Geografia Carpatilor Si Subcarpatilor

C u p r i n s

Partea I

Introducere

  1. Noțiuni generale de regionare geografică

  2. Regionarea geografică în România

2.1. Principii și criterii de regionare geografică

2.2. Unități spațiale

Partea a II-a

Carpații

Caracterizare geografică generală

1.1. Poziția geografică și limitele spațiale

   1.1.1. Carpații în cadrul teritoriului național. Poziția spațială, configurația, raporturile complexe cu      alte unități geografice

    1.1.2. Limitele spațiale ale Carpaților

      1.2. Caracteristici naturale

          1.2.1. Geneza și evoluția geologică și paleogeografică. Constituția geologică                     1.2.2. Relieful                     1.2.3. Clima                   1.2.4. Apele           1.2.5. Vegetația și fauna           1.2.6. Solurile

     1.3. Caracteristici social-economic

          1.3.1. Premisele generale și evoluția procesului de umanizare

          1.3.2. Populația și rețeaua de așezări. Activitățile economice

 2. Regiunile geografice ale Carpaților

              2.1. Regiunea Carpaților Orientali

     2.1.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Orientali. Consecințe

     2.1.2. Relieful

     2.1.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

     2.1.4. Particularitățile umanizării. Populația, rețeaua de așezări umane, activitățile economice

     2.1.5. Unități spațiale

    2.1.5.1. Munții axului cristalino-mezozoic

    2.1.5.2. Munții flișului

    2.1.5.3. Munții vulcanici

    2.1.5.4. Ulucul depresionar central

    2.1.5.5. Gruparea montană cu caracter de tranziție (a Bucegilor)

               2.2. Regiunea Carpaților Meridionali

2.2.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Meridionali

      2.2.2. Relieful

      2.2.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

      2.2.4. Particularitățile umanizării

      2.2.5. Unități spațiale

      2.2.5.1. Munții Făgăraș 

      2.2.5.2. Gruparea montană a Parângului

      2.2.5.3. Gruparea montană a Retezatului

      2.2.5.4. Depresiunile din Carpații Meridionali

                 2.3. Regiunea Carpaților Occidentali

        2.3.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Occidentali

        2.3.2. Relieful

        2.3.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

        2.3.4. Particularitățile umanizării

        2.3.5. Unități spațiale

        2.3.5.1. Munții Banato-Olteni      

        2.3.5.2. Masivul Poiana Ruscă

        2.3.5.3. Munții Apuseni

Partea a III-a

Subcarpații

 1.Caracterizare geografică generală

1.1. Poziția geografică și limitele spațiale

              1.1.1. Poziția și raporturile complexe cu unitățile geografice vecine  

1.1.2. Limitele spațiale

 1.2. Caracteristici naturale

1.2.1. Geneza și evoluția geologică a Subcarpaților. Consecințe

1.2.2. Relieful

1.2.3. Particularități climato-hidrice și fito-pedologice

 1.3. Caracteristici social-economice

          1.3.1. Particularitățile umanizării.

          1.3.2. Populația și rețeaua de așezări umane

          1.3.3. Activitățile economice

        2. Regiunile geografice ale Subcarpaților

            2.1. Sucarpații Moldovei

            2.2. Subcarpații Vrancei

            2.3. Subcarpații Munteniei Central-Estice

            2.4. Muscelele Argeșului

            2.5. Subcarpații Olteniei

=== Geografia Carpatilor si Subcarpatilor ===

C u p r i n s

Partea I

Introducere

  1. Noțiuni generale de regionare geografică

  2. Regionarea geografică în România

2.1. Principii și criterii de regionare geografică

2.2. Unități spațiale

Partea a II-a

Carpații

Caracterizare geografică generală

1.1. Poziția geografică și limitele spațiale

   1.1.1. Carpații în cadrul teritoriului național. Poziția spațială, configurația, raporturile complexe cu      alte unități geografice

    1.1.2. Limitele spațiale ale Carpaților

      1.2. Caracteristici naturale

          1.2.1. Geneza și evoluția geologică și paleogeografică. Constituția geologică                     1.2.2. Relieful                     1.2.3. Clima                   1.2.4. Apele           1.2.5. Vegetația și fauna           1.2.6. Solurile

     1.3. Caracteristici social-economic

          1.3.1. Premisele generale și evoluția procesului de umanizare

          1.3.2. Populația și rețeaua de așezări. Activitățile economice

 2. Regiunile geografice ale Carpaților

              2.1. Regiunea Carpaților Orientali

     2.1.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Orientali. Consecințe

     2.1.2. Relieful

     2.1.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

     2.1.4. Particularitățile umanizării. Populația, rețeaua de așezări umane, activitățile economice

     2.1.5. Unități spațiale

    2.1.5.1. Munții axului cristalino-mezozoic

    2.1.5.2. Munții flișului

    2.1.5.3. Munții vulcanici

    2.1.5.4. Ulucul depresionar central

    2.1.5.5. Gruparea montană cu caracter de tranziție (a Bucegilor)

               2.2. Regiunea Carpaților Meridionali

2.2.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Meridionali

      2.2.2. Relieful

      2.2.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

      2.2.4. Particularitățile umanizării

      2.2.5. Unități spațiale

      2.2.5.1. Munții Făgăraș 

      2.2.5.2. Gruparea montană a Parângului

      2.2.5.3. Gruparea montană a Retezatului

      2.2.5.4. Depresiunile din Carpații Meridionali

                 2.3. Regiunea Carpaților Occidentali

        2.3.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Occidentali

        2.3.2. Relieful

        2.3.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

        2.3.4. Particularitățile umanizării

        2.3.5. Unități spațiale

        2.3.5.1. Munții Banato-Olteni      

        2.3.5.2. Masivul Poiana Ruscă

        2.3.5.3. Munții Apuseni

Partea a III-a

Subcarpații

 1.Caracterizare geografică generală

1.1. Poziția geografică și limitele spațiale

              1.1.1. Poziția și raporturile complexe cu unitățile geografice vecine  

1.1.2. Limitele spațiale

 1.2. Caracteristici naturale

1.2.1. Geneza și evoluția geologică a Subcarpaților. Consecințe

1.2.2. Relieful

1.2.3. Particularități climato-hidrice și fito-pedologice

 1.3. Caracteristici social-economice

          1.3.1. Particularitățile umanizării.

          1.3.2. Populația și rețeaua de așezări umane

          1.3.3. Activitățile economice

        2. Regiunile geografice ale Subcarpaților

            2.1. Sucarpații Moldovei

            2.2. Subcarpații Vrancei

            2.3. Subcarpații Munteniei Central-Estice

            2.4. Muscelele Argeșului

            2.5. Subcarpații Olteniei

Partea I

Introducere

1. Noțiuni generale de regionare geografică

Regionarea geografică este un complex de operații științifice care vizează identificarea unor unități spațiale clar individualizate. Identitatea acestor unități este determinată de componentele lor structurale, naturale și social-economice, de specificul relațiilor dintre componentele naturale ale locului, de relațiile dintre acestea și componentele social-economice, precum și de caracteristicile relațiilor fiecărei unități cu cele învecinate spațial sau mai îndepărtate, mai simplu sau mai complex alcătuite.

Conținutul acestei definiții evidențiază cel puțin trei aspecte ale regionării geografice și ale rezultatului său, regiunea (și rețeaua structural-funcțională în care se încadrează), primele două aspecte având caracter de premise :

a. vizând entități spațiale diferențiate atât structural cât și funcțional, regionarea geografică                   nu     se poate realiza pe baza unor criterii exclusiv structurale, simple și analitice; cu cât                  criteriile  sunt  mai statice, mai constatative și mai simple, cu atât decupajul realizat     rămâne                  mai  departe de ceea ce sunt în realitate regiunile geografice – spre exemplu,     diferențierea                  spațială  a înclinării  terenului, a precipitațiilor, a densității generale a populației, a exploatării                  lemnului etc. nu poate exprima identități regionale complexe; rezultă că regionarea                  geografică pretinde – în egală  măsură –  identificarea fenomenelor geografice și a dinamicii                  lor, impunând aplicarea     integrată a celor două categorii de criterii ;

b. regiunea geografică rezultată astfel nu poate fi decât o unitate spațială cu structură eterogenă                  și cu o funcționalitate integrativă clară;

c. aspectele prezentate îl fundamentează pe cel de al treilea, cu caracter concluziv : regionarea                  geografică presupune un demers dificil, dar care pentru geografie este inevitabil ; obiectul                      de studiu al geografiei nu se limitează la spațializări analitice, ci obligă la explicarea                  variabilității   spațiale a unor ansambluri structural-funcționale; este motivul pentru care                  regionarea  geografică a fost – și rămâne – obiectivul fundamental esențial al cercetării                  de specialitate. Mai mult,  calitatea  sa de bază științifică a planificării regionale/amenajării                   teritoriului îi conferă  și o mare  însemnătate aplicativă.

Stadiul actual al regionării geografice relevă realizarea unor regionări tematice fiabile sub aspect științific, a unor regionări fizico-geografice cvasi-unanim acceptate, ca și a unor regionări economico-geografice uneori puternic controversate; în acest stadiu se revelă însă și absența unei veritabile regionări geografice, care rămâne încă o aspirație.

Adevărata regionare își așteaptă încă aparatul metodologic, în cadrul căruia sunt necesare criterii complexe și procedee de aplicare integrată a lor. Pentru moment, acestei necesități obiective, care solicită o muncă asiduă, interdisciplinar-geografică și – posibil – de lungă durată, cercetarea științifică îi oferă un răspuns încă subiectiv, evident contraproductiv. Explicația acestui tip de răspuns se regăsește mai ales în imperiul exercitat de ritmurile actuale generale, mereu mai rapide, care scurtează/anulează uneori etape strict necesare formației de specialitate, descurajează demersul concertat și obiectiv, exacerbând discursul individual și escamotează/eludează obiective fundamentale.

2. Regionarea geografică în România.

    2.1. Principii și criterii de regionare geografică

La fel ca în întreaga geografie teoretică națională, structura de rezistență a regionării geografice a fost realizată în și prin școala științifică întemeiată de Simion Mehedinți. Ca reflex, regiunile cu care se operează azi în cercetarea și didactica de specialitate, fără a fi unanim admise, se întemeiază totuși, în ansamblu, pe câteva criterii care evidențiază rolul tectonicii, al structurii geologice, al reliefului și al cadrului climatic, vegetal și pedologic în diferențierea spațiului. Astfel, regionările cele mai răspândite au o tentă fizico-geografică clară. Nu lipsesc nici regionările economico-geografice, bazate, desigur, pe criterii care exprimă prezența și dinamica încărcării demografice și economice a spațiului.

Deși orientate diferit, celor două categorii le sunt comune câteva caracteristici, derivate din modul de lucru. Între acestea, cele mai evidente, mai generale, sunt coerența teritorială și alura tranșantă a limitelor. Avantajele pe care aceste caracteristici le aduc în operația de regionare – claritatea expresiei grafice și comoditatea didactică – sunt însă adesea contracarate de dezavantajul eludării unor realități teritoriale complexe, care exprimă interferențe sau care se manifestă spațial în mod discontinuu. Astfel, arii cu caracter de tranziție și realități geografice cu dispoziție teritorială diseminată sunt secționate arbitrar, părțile rezultate fiind atribuite – la fel de arbitrar – unor unități de care diferă, atât sub aspect structural cât și funcțional. Cu multe calități obiective, uneori și cu destule deficiențe, deocamdată nici o categorie de regionări – fizico- sau economico-geografice – nu poate acoperi exigențele unei regionări geografice complexe.

Un început de rezolvare a problemei ar putea fi acela al adoptării unui sistem de criterii orientat, mai întâi, către geneza suportului de mare anvergură al peisajului geografic al țării; astfel, operația ar putea debuta prin aplicarea criteriului morfo-tectonic. Diviziunile unităților definite astfel s-ar putea identifica pe baza criteriului morfo-structural iar detaliile acestora, care conturează unități de rang structural și funcțional subordonat, desfășurate pe spații mai restrânse, ar putea fi identificate prin aplicarea altor criterii : morfologic, climato-hidric și bio-pedologic, social-economic.

Criteriile și unitățile rezultate ar putea fi încadrate într-o schemă generală de regionare, care să permită o ordonare taxonomică și imaginea unui decupaj spațial de accepție cel puțin preliminar mai largă, avându-se în vedere multitudinea problemelor de regionare încă neclarificate (Irina Ungureanu, 1997), abordate destul de diferit, frecvent polemic. Relativ clară și logică, schema menționată nu este însă și precisă, deoarece nu se poate aplica în mod integral consecvent. Verificarea concretă demonstrează că valabilitatea unor criterii este mai limitată decât ar rezulta din schemă și că a altora, dimpotrivă, se prelungește, acestea definind și unități de alt rang, care – conform schemei – ar trebui să rezulte din aplicarea altor criterii. Spre exemplu, criteriul morfo-structural este adecvat identificării subregiunilor Carpaților Orientali, dar nu și celor ale Carpaților Meridionali și Occidentali, unde diferențierile sunt încă marcate de tectonică. Prelungirea valabilității criteriului morfo-tectonic nu este însă adecvată pentru detalierea ambelor regiuni montane, deoarece în Carpații Meridionali subregiunile sunt efecte combinate ale tectonicii și ale sistemului denudativ, dominat de modelarea fluvială, în timp ce în Carpații Occidentali, diferențierile spațiale principale rezultă dintr-o combinație extrem de complicată a efectelor tectonicii plicative/casante, ale modelării fluviale și carstice, integrând și un magmatism neogen important. În același fel, pertinența oricărui criteriu devine discutabilă în ariile de tranziție, a căror personalitate este diferită de unitățile limitrofe, identificate pe baza unor criterii care nu sunt relevante pentru aceste arii. Printre cazurile cele mai elocvente este încadrarea regională a grupării montane a Bucegilor unde, în primul rând sub aspect morfo-structural (dar și al precipitațiilor, al ponderii morfologiei glaciare, al biodiversității vegetale), se prelungesc munții axului-cristalino-mezozoic din Carpații Orientali iar prin altitudine, masivitate și presiunea umană de pe valea Prahovei se realizează un complex montan și de polarizare umană comparabil cu cel din Carpații Meridionali.

Față de această problematică destul de complexă a regionării geografice a teritoriului național, orientarea oficială a didacticii universitare exprimă o intenție, meritorie, de racordare la cercetarea științifică în domeniu. Ținând seama însă de nivelul actual al acesteia, unitățile spațiale de referință exprimă „polifonia” studiilor științifice și a cărții didactice referitoare la regionare. Fără a se fi urmărit în mod riguros un sistem geografic complex de principii și criterii (uneori cele aplicate fiind destul de subiective) dar nu și fără temei geografic, geografia regională actuală acordă reliefului (deci criteriului morfologic) importanță maximă. Motivația acestei opțiuni este complexă și interferează parțial cu o susținere tacită a rolului pe care substratul geologic îl are în diferențierea morfologică spațială.

Reliefului îi este recunoscut astfel rolul deosebit în ansamblul elementelor fizico-geografice, ținându-se seama de :

a. armonia morfologică a pământului românesc, modul aproape ideal în care se îmbină cele trei                  mari trepte de relief, Carpații, Dealurile și Podișurile, Câmpiile;

b. dispoziția concentrică a acestor trepte;

c. puternica influență exercitată de altitudine asupra caracteristicilor climatice (mai puternică                 decât cele datorite poziției latitudinale sau gradului de continentalism), care influențează în                 mod hotărâtor apele, învelișul vegetal, asociațiile de faună și solurile, realizându-se o etajare                 complexă, foarte caracteristică pentru teritoriul României, atât la nivelul fiecărui element                 natural cât și al întregului peisaj;

d.influența destul de clară a celor trei mari trepte de relief asupra particularităților încărcării                  social- economice, populația încercând mereu – și reușind într-o măsură destul de avansată –                  să valorifice cât mai eficient resursele naturale specifice fiecărei unități; aceasta a permis                  constituirea în timp a unor peisaje geografice umanizate caracteristice pentru fiecare treaptă,                  în special în ceea ce privește tipurile de așezări umane, structura agriculturii, distribuția                  spațială a exploatărilor forestiere, a industriei extractive, a valorificării potențialului                  hidroenergetic și    turistic natural.

2.2. Unități spațiale

Deoarece aspectul compozit al regionărilor existente nu poate să fie integral acceptat, în absența unei rezolvări integrale a problemei regionării geografice în cercetarea științifică de specialitate și recunoscându-se tectonicii capacitatea de a genera mari unități de relief (cu însemnătatea lor geosistemică menționată), o regionare preliminară a teritoriului României ar putea avea în vedere două provincii – Carpatică (de orogen) și Extracarpatică (de platformă), prima având ca subprovincii Carpații, Subcarpații, Depresiunea Transilvaniei și subprovincia Banato-Crișană. În cadrul acestor unități, datorită unor diferențieri fie morfo tectonice, fie morfo-structurale și morfo-petrografice sau  mai complexe,  se conturează o  serie de  regiuni  : Carpații  Orientali,  Meridionali  și  Occidentali  (în  subprovincia  corespunzătoare Carpaților),  Subcarpații  Moldovei, Vrancei, Munteniei central-estice, Muscelele Argeșului și Subcarpații Olteniei (în  subprovincia  constituită  de  Subcarpați), Dealurile cu caracteristici subcarpatice, Podișul Someșan, Câmpia deluroasă a Transilvaniei, Dealurile Târnavelor,   Podișul Secașelor, Depresiunile și Piemonturile de contact (în subprovincia Depresiunea Transilvaniei), Dealurile Vestice și Câmpia Tisei (în subprovincia Banato-Crișană).

Ponderea cu care relieful, caracteristicile climatice, ale apelor, ale ecosistemelor naturale, ale habitatului uman și activităților social-economice se implică în combinațiile de factori capabili să determine alte diferențieri funcționale și spațiale, pe fondul regiunilor menționate, este variabilă. Astfel, personalitatea unor subregiuni și unități subordonate ale acestora se conturează datorită reliefului lor specific, cu rol local mai important decât al altor elemente naturale ori social-economice; identitatea altora este evidențiată de către specificul așa-numitului complex fito-pedo-climatic; altele se diferențiază de cele învecinate prin specificul valorificării social-economice a resurselor naturale ș.a.m.d.

O constatare generală care se poate face în legătură cu această operație de regionare geografică și cu unitățile spațiale rezultate este că în provincia de orogen, pe măsură ce altitudinea și masivitatea reliefului au permis o accesibilitate mai mare ecosistemelor naturale și procesului de umanizare, utilitatea criteriilor geologice de regionare scade, variabilitatea unităților spațiale este mai accentuată iar dimensiunile lor sunt mai reduse.

Partea a II-a

         Carpații

Caracterizare geografică generală

   1.1. Poziția geografică și limitele spațiale

         1.1.1. Carpații în cadrul teritoriului național. Poziția spațială, configurația, raporturile                                 complexe cu alte unități geografice

Carpații reprezintă unitatea geografică cea mai înaltă de pe teritoriul României, ocupând o poziție centrală, atât sub aspectul situării lor cât și sub cel al rolului de unitate unificatoare, de adevărat schelet geografic, pe care se grefează celelalte unități naturale, a căror evoluție în perioadele geologice mai recente a depins în mare măsură de evoluția munților și ale căror caracteristici fizico-geografice actuale (în special fito-pedo-climatice) sunt influențate puternic de existența coroanei carpatice în centrul țării.

Deosebit de caracteristică este și configurația sectorului carpatic pe teritoriul țării, arcul montan propriu-zis – Carpații Orientali și Carpații Meridionali – fiind continuat în vest de o altă catenă (mai scundă și mai discontinuă) – Carpații Occidentali. S-a realizat astfel o configurație cvasi-circulară („coroana carpatică”), cu o mare depresiune centrală – Depresiunea Transilvaniei.

Poziția și configurația munților explică sistemul foarte complex de raporturi dintre Carpați și unitățile intra- și extracarpatice:

        a. sub aspect genetic și morfologic, fundamentul de tip carpatic este comun și pentru             Depresiunea Transilvaniei, Dealurile Vestice și Câmpia Tisei, ca și pentru o parte din             Subcarpați și Podișul Piemontan Getic; formarea în neozoic (în special în pliocen-cuaternar)             a unităților de relief mai scunde (spre exemplu, Podișul Piemontan Getic ș.a.) se datorează             în special aportului de material detritic de origine carpatică de către o rețea hidrografică cu             orientare frecvent radiară; activitatea erozivă sacadată a rețelei hidrografice, cu efect de             nivelare în Carpați și de acumulare în unitățile intra- și extracarpatice, a concurat la crearea             suprafețelor de nivelare (numite și platforme de eroziune) în munți și a unor orizonturi de             acumulare corelativă în ariile învecinate;

               b. sub aspect climatic, (cu influență directă asupra vegetației, faunei și solurilor) Carpații se                    interpun în calea mișcărilor de mare amploare ale maselor de aer deasupra continentului,                      creând – mai ales în cazul deplasării celor oceanice, umede – arii de foehnizare, cu climat                    mai uscat față de altele, situate la aceeași latitudine și altitudine dar având altă poziție față                    de orientarea culmilor montane (spre exemplu, în sectorul de la curbura externă a Carpaților                    Orientali, pe latura răsăriteană a Munților Apuseni ș.a.);

                c. sub aspect hidrografic, rețeaua autohtonă principală își are originea într-o proporție masivă                     în Carpați, munții asigurând debite medii mai bogate și mai constante, care oferă un aport                     suplimentar de apă regiunilor extracarpatice cu umiditate deficitară, în special celor din                     sudul și estul Câmpiei Române;

   d. sub aspectul umanizării, prezența unui număr mare de văi transversale și pasuri                     relativ accesibile, în special în Carpații Occidentali, Carpații Meridionali și în extremitatea                     sud – sud-  vestică a Carpaților Orientali a favorizat circulația transcarpatică și stabilirea                     unor legături  economice durabile, care s-au reflectat puternic și în domeniul etno-cultural,                     menținând apropierea permanentă dintre cele trei principate românești medievale –                     Moldova, Țara  Românească , Transilvania – și contribuind la păstrarea ființei naționale a                     poporului român.

1.1.2. Limitele spațiale ale Carpaților

Datorită condiției și apartenenței lor orogenetice, Carpații au în modul cel mai frecvent o personalitate geografică distinctă. Aceasta permite identificarea relativ clară a limitei munților față de unitățile spațiale naturale mai scunde, învecinate. Delimitarea devine însă dificilă în unele sectoare de contact tectono-structural, interior sau exterior, complex. Dificultatea este încă mai accentuată dacă se are în vedere faptul că, prin natura lor, limitele geografice nu pot fi reduse la motivații exclusiv geologice. În sensul acesta, efectul morfologic al substratului de orogen și complexitatea celorlalte consecințe fizico-geografice ale relației respective au generat, împreună, o accesibilitate variabilă pentru ecosistemele naturale și pentru umanizare. Astfel, deși mereu prezentă și fără a-și pierde însemnătatea reală, amprenta tectonică și structural- petrografică se complică, se modifică, este integrată în com binații variabile de procese, fenomene și efecte ale acestora. Rezultatul concret al acestor conjuncturi – diferențierea spațială – devine astfel greu de conturat, mai ales în situațiile în care identitățile respective interferează, generând arii de tranziție. Toate acestea explică alura clară a unor segmente de limită și consensul asupra lor, ca și situația controversată a altora.

Din segmentul terminal, sud-estic al Carpaților (V. Mihăilescu, 1963), pe teritoriul României se află peste două treimi, numai extremitățile rămânând în afara acestui teritoriu (cea nord-vestică, între culoarul de văi Rika – Swica și frontiera națională de N-NV și cea sudică, între defileul Dunării și culoarul de văi Timok-Nišava). Caracterul extrem de complex al spațiului carpatic se reflectă atât în specificul limitelor sale externe, față de unitățile geografice vecine, cât și al celor interne.

Spre exterior, în nord-est Carpații contactează unitatea geografică a Podișului Moldovei (în acest sector molasa miocenă pericarpatică, acumulată într-o arie foarte îngustă, nu a generat o unitate morfologică distinctă), pe linia localităților Straja – Solca – Păltinoasa. Spre est, sud-est și sud, munții se învecinează cu Subcarpații, pe o distanță mare, cu multe complicații de natură geologică, morfologică și multe consecințe social-economice ale acestora., între văile Moldovei și Motrului .Contactul poate fi urmărit aproximativ pe linia Păltinoasa – Vânătorii Neamțului – Piatra Neamț – Târgu-Ocna – Tulnici – Nereju – Nehoiu – Măneciu – Comarnic – Pietroșița – Cetățeni – Lerești – Căpățâneni – Sălătruc – Călimănești – Novaci – Bumbești – Tismana – Baia-de Aramă. Spre sud-vest, pe o distanță redusă, Carpații contactează din nou o unitate de podiș – Podișul Piemontan Getic, pe linia Baia-de Aramă – vest de Turnu Severin. Spre vest , ramura carpatică apuseană și extremitatea nord-vestică a ramurii răsăritene sunt în contact cu Dealurile vestice, pe o linie extrem de sinuoasă : uneori acestea pătrund adânc în aria montană, alteori se efilează până la dispariție și munții contactează direct câmpia, aceasta însăși insinuându-se în unele sectoare montane sub formă de golfuri. Spre interior, Carpații sunt în contact cu diferitele subunități ale Depresiunii Transilvaniei. Limita descrie un contur cvasi-circular, trecând pe la Făurești – Coșbuc – Ilva Mică – Josenii Bârgăului – Deda – Praid – Zetea – Racoș – Șercaia – Turnu Roșu – Gura Râului – Săsciori –Subcetate – Teliuc – Deva – Șard – Moldovenești – Gilău – Bologa – Moigrad (între extremitatea nordică a ramurii carpatice apusene și cea nord-vestică a ramurii orientale prezența fundamentului cristalin carpatic este numai insulară, în masa sedimentară paleogenă a Podișului Someșan).

În ansamblu, atât limita interioară cât și cea exterioară a Carpaților sunt evidente, datorită diferențelor altitudinale clare față de unitățile vecine, situația aceasta fiind motivată tectonic, tectono-structural sau petrografic. Dominanța altitudinală se verifică nu numai pe limita culmilor și masivelor celor mai înalte (Făgăraș, Rodna ș.a.), ci chiar în cazul munților mici (Munții Banato-Olteni, Munceii Crișurilor, Munceii Mureșului) ca și în interiorul masei montane. Sunt cu deosebire clare segmentele de limită tectono-erozive: frunți de pânză de șariaj (spre exemplu, aproape tot segmentul exterior estic, unde flișul paleogen șariază unitatea miocenă pericarpatică, culmile munților dominând depresiunile subcarpatice formate pe structuri sinclinale; linii de falii (spre exemplu, segmentul interior în lungul căruia culmea nordică a Făgărașului domină Țara Oltului; segmentul de limită exterioară sudică a Munților Parâng și Vâlcan, care domină depresiunile subcarpatice oltene; segmente ale limitei exterioare a Munților Codru Moma, Pădurea Craiului, Plopiș cu depresiunile-golf de pe Crișuri.

În alte situații, limita munților este mai puțin clară, datorită îmbinării unor caracteristici ale spațiului carpatic cu cele ale Subcarpaților. Cazul cel mai caracteristic este cel de la curbura externă a Carpaților Orientali, unde linii structurale ale flișului cretacic-paleogen se afundă pe direcție nord-est – sud – vest în molasa miocenă,  susținând  axele   unor   structuri   anticlinale  subcarpatice. Acestea  au căpătat astfel altitudine și aspect de muncei („pinteni carpatici”), contrastând  puternic  cu  depresiunile subcarpatice care mulează structuri sinclinale, dar fiind mai puțin diferențiați față de aria montană. Alteori, formațiuni litologice mai rezistente din Carpați se extind sub forma unor structuri monoclinale în aria subcarpatică, uneori simplificând, alteori complicând modelarea acesteia: este cazul parțial al Muscelelor Năsăudului ca și al celei mai mari părți a Muscelelor Argeșului, unde depozitele sedimentare paleogene din extremitatea vest – sud-vestică a Masivului Rodnei și cele din aria centrală a Munților Făgăraș s-au dispus, ca niște contraforturi, la marginea interioară și – respectiv – exterioară a munților. Desigur, limita acestora este astfel mai puțin clară. Același caracter îl are și în situații în  care  structuri  anticlinale  miocene  din  unitatea geologică  pericarpatică se alipesc strâns celor montane, ca în sectorul subcarpatic dintre văile Moldova și Râșca, unde culmile secundare est – nord-estice ale Munților Stânișoarei trec gradat în colinele subcarpatice. Sunt și situații în care contactul munților cu ariile învecinate este relativ clar sub aspect morfologic, fiind în schimb estompat de elemente ale complexului fito-pedo-climatic, așa cum se întâmplă la nord de valea Ozanei, unde pădurea carpatică de conifere, cu litiera și solul său specific, cu microclimatul său mai umed, mai răcoros și relativ mai uniform, coboară și în Subcarpați (în Culmea Pleșului), iar mai la nord chiar în Podișul Moldovei (D. Ciungi).

