Geopolitica Chinei

=== 2bc5a6682ae41f558dbbc5778825a9b3293df551_298301_1 ===

Introducere

Statul cu cea mai fulminantă evoluție din istoria Asiei este fără îndoială China. Evoluția economică pe care a avut-o în ultimii ani a Chinei a fost atât de impresionantă astfel că a activat și a adus în prim plan potențialitățile sale, care până nu demult erau doar latente. Este vorba despre suprafață și bogății – al treilea stat ca întindere de pe glob, după Rusia și Canada, dispunând de considerabile resurse naturale, populație- cea mai populată țară a lumii, despre poziția geografică- China fiind din acest punct de vedere duală, cu o pregnantă dimensiune continentală, dar și cu o puternică dimensiune oceanică. Referitor la puterea militară, China are una dintre cele mai puternice armate, în măsură să-i promoveze și să-i protejeze interesele. Astfel nu greșim când afirmăm că că ridicarea Chinei este cea mai importantă tendință în acest moment.

Vorbind despre factori care alimentează evoluția de-a dreptul impresionantă a Chinei, nu putem să nu ne oprim asupra unui anumit angajament din partea conducerii țării, dar și a populației și anume acela de a restabili locul pe care această țară l-a avut în istoria omenirii. Renașterea economică actuală a Chinei este sinonimă cu declanșarea, la sfârșitul anului 1978, a procesului de reformă condus de Deng Xiao Ping care aduce răsturnări în constelația internă a Chinei, dar și transformări pe scena vieții internaționale.

CAPITOLUL 1

DEZVOLTAREA REGIONALISMUL ASIATIC

1.1 Regionalismul asiatic

Regionalismul asiatic are câteva caracteristici care îl diferențiază de cel european:

nu există o singura organizație dominantă care să ofere integrarea regională: APEC (Asia-Pacific Economic Cooperation) își propune eliminarea barierelor comerciale între membrii săi bogați până în anul 2010 și între cei săraci până în 2020, ea nereprezentând mai mult decât o posibilă zonă de comerț liber iar ASEAN (Association of Southeast Asian Nations) nu a fost concepută inițial ca organizație economică;

datorită lipsei de similitudini în ceea ce privește nivelul de dezvoltare și neîndeplinirii convergenței reale, există ambiguitate în definirea unei regiuni economice în Asia;

obiectivele organizațiilor regionale din Asia sunt mult mai modeste decât cele ale U.E.;

se contestă rolul de lider natural: China si Japonia luptă pentru supremația regională, dar nici una dintre aceste țări nu își folosește moneda proprie ca ancoră monetară în regiune.

Crizele financiare din perioada 1997 – 1998 au acționat ca șocuri exogene in promovarea cooperării monetare în Asia, așa cum criza sistemului monetar internațional de la Bretton Woods a făcut pentru Europa. Economiile regionale au înțeles importanța gestionării globalizării financiare prin cooperarea strânsă între autoritățile financiare și stabilirea de inițiative pentru instituționalizarea interdependenței financiare regionale.

Aranjamentul instituțional principal este „Inițiativa Chiang Mai” încheiată între ASEAN + 3 (China, Coreea, Japonia), un aranjament bilateral de swap ce facilitează asigurarea lichidității pe termen scurt sub forma swapului în dolari cu monedele naționale ale țărilor participante.

Pe de altă parte, la Reuniunea executivă a băncilor centrale din Asia de Est și Pacific s-a luat hotărârea de a se crea în anul 2003 Fondul asiatic de obligațiuni în titluri denominate în dolari, din dorința de a realiza o piață regională de obligațiuni și un cadru operațional care să avanseze si să se focalizeze pe cooperarea monetară.

Țările emergente din Asia de Est au o varietate de aranjamente valutare: consiliu monetar; legare convențională fixă de o valută; flotare controlată; flotare liberă.

„Imposibila trinitate“ se respectă și aici: Japonia are un regim valutar de flotare liberă, există o liberă circulație a capitalului iar politica monetară este independentă; Hong Kong are rate de schimb fixe, libera circulație a capitalului, dar politica monetară nu este independentă; China are rate de schimb fixe, circulație limitată a capitalului și o politică monetară parțial independentă.

Într-un sistem de rate de schimb flexibile, acestea sunt determinate de forța cererii și ofertei pe piață, în timp ce într-un sistem de rate fixe, autoritățile monetare sunt cele care intervin pe piața valutară pentru a preveni fluctuațiile.

Aranjamentele valutare de tipul flotării libere dau rezultate mai bune în economiile avansate, fără a crea presiuni inflaționiste. Avantajele flexibilității cursurilor valutare cresc dacă țara în cauză devine mai integrată în piața globală de capital și dezvoltă un sistem financiar sănătos. În economii precum S.U.A., Japonia sau Europa de Vest, flotarea liberă este potrivită deoarece piețele financiare sunt dezvoltate și sistemul economic este elastic. Mobilitatea capitalului este o precondiție a flexibilității ratei de schimb, băncile și agenții economici având nevoie de instrumente financiare specifice pentru a face față volatilității prețurilor internaționale. Dar liberalizarea contului de capital este posibilă atunci când au fost instituite reforme instituționale, legislative si macroeconomice, care să contribuie la dezvoltarea piețelor financiare. Drumul spre asigurarea flexibilității ratei de schimb trebuie să meargă în paralel cu acela care privește dereglementarea și liberalizarea piețelor de capital.

Economiile în dezvoltare au o capacitate limitată de a absorbi fluctuațiile mari ale cursului valutar datorită slabei dezvoltări a piețelor pentru protejarea monedei. Aceste țări, cu acces limitat la piața de capital externă, pot opta fie pentru aranjamente valutare de limitare a flexibilității (rate de schimb fixe sau flotare controlată), fie pentru flotarea liberă însoțită de o strategie monetară de țintire a inflației. Ratele de schimb fixe nu sunt viabile în economiile emergente deoarece în aceste situații uniunile monetare regionale sunt imposibile iar legarea unilaterală a monedei naționale conduce la pierderea controlului asupra politicii monetare.

