procesului de globalizare au determinat atât pe teoreticeni, cât și pe analiștii geopoliticieni să caute soluții pentru o cât mai bună înțelegere a schimbărilor petrecute în mediul internațional. Acest lucru a presupus și depășirea schemelor și viziunilor clasice de analiză. Nevoia de modernizare a instrumentelor de cercetare și analiză este impusă și de transformările de esență ce se produc în însuși mediul internațional contemporan.

Până la terminarea războiului rece, ordinea creată prin pacea westfalică (1648) avea la bază principiile și normele rezultate din doctrina suveranității. Din această perspectivă, afacerile interne nu își găseau locul în politica internațională. Se recunoștea dreptul fiecărui stat de a-și organiza politica internă și economia în conformitate cu propriile interese. Statele se temeau că admiterea dreptului de ingerință în afacerile interne va conduce la pierderea suveranității. Astăzi, această ordine este într-o profundă criză. Suveranitatea s-a restrâns prin afirmarea drepturilor individuale. Neamestecul în treburile interne ale altor state a fost abandonat în favoarea unui concept de intervenție umanitară universală sau jurisdicție universală, nu numai de către Statele Unite, ci și de multe state europene. Cu prilejul Summit-ului Mileniului, organizat de ONU la începutul lunii septembrie 2000, și alți șefi de state au sprijinit dreptul de intervenție pornind de la realitatea complexă din zonele de criză din Balcani, spațiul fost sovietic și Africa.

Mediul internațional a fost modelat, după încheierea războiului rece, și de acceptarea, de către majoritatea actorilor, a virtuțiilor democrației în relațiile reciproce. Fostul secretar general al Națiunilor Unite, Boutros Boutros-Ghali, după ce arăta în Raportul său prezentat Consiliului de Securitate, la începutul anului 1992, că lumea a intrat într-o nouă eră, aprecia că "respectul pentru principiile democratice la toate nivelurile existenței sociale

este esențial: în comunități, în interiorul statelor și în cadrul comunității statelor".

În același timp, Consiliul Europei și UE indicau statelor foste comuniste care se orientaseră spre Occident că trebuia să implementeze principiile statului de drept și respectarea drepturilor omului dacă vor să se alăture societății internaționale.

Sunt doar câteva din aspectele care ne îndreptățesc să afirmăm că mediul internațional intră într-o perioadă de „prefaceri milenare”. Alături de actorii clasici, statele

suverane, se impun cei nonclasici care au o contribuție importantă la modelarea noului mediu internațional atât la nivel regional, cât și global. Iată, de exemplu, perioada de pace și stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI se datorează existenței Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci și o nouă abordare a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune. Desigur că un rol crucial în asigurarea securității europene l-a jucat SUA, atât prin sprijinul acordat integrării europene, cât și prin angajamentele de securitate față de Europa luate în cadrul NATO.

Prin contrast cu aceste evoluț ii pozitive din vestul continentului, în alte părți ale Europei, și mai ales în Balcani, s-au înregistrat după 1990 o suită de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului războiului rece. O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între acestea.

În această perioadă, forțe militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est. La nivel mondial, încheierea războiului rece a determinat, cel puțin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA de țin o poziție dominantă, la foarte mare distanță de orice alt stat. Cu toate acestea, experiența perioadei 1990 – 2004 a ară tat că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul singur.

În acest context, dup ă 1990 și, mai ales, după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune a inclus și ideea definirii unei politici comune de apărare, menționată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam.

Henry Kissinger apreciază faptul că “în pofida absenței unei amenințări unificatoare, percepute în comun, geopolitica nu a dispărut ca element al politicii internaționale”, dar trebuie precizat că nu mai are caracteristile care i se atribuiau acum câteva decenii în urmă.

Geopolitica, așa cum s-a putut observa din capitolele anterioare,acoperă cel puțin trei câmpuri de analiză și cercetare.

Acțiunea geopolitică/realitatea geopolitică apare ca rezultat al interacțiunii dintre actorii mediului internațional la nivel regional sau global.

Teoria, analiza și scenariul geopolitic sunt rezultatul observării, cercetării și analizei interacțiunii actorilor în mediul internațional.

Doctrina și cartografia de propagandă geopolitică sunt produsul politizării și ideologizării discursului geopolitic. De cele mai multe ori acestea nu se regăsesc în realitatea geopolitică, ci doar sugerează cititorului o “realitate” pentru a-i determina un anume tip de convingeri și comportament social.

Realitatea geopolitică este parte a relațiilor internaționale care apar ca urmare a interacțiunilor dintre actorii mediului internațional într-o zonă geografică sau alta. O situație geopolitică poate fi definită ca o rivalitate de putere de mai mare sau mai mică anvergură între actorii care își afirmă sau dispută interesele într-un spațiu geografic dat.

În funcție de poziția și rolul pe care actorii îl au în structura relațiilor internaționale, într-o situație geopolitică pot fi întâlnite mai multe categorii de actori. Michael Mann definește actorul după tipul de rețea socio-spațială a interacțiunii umane. Din această perspectivă, el distinge cinci astfel de rețele: locale, naționale, internaționale, transnaționale și globale. Fiecare din acestea dă naștere la un tip aparte de actor în mediul internațional. Timothy Luke, Volker Ritterger și alții cred că atributul suveranității este mai edificator în a identifica trăsăturile esențiale ale actorilor în noul mediu internațional.

