Geopolitica Frontierelor României ÎN Contextul Crizei Ucrainene

ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII ,,MIHAI VITEAZUL”’

BUCUREȘTI

MASTERAT

MANAGEMENTUL INFORMAȚIILOR DE SECURITATE NAȚIONALĂ

GEOPOLITICA FRONTIERELOR ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL CRIZEI UCRAINENE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

MASTERAND,

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC, DANIEL HRENCIUC

PROF. UNIV. DR., Constantin ONIȘOR

BUCUREȘTI

2016

INTRODUCERE

Un excurs succint asupra valențelor geopolitice ale României analizate de către părinții științei geopolitice românești interbelice (Ilie Conea, Simion Mehedinți, Gheorghe I. Brătianu, Anton Golopenția ș.a.) se impune aproape de la sine: spațiul etnic românesc se întinde dincolo de frontierele actuale cu Ucraina (actuala regiune Cernăuți) și Republica Moldova (în fond, Basarabia Istorică), acolo unde trăiesc comunități importante de români. România întreține și dezvoltă în mod constant un interes aparte pentru cultivarea/susținerea identității naționale a românilor din aceste teritorii, prin intermediul Departamentului Românilor de Pretutindeni (aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Externe) precum și a Institutului Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni (în acest moment, acesta funcționează la Cernăuți, începând cu 1998). Relația României cu Ucraina prezintă unele aspecte speciale care derivă din calitatea acesteia din urmă, de stat moștenitor (beneficiar, în realitate) al defunctei Uniunii Sovietice, implicit al teritoriilor românești pe care aceasta le-a dobândit prin intermediul pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), în fapt a părții de nord a Bucovinei Istorice precum și a Ținutului Herța (actualmente Regiunea Cernăuți, Ucraina). Bucovina istorică a fost împărțită prin intermediul Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947) între România și Uniunea Sovietică, într-un moment în care instaurarea ulterioară a Cortinei de Fier (octombrie 1947), a plasat evoluția statelor din această zonă într-un sistem totalitar de extremă stânga. Sudul Bucovinei istorice (cea mai mare parte a județului Suceava) și parțial, Regiunea Cernăuți (Ucraina) recompun simbolic o provincie de o distincție și evoluție aparte, în devenirea sa istorică.

România a recunoscut independența Ucrainei (la 24 august 1991, Rada Supremă/Parlamentul/ Verhovna Rada Ukrainî a proclamat Ucraina stat democratic și independent) depunând eforturi consistente pentru a dezvolta relații corecte și funcționale bilaterale, susținând demersurile europene ale acesteia. În timp, orice inițiativă a părții române de a proceda la diverse acțiuni legate de delimitările frontierei a fost și receptată cu multă suspiciune de către partea ucraineană, predilect în momentele în care la conducerea Ucrainei s-au aflat președinți și guvernări de orientări pro-moscovite: Leonid Kravciuc (1991-1994), Leonid Kucima (1994-1999) și chiar Viktor Ianukovici (2010-2014), recunoscut pentru opțiunile sale proocidentale. Deși s-ar putea spune că relațiile României cu Ucraina s-au îmbunătățit considerabil în timpul președintelui Viktor Yuscenko (2005-2010) nu trebuie ignorat naționalismul oficial ucrainean manifestat intens în privința teritoriilor locuite de către comunitățile românești în mod compact, inclusiv la nivelul discuțiilor oficiale dintre București și Kiev. Petro Poroșenko, actualul președinte al Ucrainei, este născut în Republica Moldova, aparținătoare spațiului etnic românesc, el însuși fiind un vorbitor de limbă română.

Principala sursă pentru elaborarea lucrării noastre a constituit-o Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Cel mai exploatat instrument de lucru în cadrul AMAE a fost Fondul 71/1920-1944. Arhiva politico-diplomatică, care este structurat alfabetic, pe țări. Am consultat documentele Fond 71/Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România și URSS, care includ tematici diverse precum documentare privind Basarabia și Bucovina, atitudinea Ucrainei față de Unirea Basarabiei cu România, misiuni ucrainene, presă, politică internă, minorități, copii după telegrame, lucrări și studii despre românii de peste hotare, buletine politice, ș.a. În AMAE există o serie de 6 dosare, foarte importante, dedicate exclusiv acestui subiect. Este vorba despre Fondul 71/1920-1944/URSS, referitor la Problema ucraineană, care include volumele 38 (1920-1928), 39 (1929-1933), 40 (1934-1937), 41(1938), 42 (1939-1940), respectiv volumul 43 (1941-1944). De asemenea, un suport important prin prisma lucărilor de sinteză de o bună calitate academică este Fondul Conferința de Pace de al Paris, unele dintre lucrările incluse aici având o relevanță directă asupra problemei cercetate, aducând o serie de informații utile cum ar fi situația minorităților românești din diverse regiuni, precum Maramureșul istoric, Ucraina Subcarpatică sau Bucovina. MAS folosea ca surse istorice pentru pregătirea Conferinței de Pace de la Paris, hărți întocmite de Marele Stat Major austriac, cu consemnarea etnicilor români din Bucovina de Nord și Maramureșul istoric. Am completat informațiile necesare elaborării lucrării cu surse needitate din Arhivele Naționale Istorice Centrale, unde am consultat Fondurile CC al PCR, Secția Relații Externe 1921-1949, Inventar arhiva Istorică a CC al PCR, Fond Uniunea de Repatriere Ruso-Ucraineană din România, Fond Ministerul de Interne, inventar 330, 331, 332, Fond Ministerul Propagandei, Serviciul Presă Externă, Fond Ministerul Propagandei, Serviciul Presă Internă, Fond Ministerul Propagandei Nationale. De mare interes sunt o serie de lucrări consacrate temei aflate în atenție, precum : Gheorghe Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, 2005, Ion Mamina, Organizarea instituțională a Ministerului Afacerilor Externe. Acte și documente, 1920-1947 (2006), volumele colective de documente editate în colaborare de MAE al României și MAE al Federației Ruse, Relațiile româno-sovietice. Documente, vol I (1917-1934) și al II-lea (1935-1941), apărute în anul 2003. Remarcăm, de asemenea, eforturile de dată recentă ale istoricului și diplomatului român, de a valorifică în mod constant documente care acoperă un spectru tematic larg: volumele Marea Foamete Sovietică 1926-1936, Foametea, piatiletka și ferma colectivă. 1926-1936, respectiv Rusia înfometată: acțiunea umanitară europeană în documente din arhivele românești, 1919-1923, toate trei sub egida Institutului de Istorie George Barițiu al Academiei Române. Includem, de asemenea, în rândul surselor, o serie de documente publicate în epocă, și a căror valoare de document istoric este incontestabilă. Multe dintre titluri au fost exploatate intensiv pe parcursul elaborării lucrării, cum este cazul lucrărilor editate de emigrația ucraineană sub îngrijirea unor tipografii românești (Memoriul asupra Chestiunii Ucrainene), lucrările de propagandă pentru invalidarea curenelor ”moldovenismului” (N. Smochină, Republica Moldovenească a Sovietelor) sau lucrări ale liderilor emigrației politice ucrainene apărute în străinătate (A. Șulghin, The Problems of Ukraine. The Ethnic Question. The National Culture. The Economic Life. The Will of the People, Londra, 1919), unele din ele în colecții mai mari, precum Friends of Ukraine (Protest of the Ukrainian Republic to the United States Against the Delivery of Eastern Galicia to Polish Domination, Washington D.C., 1919 sau Memorandum to the Government of the United States on the Recognition of the Ukrainian People's Republic, Washington D.C., 1920) sau publicate de emigranți ruși (The Case for Bessarabia. A Collection of Documents on the Rumanian Occupation, with a Preface by Prof. Paul Miliukov). I. Nistor, Al. Bocănețu, Șt Purici, N. Ciachir, F. Constantiniu, Al. Mironov, A. și M. Gribincea, I. Popescu, A. Galopenția, R. Davies, R. Wheatcroft, M. Tauger, M. Ellman, S. Fitzpatrick, S. Kulcițkii, R. Magocy, D. Marples ș.a.

În contextul geopolitic actual, fundamentat pe unipolaritate managementul unui volum considerabil de informații determină eficientizarea sistemului intra și interi-instituțional, identificarea și urmărirea priorităților, perfecționarea factorului uman (recrutare, pregătire, creșterea calificării, motivare), ajustarea dinamicii interne sub impactul noilor tehnologii, proiectarea unei relații eficiente cu beneficiarii, în sensul transformării feed-back-ului într-un sistem de îmbunătățire a informației. Potrivit analizei efectuate de către Cristian Troncotă, “în prezent, se conturează alte „sfidări” generate de cristalizarea a noi centre de putere care pun sub semnul întrebării hegemonismul american: Japonia, China (singure sau împreună), Europa Occidentală (cu „nucleul dur” – Germania și Franța), Comunitatea Statelor Independente. Pe termen mediu sau lung, SUA vor fi nevoite, fie să accepte împărțirea responsabilităților cu o nouă superputere, fie să le asocieze, eventual pe domenii (militar-strategic, economic, politic etc.) sau regional, cu alte mari puteri”. Din această perspectivă, instituțiile naționale cu atribuții în domeniul informațiilor trebuie să acorde o atenție sporită în domeniul adaptării la dinamica mediului de securitate intern și internațional. Relația dintre intelligence și securitatea națională devine astfel, una firească, logică și rațională. Deși, conceptul de intelligence, are în realitate, o istorie foarte îndelungată, menționează George Cristian Maior, în plan academic, el există doar de câteva decenii. Studierea intelligence-ului dintr-o perspectiva legalistă este o consecință firească a instaurării unui regim democratic. Preocuparea pentru respectarea legalității “este imperioasă într-un stat de drept care protejează drepturile și libertățile legitime ale cetățenilor săi. În final, doresc să-mi exprim recunoștiința pentru sprijinul acordat în conceperea acestei lucrări domnului profesor universitat doctor Constantin Onișor, Decan al Facultății de Informații și director al Școlii Doctorale din cadrul Academiei Naționale de Informații “Mihai Viteazul”, București.

Rădăuți, decembrie 2015

Capitolul I – GEOPOLITICA- OBIECT ȘI DOMENIU DE CERCETARE

Apariția și consacrarea geopoliticii ca știință a domeniilor sociale se leagă în primul rând, de contribuțiile aduse în timp, de către Platon și John Rawls, alături de Machiavelli, Karl Marx și Max Weber. Geopolitica a luat avânt odată cu accelerarea procesului de industrializare și apariția procesului de competiție între statele cu o economie avansată, atenția acordată geografiei devenind în sfera unor astfel de preocupări, ridicată. Geografia obține la sfârșitul secolului al XIX-lea rangul de disciplină academică, în paralel, în spațiul dezbaterilor publice făcându-și loc ideile darwinismului social, importanța acordată teritoriului statelor devenind și ea una foarte ridicată. Până la teoria conform căreia condiționarea geografică este strâns determinată de fenomenele politice, n-a mai fost decât un pas, onoarea revenindu-i lui Friedricht Rantzel, considerat a fi drept primul geograf cu viziune geopolitică. Printre ideile enumerate și translatate în spațiul public de către acesta prin intermediul scrierilor sale, le regăsim pe acelea de organicism, autarhism și naționalism. În sfera aceleiași preocupări doctrinare s-a plasat și Rudolf Kjellen, politolog suedez. Acestuia din urmă, îi datorăm utilizarea pentru prima dată, a termenului de geopolitică, inserat în lucrarea „Introducere în geografia Suediei”. Consacrarea sintagmei de geopolitică a avut loc două decenii mai târziu, în volumul „Statul ca organism viu”, 1917. Ideile vehiculate în această lucrare, sunt cele de Țară, popor- studiat de către demografie, societate- studiată de către sociologie, guvernământ- analizat de către kratopolitică/știința puterii ș.a. După încheierea primului război mondial,  Rudolf Kjellen publica lucrarea „Probleme politice ale războiului mondial” în care, „autorul încearcă sa depășească limitele geografiei politice în analiza statelor antrenate în conflict. Geopolitica trebuia prin urmare să ofere oamenilor putință „de a judeca împrejurările și de a folosi prilejurile prielnice” în conformitate cu propriile interese. Prin urmare s-a considerat ca aceasta nu este o știința care să se adauge geografiei, istoriei sau diplomatiei, ci doar o latură din știința care studia statul. Geopoliticii îi revenea misiunea de a studia statul ca teritoriu (formă, așezare), ecopolitica îl analiza ca gospodărie, demopolitica îl privea ca neam, sociopolitica ca societate, iar din punct de vedere al guvernământului trebuia să se ocupe cratopolitica”.

În 1942 Nicholas Spykman remarca, analizând politica externă a SUA, că singurul instrument capabil să îndeplinească obiectivele politicii externe americane era puterea. Spykman, atrăgea atenția asupra uriașei presiuni exercitate de către masa euroasiatică asupra restului lumii, opunând teoriei Heartlandului lansată de către Harold Mackinder, ideea Rimlandului, concepută și înțeleasă drept o soluție de contrabalansare a preeminenței geopolitice a Uniunii Sovietice. Este lesne de înțeles faptul că, spre deosebire de Mackinder care dezvoltase o teorie ale cărei principale repere de susținere se aflau în spațiul Europei Centrale și de Răsărit, la Spykman întâlnim ideea dominației SUA asupra Vestului și a Asiei nonsovietice. Diferențele observă analiștii sunt doar de ordin cantitativ și nu calitativ: pentru Mackinder dominația mondială era strâns legată de controlul exercitat asupra unor porțiuni din Rimlandul Occidental/Europa Răsăriteană, în vreme ce Spykman condiționează controlul asupra Heartlandului de exercitarea hegemoniei americane asupra întregului Rimland. Prin urmare, în această construcție ideologică Europa Occidentală are un rol de primă linie de apărare pentru SUA, planul Marshall lansat în 1947, având un rol pragmatic în această abordare. La Spykman politica mondială reprezintă o puternică competiție între puterile maritime și cele continentaliste, câștigătorul urmâns să-și adjudece Rimlandul Euroasiatic. Situația URSS-ului la începutului secolului al XX-lea, infrastructura precară, resurse slăbite și primitive, o etică a muncii slab dezvoltată, afectau serios evoluțiile prevăzute de către Harold Mackinder, în sensul reconfigurării Uniunii Sovietice într-o putere cu veleități talasocratice și telurocratice. URSS era perceput ca un stat aflat într-o permanentă foame de spațiu. Analizele oferite de către diplomatul american George Kennan, insistau asupra importanței politicii de împresurare/containtment a URSS-ului de către SUA, fapt care avea să determine slăbirea și căderea regimului totalitar comunist.

Geopolitica ca știință a luat un puternic avânt după al doilea război mondial, după ce o perioadă, a avut de suferit din cauza asocierii sale nefericite cu ideile vehiculate de către anumiți teoriticieni ai nazismului. În state precum SUA, Marea Britanie și Franța geopolitica s-a putut dezvolta puternic după 1945, vârful putând fi identificat mai ales, în anii 70 prin contribuțiile datorate lui Henry Kissinger în SUA, sau Yves Lacoste în Franța. În evoluția teoretică a științei geopolitice, întâlnim teoria sistemului mondial modern aparținând lui Imannuel Wallerstein, care valorifică dintr-o perspectivă personală teoria clasică elaborată de către Harold Mackinder. Pentru Mackinder, conflictul geopolitic se derula de la Est la Vest luând forma unei competiții dintre puterile continentaliste și puterile maritime, în timp ce la Wallerstein, este predominantă ideea unei încleștări între Nordul industrializat și Sudul monocolor din punct de vedere economic. Geopoliticienii și specialiștii în general, interesați de aceste probleme, sunt prin urmare, familiarizați cu teoria lansată de către Harold Mackinder, conform căreia stăpânirea Heartlandului era fundamentală pentru controlul asupra întregii lumi, Heartland-ul fiind la vremea respectivă dominat de către Uniunea Sovietică. La Imannuil Wallerstein, poziția strategică pivotală aparține metropolei, zona cea mai dotată din punct de vedere economic, înzestrată cu cele mai înalte tehnologii, cu cea mai înaltă productivitate a muncii și cele mai mari salarii, controlată de către blocul marilor democrații occidentale.

Școala geopolitică franceză este reprezentată de savanți precum Jacques Élisée Reclus (1830-1905), care a insistat asupra planetei Pământ ca o totalitate aflată într-o continuă mișcare, relației dintre om și mediu, acțiunea omului putând aduce progres sau dimpotrivă, regres.

Paul Vidal de la Blanche (1845-1918), considerat pe bună dreptate, drept întemeietorul școlii franceze de geografie, fiind autorul primului manual de geopolitică redactat în Franța. Emanuel de la Martonne (1873-1955), a fost unul dintre principalii specialiști chemați să contribuie științific la delimitarea frontierelor după încheierea Marelui Război, principala sa expertiză fiind legată de construirea și compararea hărților etnografice, una din principalele sale realizări fiind legată de realizarea unei hărți a națiunii române utilizând metoda de reprezentare a minorităților, influențată de concepțiile școlii geografiei națiunilor.

Jacques Ancel, a preluat și continuat ideile lui Paul Vidal de la Blanche, plasându-se în opoziție cu ideile și doctrinele școlii geopolitice germane. Ancel, ale cărui lucrări au fost traduse și în limba română, și-a legat ideile de problema frontierelor și a condiționărilor geografice în formarea națiunilor și a sentimentului național. Pentru Ancel, frontierele sunt determinate de om și nu de natură, existând în viziunea sa, o distincție clară între obstacole naturale și frontiere naturale, în spiritul geografiei umane. Așadar, obstacolele naturale apropie și nu separă oamenii, iar frontierele pot apărea ca produse al faptelor umane.

Yves Lacoste, unul dintre cei mai reprezentativi geopoliticieni francezi, și-a deplasat centrul preocupărilor sale spre Lumea a Treia, cu un loc aparte rezervat reprezentărilor în dinamica umană. Sintagme precum colonialism, stat-națiune, apar frecevent în centrul unor idei-cheie specifice terminologiei geopolitice, anticipând apariția unor conflicte noi. Teritorialitatea reprezintă o altă ideie- cheie care apare în gândirea lui Lacoste, aceasta fiind percepută drept esență a conflictelor și a rivalităților de putere. La Lacoste, conflictele dintre state n-au loc doar pentru dobândirea de resurse și putere ci și pentu obținerea de valori simbolice, emoțională și colectivă.

Michel Fouecer, este un alt geopolitician de valoare francez, care a insistat asupra conceptului de frontieră a statului, elaborând o serie de lucrări fundamentale în acest sens. Conceptul de frontieră este însă ușor relativizat în sensul în care, statele nu au numai o frontieră fiziză, naturală ci o anumită reprezentare despre frontieră, determinată prin jocul unor modele politice diferite. Pentru Fouecer, conceptul de frontieră, implică o memorie colectivă, care determină intrarea în joc a a state, națiuni și popoare, alături de reprezentări, percepții, discursuri despre spațiu. Într-o asemenea abordare, distingem și problema alterității, harta minorităților semnificative indicându-ne o tensiune în relația cu harta naționalităților majoritare. Frontiera nu separă doar spațiul, ea separă și timpul. Școala geopolitică franceză, una dintre cele mai valoroase din lume, va cunoaște noi cicluri de evoluție odată cu încheierea celui de al doilea război mondial, ea fiind strâns legată de evoluția Franței ca unul dintre cei mai importanți actori de pe scena geopolitică europeană europeană și mondială. Astfel, reținem tendințele ieșirii din izolarea impusă de contextul 1871-1940, întoarcerea Franței spre axa extracontinentală, adică spre imperiul său colonial. Reapar natural rivalitățile manifestate în relația cu Imperiul Britanic și cu proiecțiile extracontinentale ale Germaniei. După cel de al doilea război mondial, rezultat al noilor evoluții din interioul coloniilor sale, Franța și-a reorientat politicile și strategiile spre o nouă viziune: comunitatea francofonă. În noua sa abordare, Franța nu doar că a reușit să elimine imaginea vastului său imperiu său colonial, dar a devenit deosebit de activă și de implicată în domeniul politicii externe, posedând și cel de al doilea domeniu maritim din lume, valorificând o întreagă gamă de opțiuni tehnologice și spațiale. Franța a susținut apropierea de Germania ca bază a stabilității Europei, concepțiile franco-germane regăsindu-se la temelia actualei Uniuni Europene. În condițiile în care Germania reunificată redevine un actor important în Europa Centrală și de Răsărit, Franța și-a reconstruit și redefinit schema geopolitică care încadrează relații strânse cu România și Polonia. Franța a construit și oferă un model din care nu lipsesc manifestarea unui sentiment identitar puternic, o anumită sacralitate a teritoriului, regionalizarea și descentralizarea, imigrația și rechestionalizarea identitară a națiunii.

Școala geopolitică germană a oferit și ea ipoteze interesante care vizau cum era și de așteptat plasarea Germaniei în centrul ecuațiilor de putere mondiale. „Pentru geopoliticienii germani, geopolitica urmărește să furnizeze indicații pentru acțiunea politică și să fie îndreptar în viața politică. Reprezentantul de marcă al acestei școli geopolitice a fost generalul Karl Haushofer. El a căutat după primul război mondial să elaboreze o teorie conform căreia Germania trebuia să-și poată reocupa locul pierdut în concertul internațional. El considera că Germania nu trebuie să fie dușmanul ci aliatul Rusiei, cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală – Eurasia. El privea alianța Germaniei cu Rusia drept nucleul unui bloc transcontinental prin includerea Japoniei și Chinei. Constituirea blocului euro-asiatic era văzuta de general ca un răspuns la scenariul „Anaconda”, conceput de către amiralul A.T. Mahan. Era de fapt un scenariu prin care Germania putea să devină hegemon în cadrul noii ordini mondiale, pe care o preconizau oamenii de stat din cei de-al treilea Reich”. Odată cu sfârșitul războiului rece, geopolitica va cunoaște și ea, noi și însemnate reconfigurări de paradigmă. Se insistă asupra constructivismului social, în dauna logicii raționaliste, specifice realismului și liberalismului anterior. Principala trăsătură a geopoliticii post război rece, o reprezintă geopolitica ca discurs identitar. Apare astfel, conform textelor studiate, geopolitica neoclasică întâlnită mai ales în cadrul statelor care au suferit modificări teritoriale după terminarea Războiului Rece. Aceste state promovează o geopolitică civilizațională, abordare care le conferă un profil neomesianic, prin „croirea unei alterități marcante”.