China a reprezentat secole întregi o civilizație de frunte, depășind restul lumii în domeniul artei și științei. În cursul istoriei, societatea a pendulat între centralizare și anarhie – punctată de repetate invazii străine, statul fiind instrumentul principal de coeziune internă și prestigiu extern. China face parte dintr-o multitudine de organizații internaționale, dintre care cele mai importante sunt: ASEAN, G7, ONU, Organizația Mondială a Comerțului etc.

Din punct de vedere economic, în ultimii ani, China a înregistrat o creștere spectaculoasă. Cifrele arată că populația care trăiește sub limita de subzistență reprezintă 10% din populația totală, forța de muncă numără 744 milioane de oameni, iar șomajul are o rată de 3,1%. În ultimii ani, ritmul de creștere al economiei mondiale, care a ajuns până la circa 5%, a fost susținut de economia americană și cea chineză. Cele două economii au contribuit împreună cu aproape 50% la creșterea economică globală. Consumatorii americani și producătorii chinezi sunt cei care au împins înainte economia mondială.

Expansiunea economică a Chinei din ultimul timp a contribuit în mare parte la creșterea cererii mondiale de energie, ceea ce a condus la majorarea prețului petrolului. Economia chineză a devenit locomotiva Asiei de Est, exporturile sale jucând un rol important și în refacerea economiei japoneze. De asemenea, China este cel mai important beneficiar de investiții străine directe, având în vedere că multinaționalele și-au localizat aici operațiunile pentru a profita de mâna de lucru ieftină și de imensa piață internă.

În prezent, economia Chinei se supraîncălzește. Se apreciază totuși că fenomenul nu a atins nivelul celui de la începutul anilor ’90, când inflația, investițiile și creditul au înregistrat ritmuri de creștere mult mai mari decât în prezent. În plus, autoritățile au impus măsuri de încetinire a avansului economic. Investițiile și creditarea bancară și-au redus ritmul de dezvoltare. Politica monetară americană foarte relaxată este în parte răspunzătoare de boom-ul economiei chineze. Yuanul fiind legat de dolarul american, China a fost aproape forțată să importe condițiile monetare relaxate din SUA. Ratele ridicate ale dobânzii din China au atras fluxuri importante de capital care au inflamat lichiditățile interne, încurajând creditarea bancară în exces. În mod cert, dezvoltarea Chinei va afecta restul economiei mondiale, de la locurile de muncă, până la prețul petrolului.

În prezent, consumul de energie pe cap de locuitor în China nu este la nivelul celui din Coreea de Sud sau Japonia, dar în următorii ani se va modifica. China și alte state asiatice au intervenit pe piață pentru a bloca aprecierea monedelor lor naționale în raport cu dolarul. Aceste state mențin un curs de schimb artificial al monedei lor pentru a-și încuraja exporturile competitive și a crea locuri de muncă. Mulți economiști socotesc că menținerea unei rate fixe de schimb a yuan-ului distorsionează comerțul și fluxurile de investiții și împiedică ajustarea ratelor de schimb la nivel global.

Deschiderea economică a Chinei a fost inițiată în anii ’80 și a determinat reîntoarcerea la dimensiunea ei maritimă. Ieșirea din criza perioadei maoiste a fost posibilă datorită reinstalării sectorului capitalist în cadrul domeniului maritim al țării, de la frontiera cu Rusia, la cea cu Vietnamul.

Conform unor experți, această dezvoltare economică impulsionată de stat și de întreprinderile străine a contribuit la modificarea echilibrului intern al Chinei, atrăgând spre regiunile litorale zeci de milioane de chinezi. Totuși, există și aspecte negative ale dezvoltării: a fost adâncită prăpastia dintre o Chină a creșterii și una internă, subdezvoltată, ridicând totodată și problema opoziției dintre controlul exercitat de către un stat rămas comunist și provincii unde renaște un puternic regionalism. Dezvoltarea fără precedent a ținuturilor litorale chineze a readus în atenție problema echilibrului forțelor centrifuge și centripete din istoria Chinei. Până în prezent, statul a reușit să controleze curentele regionaliste prea puternice și tendințele centrifuge ale periferiei sale, prin mai mulți factori – printre care se numără și resuscitarea foarte puternică a naționalismului chinez, atât în interiorul țării, cât și în exteriorul ei.

În ciuda problemelor cauzate de SARS (afectarea foarte gravă a tuturor ramurilor industriei), se prevede o creștere anuală a economiei cu peste 7%. Cu toate acestea, creșterea continuă a PIB-ului maschează faptul că șomajul crește în continuare. Există patru sectoare care absorb forța de muncă – turismul, aviația civilă, divertismentul și comerțul cu amănuntul, dar și aici, numărul angajărilor va scădea în următorii doi ani. Toate acestea prevestesc o amplificare a șomajului în mediul urban, cu importante consecințe negative asupra stabilității sociale.

Concluzia este că ratele surprinzătoare de creștere nu se traduc automat în creșterea numărului de locuri de muncă. În ansamblu, sporirea șomajului, lipsa unei rețele eficiente de securitate socială, dezvoltarea neuniformă, discrepanțele veniturilor, migrația internă și alte probleme se combină, rezultatul fiind o situație periculoasă pe piața muncii. Mai mult, dezvoltarea neregulată a contribuit la degradarea mediului, lipsa apei potabile, despăduriri, practici abuzive în domeniul ocupării forței de muncă și corupția la cele mai înalte niveluri. Guvernul a recunoscut că aceste probleme constituie provocări grave la adresa stabilității socio-economice, însă măsurile luate s-au dovedit a fi încă inconsistente.

Capitolul 2

Coordonate ale securității regionale în spațiul Asia – Pacific

2.1 Implicațiile regionalismului asupra relațiilor americano-chineze

Începutul de secol al XXI-lea a îndreptat atenția întregii lumi spre sud-vestul continentului asiatic, țări precum Irak, Iran, Siria, Afghanistan, Pakistan devenind țintele luptei împotriva terorismului. Cu toate acestea, specialiștii în relații internaționale nu ignoră nici schimbările intervenite în Extremul Orient. În Asia de Est, conflictele moștenite în timpul Războiului Rece au fost completate și înlocuite cu alte posibile conflicte ce reflectă vechi rivalități și noi relații economice. Analizele cu privire la securitatea Asiei de Est de la începutul anilor `90 se referă în mod regulat la această regiune ca fiind ”o vecinătate periculoasă”, ”pregătită pentru rivalități”, o regiune a ”mai multor războaie reci” ce ”întâmpină un viitor” în care războiul și instabilitatea ar prevala.