Actorii pot fi subiecți înzestra ți cu suveranitate de stat, ale căror acțiuni sunt limitate de rigorile suveranității, și subiecți fără suveranitate, mult mai liberi în mișcările lor în sistemul relațiilor internaționale.

În acțiunea geopolitică până la sfârșitul secolului al XIX-lea, statele, indiferent de mărimea lor, au fost principalii actori care în istoria relațiilor internaționale și-au disputat sau armonizat interesele într-un spațiu sau altul.

Interdependențele care s-au creat în lumea postindustrială, diminuarea capacității de adaptare la provocările secolului al XX-lea au determinat pe unii analiști să considere că, în ceea ce privește statele, acestora li s-a îngustat mult sfera de acțiune ca actori principali ai sistemului relațiilor internaționale. Schimbările de esență care s-au produs în societatea postindustrială au făcut ca statul să nu mai fie singurul actor care să furnizeze cetățeanului

securitate, bunăstare și alte servicii care țin de civilizația secolului XXI.

Astfel, unii analiști cred că statul nu mai poate reacționa eficient la unele "agresiuni" venite din exterior. Aceștia se întreabă uneori: "Care națiune poate să-și apere frontierele împotriva bolilor, rachetelor balistice, traficului de droguri sau transmiterii de imagini subversive? Care națiune poate să -și protejeze aerul și apa împotriva ploii acide purtate peste Canada sau împotriva norului radioactiv care înaintează spre vest dinspre Cernobîl? Care națiune poate să-și protejeze moneda împotriva speculațiilor păgubitoare de pe piețele monetare ale lumii?"

Soluția o văd în acordarea a cât mai multe din atributele fundamentale ale statului actorilor nonstatali.

Competitorii statelor în relaț iile internaț ionale tind s ă li se substituie tot mai mult și în ceea ce privește un atribut ce era exclusiv al statelor – suveranitatea asupra spațiului. Companiile transna ționale Sony, Toyota și Tomitomo controlează arii întinse din spațiul comercial și al vieții de familie din SUA. Firmele financiare japoneze au cucerit Hawaii în 1980 în modalităț i de control pe care militariștii de la jumătatea secolului trecut nici nu puteau să le viseze.

Robert D. Kaplan arăta că numărul actorilor nonclasici care și-au impus propriile reguli în așa-zise spații private a crescut vertiginos. Dacă la sfârșitul deceniului șapte numă rul "comunităților rezidențiale cu perimetre apărate, construite de corpora ții", era de o mie, la mijlocul anilor ’80 acestea au ajuns la peste 80 de mii. Acestea au locuri de promenadă cu reguli proprii și forțe de securitate deosebite de cele publice aflate sub controlul statului, cluburi și spații comerciale, suburbii diferite de străzile publice. Această situație a fost facilitată de creșterea fără precedent a cyber-space-ului, dar și de unele evoluț ii inacceptabile din perspectiva filozofiei drepturilor omului și a regimului de democrație liberal ă a unor state care au fost încadrate în ceea ce specialiștii denumesc "rogue states" sau "failed states". Țări precum Coreea de Nord, Iranul sau Siria au fost calificate ca fiind un pericol pentru vecinii lor, dar și pentru comunitatea internațională prin politica pe care o promovează în mediul internațional și proliferarea armelor de distrugere în masă.

Alte state, datorită incapacității de a administra puterea și de a controla spațiul de suveranitate, au devenit pure ficțiuni pe harta politică a lumii. Unele, cum ar fi Somalia sau Republica Democratică Congo, au încetat practic să mai existe. Spațiul lor de suveranitate a devenit o sursă de amenin ță ri la adresa stabilității internaționale datorită anarhiei politice și a incapacității vreunui actor intern de a controla situația și a se putea impune în relațiile cu alte state. Pârghiile de administrare a puterii politice au fost "privatizate" de grupuri rivale. În Gongo, de exemplu , poliția s-a transformat în bande de jefuitori iar unitățile militare acționează pentru a impune afacerile propriilor comandanți .

Resursele multor țări din Lumea a Treia sunt insuficiente pentru întreținerea unui aparat de stat modern. Marea masă a populației este prea săracă pentru a putea plăti impozitele necesare întreținerii aparatului de administrare a puterii politice și economice, iar cei bogați se sustrag prin intermediul corupției care este politică de stat. Aceste țări se încadrează în ceea ce unii analiști numesc "state criminale", "state prăbușite", "rogue states" etc.

Potrivit organizației "The Fund for Peace", în anul 2004 existau peste 70 de state care, potrivit unor indicatori proprii de analiză, se încadrau, în grade diferite, în categoria statelor prăbușite. Interesant este faptul că pe această listă apar state care, în sensul clasic al analizei sistemului internațional, sunt actori importanți, cum ar fi Brazilia, China, Pakistan sau chiar Federația Rusă.

Aceste fenomene au determinat analiștii și specialiștii relațiilor internaționale să se aplece cu maximă atenție asupra schimbărilor care au loc astăzi în ceea ce privește locul și rolul actorilor în mediul internațional. Disputa cea mai aprinsă este legată de răspunsul care se dă la întrebarea: este statul într-adevăr în declin?