Evoluțiile geopoliticii românești- tradiții și perspective

Geopolitica reprezintă o știință redescoperită și revalorizată în ultimul timp în România, întrucât ea a fost desființată și interzisă de către autoritățile comuniste în 1947, odată cu înlăturarea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947). După 1989 odată cu evenimentele care au permis reinventarea unui sistem democratic în spațiul românesc, preocupările specialiștilor români au evoluat de la analiza curentelor și teoriilor geopolitice europene la conceperea și redactarea unor monografii autentice axate în jurul ideilor de continuitate a spațiului etnic românesc, dezvoltat în jurul a celor trei piloni ai acestuia: Carpații, Dunărea și Marea Neagră. Integrată în structurile euroantlantice reprezentate de către NATO și UE, România și-a susținut, conceput și teoretizat o știință geopolitică proprie, preluând și valorificând contribuțiile unor geopoliticieni de mare anvergură și aducându-și în același timp, o contribuție originală, proprie. Aceste contribuții reflectă și menționează diferitele situații militare și politice europene în care s-a regăsit și România, dezvoltând și inserând concluzii valoroase, care decurg din analiza evoluțiilor specifice spațiului carpato-danubiano-pontic. Această afirmație ține cont și de concluziile lui Yves Lacoste, celebru geograf francez cu referire la tabloul Altdorfer, prin care se, aprecia, că, în conflictele dramatice “nu trebuie pierdut din vedere faptul că, scopul final este înfrângerea dușmanului, iar scopul geopolitic și geostrategic este același”

Geopolitica românească contemporană

Știința geopolitică românească interbelică a fost puternic influențată de lucrările lui Dimitrie Gusti, unul dintre cei mai apreciați sociologi români din toate timpurile, fondatorul și coordonatorul școlii ale cărei influențe se resimt inclusiv în zilele noastre. Savanții Ion Conea (1902 – 1974) și Anton Golopenția îi datorează mult așa cum o vădesc lucrările lor, lui Dimitrie Gusti. Pentru sociologul Dimitrie Gusti concepte precum cadru, manifestare și voință sunt fundamentale. Aceste concepte apropie și fac trimitere, între anumite limite, la ideile exprimate de către Rudolf Kjellen, al cărei idei despre „fațeta geopolitică a statului”, corespunde ideei gustiene de „cadru cosmic”. Autoare a unei recente apariții editoriale consacrate geopoliticii românești interbelice, Diana Diță analizează asemănările dintre ideile- cheie prezente în operele lui Dimitrie Gusti și Friedricht Kjellen, remarcând profunzimea similititudinilor dintre sistemul sociologic gustian și geopolica lui Kjellen. Utilizarea pentru prima dată a conceptului de geopolitică, așa cum arătam în capitolul anterior, a fost făcută de către Friedricht Kjellen într-o monografie consacrată Suediei, același concept fiind introdus de către Dimitrie Gusti într-o lucrare cu caracter monografic consacrată Dunării (1904). Abordarea solidă a geopoliticii pe teren științific a fost realizată în peisajul istoriografic românesc de către Ion Conea, într-un studiu publicat în revista „Sociologie Românească” , (1936). Multe dintre textele consecrate geopoliticii au fost publicate în această revistă apărută în perioada interbelică, ea fiind înființată și coordonată de către savantul Dimitrie Gusti, așa cum afirmam în rândurile de mai sus.

Unul dintre exponenții cei mai de seamă ai științei geopolitice românești a fost savantul Nicolae Iorga (1871-1940) ale cărui lucrări sunt apreciate ca fiind de o valoare aparte, deosebită. Savantul român a insistat în lucrările sale asupra rolul imperialismului în dezbaterea purtată asupra evoluției științei geopolitice. În lucrările sale, Ion Conea a considerat geopolitica ca fiind mult mai apropiată de geografie decât de sociologie. Altfel spus, Conea considera geopolitica drept „expresia politică a unui ansamblu de elemente geografice care converg în ea, în această expresie sau formulă politică”. Pentru specialistul român, geopolitica era și geografie aplicată, având rolul de a aduce informații prețioase privind mediul politic, întinderea țărilor, potențialul lor economic, comunitatea sau diversitatea de interese și de origini, de tradiție, de istorie ș.a. Acest tip de informații îndeplinesc rolul de constituire a unor veritabile hărți politice, cum le definește Conea. În acest sens, el va publica în 1941, studiul „Transilvania, inimă a pământului românesc”. Abordarea acestei teme n-a fost singulară, o făcuse și Simion Mehedinți in 1940, cu lucrarea „Qu’este-ce que la Transylvanie ?”, alături de alte studii similare publicate de George Vâslan, Laurian Someșan, Tiberiu Morariu. Pentru Anton Golopenția, un alt discipol al lui Dimitrie Gusti, geopolitica are drept obiect „statul, însă anume ceea ce îl particulalizează pe acesta în raport cu alte state, cât și în raport cu sine însuși, pe alte coordonate temporale”. La fel de particulară este și știința națiunii, a celei române, subliniază Dimitrie Gusti. Pentru Golopenția, geopolitica trebuie să fie informativă, să oglindească ceea ce se întâmplă în statele vecine, să fie cercetare, să aibă un caracter continuu și actual, să fie vorba despre o „cercetare națională”. În fine, pentru Anton Golopenția, geopolitica trebuia să fie o știință elitistă, ea fiind prin urmare, rezervată elitelor. Cooptat la numai 31 de ani membru în delegația României care a semnat rușinosul Diktat de la Viena, 30 august 1940, Anton Golopenția era considerat unul dintre cei mai buni experți români în probleme de demografie și etnice care priveau România. Modest, și-a denumit cercetările preocupări de geopolitică. A activat în fruntea Institutului Central de Statistică, colaborând eficient și exemplar pentru știința românească cu Sabin Manuilă. Anton Golopenția a redactat în 1941 studiul Populația teritoriilor românești desprinse în 1940, succedându-i astfel, lui Sabin Manuilă cu al său, Studiu etnografic asupra populației României (Institutul Central de Statistică, 1940). Preocupările lui Golopenția au inclus și problema Transnistriei, intrată între 1941-1944 sub administrație românească, inclusiv a românilor din Timoc ( Culegere de izvoare), precum și a celor care trăiau dincolo de Bugeac sau pe teritoriul Ungariei.

Una dintre cele mai importante contribuții la știința geopoliticii românești îi aparține lui Mihai Popa-Vereș care a publicat în 1940, lucrarea cu titlul „Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naționale”. Pentru Popa-Vereș, orientările geopoliticii trebuiau să fie atât subiective cât și obiective, valabilitatea geopoliticii trebuind să fie una universală. În privința spațiului românesc de interes, el menționează zona Europei Centrale, drept una prioritară, urmată apoi de țările occidentale și apoi de cele nordice, inserând o a treia zonă de interes, identificată cu Sud-Estul Europei, și respectiv, cu bazinul oriental al Mării Negre. Așadar, sesizăm importanța pe care Popa-Vereș, o acordă bazinului oriental al Mării Mediterane, înțeles drept un sistem mondial în miniatură, așa cum apare el în accepțiunea lui Imannuel Wallestein. Esența demersurilor geopoliticii românești au fost legate strâns, dincolo de orientările/reorientările sale, de către focalizarea preocupărilor sale pe statul național românesc și problemele sale.

Una dintre lucrările reprezentative în acest sens, îi aparține lui N. Al. Rădulescu (1905 – 1989), Poziția geopolitică a României, acesta dezvoltând poziționarea României dintr-o perspectivă exclusiv geografică. Rădulescu, „scoate România din Balcani”, arătând că totul ( flora, fauna, latinitatea noastră cea mai Răsărit, limita de Est a catolicismului) demonstrează caracterul aparte, specific al spațiului românesc. Pentru Rădulescu, România este o parte a Europei Centrale, argumentând cu ideile expuse în lucrările semnate de către Eugen Pittard, J. Ancel, parțial Nicolae Iorga. Între 1940 și 1942 N. Al. Rădulescu va publica trei studii înrudite prin tematica abordată: „Considerații geopolitice asupra rețelei hidrografice a României”, „Hotarul românesc dunărean” și „Probleme românești dunărene”. prin considerațiile geopolitice asupra rețelei hidrografice, autorul subliniază rolul important al râurilor în crearea și dezvoltarea statelor, folosind exemple din Germania, Franța, Rusia și Iugoslavia.

Pentru Mihai David (1886 – 1954) un alt specialist al epocii, România este mai degrabă „o țară carpatică, decât una balcanică”. Valorificarea etnicului românesc îl regăsim drept preocupare esențială la Sabin Manuilă, directorul Institutului Național de Demografie, autorul recensământului din 29 decembrie 1930, considerat unul dintre cei mai redutabili specialiști europeni în domeniul demografiei.

Alți savanți precum Simion Vâlsan sau Simion Mehedinți, s-au aplecat cu o deosebită rigoare științifică asupra rolului Carpaților în dezvoltarea națiunii române, polemizând cu instrumentele științei cu geopoliticienii maghiari, chestiunea Transilvaniei ocupând așadar un rol central în dezbaterea româno-maghiară. „Simion Mehedinți va publica, în 1913, lucrarea „Chestia orientală din punct de vedere geografic si etnografic”, reluată mai târziu sub titlul „România în marginea continentului. O problemă de Geopolitică românească si europeană”, cu o variantă intitulată „Fruntaria României spre Răsărit”, completată cu elementele noi apărute în evoluția politică a Europei, la începutul celui de-al cincilea deceniu al secolului al XIX-lea. Tema principală dezvoltată de S. Mehedinți, este aceea a statului național în raport cu vecinătățile sale, în condițiile istorice centrale de presiune geopolitică și pentru cel care observă fenomenele istorice din latura lor geografică, chestia lor orientală se leagă însă acum, nu numai de strâmtorile dintre Egeea si Marea Neagră, ci de istmul dintre Marea Neagră și Baltică, se întinde adică peste toată fațada continentală a Europei răsăritene. De fapt, chestia orientală este suprapusă, de S. Mehedinți, spațiul ce se întinde de la Constantinopol până la Konigsberg locuit de numeroase neamuri apăsate de blocul german de o parte și uriașul bloc rusesc de altă parte. Pentru S. Mehedinți, condiția Geopolitică a statului român este dependentă de patru repere: istmul ponto-baltic, strâmtorile, Dunărea Carpații. O atenție corespunzătoare este acordată evoluției chestiunii rusești, care exercită o uriașă presiune demografică asupra Europei, subliniind rolul european al statului romăn. În acest studiu, ca și în cele ulterioare, S. Mehedinți se situează la interferența geografiei cu istoria, politica si etnologia, îmbinând criteriul universalității istorice cu cel al organicității geopolitice si geoetnologice ale popoarelor. Potrivit concepției sale, înțelegerea geopolitică a unui popor trebuie să se axeze pe două serii de repere – cele legate de dinamica spațiilor și, respectiv, cele legate de dinamica popoarelor. Ulterior, Simion Mehedinți își va expune considerațiile geopolitice în lucrarea de sinteză „Le pays et le peuple roumain”, apărut în 1937 și reeditată in 1944. Ideea centrală este argumentarea continuității etnice și politice a poporului român. Simion Mehedinți scria că singurul popor, spre deosebire de vecini, care n-a cunoscut altă patrie decâ cea pe care o locuiește în prezent. Este imposibil de a înțelege viața și personalitatea unui popor fără a lua în considerare pământul pe care el trăiește. Așa cum Egiptul nu poate fi separat de Valea Nilului, Italia de peninsula sa în mijlocul Mediteranei, la fel rasa românească nu poate fi separată de cetatea muntoasă a Carpaților și de Câmpia pontică sau panonică – de la picioarele acestor munți. Această teză este susținută prin abordarea continuității privită sub aspectul rasei, masei etnice, continuității politice, subliniind că din Evul Mediu până în zilele noastre, statul român constitui din cele trei principate, a avut o existență neîntreruptă, spre deosebire de alte state vecine, deși a fost supus presiunii a trei mari imperii – otoman, austro-ungar si țarist. În încheiere, S. Mehedinți se pronunță cu privire la perspectivele economice și politice în raport cu geografia bazinului dunărean. Subliniind că România se află situată pe diagonala celor mai mari aglomerări urbane din lumea veche și pe liniile cele mai directe de navigație, aeriene, feroviare, având deci o poziție geoeconomică favorabilă, el atrage atenția asupra riscului geopolitic al strâmtorilor Mării Negre derivat din intenția seculară a Rusiei de a ajunge la mările calde”. Știința geopolitică românească a căpătat un avânt puternic după 1989. „După aproape o jumătate de veac, geopolitica începe să fie repusă în drepturile firești. Una dintre primele acțiuni reparatorii de după 1989, a fost reeditarea între 1992 – 1993, la Editura Militară, a „Atlasului Spațiul istoric și etnic românesc”, elaborat în anii războiului în vederea viitoarei Conferințe de pace. Altă acțiune lăudabilă a fost editarea în 1994 la Iași a unui amplu volum „Geopolitica”, sub coordonarea geografilor și istoricilor Gh. Buzatu, V.S. Cucu și E.I. Amandi, care reunește o seamă de studii ale autorilor contemporani români și străini. Remarcabilă este și contribuția geografului Petre Deică. In ultimele două decenii a elaborat și publicat numeroase studii care consolidează conținutul științific al geopoliticii. Sunt readuse în actualitate tradițiile școlii geografice romănești în acest domeniu și afirmă totodată reconsistența geopolitică a unor lucrări românești ale geografilor străini privind realitatea românească. Sunt menționate, de asemenea, două lucruri importante, „Geopolitica – o abordare prospectivă”, de Sergiu Tămaș, ca și „Sociologia și Geopolitica frontierei”, realizată de un colectiv condus de sociologul Ilie Bădescu, care au adus contribuții deosebit de valoroase la clarificarea unor probleme actuale ale geopoliticii. S-au adăugat, apoi, și alte lucrări. Introducerea geopoliticii ca obiect de studiu în învățământul superior a prilejuit publicarea primelor cursuri universitare la Cluj, Târgoviște, Oradea, etc. În revistele de specialitate încep să apară articole pe diferite teme geopolitice. De asemenea, este de menționat înființarea în cadrul Universității din Oradea a „Revistei Române de Geografie Politică” precum și a „Revistei de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie” a Universității din Târgoviște, menite să polarizeze peocupările geopolitice ale tuturor geografilor din țară. Se simte însă necesitatea unei afirmări mai puternice a geopoliticii, cu precădere prin afirmarea sa pe plan extern. Evoluția situației internaționale, când se pun în circulație diferite scenarii de restructurare a frontierelor, de retrasare a spațiilor geopolitice sub diferite denumiri: Confederația Dunăreană, federalizare și regionalizare, anularea Tratatului de la Trianon și altele, toate vizând reîntoarcerea la harta Europei din 1914, demonstrează necesitatea promovării unei geopolitici active la care întreg frontul oamenilor de știință angrenați în acest domeniu este chemat să-și aducă o contribuție pe măsură. Din retrospectiva evoluției școlii geopolitice, se pot extrage o seamă de constatări cu caracter general. Geopolitica este o știință relativ tânără, având în spate doar un secol, cu o evoluție sinuoasă, controversată și chiar negată uneori. Se pune întrebarea: apariția și dezvoltarea rapidă a fost justificată sau nu? Geopolitica apare în perioada in care Pământul este cunoscut în deplinătatea sa, când procesul de constituire a statelor naționale în Europa atinge apogeul și când marile puteri încep lupta pentru împărțirea lumii, anunțând formarea imperiilor coloniale. Apare o mistica a spațiului, exprimată prin nevoia cuceririi de noi teritorii fără a ține seamă de frontierele statale. Apar brusc, panideile, axate pe opoziția dintre viziunea americană și britanică, marcată de relația între mare și pământ, și cea germană, centrată pe spatiile continentale. Geopolitica ia naștere sub aripa geografiei politice (termen introdus în secolul al XVII-lea de Turgot) și a antropogeografiei germane (noțiune introdusă de Friedrich Ratzel) și, ,ai apoi, a istoriei, dreptului internațional în raport cu factorul geografic. Formulat pentru prima oară de Kjellen, termenul de geopolitică este îmbrățișat de literatura germană, amplificat cu teoriile legate de „spațiul vital”, de rasism și de concepții neomalthusianiste, care au dus la compromiterea lui ca doctrină. Spiritul geopoliticii naziste a contaminat geopolitica italiană, japoneză și cea maghiară. În perioada Războiului Rece se constată o puternică revenire la geopolitică în sens de știință, mai ales in lumea anglo – saxonă. Geopolitica a devenit deosebi de actuală în condițiile sistemului mondial bipolar de putere, ilustrat prin opoziția dintre URSS și USA. S-au emis păreri care oscilau între definirea geopoliticii ca știință obiectivă sau metodă de analiză. Lucru explicabil, întrucât mai toți marii geopoliticieni – Mahan, MacKinder, Spykman, Haushofer, ș.a. – și-au construit, de fapt, conceptele din perspectiva intereselor statale pe care le reprezentau”.

Capitolul II -SPAȚIUL ETNIC ROMÂNESC- REPERE FUNDAMENTALE

Arealul etnic românesc ocupă un spațiu întins cuprinzând acele teritorii în care se află comunități semnificative vorbitoare de limbă română, depozitare a unor străvechi tradiții românești, delimitat de către munții Carpați, fluviul Dunărea și Marea Neagră. Cursurile de apă, zonele de deal și de munte, oferă alături de câmpii, imaginea unei proporționalități aparte, specifice arealului etnic românesc, cu însemnate și recunoscute veleități și valențe geopolitice. Acest teritoriu este cunoscut în literatura și terminologia de specialitate drept spațiul carpato-danubiano-pontic, acesta beneficiind de o poziționare geopolitică și geostrategică deosebit de valoroasă.

2.1.Forma statului

În știința geopolitică forma unui stat ocupă un loc important. Forma geometrică a unui stat reprezintă “distanța de la frontiere până la centrul geografic al acestuia”. Există multiple teorii și puncte de vedere referitoare la aceste aspecte, Friedricht Rantze considerând că, statele talassasocratice au o natură duală- scrie Vasile Simileanu- “combinând pe scară largă atenția extremă acordată intereselor naționale și absența fanatismului național”. Există o clasificare devenită deja clasică a statelor în funcție de forma teritoriului lor, după cum urmează:

1.state alungite (Chile, Norvegia, Suedia, Italia, Panama, Togo, Gambia ș.a. La aceste state, lungimea este de șase ori mai mare decât lățimea).

2.state cu formă rotundă (Franța, Uruguay, Belgia, Polonia, Sudan, România- elipsă ș.a.)

3.state cu protuberanțe (Afganistan, Myannmar, Thailanda, R.D. Congo, Namibia).

4. state fragmentate. Aceste tipuri de state cuprind două sau mai multe părți separate între ele, fie prin intermediul unor ape internaționale, fie prin zone de uscat. Experți anticipează că în aceste state, tendințele separatiste se vor accentua.

5.state perforate. Aceste țări se caracterizează prin faptul că, anumite porțiuni din teritoriul lor pătrunde parțial sau integral în teritoriul altei țări. Exemple edificatoare în acest sens, ne sunt oferite de către Lesotho și Africa de Sud.

2.2.Teritoriul terestru

România este așezată în Sud-Estul Europei Centrale (la o distanță aproximativ egală între Moscova și Londra- de aproximativ 2000 de km) teritoriul său fiind încadrat între coordonatele geografice România este cuprinsă între 43o 37’ lat. N (pct. cel mai sudic este orasul Zimnicea) și 48o 15’ (pct. cel mai nordic este orasul Horodiștea. Stat situat în SE Europei Centrale, în nordul peninsulei Balcanice, pe Dunărea Inferioară, cu ieșire la Marea Neagră. România se întinde între 43° 37´ 07´´ și 48° 15´ 06´´ latitudine nordică și 20° 15´ 44´´ și 29° 41´ 24´´ longitudine estică. Paralela 45° (la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord) traversează România la 70 km nord de capitala țării și meridianul 25° longitudine estică (la jumătatea distanței între Coasta Oceanului Atlantic și Muntii Urali) se î ;ntinde la 90 km vest de București. Așezarea României este determinată prin intersecția paralelei de 45 de grade latitudine nordică cu meridianul de 25 de grade longitudine estică, linii care indică jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord, precum și dintre versantul atlantic al Peninsulei Iberice și limite estică a Europei, delimitată de aliniamentul Munții Urali-fluviul Volga –Marea Caspică. Extremitățile geografice ale României se prezintă în felul următor:

cel mai vestic punct: Beba Veche, Timiș (20°17′58″E)

cel mai sudic punct: Zimnicea, Teleorman (43°39′12″N)

cel mai estic punct: Sulina, Tulcea (29°39′10″E)

cel mai nordic punct: Horodiștea, Botoșani (48°14′41″N).

În prezent, percepțiile și teoriile care împart și evaluează puterea unui stat, în funcție de mărimea teritoriului său sunt contrazise de către specialiști în domeniu. Dimpotrivă, factori precum organizarea economică și organizarea socială a națiunii prevalează în mod semnificativ în fața proporției sau mărimii teritoriale. Sunt depășite astfel teorii apărute în secolul trecut, una dintre acestea aparținându-i lui Rantze, care condamna la dispariție statele mici, rezervând un loc central în contextul devenirii umane, statelor mari. Relieful României se caracterizează printr-o mare diversitate și complexitate. Din întreaga suprafață a României, 28% este ocupată de munți (peste 800 m altitudine), 42% de dealuri și podișuri (200–800 m altitudine) și 30% de câmpii (sub 200 m altitudine). Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul teritoriului se află Podișul Transilvaniei, înconjurat de lanțurile muntoase ale Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o treaptă mai joasă, podișuri și câmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor subcarpatice. Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică și spațiului românesc. Relieful structural este pus în evidență de abrupturi și denivelări în Carpați și Podișul Dobrogei de Nord.

Sursa: Romulus Seișanu, Spațiul etnic românesc.

2.3. Frontierele

Frontierele unui stat pot fi diferite, ele fiind determinate de către o întreagă complexitate de factori precum siguranța, moștenirea istorică, înțelegerile și conflictele militare. Granițele unui stat sunt clasificate de către specialiști în trei forme geometrice:

-convexă.

– concavă.

-dreaptă.

O parte importantă a geopoliticii României a fost influențată de forma convexă a frontierelor, în timpul celor două războaie mondiale armatele maghiare și sovietice pătrunzând în spațiul etnic românesc. Specialiștii apreciază că, în situația statelor cu frontiere convexe, inițiativa aparține acestora în situația unei agresiuni venite din partea unui alt stat. Acest tip de abordare presupune dezvoltarea unei atitudine care să elimine izbucnirea conflictelor intereretnice și/sau confesionale. În practică, intervin anumite obstacole reprezentate de următoarele elemente:

-imposibilitatea trasării reale a liniilor frontierelor în raport cu arealele ocupate de către minoritățile naționale și/sau religioase.

-dispunerea geografică variată a diferitelor rase, imposibil de demarcat prin granițele naturale.

– trasarea riguroasă a liniilor de frontieră exact pe linia de demarcație etnică este incomodă pentru viața economică a ambelor etnii.

-găsirea de soluții de compromis și toleranță au un rol foarte important, trasarea liniilor celor mai apropiate de linia etnografică generând concesii minime de ambele părți. România a cunoscut serioase amputări teritoriale, generate de către efectele protocolului adițional secret al pactului de neagresiune Molotov-Ribbentrop (23 august 1939). Din teritoriul național, lipsesc părți importante precum Basarabia și Bucovina Istorică, alături de Herța și Cadrilater, importante și compacte comunități românești trăind astăzi în afara frontierelor României. Lungimea totală a frontierelor României este de 3.149, 90 km, acestea fiind repartizate în felul următor:

Tabel nr. 1. Lungimea frontierelor de stat ale României.

Sursa: Apud Vasile Simileanu, Radu Săgeată, p. 14.

România are o suprafață de 238.391 km pătrați, plasându-se pe locul 11 în Europa și 79 în lume.