Ascensiunea economică a Chinei din ultimii ani, coroborată cu consolidarea și modernizarea armatei sale constituie un corolar al ambițiilor acestui stat de a ocupa un loc mai proeminent pe scena politică mondială. Principalul rival al Chinei pentru asigurarea dominației mondiale este SUA. China percepe SUA ca forța care împiedică reunirea Taiwanului cu patria-mamă și care se opune ascensiunii Beijingului ca putere mondială. Anterior, China era izolată, dar acum ea joacă un rol-cheie în geopolitica Asiei și aspiră să facă la fel în alte regiuni. Washingtonul, ca și un șir de capitale asiatice par a fi fost luate prin surprindere de hotărârea guvernului chinez, anunțată la sesiunea din 2007 a parlamentului de la Beijing, de majorare a cheltuielilor militare pe anul curent, cu aproape 18 la sută, cam de două ori mai mult decât ritmul de dezvoltare economică. Deși, purtătorul de cuvânt al parlamentului chinez a asigurat că Beijingul nu amenință pe nimeni și nici nu intenționează să intre într-o competiție a înarmărilor, asemenea asigurări nu par însă liniștitoare pentru vecinii cei mai apropiați ai Chinei, Japonia și India, pentru a nu mai vorbi de Taiwan, socotită de chinezi parte integrantă a teritoriului lor.

2.2 Republica Populară Chineză

După dictatura impusă de comuniști, sub conducerea lui Mao Zedong, din 1978, Deng Xiaoping a introdus gradual reformele orientate spre piață și spre descentralizarea procesului decizional. Până în anul 2000, producția s-a dublat, controlul economic s-a relaxat, în timp ce cel politic a rămas intens.

Deschiderea economică a Chinei a fost inițiată în anii ’80 și a determinat modificarea geopoliticii interne și reîntoarcerea la dimensiunea maritimă. Ieșirea din criza perioadei maoiste a fost posibilă datorită reinstalării sectorului capitalist în cadrul domeniului maritim al țării, de la frontiera cu Rusia la cea cu Vietnamul. Conform lui Aymeric Chauprade, această dezvoltare economică impulsionată de stat și de întreprinderile străine (japoneze, americane, australiene, coreene, europene și taiwaneze) a contribuit la modificarea echilibrului intern al Chinei, atrăgând spre regiunile litorale zeci de milioane de chinezi.

Totuși, există și aspecte negative ale dezvoltării: a fost adâncită prăpastia dintre o Chină a creșterii și una internă subdezvoltată, ridicând totodată și problema controlului exercitat de către un stat rămas comunist și aceea a regiunilor în care renaște un puternic regionalism. Dezvoltarea fără precedent a ținuturilor litorale chineze a readus în atenție problema echilibrului forțelor centrifuge și centripete din istoria Chinei. Până în prezent, statul a reușit să controleze curentele regionaliste prea puternice și tendințele centrifuge ale periferiei sale, prin mai mulți factori, printre care se numără și resuscitarea foarte puternică a naționalismului chinez atât în interiorul țării, cât și în exteriorul ei, ce coincide cu inițierea, în anii ’90, a unui nou ciclu geopolitic (destrămarea Uniunii Sovietice; apariția statelor succesoare ca noi vecini ai Chinei – Kazakhstan, Kârgâstan și Tadjikistan, care formează o zonă-tampon între Moscova și Beijing; apropierea diplomatică dintre Rusia și China, concomitent cu un nou antagonism între China și SUA și între China și Japonia). În ciuda problemelor cauzate de SARS (afectarea foarte gravă a tuturor ramurilor industriei), se prevede o creștere anuală a economiei cu peste 7%. Există patru sectoare care absorb forța de muncă – turismul, aviația civilă, divertismentul și comerțul cu amănuntul –, dar, și aici, se estimează o scădere a numărului angajărilor în următorii doi ani.

Toate acestea prevestesc o creștere a șomajului în mediul urban, cu importante consecințe negative asupra stabilității sociale. Concluzia este că ratele surprinzătoare de creștere nu se traduc automat în creșterea numărului de locuri de muncă. În ansamblu, creșterea șomajului, lipsa unei rețele eficiente de securitate socială, dezvoltarea neuniformă, discrepanțele veniturilor, migrația internă și alte probleme se combină, rezultatul fiind o situație defectuoasă pe piața muncii. Mai mult, dezvoltarea neregulată a contribuit la degradarea mediului, lipsa apei potabile, despădurire, practici abuzive în domeniul ocupării forței de muncă și corupție la cele mai înalte niveluri. Guvernul a recunoscut că aceste probleme constituie provocări grave la adresa stabilității socio-economice, însă măsurile luate s-au dovedit a fi inconsistente. Tot în plan intern, modernizarea forțelor armate constituie rezultatul creșterii, din ultimii ani, a productivității industriei de apărare.

Reforma industriei de apărare începută în anii ’90, spre deosebire de cea anterioară, este substanțială și a influențat pozitiv calitatea output-ului acestei ramuri. Îmbunătățirile au fost gradual – pozitive și se așteaptă continuarea, și în viitor, a acestei tendințe, presupunând că va fi menținută creșterea economică. Firmele de armament chineze produc o largă gamă de armament modern, care, prognozează specialiștii în domeniul securității, în scurt timp, va putea fi folosit într-un posibil conflict cu Taiwanul sau pentru implicarea militară a Chinei în Asia.