Răspunsurile nu sunt nici simple și nici ușor de dat. Un grup important de analiști consideră că statul va continua să fie actorul cel mai important al sistemului internațional contemporan. Paul Hirst consideră că rolul statului va crește în mediul internațional contemporan chiar dacă actorii nonstatali vor continua să sporească. Statul în raport cu ceilalți actori are câteva atribute esențiale: este exclusiv teritorial și definește cet ățenia; este o sursă fundamentală de responsabilitate pentru un anumit teritoriu; statele deț in monopolul asupra mijloacelor de violență numai în interiorul propriilor granițe.

Un alt cercetător, Michael Zurn, arată că și în câmpul relațiilor internaționale statul continuă să fie actorul dominant. În totalul schimburilor economice internaționale statul deț ine 83% și doar restul revenind celorlalți actori . În ceea ce privește furnizarea de securitate la nivel local și regional este actorul dominant indiscutabil, chiar dacă în ultimul timp a crescut și rolul NATO în acest sens.

Statul este cel care în ultimii ani și-a asumat responsabilitatea protejării mediului și eliminării amenințărilor de ordin ecologic. Catastrofele produse de tsunami în decembrie 2004 în Asia de Sud-Est și de uraganul Katrina în august 2005 au arătat că neintervenția promptă a statului a avut consecințe nefaste. Actorii nonstatali nu au avut mijloacele și instrumentele legitime de a interveni.

Deși a crescut numărul înțelegerilor dintre state pentru a acționa concertat în protejarea mediului înconjurător, unii specialiști apreciază că se face puțin în acest sens. „Studiile ambientale aplicate, afirmă Robert D. Kaplan, suprasaturate de jargon tehnic, stau abandonate pe birourile experților în afaceri externe”. E timpul să înțelegem mediul înconjurător drept ceea ce este el de fapt: chestiunea de securitate a secolului XXI. Impactul politic și strategic al populațiilor dezlănțuite, răspândirea bolilor, despădurirea și eroziunea solului, secarea apei, poluarea aerului și, probabil, creșterea nivelului apei mărilor în regiuni critice și suprapopulate ca delta Nilului și Bangladesh – sunt urmări care vor conduce la migrații masive, iar mai apoi la conflicte de grup.

Statele continuă să rămână principalul loc de identificare și solidaritate pentru majoritatea cetățenilor lor. ONG-urile și alți actori nonstatali pot să critice organismele supranaționale și să atragă atenț ia asupra anumitor subiecte, dar au o legitimitate redusă. Ele se reprezintă pe sine și pe proprii membrii. Astfel, FMI poate acționa nu doar pentru că guvernele își doresc cu disperare să obțină un împrumut, ci pentru că vor fi susținute de statele care furnizează cea mai mare parte a fondurilor sale.

Statele intervin tot mai des în modelarea economiilor, investițiilor, consumului, cât și în finanțarea unor sectoare industriale sau revigorarea altora mai vechi, în funcție de conjuncturile interne sau externe, pentru a face față procesului de internaționalizare a pieței și a sistemelor bancare.

Aceste tendințe au fost confirmate de cercetările efectuate de profesorul Anthony D. Smith de la London School of Economic. El susține că “este prematur să considerăm naționalismul doctrină muribundă a erei moderne, care va fi înlocuită , în scurtă vreme, de organiza ții economice supranaționale, de omogenizare a culturii și de declinul statului-națiune. Atât timp cât frontierele teritoriale rămân la baza distribuției autorității politice în lume, statul va fi un actor important”.

Tendințele de creștere/descreștere a rolului de actor de prim rang al statelor în geopolitica de astăzi nu sunt absolute și nici măcar uniforme la scară planetară. Se poate spune că asistăm la sfârșitul secolului al XX-lea la o dublă dinamică în ceea ce privește statul: de creștere și de descreștere a rolului său în câmpul relațiilor internaționale.

Descreștere pentru că interdependențele de toate felurile – economice, politice, cultural-spirituale – vor continua să crească și astfel se va limita tot mai mult sfera de acțiune a statului. Din această perspectivă, statul nu este decât principalul rău al istoriei. Analiștii cred că încă nu sunt cunoscute toate consecințele pe care le are migrația capitalurilor și a bazelor industriale dintr-o zonă sau alta asupra statelor, ca entități suverane – actori – în viața internațională. Automobilele Honda fabricate în SUA, de exemplu, sunt americane sau japoneze? Are acest lucru importanță pentru consumator?

Pe de altă parte, creșterea rolului de actor decisiv al statului este determinată de aspirația unor mari mase de oameni de a avea un stat. În lume există aproximativ 5.000 de popoare și națiuni, în timp ce ONU cuprinde doar 179 de state. Exemplul semnificativ este cel al kurzilor, un popor de peste 20 de milioane, ce se află în interiorul a trei state fără ca el să aibă propriul organism statal. În ianuarie 1991, reprezentanții a 35 de popoare și națiuni s-au constituit într-o organizație a Popoarelor nonreprezentante (UNPO) cu sediul la Geneva, pentru a atrage atenția opiniei publice internaționale asupra aspirațiilor legitime de a avea un stat propriu.