2.4. Resursele

Resursele unui stat sunt deosebit de importante pentru viața națiunii care trăiește pe teritoriul acestuia. Ele se clasifică în resurse naturale și în resurse alimentare. Dintre principalele resurse naturale ale României, menționăm petrolul, gazele naturale, cărbunii superiori (huila cocsificabilă, lignitul și cărbunele brun), minereuri feroase și neferoase (zăcăminte de aur, argint, cupru și bauxită), mari resurse de sare, precum și importante resurse nemetalifere. Dintre resursele subsolului menționăm apele minerale, acestea fiind pretabile consumului alături de anumite tipuri de tratamente medicale, România ocupând locul I la acest capitol. Potențialul economic al pieții este evaluat la 22 milioane de consumatori, forța de muncă fiind calificată drept ieftină și calificată, cu un nivel de profesionalizare care o apropie de standardele occidentale, cunoașterea limbilor de circulație internațională, precum engleza, franceza și germana ș.a. La acestea mai pot fi desigur adăugate, intensificarea relațiilor cu statele Europei Occidentale, semnarea unor importante acorduri de liber schimb cu alte state din UE și AELS-Asociația Economică a Liberului Schimb, referitor la produsele industriale nesensibile, încheierea unor tratate de liber schimb cu Republica Cehă, Slovacia, Polonia și Ungaria. România dispune de un potențial turistic semnificativ, neexploatat la adevărata sa valoare, oferind un culoar de tranziție comercial pe cursul Dunării și drumurile comerciale tradiționale. Ieșirea la Marea Neagră oferă posibilitatea dezvoltării portuare în zonele Constanța, Agigea, Sulina, Mangalia. Legătura cu Vestul Europei este asigurată prin canalele Rin-Maine – Dunăre și Dunăre-Marea Neagră, între Marea Nordului (portul Rotterdam) cu Marea Neagră (portul Constanța). Ample facilități economice sunt oferite prin intermediul zonelor libere economice precum Constanța Sud-Agigea și Sulina la Marea Neagră, Giurgiu, Galați și Brăila pe Dunărea Maritimă și Curtici-Arad la frontiera vestică. România este conectată la rețeaua internațională de transport a resurselor de gaze naturale și de petrol prin magistralele Iran-Europa Centrală și Caucaz-Europa Centrală, care-i va asigura o siguranță ridicată și o independență energică, inclusiv prin intemediul centralei nucleare de la Cernavodă. Un rol important revine resurselor energice, într-o strânsă legătură cu evoluțiile din arealul Europei de Sud-Est și pe fondul democratizării de tip occidental a statelor trăitoare în acest spațiu. În contextul actual, România urmărește să joace un rol substanțial, în “procesul de definire și de implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare și de asistență de securitate ale NATO și Uniunii Europene, în Europa Centrală, de est și de sud-est”. România, în calitate de vector dinamic al securității și prosperității în regiunea Mării Negre, are interesul major de a învecina cu state stabile, democratice și prospere deoarece doar acestea au capabilitatea și interesul de a menține pacea și colaborarea între ele, să creeze comunități pluraliste și să aibă un comportament predictibil în domeniul securității.

1.Zone geoenergetice și rute de transport. Sursa: Gheorghe Văduva, Geopolitica. Teorii. Areale. Faliii.Conexiuni. Excurs geopolitic, București, Societatea Scriitorilor Militari, 2013.

Una dintre direcțiile importante ale acestei strategii este reprezentată de preocuparea constantă de a construi un climat de securitate, stabilitate și prosperitate în zona Mării Negre. Plasată la interferența a trei zone de importantă strategică unanim recunoscută – Europa, Asia și Orientul Mijlociu – regiunea Mării Negre reprezintă o arie de tranzit semnificativă a resurselor energetice, însă, în egală măsură, reprezintă și spațiul de manifestare al a unor riscuri de conflict asimetrice (vezi recenta anexare a peninsului Crimeea de către Federația Rusă), cu un impact substanțial asupra securității euroatlantice. Regiunea Mării Negre este, prin urmare, un” conector de importanță strategică, așezat pe coridorul care leagă comunitatea euroatlantică de arealul Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală”.

Capitolul III – UCRAINA: GEOPOLITICĂ ȘI GEOISTORIE

Ucraina este așezată în Europa Orientală. Se învecinează cu Rusia-în nord-est, Belarus- în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria- în vest, România și Republica Moldova la sud-vest, Marea Neagră și Marea de Azov, la sud. Populația sa, de peste 45 milioane de locuitori, este reprezentată în majoritate de ucraineni-77,8 % și ruși 17, 3%, bieloruși – 0,6 %, moldoveni 0,5 %, tătari 0,5%, bulgari 0,4 %, români 0,3%, polonezi 0,3%, evrei-0,2%, alții 1,8%. Religia predominantă este creștin- ortodoxă 83, 7%, limba vorbită fiind ucraineana în proporție de 67 %, urmată de rusă 24%, și altele 9 %, adică româna, poloneza și maghiara. Această configurație confesională accentuează rolul Ucrainei de stat tampon între Europa Centrală și Europa Răsăriteană.

Harta Ucrainei. Sursa: http://www.grida.no/graphicslib/detail/ukraine-topographic-map_cf9a#

Harta Ucrainei. Sursa: http://maps.vlasenko.net/ukraine/ua-map-1.25m.jpg

Conform opiniei lui Zbignew Brzesinki, “dimensiunile geografice, potențialul economic, militar și demografic contribuie la perceperea Ucrainei ca o putere geografică. În același timp, Ucraina a privat Rusia de frontiera cu sud-estul Europei, plasându-se în acea zonă ca un substitut parțial al Uniunii Europene. Ucraina a îndepărtat Rusia de Dunăre, a depresurat Marea de Azov și a separat Bosforul de Crimeeea, iar toate acestea îi conferă o valoarea geostrategică deosebită”. În teritoriile estice, sentimentele populației sunt pro-ruse, limba rusă fiind folosită de către majoritatea locuitorilor, în timp ce în zonele vestice, dominant este sentimentul pro-european, aici folosindu-se limba ucraineană, naționalismul ucrainean fiind la el acasă (D.H.) . Această zonă a fost cunoscută sub sintagma de „Piemontul Ucrainei”, fiind adesea supranumită drept un bastion al ucrainismului. Cifrele recensământului din 2013 indică un procent de 40 % vorbitori de limbă rusă și unul de 53% vorbitori de limbă ucraineană, însă rusa continuă a fi limba elitelor.

Vorbitorii de limbă maternă rusă. Sursa: http://america.aljazeera.com

Vestul Ucrainei corespunde în linii mari, din punct de vedere istoric, efemerei Republicii Vest-Ucrainene (1918-1919). Un aspect important pentru demersul de față, îl constituie faptul că spațiul vest-ucrainean este cel unde s-a născut UPA (Uniunea Insurecționară Ucraineană – D. H.) condusă de către Stepan Bandera. Într-o țară precum Ucraina unde naționalismul se situează (încă) la cote înalte, sugerând mentalități specifice secolului al XIX-lea, orice analiză trebuie neapărat să țină cont de aceste aspecte, cu atât mai mult cu cu cât praxisul politic al unor partide ucrainene precum Svoboda/Libertatea continuă a se inspira masiv din ideologia naționalistă a UPA. Paul Claval, profesor la Sorbona, afirma, într-o lucrare tradusă acum mai bine de un deceniu și în limba română, că „geopolitica… este sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniștilor, reflectă eterogenitatea spațiului, condițiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică ”, în timp ce„geostrategia are un câmp mai restrâns de acțiune”; geostrategia este aceea care „se concentrează asupra raporturilor de forță și asupra logicii armelor” și care „se implică mai ales în domeniul distanțelor și al înaintării”. Același autor afirmă și că„geostrategic, se încearcă să se determine modul în care soluționarea conflictelor este influențată de următorii trei factori: 1. localizarea resurselor aflate la dispoziția actorilor; 2. Mobilizarea lor efectivă în anumite teritorii; jocurile de disimulare și de surpriză permise de teritoriu și distanță”. Zbigniew Brzezinski, afirma, încă acum mai bine de 15 ani: „competiția bazată pe criteriul teritoriilor domină încă chestiunile mondiale…. în această competiție, așezarea geografică este încă punctul de plecare în definirea priorităților externe ale unui stat-națiune, iar mărimea teritoriului național rămâne, de asemenea, unul dintre criteriile majore destabilire a statutului și puterii”. Brezinski ne propune, valorificarea a concepte, jucător geostrategic activ și acela de pivot geopolitic. Potrivit lui Brzezinski, „jucători geostrategici activi sunt acele state care au capacitatea și voința națională de a-și exercita puterea sau influența dincolo de propriile granițe în vederea schimbării actualei situații geopolitice într-o măsură care afectează interesele Americii”. Autorul citat aici subliniază faptul că, jucătorii geostrategici activi sunt state care au „potențialul și/ sau predispoziția de a fi instabile din punct de vedere geopolitic”, precum și că, „din diferite motive – căutarea ‘măreției’ naționale, împlinirea ideologică, mesianismul religios, creșterea puterii economice – unele state” din aceastăcategorie „chiar caută să obțină dominația regională o poziție mondială”. În contrast cu jucătorii geostrategici (care au nu doar resursele necesare, ci mai ales voința de areconfigura, politicește vorbind, în folosul propriu, teritorii aflate dincolode propriile granițe), „pivoții geopolitici sunt acele state a căror importanță decurge nu din puterea sau din motivația lor, ci mai degrabă din așezarea lor sensibilă și din consecințele situației lor potențial vulnerabile pentru comportamentul jucătorilor geostrategici”. Mai precis, „pivoții geopolitici sunt desemnați de poziția lor geografică”; aceasta „în unele cazuri le conferăun rol special fie în asigurarea accesului în zone importante, fie în refuzarea accesului la resurse pentru jucătorii importanți”. În legătură cu poziția și rolul de pivot geopolitic ale Ucrainei, Brzezinski afirmă următoarele: „Ucraina, un nou și important spațiu pe tabla de șah care este Eurasia, este un pivot geopolitic deoarece simpla sa existență ca țară independentă ajută la transformarea Rusiei”. Mai precis, „fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu eurasiatic. Rusia fără Ucraina poate să aspire încă la statutul de imperiu, dar atunci ar deveni un stat imperial cu precumpănire asiatic, pasibil de a fi atras în conflicte care îl vor slăbi – cu statele central-asiatice”. Dimpotrivă, nota Brzezinski, „dacă Moscova își recapătă controlul asupra Ucrainei” (o Ucraină importantă datorită masei totale a populației, datorită resurselor naturale notabile, ca și datorită largii sale ieșiri la Marea Neagră), „Rusia câștigă automat, din nou, mijloacele necesare pentru a deveni un puternic stat imperial”, întins nu doar în Asia, ci „în Europa și în Asia”. Brzezinski mai atrăgea atenția și asupra faptului că„Pierderea independenței de către Ucraina ar avea consecințe imediate pentru Europa Centrală, deoarece ar transforma Polonia în pivotul geopolitic de pe frontiera estică a unei Europe unite”. Exact această perspectivă este aceea care îngrijorează Polonia, țară care a cerut NATO, între altele, desfășurarea a două brigăzi grele de trupe ale unor state occidentale (chestiune asupra căreia vom reveni pe parcursul acestui studiu). Și subliniem aici că nu numai Polonia se află la Vest de Ucraina, ci și România. Mai aproape de zilele noastre, alți autori reiau – și completează– maniera în care poate fi înțeleasă, din perspectivă geopolitică și geostrategică, actuala criză din Ucraina. Așa de exemplu, Robert D. Kaplan susține, într-o carte foarte recent tradusă și în limba română, că dezmembrarea URSS în 1991 a condus la situația în care „Rusia s-a văzut redusă la dimensiunile ei cele mai mici, de dinaintea domniei Ecaterinei cea Mare”. În plus, Moscova s-a confruntat și cu problema constituită de faptul că suprafața teritoriului – redusă, dar totuși uriașă – „trebuia protejată, de acum înainte, de o populație doar cu puțin mai mare de jumătate din cea a fostei Uniuni Sovietice”. Robert D. Kaplan crede și că, deși preocupat tot mai mult de situația din Asia, „Putin nu a renunțat cu totul la dimensiunea europeană a geografiei ruse. Dimpotrivă, concentrarea asupra Ucrainei ca parte dintr-un efort mai vast de refacere a sferei de influență rusești în zonele învecinate Rusiei demonstrează dorința lui ca Rusia să se ancoreze în Europa, fie și în termeni nedemocratici”. Lucrarea din care cităm aici pune în evidență și faptul că„Ucraina reprezintă statul-pivot care în sine și prin sine transformă Rusia”, precum și faptul că„învecinându-se cu Marea Neagră la sud și cu fostele țări-satelit est-europene la vest, simpla independență a Ucrainei ține Rusia în mare măsură în afara Europei”. Subliniem aici că această evaluare foarte recentă a relevanței geostrategice a Ucrainei (evaluare care pune în lumină, chiar dacă în mod indirect, o parte importantă dintre sursele agresiunii Rusiei în Crimeea și, mai recent, în alte câteva regiuni cu consistentă populație rusofonă și rusofilă din Ucraina de Est) este întemeiată, în linii mari, pe construcția conceptuală pe care o propunea, încă din a doua jumătate a anilor 1990, Zbigniew Brzezinski, la care ne -am referit deja. Descurajarea nu înseamnă însă doar pregătiri consistente și credibile pentru folosirea, la nevoie, a forței militare, ci și exprimarea în spațiul public, în termeni lipsiți de orice echivoc, a voinței politice de a reacționa la agresiune și / sau la escaladarea presiunilor asupra unor țări aliate și partenere. Exact aceasta a făcut, între altele, vicepreședintele Joe Biden, care a efectuat o vizită oficială la București (activitate diplomatică practic complementară vizitei oficiale a președintelui Barack Obama în Polonia). Biden a făcut, între altele, trimitere directă valoarea geostrategică a României în contextul crizei din Ucraina. El a afirmat că, „România este importantă pentru America. România contează ca partener militar în Irak, înAfganistan. Contează ca aliat situat la mai puțin de 450 de km de agresiunea rusească din Crimeea”. Biden a făcut însăși afirmații clare privind voința politică a SUA. În condițiile în care „românii se află acum într-o zonă mai dificilă”, spunea înaltul demnitar american, „împărtășim preocuparea României cu privire la evenimentele din Ucraina și am condamnat împreună intervenția militară ilegală a Rusiei și ocuparea Crimeei de către aceasta”. Biden a precizat în termeni lipsiți de orice echivoc și că„preocuparea României cu privire la apărarea și securitatea sa este de înțeles. Intervenția militară ilegală a Rusiei din Ucraina și continuarea încălcării suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei de către aceasta evidențiazăcât de important este să ne asigurăm că aliații au încredere în angajamentele exprimate în Articolul 5 al Tratatului NATO. În parte, scopul vizitei mele este să subliniez angajamentul de neclintit al SUA față de garanțiile de apărare colectivițărilor din Europa. În ultimele săptămâni, SUA și alți aliați NATO au luat o serie de măsuri pentru a consolida prezența noastrămilitarăîn România și în Europa Centralăși de Est. În prezent, infanteriștii marini americani care fac parte din „Forța Rotațională a Mării Negre” („Black Sea Rotational Force”), o forță care include 250 de infanteriști marini și marinari de la Baza Aeriană „Mihail Kogălniceanu” desfășoară în România exerciții cu soldați români pentru creșterea interoperabilității și asigurarea nivelului de pregătire”. În timpul discursului rostit, la 20 mai 2014, la Baza Aeriană Otopeni, în fața participanților români și americani la exercițiul militar comun intitulat Carpathian Spring, vicepreședintele Joe Biden folosea formulări încă și mai tranșante: el afirma că atașamentul SUA față de ideea apărării colective, așa cum e aceasta definită de Articolul 5 al Tratatului întemeietor al NATO, „constituie o obligație sacră din punctul nostru de vedere – o obligație sacră nu doar la momentul actual, ci oricând”. Adresându-se apoi, în mod direct, participanților români, Biden spunea: „Puteți conta pe noi. Punct. Noi facem ceea ce spunem, și suntem cât se poate de serioși când spunem ceva”. Acest punct de vedere este, așa cum am precizat deja, complementar cu acela exprimat, câteva zile mai târziu, de către președintele Obama, în timpul unei vizite în Polonia. Obama a declarat cu acel prilej că„am venit aici, mai întâi de toate, ca sărea afirm angajamentul SUA fațăde securitatea Poloniei. Ca aliați NATO, noi avem obligația apărării noastre colective, potrivit Articolului 5”, precum și că„astăzi, anunț o nouă inițiativă menită să consolideze securitatea aliaților noștri din Europa. În cadrul acestui efort și cu sprijinul Congresului, SUA va pre-poziționa mai mult echipament militar în Europa. Vom lărgi exercițiile și pregătirea întreprinse împreunăcu aliații, spre a mări capacitatea de a fi gata de acțiune a forțelor noastre… Vom mări numărul militarilor americani –din forțele terestre și aeriene – care se vor roti continuu în țările aliate din Europa Centralăși de Est. Și vom accelera și consolida parteneriatul cu Ucraina, Moldova și Georgia”. Obama preciza, cu aceeași ocazie: „cer Congresului să aprobe până la un miliard de dolari pentru sprijinirea acestuiefort, care vafi o demonstrațe puternică a angajamentului de nezdruncinat al Americii față de aliații noștri din NATO”. Președintele SUA preciza, cu aceeași ocazie, și că, împreună cu mai mulți lideri politici europeni, a decis că„noi provocări din partea Rusiei vor fi întâmpinate cu noi costuri pentru Rusia, incluzând, dacă e necesar, sancțiuni suplimentare”. Iată ce declara, Sergiu Celac, în ianuarie 2014, „Este de reținut că regiunile mari ale Ucrainei, limitrofe cu România pe segmentul nordic, Ujgorodul și Cernăuțiul, au votat cu Partidul Regiunilor și cu președintele Ianukovici la ultimele alegeri, dar acum par a se fi alăturat coaliției pro-europene. O evoluție perfect logică. Nu același lucru se poate spune despre Bugeac (fostele județe Cahul, Ismail și Bolgrad), aparținător de regiunea militară Odessa, care se întinde până la gurile Dunării. Consecința geopolitică a unei eventuale fracturi ar fi că România ar fi din nou, direct sau indirect, vecină geografic cu Rusia, și anume în zona cea mai vulnerabilă din punct de vedere strategic, cea a gurilor Dunării. Această perspectivă oferă un motiv serios de reflecție. Deci, un reviriment în prioritizarea rațională a acțiunii de politică externă a României, în contextul alianțelor pe care le are, cred că se va amâna automat pentru începutul anului 2015, când acest exercițiu devine inevitabil. Avem un an în care, pe fondul unei previzibile apatii în materie de politică externă, să ne pregătim pentru ceea ce va trebui neapărat să facem începând de anul viitor. Oricum, situația va fi atunci alta din punctul de vedere al lanțului de comandă în zona politicii externe. Cred că la nivelul nostru, al experților, analiștilor și exponenților societății civile, ar trebui să începem să ne gândim mai serios asupra priorităților acestui viitor apropiat, în mod sistematic și responsabil. Între timp, evoluțiile din Ucraina pot lua oricând o turnură imprevizibilă. Trebuie să fim pregătiți pentru opțiunile pe care vom fi chemați să le punem pe masa Europei, dar și pentru ceea ce avem de făcut noi aici, în România”.

Teorii geopolitice cu privire la spațiul ex-sovietic

Halford Mackinder- ,,Axa geografică a istoriei’’ aplicabilă spațiului geopolitic ex-sovietic

Spațiul ex sovietic este definit ca acel spațiu aparținător până în 1991, fostei Uniunii Socialiste a Republicilor Sovietice-URSS.

Sir Halford John Mackinder (15 February 1861 – 6 March 1947). Teoria „pivotului geografic al istoriei” a fost dezvoltată și completată cu o noua teorie „Insula Mondială” (World Island). „Insula mondială este o masă continentală compactă, înconjurată de oceanul planetar: zona Europa–Asia–Africa. Denumirea pe care Mackinder i-a dat-o „Heartland” deriva din însușirile pe care i le atribuise: locul principal de dispunere al omenirii pe planeta noastră. „Cine stăpânește Europa de Est, domina Heartland-ul. Cine stăpânește Heartlandul domina Insula Lumii. Cine stăpânește Insula Lumii domină întreaga lume”. Evoluția Europei în secolul XX demonstrează clar ca formula lui Mackinder  nu a făcut o carieră teoretica excelentă, însă faptele arată că oamenii politici care au conceput arhitectura relațiilor internaționale și a granițelor după cele două războaie mondiale au fost puternic influențați de concepția sa”.

Nicolas Spykman –mutarea centralității către rimland

O altă încercare de a corela geografia cu politica globală este reprezentată de „teoria țărmurilor„ („rimland theory"), lansată de Nicholas Spykman. Profesor de relații internaționale la Universitatea Yale, Spykman s-a născut la Amsterdam, unde a făcut și studiile, după care a plecat în SUA, primind cetățenia americană în 1928. Publică două lucrări importante chiar în perioada celui de-al Doilea Război Mondial: America's Strategy in World Politics (1942) și The Geography of the Peace (1944). Ultima lucrare, la care o să facem referire în continuare, a apărut la un an după stingerea din viață a autorului. Cum precizează și Frederick Sherwood Dunn, directorul Institutului de Studii Internaționale de la Yale, institut întemeiat de Spykman, „The Geography of the Peace” are drept punct de plecare cursul predat de autor în 1942, care propunea o analiză din perspectivă geopolitică a problemelor de securitate cu care erau confruntate Statele Unite.19 Stenograma cursului și hărțile utilizate de Spykman au fost, după aceea, pregătite pentru tipar de către asistenta sa, Helen R. Nicholl. Noua formulă introdusă era: „Cine stăpânește Rimland-ul, domina în Eurasia; cine stăpânește Eurasia, controlează soarta lumii”.

Capitolul IV -CRIZA UCRAINEANĂ: ORIGINE, EVOLUȚIE, IMPLICAȚII

4.1.Paradoxurile identitarismului național ucrainean: dilemele și disputele teritoriale ucraineano-ruse

Una dintre cele mai întinse țări europene, Ucraina (a șaptea în ierarhia suprafeței de 603. 000 km pătrați) are o istorie complexă, strâns legată de înființarea și evoluția Rusiei Kievene. Pentru lungi perioade multe dintre teritoriile sale s-au aflat sub administrația imperiilor și statelor vecine precum Polonia, Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar. Toponimul „Ucraina” nu era denumirea unei țări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziția ei geografică. „Ucraina” (cuvînt derivat din „ukraina” sau „okraina”) din limba rusă se traduce: „la periferie”, „la margine” sau pur și simplu „periferie”. de la «kraina» «țara de margine» (numele este derivat de la kraj, kroj, însemnând tăietură, limită, margine, frontieră) –, locuit firesc de către ucraineni, numiți în anumite documente ale vremii și rusini. Termenul de Ucraina a fost folosit, într-o cronică, pentru prima dată, în 1187. Arealul sau Urheimat-ul ucrainean este reprezentat de spațiul marginal aparținând Galiției, Slovaciei, Cehiei, Ungariei și desigur al vestului Ucrainei actuale. Sintagma de Ucraina și de ucraineni a fost folosită încă din secolul XII, în cronicile latine fiind utilizat termenul de «Ruthenia». Termenul de kraina desemnează, în mod obligatoriu, realitatea geografică așezată pe malul mijlociu al Niprului cu centrul în zona Kiev. Această precizare se cuvine a fi făcută, întrucât, mai exista o Kraina așezată geografic între Serbia și Croația. Kraina înseamnă în realitate, țară de margine, însă nu față de Moscova – cum eronat explică anumite texte rusești – ci în raport de Vilnius, capitala Marelui Ducat al Lituaniei. În secolul al XVII-lea termenul s-a generalizat și răspândit asupra teritoriilor controlate de către hatmanul Bogdan Hmelnițki. Sintagma de ruteni a rămas astfel în folosință numai pentru ucrainenii din Galiția, Bucovina și nordul Ungariei, partea de vest a Ucrainei. Românii i-au numit ruși pe locuitorii Galiției (Haliciului) cu referire la ucraineni precum și cei din Podolia, în cazul ucrainenilor din Ucraina (Malorusia) istorică folosind etnonimul de maloruși și chiar pe acela de cazaci (acest termen desemnează o unitate militară și nicidecum o etnie). Cronicarul Anonymus utilizează termenul de «kraina» desemnând spațiul Galiției și Lodomeriei, unde rutenii, conform explicațiilor sale, și-ar fi stabilit așezările lor, la margine, pentru a apăra țara. Etnonimul de rutean a pătruns astfel – pe filieră germană – în istoriografie, desemnându-i pe toți ucrainenii care locuiau în vestul Ucrainei de astăzi, în teritoriile aflate sub administrația Imperiului Habsburgic.