1.2. Caracteristici naturale

1.2.1. Geneza și evoluția geologică și paleogeografică a Carpaților. Constituția geologică

Considerați munți tineri, ca întregul sistem alpino-himalaian, în linii generale Carpații s-au format în mezozoic și neozoic. În ansamblul proceselor tectonice care i-au generat se remarcă perioada de d i s t e n s i u ne (deschidere) a segmentului nordic (transilvan) al Oceanului Thetys, între margini continentale rigide, de platformă (X. le Pichon, 1968, M.Săndulescu, 1984). Procesul a fost inițiat prin fracturi crustale profunde (care au antrenat și un magmatism bazic), urmate de expansiunea bazinului, în c are s-a produs o sedimentare complexă, în faciesuri de fliș și de molasă, conformă variațiilor morfologice și de adâncime ale acestuia și în care au avut loc și procese de subducție. Încă pe parcursul distensiunii   (triasic mediu – jurasic mediu-superior)  dar mai ales după încheierea   sa au avut loc fenomene de c o m p r e s i u n e, manifestate prin tectogeneză (obducție, subducție, coliziune): supuse unor compresiuni tangențiale puternice, masele de sedimente s-au faliat și cutat până la forme exacerbate, (pânze) de șariaj (dacide – interne, mediane, externe și marginale; transilvanide; pienide; moldavide). Orientarea șariajelor și dispoziția în plan a structurilor rezultate au fost determinate atât de efectul direcțional al mișcărilor tectonice tangențiale, cât și de conformația marginilor rigide continentale ale geosinclinalului carpatic. Complicații suplimentare au fost introduse de modul și măsura în care stressul tectonic extern și intern a fracturat și a implicat în tectogeneza generală fragmente ale marginilor menționate.

Această secvență a istoriei Carpaților este cea mai recentă (la scara timpului geologic) și, desigur, esențială. Geneza materialului lor constitutiv este însă mai îndelungată, începând încă din precambrian. Aria montană de azi a parcurs de atunci perioade de acumulare subaeriană/subacvatică și magmatică a materialului constitutiv, de transformare a acestuia prin metamorfism și meteorizare, de constituire a unor structuri specifice, rezultate din cutare/șariaj, din fracturare și din deplasări verticale sau tangențiale ale materialelor constitutive sau ale ansamblurilor morfologice succesive. Evoluția complexă pe care a parcurs-o ansamblul carpatic de astăzi explică faptul munții poartă în nucleele și în aspectul actual al masivelor, culmilor și grupărilor montane nu numai întreaga istorie geotectonică și stratigrafică a segmentului alpin căruia aparțin, ci și amprenta climatelor succesive sub care meteorizarea și procesele generale modelare externă, cu intensitate variabilă, au generat complexe de relief de dimensiuni diferite, protejate în mod diferit de un înveliș vegetal cu variații extreme, de la formațiuni luxuriante la asociații aride, sărace și chiar la veritabile pustiuri.

Într-o epocă veche, în etapa p r e h e r c i n i c ă a evoluției ansamblului montan care va deveni apoi carpatic, din proterozoic și până la mijlocul paleozoicului soclul cristalin al platformelor Modovenească, și Moesică a parcurs fazele de orogen precambrian – cambrian inferior și de nivelare cambriană, constituindu-se astfel cadrul geostructural rigid din fața geosinclinalului carpatic, care i-a impus apoi acestuia o configurație dublu arcuită. În aria montană actuală orogeneza caledonică a creat cordiliera șisturilor verzi (extinsă din sectorul dobrogean al soclului Platformei Moesice până în subasmentul pânzelor flișului extern), ulterior erodată și rămasă la zi până în jurasic. În etapa h e r c i n i c ă, spațiul carpatic a fost antrenat în mișcările plicative ale orogenezei sudete, însoțite de intruziuni masive, predominant granitice, care au provocat un metamorfism puternic. Atunci s-a desăvârșit formarea fundamentului cristalin al edificiului montan (formațiuni cristalofiliene – șisturi mezo-katamorfice și epimetamorfice ș.a.), fundament care aflorează pe arii însemnate în ramurile orientală și meridională și sub formă insulară în cea occidentală. Catenele hercinice au fost nivelate ulterior până la aspect de pediplenă. Consolidarea generală posthercinică, variabilă ca intensitate, a generat comportamente dinamice diferite, unele arii rigide fiind antrenate mai târziu în noi procese orogenetice, altele reluându-și mobilitatea încă din permian sau chiar din carboniferul superior. Regimul tectonic intens casant, specific în permian, a antrenat un magmatism amplu, acid și chiar bazic.

Într-o etapă evolutivă cu caracter de tranziție, fenomenele de compresiune au produs orogenezele cimmerice. În faza veche a acestora (triasic – jurasic inferior) masivele cristaline hercinice, puternic erodate, au fost fracturate și transformate în blocuri (horsturi și grabene) cu mobilitate relativ independentă și predominant verticală. Între compartimentele puternic înălțate, sectoarele de scufundare tectonică au funcționat ca bazine de sedimentare. Atât în faza veche cât și în cea nouă a mișcărilor cimmerice (jurasic mediu – jurasic superior) scufundările cristalinului au fost asociate însă și cu migrarea ariei labile către exteriorul structurilor deja consolidate.

În epoca nouă (alpină) a evoluției Carpaților, în etapa inițială – c r e t a c i c ă – procese ample de compresiune (tectogenezele dacidice) au provocat cutări până la șariaje de mari proporții. Deformările mezocretacice au fracturat și au implicat toată marginea continentală a domeniului oceanic precum și o mare parte a acestuia, migrând alternativ între cele două arii. Șariajul a fost predominant obductiv, generând cele mai importante pânze de obducție din orogenul carpato-balcanic. Sincron, s-au produs și șariaje ale soclului cristalin fracturat al marginilor continentale. Tectogeneze succesive – austrică, mediteraneană, laramică – au generat dacidele interne (pânzele de Biharia, de Codru, autohtonul de Bihor, horsturile cristaline din Dealurile Vestice – Țicău, Făget, Măgura Șimleului, Preluca), urmate de transilvanide (pânzele M.Metaliferi simici, pânzele transilvane – Hăghimaș, Rarău, Perșani), pienide (pânzele Botiza, Petrova), de dacidele mediane (pânzele bucovinică, subbucovinice, supragetică, infrabucovinice, pânza getică), dacidele externe (pânza flișului negru, pânza de Ceahlău, pânza de Bobu, pânza de Severin) și dacidele marginale (autohtonul danubian). Ansamblul acestor procese de compresiune a fost precedat/însoțit de acumularea unor mase imense de sedimente în bazine labile. Sedimentarea a avut un caracter foarte variat în special în Munții Apuseni actuali – detritică, uneori lagunar-continentală, lacustră sau sinorogenă cu caracter flișoid, alteori în faciesuri recifale. În arealul Carpaților Meridionali de azi a fost predominant carbonatică iar în cel al Carpaților Orientali s-au acumulat sedimente în facies neritico-litoral, conglomerate, gresii, dolomite, calcare recifale. În cursul tectogenezelor dacidice s-au produs și intruziuni magmatice alcaline (ofiolitele menționate) de tipul gabbrourilor din sudul M. Apuseni și al M.Banato-Olteni, în lungul unor aliniamente de sutură a rifturilor succesive dintre dacidele interne și transilvanide, ca și dintre acestea și dacidele mediane. O serie de falii transformante (active în perioada de distensiune în domeniul oceanic dar prelungindu-se și în marginile continentale) s-au manifestat apoi ca fracturi crustale profunde, (nord-transilvană, sud-transilvană

Peceneaga – Camena,  intramoesică, a  Bistriței),  au  dirijat  apoi direcțional   deformările tectonice și au determinat curbarea pânzelor. Spre exemplu, deformările combinate în lungul mai multor asemenea fracturi (sud-transilvană, Peceneaga-Camena și intramoesică) au determinat curbura Carpaților Meridionali (nemodificată de atunci) și curbura peribihoreană. Ca urmare a acestor configurații transformate, fragmentele de margine continentală au fost antrenate în fenomene de subșariaj, din ce în ce mai puternice, care au fracturat arii din ce în ce mai întinse de platformă, sectoarele de vorland rezultate deplasându-se (foarte inegal) spre domeniul oceanic: pe falia (fractura) intramoesică un sector sud-vestic de platformă avansa puternic spre Carpați Meridionali, în timp ce sectorul estic era stagnant. Aceasta explică și absența unor magmatite calco-alcaline de aceeași vârstă în Carpații Orientali.

Ca efect final, la sfârșitul tectogenezelor dacidice sectorul transilvan al Oceanului Thetys era închis în cea mai mare parte, majoritatea Carpaților actuali fiind consolidată sub formă de blocuri rigide, care au constituit apoi hinterlandul tectogenezelor mai noi. În neozoic ele n-au mai fost implicate în procese de cutare, ci doar de fracturare sau – uneori- de șariaj „în bloc”(pe marginea externă a dacidelor interne – M.Săndulescu, 1984). Între catenele generate în această etapă s-a conturat și marea depresiune intracarpatică de subsidență și de sedimentare a Transilvaniei.

În ultima etapă – n e o z o i c ă – tectogenezele moldavidice (miocene), deosebit de active în Carpați, au implicat numai sectoare de margini continentale, în condiții de coliziune a fragmentelor mobile. Șariajele „în bloc”au integrat și pânze de obducție, mai vechi, dar obducții terțiare nu s-au mai produs. Majoritatea șariajelor au fost de cuvertură, provocând deplasarea unor formațiuni depuse pe arii de crustă continentală. Începând cu tectogeneza stirică veche (din burdigalian) s-a realizat mai întâi un racord dinamic cu șariajul pirenean din eocenul superior, în aria pienidelor, unde pânzele cretacice și seriile de fliș predominant eocen, transcarpatic, au fost reșariate. Sincron, în partea estică, sedimente bogate, în facies de fliș, provenite din aria dacidelor externe/sectoarele exondate ale dacidelor mediane și depuse în bazine foarte mobile au fost cutate puternic, șariate și fracturate, generînd moldavidele interne (pânzele de Teleajen și de Audia). Tectogenezele stirică nouă (badenian) și moldavă (sarmațian) au adăugat, în ramura orientală, moldavidele externe (pânzele de Tarcău și de Vrancea), iar în cea occidentală au produs șariajul „în bloc” al părții vestice a dacidelor interne.

Tectogenezele moldavidice au antrenat și un magmatism puternic, deosebit de activ pe latura internă a Carpaților Orientali (unde s-a desfășurat conform configurației și fracturărilor de pe contactele diverselor segmente ale dacidelor și transilvanidelor – spre exemplu, ale grabenului sătmărean, conturat între faliile Bogdan Vodă și nord-transilvană), dar manifestându-se și în Carpații Occidentali, în special la nord de Mureș. Ca efect general al acestei etape tectonice, configurația de ansamblu a catenelor montane s-a modificat, în sensul accentuării curburilor preexistente – spre exemplu, curbura sud-estică a pienidelor s-a conturat mai puternic, prin translarea dacidelor interne pe falia nord-transilvană; blocate în vest de falia intramoesică, moldavidele au fost ejectate spre exterior, ca efect al subșariajelor din vorland ș.a.m.d.

Cele mai recente manifestări ale tectogenezelor alpine au avut un efect general de înălțare (inegală) în aria montană, determinat de orogeneza valahă (romanian superior-pleistocen).

De-a lungul întregii evoluții a Carpaților, secvențele orogenetice au alternat sau au fost sincrone cu deformări subsidente care au antrenat procese masive și puternic diferențiate de sedimentare. În poziție intra-și extracarpatică sau internă, bazine de diferite dimensiuni au receptat produsele succesive de denudație, intrate apoi în tectogeneză, deformate și consolidate. Au funcționat ca sectoare de sedimentare posttectogenetică în aria montană și păstrează o morfologie deprimată spre exemplu, în Carpații Meridionali, grabenul Cernei și prelungirile sale spre est – actuala Depresiune Petroșani și sistemul de falii Lotru și Brezoi, Depresiunea Hațeg, ca și multe altele. În Carpații Occidentali se insinuează și astăzi arii depresionare în care sedimentarea a început în badenian, odată cu generalizarea subsidenței în ramificațiile Borod, Beiuș, Brad, Caransebeș-Mehadia ale Depresiunii neogene Pannonice. Aceeași vârstă (badenian; sarmațian) o au și depozitele sedimentare din sectorul maramureșan al Depresiunii Transcarpatice intramontane (M.Săndulescu, 1984). Cele mai recente bazine de sedimentare intramontane sunt pliocen-cuaternare. În partea internă a curburii Carpaților Orientali, pe o arie de subsidență mai largă decât depresiunea actuală a Brașovului, s-au conturat bazine din ce în ce mai noi, de la vest spre est – nord-est: Bârsa-Baraolt (ponțian), Sfântu Gheorghe (romanian), Brețcu (pleistocen inferior). Tot în pleistocen (M.Săndulescu, 1984), sau în pliocenul superior-pleistocen (V.Mutihac, 1990) s-a produs și sedimentarea depresiunilor Giurgeu și Ciuc, procesul fiind stimulat de o subsidență activă.

1.2.2. Relieful

Rezultantă a evoluției tectono-structurale și a modelării subaeriene, relieful carpatic se încadrează în specificul morfometric și morfografic al munților mici și mijlocii, cu altitudini absolute extreme între 617 m – 2544 m. Chiar în sectorul lor cel mai înalt (CarpațiiMeridionali), numai 25% din aria montană depășește altitudinea de 1500 m, în Carpați Orientali ponderea spațială a acestor altitudini se reduce la 5%, iar în Carpații Occidentali este de numai 1% (Al.Roșu, 1973). Fragmentarea și aspectul general sunt foarte variate – culmi prelungi, frecvent plane în partea superioară, depresiuni longitudinale largi, masive cu importante arii plane în zona înaltă, sectoare de văi transversale înguste, până la forme de chei și defilee, înclinări ale versanților care depășesc frecvent 350 și chiar 550, valori ale fragmentării verticale de 400 m – 600 m și, în mod excepțional, de peste 1000 m.

În ansamblu, morfogeneza este marcată de procesele tectonice care au acționat succesiv în aria carpatică actuală și de specificul structural-litologic al acesteia, pe de o parte, și de modelarea subaeriană, pe de alta. Seriile repetate de înălțări și cutări/șariaje ale unor formațiuni complexe, frecvent dure (cristalofiliene), străpunse de intruziuni granitice, gabbroice ș.a., vulcanismul (subaerian și submers), secvențele de faliere în rețea și mișcările de scufundare parțială au generat culmi și masive înalte, în special în Carpații Meridionali și Orientali (culmile principale din M. Făgăraș, Parâng, Retezat, Rodna ș.a., masivele Bucegi, Hăghimaș, Rarău ș.a.), dar și depresiuni : tectonice (Țara Bârsei-Trei Scaune, Țara Loviștei, Petroșani, Țara Hațegului, Bozovici, Brad-Hălmagiu ș.a.), vulcanice (Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuc), vulcano-tectonice (Țara Oașului, Țara Maramureșului), vulcano-tectono-erozive (Țara Dornelor), tectono-erozive (Comănești).

Pe acest fond morfotectonic, gama factorilor relifogeni externi a degajat ansambluri m o r f o – s t r u c t u r a l e și m o r f o – l i t o l o g i c e cărora le revine în munți aria cea mai întinsă. Primele se impun în special în ariile de cutare mai recentă a substratului mezo-neozoic și de înălțare mai amplă în orogeneza valahă, tipici fiind Carpații Orientali (văi și depresiuni longitudinale pe structuri sinclinale, culmi prelungi, mulând fie axe de anticlinal – în M. Tarcău, Vrancei ș.a., fie sinclinale înălțate – Rarăul, Hăghimașul, Ciucașul, Bucegii ș.a., hog-backs – de la altitudinile mai modeste ale Obcinelor Bucovinei până la culmea principală de peste 2000 m a Pietrei Craiului, trepte structurale – inclusiv în talvegul văilor glaciare etc.). Relieful structural este bine reprezentat și în peisajul morfologic al Carpaților Meridionali (în partea de nord a M.Făgăraș, în aria înaltă a M.Parâng și Retezat ș.a.) ca și al Carpaților Occidentali (în M.Almăjului și Aninei din sectorul Banato-Oltean, în M.Trascău ș.a.), în aceste arii montane revenindu-i însă un loc secundar. Ansamblurile morfo-litologice, întrepătrunse frecvent cu cele morfo-structurale, s-au dezvoltat pe seama marii diversități petrografice, a variabilității litologice cu ecart redus (uneori sub 5 km) și a prezenței depozitelor sedimentare pe arii întinse. Peisaje specifice modelării calcarelor și dolomitelor, conglomeratelor, rocilor metamorfice, gresiilor, marno-argilelor și – frecvent – alternanțelor litologice sunt răspândite în toate regiunile carpatice (carstul de suprafață și subteran din M.Pădurea Craiului, Platoul Padeșului, M.Sebeș, Căpățânii, Piatra Craiului  și  Culoarul Bran-Rucăr, Bucegi, Hăghimaș, Rarău ș.a.; relieful cu forme bizare de pe conglomeratele din Ciucaș, Bucegi, Ceahlău ș.a.); relieful de măguri de pe gresiile de Prisaca din Obcinele Bucovinei, de Strâmtura din Țara Maramureșului, de Kliwa și de Tarcău din flișul extern al Carpaților Orientali; contrastele morfologice de pe substratul mozaicat al M.Metaliferi – fliș slab rezistent, calcare, magmatite ș.a.m.d.

Relieful carpatic major, creat prin procese tectonice și prin implicarea masivă a structurii geologice și a alcătuirii petrografice, a fost completat – de la începutul genezei sale – cu ansambluri de forme rezultate din acțiunea de sculptură și acumulare exercitată de către factorii modelatori externi, în primul rând de către r â u r i. Desfășurându-se permanent, morfogeneza de factură externă a avut secvențe sincrone cu orogeneza, dar și secvențe independente, pe parcursul unor îndelungate perioade de calm tectonic. În felul acesta au fost create două generații morfologice distincte, în crearea cărora apele curgătoare și procesele de versant au avut o contribuție importantă.

Generația morfologică mai v e c h e este reprezentată prin suprafețe de nivelare de vârste diferite, începând cu perioada post-cretacică și încheind cu cea post-romaniană. Sub forma unor plaiuri netede sau foarte slab ondulate, excepțional de bine păstrate în special în ariile montane cu pondere maximă a rocilor dure, suprafețe de nivelare de diferite vârste se etajează între 2200 m – 800 m în Carpații Meridionali, între 1700 m – 1200 m în Carpații Orientali și între 1500 m – 500 m în Carpații Occidentali. Efectele diferențiate ale tectonicii neogene asupra fiecărei regiuni carpatice, ponderea variabilă a rocilor dure, amploarea variabilă a modelării fluviale și fluvio-denudaționale au determinat diferențieri altitudinale ale unuia și aceluiași nivel crono-genetic. Astfel, nivelul post-laramic (eocen) Borăscu, situat la 2200 m în Carpații Meridionali, a fost complet dezmembrat de orogenezele mai noi și de înălțarea valahă în Carpații Orientali, iar în Carpații Occidentali se menține abia la 1400 m – 1500 m. Nivelul post-attic (miocen superior) Râu-Șes, identificat la 1400 m – 1600 m în Carpații Meridionali, este la 1500 m –1700 m în Carpații Orientali și la numai 1000 m – 1100 m în Carpații Occidentali, iar nivelul post-valah (romanian-pleistocen) Gornovița, situat la 800 m – 1000 m în Carpații Meridionali, a fost modelat la 1000 m – 1200 m în Carpații Orientali, dar se situează abia la 400 m – 500 m în Carpații Occidentali.

Generația morfologică mai r e c e n t ă a fost realizată prin evoluția rețelei de văi și acumularea de tip piemontan. În mod firesc, modelarea reliefului de către râuri a fost mai mult sau mai puțin permanentă, dar morfologia fluvială carpatică, cu trăsăturile ei actuale este neogenă. Adâncite puternic în munți, văile exprimă raporturile morfogenetice (cu amploare variabilă în timp și spațiu) dintre apele curgătoare și constituția geologică a substratului, dintre formele astfel create și procesele gravitaționale. Longitudinale, largi, de tip „câmplung”, însoțit de 6-11 niveluri de terase (spre exemplu, până la 280 m altitudine relativă pe Bistrița, în Carpații Orientali ), sau transversale, înguste până la câțiva metri (spre exemplu, valea Nerei, pe segmentul din M.Locvei ș.a.), cu caractere de defileu sau de chei, văile sunt flancate de versanți de obicei puternic înclinați, stabili (în special sub pădure), dar adesea foarte mobili. Dinamica intensă, caracteristică multora, își are originea într-un substrat frecvent ușor mobilizabil (alterabil/alterat, umed, puternic înclinat), de multe ori lipsit în mod artificial de protecție vegetală, începând de la bază.

Morfologia montană mai poartă amprenta generatoare a încă două importante categorii de procese naturale: m a g m a t i c e (vulcanice/subvulcanice) și g l a c i a r e. Extinsă genetic pe un interval mare de timp (din mezozoic până în pleistocen), prima categorie a fost pusă în evidență parțial prin denudație, dar în cea mai mare parte s-a înscris în peisajul carpatic prin activitatea vulcanică propriu-zisă, subaeriană. Corpuri subvulcanice, platouri pe aglomerate vulcanice, aparate subaeriene complete – conuri fără sau cu cratere (simple sau de tip caldẽra), platouri pe curgeri de lavă, rețele divergente de văi mulând rețelele inițiale ale torenților de lavă sunt caracteristice pentru catena vestică a Carpaților Orientali, ca și pentru partea de sud a munților Apuseni și cea nordică a M.Poiana Ruscăi.

Categoria de relief glaciar ocupă ariile montane cele mai înalte, care în pleistocen se situau deasupra limitei zăpezilor permanente (M.Maramureșului, Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraș, Parâng, Retezat-Godeanu). Creste, circuri (simple și complexe) și văi glaciare (lungi de 6-10 km), flancate și parțial închise de acumulări morenaice coborând uneori până la 1000 m pe versanții nordici, s-au suprapus unei morfologii fluvio-denudaționale preexistente și au fost „nuanțate” de morfogeneza criogenă și nivală pre-, inter- și postglaciară care, în forme comparativ atenuate, este actuală în toată partea înaltă și pendulează sezonier, în alternanță cu cea fluvio-denudațională, în jurul altitudinii de 1700 – 1800 m.

Fără a atinge anvergura morfogenetică a proceselor naturale, intervențiile antropice au fost și mai ales au devenit în timp destul de puternice, atât în munții propriu-ziși cât și – mai ales – în depresiunile intramontane. Forme de relief a n t r o p i c sunt specifice, în primul rând, ariilor de extracție, unde excavații la zi sau forme negative rezultate din prăbușiri, în unele arii cu exploatări subterane, se asociază cu acumulări de tip haldă. De asemenea, nivelări, taluzări, tasări secundare s-au produs în ariile locuite, succesiuni de baraje masive fragmentează văile amenajate în scopuri hidroenergetice/complexe, iar rețelele de drumuri sunt însoțite de debleuri și rambleuri. Mai insidios însă imixtiunea antropică s-a manifestat indirect, la nivelul unor procese reliefogene naturale (eroziune torențială, alunecări de teren, ablație, prăbușiri, surpări, abraziune lacustră), pe care le-a diversificat, le-a amplificat, le-a reactivat sau chiar le-a declanșat, în contexte naturale favorabile.

Astfel, de-a lungul timpului, în consecința despăduririlor, desțelenirilor și terasărilor pentru culturi agricole și pășuni/fânețe, a debleierii/rambleierii și extracțiilor, a amenajării acumulărilor artificiale pe râuri, a traficului greu pe versanți instabili s-au format complexe de relief antropic recent (în Depresiunea Comănești, în M.Aninei, Călimani, Maramureș ș.a.., în Defileul Dunării, pe văile Bistriței Argeșului, Lotrului ș.a.), mai vechi (în Depresiunile Petroșani, Țara Bârsei – Trei Scaune, Țara Maramureșului, pe versanții M.Maramureș, M.Rodnei, Bârgău, Călimani, Făgăraș, pe rama montană a Țării Loviștei, în M.Cibin, Poiana Ruscăi), sau chiar antic (în M.Metaliferi).

1.2.3. Clima

Interferența influențelor climatice nordice (dinspre Peninsula Scandinavă și Câmpia Europei Nordice), sudice și sud-vestice (dinspre Peninsula Balcanică și Mediterana), vestice (atlantice) și estice (dinspre masa continentală asiatică), se diversifică net în Carpați conform altitudinii, etajarea caracteristicilor climatice prevalând asupra efectelor latitudinii și poziției longitudinale. În general, Carpații Meridionali și mai ales subunitatea Banato-Olteană a Carpaților Occidentali se află sub influențe climatice sudice și sud-vestice, Carpații Orientali suportă mai mult efectul apropierii de marele uscat continental asiatic(în partea nordică fiind atinși de influențele climatului boreal-baltic) iar Carpații Occidentali reflectă caracteristicile climatului central-european, cu puternice influențe atlantice. Definitorii pentru climatul carpatic rămân însă diferențierea altitudinală, gradul de fragmentare a reliefului, orientarea culmilor montane și efectul acestor factori asupra rezultantei medii a interferenței menționate (chiar dacă pentru aproximativ două treimi din an munții se află sub vânturile de vest, mereu mai constante spre înălțime).

În ariile cele mai joase, ale depresiunilor marginale și văilor largi, climatul (temperat continental) este uneori destul de asemănător cu cel al podișurilor sau al câmpiilor intra- și extracarpatice. În masa montană propriu-zisă este însă puternic marcat de altitudine, devenind mereu mai rece și mai umed.

Temperatura aerului are valori medii anuale de 60 – 80 C la contactul munților cu unitățile geografice învecinate (la altitudini de aproximativ 700 m). În situațiile excepționale  ale unor depresiuni intramontane de mari dimensiuni (spre exemplu Țara Bârsei-Trei Scaune) sau ale unor depresiuni/culoare de mică altitudine și situate în extremitatea montană sud-vestică (Bozovici, Iezeriș, Clisura Dunării) mediile termice cresc până la 80 – 90 – 110 C. Odată cu creșterea altitudinii valorile acestui parametru scad, cu gradienți mai accentuați în sectoarele nordice și pe versanții umbriți, până la aproximativ 50 C în jurul altitudinii de 1000 m, 20 C spre limita superioară a pădurii (1700 m – 1800 m) și valori negative mai sus de 2000 m (spre exemplu, -2,60 C la 2500 m, în Vf. Omul din Bucegi).

V e r i l e, cu temperaturi maxime în iulie – respectiv august, în munții înalți – se instalează mai devreme și durează mai mult în ariile montane marginale. Valorile termice medii oscilează între 130 C – 160 C în depresiunile intramontane și 80 C – 140 C în aria montană propriu-zisă. În partea cea mai înaltă sunt însă mai reduse. Spre exemplu, la Vf. Omul nici în luna cea mai caldă a anului (august, în acest caz) valoarea medie a temperaturii nu depășește 5,7 0 C. Totuși, chiar dacă în cea mai mare parte a Carpaților Orientali, Meridionali și în centrul M.Apuseni nu sunt caracteristice temperaturi mari vara, în majoritatea depresiunilor, în marile culoare de vale și în munții mărunți din sectorul Banato-Oltean sau de pe dreapta Mureșului s-au înregistrat și zile tropicale (1 zi în aproape toate depresiunile și în M.Crișurilor, 10-30 zile în M.Banatului, Țara Bârsei și Țara Maramureșului, peste 30 zile în Clisura Dunării). Efecte termice importante, determinate de stratificația gravitațională a aerului în condiții morfologice și sinoptice favorabile, inversează și complică în unele situații relația dintre temperatură și altitudine. Astfel, circulația predominant descendentă a aerului determină diferențieri pozitive de 1,50 – 30 C pe versantul curburii externe a Carpaților Orientali, pe versantul sud-estic al Munceilor Mureșului, în Bozovici și Țara Hațegului ș.a. În schimb, pe durata inversiunilor termice (care au frecvență maximă iarna) în depresiunile intramontane se înregistrează temperaturi mai reduse cu 40 – 100 C decât la altitudini comparabile în unitățile naturale învecinate sau pe rama montană adiacentă (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999). Așa se explică faptul că minima termică absolută de pe întregul teritoriu al țării s-a produs la Bod, în Țara Bârsei, la o altitudine cu 400 m – 1800 m mai mică decât în munții care înconjoară depresiunea.              