Statul este cel care în mediul internaț ional își asumă respectarea unor minime reguli și principii de drept în ceea ce privește comportamentul. În raport cu proprii cetățeni poate fi controlat, iar pe de altă parte este legitim să le reprezinte interesele în momentul când actorii nonstatali le încalcă drepturile.

Logica unui câștig rapid și imediat ghidează comportamentul actorilor comerciali, financiari etc.Oricare ar fi preferințele conduc ătorilor lor și oricât de interesați ar fi aceștia să ofere condiții de lucru decente angajaților, ei sunt constrânși de concurență la măsuri care să afecteze interesele angajaților. Cine le apără aceste interese dacă statul dispare ca actor din mediul internațional?

Aceeași logică ar putea să determine firmele comerciale să vândă tehnologie și informatică în state prăbușite sau criminale, iar acestea să construiască arme de nimicire în masă cu care să pună în pericol securitatea regională sau chiar globală. Cine ar controla legalitatea activităților comerciale și moralitatea acestor actori nonstatali dacă statul și-a consumat resursele de existență ca formă de organizare politică a unei comunități umane?

Pe de altă parte, rolul încă predominant al statelor ca actori ai fenomenului geopolitic este ilustrat și de creșterea preponderenței SUA în politica mondială după încheierea războiului rece, sau a Germaniei pe continentul european. Fostul șef al Comitetului Mixt al Șefilor de Stat Major și fost asistent al președintelui american în problemele de apărare, Colin L. Powel, în cadrul unui seminar organizat de National Defence University în anul 1991, afirma că "după o jumătate de secol de luptă titanică împotriva fascismului și comunismului America și-a g ăsit locul în lume dincolo de limitele naturale ale teritoriului național" și că SUA va confirma speranțele oamenilor de "a exercita în mod angajant rolul de lider pe care și l-a asumat".

Nu puțini sunt aceia care consideră că rolul statului se va diminua foarte mult. Unul dintre cunoscuții analiști singaporezi și om politic totodată, George Yeo, crede că sub impactul informatizării și al urbanizării "statele-națiune vor mai exista încă, dar un număr tot mai mare de chestiuni politice va trebui să fie rezolvate la nivel municipal. Se vor crea noi modele de competiție și cooperare, asemănătoare cu situația Europei dinaintea epocii statelor- națiune…Autoritățile naționale nu vor dispărea, ci vor slăbi".

Aceste evoluții contradictorii sunt determinate, în opinia economistului american Keneth Galbraith, de faptul că astăzi conflictul fundamental nu mai este între capital și muncă, ci el se plasează între stat și marile organizații private, aparținând actorilor economici care aspiră la “porții de putere” tot mai mari.

La o concluzie oarecum asemănătoare a ajuns și părintele managementului japonez Keniche Ohmae. În urma studiilor efectuate identifică trei forțe capabile să reorganizeze lumea: globalizarea consumatorilor și a corporațiilor, formarea statelor-regiuni ca reacție la statele-națiuni și formarea blocurilor economice precum UE sau NAFTA.

Transformările petrecute în economia mondială, mondializarea informațiilor, globalizarea problemelor de securitate au adus în postura de actori principali ai fenomenului geopolitic contemporan puterile nonstatale, în care organizațiile transnaționale, internaționale sau supranaționale vor juca un rol deosebit. În ceea ce privește multiplicarea actorilor în peisajul actual al relațiilor internaționale în raport cu perioada războiului rece, fostul director al Agenției Centrale de Informații (CIA) din SUA afirma: "Da, noi am ucis un dragon uriaș (aluzie la fosta URSS – n.a.) dar acum trăim într-o junglă în care mișună în dezordine o varietate de șerpi veninoși. În multe privințe a fost mult mai ușor să ținem urma dragonului".

În lumea de după războiul rece, în care problemele apărute în interiorul unor actori clasici ai scenei internaționale – statele – au generat grave crize politice și militare, intervenția SUA și a unor actori nonstatali, cum a fost cazul NATO, OSCE, UE, a fost decisivă pentru salvarea situației. Operațiunile de menținere a păcii au devenit o caracteristică a relațiilor internaționale și practic nu există problemă în care ONU să nu fie implicată direct, însă trebuie adăugat faptul că fără implicarea marilor actori, în special a SUA, organizația nu ar fi rezolvat nici una dintre problemele apărute în perioada postrăzboi rece.

În ultima jumătate de veac, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional s-au impus ca actori de primă mărime în câmpul geopolitic. Statele din lumea a treia și mai curând din spațiul fostului imperiu sovietic, ca și cele fost comuniste, depind în mare măsură de politicile celor două organisme în ceea ce privește actul decizional în plan intern și chiar extern.

Pentru a ilustra multiplicarea actorilor în fenomenul geopolitic contemporan, James Rosenau aduce în discuție modul cum au fost ilustrate două crize izbucnite la sfârșitul anului 1979 într-un spațiu unde cele două superputeri își disputau interesele: ocuparea de către Iran a ambasadei SUA din Teheran și invadarea Afganistanului de către URSS. Nu mai puțin de 29 de actori transnaționali, începând cu ONU și terminând cu Comitetul Olimpic și Comitetul de Supraveghere Helsinki, au fost profund implicați în una sau în ambele crize.