Marele Ducat al Moscovei. Sursa: http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b5971534d

Este foarte importantă folosirea etnonimului de rutean până în 1918, utilizarea acestuia după această dată este cel puțin eronată, în opinia noastră, întrucât s-a constituit un stat ucrainean Ucraina. Istoricii și lingviștii secolului al XIX-lea au împărțit grupurile etnice care își au originea în marele grup al slavilor de est în următoarele denumiri: rușii mari (rușii), rușii mici (ucrainenii) și bielorușii. Identitatea ucrainenilor s-a dezvoltat începând cu secolul al XVI-lea iar a rușilor odată cu Rusia imperială. Ucrainenii și rușii își au origine comună din perioada Rusiei Kievene (sec.X–XIII), cunoscută si sub sintagma de „perioada tuturor rușilor”. Rusia Kieveană este văzută de către istoriografia rusă și occidentală drept „leagănul celor trei națiuni slave de est”, ea figurând și drept casa unei „vechi naționalități ruse” în scrierile istoricului Vasili Kliucevski, părintele istoriografiei ruse. Școlile istoriografice ucrainofilă, rusofilă și sovietică valorifică și mitizează moștenirea cultural, etnică și spirituală a Rusiei Kievene aceste demersuri având un puternic impact asupra conștiinței naționale ucrainene și ruse. Istoriografia sovietică (teză preluată de către istoricii ruși precum și de unele organizații panslaviste ucrainene) consemnează o naționalitate rusă veche, din care mai târziu, s-ar fi desprins identitățile naționale rusă, ucraineană și belarusă, evenimentul producându-se sub efectul preluării teritoriilor statale în urma invaziilor mongole, și a anexării „pământurilor lui Rus” de către Lituania și Polonia. Școlile istoriografice sovietice și filoruse plasează apariția ucrainenilor foarte târziu, abia în secolul al XVII–lea, după disoluția Rusiei Kievene. Inserând un balast ideologic comunist evident, școala istoriografică comunistă plasează apariția ucrainenilor în secolul al XIV-lea până la reunificarea realizată prin intermediul Tratatului de la Pereieslav (1654). În viziunea istoriografiei ucrainene un rol important îl are Istoria Ucrainei (Toronto, 1988, reeditată de mai multe ori până în prezent) scrisă de către Orest Subtelny. Acesta revalorizează moștenirea Rusiei Kievene, înțeleasă drept o creație și o moștenire ucraineană, acest prim regat ucrainean fiind succedat de un al doilea aparținând prințului Danylo Halytskyi, Galiția-Volînia. În monumentala lucrare a istoricului Orest Subtelny, originile rușilor sunt plasate în spațiul geografic ucrainean (Kiev, Chernihiv sau Periaslav) de unde ar fi emigrat spre nord. Într-o asemenea abordare, ucrainenii devin nici mai mult nici mai puțin, decât frații mai mari ai rușilor. Rusia Kieveană este astfel redescoperită și revalorizată, alături de alte culture slave mai vechi, devenind baza unei istorii studiate și predate în manualele școlare ucrainene după 1991. Școala istoriografică est-slavă propune o viziune centristă, plecând de la originea comună reprezentată de către Rusia Kieveană pentru națiunile rusă, ucraineană și bielorusă. În felul acesta, sunt eliminate mitizările și politizările excesive, promovându-se europenismul și egalitatea dintre ruși, ucraineni și bieloruși. Istoricii sunt de acord cu faptul că, ucrainenii reprezintă un popor aparținător grupului slav estic sau răsăritean alături de ruși și bieloruși (belaruși). Grupul etnic este definit drept o comunitate în general numeroasă răspândită pe un anumit teritoriu și care împărtășește un set de elemente comune: limba (care dialectical poate fi mai mult sau mai puțin diferențiată), obiceiuri, credințe, precum și o anumită „conștiință de neam”. Orice grup etnic are un ethos care înseamnă un set de valori fundamentale împărtășite de către toți membrii grupului și care fac parte din definiția sa. Vatra de formare a poporului ucrainean – Urheimat, pravlast – o reprezintă, în linii mari, teritoriul Ucrainei de azi, deși și în această privință pot exista câteva nuanțări. Statul ucrainean s-a constituit plecând de la mitul botezului precum și al prințului-sfânt (martir) la fel, ca în cazul Rusiei, spre exemplu. Prima creație statală o reprezintă, așa cum arătam în rândurile de mai sus, Rusia Kieveană, în realitate, o federație de teritorii și ducate proto-ucrainene, proto-ruse și proto-belaruse. Rusia Kieveană a evoluat devenind statul cu cea mai mare întindere din Europa între secolele X-XI. Analizarea identităților etnoculturale ale Rusiei Kievene reprezintă un element definitoriu pentru a înțelege dimensiunea identității naționale ucrainene. În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor și mongolilor din secolele al XII-lea și al XIII-lea, care subjugă în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239–1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiția-Volînia, care a intrat în conflict cu Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei. Războaiele purtate de Polonia împotriva mongolilor în cursul secolului al XIV-lea, a adus o parte a Ucrainei sub controlul Republicii Nobiliare Polono-Lituaniene (constituită în 1569, Lublin), instaurându-se o administrație poloneză. În această zonă au fost colonizați polonezi, germani, armeni și s-au stabilit numeroși evrei. În 1648 cazacii ucraineni (alături de alte populații) s-au revoltat împotriva polonezilor, plasându-se sub protecția rușilor (1654, Tratatul de la Pereiaslav) care le-au garantat autonomia internă. Cu acest prilej, hatmanul Hmelnițki a jurat credință țarului Alexei de Romanov, momentul devenind unul de referință în istoria Ucrainei. Însă, restul teritoriilor ucrainene s-au aflat pentru secole bune sub aministrația statului polonez. Rușii nu și-au respectat însă angajamentele luate prin acest tratat. Frontierele politice n-au determinat granițele lingvistice, două limbi slave (ucraineana și belarusa) au putut să se dezvolte în cadrul Marelui Ducat Lituanian (populația ucraineană a evoluat între limite statale discontinue). Acest fenomen, a determinat și o evoluție lingvistică particularizată, în mod firesc având loc și primele separatisme: în 1569 ucrainenii și bielorușii s-au separat prin granițele stabilite în Coroana poloneză și Marele Ducat al Lituaniei, apariția și dezvoltarea în Ucraina a cazacilor cu propria lor cultură identitară, renașterea Kievului drept centru cultural important, aspecte care au contribuit la separarea ucrainenilor din interiorul Coroanei poloneze de cei din Marele Ducat al Lituaniei. Limba ucraineană a evoluat în principal, datorită contribuțiilor fundamentale aparținând lui Taras Sevchencko, Yuri Fedkovici, Ivan Franko, Mihail Dragomanov, Mykhaylo Kotsiubynsky ș.a. În această perioadă, are loc dezvoltarea conștiinței naționale burgheze, a elitelor ortodoxe (mai târziu greco-catolice), a cazacilor și a clerului, într-un context de educare a poporului ucrainean pe fondul unor influențe renascentiste târzii, ulterior de cultura specifică Reformei, a barocului. Astfel, s-au creat premisele formării unei conștiințe ucraineano-căzăcești și chiar a unei entități statale etno-lingvistice. Ulterior, Ucraina a fost integrată în Rusia (Dieta de la Pereiaslav, 1654 de care aminteam anterior), iar identitatea statală ucraineană a fost dezvoltată prin intermediul statului hătmănesc al cazacilor. O analiză riguroasă a relațiilor ruso-ucrainene în timp, ne dezvăluie o influență puternică a Imperiului Rus asupra evoluției/involuției statalității, spiritualității și culturii Ucrainei. Contextul politic și social n-a favorizat dezvoltarea unui stat de sine stătător în cazul ucrainenilor, istoria fiind chiar – parafrazându-l pe istoricul ucrainean Orest Subtelny -, vitregă cu aceștia, raportat la o geografie atât de binevoitoare. Ucrainenii au jucat totuși, un rol important în cadrul Imperiului Rus, cazacul (ucrainean) Alexei Razumovski căsătorindu-se cu țarina Elisabeta (1741–1762). Multe gubernii (provincii- D . H.) erau conduse de către ucraineni, acestea bucurându-se de o însemnată autonomie. În cadrul Imperiului Rus, ucrainenii și-au păstrat și dezvoltat o identitate etnică, spirituală precum și organizare administrativă proprie, de sine stătătoare, situație care a atras atenția nedorită a țarinei Ecaterina a II-a (1762–1796) cunoscută drept Ecaterina cea Mare care a inițiat și promovat o politică de “rusificare”. În 1764 împărăteasa Ecaterina a II-a l-a înlăturat pe Kyryl Rozumowski, ultimul hatman ucrainean ales. În 1764 odată cu desființarea Hatmanatului cazacilor zaporojeni, ucrainenii au fost integrați în Imperiul Rus. În 1775 Secea Zaporojeană a fost distrusă de către armatele țariste, ucrainenii fiind supuși unor atrocități teribile. Școlile în limba ucraineană au fost închise, cultura și educația fiind supuse unui proces complex de rusificare. Destrămările teritoriale intervenite pe fondul unor metamorfoze geopolitice cunoscute i-au plasat pe ucraineni sub administrații și influențe cultural-politice și spirituale diferite, fapt care a determinat evoluții, tipologii și mentalități diverse. Acestea erau ușor sesizabile la nivelul elitelor și mult mai greu la nivelul țărănimii ucrainene, numeroasă, compactă și în mod tradițional conservatoare. Această perioadă este caracterizată în istoriografia ucraineană drept a “doua renaștere națională”. O puternică activitate în favoarea creării unei Ucraine independente s-a desfășurat în Galiția/Halicina poloneză și Bucovina Habsburgică, cele două provincii care urmau să constituie la un moment dat, o singură entitate etnopolitică în viziunea lui P. Dragomanov, M. Hruszewski ș. a. Împărțirile succesive la Poloniei (1772, 1793 și 1795) au plasat întreaga Galiție sub administrația Imperiului Austriac/Austro-Ungar până în 1918. Între rimp, Galiția a devenit un veritabil ”Piemont ucrainean”, aici înființându-se o mulțime de organizații, societăți și partide politice ucrainene cu o activitate deosebit de intensă în cursul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. Dezvoltarea puternică a naționalismului la începutul, dar mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a permis și motivat formarea unei conștiințe naționale proprii și în cele din urmă a condus și la apariția unui stat de sine stătător denumit Ucraina în 1918. Galiția, parte integrantă a statului medieval polonez, a dezvoltat simboluri istorice și afective deosebit de importante pentru polonezi, ucraineni și evrei, în mod predilect. Ucrainenii se aflau într-un număr foarte mare în Galiția, așezați majoritar și predilect în zonele rurale, spre deosebire de polonezi majoritari în zonele urbane și într-o proporție ceva mai mică în regiunile rurale. Elitele în principal au fost poloneze, un procent modest fiind ocupat de „intelighenția” ucraineană, rolul acestora – după cum vom constata în rândurile următoare – în crearea identității naționale ucrainene a fost unul important. Lwόw pentru polonezi, Lvivul pentru ucraineni sau Lemberg pentru austrieci a însemnat un centru politic, cultural, spiritual, economic, administrativ foarte important pentru naționalitățile mai sus enumerate. Elitele erau în mod foarte clar, fie de etnie poloneză ori polonizate – procentul evreilor era și el semnificativ – însă țăranii erau în bună măsură de naționalitate ucraineană. Această realitate a devenit mult mai vizibilă odată cu dezvoltarea sentimentului național-identitar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dezvoltarea conștiinței și a limbii literare ucrainene, separarea de Rusia și influența acestei reprezintă evenimente și procese sensibile și complicate, vizibile în cursul secolului XIX și începutul secolului al XX-lea. „Intelighenția” ucraineană formată în mare măsură din intelectuali și-a asumat sarcina dezvoltării sentimentului și spiritului național identitar. Înainte de 1914 s-a dezvoltat o puternică atitudine și mișcare radicală ucraineană (însă și antirusă) prin activitatea lui Ivan Franko, Mihailo Pavliuk și Youlian Bachynskyj. Aceste acțiuni ale ucrainenilor din Galiția au avut un puternic ecou în Imperiul Rus, unde anumiți lideri în frunte cu istoricul Mihailo Hruszewski au început acțiuni în spațiul public în favoarea unui stat ucrainean de sine stătător. Din cauza poziției autorităților ruse Mihailo Hruszewski a fost arestat în 1916. Interesele ucrainenilor occidentali erau reprezentate în cadrul Clubului Parlamentar Ucrainean din legislativul austriac de către Evgheni Petrusevici. Între timp, izbucnirea revoluției bolșevice a pus în lumină problema reunirii teritoriilor ucrainene aflate sub administrație rusă într-un singur stat, complicând situația în întreaga regiune. Pericolul instaurării bolșevismului a determinat o evoluție și succesiune rapidă a evenimentelor. Modificările teritoriale n-au părut a fi realizabile decât odată cu intrarea Statelor Unite ale Americii în război și înclinarea definitivă balanței în favoarea trupelor Antantei. Ucraina Vestică/Occidentală a beneficiat de puternice influențe civilizatoare occidentale venite din partea culturii central-europene în vreme ce Ucraina Estică a fost puternic supusă unei presiuni de factură rusă, fapt care și-a pus puternic amprenta asupra destinului și construcției națiunii ucrainene. La 26 februarie 1917 la Kiev s-a desfășurat Primul Congres Național Ucrainean formându-se Rada Centrală Ucraineană. Republica Populară Ucraineană (în limba ucraineană Укpаїнcька Hаpoдна Pecпyблiка, Ukrayins’ka Narodna Respublika) s-a format în martie 1917 la Kiew, când Rada Centrală (autonomă) a Ucrainei, sub conducerea istoricului Mihailo Hrusevski a proclamat Republica Ucraineană (23 iunie 1918). În iulie 1917 Rada i-a încredințat lui Vladimir Vinnincenko sarcina formării unui guvern ucrainean în cadrul căruia atamanul Semion Petliura se ocupa de problemele militare. Bolșevicii preluând puterea (25 octombrie/7 noiembrie 1917), Rada Centrală a proclamat, la 25 decembrie 1917, independența Republicii Populare Ucrainene. La sfârșitul anului 1917 au apărut disensiuni în sânul Radei Centrale și a conducerii Republicii Populare Ucrainene, apărând un curent autonomist susținut de hatmanul Pavel (Pavlo) Skoropadski, sprijinit de către germani. Acesta a condus Ucraina în intervalul martie-noiembrie 1918. La 22 ianuarie 1918, Rada a proclamat Republica Ucraineană „liberă și suverană”. După destrămarea Imperiului austro-ungar, polonezii au preluat controlul regiunilor de Vest, iar ucrainenii în regiunile de Est. La 1 noiembrie fost proclamată Republica Vestică Ucraineană care și-a extins controlul și asupra Lwów-ului, majoritar polonez, izbucnind, din acest motiv, conflicte între entiitățile militare și civile ucrainene și poloneze. Consiliul Național Ucrainean a preluat oficial puterea la Lemberg (Lwów), Stanislau și Tarnopol. Acest Consiliu a proclamat, la 13 noiembrie 1918, Republica Populară Vest Ucraineană care cuprindea, în afară de Estul Galiției, Ucraina Subcarpatică și o parte din Bucovina. Din acest motiv, au izbucnit rapid conflicte între ucraineni și polonezi pe de o parte, și români și ucraineni pe de altă parte. La sfârșitul lunii noiembrie 1918 Comitetul Național Polonez din Paris a protestat din cauza deciziei germanilor de a ajuta la formarea unui stat ucrainean în detrimentul celui polonez. Ucrainenii însă, au supralicitat, anuanțând Parisul că înființaseră deja, un stat propriu care includea și Estul Galiției, Ucraina Subcarpatică precum și o parte din Bucovina. Înainte de semnarea păcii de la Brest-Litovsk dintre Rusia Sovietică și Puterile Centrale, la 13 martie 1918, armata bolșevică a impus la Harkov un „guvern sovietic ucrainean”. Acesta a proclamat Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Trupele bolșevice au ocupat Kievul la sfârșitul lunii februarie 1918. Conform prevederilor tratatului de la Brest-Litovsk, bolșevicii au fost nevoiți să recunoască independența Republicii Populare Ucrainene. La 22 noiembrie fost recucerit de către polonezi orașul Lwów (Lemberg), iar până la începutul lunii ianuarie 1919, întreaga regiune a intrat sub controlul polonezilor. Mareșalul Ferdinand Foch, a propus soluția unui armistițiu între polonezi și ucraineni, iar Lwów-ul, majoritar polonez, trebuia cedat Poloniei, zona petroliferă urmând să intre sub controlul Ucrainei.

Evoluția etnică a teritoriilor ucrainene, 1919. Sursa: http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/btv1b84464168

În cadrul ședinței Consiliului Suprem consacrat armistițiului polono-ucrainean din 3 februarie 1919, mareșalul Ferdinand Foch a solicitat sprijinirea Poloniei, deoarece prin ocuparea Lwów-ului de către trupele ucrainene se putea ajunge la căderea guvernului polonez. David Lloyd George s-a opus cu îndârjire, în ședințele Consiliului Suprem din 22 și 23 ianuarie 1919, trimiterii trupelor comandate de către generalul Stanisław Haller. Trei săptămâni mai târziu, la mijlocul lui februarie 1919, au început în mod oficial ostilitățile militare dintre Polonia și Rusia Sovietică. Guvernul ucrainean, condus de către Evgheni Petrușevici, a intrat în orașul Stanislawów unde, la 3 ianuarie fost proclamată unirea celor două Ucraine. Cele două Ucraine de la Lvov (UNR) și Kiev (ZUNR) s-au unit în mod oficial la 21 ianuarie 1919. La 22 ianuarie 1918, Rada a proclamat Republica Ucraineană „liberă și suverană”, liderii ucraineni purtând negocieri la Berlin, Viena și Budapesta. În cadrul Păcii de la Brest-Litovsk s-a cerut ca provinciile Galiția, Bucovina și Carpatorusia să fie incluse în Galiția de Vest, cu garantarea deplinei autonomii. Prin tratatul secret din 27 ianuarie/9 februarie 1918, cu Rada Centrală a Ucrainei Puterile Centrale au acordat importante concesii Ucrainei, stabilindu-se apariția unui Kronland ucrainean care regrupa sub egida monarhiei de Habsburg teritorii precum Galiția Occidentală, precum și partea de nord a Bucovinei. Este vorba de mult invocatul acord ,,pâine contra teritorii”, prin care Ucraina se obliga – în schimbul ajutorului militar contra bolșevicilor – să furnizeze un milion de tone de grâu și alte produse alimentare. Teritoriile cedate Ucrainei conțineau o consistentă și foarte activă majoritate etnică poloneză motiv pentru care liderii politici polonezi (Maryan Seyda) au protestat energic. Același efect l-a avut și cedarea părții ucrainene a districtului Chelm, în capitala Franței reaprinzându-se disputele ucraineano-poloneze. În districtul Chelm, polonezii reprezentau 66% iar ucrainenii doar 33,8%. Consiliul de Regență de la Varșovia și-a manifestat indignarea față de aceste cedări teritoriale realizate de austrieci în favoarea ucrainenilor. În plus, tratatul conținea o clauză secretă prin care lua naștere un stat al rutenilor (ucrainenilor) care ar fi urmat să includă și Bucovina. Înaltele Puteri Aliate și Asociate (Franța, Marea Britanie, Italia) n-au recunoscut încă de la început existența vreunui stat de sine stătător existând o perioadă de incertitudine în manifestarea vreunei acțiuni diplomatice în problema ucraineană. La 1 aprilie 1919 Syderonko a prezentat în fața lui Georges Clemenceau un Memoriu de protest față de intenția atribuirii Poloniei a unor teritorii precum Cholm, Podlachia și Volânia. Eșecul ucrainenilor de a-și rezolva problemele cu ajutorul Conferinței Păcii a fost însoțit de serie de mișcări militare, civile și politice în teritoriul etnic ucrainean. La 18 iunie 1919 această problemă a figurat din nou pe agenda discuțiilor Consiliului Suprem, acesta acceptând ocuparea militară a Galiției de către trupele poloneze. La 2 iulie 1919, ucrainenii au reacționat ferm în fața deciziei Consiliului Suprem, acuzându-l de favorizarea părții poloneze. La 11 iulie 1919, Consiliul Suprem a informat delegația ucraineană despre faptul că polonezii primiseră acceptul de a administra civil Galiția. Un alt motiv de nemulțumire pentru partea ucraineană, l-a reprezentat înțelegerea dintre polonezi și români în sensul stabilirii unei frontiere comune în Galiția pentru a se apăra reciproc de pericolul bolșevic. Interesul României și Poloniei în crearea unui front antibolșevic a fost expus și acceptat de către Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Delegația ucraineană a protestat energic pe 17 mai 1919 împotriva recunoașterii părții de nord a Bucovinei drept teritoriu românesc, arătând că acesta figura în revendicările sale teritoriale. Tratatul cu Austria s-a semnat la 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye de către Înaltele Puteri Aliate și Asociate, cu excepția Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia) și a României. Plasată la marginea marilor imperii, Ucraina și-a câștigat statalitatea în 1918 cu mari eforturi și sacrificii, opțiunea europeană (Albii) confruntându-se militar cu opțiunea prosovietică (Armata Roșie). Înaltele Puteri Aliate și Asociate au sprijinit material și financiar – până la un anumit punct – eforturile militare ale Albilor conduși de către generalul Evgheni Denikin, victoriile acestora deși importante au devenit efemere în contextul preluării controlului asupra întregului spațiu de către Armata Roșie. În baza Tratatului de la Riga din martie 1921 teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în a II-a Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a URSS-ului ca R.S.S. Ucraineană. Aproximativ 5 milioane de ucraineni au intrat sub administrația Republicii a II-a Polone (fosta Ucraină Occidentală și Ucraina Subcarpatică, parte a Republicii Cehoslovace). Organizați în diverse societăți, asociații și partide politice, ucrainenii au promovat în mod constant o politică iredentistă și naționalistă. Au avut posibilitatea să se manifeste în spațiul public, au făcut parte din Seimul polonez, s-au putut manifesta în favoarea intereselor conaționalilot lor, câtă vreme opțiunea unora dintre lideri n-a evoluat spre formule violente, teroriste. Proiectul Ucrainei Mari a fost puternic încurajat de către Germania nazistă, alimentând acțiunile naționaliștilor în frunte cu Stepan Bandera ș.a. Aceștia au intrat în conflict cu Armata Roșie după 17 septembrie 1939, când partea occidentală a Ucrainei a fost preluată de către Uniunea Sovietică în baza înțelegerii secrete stabilite cu Al Treilea Reich prin intermediul protocolului adițional secret al pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939). Este vorba despre regiunile apusene (1939), Transcarpatia (1945), nordul Bucovinei, sudul Basarabiei (1940; 1944) și Peninsula Crimeea (1954).