I e r n i l e se caracterizează prin valori termice medii negative, care scad în același sens altitudinal: -40 C în depresiuni mai largi, pe văile cu circulație activă a aerului și pe culmile montane mai scunde; -70C –  -100 C, între 1500 m – 1800 m, în M.Parîng, Retezat, Făgăraș, Rodna, Călimani ș.a. și chiar -11,10 C, la Vf. Omul. Până la 1500 m se produc înghețuri încă din septembrie, fenomenul putându-se relua până în prima decadă a lui iunie. Mai sus de altitudinea menționată înghețul este iminent în tot timpul anului. Numărul lunilor cu temperaturi medii negative crește de asemenea spre aria înaltă, de la numai 2 în văile montane și depresiunile cu altitudine absolută de 50 m – 300 m din vest și sud-vest, la 3 în jurul altitudinii de 900 m – 1000 m, 4 – 6 între 1400 m – 1600 m și la 6 – 7 mai sus de 2000 m, unde iernile pot dura astfel mai mult de o jumătate de an.

Precipitațiile cresc odată cu altitudinea. În aria de contact cu unitățile intra- și extracarpatice cantitatea medie anuală este de aproximativ 700 mm, în palierul altitudinal 1400 m – 1700 m depășește 900 mm, iar mai sus de 2000 m ajunge la valori de 1400 mm – 1500 mm.

Diferențieri pozitive însemnate se semnalează în catenele vestice, cu precipitații mai bogate la altitudini și în poziții latitudinale comparabile, față de catenele estice: spre exemplu, 1500 mm în M.Bihor-Vlădeasa, față de numai 850 mm în M.Hăghimaș, în Carpații Orientali. La nivel de detaliu, gradienții pluviometrici altitudinali și valoarea medie a cantității de precipitații marchează aceeași variabilitate accentuată, ca efect al orientării versanților montani în raport cu direcția generală a deplasării maselor de aer umed. Față de 1604,0 mm la Stâna de Vale, pe versantul vestic al M.Apuseni, la Băișoara, pe versantul lor estic, cad numai 843 mm, deși stația meteorologică este situată la o altitudine mai mare cu aproape 300 m. Pe versantul vestic al Carpaților Orientali, la Anieș, cantitatea medie anuală este de 940 mm, în timp ce la Poiana Stampei (în Depresiunea Dornei), situată cu 275 de metri mai sus, este de numai 672 mm, iar la Piatra Neamț scade sub 600 mm. În același fel se explică valorile mai modeste ale precipitațiilor în plină arie montană, atât în depresiuni (600 mm în depresiunea Giurgeu, față de 862 mm la Mureșenii Bârgăului; 500 mm în Depresiunea Bozovici, față de 750 mm în D.Oraviței ș.a.), cât și în unele masive înalte (numai 1134 mm în Bucegi, la altitudinea de 2500 m, ca efect al ecranării spre NV de către culmea principală a M.Făgăraș). Diferențieri cantitative notabile se datorează și poziției latitudinale, sectoarele extrem nordice fiind mult mai umede decât cele meridionale (în special când acestea din urmă sunt orientate spre sud: la altitudini aproximativ egale (550 m) Poienile-de-sub- Munte (M.Maramureșului) primesc o cantitate medie anuală de 1100 mm, iar Polovragii de numai 800 mm. Diferențierile menționate sunt exprimate prin valori deosebit de mari în deceniile și anii foarte ploioși sau foarte secetoși: în 1897, la Poienile-de-sub-Munte s-au înregistrat 2074,2 mm; în 1912, la Fâncelul-de-Jos – 1917,2 mm iar la Anina – 1651 mm etc. În schimb, în 1965 la Piatra Neamț s-au înregistrat numai 314 mm, ca în ariile extracarpatice afectate de continentalism.

În ceea ce privește structura precipitațiilor, ponderea celor solide crește odată cu altitudinea. În aria montană, de la aproximativ 1000 m frecvența iernilor cu strat de zăpadă stabil este de 100 % (D.Țîștea, 1959) iar durata acestui strat depășește 200 zile (203 zile la Vf. Omul, între 1.XI – 22.V). Chiar și în depresiuni zăpezile durează mult (65 zile la Ocna Șugatag, 80 zile la Brașov). Sub influența unor temperaturi de iarnă în mod stabil mai reduse, întreaga arie montană nordică și nord-estică are o frecvență mai mare a iernilor cu strat de zăpadă stabil. În schimb, zăpezile se topesc adesea iarna pe versantul estic al M.Apuseni, ca și pe versantul estic al Carpaților Orientali, mai ales în segmentul de la curbură al acestui versant, ca efect al circulației de tip foehnal. Advecții sud-vestice calde determină iarna topiri (uneori integrale) ale zăpezii și în M.Banatului.

Cele mai recente analize asupra variaților de lungă durată ale preciptațiilor, pe tot teritoriul țării (Maria-Colette Iliescu, 1996), semnalează abateri negative constante (în ultimele decenii înainte de 1992) inclusiv în aria montană (la Vf. Omul -413 mm) dar continuă să încadreze Carpații în aria de excedent pluviometric în tot timpul anului (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999).

Foarte caracteristic (și contrastant în cadrul teritoriului național) atât pentru regimul anual al precipitațiilor cât și pentru cel al temperaturii aerului este caracterul moderat. Fără a se putea sustrage complet efectelor termice și pluviometrice ale unor ani singulari sau decenii cu manifestări extreme, munții au o capacitate moderatoare clară, care crește odată cu altitudinea. Dacă spre partea înaltă climatul devine mai rece și mai umed, în schimb contrastele între sezoane sunt mereu mai atenuate. Un parametru extrem de elocvent în acest sens, amplitudinea termică medie anuală, relevă valori de 200 C și chiar de numai 160 C în aria montană, în timp ce în partea de est a țării valorile acestea ajung la 250 C. Mai mult, prin desfășurarea lor spațială și prin orientarea principalelor catene, în contextul factorilor climatogeni generali, Carpații au rolul unei bariere orografice care asigură un caracter moderat și altor unități geografice, situate în centrul și vestul teritoriului național.

Dinamica aerului este dominată de deplasarea maselor de aer de origine oceanică, dinspre vest și nord-vest, din ce în ce mai active și mai constante pe măsura creșterii altitudinii. În partea cea mai înaltă a munților, pe fondul unei fragmentări morfologice reduse, mișcarea aerului are caracteristicile dinamice ale atmosferei libere, așa după cum atestă frecvența extrem de redusă a situațiilor de calm înregistrate: 8% la Țarcu, 6%  la Lăcăuți și Vlădeasa, 4% în Bucegi și numai 3% în Ceahlău (Atlasul Geografic al României, 1977). În structura fondului dinamic general circulația vest – nord-vestică (cca. 67%) este completată în sectoarele orientale și parțial în cele sudice cu o componentă de origine continentală, estică și sud-estică (18-20%), iar în cele sud-vestice cu o componentă mediteraneană (20-25%). Caracteristicile fizice (termice și pluviometrice) ale acestor volume mobile de aer imprimă atât aspectul general al climatului Carpaților, cât și diferențierile lui regionale.

La nivel local, circulația aceasta este influențată însă foarte puternic, în primul rând, de către morfologia montană. Pe măsură ce altitudinea scade și gradul de fragmentare se accentuează, culmile și culoarele de vale cu orientare diferită descompun și deviază fluxurile principale. Dominanța vântului din direcție nordică pe valea Oltului între Tr.Roșu și Cozia sau din direcție vestică în Defileul Dunării ș.a. sunt concludente în acest sens. De asemenea, expoziția (și încălzirea diferită) a versanților, prezența și dimensiunile depresiunilor intramontane, succesiunile de sectoare largi și înguste pe văi induc alte modificări ale mișcării aerului și generează chiar deplasări specifice ale acestuia. Spre exemplu, în depresiunile bine închise între munți (dar și în multe sectoare adânci și adăpostite de vale) decalajul termic față de ariile montane adiacente generează un sistem aero-dinamic local, cu o componentă descendentă rece („briza” de munte) și una ascendentă, caldă și mult mai lent realizată („briza” de vale). În situația unor câmpuri stabile de presiune înaltă (în nopțile senine de vară dar mai ales în anotimpul rece) această componentă nu se mai formează și aria respectivă rămâne în regim de calm atmosferic zile de-a rândul, fapt confirmat de frecvența înregistrată a fenomenului (72% la Voineasa, 69% la Petroșani, 57 % la Joseni, 39% la Câmpulung Moldovenesc etc.). Absența ventilației favorizează în continuare stagnarea aerului rece, astfel că inversiunile de temperatură se accentuează printr-o autoinducție naturală. Atât fenomenul în sine cât și cele hidro-meteorologice asociate (brumă,ceață, chiciură, polei) au un impact negativ asupra ecosistemelor naturale și antropizate, asupra nivelului de confort bio-climatic uman, infrastructurii de comunicație și circulației, altor activități social-economice.

Derivând din influențele diverse ale condițiilor naturale locale și regionale (carpatice) asupra efectelor pe care le au în munți factorii climatogeni generali, numeroase topoclimate diversifică, spre exemplu, climatul montan marcat de vecinătatea continentală și atins în nord de influențe boreale al Carpaților Orientali, climatul de munți mai înalți, strict (și asimetric) etajat al Carpaților Meridionali, climatul de nuanță central-europeană dar și submediteraneană al Carpaților Occidentali.

1.2.4. Apele

Producerea, evoluția și distribuția spațială a fenomenelor hidrologice în Carpați demonstrează că atât apele de suprafață cât și cele subterane sunt puternic condiționate de specificul climatic (altitudinal și latitudinal) al alimentării, de dimensiunile bazinelor hidrografice și ale secțiunilor active ale albiilor, de specificul lito-structural al substratului geologic, ca și de utilizarea terenurilor.

În ceea ce privește apele de suprafață, se poate constata că în Carpați se află obârșiile celor mai multe dintre r â u r i l e mari ale țării, cu excepția Dunării, chiar dacă unele dintre ele își au izvoarele în afara teritoriului național, așa cum este cazul Siretului și al Prutului. Datorită suprafeței lor mai mari, Carpații Orientali cuprind sectoarele superioare ale celor mai multe râuri: Oltul, Mureșul, Someșul Mare, Siretul, Prutul, Tisa, Suceava, Moldova, Bistrița, Trotușul, Buzăul, Teleajenul, Prahova, Ialomița ș.a. În Carpații Meridionali se află obârșiile și sectoarele superioare ale Dâmboviței, Argeșului, Lotrului, Gilortului, Jiului, Sebeșului, Râului Mare, Motrului, Cernei ș.a., iar Carpații Occidentali asigură o bună parte a apei râurilor din vestul și sud-vestul țării : Barcăul, Crișul Negru, Crișul Alb, Timișul, Nera ș.a. Analiza dispoziției spațial-altitudinale a bazinelor, atât la nivelul întregii rețele cât și al unor sectoare din rețea, relevă o discordanță relativ generală între linia altitudinilor celor mai mari și cumpenele apelor, acestea din urmă fiind împinse mult spre interiorul munților de către obârșiile râurilor. Eficiența eroziunii fluviale regresive este maximă în cazul unor râuri mari, cu bazine orientate spre vest și sud – Someșul, Mureșul, Oltul, care au drenat integral Depresiunea Transilvaniei. O concordanță mai accentuată se menține în Carpații Orientali, regiune în care efectele de înălțare ale ultimei orogenezei au fost mai puternice, relieful este mai tânăr și obârșiile râurilor încă n-au depășit cumpenele.

În condiții climatice favorabile genezei apelor, atât sub aspectul cantității cât și al regimului anual al precipitațiilor, relieful montan asigură rețelei hidrografice nu numai o distribuție etajată a alimentării ci îi imprimă și o formă specifică. Principalele masive montane au rolul unor adevărate noduri oro-hidrografice, din ele izvorând un număr mare de râuri care se dirijează divergent către nivelurile de bază: M.Maramureșului (cu izvoarele Ceremușului Negru, Tisei Albe și Vișeului), M.Rodnei (cu izvoarele Someșului Mare, Bistriței și Izei), M.Hăghimașului (cu izvoarele Oltului și Bicazului), M.Parângului (cu izvoarele Lotrului, Gilortului, Jiețului, Streiului, Sebeșului și Cibinului), M.Retezat-Godeanu (cu izvoarele Cernei, Motrului, Jiului românesc și Râului Mare), M.Semenic (cu izvoarele Nerei, Bârzavei, Timișului ), M. Apuseni (cu izvoarele celor două Crișuri, Arieșului, Ampoiului) etc.

Excedentul de umiditate caracteristic în aria montană a generat o rețea densă (în valoare medie, 0,5 – 1,2 km/km2 ). Debitele (medii multianuale), realizate în mare măsură în aria montană, sunt în general mari (Someș, 134 m3/s; Mureș, 154 m3/s; Jiu, 29,6 m3/s; Olt, 117 m3/s etc.) și relativ constante; totuși regimul lor relevă o serie de diferențieri, corespunzătoare variațiilor spațiale și temporale ale condițiilor (climatice) de alimentare. În general, valorile maxime se înregistrează primăvara și vara, fiind determinate de topirea zăpezilor și de precipitațiile (cele mai bogate) din perioada mai-iulie, iar valorile minime sunt cele de iarnă, când precipitațiile sunt mai sărace și când o mare parte din apă este blocată în zăpadă și gheață. În masivele /grupările montane înalte ponderea alimentării pluviale se reduce treptat în favoarea celei nivale, scade frecvența viiturilor de iarnă, topirea începe mai târziu, întârziind și perioada debitelor maxime, astfel că proporția scurgerii de vară devine egală sau chiar o depășește pe cea de primăvară.

Spațial, în concordanță cu accentuarea gradului de continentalism climatic de la vest către est, în M.Banato-Olteni, ca și pe latura vestică a M.Apuseni și M.Oaș și Gutâi apele mici de iarnă durează puțin, apele mari de primăvară încep devreme, din martie, debite excepționale putându-se produce și în plină iarnă (571 m3/s pe Arieș, în 1941, cf. A.Mustățea, 1996), ca urmare a unor ploi frontale abundente sau a topirii rapide, uneori integrale, a zăpezii – în timp ce în Carpații Orientali apele mari de primăvară-vară se datorează în principal ploilor, debitele excepționale se produc de regulă în iulie-august, apele mici de iarnă durează mult. În sectorul de la curbură circulația foehnală poate determina topiri rapide și viituri chiar și iarna. Reflectând regimul diferențiat al precipitațiilor, scurgerea medie specifică este mult mai abundentă în masivele și pe versanții cu orientare vestică (spre exemplu, 13 l/s/km2 pe versantul răsăritean al Carpaților Orientali, față de 7-10 l/s/km2 în M.Vrancei).

Volumul mediu anual de apă vehiculat anual în aria montană (aprox. 27,4 km3) reprezintă 65,2% din volumul total al țării. Concomitent, râurile dețin cele mai importante resurse de energie hidraulică, evaluate la 4.471 MW. Sub acest aspect se remarcă, în primul rând, Dunărea (în sectorul de defileu), urmată de Olt, Bistrița, Argeș, Lotru, Râul Mare, Sebeș, Someșul Mic, Cerna etc. Duritatea și în general mineralizarea redusă – sub 80 G, respectiv aprox. 100 – 200g/l pe aproape toate cursurile superioare ale râurilor carpatice (cu mineralizări calcice și magneziene mai accentuate pe segmentele care străbat sedimente mezozoice) extind utilitatea economică a acestor ape în domeniul alimentării multor așezări urbane, fie din aria montană (acumularea de pe Tărlung, pentru Brașov), fie din afara Carpaților (acumulările de la Poiana Uzului, pe Uz, pentru Onești; de la Paltinu, pe Doftana, pentru Ploiești; de la Cinciș, pe Cerna hunedoreană, pentru Hunedoara; de la Gura Râului, pe Cibin, pentru Sibiu; de la Gilău, pe Someșul Mic, pentru Cluj, de la Firiza, pentru Baia Mare). Raportul dintre resursele disponibile și numărul populației din bazinele respective le încadrează pe majoritatea în categoria echilibrată (spre exemplu, Mureșul, Oltul ș.a.); altele sunt excedentare (Tisa superioară, Nera-Cerna) și numai puține (Argeșul, Ialomița și Siretul) sunt deficitare (P.Gâștescu, I.Zăvoianu, 1998). Multe râuri au servit pentru transportul lemnului prin plutărit (Vaserul, Bistrița, Mureșul, Lotrul, Sebeșul).

L a c u r i l e naturale cele mai numeroase în aria montană sunt glaciare și glacio-nivale și se grupează frecvent în complexe morfo-lacustre, reprezentând elemente importante ale peisajului munților care în pleistocen depășeau limita zăpezilor persistente (M.Maramureșului, M.Rodnei, M.Călimani, M. Bucegi, M.Făgăraș, M.Parâng, M.Retezat-Godeanu). Dezvoltarea largă a unor scoarțe groase de alterare, precipitațiile abundente și ponderea mare a versanților puternic înclinați a favorizat formarea unor cuvete lacustre datorită barajelor produse prin surpări și alunecări de teren (L.Betiș, pe un afluent al Vaserului, Lacul Roșu, pe cursul superior al Bicazului, L.Crucii, pe cursul superior al p.Cuejdi, Bălătău, pe un afluent al Uzului, Lacul Roșu și Lacul Negru, în M.Vrancei, L.Ighiu, pe Ampoi ș.a.). Multe dintre lacurile formate astfel au un caracter temporar. Există în Carpați și un singur lac vulcanic, Sfânta Ana. Deși dimensiunile lacurilor naturale sunt uneori destul de mari (lacul Bucura din M.Retezat are o suprafață de 10 ha; lacul Zănoaga, din același masiv, este adânc de 29 m etc.), volumelecele  mai  mari  de  apă  se  află  în  lacurile artificiale, amenajate pe  râuri  în  scopuri complexe:   hidroenergetice,  pentru  alimentare cu  apă, piscicultură, agrement  (complexele  hidroenergetice Porțile de Fier, cu 2550 mil. m3 la Porțile de Fier I, salba de lacuri de pe Bistrița, începând cu Izvorul Muntelui, cu 1200 mil. m3, Vidraru, de pe Argeș, cu 465 mil. m3, Vidra, de pe Lotru, cu 340 mil. m3, Gura Apei, de pe Râul Mare, cu 210 mil. m3 ș.a.). Alte lacuri artificiale, formate în saline, cariere sau mine abandonate au dimensiuni mult mai mici (Ocna Șugatag, Coștiui, în Țara Maramureșului ș.a.).

Dintre apele subterane, cele mai bine sunt reprezentate apele f r e a t i c e. Beneficiind de aceeași alimentare bogată din precipitații, ca și râurile, au în același timp o contribuție importantă și permanentă la alimentarea acestora. Se acumulează, de regulă, în depozitele cuaternare de pe versanți – grohotișuri, depozite deluviale, dar și în depozitele aluviale și aluvio-proluviale din depresiuni și din văile râurilor principale, ultimele concentrând cele mai mari cantități de apă. Depozitele purtătoare fiind detritice, predominant grosiere, deci foarte permeabile și dispuse frecvent pe versanți puternic înclinați, impun un drenaj intens; izvoarele au debite apreciabile. Umectarea puternică și permanentă a depozitelor superficiale explică și dinamica accentuată a versanților.

Mai puțin cunoscute, apele de a d â n c i m e sunt favorizate cantitativ și diversificate sub aspectul calității lor de răspândirea largă a depozitelor sedimentare (calcare și conglomerate mezozoice dispuse în structuri sinclinale, formațiuni litologice diverse și puternic tectonizate în flișul cretacic-  paleogen,  formațiuni   vulcanogen sedimentare în ariile vulcanismului neogen și depozite recente,  pliocen cuaternare (în depresiunile intramontane și marginale).În ariile montane constituite predominant din  roci metamorfice sau eruptive compacte, apele de adâncime sunt prezente în acvifere izolate, pe plane de falii.

Extrem de interesante sunt apele subterane din carst, care interferează pozițional cu nivelurile menționate, fiind condiționate de prezența substratului carbonatic și de amploarea modificării lui prin carstificare. Sursele climatice și subterane de alimentare a acestor ape, echilibrul extrem de mobil al raporturilor dintre alimentarea și scurgerea lor, dintre drenajul de suprafață și cel subteran, complexitatea traseelor subterane ș.a. fac foarte dificilă identificarea și evaluarea corectă a tuturor elementelor bilanțului hidrogeologic. În general sunt acvifere cu volum foarte variabil, adesea mare. Nu întâmplător resurgențe carstice din aria montană au debite de peste 10 m3/s (spre exemplu, la izvoarele Cernei), alimentând în parte râuri carpatice mari (Jiul, afluenți ai Oltului ș.a.). Sunt prezente la diferite niveluri și parcurg trasee identificate doar parțial și indirect în carstul din M.Apuseni, M.Aninei, aria montană mehedințeană, Platforma Luncanilor, M.Căpățânii, M.Piatra Craiului, Culoarul Bran-Rucăr, M.Bucegi, M.Piatra Mare, M.Hăghimaș, M.Rarău, M.Rodnei .

Unele caracteristici calitative ale apelor subterane, cum sunt chimismul și temperatura, le conferă nu numai diferențieri regionale, ci și o capacitate specifică de implicare în peisajul geografic al ariilor în care sunt prezente. Peste un anumit nivel al cantității de substanțe chimice solvite apele subterane sunt considerate m i n e r a l e, iar când temperatura cu care apar la zi depășește temperatura medie anuală a aerului sunt t e r m a l e. Ele își datorează aceste calități cantonării în arii puternic tectonizate și constituite din complexe de roci foarte variate, contactului cu diferite emanații gazoase, precum și unor trasee descendente până la mare adâncime, integrându-se astfel în mai multe tipuri hidrochimice și termale. Cele mai răspândite ape minerale, ca arie și volum, sunt cele carbogazoase (cu subtipuri foarte variate) generate de fenomene post-vulcanice recente în Carpații Orientali, unde este cunoscută aureola mofetică a catenei vulcanice Oaș-Harghita, în cadrul căreia și până la mare distanță de care emanațiile de dioxid de carbon au adăugat o componentă carbogazoasă puternică unor ape mai mult sau mai puțin pure sub aspect chimic din aria cristalină și unor ape deja mineralizate din formațiunile de fliș și din depozite sedimentare miocene, pliocene și cuaternare (A.Pricăjan, 1972; Atlasul Geografic al României, 1974; Geografia României, 1978). Surse captate, multe dintre ele valorificate terapeutic, sunt la Bixad, Chiuzbaia, Vișeul de Sus, Valea Vinului, Sângeorz, Vatra Dornei, Poiana Negrii, Borca, Bicazul Ardelean, Toșorog, Bilbor, Borsec, Miercurea Ciuc, Jigodin, Sântimbru, Tușnad, Slănic-Moldova, Malnaș, Turia-Balvanyos, Zizin, Covasna ș.a.), dar și în M.Apuseni (Chimindia, Rapolt, Geoagiu, Boholt, Banpotoc, Călan, Teliuc). În relație directă cu prezența formațiunilor gipsifere în substrat și cu alterarea piritelor există ape sulfatate/sulfuroase, în special în structurile flișului din Carpații Orientali, uneori combinate și cu CO2 (Breb, Botiza, Săliște, Dragomirești, Izvoarele Sucevei, Găinești, Pipirig, Broșteni, Borca, Moinești, Asău, Zemeș, Lemnia, Săcele ș.a.), dar și în Carpații Meridionali ( Căciulata) și Carpații Occidentali (Balta, Băile Herculane). Uneori, fie prin oxidarea piritelor, fie prin acțiunea unei cantități mari de CO2 asupra sulfaților, concentrația este foarte mare și apele au caracter vitriolic (Frumosu, Agârcia). Apele clorurate își datorează mineralizarea specifică unor formațiuni miocene salifere primare, alteori fiind în relație cu structuri petrolifere (Ocna Șugatag, Slătioara, Valea Audiei, Tg.Ocna, Slănic-Moldova, Veneția, Cozia). Circulația pe fracturi profunde, efectele calorice ale unor fenomene post-vulcanice ca și radioactivitatea unor roci magmatice au generat termalizări, de la 210C-310C până la 480C-560C (Băile Herculane, Geoagiu, Vața, Călan, Moneasa, Ciclova Montană, Mehadica, Bala, Căciulata, Siriu, Toplița).

1.2.5. Vegetația și fauna

Ca efect direct al condiționării climatice și al relațiilor interactive cu solul, cu specificul substratului geologic și intensitatea procesului de umanizare, Carpaților le este caracteristic un înveliș vegetal predominant forestier. În ordinea capacității determinante a acestor factori, climatul actual al munților este în cea mai mare parte favorabil pădurii și, în evoluție naturală, această formațiune vegetală ar putea fi compactă. Influența climatului a avut întotdeauna un rol hotărâtor atât în ceea ce privește structura vegetației cât și în distribuția ei spațială.

Reconstituirile biostratigrafice ale florei vechi, paleozoice și mezozoice, analiza relictelor terțiare, reconstituirile florei cuaternare bazate pe analize sporopolinice și dozimetria radiocarbonului au demonstrat că istoria vegetației din actuala arie carpatică este istoria secvențială, mai general sau mai detaliat descifrată, a climatelor care s-au succedat pe acest teritoriu, cel puțin din carbonifer-permian (Geografia României, 1983). Formațiuni vegetale cu ferigi arborescente și alte plante primitive de talie mare în carbonifer și permian, urmate de conifere primitive gigantice, arbori Sequoia, palmieri ș.a., în mezozoic, demonstrează îndelungi perioade cu climat cald, tropical umed. Evoluția florei terțiare, de la elemente și formațiuni forestiere de mlaștină, cu Taxodium, Salvinia, Typha, Phragmites ș.a. dar și cu formațiuni nemorale de Carpinus, Acer, Platanus, Ulmus, Alnus ș.a. exprimă o reducere lentă dar permanentă a temperaturii. Astfel, dacă în eocen se mai păstrau încă elemente de floră tropicală, în miocen și apoi în pliocen condițiile climatice temperate au eliminat masiv elementele de climă caldă, au impus elementelor mai rezistente adaptări specifice, au determinat o dinamică specifică a arealelor, cu migrări ale limitelor spre sud și spre altitudinile mijlocii și mici. Spre exemplu, paleoflora pliocenă din aria montană era reprezentată de conifere microterme ca Abies, Picea, Pinus strobus, uneori Pinus halepensis, ca și de Populus latior, Fagus attenuata, Robinia regeli, Castanea vesca, Quercus roburoides ș.a., dezvoltate sub un climat musonic, asemănător celui nord-american atlantic, în care diferențele termice și pluviometrice sezoniere erau moderate de prezența încă masivă a apei în bazinele pliocene intra- și extracarpatic. Oscilațiile cu amplitudine din ce în ce mai mare din cursul procesului de răcire progresivă a climei, spre sfârșitul pliocenului, au fost puse în evidență prin rarefierea și apoi dispariția ultimilor Taxodium, Sequoia abietina, Gingko adiantoides, ca și prin asociații complexe de foioase cu Fagus, Carpinus, Betula, Acer, Ulmus, Populus, Quercus (cu numeroase specii), Tilia, dar și cu Alnus, Vitis, Berberis și Viscum. În cuaternar au alternat perioade anaterme, în care esențele termofile – stejar, tei, ulm, carpen – dominau asupra celor de climat rece – pin, mesteacăn, perioade hipsoterme, cu climat optim pentru elementele termofile și perioade cataterme, marcate de revenirea esențelor microterme și apoi de înlocuirea pădurii montane cu o floră arctică-alpină și subarctică ierboasă și arbustivă, cu Salix herbacea, Betula nana, Dryas octopetala ș.a. Postglaciar, sub un climat arctic continental, în aria montană era extinsă o silvotundră cu pini, în care (sporadic) existau și molizi, chiar stejari și tei, iar în depresiuni era o vegetație de stepă rece, cu pelin și chelidoniacee. A urmat o oscilație anatermă, în care stepa s-a restrâns, obligată de o ameliorare climatică, iar pinetele și mestecănișurile s-au extins. Ultima răcire din tardiglaciar a reextins tundra, dar în structura ei s-au menținut rariști de pini. Pe la 9700 a.Chr. formațiunea aceasta s-a retras spre nord și a urcat în partea cea mai înaltă a munților, aproximativ în limitele ei actuale. Treptat, condițiile climatice au evoluat spre încălzire, ceea ce a favorizat extinderea formațiunilor forestiere de pini și molizi, începând din refugiile păstrate în Carpații Orientali și în Carpații Meridionali. Ulterior molidișurile au urcat, iar foioasele termofile au început să treacă din dealuri spre baza munților. Într-o perioadă de optimum climatic, cu temperaturi medii mai mari cu aproximativ 1,50C decât cele actuale, elementele termofile au atins răspândirea postglaciară maximă. Spre sfârșitul acestei perioade în aria montană au apărut pâlcuri de fag. O oscilație termică în sensul răcirii și reducerii cantității de precipitații a introdus fâșii de carpen între molidișuri și stejărișuri; pe văile montane a început să se extindă fagul. În perioada cea mai apropiată de timpurile istorice temperatura a continuat să se reducă ușor, umezeala aerului s-a accentuat, iar în aria carpatică s-au instalat făgetele. A continuat (și a devenit mereu mai puternică) influența antropică asupra distribuției spațiale și chiar asupra structurii formațiunilor vegetale.