În prezent, industria de apărare chineză cuprinde 11 întreprinderi de stat, precum: Corporația Grupului Național Nuclear Chinez, Corporația Grupului pentru Știință și Tehnologie Aerospațială, Corporația Grupului Industriei de Construcții Navale, Corporația Grupului pentru Tehnologie Electronică etc. Aceste firme nu sunt controlate de Armata Chineză, ci sunt entități civile ce activează sub autoritatea Consiliului de Stat și Comisiei de Stat pentru Știință, Tehnologie și Industrie pentru Apărarea Națională.

„Bugetul chinez al Apărării va crește cu 17,8% anul acesta, au anunțat oficialii de la Beijing, după ce fusese sporit și anul trecut cu 14,7%, ajungând la 36,6 miliarde de dolari”. Alarmate de investițiile chineze în industria de apărare, Statele Unite consideră însă că cifra reală a acestor cheltuieli este chiar de doua-trei ori mai mare. Purtătorul de cuvânt al Adunării Populare Naționale de la Beijing a declarat ca banii vor fi folosiți pentru mărirea salariilor militarilor și pentru modernizarea armamentului (foarte învechit în momentul de față), fără a da detalii. Recent însă, vicepreședintele american Dick Cheney a reproșat Chinei această acumulare de capacități militare, lipsa de transparență a bugetului alocat acesteia și testul cu rachetă din ianuarie, în care Beijingul și-a distrus un satelit meteorologic inactiv – toate neconforme cu „intențiile pașnice“ declarate de regimul comunist. Ministerul de externe a negat orice intenții belicoase și a acuzat SUA că se comportă ca un vecin „băgăcios“. China desfășoară în prezent un program de achiziții de sisteme avansate din Rusia, în timp ce lucrează în sensul îmbunătățirii calității produselor și programelor proprii. În ansamblu, programele de achiziții sunt destinate sporirii performanțelor rachetelor și capacităților aeriene și navale, ce permit Chinei proiecția puterii la distanțe mari. De asemenea, China acordă o mare atenție și războiului informațional și are în vedere o viitoare restructurare a APE, în sensul transformării sale într-o forță mai mică și mai flexibilă. Probabil că aceste transformări vizează continuarea desfășurării de capacități militare avansate în Taiwan. În aceste condiții, SUA se tem că superioritatea calitativă a Taiwanului, în condițiile unei modernizări încete a forțelor, va fi anulată de continua expansiune a capacităților militare ale Chinei. De aceea, unele surse afirmă că SUA intenționează să îmbunătățească atât sistemul taiwanez de comandă, control, supraveghere și recunoaștere, cât și apărarea antiaeriană. Dacă balanța calității se va înclina spre China, în următorii ani, va crește și presiunea cercurilor politice și militare chineze asupra Taiwanului.

În ceea ce privește relațiile internaționale, China face parte dintr-o multitudine de organizații internaționale, însă este și actor principal într-o serie de dispute teritoriale. Relația cu Taiwan, prezentată succint în paragraful anterior, constituie un element important al politicii externe a RPC. În ultimul deceniu, Taiwan, prin reafirmarea unității sale teritoriale, a creat noi tensiuni în relațiile cu RPC. Schimbarea a intervenit după 1990 și a avut primele rădăcini în politicile interne taiwaneze. Performanța economică impresionantă a Taiwanului și integrarea sa în sistemul de comerț internațional au devenit sursa mândriei naționale și au influențat pozitiv perceperea statutului în lume al acestei țări. Schimbarea a fost văzută ca fiind împotriva constrângerilor impuse de China și de comunitatea internațională, ca răspuns la poziția acesteia în lume. Drept consecință, mulți taiwanezi au acuzat China că a impus această „cămașă de forță” internațională. De asemenea, amenințările militare ale Chinei (1995) au întărit identitatea taiwaneză și au slăbit sprijinul pentru revenirea teritoriilor la RPC. În prezent, ideea că Taiwanul este deja o țară independentă și suverană nu mai constituie un curent radical, ci viziunea majorității populației. Din aceste motive, liderii chinezi sunt profund preocupați de tendințele din evoluția politicilor interne taiwaneze și de relațiile militare dintre Taiwan și SUA. Specialiștii consideră că RPC trebuie să fie pregătită pentru confruntarea cu o situație în care Taiwan își va declara independența de facto, pe baza recunoașterii internaționale a faptului că această independență nu constituie o amenințare la adresa securității regiunii. Deși competiția înarmării este încă în curs de desfășurare, China și-a modificat, în sensul moderării, tonul în dezbaterile cu Taiwan. Analiștii sunt de părere că RPC continuă să spere că integrarea economică a Taiwanului cu continentul va conduce spre o opțiune unică a insulei – realizarea unei uniuni politice.

Cu toate ca au fost inamici înverșunați în timpul mult-disputatului Război Rece, relațiile dintre China și Rusia au progresat foarte mult în ultimii ani, odată ce China a realizat interesul crescând pe care îl are în privința petrolului furnizat de Rusia și care ar ajuta țara asiatică să poată să își susțină departamentul economic în continua expansiune. Înainte de întâlnirea la nivel înalt pe probleme de securitate regională, găzduită de Organizația de Cooperare Shanghai în capitala chineză, în anul 2006, președintele chinez Hu Jintao și-a exprimat considerația cu privire la modalitatea în care evoluează relațiile diplomatice dintre țara sa și Rusia. Președintele chinez a adăugat că Rusia reprezintă unul dintre cei mai buni și cei mai importanți parteneri de cooperare strategică. Cele două țări au semnat o serie de acorduri în domeniul energetic în martie, în timpul uneia dintre vizitele oficiale ale președintelui rus Vladimir Putin în Shanghai. Mai mult decât atât, cele doua țări împărtășesc puncte comune de vedere în ceea ce privește asigurarea stabilității în Asia centrală, prezența trupelor americane în acea regiune și controversata problemă nucleară iraniană.

De asemenea, deosebit de importante sunt relațiile RPC cu India. Privind lucrurile dintr-o perspectivă globală, relațiile sino-indiene sunt importante prin simplul fapt că Republica Chineză este o putere majoră nucleară (a patra după SUA, Federația Rusă și Franța), prima ca populație, cu o economie în expansiune accelerată; India este o putere nucleară medie, în ascensiune însă, a doua ca populație. Astfel, orice stat care intenționează să contrabalanseze Beijingul trebuie să se alieze sau să mențină bune relații cu India.