Pe de altă parte trebuie menționat faptul că parteneriatul dintre stat și actorii nonstatali de tip comercial sau financiar pentru combaterea terorismului și a criminalității transfrontaliere a crescut. Iată, de exemplu, Asociația Bancherilor Americani și alte organizații financiare private au ajutat guvernul SUA în acțiunea de stopare a spălării banilor și de finanțare a activității teroriste.

Unii analiști ai fenomenului geopolitic contemporan, admițând că o situație geopolitică poate să apară și în cadrul unui stat fără să fie implicate direct alte state, consideră că în categoria "actorilor" pot să intre colectivitățile etnice, politice sau religioase.

Problema este discutabilă, însă dacă avem în vedere faptul că în interiorul Republicii Moldova, respectiv al Republicii Serbia și Muntenegru funcționează entități care au toate atributele unui actor clasic – statul, putem accepta acest punct de vedere. Pe de altă parte, dacă se ia în calcul faptul că acești actori nu sunt subiecte de drept în sistemul relațiilor internaționale, pot fi considerați doar ca elemente ale “jocului” geopolitic.

Interesante sunt și ideile celor care cred că opinia publică mondială poate să se încadreze în caracteristicile actorului modern în sistemul relațiilor internaționale. Această ipoteză pornește de la observarea și cercetarea atitudinii pe care a avut-o

opinia publică din multe țări europene și mai ales arabe în legătură cu războiul din Irak din primăvara anului 2003.

Teoria, analiza, scenariul și scenariul geopolitic. Spre deosebire de realitatea geopolitică, în acest caz avem de-a face cu produse ale efortului de observare, cercetare și interpretare de către oamenii politici și analiști a ceea ce se petrece în mediul internațional la un moment dat. Cu instrumente de lucru adecvate și folosind tehnici de cercetare proprii, aceștia iau sub "lupă" rivalitățile de putere și disputele de interese pe care le au actorii într-un spațiu geografic sau în spațiul web și al reprezentărilor sociale.

Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra cercetărilor geopolitice se poate lesne observa că produsele cercetării, în funcție de scopul urmărit, se structurează în două părți distincte. Teoria, mai mult sau mai puțin sistematizată, care tinde să se integreze în câmpul disciplinelor și subramurilor teoriei relațiilor internaționale și doctrina, cu partea ei inseparabilă cartografia de propagandă geopolitică, având drept scop fundamental justificarea politicii unui actor în funcție de interesele pe care acesta le are într-un spațiu geografic dat.

Chiar dacă nu sunt împărtășite aserțiunile potrivit cărora "cartografia fascinează dar nu ne învață nimic", trebuie totuși acceptat faptul că harta geopolitică poate să se constituie într-un instrument de manipulare a opiniei publice.

Hă rțile geopolitice nu conțin, de obicei, explicații asupra modului de construire și proiectare a lor; ele sunt prezentate ca și cum ar reproduce fidel o realitate geopolitică într-un spațiu geografic sau altul, însă acestea nu sunt în mod necesar reprezentări obiective, neutre. Hărțile geopolitice, care sunt folosite ca suport pentru propaganda unui actor (stat, organizație inter sau supranațională etc.), nu sunt un produs exclusiv al zilelor noastre. Ele au fost folosite cu precădere în secolul al XX-lea, în perioadele de tensiune, criză sau conflict în sistemul relațiilor internaționale practic de toți actorii, însă statele totalitare au împins lucrurile până în absurd. Hitler, Mussolini, Stalin, ca să ne referim la principalii și cei mai cunoscuți dictatori ai jumătății de veac XX, și-au justificat politica agresivă fa ță de alte state prin așa-zise teorii geopolitice, în fapt cartografie și propagandă pe suport geopolitic.

Asemenea produse ale cartografiei geopolitice de propagandă au circulat și în perioada războiului rece atât în Vest, cât mai ales în Est. Acestea trebuiau să justifice, dar mai ales să convingă opinia publică despre necesitatea înfrângerii răului care era reprezentat de partea adversă. Spațiile colorate în roșu și albastru, despărțite de "cortina de fier", deveneau în aceste hărți ținte care trebuiau neutralizate sau cucerite. Nu se ținea cont de faptul că această "cortină de fier" era "permeabilă" din punct de vedere diplomatic (celebrul telefon roșu care lega Kremlinul de Casa Albă !), economic sau mai ales imagologic.

Hărțile geopolitice devin astfel un suport/vector de propagandă și justificare a politicii promovate de un actor într-un spațiu de interes. Acestea sunt proiectate anume pentru a canaliza gândirea cititorului/privitorului pe direcția/direcțiile dorite de cei ce le comandă.

Având în vedere că în viitor rolul imaginii în transportul informa ției va spori, nu se întrevede vreo diminuare a rolului hărților geopolitice de propagandă. Acest lucru este determinat și de folosirea hărților pe scară largă și în mass-media.