Un an mai târziu, la 28 iunie 1940, în virtutea aceleași funeste înțelegeri, Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost ocupate de către Uniunea Sovietică. URSS-ul a ocupat teritorii prin forță, care nu aparținuseră niciodată fostului Imperiu Rus, arestând și deportând populația, modificând brutal componența etnică a acestora, cu consecințe care se resimt inclusiv în zilele noastre. Aceeași politică s-a desfășurat și în teritoriile estice ale Poloniei. Acestea au făcut parte din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste sub denumirea oficială de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Ucraina a fost “grânarul URSS-ului”, așa cum am mai afirmat, având foarte mult de suferit în timpul regimului comunist, în timp, mai cu seamă în teritoriile vestice la care m-am referit în rândurile de mai sus, dezvoltându-se un puternic sentiment identitar ucrainean. În 1989 regimurile comuniste din arealul Europei Răsăritene, Centrale și de Sud-Est s-au prăbușit, lumea configurată bipolar evoluând neașteptat spre o unipolitaritate dificil de anticipat. Interesat și ignorat adesea de către specialiști, este faptul că, rușii nu reprezentau la nivelul anului 1989, decât puțin peste 50 % din totalul populației Uniunii Sovietice. Non- rușii reprezentau procente importante în diferite republici componente ale URSS-ului, jucând un rol semnificativ în evoluția acestora spre independență, cazul Ucrainei la care mă voi referi în rândurile următoare. Problema proclamării independenței Ucrainei și a evoluțiile acesteia spre Uniunea Europeană într-un total dezacord cu Federația Rusă, reprezintă cheia înțelegerilor relațiilor dintre Moscova și Washington, precum și al întregului areal al Europei de Sud-Est. SUA trebuie să ofere Federației Ruse- sentimentul că este ascultată în privința evoluției relațiilor internaționale, scrie Henry Kissinger- cu atât mai mult în problema Ucrainei, la care m-am raportat în paginile acestei lucrări. Însă, mai întâi, trebuie de văzut modul în care Ucraina a reușit să se desprindă de URSS și s-a orientat spre un drum propriu. La sfârșitul anului 1989 și începutul anului 1990, problema menținerii Uniunii Sovietice devenise una fundamentală pentru liderii de la Kremlin. Problema numeroaselor grupuri etnici și confesionale devenise una deosebit de importantă, iar tendințele centrifuge ale republicilor unionale, erau și ele, de nestăvilit. La 3 aprilie 1990 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea ‘”cu privire la modul de soluționare a probemelor legate de secesiunea republicii unionale de URSS”. În scopul fundamentării operaționale a acestei legi, fusese stabilită posibilitatea organizării unui referendum inițiată de către Sovietul Suprem respectiv de către 1/10 din cetățenii URSS care aveau drept de vot, cu domiciliul permanent în teritoriul republicii unionale (art. 2). În fine, alte prevederi introduceau detalii tehnice care se referau la modalitățile de desfășurare și de validare a referendumului în sine, respectiv interpretarea situației în care populația majoritară se situa sub 2/3 dintre totalul celor care aveau drept de vot. Autorii legii au conceput în așa fel textul legii încât prin intermediul grupurilor etnice trăitoare pe teritoriul republicilor unionale care formau URSS să împiedice secesiunea acestora în baza desfășurării referendumului.Din acest motiv, legea a fost supranumită drept “legea antisecesiunii”. La 4 iunie 1990 Vladimir Ivașka a fost ales președinte al Sovietului Suprem al Ucrainei. Însă, acesta într-un mod neașteptat, a demisionat la 9 iulie 1990, lăsându-și majoritatea comunistă fără lider. De această situație a profitat opoziția reunită sub denumirea de RUH, care, la 16 iulie 1990 a adoptat (356 de voturi pentru, 4 voturi împotrivă și 26 de abțineri) Declarația de Suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Mișcarea Populară a Ucrainei pentru Pereduhova-RUH a luat ființă la 30 octombrie 1988 la inițiativa a trei comuniști cu vederi reformatoare (Ivan Drach, Volodimir Iavorivski și Dmitri Pavliciko. “Suveranitatea de stat a Ucrainei includea – scrie istoricul moldovean Gheorghe E. Cojocaru- supremația și independența, plenipotența și integritatea guvernului republicii în cadrul frontierelor teritoriului său și independența și egalitatea sa în toate relațiile internaționale”. Ucraina se menționa în Declarație, ‘”se va dezvolta în cadrul frontierelor sale existente pe baza afirmării de către națiunea ucraineană a dreptului său inalienabil la autodeterminare”. Potrivit art. 1 guvernul era obligat să asigure securitatea și apărarea statalității naționale, iar în art. 2 se menționa că, doar Sovietul Suprem al Ucrainei are calitatea de a se pronunța în numele poporului. Republica Ucraineană se declara independentă la luarea oricăror decizii legate de procesul de guvernare. Se afirma supremația Constituției și a legislației ucrainene în teritoriul național, după cum și principiul separației puterilor în stat (art. 3). În problema cetățeniei, Ucraina se arăta în text, își exercită autoritatea în întreg teritoriul său, declarat integru și inviolabil în limita frontierelor existente. Statul ucrainean își deterrmină autoritatea- se menționa- în mod suveran structura național-administrativă. Alte prevederi stabileau și defineau dreptul de proprietate, folosință și dispunere de resursele naționale, pretindea de la URSS cota sa de diamante, monede și aur, stabilea prețurile și impozitele, adopta bugetul propriu, introduce moneda sa națională, asigura protecția tuturor formelor sale de proprietate, reliefa aspectele suveranității de stat în sfera dezvoltării culturale a națiunii ucrainene și a tuturor minorităților etnice din teritoriul Ucrainei, introducea dreptul Ucrainei de a avea forțe armate și structuri de securitate, subordonate Sovietului Suprem al Ucrainei. Tinerii urmau să-și satisfacă stagiul militar în teritoriul național al Ucrainei. Intenția legiutorilor era aceea ca în viitor Ucraina să devină un stat neutru, denuclearizat. În calitate de subiect al dreptului internațional, Ucraina își afirma dreptul de a menține relații directe cu alte națiuni, să negocieze acorduri cu ele, să facă schimb de reprezentanțe consulare și diplomatice, să participe la activitatea organismelor internaționale, cu scopul de a promova interesele politice, economice și culturale ale Republicii. Aceste prevederi parte a Declarației nu contravineau și nu erau incompatibile cu semnarea unui preconizat Tratat unional. La 23 iulie 1990 cu 239 de voturi pentru dintr-un total de 315 de voturi exprimate, Leonid Kravciuc a fost ales președinte al Sovietului Suprem al Ucrainei. Alegerea sa a fost boicotată energic de către deputații aparținători ai RUH-ului, care-i reproșau acestuia, atacurile declanșate la adresa opoziției ucrainene pe vremea când era responsabil de Probleme ideologice în cadrul CC al PCU. Practic, Declarația de Suveranitate a Ucrainei din 16 iulie 1990 succeda Declarația de Suveranitate a Rusiei din 12 iulie 1990. Lucrurile nu s-au oprit însă aici, pentru că, dincolo de dezbaterile concentrate pe semnarea Tratatului unional, pe fondul politicii de glasnost al lui Mihail Gorbaciov, recompensat pentru atitudinea sa cu Premiul Nobel pentru Pace, la 19 noiembrie 1990 la Kiev, Boris Elțin, noul președinte al Rusiei și Leonid Kravciuk, au semnat un Acord cu privire la bazele relațiilor între RSFR și RSS Ucraineană. La 24 august 1991 Parlamentul de la Kiev –Rada Verhovna- au votat independența Republicii Ucraina, votată masiv de către populație în cadrul unui referendum organizat în decembrie 1991. Proclamarea independenței n-a împiedicat implicarea Ucrainei să contribuie în mod semnificativ la înființarea Comunității Statelor Independente-CSI. Evenimentele ulterioare au reflectat angajamentul fostelor republici sovietice, începând cu statele baltice, Georgia, Ucraina, Republica Moldova, Azerbaidjan ș.a. spre independență. Interesantă în această scurtă analiză, rămâne problema peninsulei Crimeea, un teritoriu pe care liderii de la Kremlin nu doreau sub nici o formă să-l cedeze Ucrainei dacă aceasta ar fi ieșit din Uniune (lucru pe care așa cum știm Kievul l-a și făcut). Boris Elțân și Leonid Kravciuc au semnat Convenția de la Belaya Vezha prin care peninsula Crimeea a fost dăruită Ucrainei. Constantin Manolache scrie că “strategia economică aprobată de Parlamentul Ucrainei în 1992, sub președinția lui Leonid Kravciuk, bazată pe ruperea completă de Rusia, ieșirea din zona rublei și desfășurarea schimburilor comerciale cu Rusia la prețurile mondiale, s-a dovedit a fi complet greșită. Această strategie a dus la o prăbușire completă a economiei ucrainene, însoțită de hiperinflație (aproximativ 50% lunar), cu efecte sociale dezastruoase. De aceea, în a doua jumătate a anului 1993, s-a renunțat la această strategie și s-a optat pentru integrarea economică a Ucrainei în cadrul C.S.I., politică aplicată de președintele Leonid Kucima, ales în vara anului 1994: stabilizarea financiară; realizarea reformei fiscale și monetare prin punerea în circulație a unei noi monede naționale, grivna; reducerea cheltuielilor de la buget și eliminarea subsidiilor; aplicarea unui regim de taxe mai scăzute pe venit și la export; o mai mare independență a Băncii Naționale a Ucrainei; liberalizarea prețurilor la toate produsele; privatizarea vânzărilor en-gros pentru creșterea competitivității; acumularea de capital de stat și privat în vederea încurajării investițiilor”.

Problema teritoriilor vestice ale Ucrainei au reprezentat un motor puternic în cadrul eforturilor Kievului de a se separa definitiv de Moscova, acestea în frunte cu Lvivul nefiind așa cum afirmam anterior, până la 17 septembrie 1939, niciodată parte a Imperiului rus sau ulterior, a Uniunii Sovietice. Galiția Istorică a manifestat dintotdeauna un puternic sentiment identitar, alimentate de un filon puternic naționalist ucrainean și de apartenența unei părți a populației la Biserica Greco-Catolică. Credincioșii greco-catolici (sau “uniții” cum li se mai spune) nu sunt majoritari în rândurile creștinilor ucraineni, fiind prin urmare eronate considerațiile lui Constantin Manolache, un specialist în problema ucraineană. Pierrre Lorain, un cunoscut specialist ocidental în această problemă, invocă trei himere care animau populația regiunilor vestice ale Ucrainei, cândva foste teritoriile răsăritene ale Republicii a II-a Polone: neapartenența anterioară la un un stat rus/sovietic, plasarea geografică între Orient și Occident, interesul arătat de către SUA în sprijinirea aspirațiilor occidentale ale Ucrainei, interesată în întreținerea unui conflict între aceasta și Federația Rusă. Suplimentar, Ucraina mai deținea și argumentul militar, unul convingător reflectat de cele 5000 de focoase nucleare, precum și de puternica flotă sovietică care staționa în Marea Neagră, ancorată în postul Sevastopol, între timp anexat alături de peninsula Crimeea de către Federația Rusă. Constantin Manolache, constată că,” În Declarația de Independență a Ucrainei se prevede că această țară nu va deține, produce sau desfășura arme nucleare pe teritoriul său. În realitate, armele nucleare au fost folosite ca monedă de schimb pentru solicitări politice, în primul rând ca, în postură de stat nuclear, Ucraina să fie luată în serios de străinătate, dar ezitarea Kievului a dus mai mult la izolarea sa politică. Prin Acordul semnat la Moscova, la 14 ianuarie 1994, de președinții William Clinton, Boris Elțin și Leonid Kravciuk, Ucraina s-a angajat să transfere toate focoasele nucleare în Rusia în schimbul anulării unei părți a datoriei ucrainene către Moscova și a garantării securității Ucrainei și inviolabilității granițelor sale”.

Leonid Kravciuk avea convingerea în momentul respectiv că, “liderii lumii occidentale vor susține politic și financiar o Ucraină independentă”. Din nefericire pentru Ucraina, Boris Elțîn apărea în fața Washingtonului drept un aliat și un partener mult mai credibil decât Leonid Kravciuk. George Bush nu a dorit neapărat dispariția URSS-ului, scrie Pierre Loraine, însă cum procesul devenise deja ireversibil, și-a folosit influența pentru a determina puterilor nucleare succesoare ale colosului sovietic (Ucraina, Kazastan și Belarus) să semneze Tratatul de neproliferare în masă – TNT și să renunțe la potențial lor nuclear în favoarea Federației Ruse. Apariția în acest context a Comunității Statelor Independente-CSI, a avut în realitate, doar rolul de a salva aparențele. Este tot adevărat că așteptările Federației Ruse față de CSI erau mult mai mari.

4.2.Revoluția ,,Portocalie’’

Izbucnirea în 2004 a Revoluției ,,Portocalii’’ a părut inițial a fi o simplă revoltă îndreptată împotriva regimului Leonid Kucima, reprezentantul în opinia publică a “clanului Dnepropetrovsk”. Foarte puțini analiști au putut distinge în tipologia evenimentelor, elementele cheie care prefigurau înlocuirea regimului și puternica aderență la valorile democrației occidentale. La 22 noiembrie 2004 o mulțime de cetățeni ucraineni au scandat în Piața Independenței din Kiev, „Razom nas bahato” („Împreună suntem mulți! Nu putem fi învinși!”). Timp de 17 zile, înfruntând frigul și lapovița, sutele de mii de ucraineni au contribuit la realizarea unui veritabil seim în proximitatea „Rimlandului” controlat până atunci de câtre Federația Rusă. La vremea respectivă a existat o strânsă relație între Mihai Saakașvili, liderul proocidental al Georgiei, care studiase la Kiev și „echipa portocalie” reprezentată de către Viktor Iușcencko și Iulia Timoșcenko. Viktor Iușcencko era șeful grupării cunoscute sub denumirea de “Ucraina Noastră” începând cu 2003. Mai multe ONG-uri din Serbia (OTPOR), Georgia (KMARA), Polonia și Belarus au colaborat strâns că diverse organizații civice liberale din Ucraina. Spectrul acestor colaborări a fost completat prin susținerile venite din partea unor organizații și asociații precum: Usa Agency for International Development, The National Endowment Democraty, The Freedom House, The Open Society Institute (Soros), AFL-CIO. La cauza portocalie au mai aderat o serie de organizații din țările unde există comunități ucrainene semnificative precum SUA, Canada, UE. Lideri europeni precum A. Șkil, A. Kwasniewski, V. Adamkus, J. Solana s-au implicat direct în medierea înțelegerilor stabilite în noiembrie 2004. Un rol important i-a revenit organizației naționaliste RUH care a susținut demersurile cuplului Iușcenko-Timoșenko. Studenții s-au implicat masiv și de la început în aceste evenimente organizându-se într-o organizație cunoscută sub denumirea de PORA. Aceasta avea 3000 de militanți activi și 30. 000 de aderenți. Intervențiile și solicitările liderilor revoluției portocalii, au fost preluate și susținute entuziast de către “Kanal 5 TV”. Ucraina s-a rupt între Estul rusofon susținător al lui Viktor Ianukovici și Vestul ucrainean prooccidental și susținător al lui Viktor Iușcenko. Unii dintre guvernatorii din Est, au trecut însă de partea lui Iușcenko, promițându-li-se mai multă autonomie locală din partea Kievului. La 21 noiembrie 2004 susținătorii revoluției portocalii au ocupat Piața Independenței din Kiev, intrând în ceea ce s-a numit la vremea respectivă, rezistența civică față de fraudarea alegerilor de către regimul Leonid Kucima. Deși Iușcensko a fost dat învingător cu 52 % în alegeri de către sondajele realizate la ieșirea de la urne, iar Victor Ianukovici, contracandidatul său era creditat cu doar 43 %, totuși, acesta a câștigat alegerile obținând un avans de 2,5 % față de principalul său competitor. Revolta populară la anunțarea acestui rezultat a determinat izbucnirea unui veritabil seism politic care a cuprins întreaga Ucraină, preponderent regiunile vestice care-l susțineau pe Yuscenko. Ordinea în zonă a devenit responsabilitatea PORA. Curtea Constituțională a Ucrainei a decis la 3 decembrie 2004 reluarea alegerilor, Viktor Iușcenko reușind să-și adjudece victoria într-un mod democratic, fără violență. Acesta a obținut un procent extrem de clar de 52 % față de doar 44 % cât a reușit să strângă Victor Ianukovici, zestrea sa electorală venind masiv din regiunile estice, majoritar rusofone.

Harta regiunilor pro Iulia Timoșenko. Sursa: america.aljazeera.com

Harta regiunilor care au votat cu Viktor Ianukovici la alegerile prezidențiale din 2010. Sursa: america.aljazeera.com

Instaurarea regimului prooccidental Viktor Iușcenko în Ucraina și victoria lui Mihailo Saakașvili în Georgia, au iritat profund Moscova care a inițiat o amplă campanie de recuperare a influenței politice în cele două foste republici sovietice. ONG-urile care activau pe teritoriul Federației Ruse s-au confruntat cu o serie de obstacole și dificultăți inițiate de către regimul Vladimir Putin, în paralel, un “Institut Rus pentru Democrație și Cooperare” deschizându-și filiale la New York și Paris. Ținta era fără îndoială, contracararea influenței exercitate de către Human Right Watch și Freedom House. Pentru înțelegerea realităților politice, sociale și economice din Ucraina, trebuie menționată influența exercitată de către diferitele grupări de oligarhi, care concentrează în mâinile lor importante pârghii economice, financiare și politice. Dacă până în 2004 putem vorbi de preponderența unor oligarhi care făceau parte din anturajului lui Leonid Kucima și Viktor Ianukovici, ulterior, putem vorbi de „oligarhi portocalii” apropiați unor cercuri de interese din jurul lui Viktor Iușcencko sau Iulia Timoșenko. Astfel, miliardarul ucrainean Rinat Ahmetov, patronului Grupului „Sistem Capital Management” este cunoscut pentru legăturile sale apropiate cultivate cercurile de putere concentrate în jurul lui Ianukovici și loiale intereselor Moscovei, alături de Grupul Balkay-Volkov, L. Derkaci ș.a. Din tabăra cunoscută sub sintagma de portocalie îi menționăm pe frații J. și C. Buryak („Brook-Business și Finansy i Kredit”), S. Taruta și V. Gaiduk („Grupul Siderurgic ISD”), P. Poroșenko (actualul președinte al Republicii Ucraina) și C. Jevago („Forrexpo”), E. Cervonenko, A Ivkenco („Naftogaz”), S. Taruta („Uniunea Industrială din Donbas”) ș.a.

4.3. Politica externă a Ucrainei

La finalul mandatelor lui Leonod Kravciuk (1991-1994) și Leonid Kucima (1994-2004), opțiunea euro-atlantică a Ucrainei a devenit tot mai evidentă. Analiștii consideră că integrarea euro-atlantică a Ucrainei a intrat în spațiul public începând cu anul 2003 și întrunește un sprijin popular elocvent în acest sens. Au fost înființate în acest sens, o serie de comisii și de instituții precum Comisia Națională pentru Integrare Europeană, Comisia parlamentară pentru integrare europeană, Ministerul Afacerilor Externe a fost reconfigurat în Ministerul Afacerilor Interne și al Integrării Europene, Centre de studii politice europene ș.a. La nivelul lunii decembrie 2004 Ucraina se declara nemulțumită de Planul de Acțiuni Ucraina-UE pentru că acesta, nu corespundea viziunii Kievului asupra viitoarelor relații bilaterale și prezentau doar poziția Uniunii Europene. După preluarea puterii de către Viktor Yuscenko, Ucraina a făcut unii pași în direcția integrării sale euro-atlantice. În 2005 Statele Unite ale Americii au invitat Ucraina să li se alăture în cadrul unui “Dialog Intensificat”. Yuscenko a urmărit obținerea unui Plan de Acțiune pentru Aderare (MAP), un pas important pentru aderarea la NATO. Optimist, în 2006, Romano Prodi, fostul președinte al Comisiei Europene, declara că Ucraina avea aceleași șanse de integrare în UE precum Noua Zeelandă, președinția luxemburgheză alegând soluția unei relații speciale cu Ucraina, chiar în detrimentul Turciei, Charles Grant de la Centrul pentru Reformă europeană considerând că, aderarea Kievului la UE, nu reprezenta decât o chestiune de timp. Din păcate, așa cum știm, la Summitul NATO din aprilie 2008, Ucrainei i-a fost refuzat MAP-ul pentru intrarea sa în Alianță. Datele acestui refuz, inserează pozițiile contra accederii Ucrainei în NATO manifestate de către Germania și Franța, care n-au ezitat să-și exprime îndoielile în privința înrăutățirii relațiilor ucraineano-ruse. În 2008 Ucraina a intrat în Organizația Mondială a Comerțului-OMEC. În decembrie 2008 Miniștrii de Externe ai NATO au convenit să lucreze cu Ucraina în cadrul unor programe naționale anuale în cadrul Comisiei NATO-Ucraina care susține, scrie Oana Simion, eforturile reformei apărării din Ucraina. Administrația George Bush a susținut la vremea respectivă Ucraina, în eforturile de obținere a unui nou MAP necesar cum arătam în rândurile de mai sus, accederii acesteia în NATO. Franța și Germania însă, au fost deosebit de receptive la nuanțele diplomatice și politice venite dinspre Moscova, ostile așa cum bine se știe, integrării statului ucrainean în structurile euro-atlantice. Totuși, soldați ucraineni au făcut parte din forțele ISAF de menținere a păcii în Afganistan (mai 2012) și KFOR (martie 2012) în Kosovo.