Cu timpul, relațiile bilaterale sino-indiene au evoluat spre cooperare. În acest sens, premierul indian Vajpayee a semnat o declarație cu omologul său chinez Wen Jiabao în iunie 2003, prin care New Delhi recunoștea încă o dată suveranitatea Beijingului asupra Tibetului, iar China pe cea a Indiei asupra Sikkimului. La 11 aprilie 2005, India și China au semnat un tratat de prietenie și cooperare, un acord istoric ce stabilește principiile de bază pentru soluționarea diferendului privind frontiera comună, diferend ce datează de zeci de ani. Documentul include o foaie de parcurs a pașilor ce urmează a fi făcuți de către cele două state pentru soluționarea problemei frontierei pe cale pașnică. De asemenea, cele două părți au convenit intensificarea relațiilor comerciale bilaterale la 20 miliarde de dolari până în anul 2008.

În dialogul cu SUA, China intră într-o nouă perioadă a relațiilor nucleare strategice, complet diferite de cele din trecut. Pe măsură ce RPC își modernizează arsenalul nuclear, ea va realiza o capacitate de descurajare mult mai solidă și mai credibilă, însă SUA își vor accentua apărarea strategică, descurajarea convențională strategică și preempția, monitorizând în permanență evoluția Chinei. Această perioadă nesigură de tranziție este deja marcată de suspiciuni cauzate de lipsa de transparență, ceea ce ar putea duce la răcirea relațiilor sino-americane. Pentru a evita consecințele negative și a introduce o mai mare stabilitate în dinamica relațiilor nucleare dintre aceste două puteri mondiale, este nevoie de eliminarea tensiunilor, stabilirea clară a scopurilor și aplicarea unor măsuri ferme de siguranță.

În discursul intitulat „Promovarea multilaterală a relațiilor de cooperare constructivă chino-americane", cu ocazia vizitei de stat în SUA, în anul 2006, șeful statului chinez explica că în cei 27 de ani de după stabilirea relațiilor diplomatice, relațiile chino-americane au cunoscut o tendință generală de progres. Prietenia chino-americană reprezintă o aspirație comună a celor două popoare, iar cooperarea reciproc-avantajoasă – o opțiune corectă a celor două state. China și SUA trebuie să examineze și să abordeze raporturile bilaterale pe baza unei viziuni strategice și a conceptului de avantaj reciproc. În această direcție, Hu Jintao a prezentat următoarele 6 propuneri:

„În primul rând, este necesară cunoașterea și extinderea consensului pentru instituirea unor relații de cooperare constructivă chino-americane, durabile și stabile. Apoi, se impune identificarea oportunităților și extinderea concepției destinate consolidării și amplificării bazei cooperării economice și comerciale. În al treilea rând, cele două țări vor trebui să respecte strict principiile aferente și angajamentele asumate pentru tratarea adecvată, pe baza celor trei comunicate comune chino-americane, a problemei Taiwanului. Deosebit de importantă este intensificarea consultărilor, a comunicărilor și coordonării în problemele internaționale și regionale majore. Un alt aspect vizează învățarea din experiența celeilalte părți, asimilarea reciprocă a avantajelor și intensificarea schimburilor prietenești dintre popoarele celor două țări. Nu în ultimul rând, prin respect reciproc și dialog de pe poziții de egalitate, este necesară tratarea divergențelor existente dintre cele două părți."

Cu toate acestea, în ultimii ani, China a promovat un nou concept de securitate (NCS) ce afirmă angajamentul RPC de a promova mai eficient pacea și prosperitatea în noua ordine mondială. NCS constituie un instrument pentru contracararea, de către China, a așa-perceputului control american și pentru afirmarea rolului de conducător regional responsabil și pacifist al RPC. NCS are în vedere: securitatea prin cooperare; o înțelegere mai largă a conceptului de securitate, ce include și amenințările din afara conflictului militar tradițional stat vs. stat; cooperarea pentru securitate, al cărei scop constă în promovarea încrederii între state, nu categorisirea acestora în potențiali adversari sau prieteni; dialogul multilateral; măsurile de construire a încrederii; controlul armamentului și neproliferarea; interacțiunea economică extinsă, ca politică ce reduce tensiunile sociale interne; denunțarea folosirii și a amenințării cu folosirea forței pentru a stopa disputele politice; relațiile, bazate pe egalitate și respect, dintre țările puternice și cele slabe. NCS reafirmă neinterferarea în problemele altor țări, ceea ce sugerează o continuare a vechiului conflict între SUA și China asupra unor aspecte, precum: asistența acordată de către SUA Taiwanului sau plângerile depuse de Departamentul american de Stat și alte organizații și indivizi din SUA asupra nerespectării drepturilor omului în China. RPC ar putea folosi principiul „beneficiului mutual” în relațiile economice, ca bază pentru contracararea reclamațiilor referitoare la violarea obligațiilor chineze ce reies din rolul de membru al Organizației Mondiale a Comerțului (admitere în 2001). NCS furnizează, pe de o parte, un cadru pentru sprijinirea activităților americane cu care China este de acord (schimburile bilaterale și lupta împotriva terorismului), iar pe de altă parte, denunță acțiunile SUA ce sunt contrare politicilor chineze (așa-numitul „hegemonism american” și alianțele din regiunea Asia-Pacific). Conceptul este destul de flexibil pentru a rezista fluctuațiilor din relațiile americano-chineze. Cele două țări fiind în relații relativ bune, Beijingul poate găsi modalități pașnice de aplicare a noului concept de securitate. Dacă NCS poate fi considerat un semn al intențiilor Chinei, statul pare a crede că, în prezent, poate atinge un grad ridicat de securitate și prosperitate fără a afecta interesele naționale ale vecinilor săi. Specialiștii estimează că RPC își va folosi, totuși, influența pentru a submina poziția de lider pe care o dețin SUA. În timp ce NCS reflectă încrederea Chinei în sine și înțelegerea normelor internaționale, el este mai bine perceput drept o ajustare tactică, decât o schimbare majoră în gândirea strategică chineză.