În ansamblu, învelișul vegetal actual al Carpaților se distribuie în două etaje (forestier și alpin) condiționate climatic. Etajul forestier este cel mai dezvoltat, atât sub aspectul biodiversității cât și sub cel al extinderii spațiale. Cu limita superioară situată la altitudini variabile, în funcție de poziția latitudinală, orientarea versanților montani și gradul de masivitate (spre exemplu, 1.900 m pe versantul sudic al Făgărașului, 1.600 m pe versantul vestic al Pietrei Craiului, 1.370 m pe versantul nordic al Rodnei etc.) și cu cea inferioară coborând de pe munte în Subcarpați și în podișuri, pădurea se menține încă destul de bine în unele masive (gradul de împădurire este uneori de 80% – spre exemplu, în unele sectoare ale Obcinelor Bucovinei, în M.Maramureșului ș.a.). În ansamblul montan suprafața forestieră s-a redus însă mult, în special în depresiuni și în lungul marilor văi. Cauzelor naturale (doborâturi de vânt și de zăpadă, atacuri de larve și ciuperci) li s-au adăugat – cu o incidență progresivă – cele antropice, având motivații economice, istorice, administrative. În ordinea cronologică și a dinamicii spațiale, primele despăduriri au vizat extinderea pășunilor, a fânețelor și a terenurilor de cultură în sectoarele cele mai accesibile: depresiuni   intramontane (Țara Bârsei Trei Scaune, Țara Maramureșului ș.a.), sectoare mai largi ale văilor (Câmpulung Moldovenesc, Vama, Gura Humorului ș.a. pe Moldova, Topleț, pe Cerna ș.a.), dar și în partea înaltă a unor masive cu pășuni alpine pe suprafețele plane, de nivelare (M.Cindrelului, M.Șureanului). Treptat, exploatarea lemnului în scopuri industriale a mărit ariile despădurite (situație tipică în M.Vrancei), dezvoltarea mineritului și amenajările hidroenergetice având aceleași efecte (în M.Metaliferi, Depresiunea Petroșani, M. Maramureșului, M.Bistriței, M.Giurgeului, M. Călimani, M.Aninei ș.a.). În ultimii ani, o reorientare centripetă a fluxurilor de muncitori forestieri (Dincă, I., 1996) și reconstituiri ale proprietății silvice particulare au continuat exploatarea lemnului, în ritmuri care le depășesc cu mult pe cele ale regenerării naturale.

În concordanță cu variabilitatea altitudinală a condițiilor climatice, în etajul forestier se succed mai multe subetaje. Subetajul pădurii de q u e r c i n e e t e r m o f i l e, cu cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto) este o prezență de excepție, în ariile cele mai joase din M.Banato-Olteni (la altitudini de 300 m-400 m în M.Dognecei) și în sud-vestul M.Zarandului, la contactul cu Câmpia Tisei. Subetajul pădurii de g o r u n (Quercus petraea) este în special caracteristic în aceeași extremitate sud-vestică a Carpaților, dar la altitudine mai mare (400 m-600 m), acoperind suprafețe apreciabile pe versanții Defileului Dunării, în M.Locvei, M.Zarandului, M.Codru-Moma, M.Pădurea Craiului, gorunul aflându-se pe alocuri în amestec cu unele elemente termofile arborescente, ca stejarul pufos (Quercus pubescens), mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpinița (Carpinus orientalis) sau arbustive, ca scumpia (Cotinus coggygria) și liliacul sălbatic (Syringa vulgaris). În general luminoase, pădurile de quercinee au și un strat arbustiv bogat, cu alun (Corylus avellana), porumbar (Prunus spinosa), măceș (Rosa canina), călin (Viburnum opulus), corn (Cornus mas), mur (Rubus caesius) ș.a., ca și un covor de ierburi, cu păștițe (Anemone nemorosa), firuță de pădure (Poa nemoralis) ș.a., printre care multe cu flori, ca lăcrămioara (Convallaria majalis), vioreaua (Scilla bifolia), ghiocelul (Galanthus nivalis), brebenelul (Corydalis cava) ș.a. Subetajul pădurii mixte, de g o r u n și f a g (Fagus silvatica) exprimă o tranziție între pădurea de quercinee și cea de fag și ocupă areale destul de mari în Podișul Mehedinți, în sudul M.Banato-Olteni, în vestul M.Apuseni, în defileul Oltului, în M.Perșani ș.a., în general între 600 m – 800 m. Subetajul pădurii de f a g este mult mai bine dezvoltat decât toate cele menționate, elementul principal găsind condiții staționale optime pe arii întinse în Carpați. Făgetele încep de la altitudinea de 800 m în sectoarele de vest și sud-vest, unde urcă în mod obișnuit până la 1300 m; pe alocuri însă, spre exemplu în bazinul Cernei, pe versantul sud-vestic al Parângului, pe versantul estic al M.Vâlcan fagul ajunge până la 1600 m, intrând în contact direct cu etajul alpin (extins însă artificial, pentru pășunat). În nordul Carpaților, în general nu depășește 1200-1300 m, dar pe versanții vestici ai Carpaților Orientali, cu un climat mai umed și mai moderat decât cel al versanților estici, urcă până la 1400 m. Având această afinitate bioclimatică central-europeană – atlantică, păduri întinse de fag se află mai ales în M.Apuseni, M.Poiana Ruscăi, M.Semenic, M.Retezat-Godeanu, M.Oaș-Gutâi, M.Țibleș ș.a. Frecvent, în partea inferioară a subetajului sunt prezente și alte foioase, ca frasinul (Fraxinus excelsior), mesteacănul (Betula verrucosa) ș.a. Subarboretul pădurii de fag este mai sărac, datorită coronamentelor bogate și aproape compacte, care mențin umbră. În structura asociațiilor arbustive se remarcă prezența elementelor de climat mai rece, mai umed, uneori acidofile: soc roșu (Sambucus racemosa), Vaccinium sp.ș.a. În același fel sunt constituite și asociațiile de ierburi : horști (Luzula spicata), trestie de pădure (Calamagrostis arundinacea), măcrișul iepurelui ș.a. Subetajul pădurii mixte de f a g și c o n i f e r e (molid, brad, pin) are o dezvoltare aproape la fel de mare ca și cel al fagului, acoperind arii întinse în special în munții flișului din Carpații Orientali, între 1000 m – 1300 m (Obcinele Bucovinei, M.Stânișoarei, M.Tarcăului, M.Vrancei ș.a.). În Carpații Meridionali și în M.Apuseni este mai îngust. Subetajul pădurii de c o n i f e r e este dominat de molid (Picea excelsa), aflat în amestec cu proporții mai reduse de brad (Abies alba), pin (Pinus silvestris) și zadă (Larix decidua). Este foarte bine dezvoltat în Carpații Orientali, unde începe în jurul altitudinii de 1300 m (uneori chiar de la altitudini mai mici) și ajunge până la limita superioară a pădurii. În Carpații Meridionali și în M.Apuseni, condițiile climatice favorabile foioaselor până la altitudine mai mare au îngustat pădurea de conifere, care începe în aceste regiuni abia la 1400 m-1600 m. Este ceva mai extinsă în M.Cindrelului, M.Șureanului și în M. Bihor-Gilău-Vlădeasa. Ca și în pădurile de fag, lumina puțină din pădurile de conifere, temperaturile mai reduse, umiditatea mai accentuată și aciditatea solurilor nu permit decât un subarboret sărac și puternic acidofil : soc roșu, mai multe specii de Vaccinium ș.a. Solul este acoperit frecvent cu pături de mușchi din genul Polytrichum și mulți arbori sunt invadați de licheni (Usnea barbata). Datorită valorii sale economice deosebite (pentru industria cherestelei, a celulozei și hârtiei, a instrumentelor muzicale, minerit etc), pădurea de conifere a fost și rămâne cea mai intens exploatată.

În ansamblu, aproximativ 60% din patrimoniul forestier al țării este situat în Carpați. Acolo unde pădurea a fost îndepărtată în mod sistematic, fără a fi fost introduse culturi, locul său a fost ocupat de p a j i ș t i s e c u n d a r e de graminee și dicotiledonate, folosite fie ca fânețe, fie ca pășuni. Cele dezvoltate în subetajul fagului, dominate de iarba câmpului (Agrostis tenuis) și folosite mai ales ca fânețe au valoarea economică cea mai mare (capacitate nutritivă, volum recoltat). Pajiștile secundare de păiuș (Festuca rubra) din pădurile de conifere sunt mai sărace. În pădurile și pajiștile din acest subetaj sunt multe ferigi și plante cu flori, ca vinarița (Asperula odorata) – o rubiacee cu corolă campanulată, albă, trepădătoarea (Mercurialis perennis) – o euphorbiacee fără latex, cu frunze crestate care devin albastre după ce se usucă, Dentaria glandulosa – o cruciferă cu flori roșii ș.a.

Etajul alpin este structurat în două subetaje, corespunzătoare unor condiții climatice din ce în ce mai aspre. Subetajul a l p i n i n f e r i o r (s u b a l p i n) începe în mod natural la 1850 m- 1900 m în Carpații Meridionali și la 1750 m în nordul Carpaților Orientali. Este reprezentat printr-o vegetație arbustivă, formată din tufărișuri dense de jneapăn (Pinus mugo) și ienupăr (Juniperus sibirica), cu port târâtor, adaptat temperaturilor reduse și în special vântului, din ce în ce mai puternic. În aceste asociații se află și o serie de ericacee ca afinul (Vaccinium myrtillus, V.uliginosum, ), smârdarul (Rhododendron hirsutum, Rh. ferrugineum), sălcii pitice (Salix herbacea) ș.a. În partea inferioară, spre contactul cu pădurea mai este prezent (foarte rar) un conifer relict glaciar, zâmbrul (Pinus cembra). Tufărișurile subalpine au fost și ele intens defrișate, pentru extinderea pășunilor. În mod frecvent însă, înlăturarea protecției pe care o asigurau versanților a permis activarea puternică a proceselor denudaționale și degradarea unor suprafețe întinse, efectele economice fiind absolut opuse celor intenționate. Subetajul a l p i n s u p e r i o r începe la aproximativ 2200 m în Carpații Meridionali și la 1900 m în M.Rodnei și M.Călimani. În condițiile climatice de la această altitudine nu mai rezistă nici arbuștii târâtori, vegetația naturală fiind aceea de pajiște alpină, formată în special din graminee rezistente la frig: păiuș de munte (Festuca supina), o altă specie de iarba câmpului (Agrostis rupestris), țăpoșica (Nardus stricta). Pajiștea alpină are și multe plante cu flori viu colorate (intensitatea pigmentației fiind în relație cu cantitatea mai mare de radiație solară directă) dintre care se remarcă ghințurile – specii ale genului Gentiana (G.lutea, G. kochiana), clopoțeii de munte (Campanula carpatica), oițele (Anemone narcissiflora), primule ș.a. Pe roci carbonatice, în locuri greu accesibile (pe fisuri, sub pereți abrupți etc) cresc și floarea-de-colț (Leontopodium alpinum), relictul glaciar argințica (Dryas octopetala) ș.a., plantele fiind grupate frecvent în pernuțe și având modificări morfologice de adaptare la climatul aspru.

Sub forma unor tentacule azonale și a unor enclave intrazonale, asociații forestiere (arborescente și arbusticole) și de pajiște , puternic influențate de apele curgătoare și freatice, de roca-material parental al solului și de vecinătatea așezărilor umane diversifică etajarea vegetală condiționată morfo-climatic. Zăvoaie de sălcii, arini (Alnus incana), lemn câinesc (Ligustrum vulgare) și ieburi, frecvent arenacee – coada- vulpii (Alopecurus cristatus), coada-șoricelului (Aquilaea millefolium), pir (Cinodon dactylon) ș.a. însoțesc văile râurilor ; asociații vegetale de mlaștină oligotrofă populează tinoavele (mușchi din genul Sphagnum, rogozuri – genul Carex, rugină – genul Juncus, roua-cerului – Drosera rotundifolia și exemplare pitice de pin, molid, mesteacăn, arin) ; în bahnele (eutrofe) din depresiuni se grupează asociații acvatice de lintiță (Lemna minor), bumbăcăriță (Eriophorum latifolium), alge, urmate spre margini de stuf (Phragmites communis), papură (Typha latifolia), isma broaștei (Alisma plantago) și apoi de o lizieră de rogoz și coada-calului (Equisetum palustre) ; afinitățile silicicole diferențiază chiar specii ale aceluiași gen – spre exemplu, specia ferrugineum a bujorului-de-munte, iar flora calcifilă (Cypripedium calceolus, Larix decidua ș.a., pe lângă cele menționate) urmărește substratul carbonatic în diferite etaje de vegetație ; în apropierea așezărilor umane și în lungul drumurilor este o multitudine de plante ruderale și segetale, dependent nitrofile.

Ca și vegetația forestieră, fauna carpatică s-a conservat mai bine decât cea de deal și câmpie, în primul rând datorită unui complex de factori naturali favorizanți, în sensul resurselor de hrană și al condițiilor de adăpost. Unele specii dispărute din ariile mai joase și-au găsit refugiu și au rezistat în masivele montane, mai greu accesibile unor predatori naturali sau pentru vânătoare.

În fauna p ă d u r i l o r de f o i o a s e, cu o viață extrem de activă începând de la nivelul solului și al litierelor, sunt reprezentative o serie de mamifere ca mistrețul (Sus scrofa), viezurele (Meles meles), căpriorul (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris), iepurele (Lepus europaeus). Dintre rozătoarele arboricole a fost în trecut mult mai numeros (așa după cum atestă toponimele) pârșul mare (Glis glis). În p ă d u r e a de c o n i f e r e elementele definitorii sunt, în primul rând, mamiferele mari de interes cinegetic: cerbul (Cervus elaphus), aflat în toate regiunile carpatice, deși în M.Apuseni a trebuit să fie recolonizat și ursul brun (Ursus arctos), comun în Carpații Orientali și Meridionali, dar numai în câteva exemplare în M.Bihorului și dispărut în M.Banato-Olteni. Râsul (Lynx lynx) a rămas în general într-un număr mic de exemplare, iar în M.Apuseni și M.Banato-Olteni este extrem de rar. În pădurile de conifere se află multe veverițe (Sciurus vulgaris) și predatorii lor naturali jderul de pădure (Martes martes) și jderul de piatră (Martes foina). Datorită vânătorii abuzive au dispărut bourul (Bos primigenius) și zimbrul (Byson bonassus). Reintroducerea acestuia din urmă în rezervații succesiv eșuate (Hațeg, Poiana Brașov) are rezultate mai încurajatoare în rezervația de la Vânătorii Neamțului, existând astfel perspectiva repopulării.

În e t a j u l a l p i n, cel mai interesant element este capra neagră (Rupicapra rupicapra), considerată relict glaciar, care s-a menținut în cârduri de 5-20 exemplare în M.Retezat-Godeanu, M.Parâng, M.Făgăraș. Cercetări recente asupra dinamicii spațiale a unor efective de capră neagră din Carpații Meridionali (C.Drugescu, D.Călin, 1998) indică reinstalări în habitatele inițiale preglaciare, care se aflau la altitudini mai reduse, în domeniul pădurilor de foioase. Adaptându-se climatului foarte rece din perioadele glaciare, animalele au preferat în postglaciar ariile alpine, pentru condițiile lor favorabile de hrană și liniște. Presiunea umană din ultimele decenii ale secolului trecut asupra acestor arii le-a determinat să coboare, în habitate stabile, până la 900 m în culmea Buila-Vânturarița, 300 m în culmea Basarab, ambele în M.Căpățânii, 400 m în M.Cozia ș.a. În ultimele decenii ale secolului trecut capra neagră a fost reintrodusă în M.Rodnei, M.Ceahlău și cheile Bicazului, M.Vrancei, M.Buzăului. Din aceeași perioadă s-au reintrodus marmote alpine, aduse din Alpii Elveției, în M.Făgăraș, în Pietrosul Rodnei și în rezervația Gemenele din Parcul Național Retezat. În M. Ciucaș a fost introdusă capra de stâncă (Capra ibex), din Alpi și foarte recent, pe Olt, au fost reintroduse familii de castori (Castor fiber).

Evoluția efectivelor de interes cinegetic a fost puternic marcată de efectele negative ale unor evenimente politico-militare de mare anvergură (războaiele mondiale din secolul trecut și în special cel de al doilea), ale unor strategii de protecție cu caracter excesiv, ca și ale unor experimente hazardate, cu consecințe pe termen lung. În perioada actuală se urmărește reconstituirea densităților optime și revigorarea biologică, grav afectată prin protecție nerațională, abuziv/selectivă, a unui fond faunistic de o capacitate naturală excepțională. Spre exemplu, de la efective reduse sever în timpul celui de al doilea război și în anii imediat următori (sub 1000 urși, 1300 capre negre și 2800 cerbi, în 1948), prin măsuri de protecție se realizaseră în anii ’80 efective de aproximativ 3000 urși, 7300 capre negre și 40.000 cerbi. Chiar și în condițiile în care infracțiuni numeroase stânjenesc orientarea rațională menționată, treptat fauna carpatică se redresează, menținându-se printre cele mai bogate din Europa. Pe seama importului de exemplare viguroase din pădurile carpatice montane se repopulează, adesea lent și dificil, sectoare din Pirinei, din Alpi etc.

Avifauna este răspândită în munți în aceeași relație sistemică de nutriție/habitat. Spre exemplu, în p ă d u r i l e de f o i o a s e se află multe păsări cântătoare – mierla (Turdus merula), sturzul cântător (Turdus philomelos), privighetori (Luscinia luscinia, Luscinia megarhyincos), grauri (Sturnus vulgaris), cânepari și sticleți (specii ale genului Carduelis), pițigoi (specii ale genului Parus), ciocănitori (specii ale genurilor Dendrocopus și Picus), dumbrăvenci (Coracias garrulus) ș.a., multe dintre ele insectivore și astfel sanogene pentru asociațiile forestiere. În p ă d u r i l e de c o n i f e r e sunt foarte răspândite forfecuțele (specii ale genului Loxia), care se hrănesc cu semințe din conuri. Cele mai valoroase păsări în aceste păduri sunt însă cele din familia tetraonidelor (cu efective reduse, în special în M.Maramureșului, M.Rodnei și Obcinele Bucovinei, motiv pentru care se află în regim de protecție): cocoșul-de-munte (Tetrao urogallus), cocoșul-de-mesteacăn (Lyrurus tetrix), al cărui areal este extins până în tufărișurile subalpine), găinușa-de-alun (Tetrastes bonassia). Grav amenințată cu dispariția este acvila de munte (Aquila chrisaëtos). Au dispărut din avifauna carpatică două răpitoare mari, frecvente altădată și excepțional de interesante – vulturul bărbos (Gypaëtus barbatus aureus) și vulturul pleșuv (Gyps fulvus). În tufărișurile s u b a l p i n e și în pajiștile a l p i n e cuibăresc brumărițe (specii ale genului Prunella), fâse-de-munte (Anthus spinoletta), ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris), iar din păduri urcă codroși, corbi, vânturei. O pasăre ubicuă la munte este gaița (Garullus glandarius). În ierni grele, forfecuțe, alunari, codroși și alte păsări din ariile înalte coboară până în făgete, stejărișuri și chiar în așezările umane din depresiunile intramontane sau din Subcarpați.

Ichtiofauna este adaptată în mod diferențiat condițiilor climatice care determină caracteristicile fizice ale apelor de munte (în primul rând temperatura acestora) și capacitatea lor nutritivă. În sectoarele de râu din a r i i l e m a r g i n a l e, la contactul cu unitățile naturale mai joase este caracteristică mreana (Barbus barbus), în asociație cu zglăvocul (Cotus gobio) și boișteanul (Phoxinus phoxinus). Între 700 m-1000 m, pe tronsoanele de râu din păduri de f o i o a s e trăiește scobarul (Chondrostoma nasus), la nivelul pădurii de c o n i f e r e în râuri sunt lipani (Thymallus thimallus) și cleni (Leuciscus cephalus), iar în apele reci, limpezi, puternic oxigenate de la o b â r ș i i trăiește cel mai valoros dintre peștii râurilor carpatice, păstrăvul (Salmo trutta fario), în ultimele decenii introdus și în crescătorii. De asemenea, au mai fost introduse pe râurile de munte unele genuri exotice, păstrăvul-curcubeu (Salmo irideus) și fântânelul (Salichinus fontinalis). Un salmonid autohton, de talie mare și carnivor feroce, extrem de bine adaptat habitatului său, foarte rezistent și abil este lostrița (Hucho hucho), devenită și subiect al unor legende și mituri populare. Astăzi a devenit extrem de rară, menținându-se, în număr mic, numai pe Bistrița Aurie și în bazinul superior al Vișeului. Antropizarea intensă a spațiului montan, în special în ariile cu locuire mai densă, cu activități industriale diverse ș.a., a determinat modificarea unor caracteristici ale apelor și a impus astfel schimbări ale distribuției spațiale a speciilor de pești. Spre exemplu, deversările de ape industriale, mai calde, au favorizat dezvoltarea mai intensă a unor alge care constituie hrana de bază a scobarului. Astfel arealul său s-a extins în altitudine, în detrimentul lipanului. Alteori, deversările de ape uzate, în special din industrie (extractivă, chimică, a neferoaselor ș.a.) poluează râurile, iar produșii toxici respectivi (cianuri, ioni de metale grele ș.a.) distrug un număr mare de exemplare adulte și puiet sau se stochează în organismele lor, producând degenerescență, transmițându-se consumatorilor ș.a.m.d.

      1.2.6. Solurile

În cea mai mare parte învelișul de soluri al Carpaților este determinat de etajarea climato-vegetală, condiționată de altitudine. Multe alte aspecte ale pedogenezei și solurilor rezultate sunt însă destul de puternic influențate de specificul topoclimatic impus de orientarea versanților, de specificul litologic al materialului parental, de distribuția spațială și dinamica apelor de suprafață și subterane, de caracteristicile proceselor geomorfologice, de ponderea intervențiilor antropice în structura utilizării terenurilor ș.a.

În depresiunile intramontane largi, în care vegetația inițială de pădure de foioase și de amestec foioase-conifere a fost (aproape) integral înlocuită, s-au format a r g i l u v i s o l u r i – brun-roșcate, brune luvice, brune argilo-iluviale.

               Pe  versanții  montani  și  culmile  de  până  la  1000 m – 1200 m,  în  general  sub păduri de foioase  și  de  amestec  fag – conifere, până în baza subetajului dominat de molid, predomină c a m b i s o l u r i l e reprezentate prin soluri brune mezobazice (iar pe rocile bogate în carbonați chiar soluri brune eubazice și terra rossa) și soluri brune acide (formate pe roci cristaline acide, pe gresii cuarțitice etc.). Sunt soluri cu o cantitate redusă de materie organică acumulată în orizontul superior, dar cu un grad de saturație în cationi schimbabili destul de mare (peste 55% în cazul solurilor brune eu/mezobazice). Ținându-se seama de ponderea suprafețelor care le revin în aria montană și de caracteristicile menționate, aceste soluri sunt considerate componentul esențial al potențialului pedologic al Carpaților. Cu adaos de fertilizanți organici și chimici, fertilitatea lor naturală permite utilizări diverse, nu numai pentru păduri și fânețe, ci și pentru plante de cultură mai puțin pretențioase: cartof,  in,  secară,  ovăz,  trifoi  etc. Sub  pădurea de conifere, până sub molidișurile de limită, pe litieră puternic acidă, amestecată cu afinișuri și mușchi, sunt caracteristice s p o d o s o l u r i l e, reprezentate prin soluri brune podzolice, podzoluri feriiluviale și humicoferiiluviale. Sub aspect pedogenetic, acestea sunt solurile cele mai evoluate, mai acide, cu un grad de saturație în cationi schimbabili foarte redus, cu fenomene de migrare masivă a materiei organice din orizontul superior, care rămâne astfel foarte sărac (complexul humic se încadrează în categoriile moder/mohr). Aceasta îl face total impropriu pentru culturi, singurele utilizări bio-vegetale fiind cele forestiere și de pajiște (fânețe). În etajul alpin predomină u m b r i s o l u r i l e, reprezentate prin soluri humico-silicatice care se formează în condițiile unei pedogeneze foarte lente, cu descompunerea numai incipientă a materiei organice. Humusul care se acumulează este puternic acid (mohr), solurile sunt foarte sărace, potrivite numai asociațiilor ierboase rezistente ale pajiștii alpine. Utilizarea optimă este pentru pășune.

Printre efectele de diversificare introduse în această etajare morfo-bio-climatică a pedogenezei de către factorii menționați, extrem de puternice și de interesante sunt cele datorate materialului parental. Ele se realizează, cu diferențierile impuse de regimul climato-hidric, înclinarea terenului, grosimea scoarței de alterare ș.a., pretutindeni unde o serie de roci sunt dominante în substrat. Spre exemplu, pe un palier altitudinal care începe din aria montană joasă Banato-Olteană și până la cele mai mari altitudini unde există aflorimente carbonatice, s-au format soluri roșii, r e n d z i n e, pseudorendzine (cu variante cambice, litice etc.). Foarte caracteristică este și prezența andosolurilor, formate pe roci vulcanice, cu variante evolutive extrem de interesante, datorite atât ponderii variabile a unor minerale vitrice melanocrate, care induc caractere tipice sau andice (E.Rusu, 1998, 1999), cât și condițiilor topoclimatice, care induc tranziții spre soluri cambice – brune acide și brune eu-mezobazice (Angela Lupașcu, C.Rusu, Carmen Donisă, 1998). Fără să aibă o pondere prea mare în aria montană, dependența de substratul bogat în săruri a creat soluri h a l o m o r f e (spre exemplu pe aflorimentele formațiunilor salifere miocene), iar pe substrat predominant argilos s-au format vertisoluri. Învelișul de sol al Carpaților a mai fost complicat și de ponderea destul de mare a versanților puternic înclinați, sculptați în roci dure și care au condiționat formarea r e g o s o l u r i l o r și l i t o s o l u r i l o r , slab evoluate, cu o cantitate mare de schelet, extrem de mobile. În șesuri sunt caracteristice solurile a l u v i a l e, a căror geneză este frecvent întreruptă și reluată pe secvențe succesive de aluviuni, iar în relație cu excesul de umiditate s-au format soluri h i d r o m o r f e , marcate de procese de gleizare și pseudogleizare. Efectul combinat al drenajului deficitar și temperaturii a generat solurile o r g a n i c e (turboase), cu variante caracteristice turbăriilor oligotrofe (tinoavelor) și celor eutrofe (bahnelor).