Mulți analiști iau în dezbatere problema selecției informațiilor de către jurnaliști. Care sunt criteriile și cât sunt acestea de neutru politic atunci când este prezentată o dispută geopolitică sau chiar un conflict? Gerard Dussouy afirma "că înțelegerea sau interpretarea hărții mondiale nu este o activitate perfect neutră. Diferențele de obiectivitate în forma cartografică ale spațiului internațional sunt adesea imagini preconcepute sau interesate”.

Pentru a fi eficientă, propaganda va uza în continuare de toate strategiile și metodele de transport la țintă al informațiilor, inclusiv de cele specifice teoriei geopolitice. Dar cum astăzi nimeni nu mai confundă discursul politic cu teoria și analiza politică, nu credem că se mai poate pune semnul egalității între propaganda pe suport geopolitic și analiza sau prognoza geopolitică.

Geopolitica, parte a relațiilor internaționale, poate fi definită drept disciplina ce studiază rivalitățile de putere și disputele de interese dintre actori pe un Spațiu (fizico-geografic sau web) la un moment dat. Este acel "joc politic dintre state", identificat de profesorul Ion Conea cu mulți ani în urmă și acceptat tot mai mult în studiile neoclasice de geopolitică.

Prin urmare, schimbările petrecute în mediul internațional la nivelul diplomației, transformările revoluționare din cadrul sistemelor militare și de securitate, mutațiile produse în însăși natura conflictelor și a războaielor obligă la o reconsiderare a

obietului de studiu al geopoliticii. Toate acestea impun ca ea să nu mai fie percepută ca în epoca lui Ratzel și Haushofer.

Spațiul nu este un "actor" al istoriei, care să determine într-un mod sau altul derularea evenimentelor politice, ci este suport/ mediu în care actorii implicați în fenomenul geopolitic contemporan își dispută interesele potrivit locului și rolului pe care îl ocupă în relațiile internaționale. Înțelegerea rolului pe care îl joacă spațiul (geografic/web) în disputa geopolitică nu înseamnă că respectivul analist a descoperit legități imuabile care vor conduce automat actorii care își dispută interesele la rezultate dinainte știute.

Dacă am privi astfel geopolitica, atunci politica externă a statelor poate să devină un joc pe o “mare tablă de șah”, lumea, o confruntare între puterile continentale și cele maritime, o cionire între civilizații și alte asemenea produse care nu au prea multe în comun cu analiza și cercetarea științifică în domeniul relațiilor internaționale. Asemenea “produse “ geopolitice pot să aibă urmări pentru mediul internațional dacă reușesc să cucerească mintea oamenilor politici care să le aplice în practica diplomatică.

Pentru a se evita urmările negative produse de asemenea mituri geopolitice cred că determinismul geografic rigid trebuie abandonat. Valoarea spațiului pentru acțiunea geopolitică este determinată, după cum vom vedea ulterior, de elemente obiective ce pot fi plasate în sfera economicului, politicului, războiului sau chiar a ideologicului și PR-ului, dar nu poate determina direct politica unui actor sau altul în sistemul relațiilor internaționale. Afirmația atribuită de istorici lui Napoleon Bonaparte, conform căreia "politica statelor este în geografia lor", era îndreptățită pentru o analiză făcută în secolul al XIX-lea, astăzi poate avea doar valoare istorică.

În consecință, teoria geopolitică are drept principal scop să evidențieze modalitățile prin care un actor al sistemului relațiilor internaționale poate să-și impună propriile interese într-un spațiu geografic sau altul. În acest proces de articulare a politicului cu spațiul geografic, actorii sunt forțele politice care intră în relații ("joc") într-un Spațiu, în funcție de interese și de puterea de care dispun și nicidecum de mediul geografic în sine. Astăzi confruntarea din spațiul geografic este prelungită datorită computerului și a internetului în spațiul virtual. În acest tip de spațiu nu mai are relevanță nici una dintre schemele geopoliticii clasice.

Cât de actual este ceea ce sesiza, cu aproape o jumătate de veac în urmă, profesorul Ion Conea, care afirma că geopolitica nu studiază spațiul geografic deoarece ea doar "ne sugerează ideea de dimensiune" și ca atare va trebui să studieze "jocul politic dintre state", pe care uneori îl mai definește și cu noțiunea de "presiune dintre state".

Acțiunea Irakului de anexare a Kuwaitului, de exemplu, ar fi trezit poate tot atâta interes pentru marii actori ai lumii contemporane – SUA, Rusia, Japonia, Franța, Germania etc., cât i-au interesat și alte conflicte din Africa, dacă aceste state nu ar fi dispus de una dintre cele mai mari rezerve de petrol ale lumii. Exemplele ar putea continua și cu alte spații geografice, cum ar fi Asia Centrală sau America Latină, unde tot resursele energetice vor determina ca marii actori ai mediului internațional să nu fie indiferenți față de ceea ce se petrece din punct de vedere politic, economic sau social.

Obiectul de studiu al geopoliticii n-a fost încă definit în termeni unanimi acceptați. Există o multitudine de perspective de abordare a acestei discipline, în funcție de diferite curente de gândire sau chiar de autoritatea intelectuală a unor reputați autori și specialiști în studierea fenomenului geopolitic contemporan.