Obiecțiile Chinei vis-à-vis de extinderea spre est a NATO și prezența americană în Asia de Est (inclusiv parteneriatele de securitate cu Japonia, Australia și Coreea) reprezintă o problemă căreia oficialii chinezi îi acordă din ce în ce mai multă importanță. Australia, de exemplu, consideră China ca fiind un foarte important partener de comerț, în timp ce nemulțumirile acesteia din urmă, legate de parteneriatul americano-australian, ar putea determina Beijingul să se folosească de evoluția sa economică pentru a cere diminuarea cooperării cu Washingtonul. În mod asemănător, Japonia și Coreea de Sud se pot confrunta, în viitor, cu presiuni din partea RPC pentru evacuarea bazelor militare americane.

În concluzie, Republica Populară Chineză se confruntă cu dificultăți majore asociate cu procesul de restructurare economică. Statul, la rândul său, este amenințat de tensiunile socio-economice ce pot pune sub semnul întrebării capacitatea de conducere a partidului unic. Este evident că modalitatea de gestionare a dinamicii interne va afecta și comportamentul internațional al Chinei. Premisele transformării socio-economice au un impact major asupra relațiilor de putere și asupra securității și stabilității Asiei.

2.3 Regionalismul asiatic și implicații pentru China și SUA

În anul 1949, alungarea lui Chiang Kai Shek din China în insulele Taiwan și victoria Partidului Comunist din China asupra Kuamintongului a încheiat o nouă etapă a războiului civil din China, comuniștilor oferindu-li-se ocazia să realizeze ceea ce nici o facțiune fie de stânga, fie de dreapta nu reușise după căderea imperiului și anume să consolideze China în asemenea măsură încât aceasta să-și poată menține integritatea teritorială și independența.

Conflictele Chinei comuniste cu Statele Unite au coincis în cea mai mare măsură cu un vizibil declin al relațiilor cu URSS, pe parcursul neînțelegerilor care au apărut la sfârșitul anilor 50 și au devenit recunoscute în anii 60.

Primul conflict între cele două puteri s-a consumat la începutul anilor 50 în Coreea. În 26 noiembrie 1950, trupele chineze au trecut paralela 38. Atacul chinez a fost o acțiune ce a avut drept scop descurajarea forțelor americane care, credeau ei, urmăreau să declanșeze o campanie anticomunistă.

În prima zi a anului 1951, conflictul continuă cu un al doilea atac ce s-a consumat dar, ca urmare a intervenției ONU trupele chineze s-au retras, trupele ONU revenind la Seul la 14 martie 1951.

Una din motivațiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectivă. Faptul că rezultatul nu a fost cel scontat este relevat și de reținerea acestui for de a întreprinde alte acțiuni militare coercitive, până la invazia americană din Kuweit. Dar, dacă înfruntarea din peninsulă nu a putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de securitate colectivă, cu certitudine a adus alte câștiguri comunității internaționale.

Traversarea Paralelei 38 a determinat China să intre în război, ceea ce a constituit un bun prilej pentru o evaluare reală a capacității acesteia de a fi parte la un conflict armat. Statele Unite nu vor mai face această greșeală în Vietnam, când deși au bombardat în anii ’60 si ’70 Vietnamul de Nord, nu-l vor invada. Războiul din Coreea, a fost în cea mai mare parte a sa, un „război limitat”, ONU luptând nu atât pentru o victorie categorică, cât pentru a determina inamicul să accepte un armistițiu, care să respecte în linii mari granițele de dinainte de război. Aceasta este, în linii mari, practica sugerată de legile internaționale privind legitima apărare.

În urma negocierilor în luna iulie 1953, s-a semnat un armistițiu, iar Conferința de la Geneva din 1954, deși nu a reușit să determine încheierea unui acord au condus la retragerea trupelor chineze și americane. Coreea a rămas împărțită în două, dar războiul a luat sfârșit.

După războiul din Coreea, SUA. a încercat să joace un rol major în Asia de est și de sud-est etalându-și puterea militară, dar fără a face uz de ea.

Un alt conflict între cele două puteri consumat după cel de-al doilea război mondial a fost problema Taiwanului. În 1954, Beijingul a început să adopte o serie de poziții care vizau eliberarea Taiwanului, fapt ce a condus la o ripostă americană, la nivel de declarații cu privire la disponibilitatea acestora de a interveni cu flota pentru a sprijini Taiwanul.

În septembrie același an, chinezii au bombardat insula Queway Kuamintangul răspunzând acestui atac. Bombardamentele chineze asupra insulei Kuamintang au continuat și în iulie 1955, precum și în 1958. În septembrie 1958, China cere capitularea insulelor Queway și Mansu. Politica adoptată de americani (folosirea puterii militare pentru a lansa amenințări de ordin politic) a condus la descurajarea acțiunilor chineze de a anexa Taiwanul.

Răcirea treptată a relațiilor dintre Rusia și China a condus la destinderea relațiilor acesteia cu SUA. În anul 1970, Canada și Italia stabilesc relații diplomatice cu China. La sfârșitul aceluiași an, regimul comunist al lui Mao a fost admis ca reprezentant de drept al Chinei în Consiliul de securitate. China a intrat în ONU acceptâdu-i-se propriile pretenții, printre care aceea formulată de SUA ca Taiwanul să fie considerat membru separat al ONU.

În anul 1971, o echipă de tenis de masă a SUA care jucase în diferite țări asiatice a fost invitată în China, gest ce a fost urmat de o destindere a embargoului comercial impus Chinei de către SUA.

China este cel mai important "rival militar la supremația actuală a Statelor Unite" – avertizează Pentagonul în raportul să din 2006, înaintat Congresului american.

Raportul scoate în evidență progresele făcute de China pe linie militară.

China a reușit să-și proiecteze o imagine atât de amenințătoare în privința puterii sale din viitor încât lumea să o ia în foarte serios în prezent și chiar să se teamă mai mult de China decât de orice țară a lumii.