1.3. Caracteristici social-economice

1.3.1. Premisele generale și evoluția procesului de umanizare

Altitudinile mijlocii, fragmentarea avansată (care a creat numeroase grupe montane și masive, separate de văi largi și depresiuni interne), existența a numeroase pasuri de culme situate la înălțimi accesibile, dezvoltarea largă a suprafețelor de nivelare, resursele naturale variate (păduri, pajiști, ape, soluri cultivabile, ca și cărbuni, zăcăminte metalifere, diverse roci utile) au constituit premisele unuia dintre cele mai avansate procese de umanizare din toate sistemele montane europene, remarcabil nu doar prin vechime, ci și prin intensitate și continuitate.

Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul Carpaților românești (Istoria României, 1960) datează din paleolitic și au fost identificate, în cea mai mare parte, în nivelul cavernicol. Vetre de foc (uneori duble), oase de animale, unelte și arme din silex, vestigii de schelete umane, totul acumulat în strate groase de până la 1m – 1,5 m, denotă o locuire permanentă, în grupuri destul de mari, care utilizau pentru vânat, pescuit și cules o arie montană destul de întinsă în jurul peșterilor Cioclovina și Ohaba-Ponor din carstul Luncanilor, Nandru, din partea de est a M.Poiana Ruscăi, Peștera Hoților de la Băile Herculane, peștera Muierilor de la Baia-de-Fier, din sudul M. Căpățânii, peștera de la Râșnov, peșteri din culoarul înalt Bran-Rucăr. Au existat însă și așezări paleolitice la zi, pe terasele mijlocii („la Podiș”) și apoi pe cele inferioare ale Bistriței, pe Bistricioara („la Lutărie”), în Țara Oașului, sau în arii mai înalte din Ceahlău (Cremeniș, La Scaune), la Sita Buzăului (pe Gâlma), la Iosășel, în Depresiunea Gurahonț.

În neolitic, ameliorarea condițiilor climatice și înălțarea limitelor etajelor de vegetație, faună și sol au permis o diversificare accentuată a activităților economice, culesului, vânătorii, pescuitului și meșteșugăriei uneltelor și armelor primitive adăugându-li se agricultura, în depresiuni și pe văi. Rețeaua densă de așezări indică o populare aproape generală a ariei carpatice, cu o densitate mai mare în Țara Bârsei – Trei Scaune (așezările de la Reci, Ariușd, Cosmeni ș.a.), la contactul M.Poiana Ruscăi cu Depresiunea Transilvaniei (Nandru Vale, Deva ), în partea estică a M.Apuseni (Cheile Turzii) și în sudul M.Banato-Olteni (Băile Herculane). Multe dintre cele mai bogate culturi materiale neolitice (Turdaș-Vinča, Criș-Starčevo, Tisa, Boian, Cucuteni, Decea Mureșului) s-au dezvoltat pe ambii versanți ai Carpaților, dovedind o circulație umană și materială intensă, ca și accesibilitatea ariei montane, capacitatea ei de a atrage și a menține o populație activă.

În epoca bronzului s-a păstrat întreaga rețea de așezări preexistente și au evoluat culturi materiale al căror nucleu a fost chiar în interiorul Carpaților – Schneckenberg și Noua, ambele avându-și centrele în imediata apropiere a Brașovului de astăzi.

În perioada geto-dacă s-a produs nu numai o amplificare a procesului de umanizare în aria montană, dar și o consacrare a importanței munților în viața populației autohtone, în Carpați conturându-se și c e n t r u l p o l i t i c o – m i l i t a r al s t a t u l u i d a c, Sarmizegetusa, înconjurată de o adevărată centură de așezări întărite, în nord-vestul M.Șureanu (Blidaru, Costești, Luncani ș.a.). Numeroase alte așezări dace fortificate au îmbrăcat întreaga coroană carpatică, începând din M.Apuseni : Porolissum (lângă Moigrad, în extremitatea nord-estică a M.Meseșului), Germisara (Geoagiu), Roșia, Baia-de-Criș, Dierna (fosta Orșova) în M.Banato-Olteni, cetatea de la Bobaița, din Podișul Mehedinți, așezarea de la Tilișca, din M.Cibinului, Cumidava lângă Râșnov, Covasna și alte așezări de pe rama Țării Bârsei, din Depresiunea Ciucului, până pe versantul estic al Carpaților Orientali – Titelca, lângă Târgul Ocna, așezarea de la Bâtca Doamnei (probabil Petrodava) ș.a. Cu toate deformările produse de absența scrierii autohtone și de preluarea în pronunții și grafii străine, din perioada geto-dacă s-au transmis și durează până în zilele noastre numele principalelor râuri carpatice : Marisia (Mureș), Alutus (Olt), Samus (Someș), Tibisis (Timiș), Crisius (Criș). Din perioada statului dac se cunoaște și valorificarea superioară a unor resurse minerale ale ariei montane – dezvoltarea mineritului în M.Poiana Ruscăi și M.Apuseni, însoțită de metalurgia fierului și aurului.

Expansiunea romană și procesul de romanizare au avut drept consecință o dezvoltare economică și culturală excepțională în toată aria montană. Multe așezări preexistente au primit funcții noi, au fost dotate la nivel urban și au devenit orașe, s-au construit fortificații și așezări întărite cu funcție de pază și apărare (castrum), în special în fața pasurilor – Angustia (în fața pasului Oituz), Caput Stenarum (Turnul Roșu), Pons Vetus (Boița) și Pons Aluti (pe valea Oltului și la ieșirea lui din defileul de la Cozia), Bumbești (la ieșirea Jiului din munte), Micia (la intrarea Mureșului în defileu), Ampelum (Zlatna) ș.a. În Țara Hațegului a fost construită Colonia Ulpia Trajana, cel mai important oraș roman din Dacia. Administrația romană a organizat viața economică internă și a stimulat circulația și schimbul de produse dintr-o parte în cealaltă a munților, prin construirea unui sistem de drumuri bine întreținute și îndeaproape controlate.

În urma retragerii administrației romane, văile și depresiunile intramontane au constituit arii de adăpost pentru populația autohtonă romanizată din ținuturile extracarpatice, car se refugia din calea marilor migrații. Densitatea excepțională a locuirii în Carpați este atestată de înălțarea plafonului culturilor pe versanții montani, în M.Bârgăului, M.Rodnei, culoarul Bran-Rucăr etc., pe terase vizibile și astăzi, deși au fost reacoperite de pădure. Cercetările arheologice au evidențiat continuitatea locuirii autohtone, în toată rețeaua de așezări din perioada romanizării, și după ce legiunile romane au părăsit Dacia, la Porolissum, Ampelum, Micia, Ulpia Trajana ș.a. În această perioadă de formare a poporului român, s-au consolidat uniunile de obști sătești libere, anterioare formării statelor feudale românești, în Țara Hațegului, Țara Loviștei, Țara Bârsei, Țara Maramureșului, Țara Oașului ș.a. Din aceste ținuturi de veche și densă locuire au pornit din nou, în perioadele de stabilitate politică, curenți de populație spre exterior, contribuind masiv la reconstituirea gradului de populare a zonelor deschise, de podiș și câmpie, aflate în calea multor valuri de migrație.

Limitele administrative ale statelor feudale românești, indiferent de dominația temporară succesivă a statelor ungar, austriac și austro-ungar asupra unei părți din Carpați, nu au reprezentat bariere pentru circulația populației și a produselor, munții îndeplinind rolul unui element de legătură între regiuni complementare din punct de vedere economic, locuite de același popor, cu aceeași origine, aceeași limbă, aceleași tradiții de viață și de muncă. Circulația activă prin trecătorile carpatice și pe văile transcarpatice (Bran, Oituz, Tihuța, Prislop, valea Mureșului, valea Oltului) a însemnat deplasarea, secole de-a rândul, a negustorilor din orașele ardelene (negoțul fiind protejat și stimulat prin privilegii acordate de către domnitorii Moldovei și ai Țării Românești), care transportau unelte gospodărești, arme, postavuri și îmbrăcăminte, harnașamente, mobilier, ceasornice, ca și a celor din Țara Românească și Moldova, care duceau peste munți vite, piei, lână, ceară și miere, brânzeturi, vinuri, cereale, blănuri etc. De asemenea, au circulat permanent negustori de sare, păcură, var, olărie, mărfuri de pe urma cărora au rămas denumirile drumurilor pe care umblau – al sării, al păcurii ș.a., consemnate în documente medievale. Au călătorit frecvent pe drumurile munților spre ținuturile extracarpatice meșteri pietrari, silitrari, armurieri etc.

Viața Carpaților ar pierde însă o parte însemnată din esența ei dacă nu s-ar ține seama de deplasarea transhumantă a păstorilor ardeleni, între pășunile de vară de pe platformele înalte ale munților, și cele de iarnă, din Câmpia Română, lunca Dunării, Dobrogea și Câmpia colinară a Jijiei, într-un continuu flux sezonier. A mai însemnat această circulație transcarpatică și drumurile ascunse ale bejenarilor români din Ardeal, care, sub povara asupririi sociale, a împilării naționale și a oprimării religioase, au plecat adesea din locurile lor de baștină, au trecut munții și au întemeiat de cealaltă parte sate ale căror nume le repetă frecvent pe cele ale satelor de origine (Voșlăbeni-Ciuc – Oșlobeni-Neamț, Lisa-Făgăraș – Lisa- Prahova, Berivoiu-Făgăraș – Berevoiești-Argeș, Vaidei-Orăștie – Vaideeni-Vâlcea ș.a.). Începând din nordul Moldovei și până în Oltenia se țin lanț pe sub munte satele în care trăiesc urmașii celor pe care primele catagrafii din Țara Românească și Moldova îi consemnau ca „ungureni” sau „mocani”. Însuși legendarul „descălecat” al voievozilor Dragoș și Bogdan din Maramureș se încadrează în acești vechi curenți de populație românească originară din Transilvania.

În urma acestui îndelungat, unitar și continuu proces de umanizare, în Carpații Românești se locuiește în mod permanent, de la poala munților și până la peste 1500 m, terenurile de folosință aferente urcând până pe culmi. Spre aria înaltă, până mai sus de 2000 m, sunt răspândite așezări temporare, dintre care cu cele mai vechi tradiții sunt stânele, grupate uneori în mici cătune. De asemenea, de primăvara până spre toamnă, se petrec sărbători ale munților (nedei) – forme de viață comunitară de veche tradiție dacă – la care se adună și acum nu numai munteni, ci și locuitorii altor ținuturi, intra- și extracarpatice, vânzând și schimbând produse, sărbătorind împreună mari sărbători creștine (Sf.Ilie, Sf.Maria Mare ș.a.) sau soroace de seamă ale vieții agro-pastorale : „Sâmbra oilor” din Maramureș, „Sărbătoarea Junilor” în Postăvarul, nedeile din Cibin și Făgăraș, „Sărbătoarea liliacului” din Mehedinți, „Târgul de fete” de pe muntele Găina, din Apuseni etc.

În perioadele modernă și contemporană în Carpați s-au manifestat noi forme ale procesului de umanizare, generate de dezvoltarea economică și socială de ansamblu a țării. Astfel, e x p l o a t a r e a unor r e s u r s e m i n e r a l e (combustibili, minereuri metalifere, substanțe nemetalifere utile) a atras multă forță de muncă în bazinul carbonifer Petroșani, la exploatările de neferoase de la Bălan, din sudul M. Banato-Olteni, din M.Apuseni, din jurul Băii Mari ș.a. Va l o r i f i c a r e a p o t e n ț i a l u l u i h i d r o e n e r g e t i c al ariei montane a avut efecte similare, deoarece pentru realizarea amenajărilor respective a fost necesară, de asemenea, o importantă forță de muncă. De drept temporară, populația angajată a rămas de fapt mulți ani în zonele de lucru, s-au petrecut specializări profesionale ale mai multor generații din aceleași familii, precum și atașamente profesionale, care au determinat reangajări pe alte șantiere hidroenergetice, menținând astfel în aria montană, pe termen lung, un palier profesional specializat de dimensiuni destul de mari. S-a locuit astfel succesiv în „colonii” (cu rețele de drumuri, servicii comerciale, sanitare, de învățământ) ale marilor șantiere de pe Bistrița, Argeș, Sebeș, Someșul Mic (colonia Tarnița), Lotru ș.a. Pe șantierele mai recente, așezările muncitorilor constructori au fost concepute astfel încât clădirile principale și anexele lor să poată fi menținute și utilizate și după finalizarea lucrărilor. Spre exemplu, pe valea Lotrului, Voineasa și apoi Vidra s-au transformat în stațiuni climatice. În alte situații evoluția procesului de umanizare s-a manifestat printr-un puternic dinamism al orașelor preexistente, datorită impulsionării i n d u s t r i e i de t r a n s f o r m a r e, tipic fiind cazul Brașovului, a cărui populație a crescut între 1932 și 1982 de 5,5 ori. Același impuls industrial a accelerat și procesul de urbanizare al unor așezări rurale, ca Brezoi (devenit oraș datorită industriei lemnului), Săcele și Cugir (în care au fost dezvoltate unități ale industriei construcțiilor de mașini), Vlăhița (cu industrie siderurgică), Bicaz (cu industria materialelor de costrucție) ș.a. C o n s t r u i r e a a numeroase c ă i de c o m u n i c a ț i e , în special drumuri forestiere și șosele transcarpatice, a necesitat și a reținut în aria montană forță de muncă originară din diferite regiuni ale țării, iar după finalizarea lucrărilor a atras alte efective mari, pentru lucrări de exploatare forestieră, sau sub forma unor fluxuri turistice. Au avut efecte asupra procesului de umanizare construirea drumului transfăgărășan (cu tunel rutier la cota 2055 m), între văile Capra și Bâlea, șoseaua Tulnici-Lepșa-Ojdula, din M.Vrancei spre Țara Bârsei-Trei Scaune, șoseaua Câmpulung Moldovenesc-Sucevița, peste Obcinele Bucovinei, șoseaua Baia-de-Aramă – Băile Herculane, peste M.Mehedinți etc. S-au realizat, de asemenea, cu lucrări dificile și cu multă forță de muncă, tronsoane de cale ferată: Salva-Vișeu, Bumbești-Livezeni, Piatra-Neamț – Bicaz-Chei, Deva-Brad, tendința generală fiind aceea a legării capetelor de linie, în vederea aceleeași ameliorări a circulației transcarpatice. A avut însă efecte opuse asupra circulației localnicilor și asupra atracției pentru populația din alte zone dezafectarea aproape integrală a rețelei de căi ferate înguste forestiere, care asigurau un trafic mai eficient decât cel rutier, atât sub aspectul economic al costurilor, cât și sub cel al beneficiului ca mijloc de transport necesar populației rurale din multe așezări montane, rămase astăzi departe de rețeaua de comunicații. Treptat, dispar ultimele tronsoane care mai erau funcționale cu câțiva ani în urmă: Comandău-Covasna, în Munții Vrancei, Cașin-Scutaru, pe cursul superior al Cașinului, cele de pe valea Asăului, de pe valea Râșcăi ș.a. În fine, dezvoltarea t u r i s m u l u i a impulsionat atracția forței de muncă necesare construirii unor cabane, hoteluri alpine, refugii, rețele utilitare și amenajări sportive (apă, canalizare, curent electric, gaz natural, piste de schi, instalații de teleferic ș.a.) și modernizării unor amenajări mai vechi. De asemenea, fenomenul a determinat și sedentarizarea/creșterea numerică a personalului de serviciu în stațiuni montane fie complet noi (Cheia, Durău), fie modernizate (Păltiniș, Poiana Brașovului, Stâna-de- Vale, Sinaia, Predeal), în final atrăgând fluxuri turistice importante, în special interne. Tranziția economică a ultimului deceniu a degradat însă în bună măsură o parte a bazelor de cazare foste proprietăți ale statului, privatizările nu au încă randamentele turistice așteptate, multe disparități calitative ale serviciilor mențin încă subutilizat un fond turistic carpatic important. O formă recentă de organizare turistică, bazată pe inițiativa privată, frecvent de tip familial dar asociată sub egida A.N.T.R.E.C., a realizat servicii și beneficii turistice de nivel european, în special în Țara Oașului, în Țara Maramureșului, în Culoarul Bran-Rucăr, în Bucovina montană și tinde spre acest nivel în Sălaj.

1.3.2. Populația și rețeaua de așezări. Activitățile economice

Deși a parcurs o evoluție istorică marcată nu numai de stabilitate și acumulări graduale, ci și de episoade mai tulburi și mai grele, prin comparație cu locuitorii din podișurile și câmpiile extracarpatice populația din aria montană s-a bucurat, totuși, de un cadru natural al vieții sale mult mai protector. Deși mai aspru din punct de vedere climatic, mai restrâns ca spațiu util și cu soluri mai puțin fertile, acest cadru le-a format muntenilor o știință străveche a folosirii posibilităților naturale, acționând concomitent în sensul reducerii până la anulare a accesibilității pentru elemente și fenomene alogene agresive, fie că în cauză au fost, spre exemplu, valurile succesive de migrație, fie cooperativizarea agriculturii în perioada postbelică. Pe seama acestei legături complexe, absolut specifice, în Carpați se poate constata, de-a lungul timpului, și comportamentul demografic cel mai uniform, cel mai puțin și mai lent marcat de efectul unor evenimente de natură politică, economică ș.a. care au afectat rapid celelalte regiuni ale țării.

Studii geodemografice mai vechi (Emm. de Martonne, 1902, I.Conea, 1935, N.Al.Rădulescu, 1937 ș.a.) și mai noi (Vl.Trebici, 1971, 1986, Al.Ungureanu, 1995, I.Muntele, 2000 ș.a.) atestă faptul că, dacă se are în vedere numai istoria ultimului secol, atât de puternic afectat de conjuncturi profund defavorabile stabilității demografice, populația din aria montană a reușit să păstreze (cu puține și restrânse excepții) nu numai efective apreciabile, ci și valori pozitive ale bilanțului demografic, atât sub aspectul natural, cât și sub cel mecanic al acestui pertinent indicator. Analiza demografică a oricăreia dintre perioadele intercensitare, ca și a întregului interval menționat, situează Carpații în arii și tipuri demografice de creștere a numărului populației, de rezistență a unui comportament natalist, de menținere a unei rate a mortalității adesea inferioară celei din arii urbanizate extracarpatice, de pendulare zilnică/sezonieră constant mai mare față de deplasările definitive. Se citează printre factorii favorizanți ai acestei situații demografice forța tradiției nataliste din lumea rurală montană, susținută în parte de condiții de relativă izolare, de capacitatea de rezistență economică a gospodăriei țărănești și a comunităților rurale, de efectele adesea mai reduse ale capacității de polarizare urbană din afara spațiului carpatic ș.a. Singura excepție menționabilă este aceea a unor sectoare din aria montană occidentală, unde atracția ținuturilor apropiate de câmpie fertilă și a marilor orașe din Câmpia Tisei a indus un proces lent dar continuu de reducere a populației. A acționat, probabil, în același sens și influența întregului sector de vest – nord-vest al țării, care adoptase mai demult un comportament demografic mai reținut, cu valori din ce în ce mai reduse ale natalității. În unele cazuri (spre exemplu în unele sectoare din M.Banato-Olteni) a contat destul de mult și emigrația masivă a unor grupuri etnice (șvabii). Totuși, nici chiar în Banatul montan, în special în perioada postbelică, deși dinamica naturală a fost foarte modestă, nu s-a manifestat fenomenul de exod rural care a afectat restul țării și, la cote extrem de mari, alte sisteme montane de pe continent.

Cu aceste premise ale evoluției sale, populația din Carpații românești avea la ultimul recensământ un efectiv de 2.916.416 locuitori, aflați în proporții comparabile în așezări urbane și rurale (cu o ușoară predominare a sătenilor). Raportată la suprafața totală a munților, această populație este distribuită într-o densitate medie generală de 41,9 loc./km2, valoare extrem de mare pentru locuirea într-un lanț muntos tânăr. Evident, media aceasta nivelează diferențe regionale și mai ales locale importante, datorate accesibilității naturale diferite, unor diferențe ale evoluției istorico-economice și administrative, gradului de conectivitate la rețeaua de comunicație etc. În Carpații Orientali, care se desfășoară pe 51 % din suprafața munților (35.500 km2) și în care trăiește populația montană cea mai numeroasă (1.976.700 locuitori), densitatea atinge valoarea cea mai mare, 56 loc./km2. În Carpații Meridionali, care au suprafața cea mai mică (14.208 km2), masivitatea cea mai accentuată și populația cea mai redusă (312.900) densitatea este de 22 loc./km2, iar în Carpații Occidentali, cu o suprafață de 19.900 km2 și o populație de 616.800 locuitori, densitatea crește la 31 loc./km2. Local, s-au realizat însă și densități care le depășesc cu mult pe cele mai mari menționate, așa cum este cazul Depresiunii Petroșani, cu 350 loc./km2, sau care rămân mult sub nivelul valorilor celor mai reduse, spre exemplu, unele masive montane încă foarte bine împădurite, ca M.Călimani, M.Gurghiului, M.Tarcăului, M. Almăjului ș.a., unde densitatea populației scade sub 10 loc./km2.

Sub aspectul structurii pe grupe de vârstă, în consecința dinamicii naturale menționate, deși cu diferențieri regionale importante, în aria carpatică se păstrează raporturi ponderale normale, încurajatoare, în special în ariile cu comportament natalist (Țara Oașului, Țara Maramureșului, depresiunile Giurgeu și Ciuc ș.a.), în cele care prin industrializare și urbanizare au polarizat multă forță de muncă (Țara Bârsei-Trei Scaune, Depresiunea Petroșani, Depresiunea Comănești ș.a.) și, treptat, în cele către care reconstituiri ale dreptului de proprietate funciară reorientează centripet fluxuri de populație urbană, disponibilizată în special din sectorul industrial de stat. Cu puține excepții, îmbătrânirea și lipsa copiilor nu sunt încă specifice în Carpați.

Profesional, cea mai mare parte a populației este antrenată în agricultura montană și exploatarea lemnului. Altor activități industriale (extractive, mecanice etc.) și serviciilor le revin efective comparativ mai reduse și care s-au restrâns drastic în ultimii ani. Este foarte posibil ca, în perspectivă, serviciile (în special turismul) să impună specializări profesionale și să absoarbă multă forță de muncă.

Etnic, cu excepția unor sectoare care poartă amprenta dominației străine temporare asupra unei părți din Carpați (sectoarele central și estic al depresiunii Țara Bârsei-Trei Scaune, depresiunile Plăieși și Ciuc, sectorul central-sudic al Depresiunii Giurgeu, sectorul vestic al M.Maramureșului, unele sectoare restrânse din M.Banatului) populația este majoritar românească. Minoritățile etnice care trăiesc în Carpați sunt reprezentate de secui (în sectoarele menționate din ulucul depresionar al Carpaților Orientali), ruteni și polonezi (în nordul Carpaților Orientali), țigani, sași (în sectorul central din Țara Bârsei), sârbi, cehi slovaci și bulgari (în M.Banatului), la care se adaugă în procente reduse, în special în orașe, evrei, armeni ș.a.

Aproape jumătate din populația montană trăiește în sate, acestea fiind mult mai numeroase decât orașele, deși sunt mai puțin dinamice. Spațial, plafonul așezărilor rurale se situează în medie la 1000-1200 m, dar în Culoarul Bran-Rucăr urcă mai sus de 1300 m, în Obcinele Bucovinei depășește 1400 m, iar în M.Apuseni urcă la peste 1500 m. Terenurile agricole (pășuni, fânețe) se întind din văi până pe culmi, unde sunt împrăștiate așezări temporare – sălașe (hodăi, conace de plai), în fânețe, și stîne, pe pășuni, până mai sus de 2000 m. Ca  n u m ă r de l o c u i t o r i, în general, în aria montană satele sunt mici și mijlocii, talia lor reducându-se măsura creșterii altitudinii, a înăspririi condițiilor climatice, a creșterii rolului zootehniei în activitățile economice și suprafețelor de pășuni și fânețe necesare. Cu puține excepții (Depresiunea Dornelor, sectorul nordic al Depresiunii Giurgeului, Depresiunea Cornereva. unele obârșii de văi), satele mici sunt așezate pe plaiurile munților. Satele de pe văi sunt, de regulă, mijlocii; excepțiile, pozitive, marchează sectoarele largi, cu terase bine dezvoltate, cu aspect depresionar. Cele mai mari sate, (cu mai mult de 2000 locuitori dar unele având 6000 locuitori), se află în vechile „țări” intramontane. Ca f i z i o n o m i e așezările rurale cele mai răspândite sunt cele de tip disociat (răsfirat), în care o parte din terenul agricol (arabil, livezi) se află în interiorul vetrei, aceasta extinzându-se de regulă în lungul axului de accesibilitate naturală – valea – uneori pe lungimi de mai mulți kilometri. Așezările înalte, de plai, sunt în mod obișnuit de tip dispersat, cu gospodării risipite, izolate (ca în Țara Moților, în nordul Obcinelor Bucovinei, la izvoarele Trotușului, în sudul M.Perșani, în Culoarul Bran-Rucăr etc.). În schimb, marile depresiuni intramontane, în care se practică prioritar culturi de câmp, sunt domeniul așezărilor rurale compacte (Țara Bârsei-Trei Scaune, Depresiunea Ciuc, sectorul central-sudic al Depresiunii Giurgeu),unele având aspecte cvasi-urbane (spre exemplu, Hărman, Prejmer ș.a.). Sub aspectul f u n c ț i i l o r specifice, pentru cele mai multe sate sunt caracteristice ocupațiile agro-zootehnice asociate cu exploatarea și prelucrarea (meșteșugărească/industrială) a lemnului, ceea ce le conferă o funcționalitate mixtă (Bixad, Pojorâta,Vama, Șesuri, Tarcău, Brusturoasa, Gălăuțaș, Măneciu, Rucăr, Baia-de-Fier, Padeș, Dobra, Vața-de Jos, Gârda, Arieșeni etc.). Pe același fond agro-zootehnic s-au grefat însă, uneori până la dominare netă, mineritul (Roșia Montană, Sasca Montană, Ocna-de-Fier, Asău ș.a.) și prelucrarea materiilor prime minerale (Baia-de-Arieș, Topleț, Ghelari ș.a.), sau agro-zootehnice (alimentare – Turț, Poiana Stampei, Dorna Arini, Remetea, Lăzarea, Ozun, Bumbești, Bozovici, Borloveni, Ilia ș.a.; textile – Joseni, Reci, Lunca Câlnicului, Cetățeni ș.a.). Datorită apelor minerale sau prezenței unor excepționale elemente de patrimoniu cultural, laic sau religios, unele sate asociază funcția agricolă, fie cu cea balneo-climatică, fie cu cea turistică (Moneasa, Geoagiu, Bodoc, Ocna Șugatag, Săpânța, Ieud, Bogdan-Vodă, Vatra Moldoviței, Putna, Sucevița, Lăzarea, Costești, Densuș, Tismana, Râmeț ș.a.).

Orașele actuale din Carpați sunt destul de numeroase (64), ceea ce creează în unele regiuni o densitate a rețelei urbane superioară mediei pe țară (spre exemplu în Carpații Orientali, cu 1,1 orașe/1000 km2). Ca  v â r s t ă, statutul urban al așezărilor din aria carpatică a parcurs peste 2000 de ani, dar generațiile succesive de orașe nu s-au suprapus în rețele identice de la o epocă la alta, unele pierzându-și temporar sau definitiv statutul, altele avansând rapid la acest statut, în funcție de conjuncturi economice și politico-administrative diferite. Spre exemplu, în perioada medievală, dintre orașele antice menționate nu și-au mai păstrat acest statut decât Ampelum (Zlatna), Aquae (Călan) și Dierna (Orșova); au evoluat însă cu funcții urbane alte așezări, ca Rodna (sfârșitul sec. XII), Brașov, Deva și Abrud (sec. XIII), Sighet, Piatra Neamț, Gheorgheni,  Sf. Gheorghe, Hațeg  și  Miercurea  Ciuc (sec. XIV),  Tg. Secuiesc (sec. XV)  ș.a. În perioadele modernă și contemporană dezvoltarea economică, la început lentă și predominant agricolă, apoi cu accentuarea funcției industriale (uneori până la forme excesive) și a unor activități terțiare, a densificat rețeaua urbană din Carpați (Reșița, Anina, Câmpeni, Brad, Oțelul Roșu, Moldova Nouă, Băile Herculane ș.a. în Carpații Occidentali; Petroșani și celelalte orașe miniere de pe valea   superioară  a  Jiului,  Cugir, Brezoi, Căciulata, pe valea Oltului, în Carpații Meridionali ; Sinaia, Predeal,  Bușteni,  Azuga,  Codlea,    Râșnov,   Săcele, Covasna,  ÎntorsuraBuzăului,   Nehoiu,  Comănești, Vlăhița, Bălan,  Toplița, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vișeul-de-Sus, Băile Tușnad, Borsec, Vatra Dornei, Băile Slănic, Sângeorz-Băi, Seini, Negrești-Oaș ș.a., în Carpații Orientali.