4.4. Politica Europeană de Vecinătate

Politica europeană de vecinătate reprezintă unul dintre instrumentele cele mai importante ale Uniunii Europene. Încă din 2003 Uniunea Europeană a lansat Politica sa de Vecinătate dezvoltată în cadrul proiectului Comisiei Europene intitulat “Europa extinsă- noua vecinătate”. Scopurile acestei Politici constau în definirea și dezvoltarea relațiilor Uniunii lărgite cu vecinii săi din Est și din Sud: în primul rănd cu Rusia, apoi cu fostele republici sovietice (Ucraina, Moldova, Belarus) și cu statele din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan și Georgia), alături de statele meditaraneene precum Algeria, Egipt, Iordania, Liban, Maroc, Siria, Tunisia, Israel și Autoritatea Palestiniană. Nu fac parte din această proiecție, concepută special drept o alternativă a extinderii, nici Turcia și nici statele din Balcanii de Vest. Între timp, Uniunea Europeană a fost tot mai atrasă de un proces de reformare profundă instituțională, de întărire a coeziunii sale interne, a coerenței demersurilor sale de extindere fapt care afectează proiectele inițiate cu Turcia, Croația și Macedonia. Între timp, depășind impasurile și permanente dezbateri interne, Croația a devenit cel de la 28-lea stat al UE. În cazul aderării Moldovei și al Ucrainei, state care interesează foarte mult România, lucrurile au devenit mai complicate. Reprezentând ceea ce, Zbigniew Brzezinski numea un “pivot geopolitic”, Ucraina este parte a Acordului de Parteneriat și Cooperare-APC – cu Uniunea Europeană, inclusiv a Planului de Acțiune- Ucraina-UE din cadrul Politicii Europene de Vecinătate (PEV) a Uniunii Europene. Ucraina a semnat Parteneriatul Estic lansat de către UE încă din mai 2008 (la acest program au mai fost atrase și Belarus, Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, primind din partea UE pentru asistența reformelor aferente un buget de 470 milioane de euro pentru perioada 2011-2013. Au fost făcuți câțiva pași importanți în domenii precum cooperarea energetică, consolidarea controalelor făcute la frontiere, sprijinul acordat justiției și statului de drept și problemele care privesc protecția mediului înconjurător. În ianuarie 2009, așa cum se știe, între Ucraina și Federația Rusă a izbucnit criza gazelor care și-a pus amprenta asupra discuțiilor și dezbaterilor privind integrarea Ucrainei. Viktor Ianukovici, noul președinte al Ucrainei, deși pro-rus n-a ezitat să declare că, țara sa este favorabilă încheierii Acordului de Asociere, a călătoriilor fără vize în UE a cetățenilor ucraineni, precum și a unei eventuale aderări la UE, intenție care n-a fost pe placul Moscovei. În noiembrie 2011 cei doi parteneri, Ucraina și UE au reușit să finalizeze toate negocierile privind palierele Acordului de Asociere, inclusiv Acordul de Liber Schimb. Totuși, textul documentului n-a fost semnat de către liderii UE și președintele Ianukovici în cadrul Summitului de la Kiev, din 19 decembrie 2011. Se menționa în corpul unui comunicat emis pe marginea acestui subiect, faptul că, “drumul este acum deschis pentru finalizarea tehnică consolidată definitivă a versiunii de bord, dar că încheierea acordului va depinde de performanțele Ucrainei în privința valorilor comune și a statului de drept’’. La vremea respectivă, au reținut atenția observații făcute de către Herman von Rompuy, președintele Consiliului European, legate de deficiențele Ucrainei în privința statului de drept, exemplificând cu situația Iuliei Timoșenko, arestată de către regimul Ianukovici, fără respectarea drepturilor prevăzute de către legislația europeană în materie. Este drept că, ulterior cazul Iulia Timoșenko a ocupat un spațiu important pe agenda dezbaterilor internaționale referitoare la Ucraina, ea fiind eliberată numai după căderea regimului Ianukovici. În martie 2012 Ucraina și UE au parafat Acordul de Asociere. Un reputat specialist în materie, Taras Kuzio a precizat că, “de-alungul angajamentului UE cu Ucraina, patru factori au împiedicat formularea unei strategii clare la Bruxelles cu privire la acordarea statutului de membru Kievului: oboseala extinderii, o criză de identitate în cadrul UE, preocupările cu privire la reacția Rusiei și reformele rămase în urmă din Ucraina”. Unul dintre cei mai constanți suporteri ai integrării euroatlantice a Ucrainei este Polonia, altădată un rival important. Este foarte adevărat că, integrarea euroatlantică a statelor din Europa de Sud-Est reprezintă un proces profund, dificil și mai ales, care implică aplicarea unor reforme dureroase pentru populația acestora. Criteriile specifice aderării acestora la Uniunea Europeană au fost stabilite încă din 1993 la Copenhaga, fiind în număr de trei:

-să dispună de instituții stabile care să garanteze democrația, întâietatea dreptului, drepturile omului, respectarea minorităților și protejarea lor.

-să dispună de o economie de piață durabilă și capabilă să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii Europene.

-să dispună de instituții capabile să-și asume obligațiile aderării la Uniune, preluarea și aplicarea aquisul comunitar și să subscrie la obiectivele Uniunii politice, economice și monetare. În plan juridic au fost semnate acorduri cu Ungaria și Polonia în 1991, cu Țările Baltice în 1995, și în 1996 cu Slovenia. Fiecare dintre aceste state candidate a primite la Bruxelles un program specific, care dezvoltă prioritățile, evaluează costurile umane și financiare și precizează datele scadente. În total, a fost strânsă o documentație impresionantă de 80. 000 de pagini în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a cuantificat datele privind statele candidate –inclusiv Cipru și Malta- dar fără România, care a aderat abia la 1 ianuarie 2007. Uniunea Europeană a acordat și acordă ajutoarea financiare substanțiale în vederea aderării statelor candidate și a implementării unor programe specifice- PHARE, ISPA și SAPARD- cuantumul acestora s-a ridicat între 1990-2003 la 19 miliarde de euro, iar pentru intervalul 1990-2006 costurile totale de lărgire a Uniunii cu tot cu Malta și Cipru s-au cifrat la 32 miliarde de euro. România a fost admisă în 2007 la capătul unui traseu lung și complex, Ucraina manifestând și ea serioase aspirații în această privință, însă fără să îndeplinească cum aminteam anterior criteriile stabilite de către UE în această privință. În cazul Ucrainei, aderarea la Uniunea Europeană reprezintă, inclusiv prin intermediul PEV – un mijloc semnificativ de europenizare al Estului. Există trei modele de aderare, modelul stimului extern, modelul educației sociale și modelul lecției învățate. Aderarea la UE presupune parcurgerea a două etape specifice, una condiționată prin democratizare alta prin aquis. Așa cum arătam la începutul acestui subcapitol, PEV-ul se desfășoară în principal, prin Acorduri de Parteneriat și Cooperare-APC. În cazul Ucrainei, unii dintre specialiștii ale căror lucrări le-am consultat, indică un interes crescând din partea Occidentului doar în momentele de criză a relațiilor acestuia cu Federația Rusă. Încă din 1997 a fost inițiată Trilaterala România-Ucraina- Polonia, iar apariția și funcționarea Euroregiunilor reflectă existența unor entități concepute special pentru a răspunde nevoilor PEV. Din păcate, Parteneriatul Est s-a dovedit a fi un eșec și vor trebui identificate și găsite noi formule și instrumente în această privință. Unul dintre cei mai cunoscuți specialiști români contemporani în știința geopolitică, universitarul Constantin Onișor, menționează faptul că, „Uniunea Europeană trebuie ca în prezent să mențină politica ușilor deschise în privința frontierelor Europei. În felul acesta, precizează Onișor, întreaga politică de adaptare la regulile Uniunii pentru compatibilizare legislativă și instituțională, va rămâne un instrument strategic și politic activ, păstrându-și eficiența probată în ultimii ani. Ea va oferi valoarea adăugată necesară atingerii obiectivelor PEV plus menționate mai sus”.

Criza ucraineană: Anexarea peninsulei Crimeea și a orașului port Sevastopol de către Federația Rusă

Destrămarea în 1991 a Uniunii Sovietice a pus în lumină apariția și dezvoltarea unor conflicte naționale, interetnice și interconfesionale, ținute până atunci sub control la nivel unional printr-o politică dură. Până la dezbaterea succcintă legată de manifestarea crizei ucrainene, voi revaloriza aprecierile lui Constantin Manolache, care menționa că, aceasta „reprezintă o schimbare radicală a situației naționale sau internaționale, caracterizată prin “existența unor amenințări directe la adresa obiectivelor de securitate, a intereselor și a valorilor fundamentale ale părților implicate într-o competiție conflictuală se poate spune că acest lucru s-a întâmplat și în Ucraina, fiindu-i afectate grav obiectivele de securitate, interesele și valorile naționale cu consecințe de izolare a țării pe plan internațional”. Criza ucraineană a determinat secesiunea Crimeei și a slăbit puternic sistemul de apărare al Ucrainei, aceasta jucând un rol important în apărarea frontierelor sudice ale Federației Ruse și ale C.S.I. Până la momentul dezvoltării acestui subiect, se impun a fi aduse în lumină câte aspecte care au darul de a oferi o imagine de ansamblu asupra întregului eveniment. Relațiile dintre Federația Rusia și Ucraina au cunoscut succesiv după 1991 mai multe momente tensionate. În 2003 Rusia a revendicat insula Tuzla din sudul peninsulei Kerci din Crimeea, unul dintre subiectele care nu figurase în momentul semnării unui tratat economic între Rusia, Ucraina, Belarus și Kazastan. În 2001 în semn de înaltă apreciere față de Ucraina, Vladimir Putin l-a numit ambasador la Kiev pe Vladimir Cernomîrdin. În 2002 liderul de la Kremlin a ținut să anunțe personal organizarea Zilelor Ucrainei în Federația Rusă. Un moment simbolic l-a reprezentat gestul lui Vladimir Putin din ianuarie 2004 când a schițat o politică de unitate și prietenie cu Ucraina lui Leonid Kucima, care să coincidă cu ceea de a 350 aniversare a Tratatului de la Pereiaslav. Deși, gestul și mai cu seamă, modul în care s-a sugerat semnificația evenimentului, a fost criticată de către istorici și mass media, Putin n-a renunțat, astfel cî, în momentul în care a vizitat Lavra Pecerska din Kiev, a declarat că, cneazul Vladimir a început să boteze Rusia pe malurile Niprului, Kucima declarând la rândul său, că dorește unirea Bisericilor Ortodoxe din Ucraina și Rusia. Putin s-a implicat, se știe, în campania electorală prezidențială din Ucraina, vizitând de două ori Kievul și declarându-și susținerea pentru Viktor Ianukovici în disputa sa cu Viktor Yuscenko. Problema peninsulei Crimeea este una deosebit de sensibilă în relațiile ruso-ucrainene cu vechi și profunde semnificații în evoluția dintre Federația Rusă și Republica Ucraina. În 1654 fost semnat Tratatul de la Pereieslav prin care Crimeea a devenit entitate administrativă a unei efemere statalități ucrainene.

Harta peninsulei Crimeei, sec.XIX. Sursa: http://gallica.bnf.fr

Ucrainenii n-au reprezentat însă niciodată majoritatea populației din peninsula Crimeea, fostul centru de putere al Hanatului Hoardei de Aur, locul unde țarii Imperiului Rus și-au stabilit reședința de vară (Țârkoe Salo). Tot aici președinții Uniunii Sovietice au deținut renumitele dacha, de la Stalin la Gorbaciov. Majoritari în Crimeea, tătarii au devenit însă minoritari în timpul a două maluri masive de deportare în Caucaz, 1941, operațiune ordonată personal de către Stalin. După destrămarea Uniunii Sovietice, tătarii au obținut dreptul de a se reîntoarce în Crimeea și de a-și relua proprietățile. În cadrul recensămintelor postsovietice, ponderea tătarilor crâmleni nu depășeste 10%, adică în jur de 300. 000 de persoane. În schimb, în timpul Uniunii Sovietice, Crimeea a fost stimulată așezarea a numeroși etnici ruși din diferite regiuni ale Rusiei, care au devenit între timp majoritari. Relațiile etnicilor ruși cu ucrainenii din Crimeea n-au excelat niciodată însă la capitolul încredere și colaborare reciprocă, cu toate că, în 1954 în semn de adâncă considerație, Nikita Hrușciov președintele URSS (etnic ucrainean) a transferat peninsula Crimeea Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. Gravitarea Ucrainei spre Europa, tot mai tranșantă în timpul mandatului lui Yușcenko și mai ales Petro Poroșenko, a înrăutățit considerabil relațiile dintre Moscova și Kiev. Aceasta în pofida unor avertimente anterioare lansate de către Federația Rusă la adresa Ucrainei, pe această temă. Mișcarea consacrată sub sintagma de „Euromaidan” a dezvoltat constant și ferm accente pro-Uniunea Europeană, determinând reacții ostile din partea Moscovei. Ucraineni și tătarii crâmleni au susținut Euromaidanul, în timp ce rusofonii l-au contestat și atacat puternic. La 23 februarie 2014 Kievul a abrogate măsurile legislative în vigoare referitoare la folosirea “limbii ruse cu statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație”. Federația Rusă a masat trupe la frontierele cu Ucraina și în peninsula Crimeea. La 25 februarie 2014, grupuri importante de rusofoni s-au adunat în fața Parlamentului din Simferopol, solicitând organizarea unui referendum, refuzând recunoașterea autorității Kievului. Două zile mai târziu, pe clădirile Parlamentului și ale guvernului din Crimeea au fost arborate steaguri și simboluri ale Federației Ruse. “La 1 martie, noul premier crimeean Serghei Aksionov a solicitat Rusiei, prin intermediul președintelui rus Vladimir Putin, „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeei pentru a prelua „temporar controlul securității” Crimeei, urmând ca toate autoritățile să se supună ordinelor sale sau să demisioneze. Răspunsul Statelor Unite a venit prin vocea președintelui Barack Obama, care a avertizat Rusia despre consecințele unei intervenții armate în Crimeea și în estul UcraineiLa 1 martie, președintele rus Vladimir Putin a solicitat și a obținut în unanimitate permisiunea Camerei superioare a Parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza forțele armate pe teritoriul Ucrainei: „Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situației socio-politice din această țară”. Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, dar și ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Parlamentul din Crimeea a adoptat la 11 martie o declarație de independență față deUcraina. Duma (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație de susținere a poporului din Crimeea, promițând să asigure securitatea locuitorilor peninsulei independent de originea lor etnică, de limba și religia lor. Vladimir Putin a comparat intervenția rusească în Crimeea cu operațiunea Occidentului în Kosovo, doar că aici nu s-a tras nici măcar un foc de armă “ . Astfel, după evenimentele cunoscute sub denumirea de „revoluția albastră” și „revoluția galbenă” (ianuarie-februarie 2014), Moscova a trecut la 18 martie 2014 la anexarea efectivă a peninsulei Crimeea și a portului Sevastopol. Anexarea respectivelor teritorii a fost făcută la 18 martie 2014 și oficializată de către Duma de Stat a Federației Ruse la 21 martie 2014 printr-un decret special semnat de către Vladimir Putin. Comunitatea internațională a reacționat diferit față de aceste evenimente, în funcție de interese precum și de relația cu Federația Rusă, cel mai important exportator de gaze naturale și un important partener economic pentru multe state. Există astăzi un puternic sentiment de simpatie și solidaritate internațională față de cauza Ucrainei, deposedată de către Federația Rusă de peninsula Crimeea și orașul port Sevastopol, în cadrul unor operațiuni special specific războiului denumit de către specialiștii și analiștii militari drept un război hibrid. Comunitatea internațională, inclusiv România, a condamnat agresiunea rusă asupra Ucrainei și nu recunoaște această anexiune, avându-se în vedere, diferite texte specifice Dreptului Internațional, inclusiv Tratatul de la Londra (1994) prin care Marea Britanie, Franța și Germania au garantat integritatea teritorială a Ucrainei, la numai trei ani de la desprinderea sa din cadrul Uniunii Sovietice și proclamarea independenței. Este adevărat că, Belarusul, Cuba, Coreea de Nord ș.a. au recunoscut anexarea respectivelor teritorii de către Federația Rusă, însă aceste state dezvoltă și întrețin relații speciale cu Moscova, aceste state având regimuri dictatoriale sau totalitare de factură comunistă precum Coreea de Nord și Cuba. Într-un fel sau altul, evenimentele pe care le denumim generic “criza ucraineană”, sunt determinate de către opțiunile euro-atlantice manifestate de către Kiev care contravin intereselor geopolitice ale Moscovei. Însă, “criza ucraineană”, în opinia mea, nu poate fi înțeleasă decât prin trimiteri succinte la evoluțiile istorice ale Ucrainei ca stat, la dezbaterile europene care separă astăzi statul ucrainean între Est și Vest, cu puternice consecințe sociale, economice și politice. Criza ucraineană a fost analizată și dezbătută atât la Cartierul General al N.A.T.O. de la Bruxelles și la Celula de Coordonare a Parteneriatului pentru Pace. “Consiliul Nord-Atlantic, autoritatea supremă politică și de putere de decizie din N.A.T.O., alcătuit din reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre, s-a întâlnit în ședințele de lucru, în regim de urgență, scrie Constantin Manolache, pentru a discuta implicațiile crizei geopolitice din Ucraina asupra N.A.T.O. În acest sens, țările membre N.A.T.O. și-au exprimat deschis opiniile față de situația din Ucraina, iar deciziile luate au reprezentat voința colectivă a guvernelor statelor membre. Orice decizie în N.A.T.O. referitoare la criza geopolitică din Ucraina s-a realizat prin consens, dat de unanimitatea sa și acordul comun, unde membrii Alianței s-au bazat pe experiența și concepțiile individuale ale fiecărei țări, beneficiind, în același timp, de mecanisme și proceduri care să le permită să acționeze în comun, rapid și decisiv, în această situație de criză. În cadrul Celulei Parteneriatului pentru Pace (PCC), unde Ucraina a aderat în mai 1994, s-au făcut informări despre situația din țară, unde autoritățile militare naționale și partenerii au luat cunoștință despre evoluțiile programelor de cooperare militară cu Ucraina. Din punct de vedere militar, situația din Ucraina a fost discutată și în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), unde Ucraina a aderat încă de la înființarea sa în 1997”. Integrarea europeană a fostelor state componente ale Uniunii Sovietice, actualmente ale Comunității Statelor Independente-CSI nu poate conveni sub nici o formă Federației Ruse care se vede tot mai mult confruntată cu perspectivele pierderii controlului asupra unui spațiu pe care cândva îl controla în mod autoritar, pe care utilizând sintagma consacrată de către Halford Mackinder îl putem considera drept Heartlandul Rusiei. Într-o asemenea analiză se cuvin a fi înțelese subtilității politicii externe a Kremlinului care combină diverse tipuri specifice războiului modern (de la hard power, soft power și război hibrid ajungând până la smart power). Un al studiu publicat relativ recent, consacrat poziției Federației Ruse în problema Crimeei, semnat de către Ileana Rachieru (IDR) sugera susținerea pe care o atare actuala politică externă a Kremlinului în mentalul colectiv rus, sugerându-se faptul (prin citarea lui Pușkin conform căreia, ”rușii au sufletul deschis’’) că, imperiul și statul de mare putere, reprezintă o parte componentă a sensibilităților/emoțiilor naționale rusești, valorificată la maximum de către regimul condus de către Vladimir Putin.

Sursa:http://councilforeuropeanstudies.org/

Pentru liderul de la Kremlin, “recucerirea Ucrainei” reprezintă instrumentul prin care Rusia își va reconfirma statutul de mare putere, aserțiune care confirmă declarațiile anterioare ale lui Aleksander Dulghin, ideologul Kremlinului, suveranitatea Ucrainei reprezintă un fenomen negativ pentru geopolitica rusească… Ucraina ca stat independent cu oarecare ambiții teritoriale reprezintă un pericol enorm pentru întreaga Eurasie, iar fără soluționarea problemei ucrainene nu are sens sa vorbim despre o geopolitică continentală [a F. Ruse]”. „Recucerirea” Ucrainei are o importanță vitală în noul proiect de politică externă, cu care Rusia vrea să-și recâștige influența asupra fostelor republici sovietice (Uniunea Eurasiatică) dar și să revină în geopolitica Europei”. Dar pentru Putin, statutul Ucrainei depășește obiectivele europene ale politicii externe a Federației Ruse. Președintele rus a declarat că situația din Ucraina a fost o manifestare a „excepționalismului american” care a făcut posibile intervențiile în Iugoslavia (1999), Afganistan și Irak și au arătat că „după dispariția bipolarității, stabilitatea nu mai există. Cele mai importante instituții internaționale nu devin mai puternice ci mai slabe”. Prin urmare, Ucraina ar putea deveni instrumentul prin care Rusia își va reconfirma statutul de mare putere, reafirmat mai mult declarativ de președintele Putin și chestionat de liderii și analiștii occidentali. Pentru Putin, „recucerirea” Ucrainei are și o dimensiune emoțională: „noi [rușii și ucrainenii] suntem un singur popor și nu putem trăi unii fără alții”, declara președintele rus în martie 2014. Pentru Vladimir Putin, Ucraina este a treia parte a națiunii ruse (împreună cu Belarus). În acest context, într-un scenariu al raționalității limitate, influențate profund de emoții și credințe naționale, grandoarea și refacerea imperiului Rus sunt cele mai importante obiective ale Rusiei putiniste. Anexarea unor teritorii ale Ucrainei a redus la minim șansele de creare a Uniunii Eurasiatice în jurul nucleului slav reprezentat de cele trei state. Mesajele anti-statale transmise de liderul de la Kremlin către Kiev par a fi desprinse de logica interesului național al Federației Ruse de a-și menține influența tradițională în spațiul ex-sovietic și explicabile mai mult prin factorii emoțional-psihologici, care tind să domine logica interesului. Opiniile analiștilor, converg spre ideea că, Federația Rusă, nu se va orienta spre anexarea regiunilor care formează estul Ucrainei-Donetsk și Luhansk, locuite de 6,5 milioane persoane- din considerații de ordin economic dar mai ales, geopolic. Kremlinului și-ar pierde influența asupra Vestului Ucrainei, iar perspectiva învecinării sale cu un NATO în care ar fi admisă o parte a Ucrainei actuale, a face ca Rusia să aibă încă o frontieră comună cu NATO. Obiectul maximal al Kremlinului la ora actuală pare a fi reprezentat de varianta federalizării Ucrainei. Pe de altă parte, inițiavele actuale ale Federației Ruse reconfirmă ceea a Mackinder, afirma încă din 1919, și anume reconfigurarea Heartlandului într-o configurație restrânsă la Belarus, Ucraina, Caucaz și Asia Centrală. Aceste preocupări, care, conchide renumitul specialist american Robert D. Kaplan, “reprezintă una dintre cele mai mari drame geopolitice ale vremii noastre”. Și totuși, Rusia mai are la îndemână, o puternică bază navală amplasată în Marea Baltică, între Lituania și Polonia, câteva comunități rusofone în statele baltice, în Caucaz și în Asia Centrală, o Armenie prorusă, o Georgie amenințată de provocările secesioniste din Abhazia și Osetia de Sud, situri de testare a rachetelor și o bază aeriană în Kazahtan, o bază aeriană în Kârghistan, în a cărei rază de acțiune intră Afghanistanul, China și subcontinentul indian, plus înțelegerea cu Tadjikistanul care le permite trupelor ruse să patruleze la frontiera sa cu Afganistanul. În unele dintre fostele republici sovietice- Cecenia, Caucazul de nord ș.a.- Rusia se confruntă cu o puternică revigorare a islamismului, aceste fiind un alt motiv pentru care Moscova are nevoie de cultivarea unor sfere de influență în zonă, inclusiv a unui Iran prietenos care să nu concureze Federația Rusă. Potrivit opiniei lui Dmitri Trenin, directorul Institutului “Carnegie” din Moscova, pentru a deveni atractivă, Federația Rusă va trebuie să-și liberalizeze economia și politica pe termen lung. Odată cu prăbușirea comunismului, Heartlandul a devenit o putere în sine. Exemplul cel mai elovent în acest sens ne oferă cazul Kazastanului, cu o suprafață de patru ori mai mare decât a tuturor celorlalte state asiatice luate la un loc. Mackinder nutrea convingerea că, pe lângă echilibrul de putere, provincialismul, garantează libertatea. La 11 februarie 2015 s-a ajuns la medierea internațională în cadrul Summitului de la Minsk (în 18 puncte) cu participarea lui Petro Poroșensko și Vladimir Putin, în prezența cancelarului Angela Merkel și a președintelui francez Francois Hollande.