În decursul secolului al XXI-lea, este probabil ca Asia de Est să devină cel mai important centru economic din lume. Împreuna cu vecinii insulari din Oceanul Pacific, Estul și Sudul Asiei găzduiesc o treime din populația umană. Potențialul economic și militar al regiunii este imens. Datorită ascensiunii economice și militare a Chinei, guvernanții de la Beijing consideră că sunt îndreptățiți să-și asume o postură politică și militară din ce în ce mai agresivă. Ceea ce inevitabil va crea situații conflictuale cu SUA și cu Japonia. Interesele naționale ale SUA și ale Chinei dictează ca ele să evite un conflict militar. Deși au păreri esențial diferite în legătură cu soarta Taiwanului, cu rolul SUA în Asia și cu unipolaritatea puterii globale, ambele țări au evitat până acum o politică de confruntare directă. Japonia se simte forțată să renunțe la pacifismul adoptat la finele celui de-al doilea război mondial, să-și modernizeze forțele armate și să participe activ la reajustările strategice din Asia în calitate de mare putere economică. Încurajând reînarmarea Japoniei, Washingtonul riscă să provoace un conflict direct cu China. Angrenat într-o luptă acerbă pentru dominarea continentului, triumviratul SUA-Japonia-China a transformat Asia de Est într-o regiune de instabilitate.

S-a terminat un război rece si au început altele două, avertiza o analiză secretă făcută de guvernul chinez. Prima luptă a fost o continuare a țărilor capitaliste de a submina țările comuniste rămase, inclusiv China. Al doilea război rece sugerează documentul se baza pe creșterea tensiunilor din cadrul alianței vestice. Preziceri ocazionale despre Germania sau Japonia masiv înarmate și agresive, sau o confruntare dintre SUA și oricare dintre aceste țări este in acest moment pură speculație, dar este incorect să gândim că strânsa colaborare din al doilea război mondial, bazată pe un inamic comun și o alianță dominată de SUA va continua în ordinea mondială care evoluează.

Un alt moment sensibil în relațiile dintre cele două state îl constituie publicarea raportului de către comisia condusă de republicanul Christopher Cox în cel mai nepotrivit moment. Bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad – despre care, avertiza Time, nici un chinez nu crede că a fost accidentală -, urmată de proteste violente la misiunea diplomatică americană din Beijing, adusese relațiile americano-chineze la cel mai redus nivel din ultimele două decenii.

Pe acest fundal, concluziile alarmante ale raportului Cox nu puteau decât să răcească și mai mult relațiile bilaterale, apropiindu-le periculos de punctul de îngheț. Membrii comisiei descriu o Chină obsedată de sustragerea tuturor secretelor arsenalului nuclear american, scop în care folosește cu tenacitate mijloace incredibile. Potrivit raportului, fiecare din cei 80 000 de chinezi care vizitează anual Statele Unite este instruit, înaintea plecării, să fie cu ochii în patru după orice fragment, chiar neînsemnat, din respectivele secrete; aceluiași obiectiv i-ar fi dedicate nu mai puțin de 3 000 de societăți înființate în America de agenții Beijingului.

Principala acuzație a raportului Cox a fost că în ultimii 20 de ani, serviciile secrete chineze au obținut date secrete din mai multe domenii de cercetare militară din Statele Unite, între care:

• proiectele a șapte tipuri de încărcături nucleare, inclusiv bomba „ultra-compactă" W-88 și bomba cu neutroni W-70;

• tehnologia de ghidare a rachetelor;

• tehnologia de urmărire a submarinelor;

• arme „electromagnetice" pentru lovirea rachetelor și sateliților;

• calculatoare de înaltă performanță, care pot fi folosite în scopuri militare.
În acest scop, au fost folosite procedee variate, de la spionajul propriu-zis în laboratoarele militare americane până la eludarea restricțiilor asupra vânzării de produse „sensibile" și la exploatarea intensivă a informațiilor conținute in publicații si conferințe științifice.

Exagerările cuprinse în raportul Cox se cuvin cenzurate, precizează serviciile americane de contraspionaj. Astfel, multe din cazurile de spionaj prezentate ca dovedite sunt, de fapt, încă în cercetare, fără să fie sigur că se va ajunge la inculpări.

Răspunsul chinez la acuzațiile aduse de raportul Cox nu s-a lăsat așteptat.

Acțiunile Chinei vizează în special intimidarea adversarilor în vederea obținerii supremației în Asia. Încercând să determine Taiwanul la o reunificare in termeni favorabili Chinei, Beijingul a dispus peste 700 de rachete de croazieră în dreptul Strâmtorii Taiwanului, la care adaugă – anual – alte 100 de rachete. China menține amenințarea cu rachete SAM asupra întregului spațiu aerian al Taiwanului, iar în ultimii șase ani a recurs la 11 exerciții amfibii care aveau ca temă un conflict cu Taiwanul.

Eforturile SUA sunt canalizate pe încercarea de a orienta China spre a-și alege aliații din rândul celor agreați de aceasta.

Focalizarea raportului Pentagonului asupra Chinei militare trădează planurile care se fac pentru un viitor război, inclusiv a unui atac nuclear contra Beijing-ului. Atac american care ține seama de posibilitățile actuale reduse ale Chinei de a răspunde eficient "primei lovituri" nucleare americane.

Puterea militară a Chinei se bazează pe capacitatea acesteia de a mobiliza personal, pe arsenalul nuclear de care dispune, dar este deficitară la experiența personalului și calitatea tehnicii de luptă.

Cei mai importanți strategi americani apreciază că cele mai puternice puteri regionale sunt în Eurasia.

Deși China a devenit al doilea partener comercial al SUA, după Canada, ea sfidează influența SUA de câte ori îi stă în puteri. De fapt, în curând va avea mai multe submarine de atac decât Statele Unite, o dată cu adăugarea a patru submarine rusești din clasa Kilo și a noilor vase diesel-electrice echipate cu tehnologia care le permite să navigheze mai silențios decât submarinele nucleare. Fostul ambasador american la Beijing, James Lilly, afirma că există câteva certitudini: chinezii desfășoară ample operațiuni de informații împotriva noastră, fac afirmații deschise împotriva noastră, documentele de nivel înalt indică faptul că nu sunt prietenii noștri. Documente militare chineze promovează proiecțiile de putere și descriu politicile SUA ca hegemonism și politici de putere.