După  n u m ă r u l de  l o c u i t o r i, în majoritate orașele montane sunt mici (sub 20.000 loc.) și mijlocii (20.000 – 100.000 loc.). Numai Brașovul, Piatra Neamț și Reșița se încadrează în categoria orașelor mari.

Cu puține excepții, orașele din Carpați au f u n c ț i i mixte. Se remarcă însă tenta industrială, (uneori foarte puternică) a activităților productive, bazată pe resursele naturale diverse (în primul rând minerale), care au stimulat dezvoltarea industriei extractive, precum și a numeroase ramuri industriale de transformare a materiei prime din aria montană, din alte regiuni sau din import, la Brașov, Reșița, Petroșani, Sighet, Piatra Neamț ș.a. De asemenea, în unele sectoare montane este destul de caracteristică funcționalitatea puternic specializată, orientată spre extracția combustibililor (gruparea urbană de pe valea Jiului) și a minereurilor (gruparea urbană a Băii Mari, gruparea din M.Metaliferi) sau spre valorificarea apelor minerale (în aureola mofetică a catenei vulcanice din Carpații Orientali, pe valea Cernei, în sudul M.Apuseni). Cu o pondere mai restrânsă, populația urbană este activă în silvicultură și chiar în agricultură (în special în orașe mici, din generațiile urbane recente, cu un profil industrial slab diversificat, cu un nivel modest al serviciilor și în care preocupările agricole au asigurat și continuă să asigure o parte a consumului local – Toplița, Vișeul-de-Sus, Gura Humorului, Săcele, Anina, Ștei ș.a.).

Ca  d i s p o z i ț i e s p a ț i a l ă, rețeaua urbană evidențiază valențele urbigene ale unor axe naturale (văi, uluce depresionare), ca și rolul complementarității economice a contactelor interne (munte-depresiune) și externe (munte- dealuri, podișuri, câmpii). Este însă numai relativ echilibrată, prezentând disparități regionale și subregionale, atât în ceea ce privește densitatea reală, cât și talia așezărilor. Spre exemplu, în Țara Bârsei – Trei Scaune aproape 90% din populație trăiește în mediu urban, în timp ce în lungul a zeci de kilometri pe văi (în aceeași regiune a Carpaților Orientali) întreaga rețea este rurală; în Carpații Occidentali, cu o singură excepție, toate orașele sunt mici și mijlocii ș.a.m.d. În ceea ce privește rolul orașelor carpatice în rețeaua generală de așezări, este remarcabilă capacitatea  de  polarizare  a  unor  sectoare  (grupările  urbane  Brașov și Baia Mare, valea  Trotușului, valea  superioară a Jiului), dar și lipsa  de atracție a  unor  orașe  mici  (Vașcău, Baia de Aramă, Nehoiu ș.a.), cu  funcționalitate slab diversificată,concurate de forța unor orașe apropiate din spațiul extracarpatic (Oradea, Motru, Buzău ș.a.). În i e r a r h i a rețelei, marea majoritate a orașelor carpatice au funcții locale sau restrânse; există însă și municipii-reședințe de județ (Brașov, Miercurea-Ciuc, Tg. Secuiesc, Deva, Reșița), unele având și funcții interjudețene (Brașov), sau fiind municipii coordonatoare ale mai multor orașe. O ierarhizare potențială (a v i t a l i t ă ț i i economice și social-economice), realizată conform situației anterioare anului 1989 (I.Ianoș, 1987), se confirmă astăzi integral numai la nivelul categoriilor extreme, unele orașe clasate în categorii intermediare (municipii-reședințe de județ, municipii etc.) declasându-se, ca efect al reducerii severe a producției, al creșterii ratei șomajului ș.a.m.d.(Reșița, Petroșani).

              2. Regiunile geografice ale Carpaților

                   2.1. Regiunea Carpaților Orientali

Pozițional, această regiune corespunde părții estice a Carpaților românești, începând din nord, de la frontiera cu Ucraina. Extinderea ariei montane orientale între limitele de nord, est și vest menționate este acceptată unanim în literatura de specialitate. Aproape unanim este considerată limită sud-vestică valea Prahovei (culoarul de văi Prahova – Timiș). Diferă însă opinia formulată de către C.Martiniuc și P.Coteț (1960), conform căreia ultimul segment al Carpaților Orientali este marcat de văile Dâmboviței și Bârsei.

Argumentele primei poziții constau în altitudinea și masivitatea grupării montane a Bucegilor, precum și în anvergura de ax transcarpatic a culoarului Prahova – Timiș, susținându-se astfel apartenența acestei grupări la Carpații Meridionali și, în consecință, valoarea de limită a culoarului menționat.

O analiză geografică complexă evidențiază și argumentele celei de a doua poziții :

               a. toate liniile tectonice importante și principalele diviziuni morfo-structurale ale Carpaților                    Orientali se continuă, fără întrerupere, la vest de valea Prahovei – unitatea cristalină centrală                    cu învelișul său sedimentar mezozoic, flișul cretacic de Ceahlău și de Teleajen etc. – chiar                    dacă marginal flișul paleogen este invadat de sedimente mai noi, mio-pliocene și relieful                     format pe acest suport este subcarpatic;

                b. în munții dintre Prahova și Dâmbovița predomină depozite sedimentare mezozoice, în                     special conglomerate cretacice masive, ca în Ceahlău și Ciucaș, și nu roci cristaline, ca                     în Carpații  Meridionali. Pe conglomerate s-a format un relief specific de dezagregare,                     similar celui din   Carpații Orientali;

                c. relieful munților dintre Prahova și Dâmbovița este predominant structural, format pe un                     suport   cutat, cu cele mai frumoase sinclinale înălțate și forme de hog-back din Carpații                     românești, în   timp ce în Carpații Meridionali dominanta morfologică este dictată de o                     structură de blocuri,   formate prin fracturarea unui fundament cristalin rigid;

                 d. însemnătatea reliefului glaciar în această grupare este modestă, la fel ca în Carpații                Orientali, în    contrast puternic cu amploarea morfologiei glaciare din Carpații                Meridionali;

                 e. sub aspect climatic, altitudinea grupării nu-i asigură precipitațiile bogate din Carpații               Meridionali, foehnizarea impusă de ecranul constituit de culmea nordică a M.Făgăraș fiind               potențată de influențele climatice continentale, specifice în Carpații Orientali;

                 f. accesibilitatea culoarului Prahova-Timiș ca ax transcarpatic nu este naturală (segmentul                     fiind îngust), ci amenajată destul de târziu; până la sfârșitul sec. al XVIII-lea circulația                     majoră folosea traseul antic, prin culoarul Bran-Rucăr, abia de la sfârșitul sec. al XIX-lea                     fiind realizată  o arteră de circulație de importanță națională;

                g. acceptarea limitei respective pe valea Prahovei și includerea grupării Bucegilor în Carpații                     Meridionali transformă Țara Bârsei-Trei Scaune într-o depresiune marginală, în timp ce ea                     este o mare depresiune internă, specifică în Carpații Orientali, unde se înscrie în culoarul                     (ulucul) depresionar central.

Pentru argumentele menționate, a doua poziție este mai întemeiată și recomandabilă. În același timp, ținându-se seama de masivitatea naturală a munților, de altitudinea lor, care depășește în Bucegi 2500 m și de funcționalitatea culoarului Prahova-Timiș, întreaga grupare poate fi considerată o subregiune a Carpaților Orientali care are caractere de tranziție spre Carpații Meridionali.

Între limitele menționate, Carpații Orientali sunt diviziunea cea mai întinsă a Carpaților românești, în care se înscriu cu 35.484 km2, reprezentând 51% din suprafața acestora.

2.1.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Orientali. Consecințe

Fundamentul Carpaților Orientali, ca și al celorlalte regiuni carpatice , este constituit dintr-o masă de roci metamorfice, extrem de complicată, care a fost pusă în loc și transformată succesiv în cel puțin trei mari cicluri orogenetice: ciclul prebaikalian (în precambrian), când au fost metamorfozate cele mai vechi serii cristaline, seria de Hăghimaș-Rarău- Bretila și seria de Rebra-Barnar, reprezentate printr-o  masă  de  roci  mezo metamorfice (gnaise  oculare,  micașisturi, calcare și  dolomite  cristaline),  ciclul  baikalian  (în cambrian), când metamorfismul a fost mai  redus, formându-se serii cristaline epimetamorfice, dintre care cea mai dezvoltată este cea de Tulgheș (șisturi cloritoase, sericitoase, sericito-cloritoase, cuarțite negre ș.a., în care uneori cele mai dure sunt rocile verzi, tufogene, cu structură porfiroidă), deosebit de importantă sub aspect economic, metamorfismul specific generând mineralizații de Mn și sulfuri complexe; ciclul hercinic, când metamorfismul a fost încă mai redus, caracteristic seriilor de Dămuc și de Repedea (șisturi grafitoase, calcare cristaline ș.a.). Acest soclu cristalin aflorează numai în lungul părții centrale, de la frontiera de nord și până în nordul M.Ciucului, mai spre sud având numai o apariție insulară, în partea vest – sud-vestică a M.Perșani. Pe alocuri este străpuns de intruziuni magmatice, dintre care cea mai importantă este reprezentată de masivul sienitic de la Ditrău.

Începând din triasic, în aria Carpaților Orientali de astăzi a început un nou ciclu de evoluție geosinclinală, care de fapt continuă și care a fost marcat de repetate paroxisme orogenetice și de migrarea continuă spre est a axului activ al geosinclinalului, pe seama bordurii Platformei Est-Europene. În acest geosinclinal, în triasic și jurasic, peste fundamentul cristalin, s-a depus o cuvertură sedimentară apreciabilă ca volum, diferențiată însă petrografic, predominant neritică (conglomerate, gresii, dolomite, calcare recifale) în partea sa estică și predominant de mare mai adâncă (marne, marnocalcare) în cea vestică. Depozitele triasic-jurasice, exondate și antrenate în orogenezele următoare, au fost în cea mai mare parte înlăturate prin denudație, în special post-cretacic, când axul cristalino-mezozoic era deja o arie montană rigidă. Acum aceste depozite nu mai apar decât insular, într-o serie de sinclinale (cuvete) cu poziție marginală, înălțate ca efect al orogenezelor celor mai recente și conservându-și altitudinea și datorită rezistenței induse de faciesul neritic unor roci: sinclinalul Rarăului, al Hăghimașului, al Bucegilor, al Pietrei Craiului etc.

Din cretacicul inferior, în fosa care se deplasa spre est a început depunerea unor sedimente sinorogene, în strate de grosimi variabile, denumite în ansamblu fliș (conglomerate, gresii, marne, argile etc.), într-o succesiune strânsă și ritmică, dovedind o modificare ritmică și relativ rapidă a condițiilor de sedimentare (o deosebită instabilitate tectonică).

În noul ciclu orogenetic, alpin, prima fază importantă a fost cea austrică, din cretacicul mijlociu. Ea a afectat cel mai puternic fundamentul cristalin și cuvertura sa sedimentară, producând șariaje de mare amploare, comparabile cu șariajul getic din Carpații Meridionali: pânza t r a n s i l v a n ă, care șariază spre est pânza b u c o v i n i c ă, la rândul său șariată peste unitățile tectonice cele mai vestice ale flișului, cea a f l i șu l u i n e g r u și cea de C e a h l ă u, conturate în fazele orogenetice de la sfârșitul cretacicului (cea subhercinică, din senonian și cea laramică, de la limita cretacic-paleogen). În orogeneza stirică veche (din burdigalian) unităților flișului li s-au adăugat cele de T e l e a j e n și de A u d i a (pânza șisturilor negre), de asemenea șariate est-vest. Fazele stirică nouă (din badenian) și moldavă (din sarmațian) au fost deosebit de puternice în Carpații Orientali, generând unitățile flișului de Ta r c ă u și de V r a n c e a, prima, în poziție vestică, acoperind-o pe distanțe apreciabile pe cea de a doua și ajungând frecvent până la limita răsăriteană a munților. De asemenea, în faza moldavă unitățile flișului și întregul edificiu carpatic s-au deplasat din nou spre est, peste depozitele sedimentare din avanfosă (unitatea pericarpatică) și chiar peste o parte a marginii Platformei Est-Europene. Faza valahă (din romanian-pleistocen) a determinat o înălțare în bloc a Carpaților Orientali care, deși inegală ca amploare, a stimulat puternic modelarea externă a munților în cuaternar. În timpul orogenezelor neozoice, pe flancul vestic al Carpaților Orientali s-au produs importante mișcări crustale, în lungul cărora s-a manifestat o puternică activitate magmatică. Fenomenele au început din miocenul mediu și s-au continuat oarecum ritmic până în pleistocenul mediu, generând la vest de axul cristalino-mezozoic o mare catenă eruptivă. Aceasta este mai veche în partea sa central-nordică (unde în mare măsură a fost înlăturată de eroziune, lăsând numai un relief subvulcanic rezidual) și din ce în ce mai recentă spre nord-vest (badenian) și mai ales spre sud (sarmațian), unde erupțiile au continuat până în pleistocenul mediu și unde aparatele vulcanice se păstrează cel mai bine, fiind și cele mai înalte (peste 2.102 m).

Formarea catenei vulcanice și mișcările recente de scufundare a unor sectoare interne ale Carpaților Orientali au generat un mare uluc depresionar intern, din Țara Maramureșului până în țara Bârsei, în care s-au instalat lacuri pliocen-pleistocene, prin colmatarea cărora a rezultat un relief de adevărate câmpii aluvio-proluviale, de dimensiuni neobișnuit de mari pentru un lanț montan.

Consecințele de natură geologică ale acestei evoluții complexe constau în dispunerea în fâșii paralele a principalelor unități tectono-structurale (catena eruptivă, ulucul depresionar central, axul cristalino-mezozoic, subunitățile flișului), cea mai largă dezvoltare a flișului din Carpați și o diversitate remarcabilă  a  resurselor  minerale,  deși  în  rezerve  uneori  modeste    (p e t r o l, g a z e n a t u r a l e, ș i s t u r i b i t u m i n o a s e în depozitele oligocene ale flișului din partea de est a M.Tarcăului, din M.Oituz, partea de vest a M.Vrancei – Ghelința, valea Moldovei – Gura Humorului, Frasin, Maramureș – Săcele, M.Stânișoarei – Pipirig ; c ă r b u n i s u p e r i o r i în   rezerve  mici  la  Codlea  și  Vâlcan,     c ă r b u n e b r u n în Depresiunea Comănești, lignit de vârstă pliocenă în golful Baraolt și în apropiere de Sf.Gheorghe, în Țara Bârsei-Trei Scaune, ca și în Țara Oașului, turbă în ulucul depresionar – Poiana Stampei, Neagra Șarului, Remetea, Mădăraș-Ciuc; s a r e și s ă r u r i de p o t a s iu în depozitele sedimentare salifere din flișul eocen – Coștiui, Ocna Șugatag din Țara Maramureșului și miocen – Târgul-Ocna ; m e t a l e n e f e r o a s e – cupru, plumb, zinc, argint, aur ș.a. în munții vulcanici – Oaș-Gutâi, Țibleș, în M.Maramureșului – Toroiaga, în M. Rodnei – Rodna Veche, Valea Blaznei, în Obcina Mestecănișului – Fundul Moldovei, în sectorul Ostra – Leșul-Ursului – Barnar și în M.Giurgeului – Bălan; m i n e r e u de f i e r – în cristalinul epimetamorfic din Obcina Mestecăniș – Delnița, în aria de magmatite neogene din M.Harghita – Lueta ; b a r i t i n ă, la Ostra , precum și o serie de roci sedimentare, vulcanice sau rezultate din alterarea rocilor vulcanice, utile în construcții sau pentru fabricarea materialelor de construcție, ca b a z a l t e – Toplița, Racoș, a n d e z i t e – Bixad, Stînceni ș.a., c a l c a r – Bicaz -Chei, Comarnic, Lespezi ș.a., g r e s i i – Tarcău, Teliu ș.a., c a o l i n – Lepteș, Parva, Băile Harghita, h i d r o m i n e r a l i z a ț i i, în special în aureola mofetică a catenei vulcanice).

Sub aspect geomorfologic, mai ales în consecința evoluției din perioadele geologice recente, Carpații Orientali au relieful cel mai tânăr prin comparație cu celelalte regiuni montane, cu adaptarea cea mai clară a culmilor și văilor la structura substratului. De asemenea, ca efect al înălțărilor inegale impuse de orogeneza valahă, au altitudinile cele mai mari situate la extremități – M.Rodnei în nord (2.303m) și M.Bucegi în sud-vest (2.505 m) – și arii mai coborâte în partea central-sudică – bazinul Oituzului. Dezvoltarea largă a formațiunilor sedimentare, foarte variate sub aspect litologic, favorizează procese geomorfologice extrem de active, în special în aria de fliș, care modifică uneori substanțial și rapid morfologia versanților, degradează învelișul vegetal și solurile, măresc excesiv debitele solide ale râurilor, uneori le barează și produc pagube materiale importante.

2.1.2. Relieful

Din punct de vedere morfometric, Carpații Orientali se apropie cel mai mult de valorile medii din sectorul carpatic românesc (Al.Roșu, 1973). Altitudinea medie este de aproximativ 1.000 m, fragmentarea orizontală evidențiază interfluvii montane largi de aproximativ 600 m, iar combinațiile cele mai frecvente ale altitudinilor relative cu valorile înclinării terenului sunt caracteristice unui relief cu energie medie, în cea mai mare parte a munților, c a l m în ariile platourilor structurale slab fragmentate și sectoarelor longitudinale, largi, ale văilor,  e n e r g i c în sectoarele de văi transversale și f o a r t e e n e r g i c în ariile de contact ale unor extreme altitudinale și în masivele pe suport litologic rezistent la modelare mecanică.

Factorul modelator principal al reliefului actual au fost și rămân râurile, cele mai vechi efecte morfologice ale acțiunii lor erozive păstrându-se în suprafețele de nivelare, prezente în partea înaltă a multor interfluvii montane. Față de opiniile mai vechi (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937 ș.a.), literatura de specialitate din ultimele decenii (I.Sârcu, 1961,1971, N.Barbu, 1976) a demonstrat convingător că tectogenezele miocene (în special stirice și moldave), deosebit de puternice în toți Carpații și care în aria orientală au șariat fundamentul cristalin peste sedimentarul eocen și chiar miocen inferior (spre exemplu în sudul Țării Maramureșului), au dezmembrat complet suprafața de nivelare post-laramică, încât cele mai înalte și mai vechi plaiuri de azi nu pot fi decât post-attice, corespunzând nivelului Râu-Șes. Denumit Cerbu (I.Sîrcu, 1961, 1971), acest nivel relativ neted a fost identificat la altitudini de 1500 m – 1750 m în M.Rodnei, în M.Giumalău, în M. Vrancei, M.Siriu, ș.a. Mult mai larg este nivelul post-valah, dezvoltat la 1000 m – 1200 m, denumit Mestecăniș (Predeal, Clăbucete, Poiana Mărului) și în care se înscriu majoritatea intefluviilor plane sau ușor ondulate aflate la altitudini de 1000 m – 1200 m. Actuala rețea de văi este destul de tânără, rezultat probabil al unor însemnate remanieri impuse de mișcările tectonice pliocen – cuaternare și de edificarea catenei vulcanice. Cele mai vechi urme ale activității eroziv-acumulative fluviale datează din sarmațian (C.Martiniuc, 1948, I.Donisă, 1968) și sunt reprezentate de importante depozite de pietrișuri și nisipuri de origine carpatică, situate în sectoare de debușeu în marea sarmatică ale unor paleorâuri (care puteau fi precursorii Bistriței, Moldovei sau chiar Ozanei), orientate predominant spre est, conform înclinării generale a versantului răsăritean al catenelor moldavidice. Continuarea tectonicii plicative în miocenul superior-pliocen și înălțarea puternică a Carpaților în pliocen-cuaternar au accentuat orientarea longitudinală a unor importante sectoare de vale și astfel adaptarea la structura geologică. Raporturile evolutive strânse ale rețelei de văi cu dispoziția stratelor și cu alcătuirea lor petrografică explică frecvența succesiunilor de sectoare largi, adevărate depresiuni de eroziune diferențială, orientate longitudinal și sculptate în roci puțin rezistente (Câmpulung Moldovenesc, pe valea Moldovei, „câmplungul” Moldoviței ș.a.) și sectoare înguste, orientate transversal, sculptate în roci dure (îngustările-defileu de la Pojorâta și Prisaca Dornei, pe Moldova, Zugreni și Straja, pe Bistrița ș.a.). Pe văi, în special în sectoarele longitudinale, activitatea fluvială în principal acumulativă a creat sisteme bogate de terase, care dovedesc efectele stimulative puternice ale înălțării tectonice din romanian-pleistocen. Chiar dacă cele mai înalte (și cele mai vechi) nu se mai pot identifica decât fragmentar, uneori numai prin dispoziția internă și specificul morfometric/morfoscopic al depozitelor, ele demonstrează vigoarea râurilor ca factori morfogenetici, capabili să impună în relieful montan actual complexe morfologice de însemnătate excepțională pentru dinamica apelor, pedogeneză, habitat uman.

Relieful structural din Carpații Orientali se îmbină în mod strâns cu cel de facies petrografic. În mod obișnuit masivele principale și altitudinile cele mai mari au drept suport structuri anticlinale cu roci dure în boltă, dar sunt foarte frecvente și inversiunile de relief, în special sinclinale înălțate constituite din roci rezistente – conglomerate cretacice (în masivele Bucegi, Ceahlău, Ciucaș), gresie eocenă de Tarcău (în M.Nemira, M.Penteleu), gresie oligocenă de Kliwa (M.Siriu), calcare jurasice (în M.Rarău, M.Hăghimaș, în Piatra Craiului). Flancurile structurilor sinclinale înălțate sunt mari cueste montane, iar cutele-falii au asigurat formarea unor succesiuni de hog-back (în Obcinele Bucovinei, în M.Vrancei ș.a.).

Relieful carstic are un grad mediu de răspândire, fiind mai reprezentativ în culoarul înalt Bran-Rucăr, M.Bucegi, M.Hăghimaș, M.Rarău, sud-vestul M.Rodnei și pe suprafețe mai restrânse în M.Bârsei, Munceii Tulgheșului, sudul M.Giurgeu.

Relieful glaciar este destul de modest în Carpații Orientali, pe care altitudinile nu prea mari i-au menținut, în cea mai mare parte, sub limita zăpezilor pleistocene persistente, limită probabil mai înaltă și zăpezi în cantități mai reduse decât în Carpații Meridionali, ca efect al influențelor climatice continentale. Complexe morfologice glaciare tipice sunt în M.Bucegi, M.Rodnei și destul de modeste în M.Maramureșului și în M.Călimani.Este, în schimb, larg răspândit relieful periglaciar, format în generații succesive începând din pleistocen și suprapunându-se fostului domeniu glaciar. Crionivația actuală interferează cu morfogeneza fluvială (în partea superioară a domeniului acesteia) și, sub forma efectelor sale morfologice cele mai ample, mantalele groase de grohotiș stabilizat și trenele de grohotiș activ, se implică puternic în procese geomorfologice de deplasare în masă. Răspândirea mare a rocilor gelive, ponderea mare a formațiunilor de fliș, favorabile și prin structură și prin alcătuirea petrografică modelării fluvio-denudaționale explică abundența reliefului din această categorie genetică și prezența sa aproape ubicuă. El se grupează în complexe care diversifică și complică morfologia glaciară din unele sectoare înalte, produc convergențe morfologice de tip glaciar la altitudini mai mici și reduc stabilitatea versanților, în special în sectoarele puternic antropizate (despădurite, cu nivel freatic și unghi de taluz natural modificate etc).

2.1.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

Datorită orientării lor meridiane (perpendiculare față de direcția predominantă a dinamicii atmosferice) și lățimii destul de mari, Carpații Orientali prezintă o asimetrie extrem de clară a etajării condițiilor climatice și a efectelor hidrice, vegetale și pedologice ale acestora. Climatul fațadei vestice, mai umed  și  mai  moderat  față  de  cel  al  fațadei  estice,  mai  uscat  și  mai  excesiv  se  reflectă  direct  în    s t r u c t u r a p ă d u r i i : pe versantul vestic făgetele urcă până la altitudini mult mai mari, în M.Țibleșului ajungând până la 1400 m (însoțite de soluri brune) și în mod excepțional, în amestec cu coniferele, fagul ajunge la 1600 m, în timp ce pe versantul estic nu depășește 1300 m. Pe acest versant, rășinoasele în amestec cu fagul coboară până la limita munților (600 m), dar pe versantul opus nu apar nicăieri sub 1000 m. Exprimând aceeași asimetrie de origine climatică, în structura pădurilor de conifere de pe versantul vestic bradul, mai termofil, are o pondere mai mare decât pe versantul estic, unde verile sunt mai uscate, iernile mai reci, iar stratul de zăpadă durează mai mult, chiar dacă precipitațiile sunt mai sărace (ca și solurile, spodice). La nivelul local al condițiilor climatice, extinderea mare a depresiunilor intramontane favorizează inversiuni termice frecvente, cu temperaturi coborâte, extrem de severe în anotimpul rece, cețuri groase și durabile, brize de munte-vale și nori cumuliformi vara pe munții din jur. Inversiuni corespunzătoare ale vegetației etalează molizi până în partea cea mai joasă și pâlcuri de brazi și fagi pe rama (mai înaltă) a depresiunilor, în apropierea sau deasupra plafonului de inversiune. Evapotranspirația redusă și morfologia plană a unor mari sectoare din depresiuni au determinat un drenaj permanent deficitar, favorabil stagnării apei meteorice sau provenite din izvoare, creându-se astfel condiții pentru o pedogeneză hidromorfă și oligotrofă, în cele mai întinse mlaștini de turbă din țară.

În r e g i m u l scurgerii apelor se remarcă torențialitatea indusă de regimul excesiv al precipitațiilor de pe versantul estic. Mai bogate (și mai uniforme) pe versantului vestic, acestea produc și o s c u r g e r e m e d i e s p e c i f i c ă mai mare, cu valori de peste 13 l/s/km2, în timp ce în munții de pe latura estică și sud-estică (spre exemplu în M.Vrancei) acestea se reduc la 10 și chiar 7 l/s/km2. Asimetria distribuției precipitațiilor se reflectă și în d e n s i t a t e a m e d i e a rețelei hidrografice, care este de 0,7 – 0,9 km/km2 în vest și nord-vest și scade la 0,5 – 0,6 km/km2 în estul Carpaților Orientali. Pe versantul transilvănean zăpezile se topesc mai timpuriu, iar apele mici de iarnă sunt mai abundente decât pe versantul moldovean. În aluviunile din șesuri și terase, ca și în alte depozite superficiale din lungul văilor se găsesc ape freatice abundente și extrem de mobile.

Dezvoltarea latitudinală apreciabilă (aproximativ 320 km) și reducerea treptată a masivității de la nord (170 km lățime) spre sud (90 km) introduc alte diferențieri ale climei, vegetației și solurilor, limitele etajelor și subetajelor urcând sensibil de la nord spre sud. Spre exemplu, în M.Vrancei pădurea mixtă de fag și molid urcă pe alocuri până la 1600 m, în timp ce în M.Rodnei nu depășește 1300 m, situație care corespunde unei diferențe de 1,50 C a temperaturii medii anuale, la altitudini comparabile.