Prin urmare i se atribuie geopoliticii, ca disciplină științifică, o multitudine de domenii sau secvențe ale realității care să se constituie în obiecte de studiu. Cei care s-au aplecat asupra geopoliticii din perspectiva determinismului geografic, de la Mackinder la Z. Brzezinski, au considerat că obiectul de studiu este acel spațiu – uscat, apă, cosmos, – considerat că este determinant pentru cucerirea supremației în lume. Alții au propus ca obiect de studiu acele elemente care constituiau, în fapt, miza disputei dintre marile puteri. Așa au apărut geopoliticile "particulare": geopolitica petrolului, geopolitica religiei, geopolitica resurselor de apă, geopolitica propagandei, etc.

Consider că obiectul de studiu al geopoliticii este acel segment al relațiilor care se stabilesc la un moment dat între actorii mediului internațional particularizat de rivalitatea de putere și disputa de interese. Geopolitica este o disciplină la granița dintre istorie, economie, demografie, politologie, geostrategie și geografie politică466. Ea trebuie să ia în considerare "tot ceea ce se organizează, într-o ierarhie de puteri mai cu seamă politice și militare, dar și economice și culturale, statele și alianțele lor – destine și scopuri – în toate aspectele forței și ale evoluției ei, dreptului și ale aplicărilor lui."

Problematica abordată de geopolitică poate fi deci de mai mare sau mai mică amploare și are legătură cu politica statelor și a altor actori de pe scena vieții internaționale. Pentru a le descifra interesul pe care aceștia îl au sau îl manifestă global ori pe un anumit spațiu se poate face apel și la metodele și instrumentele de analiză geopolitică.

Analistul geopolitician observă și cercetează modifică rile intervenite în raporturile de putere la nivel global sau pe un anume spațiu supus studiului, evaluează disputa de interese/cooperarea dintre actori și poate anticipa sensul unor evoluții politice, economice sau strategice. Și nu în ultimul rând trebuie să poată discerne între un produs de propagandă geopolitică și o analiză geopolitică.

Echilibrul sau dezechilibrul de putere, disputa sau cooperarea în realizarea intereselor pe care actorii le au la un moment dat sunt cele care dau, în ultimă instanță, starea sistemului relațiilor internaționale, deci a mediului geopolitic. Echilibrul a fost întotdeauna asociat cu pacea și securitatea. Intensitatea și gradul de dezechilibru intervenite la un moment dat în ecuația de putere au condus la stări de criză, conflicte de toate felurile – diplomatice, economice, ideologice etc. – și, în ultimă instanță, la război.

Locul unui actor în ecuația de putere și mai ales poziția în relațiile pe care acesta le are cu ceilalți îi definesc poziția geopolitică, ce nu trebuie confundată cu poziția sa geografică.

Prima este definită în spectrul rela țiilor dintre actori, care de obicei sunt neglijați de geografie, pe când a doua este definită de situarea pe glob a unui stat. Dacă poziția geografică este statică, cea geopolitică se caracterizează printr-un grad ridicat de dinamism, care la rândul lui poate fi influențat de o serie întreagă de factori obiectivi și subiectivi, între care, așa cum vom vedea ulterior, interesul și voința politică au un rol hotărâtor.

Poziția geopolitică a unui stat – actorul cel mai des întâlnit în analiza geopolitică.

Când o țară se găsește într-o constelație de raporturi binevoitoare și reciproc avantajoase cu alte state și organizații sau organisme internaționale, ea se află într-o poziție geopolitică favorabilă.

După cum poziția sa geopolitică poate să fie una extrem de dificilă, cum a fost cazul statului român în vara anului 1940, când datorită raporturilor precare pe care le avea cu țările vecine și a izolării totale în planul relațiilor internaționale, a pierdut importante teritorii.

Potențialul de putere scăzut, incapacitatea diplomatică în multiplicarea puterii prin alianțe cu acei actori care aveau interese în spaț iul românesc, au determinat pozi ția geopolitică precară pe care țara noastră a avut-o la jumătatea secolului XX.

Obiectul geopoliticii poate fi particularizat și prin raportare la obiectul de studiu al altor științe și discipline care se ocupă cu studiul relațiilor internaționale, ale statului sau ale unor fenomene sociale complexe, cum sunt criza și războiul.

Cel mai adesea s-a adus în discuție relația dintre obiectul de studiu al geografiei politice și al geopoliticii. Acest aspect a stârnit o vie dispută și a îmbrăcat întregul spectru al abordărilor și aprecierilor. Analizând domeniul de cercetare al geografiei politice și obiectul ei de studiu, așa cum ele au fost definite de specialiști, și apoi comparându-le cu cele ale geopoliticii, se pot constata particularitățile și apropierile dintre cele două discipline.

Mult timp, în școala geografică franceză, obiectul de studiu al geopoliticii era considerat ca fiind identic cu cel al geografiei politice. Jacques Ancel considera geopolitica "o geografie pusă în serviciul politicii care își însușea rolul ținut de istorie în vremea lui Bismarck", iar Albert Demaugeau considera geopolitica "o geografie politică de viață, îmbolnăvită, dar în fond tot geografie politică".

Progresele înregistrate de știința geografică , mai ales prin perfecționarea instrumentelor de investigare, cuantificarea datelor, teoretizarea, conceptualizarea și modelarea lor – au făcut posibilă o diferențiere și departajare a obiectului său de studiu în raport cu geopolitica.