Opțiunea militară. Sursa: http://cursdeguvernare.ro

Capitolul V- CRIZA UCRAINEANĂ ȘI IMPLICAȚIILE SALE ASUPRA ROMÂNIEI

În proximitatea geografică a României, în ultimii ani s-au produs mai multe evoluții precum dezmembrarea unor state constituite pe formule federaliste, au avut loc conflicte cu un puternic substrat politic, etnic și religios, inclusiverecenta anexare a peninsulei Crimeea de către Federația Rusă, inclusive conflictele interne din spațiul ucrainean (alimentate, se pare, chiar de către regimul condus de către Vladimir Putin), în care sunt agrenate comunitățile rusofone și ucrainene naționaliste, apariția statului Kosovo (nerecunoscut de către România), toate aceste mișcări separasiste, generând instabilitare și neliniște la frontierele țării noastre, cu toate că majoritatea acestora- din fericire- sunt ținute sub control. Ele impun și accentuază rolul României de vector de securitate și de stabilitate în regiune. Relațiile româno –ucrainene s-au caracterizat dintotdeauna printr-un conținut aparte, reprezentate de către problema importantei minorități românești trăitoare în Ucraina, implicit de sensibilitățile care derivă din moștenirea istorică –identitară și afectivă la care ne-am referit la începutul acestei lucrări. Ucraina are fără peninsula Crimeea și orașul Sevastopol o suprafață de 576.683 kilometri pătrați și o populație de 46. 044.000 locuitori (dublu față de populația României). În relația cu țările din vecinătate precum Ucraina, România a fost mereu în contratimp al acțiunilor. Să ne aducem aminte de Planul Poroșenko, lansat de Ucraina la Summit-ul GUAM de la Chișinău. Discuțiile dintre președinții Băsescu–Iușcenko nu au fost încununate de succes, pentru că fostul președinte nu a reușit să îl convingă pe omologul său ucrainean să abandoneze sau să amâne inițiativa. Prin urmare, România nu a reușit să se așeze pe picior de egalitate în structurarea unui plan coerent, jucând un rol de outsider. România cu siguranță nu va mai juca un rol de outsider datorită faptului că se învecinează în primă linie cu Ucraina. De aceea, situația tensionată de pe teritoriul ucrainean va implica din ce în ce mai mult țara noastră la masa negocierilor. Membră a UE, România trebuie să aibă o politică comună cu cea a UE și să încerce să influențeze politica Rusiei de a reacționa favorabil și de a înceta focul în estul Ucrainei. "Reuniunea extraordinară CAE, convocată de Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, Federica Mogherini, și-a propus identificarea măsurilor optime pentru a determina Federația Rusă și entitățile separatiste implicate în luptele din regiunea Donbas să se angajeze constructiv în negocieri. Ministrul român de externe Bogdan Aurescu a exprimat îngrijorarea Bucureștiului în raport cu situația de instabilitate din țara vecină, alimentată din exterior de Federația Rusă cu armament și militari, și a avertizat asupra pericolului ca acest conflict să se prelungească și să se extindă în alte regiuni ale Ucrainei în lipsa voinței politice sincere pentru o soluție negociată. S-a referit cu preocupare la lipsa progreselor în implementarea acordurilor de la Minsk, apreciind că este important ca părțile să pună în practică prevederile acestora (acordul de încetare a focului, să retragă armamentul greu). A subliniat totodată importanța monitorizării cât mai rapide a frontierei comune ruso-ucrainene din zona de conflict, conform celor convenite la Minsk", se menționează în comunicat.În cadrul discuțiilor, Bogdan Aurescu s-a pronunțat de asemenea în favoarea unor poziții și măsuri ferme din partea UE, de sancționare a oricăror derapaje sau tendințe de escaladare a situației din teren, de natură să afecteze echilibrul de securitate din regiunea Mării Negre. "A evidențiat rolul sancțiunilor decise până acum de UE, exprimând în același timp susținerea pentru înăsprirea regimului de sancțiuni, dictată de situația din teren", precizează sursa citată. Miniștrii au adoptat un text de concluzii, care reflectă preocuparea Uniunii Europene față de deteriorarea situației din estul Ucrainei, precum și față de implicarea evidentă a Federației Ruse în susținerea acțiunilor separatiștilor. "Prin Concluziile adoptate este reafirmat sprijinul pentru eforturile diplomatice, inclusiv cele întreprinse prin intermediul OSCE și altor formate (Grupul Trilateral de Contact și formatul Normandia) de soluționare a conflictului. De asemenea, miniștrii de externe încurajează autoritățile ucrainene să inițieze colaborarea cu Curtea Penală Internațională pentru investigarea crimelor înregistrate de la izbucnirea conflictului, dar să și continue cu procesul de reformă politică și economică așteptat de populația acestei țări. Prin Concluziile Consiliului este reflectată și preocuparea miniștrilor față de situația din Crimeea, față de campania de dezinformare susținută de Federația Rusă, precum și față de situația umanitară din Ucraina. Nu în ultimul rând, miniștrii afacerilor externe ale Statelor Membre ale UE au convenit asupra necesității de a menține presiunea asupra Federației Ruse, datorită susținerii acordate separatiștilor, prin prelungirea regimului de sancțiuni instituit în anul 2014 cu șase luni din martie (când acesta expiră) până în septembrie 2015, precum și prin demararea pregătirii de măsuri adiționale", se mai arată în comunicatul MAE. Evoluțiile din estul Ucrainei urmează să revină pe agenda oficialilor europeni cu ocazia Consiliului Afaceri Externe din 9 februarie și, eventual, la Consiliul European din 12 februarie, menționează sursa citată. Traian Băsescu și-a exprimat de multe ori îngrijorarea privind evoluțiile crizei. Acesta consideră că este foarte important pentru România extinderea Parteneriatului Strategic cu SUA. De asemenea, fostul președinte a declarat că susține actiunile UE și NATO și că este dispus să pună la dispoziție tehnică militară pentru ca armata ucraineană să dețină armament corespunzător. După anexarea Crimeei, SUA și UE au impus sancțiuni Rusiei, însă aceste sancțiuni nu au fost suficiente. Această pasivitate a SUA și UE care nu au reacționat mult mai drastic în fața morții a sute de oameni, a apropiat România de Polonia. Cele două state au solicitat SUA să își trimită armata în estul Ucrainei pentru a descuraja posibile viitoare intenții de anexare a teritoriilor, conform scenariului Crimeei. Pe de-o parte, politica externă a Poloniei este bazată pe păstrarea suveranității, de aceea liderii acestui stat sunt temători de ce este capabilă sa întreprindă Rusia pe termen scurt. Pe de altă parte, României îi este frică de o anexare a Republicii Moldova, Transnistria. Criza din Ucraina afectează în mod direct securitatea maritimă, aeriană, economia României, respectiv relațiile cu statele din zonă pentru că țara noastră este vecină în primă linie cu Ucraina, implicit captivă în acest sablon turbulent. Pentru a nu fi afectată și mai mult, România trebuie să păstreze un dialog permanent cu Kievul, dar mai ales să își edifice propriile mijloace de apărare în cazul izbucnirii unui război ruso-ucrainean. În consecință, România este afectată în mod direct de evenimentele de pe scena ucraineană. Relațiile româno –ucrainene s-au caracterizat dintotdeauna printr-un conținut aparte, reprezentate de către problema importantei minorități românești trăitoare în Ucraina, implicit de sensibilitățile care derivă din moștenirea istorică –identitară și afectivă la care ne-am referit la începutul acestei lucrări.

Ucraina separatistă. Sursa: http://cursdeguvernare.ro/

5.1.Considerații preliminare privind determinarea frontierei româno-ucrainene

Evoluția lumii contemporane caracterizată prin dispariția regimurilor comuniste din Europa, globalizare (în realitate, un fapt de modernitate), integrarea euroatlantică a României impune revalorizarea și regândirea de concepte precum cele de graniță, frontieră, hotar, regiuni transfrontaliere, euroregiuni ș.a. ,,Delimitarea spațiului politic prin frontiere recunoscute și legiferate la nivel internațional reprezintă o condiție esențială în definirea unui stat, indiferent de forma sa de organizare. Dacă la nivelul debutului secolului trecut mai existau la nivel mondial delimitări între state prin “frontieră de tip areal”, în prezent contactul între state a devenit unul direct, prin ,,frontiere liniare”, respectiv prin granițe, cu un traseu exact și bine delimitat pe baza unor principii adoptate, însușite și aplicate de cea mai mare parte a statelor lumii.

Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

Sursa: Frédéric Beaumont, « La frontière roumano-ukrainienne et le poids réel de la question des minorités », Cybergeo : European Journal of Geography [En ligne], Espace, Société, Territoire, document 303, mis en ligne le 23 février 2005, consulté le 21 décembre 2015. URL : http://cybergeo.revues.org/323

Frontierele pot contribui la promovarea cooperării, păcii și stabilității în regiune, reprezentând precum în cazul României, un factor de dezvoltare și de stabilitate în regiune. În fond, așa cum scrie Viorica Moisuc, un istoric consacrat în domeniul relațiilor internaționale, ,,Pentru ca statele să trăiască în pace unele lângă altele, trebuie ca ele să-și exercite suveranitatea pe o anumită parte a globului. Acest spațiu trebuie să fie circumscris de limite care se numesc frontiere. Determinarea acestora constituie totodată un drept și o obligație a statelor. Nu se poate imagina teritoriul unui stat fără demarcații clare care să-l separe de alt stat vecin. Există un raport foarte strâns între frontieră și teritoriul pe care-l delimitează. Absența unor frontiere clare supune statul unor permanente conflicte cu vecinii. Din punct de vedere formal, delimitarea domeniului terestru poate avea o bază dublă. Frontierele statelor delimitează posesiuni imemoriale și necontestate. Aceasta apare ca un acord tacit între state. Dar, în cele mai multe cazuri, tratatele sunt cele care stabilesc frontierele. Aceste tratate sunt foarte diverse. Cele mai multe sunt tratatele de pace care reglementează frontierele între state, ele stipulând modificări teritoriale; mai există și convenții speciale aferente, numai pentru determinarea frontierelor, fără ca să fi avut loc vreun război, cum ar fi cedări de teritorii sau modificări de frontiere intervenite de comun acord între părți. Sunt și situații când modificările de frontieră au fost impuse unor state terțe, mai ales când se creează state noi pe cale exclusiv diplomatică. În tratatele de pace care se referă la frontiere, se specifică doar punctele principale de demarcație. Se numește apoi o comisie internațională, formată de obicei din ingineri topografi și ofițeri de stat major ai statelor interesate, cu misiunea de a trasa pe teren frontiere, de a ridica planuri topografice și de a întocmi apoi un proces-verbal de delimitare care se supune guvernelor respective. Noțiunea de frontieră a variat de-a lungul secolelor. La începutul relațiilor între popoare, frontierele erau reprezentate de o fâșie de teren deșert, care nu aparținea nimănui. Așa a fost în antichitate; romanii se protejau contra barbarilor, chinezii contra hunilor, rușii contra tătarilor, austriecii contra turcilor etc. Pe măsură ce a crescut valoarea pământului, aceste fâșii s-au îngustat și au dispărut aproape complet, transformându-se în simple linii de separație între două țări limitrofe. În timpurile moderne s-au constituit „zonele de frontieră”, ele asigură inviolabilitatea liniei frontaliere. Uneori, aceste zone sunt declarate neutre. În legătură cu trasarea frontierelor, există diferite sisteme. Tratatul de pace de la Versailles din 1919 cu Germania a stabilit ca pentru unele părți ale frontierei polono-germane să se procedeze prin plebiscit pentru ca populația să-și exprime opțiunea. La trasarea frontierei bulgare după tratatul de pace de la Berlin din 1878, s-au avut în vedere principiul naționalității majorității locuitorilor din regiune și necesitățile topografice, dar și interese legate de libera circulație în zonă”. Sintagma de frontieră a fost lansată în 1893 de către istoricul american Frederick Jackson Turner, prin intermediul eseului „The Significance of the Frontier in the American History” (Chicago, 12 iulie 1893). Noțiunea de frontieră are sensul de limită teritorială (boundary în lb. engleză) referindu-se la procesul de avansare a unei culturi, civilizații, ideologii, religii, state ș.a. Departe de a fi interpretate într-o manieră strict geografică, frontierele reprezintă fenomene în mișcare, ele reprezentând oportunitatea unor popoare de a-și verifica capacitatea de conservare a propriei lor identități. Frontiera motivează și întreține o gamă complexă de procese culturale, spirituale, politice șa. înțelese într-un sens mai larg drept procese ale frontierei. Modul de reacție al comunităților locale plasate de o parte și de alta a frontierei reprezintă un indicator global pentru capacitatea lor de reacție, în accepția a ceea ce se înțelege prin ripostă la agresiune de orice fel. Treptat, în lumea contemporană sintagma de frontieră și-a îmbunătățit și lărgit în mod constant conținuturile și înțelesurile, procesul frontierei reprezentând nu doar expansiunea unui model demografic, cultural, economic și social, ci mai ales, un fenomen cultural și un ansamblu inconfundabil de procese psihologice și gnoseologice. În cazul frontierelor Europei Estice și Central-Orientale, situația se prezintă drept una foarte complexă, în special datorită zonelor cu populație mixtă. Legătura dintre un stat și o anumită comunitate, impusă de regulă, de o anumită conjunctură social-politică, se fundamentează pe acceptul părților în trasarea coordonatelor geografice respective. Privite din perspectiva prezentului, frontierele Uniunii Europene (din care și România face parte începând cu 1 ianuarie 2007) nu mai sunt „simple linii de delimitare fizică, devenind construcții sociale care interconectează oameni și civilizații. Mai mult decât atât, granițele au fost și sunt dintotdeauna în continuă mișcare, sunt dinamice, schimbându-se neîncetat. În ceea ce privește limitele construcției europene, geografia stabilește doar cadrul natural, însă fundamentale rămân valorile (printre care libertatea, solidaritatea, toleranța, drepturile omului, democrația și domnia legii), acestea determinând granițele adevăratei Europe. Frontierele externe ale U.E. au un dublu rol: din perspectivă națională acestea reprezintă linii de demarcație bazate pe structura etnică, identitatea de limbă și cultură; din perspectivă supranațională pot fi interpretate ca și frontiere care despart două civilizații. Subiectul care trebuie dezbătut este în ce fel se poate evita transformarea frontierei externe orientale a U.E. într-o nouă Cortină de Fier psihologică. Dintr-o perspectivă conservatoare, frontiera de stat este rezultatul unei nevoi de protecție și delimitare, ea marcând sfârșitul suveranității statale. În perioada de demembrare a marilor imperii europene și apariție a statelor naționale, chiar dacă Conferința de Pace de la Paris trasează noi frontiere între diferitele regiuni ale Marilor Imperii, delimitând astfel noile state naționale, datorită neîncrederii sau nepriceperii, apar vaste areale cu rol de tampon între diferite suveranități. Aceste areale, viitoare regiuni de frontieră și areale frontaliere, au cel mai adesea un statut periferic în raport cu centrul de putere, devenind cu timpul tot mai deficitare din punct de vedere demografic, economic, infrastructural și cultural. De multe ori, politica promovată de către centru viza slăbirea din punct de vedere structural a acestor regiuni, prin lipsa investițiilor în sectorul căilor de comunicații și transport”. Frontiera reprezintă- așa cum arătam în rândurile de mai sus- mult mai mult decât o simplă limită care delimitează teritoriul unui stat. „Din punct de vedere geografic sau juridic, frontiera delimitează teritoriile unor state. Dar frontiera poate însemna mai mult decât un cadru ce limitează un spațiu. Aici facem distincția între frontiere și granițe. Granițele desemnează o linie ce desparte regiuni distincte; granița e o limită fixă. Frontiera poate să fie reprezentată prin elemente vizibile, dar și prin elemente simbolice ce marchează trecerea de la un stadiu la altul, trecerea de la o categorie la alta, de la o vârstă la alta, poate reflecta apartenența etnică, religioasă etc. Frontiera antrenează diferite procese psihice, sociale, economice. Frontierele au o însemnătate politică, dar și o însemnătate economică, socială și, mai ales, identitară. Atunci putem vorbi despre o sociologie a frontierei, o economie sau o psihologie a frontierei”. În accepția lui Bradley Parker, referitor la granițele structurate pe niveluri, se impune analizarea frontierelor din mai multe perspective: geografică, politică, culturală și demografică. Dacă în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX frontierei s-au suprapus pe regiuni etnice/state naționale, în zilele noastre se manifestă tendința de a recrea regiuni multiculturale sau multinaționale. Revenind la secolul XX, reținem realitatea incontestabilă a faptului că frontiera interbelică stabilită între Regatul Român și Republica a II-a Polonă, a contribuit și întreținut la dezvoltarea relațiilor economice, militare, culturale și confesionale dintre cele două state, într-un context multicultural și multietnic reprezentat de comunitățile de romăni, ucraineni și evrei trăitoare de o parte și de cealaltă a frontierei. Două lumi cu identități culturale, confesionale, economice și etno-naționale aparte s-au regăsit și s-au completat reciproc, prin intermediul frontierei comune într-un spațiu caracterizat prin elementele specifice arealului central-european. Complexitatea întregii situații etno-confesionale peste care s-au suprapus interesele geopolitice ale Europei Versaillese, a impus și reținut analiza atentă și profundă din partea Înaltelor Puteri Aliate și Asociate. Frontiera româno-polonă în jurul căreia s-au construit strategii defensive în perioada interbelică, nu a rezistat evoluțiilor geopolitice ulterioare care au pus în aplicare prevederile protocolului adițional secret anexat pactului de neagresiune sovieto-german cunoscut drept pactul Molotov-Ribbentrop încheiat la 23 august 1939. La 1 septembrie 1939 trupele germane au invadat Polonia iar la 17 septembrie Armata Roșie a ocupat 52% din restul spațiului polon, preluând controlul asupra regiunilor răsăritene și ajungând la frontiera cu România. În perioada interbelică, securitatea frontierei de nord a României s-a întemeiat pe interesul comun cu cel al Republicii a II-a Polone față de un eventual atac sovietic. Apartenența Basarabiei la România împiedica de asemenea, contactul direct al Bucovinei cu Uniunea Sovietică în nord- est. Ocuparea de către Uniunea Sovietică a Galiției a reconsiderat întreaga geopolitică regională, vulnerabilizând apărarea Bucovinei, întrucât ,,părțile superioare ale răurilor Prut și Nistru, ca și întinderea spre nord a căii ferate principale ce traversa de la nord la sud, au intrat în mânile Armatei Roșii”. Partea de nord a Bucovinei la care s-a adăugat Ținutul Herța și întreaga Basarabie au fost cedate de Regatul Român Uniunii Sovietice drept urmare a ultimatumului adresat de aceasta guvernului regal român la 26 iunie 1940. Notele ultimative sovietice din 26 și 27 iunie 1940 au survenit după semnarea de către Franța (22 iunie) a armistițiului cu Germania. Uniunea Sovietică a răpit României un teritoriu de 50. 762 km2 și un număr de de aproximativ 3.915.000 locuitori. Prin obținerea celor două județe nordice, Cernăuți și Storojineț, a fîșiei nordice a județului Rădăuți și a capătului nord-vestic al județului Dorohoi (luat de la Moldova) Uniunea Sovietică a inclus în interiorul frontierelor sale aproape întreaga populație vorbitoare de limbă ucraineană din Bucovina. Excepția a fost reprezentată de colțul sud-vestic al județului Rădăuți și partea nord-vestică a județului Câmpulung. Ulterior, între 1941–1944 teritoriile cedate de către Regatul Român Uniunii Sovietice au fost recuperate de către Armata Română, însă la 10 februarie 1947, în Sala Orologiului de la Quai d’Orsay din Paris, Marile Puteri au recunoscut revenirea acestora în cadrul URSS-ului prin semnarea unui Tratat cu România. În legătură cu acest aspect, Viorica Moisuc scrie că „Protocolul adițional secret germano-sovietic din 23 august 1939 a fost lovit de nulitate juridică de la bun început, deoarece se referea la achiziții teritoriale făcute prin forță, dar s-a perpetuat, prin consecințele sale, până azi. De exemplu, frontiera pe Prut între România și Ucraina de azi (URSS în trecut) a fost stabilită prin Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, în următorii termeni: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. (Art. 1, Partea I-a) ”. Prin acest mod de acțiune, dominat de dreptul forței și de aranjamente internaționale străine spiritului Versailles, partea de nord a Bucovinei Istorice și frontiera româno-polonă au fost pierdute. Determinarea frontierei dintre România și Ucraina a reprezentat un proces complex, determinat de către realitățile geopolitice specifice sfârșitului Marelui Război, ulteior, căderii regimurilor comuniste și destrămării fostei Uniunii Sovietice (1991). După cum am arătat în capitolele anterioare, Republica Ucraina a preluat in corpore teritoriile românești adjudecate de la defuncta URSS care le răpise Regatului Român prin cele două note ultimative din 26 și 27 iunie 1940, reluate între 27 iulie 1941 – 23 august 1944 și cedate din nou prin intermediul Tratatului de Pace de la Paris (10 februarie 1947). Suplimentar, guvernul procomunist al României a mai cedat Uniunii Sovietice în semn de prietenie, insulele Maican, Limba, Dalerul Mare și Dalerul Mic. Astfel, România a dobândit frontiere cu Uniunea Sovietică și apoi cu Ucraina (1991) în plan terestru, fluvial și maritim. Realitățile acestor frontiere a presupus un întreg complex de activități specifice dezvoltate în baza legislației internaționale în domeniu și în virtutea unor acorduri și tratate bilaterale la care România și Ucraina au fost și sunt părți semnatare. În iulie 1997 România și Ucraina au semnat Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare. Dezbaterea Tratatului în Parlament, în vederea ratificării sale, a produs dezbateri emoționale, în contextul cărora unii deputați au criticat inițiativa guvernului român. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, Adrian Severin, Ministru de Externe, a îndemnat parlamentarii în vederea ratificării Tratatului, pentru “a nu se confirma teza unor neprieteni ai României, care susțin că România este o țară iredentistă”. Deputatul Victor Boștinaru, în calitate de raportor al Comisiei de politică externă a Camerei, a prezentat Raportul în care a subliniat că, Tratatul “a stabilit condiții clare pentru delimitarea platoului continental și a zonei exclusive, de data aceasta conform tuturor regulilor din dreptul mării și s-a convenit asupra nemilitarizării Insulei Șerpilor și s-au identificat formulele prin care să se considere aceasta ca o insulă nelocuită”. În calitate de deputat PNL, Constantin Rădulescu-Zoner a apreciat inițiativa încheierii Tratatului, care în opinia sa, “asigura atât securitatea României pe plan extern, cât și interesele fraților de peste Prut”. O poziționare ostilă a vemit din partea deputatului Sever Meșca, PMR, care interpreta înființarea Euroregiunilor cu Ucraina drept o revenire la modelul Valev lansat în anii 60, prin care se propunea crearea unor regiuni de dezvoltare economică care să cuprinde regiuni din statele învecinate, încălcându-se astfel suveranitatea acestora. În viziunea parlamentarilor PDSR actualul PSD, prin vocea deputatului Ioan Mircea Pașcu, Tratatul de bază dintre România și Ucraina “nu putea ocoli condamnarea pactului Molotov-Ribbentrop și a consecințelor sale, ca un act abuziv de rapt teritorial, insistând asupra necesității unei schimbări radicale în ceea ce privește statutul minorității românești din Ucraina, astfel încât să fie garantate și respectate efectiv drepturile acesteia, a identități sale specifice”. În același timp, deputatul PDSR a recomandat guvernului “să urgenteze negocierile cu Ucraina pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, ținând seama și de problema Insulei Șerpilor, precum și cele referitoare la regimul frontierei de stat pe Brațul Chilia, de natură să permită liberul pasaj pe acest braț’’. O poziție favorabilă din partea Grupului Parlamentar Smaranda Dobrescu, care a declarat că, “problema Tratatului cu Ucraina trebuia privită cu fără patimă și resentimente, numai din punctul de vedere al României de astăzi și al românilor din afara granițelor actuale, respectiv de pe teritoriul Ucrainei, așa cum este el delimitat în prezent”. În final, Tratatul de bază româno-ucrainean a fost ratificat de către Camera Deputaților cu 165 de voturi pentru, 92 împotrivă și o abținere.