În ansamblul Carpaților Orientali, variabilitatea climatică, altitudinea mai redusă decât în Carpații Meridionali și suprafața mare au favorizat dezvoltarea celui mai mare areal forestier din țară și din aria montană (60% din fondul forestier al Carpaților românești),în care s-a păstrat cel mai bine fauna spontană de mamifere și păsări de pădure. De asemenea, în structura pădurilor există o pondere mult mai mare a rășinoaselor decât în celelalte regiuni carpatice, ceea ce a stimulat și cel mai mare volum al exploatărilor de material lemnos. În schimb, suprafața pajiștilor alpine este mult mai redusă, multe pajiști din partea înaltă fiind formațiuni secundare, create prin despădurire (în M.Vrancei, M.Ciucului, Obcinele Bucovinei, M.Bârgău ș.a). Din această cauză și viața pastorală a fost și rămâne mai redusă decât în Carpații Meridionali, relativ mai caracteristică fiind numai în M.Rodnei și M.Călimani (unde urcă turme ale localnicilor dar și ale unor oieri din Mărginimea Sibiului), ca și în Bucegi (unde pe platoul înalt și pe culmile sudice vin turme ale săcelenilor și brănenilor).

                                                2.1.4. Particularitățile umanizării. Populația, rețeaua de așezări umane,activitățile 

economice

Cea mai mare parte a populației și așezărilor umane este concentrată în depresiuni și în văile longitudinale largi, cu terase, unde condițiile de climă și sol au permis practicarea timpurie a agriculturii. Gradul de populare al plaiurilor înalte este mai redus decât în M.Apuseni. Favorabilitatea naturală pentru vetre de așezări și fertilitatea acceptabilă a solurilor nu sunt însoțite însă și de o accesibilitate la fel de mare pentru transporturi. Carpații Orientali sunt și azi mai greu de traversat față de celelalte regiuni carpatice, datorită paralelismului mai multor șiruri de culmi. Trecerile cele mai ușoare sunt în sectorul sudic, cu pasuri la altitudine mai mică (șaua Vlădenilor, în M.Perșani, la 650 m, pasul Oituz la 865 m). În nord traversarea implică trecerea unei succesiuni de pasuri, mai înalte : Mestecăniș (1099 m) și Tihuța (1227 m) pe șoseaua Suceava – Bistrița, Pângărați (1256 m) și Bucin (1287 m) pe șoseaua Piatra-Neamț – Târgul Mureș (cu parcurgerea cheilor Bicazului).Această dificultate naturală explică și întârzierea dotării sectorului nordic cu căi de comunicație moderne, unele dintre ele fiind construite abia în perioada contemporană (spre exemplu, segmentul de cale ferată dintre Vatra Dornei și Ilva Mică, cel dintre Salva și Vișeu ș.a.).

Numeroasă și deosebit de densă, populația din Carpații Orientali este mai mozaicată sub aspect etnic față de alte regiuni carpatice, datorită colonizărilor organizate de statul maghiar în sec. XII-XIII : sașii în Țara Bârsei (în fața pasurilor Bran, Bratocea și Siriu), secuii în Trei Scaune (în fața pasului Oituz), în Ciuc (în fața pasului Ghimeș) și în Giurgeu (în fața pasului Pângărați). Prezența anterioară a românilor pe teritoriile locuite azi de secui și până de curând de sași este demonstrată, pe lângă dovezile arheologice, de existența unei toponimii autohtone (Poiana, Lemnea, Bolovăniș, Galbenu, Archita ș.a.), ca și de influențele românești în obiceiuri, port, tip de casă și de poartă etc. (S.Opreanu, 1939). De asemenea, în M. Maramureșului, în Obcinele Bucovinei și în Țara Maramureșului au pătruns, liber și treptat înainte de 1775, organizat apoi, sub administrația austriacă, ucraineni (ruteni, huțuli). În același sector nordic au mai fost colonizați germani din Slovacia (zipseri) și polonezi.

Suprafața mai mare (35.484 km2), dezvoltarea largă a depresiunilor, orientarea rețelei de văi ș.a. au făcut ca numărul intersecțiilor naturale, cu valențe urbigene să fie mai mare decât în restul Carpaților (așa sau format, spre exemplu, Brașovul, Vatra Dornei, Comăneștii ș.a). Viața urbană are de altfel începuturi vechi, feudale, dezvoltându-se mai întâi Rodna, ca așezare minieră de la sfârșitul sec. XII, apoi Brașovul (1234), Sighetul (1334) iar spre sfârșitul sec. XIV – Piatra Neamț. Cu cele 38 de orașe în perioada actuală, Carpații Orientali prezintă o r e ț e a urbană mai d e n s ă decât cea națională, în unele sectoare aproape sau chiar peste 90% din populație trăind în mediu urban (Țara Bârsei, valea Prahovei, depresiunea Comănești). Sunt însă și situații în care pe arii destul de întinse nu există orașe și nici măcar centre de revitalizare a rețelei, care să poată constitui nuclee urbane în devenire (spre exemplu, pe valea mijlocie a Bistriței, între Bicaz și Vatra Dornei). Necesități (și posibilități reale) de îndesire a rețelei există, ele reflectând gradul avansat de populare. Astfel se explică și faptul că în această ramură orientală se află cele mai înalte orașe din țară: Predeal (1040 m), Azuga (940 m), Bușteni (890 m), Vlăhița, Sinaia și Gheorgheni (850 m). Multe orașe sunt noi, datorindu-și statutul urban i n d u s t r i a l i z ă r i i (Bălan, Comănești, Zărnești, Râșnov, Săcele), unele păstrând încă spre periferie o funcționalitate a g r i c o l ă (Toplița, Vișeul-de-Sus). Spațiul relativ restrâns în profilul transversal al văilor a impus uneori alungiri exagerate (Comănești – 8-9 km).Majoritatea orașelor au avut timp de decenii un d i n a m i s m deosebit (Brașov, Piatra Neamț, Săcele, Miercurea-Ciuc, Gura Humorului etc.). Izolat au existat și orășele stagnante, datorită unui profil funcțional îngust, ca Slănic-Moldova (aproape exclusiv balnear), sau Cavnic (aproape exclusiv minier), contrastând cu altele, tot de talie mică, dar care au făcut eforturi de diversificare a activității (Sângeorz, specializat în valorificarea apelor minerale și Nehoiu, specializat în industrializarea lemnului, ambele adăugând însă în profilul activităților economice și unități ale industriei textile). De asemenea, d i v e r s i f i c a r e a activităților economice a fost impulsionată de abundența a p e l o r m i n e r a l e, care au creat condiții pentru dezvoltarea celor mai numeroase stațiuni balneare din țară: Vatra Dornei, Borsec, Tușnad-Băi, Malnaș, Covasna., Bodoc, Zizin, Slănic-Băi, Sângeorz-Băi ș.a.

  Pe fondul unei locuiri rurale cu caracter p e r m a n e n t, unele arii depresionare mai izolate au asigurat o capacitate mai mare de rezistență autarhică țărănimii libere – spre exemplu în ocolul Câmpulungului. Din acest ocol, ca și din Bârgău, a fost populată (relativ târziu) depresiunea mai înaltă și mai rece a Dornelor. Multe sate de pe versantul estic, în special în bazinul Trotușului și pe Valea Bistriței cuprind o însemnată proporție de populație originară din Transilvania. E x p l o a t a r e a f o r e s t i e r ă a contribuit la umanizarea Carpaților Orientali într-o măsură mai mare decât în alte regiuni carpatice, creându-se la început așezări temporare care, cu timpul, au devenit permanente (Șesuri, pe Bistrița Aurie, Scutaru, pe Cașin, Tarcău ș.a.). Fabricile de cherestea și-au format, de asemenea, colonii muncitorești proprii : Vaduri, pe Bistrița, Comandău, pe Bâsca mare ș.a. Carpații Orientali au avut și cel mai intens plutărit (pe Bistrița, Dorna, Negrișoara, Neagra Șarului, Vaser, Mureș) și sate de plutași specializați, cum sunt cele dintre Vatra Dornei și Broșteni. C o n s t r u c ț i i l e h i d r o e n e r g e t i c e au modificat mai puternic decât în alte arii montane rețeaua de așezări, numai prin amenajarea lacului Izvorul Muntelui fiind necesară strămutarea a 14.000 persoane. În ceea ce privește poziția vetrelor, plafonul așezărilor de vale ajunge la 1.100 m pe Bistrița Aurie și la 1.200 m pe Bâsca. Cele mai multe astfel de sate sunt d i s o c i a t e, bine adaptate la relief și caracteristice tuturor văilor din partea central-estică, Suceava, Moldova, Moldovița, Bistrița, Trotuș etc. Există însă sate de tip disociat și în sectorul nordic, mai fragmentat al depresiunii Giurgeului, ca și în depresiunea Întorsurii Buzăului. Deși mai puțin caracteristice, există și a ș e z ă r i de p l a i, care urcă destul de sus, la peste 1.400 m în Obcinele Bucovinei, 1.365 m în M.Bârgăului, 1.350 m în culoarul Bran-Rucăr, 1.300 m pe marginea depresiunii Drăgoiasa etc. Acestea sunt așezări d i s p e r s a t e cu gospodării risipite, relativ recente și provin, în general, din roiri. Pe lângă locațiile menționate, mai pot fi întâlnite în M.Ciucului, la izvoarele Trotușului, în bazinul Dămucului. În depresiuni, sate risipite sunt doar în Țara Dornelor. Sunt așezări mici, cu mai puțin de 500 locuitori. În depresiunile intramontane din culoarul central predomină însă satul de tip a d u n a t, tipic pentru Țara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, sectorul central-sudic al Giurgeului și pentru partea vestică a Țării Maramureșului (valea Izei). Acestea sunt de regulă și satele cele mai mari, cu mai mult de 1.500 locuitori, uneori depășind 3.000, ca Hărman (3.749 loc.) și Prejmer (4.841 loc.) în Țara Bârsei, Joseni (5.406 loc.) și Ditrău (6.078 loc.) în Giurgeu, Moisei, în Țara Maramureșului (8.961 loc.), Poienile-de-sub-Munte (10.561 loc.), în M. Maramureșului etc.

La recensământul din 1992, în Carpații Orientali trăia o populație de 1.986.752 locuitori, generând o densitate de 56 loc./km2, absolut neobișnuită în ariile montane europene. Valorile m a x i m e sunt caracteristice pentru depresiunile care au îmbinat o industrie dezvoltată și diversificată cu o agricultură intensivă, Țara Bârsei-Trei Scaune și Comănești, cu peste 150 loc./km2. Densitățile cele mai m i c i corespund masivelor montane bine împădurite, lipsite de văi largi și depresiuni, ca M.Călimani, M.Gurghiu-Harghita, M.Vrancei, M.Leaota (sub 20 sau chiar sub 10 loc./km2). Dinamica actuală a populației confirmă Carpaților Orientali menținerea calității de arie de c r e ș t e r e, chiar dacă mai lentă în ultimii ani, în contrast puternic cu alte arii din țară și de pe continent. Cea mai rapidă creștere a populației s-a produs în zona de influență a Brașovului, pe valea Trotușului, pe valea Bistriței între Bicaz și Piatra Neamț, în zonele miniere Ostra și Baia Sprie-Cavnic. Au existat însă și sectoare de reducere a populației,ca urmare a reducerii ritmului exploatărilor forestiere (în M.Vrancei-bazinul râului Bâsca, valea Cașinului) iar în ultimii ani reducerea ritmului exploatărilor miniere determină stagnări sau reduceri ale numărului populației, uneori în foste arii de creștere (Ostra, Bălan). Datorită bilanțului demografic permanent pozitiv, unele sectoare marchează însă în continuare creșteri, chiar pe fondul unor deficite migratorii (Țara Oașului, M.Bârgăului ). În ceea ce privește mișcarea m e c a n i c ă , în perioadele trecute au fost foarte caracteristice migrațiile temporare pentru muncă, mai ales din depresiunile dens populate ale Maramureșului și Oașului, pentru exploatări forestiere și pentru cosit, migrații care, în forme atenuate, se mai mențin și astăzi.

Sub aspectul activităților economice, Carpații Orientali se evidențiază printr-un nivel al industrializării superior chiar celui al urbanizării, pe de o parte deoarece numeroase unități industriale mici au fost dispersate în aria rurală, iar pe de alta pentru că o bună parte din populația care lucrează în industria din orașe locuiește, de fapt, în sate. În deceniile trecute, cu o populație care reprezenta 10% din totalul național, în Carpații Orientali se realiza 11% din producția industrială a țării. Spre deosebire de regiunile extracarpatice, în special cele de câmpie, cele mai caracteristice ramuri industriale sunt cele bazate pe resurse proprii de materii prime și energie.

În industria electro-energetică predomină hidrocentralele, construite pe Bistrița (Stejaru, Pângărați, Vaduri și Bâtca Doamnei), Ialomița (Dobrești, Moroieni și Scropoasa), sau amenajate în barajele lacurilor de alimentare cu apă: Paltinu pe Doftana, Poiana Uzului pe Uz, lacurile de pe Tărlung și de pe Firiza, de la Măneciu pe Teleajen ; noi hidrocentrale sunt în construcție pe Buzău la Siriu și Nehoiașu, pe Dâmbovița la Dragoslavele, pe Colibița și pe Bistrița mijlocie la Borca și Poiana Teiului. Termocentralele sunt mici, cea mai importantă fiind la Comănești și funcționând cu cărbune local.

Foarte însemnată este în Carpații Orientali industria lemnului, susținută de cele mai mari exploatări forestiere din țară, prin care se obțin anual aproximativ 7.000.000 m3 lemn, în special de rășinoase. Foarte multe fabrici de cherestea se înșiruie și astăzi pe văi, deși multe unități s-au desființat prin concentrarea producției, mai ales pe văile Bistriței (Vatra Dornei, Tarcău, Piatra Neamț), Moldovei (Frasin, Gura Humorului), Trotușului (Lunca-de-Jos, Agăș) și Vișeului (Vișeul-de-Sus, Borșa). Acestora li s-au adăugat mari combinate de industrializare a lemnului, în care pe lângă c h e r e s t e a se produc și p l ă c i a g l o m e r a t e, p l ă c i f i b r o – l e m n o a s e, m o b i l ă etc., la Sighet, Gălăuțaș, Comănești, Covasna. Fabrici de mobilă de calitate funcționează la Câmpulung Moldovenesc, Târgul Secuiesc, Brașov, Ghimbav, Codlea, Gheorgheni, Nehoiu, Miercurea-Ciuc, Ditrău ș.a. Este bine reprezentată și industria c e l u l o z e i și a h â r t i e I, cu unitățile de la Bușteni, Zărnești, Prundul Bârgăului, Ghimbav. Mai recent s-a realizat o instalație de obținere a u l e i u r i l o r e t e r i c e din cetină, la Pângărați, iar la Sadova a funcționat o instalație de recuperare, sortare și uscare a semințelor de conifere, extrem de căutate pe piața externă.

Industria materialelor de construcție produce mari cantități de c i m e n t și v a r, gruparea de la Bicaz-Tașca având cea mai mare capacitate din țară (4.000.000 t/an) și intrând în ultimii ani sub administrația concernului Lafarge, angajat și în importante acțiuni de retehnologizare, orientate spre confinarea la sursă a emisiilor de pulberi, care în perioada anterioară au avut un puternic și complex impact negativ. Gruparea este urmată de capacitățile de la Comarnic și Brașov. Mici instalații tradiționale de producere a varului se păstrează încă pe valea Bicazului și la poala Rarăului. Argilele refractare sunt valorificate pentru producerea c ă r ă m i z i l o r r e f r a c t a r e în Țara Bârsei și în jurul său, la Brașov, Cristian, Azuga și Comarnic. Pietrișul din glacisurile piemontane ale depresiunii Țara Bârsei-Trei Scaune se valorifică într-o mare întreprindere de p r e f a b r i c a t e din b e t o n, la Brașov. Dintre fabricile de c ă r ă m i d ă și ț i g l ă , cea mai cunoscută este cea de la Feldioara.

În metalurgia neferoaselor nu funcționează decât prima treaptă tehnologică, aceea a concentrării minereurilor în numeroase instalații de flotație, construite în apropierea minelor, la Bălan, Tarnița, Fundul Moldovei, Baia Borșa, Băiuț, Baia Sprie, Herja, Cavnic ș.a. Concentratele sunt trimise apoi pentru industrializare finală în alte unități din țară sau se exportă.

Petrolul extras se rafinează la Dărmănești (rafinăria are o capacitate totală de 700.000 t/an) și la Brașov. Industria chimică este destul de modestă : se produc coloranți la Codlea (inițial pe seama cărbunelui local), mase plastice la Râșnov, articole de cauciuc și din mase plastice, la Brașov, Gura Humorului, Sfântul Gheorghe), medicamente din plante la Pângărați ș.a.

Destul de restrânsă este și siderurgia, inițiată prin uzina de fontă de la Vlăhița (acum închisă) și reprezentată prin mici oțelării și turnătorii de fontă care funcționează pe lângă întreprinderile mecanice din Brașov, Gheorgheni ș.a. La Ferneziu funcționează o instalație de bioxid de mangan electrolitic, obținut pe baza minereului din bazinul Dornelor iar Baia Sprie este singurul centru de separare a wolframului din țară. Pe lângă acestea, marea carieră de dolomite cristaline de la Izvorul Mureșului asigură centrelor siderurgice din țară mari cantități de fondant.

În industria textilă este deosebit de caracteristică industria l â n i i, dezvoltată în gruparea Brașovului, inițial pe seama oieritului tradițional (la Brașov, Lunca Câlnicului, Covasna, Ghimbav, Azuga. Cultura i n u l u i alimenta mai bine în deceniile trecute topitoriile de la Joseni și Reci, precum și întreprinderile integrate de filatură și țesătură de la Gheorgheni și Negrești-Oaș.

Celelalte ramuri industriale s-au dezvoltat mai mult în funcție de tradiția meșteșugărească, de calificarea forței de muncă, precum și de linia politică a distribuției spațiale mai omogene a producției industriale. Primul loc în cadrul acestei categorii revine industriei c o n s t r u c ț i i l o r de m a ș i n i și a p r e l u c r ă r i i m e t a l e l o r, cu cel mai vechi și mai important centru (al doilea după capitală) la Brașov. Acolo se produc tractoare (unitatea asigura 87% din producția națională), camioane, rulmenți, utilaj industrial, material rulant, produse electronice și de mecanică fină, șuruburi etc. Centre mai mici sunt Ghimbav (pentru elicoptere, avioane ușoare, planoare), Tohan (motorete și biciclete), Sinaia (pompe de injecție), Săcele (echipament electric pentru autovehicule), Râșnov (scule), Sfântul Gheorghe (piese auto), Miercurea-Ciuc (tractoare pe șenile), Târgul Secuiesc și Sighet (șuruburi), Piatra Neamț (utilaj agricol) etc., multe dintre ele aflându-se în strânse relații tehnologice cu industria brașoveană, sau derivând din descentralizarea unităților industriale din Brașov. Cele mai recente unități au fost cele de la Gheorgheni, producătoare de piese turnate pentru mașini-unelte și de la Bogdan-Vodă, care avea 1000 locuri de muncă pentru producerea de electromotoare. La Vatra Dornei funcționează întreprinderi specializate în reparații de utilaj minier și forestier. Urmează, în aceeași categorie de motivație funcțională, acele ramuri ale industriei t e x t i l e care folosesc pentru țesături fire sintetice (spre exemplu, fabrica de stofe pentru mobilă din Gheorgheni), bumbac din import (țesătoriile și filaturile din Miercurea-Ciuc, Sfântul Gheorghe, Gura Humorului și Câmpulung Moldovenesc), fire diverse pentru tricotaje (la Brașov, Piatra Neamț, Sighet, Negrești-Oaș, Nehoiu, Sângeorz-Băi), sau țesături pentru confecții (Târgul Secuiesc, Miercurea-Ciuc, Sighet etc.).

În toată perioada postbelică, cu excepția ultimilor ani, agricultura a avut în Carpații Orientali o poziție secundară față de industrie, dar o proporție însemnată a populației active a fost permanent antrenată în activități agricole, capabile să absoarbă multă forță de muncă și să acopere în mod tradițional o bună parte a necesităților de consum. Structural, se evidențiază trei tipuri de agricultură. Primul, este cel cu predominanță netă a z o o t e h n i e i, în care cultura plantelor este neînsemnată. Se cresc în special bovine și ovine, dar pe alocuri se mențin și efective importante da cabaline, extrem de necesare în mica gospodărie țărănească, pentru lucrările agricole și pentru transportul pe drumuri grele. În Obcinele Bucovinei, unde funcționează și herghelia de la Lucina, se înregistrează cea mai mare densitate a cabalinelor din țară. O astfel de agricultură se practică în sectorul estic al Țării Maramureșului, în Țara Dornelor, pe văile Sucevei, Moldovei, Bistriței, Trotușului ș.a. Pe seama materiei prime de origine animală funcționează fabricile de produse lactate de la Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Sighet, Vișeul-de-Sus, Baraolt, Remetea, Brașov ș.a. și cele de produse din carne de la Piatra Neamț, Brașov, Sinaia ș.a. Pieile sunt mai slab valorificate, capacități de prelucrare menționabile fiind numai la Câmpulung Moldovenesc, Toplița și Brașov. Pe suprafețe mici se cultivă cartof, plante furajere (trifoi), secară și ovăz. La altitudini mai mici pătrunde și porumbul, uneori acoperind până la 60% din puținul teren arabil (pe valea mijlocie a Bistriței). În cadrul celui de al doilea tip de agricultură zootehnia continuă să se mențină pe primul loc, dar are o pondere însemnată și c u l t u r a p l a n t e l o r. În creșterea animalelor se înregistrează o proporție mai mare a porcinelor, pe lângă bovine și ovine, ca urmare a creșterii ponderii furajării cu plante cultivate. Culturile, pe suprafețe mult mai mari, sunt dominate tot de cartof și plante furajere, dar se adaugă destul de mult grâu, orz, sfeclă de zahăr, in. Acest tip de agricultură este caracteristic marilor depresiuni din partea central-sudică (Țara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc). Cerealele produse alimentează industria morăritului și panificației de la Brașov, cea a berii de la Brașov, Ozun, Azuga etc. Sfecla de zahăr se prelucrează la fabrica de zahăr de la Bod, iar pe baza acestuia funcționează industria produselor zaharoase de la Brașov. Cartoful este materia primă pentru fabricile de spirt și amidon de la Târgul Secuiesc, Sânsimion și Ozun. Pentru al treilea tip de agricultură este caracteristică ponderea comparabilă a z o o t e h n i e i, c u l t u r i i p l a n t e l o r de c â m p și p o m i c u l t u r i i. Acest tip este caracteristic pentru partea vestică, mai joasă și mai caldă, a Țării Maramureșului, ca și pentru Țara Oașului. La Sighet funcționează și principala unitate de semi-conservare a fructelor din Carpații Orientali.

Ca pretutindeni, dar mai ales ca pentru o arie montană, transporturile au o însemnătate deosebită. Legăturile la distanță sunt asigurate în primul rând de calea ferată, care este reprezentată prin patru artere transcarpatice (Salva – Vișeu – Sighet, Păltinoasa – Ilva Mică, Târgul Ocna – Ciceu și Comarnic – Brașov) și de o arteră longitudinală (Brașov – Miercurea-Ciuc – Toplița – Deda). Rețeaua de căi ferate fiind destul de rară, legăturile transcarpatice sunt completate de șosele. Prin specificul lor acestea urcă la altitudini mai mari și admit pante mult mai accentuate, spre exemplu, Negrești-Oaș – Sighet (peste pasul Huta, 587 m), Baia Mare – Sighet (peste pasul Gutâi, 987 m), Câmpulung Moldovenesc – Rădăuți (peste pasul Trei Movile, 1.040 m și pasul Ciumârna, 1.100 m), Vatra Dornei – Sighet (peste pasul Prislop, 1.416 m), Vatra Dornei – Bistrița (peste pasul Tihuța, 1.227 m), Târgul Neamț – Toplița (peste pasul Pătru-Vodă, 900 m și pasul Sărmaș, 1.105 m), Bicaz – Gheorgheni – Sovata (peste pasul Pângărați, 1.256 m și pasul Bucin, 1.287 m), Miercurea-Ciuc – Odorheiul Secuiesc (peste pasul Vlăhița, 985 m), Târgul Secuiesc – Onești (peste pasul Oituz, 816 m), Brașov – Câmpulung (prin culoarul înalt Bran Rucăr, 1.290 m), Săcele – Vălenii-de-Munte (peste pasul Bratocea, 1.272 m).

Valorificarea turistică și balneară a potențialului natural (peisaj, izvoare minerale, climat) este foarte inegală. Există arii cu o infrastructură adecvată, capabile să atragă fluxuri turistice importante (M.Bucegi, valea Prahovei, M.Bârsei, valea superioară a Oltului), arii cu un grad mediu de dotare (M.Ceahlău, valea Bicazului, M.Rodnei, M.Gutâi, M.Harghita), dar și arii întinse aproape necunoscute pentru turism (M.Călimani. M.Maramureșului, M.Tarcău ș.a.).

2.1.5. Unități spațiale

Având în vedere consecințele evoluției geologice și paleogeografice a Carpaților Orientali, definirea principalelor subunități se poate realiza prin aplicarea criteriului morfostructural. Cu argumentarea anterioară a apartenenței grupării montane a Bucegilor, personalitatea geografică a marilor morfostructuri este exprimată concret prin cinci subunități, aproape integral paralele, orientate NNV-SSE : Munții axului cristalino-mezozoic, Munții flișului, Munții vulcanici, Ulucul depresionar central, Gruparea montană cu caracter de tranziție spre Carpații Meridionali (a Bucegilor).

2.1.5.1. Munții axului cristalino-mezozoic

Catena centrală, care se desfășoară între valea Tisei și valea pârâului Șercaia, constituie o subunitate discontinuă, întreruptă în partea sa central-sudică de avansarea spre est a munților vulcanici. Astfel, între izvoarele Trotușului și defileul Oltului de la Racoș fundamentul cristalin și, probabil, învelișul său de sedimente mezozoice sunt fracturate, scufundate și acoperite de magmatitele pliocen-pleistocene ale M.Harghita. Întreruperea produce astfel două sectoare montane foarte inegale. Primul este situat între valea Tisei și izvoarele Trotușului, îngustându-se treptat spre sud și cuprinzând M.Maramureșului, M.Rodnei, M.Bistriței Aurii, M.Bistriței Mijlocii, M.Giurgeu, M. Rarău și M.Hăghimaș. Al doilea constituie extremitatea sud-vestică și este reprezentat prin M.Perșani.

În substratul g e o l o g i c soclul cristalin vechi aflorează frecvent, datorită activării puternice a modelării externe de către orogenezele alpine, prin care cea mai mare parte a învelișului sedimentar mezozoic a fost înlăturată. Fragmentar, sub formă de lambouri și petece (de acoperire), frecvent în poziție sinclinală, acesta se mai păstrează pe marginea estică a axului (sinclinalul Rarăului, sinclinalul Hăghimașului ș.a.). O parte din această cuvertură de sedimente are dispunere anormală, fiind de fapt un rest al pânzei transilvane. Litologic este constituită din calcare triasic-jurasice și conglomerate cretacice, care au indus formarea unui relief mult mai variat decât cel de pe roci cristaline, masiv, greoi, monoton, cu excepția sectoarelor modelate glaciar.

Ca în cea mai mare parte a Carpaților Orientali, r e l i e f u l munților cristalino-mezozoici se prezintă sub forma unor culmi paralele, orientate conform structurii de ansamblu, NNV-SSE, deși adaptarea la structură este mai puțin evidentă decât în subunitatea de fliș. Datorită efectelor puternice ale orogenezelor alpine, cel mai vechi relief de modelare ciclică este nivelul post-attic Cerbu, păstrat fragmentar, pe suprafețe nu prea mari ; nivelul post-romanian, Mestecăniș, este mult mai larg dezvoltat, în el înscriindu-se majoritatea interfluviilor montane cu altitudinea de 1.100 m – 1.200 m. În neogen și cuaternar munții aceștia au fost fracturați și reîntineriți prin înălțări puternice, ceea ce le-a creat un aspect de masive-blocuri, antrenate inegal în cele mai recente mișcări de înălțare, fapt care explică diferențele mari de altitudine dintre M.Rodnei, care depășesc 2.000 m și aproape toți ceilalți munți (1.500 m – 1.900 m), M.Perșani rămânând chiar sub 1.300 m. Acest ecart altitudinal destul de mare generează diferențierile c l i m a t o –h i d r i c e corespunzătoare, cu toate consecințele lor asupra modelării reliefului, învelișului vegetal și solurilor. Caracteristici morfologice și vegetale alpine se realizează numai în M.Rodnei. În rest predomină un peisaj de munți mijlocii sau chiar mici, care se mențin în cea mai mare parte la nivelul etajului forestier.