Astăzi, geografia politică este definit ă drept disciplina care "studiază diferențele dintre fenomenele politice în funcție de locul în care se află oamenii". Christian Daudel consideră geografia politică "știință a teritoriilor, a organizării și a diferențierii locurilor". Geograful american Whittlesey consideră că "nucleul geografiei politice este spațiul politic", iar Otto Mauhl este de părere că aceasta se ocupă de studiul "naturii geografice și a fenomenelor geografice ale unui stat, sau, cu alte cuvinte, de studierea statului în unicitatea sa geografică și în dependență față de peisajul natural și cultural".

Analiza definițiilor geografiei politice și a geopoliticii evidențiază faptul că elementul spațiu este comun amândurora. Și geografia politică și geopolitica sunt discipline care studiază spațiul și diferiți actori, în general statul, dar fiecare în mod diferit și cu finalități specifice.

Geografia politică se ocupă cu aspectul și împărțirea politică a statelor la un moment dat. Ea ne oferă instantanee de imagini ale unei stări de moment. Spre deosebire de geografia politică, geopolitica nu este interesată de stat (sau alt actor) ca fenomen natural, adică de poziția, dimensiunile, forma și frontierele statului ca atare. Ea se ocupă de dinamica relațiilor dintre state în legătură cu un spațiu asupra căruia acestea își manifestă interesul.

Geopolitica va studia deci raporturile de putere dintre state. Unii autori observă că sub impactul globalizării economice și al multiplicării actorilor nonstatali însăși obiectul de studiu al geografiei politice tinde să se modifice și să se apropie de cel al geopoliticii. Gerard Dussouy constată din această perspectivă că tot mai puțini sunt aceia care disting între geopolitică și geografie politică.

Referindu-se la particularitățile și elementele comune obiectului de studiu al geopoliticii și geografiei politice, cercetătorul american Ladis K.D. Kristof este tranșant: "Geografia politică este geografie. Este geografie modificată de interesul față de efectul fenomenelor politice asupra suprafeței pământului, pe când geopolitica nu este studiu al geografiei ci al politicii modificată sau influențată doar de factori geografici."

Istoria, în general, și cea politică, în special, are ca obiect de studiu și sistemul relațiilor internaționale. Din această perspectivă, ea se interferează și particularizează totodată în raport cu geopolitica. Această disciplină are inclus în obiectul său de studiu analiza relațiilor internaționale și, implicit, a raporturilor dintre actorii tradiționali – statele, dar o face doar pentru timpul trecut.

Avea perfectă dreptate Ion Conea când afirma că geopolitica "va fi întotdeauna o știință a zilei, adică a fenomenelor de aceast ă natură care se petrec astăzi. Geopolitica de astăzi va fi mâine istorie, așa cum istoria oricărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul și în timpul cât se petreceau faptele pe care noi astăzi le privim ca istorie".

Geopolitica, altfel spus istoria prezentului, are și posibilitatea de a descifra tendințele de evoluție și starea viitoare a sistemului relațiilor internaționale. Geopoliticianul, spre deosebire de istoric, prin produsele cercetărilor sale își exprimă "voința sa de anticipare a funcționării lumii într- o lume logică". Se poate aprecia, prin urmare, că între obiectele de studiu ale celor două discipline se pot stabili raporturi de complementaritate. Liniile de continuitate, perenitatea unor fenomene și procese care sunt organic legate de funcționalitatea și criza sistemului relațiilor internaționale pot fi descifrate în cercetarea și analiza istorică. Acestea, la rândul lor, își pot găsi locul în fundamentarea cercetărilor și analizei geopolitice.

Corelații și particularizări în ceea ce privește obiectul de studiu al geopoliticii se mai pot face și cu alte discipline, cum ar fi de exemplu economia, demografia, politologia, sociologia etc. Acest fapt ilustrează caracterul interdisciplinar al obiectului de studiu al geopoliticii sau cum ar concluziona Christian Daudel: "Puțină istorie, puțină geografie, puțin din diverse aspecte ale actualității și din nout ățile intelectuale, variate, dar cam mereu aceleași, acestea sunt ingredientele scriiturii geopolitice."

BIBLIOGRAFIE:

James Mayall, Nationalism and international society, Cambridge University Press,  1990.

Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All, 2007.

James N. Rosenau, Turbulența în politica mondială. O teorie a schimbării și continuității, Editura Academiei Române, 1994

Griffiths, Martin & O’Callaghan, Terry, International Relations: Key Concepts, Routledge, 2002

Andreas Wenger, The Internet and The Changing Face of International Relations and Security, în „Information and Security, Volume 7, 2001

Colin L. Powell, De la globalism la regionalism: probleme fundamentale, în vol. "De la globalism la regionalism"

Gearoid Ó Tuathail, "Problematizing Geopolitics: Survey, Statesmanship and Strategy", Transactions of the Institute of British Geographers, 19 (1994)

Robert English and Jonathan J.Halperin, The Other Side. How Soviets and Americans Perceive Each Other, Transaction Books, New Brunswick (USA)and Oxford(UK), 1991

Paul Hirst, Globalization in Question, 2009