Daca în urmă cu zece ani, serviciile de informații ale SUA atrăgeau atenția asupra planurilor și intențiilor Chinei, acum ele menționează fapte. Astfel, cele mai importante acțiuni ale Chinei sunt:

• în Pakistan, în Portul Gwadar, foarte aproape de Golful Persic, se află deja în construcție o bază navală unde sunt amplasate instalații de monitorizare a navelor ce trec prin Strâmtoarea Hormuz;

• în Bangladesh, în apropiere de Chittagong, se dezvoltă facilitați militare;

• în Burma, au fost construite baze navale;

• pe insulele din Golful Bengal, au fost instalate sisteme de culegere a informațiilor. Relațiile strânse pe care le are cu regimul militar de la Rangoon au făcut din statul Burma un adevărat “satelit” al Chinei în Strâmtoarea Malacca;

• în Cambogia, conform înțelegerilor semnate în noiembrie 2003, China livrează armament și sprijină pregătirea militară a trupelor. La rândul ei, Cambogia susține China în construirea unei căi ferate din sudul țării, până la mare;

• în Thailanda, China participă cu 20 de miliarde de dolari la construirea unui canal în zona Kra Isthmus, care ar permite navelor să evite Strâmtoarea Malacca. Proiectul acestui canal prevede acordarea de facilități Chinei, care ar spori influența acesteia în regiune;

• în Marea Chinei de Sud, în prezent, activitățile sunt concentrate pe protejarea sau interzicerea tranzitului tancurilor petroliere. O importanță aparte se acordă dezvoltării unor forțe militare capabile să proiecteze puterea aeriană și navală dinspre țărm spre insula Hainan.

Incontestabil, China va fi o mare putere. Întrebarea este cât de mare. În prezent, nici o țară nu se poate dezvolta în afara realității globalizării și a rețelelor internaționale. Conflictul, sub forma unui război convențional, nu este inevitabil, mai ales când interdependența este atât de mare. Nivelul total al investițiilor americane în China este în prezent de 48 de miliarde de dolari. Nu numai China beneficiază de pe urma investițiilor americane, ea însăși investind, în 2004, un miliard de dolari în SUA. Exporturile Chinei în SUA au crescut de 1.600 ori în ultimii 15 ani. China are în băncile sale rezerve de 600 de miliarde de dolari. Cea mai mare corporație americană și mondială, Wal-Mart, importă anual bunuri în valoare de 18 miliarde de dolari produse în China. Volumul exporturilor UE în China a crescut cu 600% în.15.ani.

Ceea ce China face astăzi este foarte similar cu ascensiunea Americii în Caraibe, spre sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX. Regiunea Caraibelor a făcut din SUA o mare putere globală, pentru că, dominând acest spațiu strategic, a ajuns să domine întreaga emisferă occidentală. Dominând emisfera vestică, SUA au avut suficiente resurse la dispoziție pentru a afecta balanța de putere în emisfera estică. Iată esența marilor bătălii pentru putere în secolul XX. Caraibele erau percepute ca fiind o extensie a spațiului continental american până la ocean. China percepe Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est ca fiind extensii ale spațiului ei continental spre ocean. Beijingul vrea să fie puterea dominantă în aceste mări, dar în același timp nu vrea ca acest obiectiv să conducă la o ruptură a relațiilor cu Statele Unite. Au nevoie de Statele Unite din rațiuni economice complexe. În viitor, ne putem aștepta la un comportament agresiv al Chinei în mările din imediata sa apropiere, dar va încerca să compenseze aceste mișcări prin deschideri diplomatice și comerciale față de Statele Unite. La acest moment, China gândește teritorial și se comportă ca o putere imatură. O putere imatură vrea să-și extindă teritoriul. China are o istorie de două secole de umilințe teritoriale în interacțiunea cu Vestul. A recuperat Hong Kongul, Macao și vede Taiwanul și dominarea mărilor din imediata apropiere ca fiind pasul următor în încercarea de a șterge această istorie de umilințe teritoriale.

Concluzii

Așadar independent de data cand se va termina criza actuala, majoritatea analistilor geopoliticii mondiale sunt de parere ca gigantul galben chinez s-a trezit si isi va ocupa locul in economia si politica mondiala.

China este cel mai mare creditor extern al Statelor Unite. China are nevoie de tehnologia americana pentru a-si sustine dezvoltarea si suprematia pe pietele pe care deja le-a ocupat.

Diverși specialiști arată anumite atuuri de ordin geopolitic ale Chinei, atuuri care nu pot fi puse sub nicio formă la îndoială. Viziunea, strategia care ghidează dezvoltarea Chinei, este independentă de persoane, de lideri și de contexte particulare. China nu face altceva decât să administreze lumii întregi un model de înțelepciune. Aceasta a reformat sistemul în latura sa economică, prin eliberare – este adevărat, controlată- a inițiativei particulare. Este o reformă mai profundă decât pare la prima vedere, întrucât se acceptă ideea ca relațiile socialiste să funcționeze pe baza proprietății private, ceea ce a fost mult timp, un fapt de neconceput.

Bibliografie

Andre Fontaine, Istoria războiului rece, Editura Militara, București, 2006

Duroselle J.B., Kaspi Andre, Istoria relațiilor internaționale, Editura, Orizonturi, 2006

Frunzeti Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006

Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, București, 1998

Parish Thomas, Enciclopedia războiului rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002

Toffler Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, 1995

Parish Thomas, Enciclopedia războiului rece, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002

Manualul NATO, Office of Information and Press NATO – 1110 Brussels – Belgium, 2001

Robert, D., Kaplan, Răzbunarea geografiei, Ed. Litera, 2014

http://www.nato.int/docu/0211prague/after_prague-ro.pdf

http://www.infopolitic.ro/imagini/documente/Infopolitic_news38.pdf

http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport_Summit%20NATO.pdf