5.3.Reflectarea crizei ucrainene asupra securității României

România a susținut dintotdeauna existența unui stat ucrainean democratic și cultivarea unor relații corecte cu acesta. După 1990, România și-a construit o strategie de aderare la structurile euro-atlantice, parcurs din care a făcut parte semnarea unui Tratat de Bună Vecinătate și de Cooperare cu Ucraina (semnat la 2 iunie 1997 de către președintele Emil Constantinescu și omologul său ucrainean Leonid Kucima). Federația Rusă susține și întreține față de Ucraina o strategie mult diferită față de conflictele clasice, combinând modalități diverse precum epuizarea, teroarea, violența psihologică, atacurile împotriva civililor ș.a.„Un aspect interesant referitor la politica externă a Rusiei în estul Europei – scrie Badea Voichița Luminița, valorificând o lucrare a lui Vasile Simileanu – este legat de teoria rimland-ului, caracterizată printr-o bordură maritimă creată din țările cu ieșire la mare. Dacă Europa de est înclină balanța spre heartland, Rusia înclină balanța către rimland, teorie care evidențiază rolul decisiv pe care îl joacă controlul țărmurilor pentru o țară: Cine domină rimland-ul, domină Eurasia. Cine domină Eurasia ține în mâinile sale destinul lumii.Geopolitica rimland-ului depinde de factorul cultural (de altfel, decisiv în poziționarea statelor), dar mai ales de poziția față de uscat și mare. Pentru Rusia, accesul la Marea Azov îi oferă posibilitatea comunicațiilor maritime, de aceea separatiștii au ocupat orașul frontalier strategic Novoazovsk. Odată cu invadarea separatiștilor în Novoazovsk, Rusia va avea acces și la Marea Azov, port de care depinde comerțul și apărarea. În această situație, Rusia va putea participa permanent la evenimentele din Europa de est”. Președintele Băsescu a insistat asupra importanței extinderii Parteneriatului Strategic cu SUA. Inițiativele României trebuie armonizate cu cele ale UE și SUA, cu atât mai mult cu cât oficializarea implicării militare a Federației Ruse în operațiunile din estul Ucrainei, îi afectează în mod direct securitatea maritimă, aeriană și economia. Președinții Franței, Rusiei și Ucrainei, împreună cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei, se vor întâlni miercuri la Minsk, în Belarus. „Reușita acestei reuniuni depinde, în mare parte, de Rusia”, a apreciat ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu. Bogdan Aurescu a luat parte la dezbaterile care au avut loc la Munchen, în cadrul Conferinței Internaționale pentru Securitate, unde Ucraina a fost subiectul fierbinte de pe agendă. „Trebuie să vedem care este disponibilitatea reală a Federației Ruse, în principal, de a ajunge la o formulă negociată care să fie și durabilă, care să asigure o încetare a focului în estul Ucrainei, care să nu poată fi răsturnată sau încălcată foarte rapid, foarte ușor. Este necesară găsirea unei soluții pentru criză din punct de vedere politic”, a declarat, la Digi24, ministrul de Externe Bogdan Aurescu. Ministrul român de Externe crede că noile negocieri de pace au fost declanșate și de discuția despre livrarea de arme armatei ucrainene. „Putem să constatăm că această discuție are un efect de descurajare, de presiune în ceea ce privește negocierile care se derulează, așa cum de altfel și perspectiva unor noi sancțiuni”, a mai spus Bogdan Aurescu. Statele Unite susțin demersul european pentru un plan de pace în Ucraina și spun că toată lumea preferă o soluție politică unui conflict militar. Totuși, americanii nu par să aibă încredere în vorbele președintele rus, Vladimir Putin. Fiind direct interesată în destabilizarea situației, Federația Rusă a susținut, conform surselor avute la îndemână, unele inițiative menite să atragă atenția autorităților ucrainene asupra comunității românești din Regiunea Cernăuți: organizarea unei Adunări care ar fi proclamat autonomia românilor din Bucovina de Nord. Acest anunț a fost de natură să provoace reacția autorităților, acestea anunțând recent înființarea unei Brigăzi speciale pentru apărarea Bucovinei, prin vocea colonelului Viktor Kevljuk, care ar fi condusă de către un alt colonel, Vasyl Zubanych, anunț care a determinat intervenția diplomatică a Ministerului Român al Afacerilor Externe în sensul solicitării unei explicații oficiale din partea părții ucrainene. Potrivit agenției ruse de știri TASS, în „ultimii ani Bucureștiul a accelerat procesul de obținere, în baza unei proceduri simplificate, a cetățeniei române de către locuitori din nordul Bucovinei, aflată astăzi în componența Ucrainei. Spre frontierele estice, către portul Constanța de la Marea Neagră ”experții au reperat în repetate rânduri desfășurări de tehnică militară și soldați ai armatei române”, mai scrie agenția de presă rusă oficială”. La 22 septembrie 2015, reprezentanți ai conducerii Ministerului Afacerilor Externe au avut o întrevedere cu Teofil Bauer, ambasadorul Ucrainei la București, el însuși originar din Cernăuți. Deși au fost prezentate scuze de către Ministerul de Externe de la Kiev, rămâne prezumția unor resentimente antiromânești manifestate dinspre spațiul fostei Galiții Istorice, teritoriul de Vest al actualei Ucraine (cu centrul la Lviv/ L'viv), recunoscut prin ultranaționalismul și ucrainismul său fervent. Pe de altă partre, nu poate fi exclusă implicarea Moscovei în orchestrarea acestor acțiuni, Rusia fiind direct interesată în crearea unor disensiuni în relațiile României cu Ucraina.

Regiunea Odesa are graniță directă cu România, pe brațul Chilia al Dunării. (FOTO : Int'l Business Times. Sursa: http://cursdeguvernare.ro

5.4. Comunitatea românească din Ucraina: implicații și evoluții în dinamica crizei

În Republica Ucraina trăiește o importantă comunitate românească, răspândită în Regiunea Cernăuți, Raionul Noua Sulița, Odessa, Transcarpatia, Cahul, Ismail și Bolgrad. Parte inseparabilă a Istoriei Românilor, această comunitate românească are o vechime apreciabilă în zonele în care trăiesc acum, acest lucru fiind ilustrat de numeroase documente, lucrări monografice publicate între timp ș.a. Evoluția acestei comunități care în procentele oficiale realizate de către autoritățile ucrainene deține o pondere de 0,3 % din totalul populației Republicii Ucraina, interesează și preocupă în mod absolut firesc, România în calitate de stat – mamă. În rândurile de mai jos mă voi referi la unele dintre declarațiile asumate de către titularii Ministerului Afacerilor Externe de la București în problema comunității românești din Ucraina. Interesați în mod fundamental în păstrarea identității lor etnice și confesionale, în cultivarea limbii materne, a educației și garantării drepturilor lor identitare, retrocedarea proprietăților confiscate de către statul totalitar comunist, menținerea rețelei de învățământ în limba maternă, înființarea unor entități specifice preocupărilor de cultivare a tradițiilor, obiceiurilor, culturii și ethosului național, românii din Ucraina sunt confruntați la fel ca celelalte comunități etni-confesionale cu perspectiva ucrainizării. Acest fenomen este unul foarte complex și delicat și se explică prin renunțarea benevolă la limba maternă în favoarea limbii oficiale, prin introducerea limbii ucrainene în școlile cu predare în limba română din zonele în care românii sunt majoritari, reducerea emisiunilor radio și TV în limba maternă, impunerea predării suplimentare a unor obiecte în limba ucraineană ș.a. Există inițiative mai vechi, elaborate la nivel central, precum Proiectul Bazelor conceptuale privind limbile minorităților naționale din Ucraina (1997), Concepția învățământului pentru minoritățile naționale din Ucraina (1998) care prevedeau într-un mod fără echivoc, că, “în școlile cu limba de predare a minorităților naționale, începând cu clasa a IV-a, se instituie învățământul bilingv sau trecerea treptată la predarea tuturor disciplinelor în limba ucraineană”, Proiectul noii Legi privind dezvoltarea și folosirea limbilor în Ucraina (ianuarie 1999) care prevedea că, “ Limba întrunirilor societăților naționale de cultură și a organelor de conducere este limba de stat sau, alături de aceasta, limba respective minorități naționale.” Fenomenul este desigur cu mult mai complicat decât pare a fi, privit din afară, el fiind susținut printre altele și prin inventarea unei identități moldovenești, inițiativa în sine, fiind una relativ veche, ea fiind lansată încă din vremea regimulului sovietic. Admiterea Republicii Ucraina în Consiliul Europei (vezi Recomandarea 190/1995 a instituției europene) s-a făcut și în baza asumării respectării drepturilor omului respectiv ale minorităților naționale. Mai mult, Ucraina s-a angajat prin intermediul Tratatului de bază să respecte drepturile minorității românești, implicit prevederile Recomandării 1201 asumate în momentul admiterii sale în Consiliul Europei. Una dintre problemele delicate intervenite în viața comunității românești din Ucraina o reprezintă inventarea unei comunități noi care se autodefinește drept “moldovenească”, folosind aceeași limbă, tradiții, simbolistică, specifică etnicilor români. În recensămintele oficiale ucrainene, românii apar adesea trecuți la rubrici diferite care poartă etnonime derutante precum cele de „moldovean”, „bielorus’, „ucrainean”, „rus” și desigur „român”. În baza recensământului oficial al Republicii Ucraina din 5 decembrie 2001, aflăm că, moldovenii se ridicau în cifre la 258, 6 000 persoane (0,5%) din totalul populației, iar românii atingeau cifra de 151, 0 000 persoane (0,3%). În regiunea Transcarpatică (reședința la Ujjgorod) românii s-au regăsit în recensăminte 32 152 persoane (2,56 %) alături de 516 persoane care s-au autoidentificat drept moldoveni. Datele recensământului indică pentru regiunea Odessa, un număr de 123 751 persoane care s-au declarat a fi de etnie moldovenească (5,04 %). În Regiunea Cernăuți au fost identificați un număr de 114, 6 000 persoane de etnie română (12,5%), iar moldovenii 67, 2 000 persoane (7,3%). Numărul etnicilor români este unul foarte ridicat în raioanele Herța, Hliboca, Storojineț și Noua Sulița. Pe de altă parte, există un număr foarte mare de organizații, societăți și asociații fondate de către etnicii români din Ucraina în domenii variate, care nu manifestă întotdeauna sentimentul aderării la un proiect identitar comun. Dintre acestea menționăm Societatea Eminescu din Cernăuți înființată în 1989, Cercul cultural Arboroasa înființată de către intelectualul Dumitru Covalciuc care grupa profesorii de istorie din zonă ș.a. În 1991 au fost întemeiate mai multe organizații precum Societatea Științifico-Pedagogică republicană Aron Pumnul condusă de către universitarul Aurel Constantinovici, Societatea Cultural-Bisericească Mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici-președinte preotul Mihai Ivasiuc, Societatea românilor (moldovenilor) din regiunea Cernăuți- victime ale represiunii staliniste Golgota condusă de către Petru Grior, Societatea Doamnelor Române din regiunea Cenăuți-președinte Victoria Ivasiuc, Alianța Creștin –Democrată a Românilor din Ucraina, președinte doctorul Constantin Olaru.Pe fondrul diverselor regrupări, dezbateri și reconfigurări de interese au mai fost înființate Tricolorul-organizația veteranilor români din cel de al doilea război mondial, președinte Gheorghe Pavel, Liga Tineretului Român Junimea, președinte Liviu Rusu, Societatea Medicilor Români Isidor Bodea-președinte doctorul Ion Broască, Societatea Ecologică și Gospodărească Stejarul din Cernăuți, președinte Ion Voronca, Fundația Culturală de Binefacere Casa Limbii Române, directorul poetul și jurnalistul Vasile Tărâțeanu, Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, condus de către deputatul Ion Popescu și prof. Aurica Bojescu. La 5 martie 2005 s-a încercat –fără succes- unificarea organizațiilor românilor din Ucraina sub cupola unei Uniuni Interregionale Comunitatea Românească din Ucraina. La Apșa de jos din regiunea Transcarpatică a apărut încă din 22 octombrie 1989 Societatea socio-culturală a românilor din Transcarpatia George Coșbuc condusă de către Ion Mihalca. În 2000 au fost puse bazele unui ONG sub denumirea de Asociația socio-culturală a românilor din Transcarpatia Ioan Mihaly de Apșa sub conducerea lui Vasile Iovdi. În 2003 la Ujgorod a apărut Societatea Tineretului Român Mihai Eminescu condusă de către Ion Bococi. În regiunea Odessa moldovenii sunt structurați în diverse filiale ale Alianței Creștin –Democrate a Românilor din Ucraina-ACDR. Sentimentul identitar este unul puternic la românii din Ucraina, fiind cultivat cu multă stăruință încă din anii stalinismului, când mulți au fost deportați, închiși, uciși, prigoniți, urmăriți, terorizați. În relațiile oficiale dintre România și Ucraina comunitatea românească ocupă un loc important, figurând pe agenda de lucru a Consulatelor românești din Cernăuți și Odessa, implicit a Ambasadei României din Kiev. Ministrul de externe al Ucrainei Pavlo Klimkin l-a asigurat pe omologul său român Bogdan Aurescu că autoritățile de la Kiev caută o soluție pentru problema restricțiilor de intrare în Ucraina de care s-au lovit mai mulți cetățeni români. Ultimul caz este fostul premier al Republicii Moldova, Mircea Druc, care deține și cetățenia română și căruia i s-a interzis pe 9 mai intrarea în Ucraina.  Klimkin și Aurescu s-au întâlnit în Turcia, pe marginea reuniunii NATO-Ucraina. Potrivit Mediafax, ministrul de externe român a precizat că aceste interdicții nu corespund cu noua calitate a relațiilor româno-ucrainene, mai ales că în contextul actualei crize din estul Ucrainei, România sprijină ferm și sincer integritatea teritorială a Ucrainei. Interesați în păstrarea identității naționale, românii din Ucraina s-au implicat în dinamica jocurilor politice/alegerile locale, regionale, parlamentare și prezidențiale candidând pe liste proprii sau ale unor partide politice ucrainene precum Blocul (Uniunea Panucraineană „Patria"- cunoscută mai ales, sub sintagma de „Batkivșcina") Iuliei Timoșenko, susținut puternic de către regiunile vestice ale Ucrainei, pro-occidentale, însă cu puternică atitudine ucrainizatoare în problemele comunităților românești. vem contacte cu autoritățile ucrainene la nivel central, regional și raional, avem contacte cu reprezentanții asociațiilor de români din Ucraina, ne parvin permanent informații despre nevoile comunităților de români, cărora statul român încearcă să le vină în întâmpinare. Dar, așa cum am precizat mai devreme, urmărim aplicarea angajamentelor asumate de Ucraina, fără a perturba politica internă a statului vecin. Mecanismul obiectiv care poate răspunde la întrebările privind solicitările românilor din Ucraina, dar și ale ucrainenilor din România, este Comisia mixtă Interguvernamentală pe problemele asigurării drepturilor minorităților naționale. România dorește convocarea Comisiei Mixte Interguvernamentale româno-ucrainene pe problemele minorităților din cele două țări, cu punerea în discuție a tuturor elementelor care privesc statutul și tratamentul minorității românești din Ucraina. În dialogul cu partea ucraineană am arătat, de fiecare dată, tratamentul de care se bucură minoritatea ucraineană din România sub aspect lingvistic, educațional, cultural, mediu asociativ sau reprezentare politică. Minoritatea ucraineană este parte a istoriei României și aceste aspecte sunt asumate de societatea românească. Ne dorim ca românii din Ucraina să se bucure de un tratament "în oglindă", cu păstrarea proporționalității mărimii celor două comunități. Anterior, o bună parte a românilor din Regiunea Cernăuți au susținut efectiv și desigur, în mod oficial, formațiunile și grupările politice proeuropene care l-au adus la putere pe Viktor Yuscenko, în cadrul a ceea ce s-a numit „revoluția portocalie" a Ucrainei. Ulterior, pe fondul scandalurile politice interne și a rapidei decredibilizăria regimului Yuscenko, o parte a românilor din zona Cernăuți, conduși de către poetul și academicianul Vasile Tărâțeanu, s-a orientat spre formațiunea politică cunoscută sub numele de Partidul Regiunilor condusă de către fostul președinte ucrainean Viktor Ianukovici (2010-2014). Astfe, etnicii români au obținut mandate de deputați în Rada Regională (echivalentul administrativ al Consiliului Județean din România-D.H.) precum și în Rada Supremă de la Kiev, în persoana deputatului Ioan Popescu. Limba română a devenit în mod oficial o limbă recunoscută la nivel regional, drept o limbă minoritară cu toate drepturile derivate din acest statut. După înlăturarea regimului Viktor Yanukovici, comunitățile românești s-au reorientat spre susținerea Blocului „Petro Poroșenko”, denumirea formațiunii politice care l-a susținut pe actualul președinte al Ucrainei în timpul alegerilor prezidențiale din 2014. Poroșenko a obținut un număr semnificativ de voturi din partea românilor din Regiunea Cernăuți, Odessa și Transcarpatia. În felul acesta, voturile comunităților românești și-au demonstrat valoarea în cadrul alegerilor prezidențiale ucrainene.

Sursa: www.geopolitic.ro

Problema comunităților românești din Ucraina a redevenit rapid un subiect care a reținut atenția opiniei publice ucrainene odată cu anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă. Autoritățile ucrainene au decis recrutarea de militari care să lupte în regiunile din Estul Ucrainei: Luhansk și Donețk. Această măsură a provocat un val de îngrijorare printre etnicii români, cu atât mai mult cu cât s-a observat o preferință a autorităților spre recrutarea tinerilor de etnie română. Refuzul unora și organizarea unor proteste publice ale unor comunități românești (Herța, spre exemplu) au determinat adoptarea la 24 iulie 2014, a unor poziții dure din partea autorităților față de comunitatea românească, în frunte cu Roman Vanzuriak, guvernatorul în exercițiu al Regiunii Cernăuți.

Sursa: www.geopolitic.ro

Sursa: www.geopolitic.ro

Sursa: www.geopolitic.ro

În timp, problemele specifice comunităților românești din Regiunea Cernăuți, Regiunea Transcarpatia/Zakarpatia (Maramureșul Istoric) și Regiunea Odessa au determinat numeroase discuții, întâlniri și dezbateri reciproce concretizate în adoptarea unor decizii referitoare la asumarea de către partea ucraineană a unor texte oficiale referitoare la respectarea drepturilor identitare ale românilor (înființarea/reînființarea de școli, de clase/grupe cu predare în limba maternă, inclusiv la Universitatea „Yurii Fedkowicz” din Cernăuți unde funcționează o catedră de limbă română, asigurarea de material didactic, burse de studiu la instituții de învățământ din România ș.a.). România a adoptat o legislație europeană în domeniul protecției minorităților naționale, astfel încât cei 62.000 de etnici ucraineni trăitori în țara noastră (concentrați preponderent în județele Suceava, Botoșani, Timiș, Maramureș, Tulcea, Constanța ș.a.) au dreptul de a studia în limba maternă (inclusiv la nivelul învățământului liceal- la Siret, în județul Suceava funcționează o clasă cu predare în limba ucraineană în cadrul Colegiului „Lațcu Vodă”, iar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, funcționează o linie de studiu în limba ucraineană).

Analizând problematica minorității române și ucrainene în oglindă, așa cum menționa Bogdan Aurescu, fostul ministru român de Externe, menționîm Faptul că, etnicii ucraineni din România sunt reprezentați în Camera Deputaților de către un deputat (în prezent, mandatul este exercitat de către avocatul Ioan Marocico). Comunitățile românești din Ucraina sunt organizate în 24 de organizații (Societatea „Mihai Eminescu”, Cernăuți, „Asociația Științifică Dragoș Vodă”, ș.a.) conduse de către lideri precum Arcadie Opaiț, Vasile Tărâțeanu, Ilie Popescu, Vasile Bâcu, Octavian Bivolaru, Nicolae Șapcă ș.a.). Evident, principiul reciprocității invocat adesea de către partea ucraineană în cadrul diverselor întâlniri bilaterale este respectat, însă trebuie de precizat faptul că, în Ucraina trăiesc aproximativ un milion de români, în timp ce în România sunt înregistrate în mod oficial, doar aproximativ 35. 000 de persoane. Acesta dincolo de faptul că autoritățile ucrainene s-au implicat în modul cel mai serios în inventarea unei Uniuni a Moldovenilor din Ucraina, astfel încât mulți etnici români s-au lăsat atrași de avantajele financiare care decurg din simpla înregistrare ca membru al amintitei organizații. O altă sensibilitate din evoluția relațiilor bilaterale româno-ucrainene a reprezentat-o problema delimitării platoului continental al Mării Negre, finalizată prin procesul istoric de la Haga, în cazul Insulei Șerpilor.

CONCLUZII

Geopolitica României este în mod direct și strâns legată de evoluția spațiului ucrainean, unde trăiește o importantă comunitate românească. Statul român este membru UE și al NATO dezvoltând un interes aparte, special față de prezervarea intereselor identitare ale etnicilor români trăitori în Ucraina, fiind prin urmare, direct interesată de consolidarea unui stat de drept, funcțional care să asigure și să respecte drepturile minorităților naționale de pe teritoriul acesteia. Relația României cu Ucraina, implică logic precum și în mod natural, considerații geopolitice profunde: securizarea frontierelor estice ale Uniunii Europene, gestionarea multiplelor fațete care decurg din contrabanda transfrontalieră, traficul cu migranți din spațiul asiatic și extracomunitar, asigurarea în același timp, a legăturilor firești dintre comunitățile românești trăitoare de o parte și de alta a frontierei, încurajarea prin intermediul unor proiecte susținute în comun cu U.E. și S.U.A., de integrare treptată a Ucrainei în structurile euroatlantice, consolidarea statutului de vector regional al României (alături sau chiar împreună cu Polonia), de stabilitate și securitate.

Criza din Ucraina s-a aflat în permanență în atenția factorilor decizionali de la București, indiferent de opțiunile politice ale acestora, altfel spus, securitatea națională a României reprezentând un obiectiv esențial, de un consens clar între toate forțele politice interne. „În ceea ce privește evaluarea consecințelor crizei din Ucraina, membrii Consiliului au concluzionat că aceasta afectează domenii de interes strategic ale României, precum securitatea maritimă și aeriană, economică, amenințări asimetrice, dar și dimensiunea politică a relațiilor României cu statele din regiune, pe de o parte, și cu Rusia, pe de alta”, se arată în comunicatul Administrației Prezidențiale, remis după ședința CSAT, imediat după declanșarea crizei ucrainene. Evident, la distanță de aproape un an, constatăm că evenimentele din Ucraina se îndreaptă spre o desfășurare complexă și de durată.