Munții Maramureșului , ca unitate naturală, depășesc spre nord frontiera națională, continuându-se până la culoarul format de văile Tisei, Tisei Albe și Ceremușului Negru. În sud-vest trec gradat spre partea estică, mai înaltă, a Țării Maramureșului. În sud și sud-est se întind până la pasul Prislop și valea Bistriței Aurii, învecinându-se cu M.Rodnei și M.Suhard, iar spre est valea Țibăului îi separă de Culmea Țapului.

O r o g r a f i c, au aspectul unui arc de cerc larg, orientat spre sud-vest, care se desfășoară între confluența Vișeului cu Tisa și confluența Țibăului cu Bistrița. Culmea principală se înalță până la 1.937 m în vârful Pop Ivan și trimite prelungiri radiare spre sud-vest, separate de afluenții de pe dreapta ai Vișeului, uneori mai înalte. Dintre acestea, cele mai importante sunt culmea Farcăului (1.957 m), situată între văile Repedea și Ruscova, culmea Bardăului (între văile Ruscovei și Vaserului), culmea Toroiaga (între văile Vaser și Țâșla) și culmea Cearcănu (între Țâșla și pasul Prislop).

C o n s t i t u ț i a g e o l o g i c ă foarte variată a M.Maramureșului a generat un r e l i e f diferit. Corespunzător aflorimentelor fundamentului cristalin mai dur s-au format culmi greoaie, masive, pe gnaisele, micașisturile, amfibolitele, cuarțitele seriilor cristaline mezo-metamorfice, dispuse într-o coardă ce subîntinde arcul de cerc – în Pop Ivan, în bazinul mijlociu al Vaserului ș.a., culmi mai scunde și versanți cu dinamică activă pe cristalinul epimetamorfic, predominant în fundamentul M.Maramureșului, ca și pe rocile mai puțin rezistente din cuvertura sedimentară a pânzelor transilvană și bucovinice. Tectonica de înălțare a stimulat puternic modelarea fluvială, astfel încât râurile și-au împins obârșiile spre NE, traversând această bară cristalină.

După I.Sârcu, între 1.600 m – 1.800 m culmile montane reprezintă fragmente ale suprafeței de nivelare Cerbu, a cărei vârstă post-stirică (post-attică) este demonstrată de faptul că în M.Cearcănu ea secționează, la același nivel, atât sedimentarul paleogen cât și cristalinul care șariază depozitele respective. Suprafața de nivelare Mestecăniș, la 1.200 m, este mai puțin clară. Au rezistat foarte bine modelării externe rocile mezo-metamorfice, ca și o serie de roci magmatice, de vârste diferite, cele mai vechi fiind niște bazalte și dolerite triasice din sedimentarul transilvan (sincrone celor din sectorul montan mehedințean și din vestul M.Metaliferi), iar cele mai noi, andezite și diorite neogene, antrenând o mineralogeneză de tip hidrotermal (sulfuri complexe) și hidromineralizații predominant carbogazoase. Primele au conservat altitudinea maximă din M.Maramureșului (1.957 m), în culmea cu profil bine marcat Farcău-Mihailec. Celorlalte le corespund câteva corpuri subvulcanice, dintre care cel mai important este cupola masivă Toroiaga, cu zăcămintele de la Burloaia și Baia Borșa, cu roci de construcție și izvoarele carbogazoase, bicarbonatate, feruginoase, cloro-sodice, calcice Șuligu, Lostun, ș.a., pe valea Vaserului, Câșla, Vinișoru, ș.a., pe văile Câșla și Secu. Pe complexele de fliș cretacic, din extremitatea nord-estică și pe cele transgresive de fliș paleogen, din sud – sud-vest, constituite din roci cu rezistență diferită (argile, marne,  calcare,  marnocalcare bituminoase, menilite, șisturi disodilice,       gresii calcaroase, marnoase, microconglomeratice, conglomerate ș.a.), relieful are caracteristici statice și dinamice corespunzător diferite, prezentând culmi ample, altitudini de peste 1.800 m și versanți în general stabili, în cazul conglomeratelor cretacice de Bardău (Pietrosul Bardăului), muncei de 1.200 m și versanți extrem de instabili, în cazul complexelor argilo-marnoase (M.Novățului, M.Maxim ș.a.). Același reflex petrografic este caracteristic și pe văile râurilor, secționarea cristalinului mezo-metamorfic generând sectoare de chei sălbatice (spre exemplu pe valea mijlocie a Vaserului), iar rocile slab rezistente lăsând loc unor lărgiri depresionare, tipică fiind cea de la Poienile-de-sub-Munte, pe Ruscova, într-o prelungire a flișului paleogen. Dispoziția stratelor în complexele sedimentare, ca și stratificațiile cristalinului, au generat versanți cuestiformi și abrupturi structurale, cele mai cunoscute fiind în M.Cearcănu (Cearcănu, Podul Cearcănului, Comanul). Sub efectul condițiilor climatice din pleistocen, modelarea glaciară și periglaciară a creat circuri simple (în Farcău) și chiar complexe de circuri (Pietrosul Bardăului), uneori mai greu identificabile, datorită convergențelor morfologice induse de eficacitatea proceselor de crio-nivație subactuală și actuală, ca și de disponibilitatea scoarțelor de alterare (de pe cristalinul epimetamorfic și de pe sedimentarul de fliș) pentru procese de deplasare în masă. Se consideră că alunecările de teren de mare amploare, parțial stabilizate sub pădure, au fost declanșate în condiții periglaciare pleistocene.

C l i m a este aspră, cu ierni lungi de peste o jumătate de an și cu zăpezi abundente, corespunzătoare unor valori medii multianuale ale precipitațiilor care depășesc 1.000 mm în depresiuni, iar pe culmi sunt de peste 1.400 mm, asigurând a p e l o r curgătoare o alimentare permanentă și debite mari, uneori excepționale, ca reflex al potențării reciproce a influențelor climatice atlantice și boreale. În cuvetele de origine glaciară și nivală s-au acumulat apele unor lacuri (Tăul Vindirelului, în Mihailec, Tăurile Bardăului). Hidromineralizațiile generate de vulcanism se combină cu tipuri hidrochimice dominate de prezența fierului, în cristalin, a sulfului în unele sedimente oligocene ș.a. Corespunzător condițiilor climatice, munții sunt acoperiți aproape integral de o v e g e t a ț i e forestieră. Pădurile de conifere (cu molid, brad, zadă și tisă), dominante în partea nord-estică, se amestecă pe latura sud-vestică, mai scundă, cu fag, care urcă dinspre Țara Maramureșului uneori până la 1.360 m. În partea înaltă a tuturor culmilor care depășesc 1.650 m – 1.700 m se dezvoltă un complex vegetal subalpin, cu tufărișuri de jneapăn, ienupăr, smârdar, arin de munte. Poienirile, mai restrânse decât în alți munți, s-au făcut însă mai ales la acest nivel subalpin, ca și spre contactul cu Țara Maramureșului și pe valea Ruscovei. La adăpostul masivelor forestiere f a u n a este mult mai bine păstrată decât în alte sectoare montane, deși prin vânat abuziv au fost exterminate bovideele mari (ultimul exemplar de zimbru a fost vânat în 1852 pe valea Țibăului), capra neagră ș.a. Sunt însă numeroase exemplare de urs, lup, cerb, râs, mistreț, iar dintre păsări sunt destul de bine reprezentate tetraonidele. În rezervația naturală Cornul Nedeii – Ciungii Bălăsinii (480 ha) este protejat cel mai mare efectiv de cocoș-de-mesteacăn din țară. Spre obârșiile pâraielor sunt încă mulți păstrăvi iar pe cursurile superioare ale Vișeului, Vaserului și Ruscovei a rezistat, în mod spontan, lostrița. Față de caracteristicile pedologice generale ale ariei montane, în tipologia și distribuția spațială a solurilor se remarcă (Secu, Cr., 1998) prezența unor rendzine cambice și litice (pe aflorimente carbonatice, mai sus de 900 m, în Podul Cearcănului ș.a.), a andosolurilor (formate sub vegetație subalpină și frecvente la altitudini de peste 1.700 m în Toroiaga, Piciorul Caprei ș.a.), precum și forme specifice de poluare/degradare a solului (datorate unor pulberi din halde, deșeuri din prelucrarea primară a lemnului, despăduriri abuzive care reactivează mase de grohotiș ș.a.).

U m a n i z a r e a este mai puțin intensă. În M.Maramureșului sunt numai trei așezări permanente, dintre care una foarte nouă (colonia minieră de la Baia Borșa). În Poienile-de-sub-Munte și la Repedea, sate de vale, localnicii sunt ruteni. Relativa izolare, specificul etnic/religios și ocupațiile de bază explică și comportamentul demografic intens natalist, satele menționate (în special primul) având o populație extrem de numeroasă. Activitățile economice tradiționale, predominante și astăzi, sunt silvo-zootehnice. S-a exploatat și se exploatează încă mult lemn, transportat pe căi ferate înguste în bazinul Vaserului (odinioară prin flotație) și cu mijloace auto pe valea Ruscovei. În zootehnie, inițial oieritul a fost predominant, ulterior trecându-se la creșterea preferențială a bovinelor. Cele mai recente activități economice sunt exploatarea minereurilor neferoase din M.Toroiaga (Baia Borșa-Burloaia și Noviciori) și a andezitelor, minelor asociindu-li-se și instalațiile de preparare (concentrare) de la Baia Borșa. Lucrările de amenajare și exploatare (construcții de drumuri, haldare, construcții de locuințe, amenajarea iazurilor de decantare etc., ca și despăduririle mai intense din ultimii ani, au provocat degradări ale versanților, fenomene de poluare a apelor de suprafață și freatice etc. Potențialul turistic natural al M.Maramureșului este foarte mare, dar insuficiența rețelei de drumuri și a capacităților de cazare (există un singur camping, de mici dimensiuni, la Poienile-de-sub-Munte) fac ca acești munți să fie foarte puțin cunoscuți.

Masivul Rodnei este un puternic horst cristalin, asimetric, orientat oblic față de direcția generală a liniilor structurale din Carpații Orientali și care a evoluat în cadrul unei rețele de fracturi profunde. Cele mai importante dintre acestea sunt falia Dragoș-Vodă, în nord și falia Someșului Mare, în sud, în lungul cărora M.Rodnei domină Țara Maramureșului și contactează gradat Dealurile Năsăudului. Dislocații tectonice corespund și limitelor de vest (valea Sălăuței-pasul Șetref-Valea Carelor), spre M.Țibleșului și de est (valea superioară a Vișeului-pasul Prislop-valea superioară a Bistriței Aurii-pasul Rotunda), spre M.Maramureșului și M.Suhard, ale masivului.

O r o g r a f i c, masivul se prezintă sub forma unei culmi principale de aproximativ 50 km, care întrerupe marele uluc depresionar central. Culmea este marcată de vârfuri care nu coboară sub 2.000 m (Rebra, Puzdrele, Galați, Gargălău, Vârful Laptelui,Inău, Vârful Omului), mai înaltă totuși în NE față de SV, alungită pe direcție est-vest, sinuoasă și asimetrică, din care se orientează spre nord și spre sud culmi secundare. Înscriindu-se în asimetria generală, culmile nordice sunt scurte, înalte (2.303 m în vârful Pietrosul) și abrupte. Cele care se înscriu în versantul sudic sunt prelungi, mai puțin înalte și mai domoale. Văile care separă aceste culmi sunt adâncite puternic (cu 600 m – 1.000 m).

Substratul g e o l o g i c este esențialmente cristalin, cu o pondere mai mare față de M.Maramureșului. Prezența masivă a unor roci mezometamorfice, dure – micașisturi, gnaise, amfibolite, cuarțite, calcare cristaline, din seria de Rebra-Barnar, a unor magmatite intrusive mai vechi – granite, diorite și a unor roci subvulcanice neogene – riolite, andezite, dacite, ca și tectonica de înălțare specifică horsturilor, accentuată prin înălțarea generală determinată de orogeneza valahă, explică altitudinile mari, neobișnuite în Carpații Orientali. Rocile epimetamorfice aflorează în special în partea central-sudică, în bazinul Anieșului. Stilul plicativ inițial, orientat SV-NE, i-a imprimat cristalinului o structură specifică, cu supracutări înspre NE, structură complicată însă și printr-o basculare generală N-S. În extremitatea vest – sud-vestică depozite sedimentare cretacic superior-paleogene în facies de fliș și cutate – gresii, calcare, menilite, șisturi bituminoase – acoperă transgresiv cristalinul.

Cu aceste motivații tectono–structurale și petrografice complexe, r e l i e f u l prezintă asimetria spațială și altitudinală menționată, precum și o serie de vestigii ale modelării ciclice, foarte variate ca aspect, distribuite pe un ecart altitudinal destul de mare și uneori greu racordabile, ceea ce a perpetuat și o diversitate de opinii asupra numărului și vârstei nivelurilor respective (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937, I.Sîrcu, 1961). Cele mai clare sunt identificate la 1.700 m – 1.800 m, în special pe sedimentarul paleogen din vest – sud-vest (suprafața Bătrâna, sau Cerbu, post-attică), dar și în nord-est, în M.Știol și la 1.250 – 1.300 m, în câteva interfluvii marginale, spre văile Vișeului, Bistriței Aurii și Someșului Mare (suprafața Rotunda – Mestecăniș – post-valahă).

Deși structural substratul este destul de diferențiat, efectele morfologice sunt mai puțin vizibile. Pot fi citate totuși culmi pe structuri de sinclinal înălțat (spre exemplu culmea Corongiș, de pe versantul sudic, susținută și de calcare cristaline) și văi care mulează parțial structuri sinclinale (spre exemplu, pe același versant sudic, valea superioară a Gersei), ca și caracterul de mare hog-back al abruptului nordic. De asemenea, o serie de trepte structurale apar în profilul longitudinal al văilor glaciare, accentuând pragurile și producând cascade, una dintre cele mai frumoase fiind pe calcare cristaline, între circul Izvorul Cailor și Valea Fântânii.

Alcătuirea petrografică se impune în primul rând prin diferențieri altitudinale, rocile metamorfice și magmatice susținând sectoarele cele mai înalte și mai masive(Pietrosul și Puzdrele pe cuarțite, Inăul pe micașisturi), iar sedimentarul din sud-vest fiind în mare parte înlăturat prin modelare externă și generând culmi care abia depășesc 1.700 m. Alternanțele de roci cu rezistență diferită au determinat evoluția diferențiată a văilor. Spre exemplu, valea superioară a Someșului Mare se prezintă sub forma unei succesiuni de tronsoane înguste, săpate în roci magmatice și tronsoane largi, în sedimentarul paleogen („depresiunile” Șanț, Rodna și Maieru). Cel mai original efect morfologic este creat însă de calcarele (sedimentare) eocene și de calcarele cristaline, pe care s-au produs fenomene de carstificare. Doline, lapiezuri și peșteri de dimensiuni modeste (Baia lui Schneider, pe Valea Vinului) sunt caracteristice în sectoarele de calcare cristaline, mai greu corodate, dar mai ales în calcarele eocene din vest – sud-vest, unde pe față de strat a evoluat și cea mai lungă peșteră din Carpații Orientali, Izvorul Tăușoarelor, cu galerii ramificate pe mai mult de 11 km, avenuri (Jgheabul lui Zalion, cu adâncime de peste 240 m), circuite hidrogeologice complicate etc.

Precedate de o modelare fluvială intensă, efectele glaciațiilor cuaternare (trei faze , după L.Sawicki și I.Sîrcu, primele două cu ghețari de vale, ultima numai cu ghețari de circ) au imprimat M.Rodnei veritabile caracteristici alpine. În tot lungul culmii principale și îndeosebi pe latura sa nordică se înșiră complexe de circuri glaciare (Pietrosul, Rebra, Puzdrele, Inău ș.a.) separate de culmi îngustate și ascuțite, cu aspect de custuri (mai puțin spectaculoase decât în Carpații Meridionali), urmate de văi glaciare cu   morfologie caracteristică (Pietroasa, Știolul, Bila, Lala), pe care morenele frontale coboară până la 1000 m. Acumulările de gheață au fost uneori masive, producându-se chiar fenomene de transfluență : se pare că ghețarul de sub vf. Știol ar fi joncționat, peste șea, cu cel de la obârșia Văii Fântânii.

Deosebit de active au fost (și rămân) procesele de modelare crio-nivală, care au diversificat și complicat relieful glaciar din partea înaltă și care domină întregul palier altitudinal de peste 1.700 m. Grohotișuri, în cea mai mare parte active, îmbracă baza abrupturilor, alternând cu valuri și torenți de blocuri, potcoave și ghirlande nivale, pietre glisante și terasete de solifluxiune se înșiruie și se succed pe versanți ș.a.m.d. Sub altitudinea menționată, morfogeneza este dominată de modelarea fluvială și de procesele de versant, extrem de active pe arealele despădurite din sectorul sud-vestic. Cele două domenii morfogenetice interferează, cu o extensiune mai mare a proceselor periglaciare pe versantul nordic și în sezonul rece.

Formele cele mai caracteristice ale reliefului fluvial sunt văile, puternic adâncite și în general înguste, modificate prin modelare glaciară în cursul lor superior și aproape fără terase, amploarea determinată tectonic a eroziunii în adâncime reducând condițiile acumulării aluviunilor (ca și ale păstrării morenelor laterale). Singura excepție, notabilă, o constituie valea Someșului Mare, însoțită de 6 niveluri de terasă, până la altitudinea relativă de 200 m (I.Sîrcu, 1973), sau chiar 8 niveluri (I.Ichim și colab., 1988). Pe Bistrița Aurie, acumulări fluviale nu s-au identificat decât până la 20 m.

C l i m a M.Rodnei exprimă la valori maxime influența reliefului, cu etajarea termică (40C- -20C), a precipitațiilor (900 mm – 1.400 mm), cu asimetrii (N-S) caracteristice ale gradienților termici și pluviometrici și cu o dinamică a aerului din ce în ce mai puternică spre altitudinile mari. În cadrul acesteia se citează frecvent o pondere însemnată a componentei sud-vestice, cu efect de spulberare a zăpezii spre nord-est și de acumulare a ei în căldările glaciare adăpostite (spre exemplu, în Pietrosul). În Rodna sunt numai 80 zile pe an fără îngheț, iernile sunt lungi și aspre, cu temperaturi medii care coboară sub -160C, fapt care explică și plafonul poienirilor pentru fânețe destul de coborât, cel puțin pe versantul maramureșan.

Ca reflex al alimentării bogate și relativ constante din ploi și zăpezi, r â u r i l e din M.Rodnei se distribuie într-o rețea densă (!,2 km/km2 ) care drenează, pe trasee paralele, versantul nordic (Bătrâna, Repedea, Putreda, Inăul, Lala) și cel sudic (Gersa, Rebra, Cormaia, Anieș, Izvorul Băilor). Cele 23 de lacuri din circurile glaciare (Lala, Buhăiescu, Galați ș.a.) completează volumul apelor de suprafață. Între apele subterane se remarcă cele cantonate în scoarțele de alterare groase de pe cristalinul epimetamorfic, ca și cele antrenate în circuitele carstice subterane, deosebit de interesante sub aspectul traseelor parcurse, al poziției și caracterului resurgențelor etc.(spre exemplu, izbucul Izei, resurgența de pe valea Telcișorului – cu arie principală de alimentare departe, spre est, în valea Gersei etc.).

V e g e t a ț i a M.Rodnei, predominant forestieră, se distribuie etajat și asimetric, cu păduri de amestec fag-conifere bine dezvoltate și urcând până la altitudini mai mari (1.300 m-1.400 m) pe versantul sudic, cu o largă dezvoltare a pădurilor de molid, extrem de viguroase, cu creșteri naturale medii de 7,5-8,2 m3/ha, în structura cărora se remarcă zadă și tisă, iar la limita superioară (în medie la 1.750 m) exemplare de zâmbru, care ajung până în marginea circurilor (de exemplu în circul Lala). Altitudinile mari, caracteristice unor arii destul de întinse, au asigurat condiții climatice prielnice și etajului alpin, mai bine dezvoltat decât în M.Maramureșului, în cadrul căruia se remarcă tufărișurile și pajiștile subalpine cu jnepenișuri dense și câmpuri de smârdar, ansamblul purtând denumirea locală generică de „durzău” și constituind habitatul preferat al cocoșului de mesteacăn. În pajiștea alpină sunt numeroase specii de Festuca, Silene, Campanula, Gentiana, Soldanella, Pulmonaria, precum și o serie de endemisme – caryophilacee (Lychnis nivalis), compozite (Saussurea porcii), umbelifere (Heracleum carpaticum). Pe fondul climatic rece s-au menținut și o serie de relicte glaciare. Fără posibilitatea reconstituirii fondului faunistic bogat al acestor munți (în care până în secolele trecute mai existau bouri, zimbri, elani, potârnichi albe, de zăpadă – Lagopus mutus, zăgani, vulturi pleșuvi ș.a.), au fost recolonizate capra neagră și marmota alpină. Se mențin efective importante de urs, cerb, mistreț, râs, lup, vulpe, jder, iar dintre păsările deosebite cocoșul-de-munte, ierunca și câteva exemplare de cocoș-de-mesteacăn. Pentru conservarea întregului peisaj natural (aflorimente geologice, morfologie glaciară, elemente de floră și faună), încă din perioada interbelică (1932) s-au constituit rezervația Pietrosului (ajunsă treptat la 6.400 ha și evoluată până la regim de parc național).

Puțin fertilă, cuvertura de s o l u r i montane este diversificată de caracterele rendzinice pe substratul carbonatic din vest – sud-vest și de cele andice din sud-est. Cu excepția celor de pe terase, aceste soluri au fost favorabile numai pădurilor și pajiștilor.

U m a n i z a r e a M.Rodnei este redusă, iar ca distribuție spațială prezintă același caracter asimetric al datelor naturale : este localizată în ariile marginale, cu precădere spre baza versantului sudic unde, în lungul văii Someșului Mare, în special în sectoarele ușor lărgite, se înșiruie sate mari – Valea Mare, Șanț, Rodna, Maieru (peste 5.000 loc.), Telciu (pe Sălăuța, peste 4.000 loc.) și unde densitatea medie ajunge la 40 loc/km2. În partea nordică recentul oraș Borșa (păstrând accentuate caractere rurale) se disociază pe mai mulți kilometri în lungul văii omonime, iar în partea sudică micul oraș Sângeorz-Băi are o funcționalitatea predominant balneară. Populația este majoritar românească.

Sub aspectul activităților economice, se repetă aceeași orientare silvo-pastorală din M.Maramureșului. Exploatarea lemnului este foarte intensă, iar în zootehnie predomină creșterea bovinelor, bazată pe fânețe, dar și pe pășunile situate uneori până la 1.000 m. Sunt foarte caracteristice la această altitudine, pe versantul sudic, „văcăriile” (echivalent al stânelor), în special în comunele ale căror limite administrative trec culmea principală, spre nord (spre exemplu, Rodna). Acestor activități li se adaugă culturi montane, pe treptele de terasă din lungul Someșului Mare și al treptelor de piemont dinspre Țara Maramureșului, ca și o veche preocupare minieră (extracția minereurilor de sulfuri complexe și de pirită, cu flotații la Rodna și Făget), începută la Rodna și Valea Blaznei din perioada medievală, la care s-au adăugat mai târziu exploatările de caolin de la Parva (cu flotație la Rebrișoara), dacit și andezit de la Valea Vinului, Anieș și Sângeorz, calcar cristalin (marmoră) de la Cormaia, Anieș, Maieru și de pe Valea Fântânii. Relativ recentă este și valorificarea, prin îmbuteliere și proceduri terapeutice, a apelor minerale (bicarbonatate, carbogazoase, sulfuroase, cu debite de 140.000 l/24 ore) la Valea Vinului și Sângeorz-Băi. Activitățile turistice sunt modeste. Drumurile de acces în masiv nu sunt integral marcate, nu sunt organizate servicii turistice ghidate, nu s-au făcut amenajări pentru sporturi de iarnă (cu excepția celor de la Borșa), capacitățile de cazare în aria montană propriu-zisă sunt insuficiente (cabanele de sub Puzdrele și Pietrosu, cabana „Farmecul pădurii” de pe valea Cormaia și mica stațiune Sângeorz sunt mult sub nivelul potențialului turistic natural al masivului), inițiativa locală pentru turism rural ecologic este slabă, însuși regimul de protecție și de acces în rezervația Pietrosul sunt slab controlate. Perspectiva economico-socială a M.Rodnei rămâne totuși strâns legată de valorificarea turistică a potențialul său natural, însă la un nivel superior celui actual.

Munții Bistriței Aurii constituie o subunitate destul de controversată în literatura de specialitate. Identitatea ei (Culmea Suhardului, Culmea Țapului și Obcina Lucina-Mestecăniș), argumentată în 1971 de către I.Sîrcu, este fie numai parțial acceptată (Al. Roșu, 1973), fie integral negată (N.Barbu, 1976, Valeria Velcea, A.Savu, 1982 ș.a.). Conform unor criterii foarte diferite, culmile menționate sunt atribuite de către contestatari în parte M.Maramureșului, în parte M.Rodnei, în parte Obcinelor Bucovinei. Caracteristicile lor de ansamblu, impuse în primul rând de omogenitatea geologică (mai accentuată decât în unitățile precedente)  și  de  poziția  accentuat internă (au un singur contact, foarte redus, cu o singură arie depresionară, tot internă, rece și umedă),   cu  reflex  până  în specificul umanizării, pledează însă pentru unitatea lor.

P o z i ț i o n a l, în SV valea Coșnei îi separă de M.Bârgăului, în NV pasul Rotunda îi separă de M.Rodnei, în N masivul Tomnaticul îi prelungește dincolo de frontiera națională, până la confluența Ceremușului Alb cu Ialovicioara, în NE culoarul de văi Ceremușul Alb-Suceava superioară- Moldova superioară îi separă de Obcinele Bucovinei, spre SE valea Putnei îi separă de M.Bistriței mijlocii. Spre S domină Țara Dornelor.

O r o g r a f i c sunt reprezentați prin trei culmi, orientate NNV-SSE : culmea Suhardului, cea mai înaltă (1931 m, în vârful Omul), situată pe dreapta Bistriței Aurii, culmea Țapului (1661 m), aflată între văile Țibău, Cârlibaba, Bistrița Aurie și Obcina Lucina-Mestecăniș (1588 m), între Cârlibaba, Moldova și Bistrița Aurie. În constituția g e o l o g i c ă domină rocile din seria epimetamorfică de Tulgheș. Numai în extremitatea nord-estică și în cea sud-vestică (spre contactul cu M.Bârgăului) sunt prezente roci sedimentare (dolomite, calcare, conglomerate, marne), de vârstă triasic-jurasic-cretacic inferior și cretacic superior-eocen, aparținând cuverturii mezozoice a cristalinului, flișului intern și – respectiv – flișului transcarpatic.

În consecință, r e l i e f u l acestor munți este masiv, greoi, destul de monoton. Culmile sunt netede  sau   foarte  larg   bombate,  derivând   din   suprafețele  de  nivelare Cerbu și Mestecăniș. Văile principale sunt adâncite mult sub nivelul culmilor (uneori cu pete 400 m), având aspectul unor defilee înguste. Doar văile Bistriței și Moldovei sunt mai largi, însoțite de terase (mai ales inferioare). Vârfurile cele mai înalte, spre exemplu Omul, se înalță peste suprafața de nivelare miocenă. Pe aflorimentele de calcare, dolomite și conglomerate mezozoice, în Lucina, relieful are contururi mai variate, este semeț, uneori ruiniform, cu stânci izolate, turnuri, piramide etc. De asemenea, pe conglomeratele și calcarele eocene din sud-vest, culmea numită sugestiv Oușorul (1639 m) domină aria depresionară alăturată. La traversarea calcarelor și a dolomitelor triasice, văile au sectoare scurte de chei (Moldova, între Breaza și Botuș, Lucava). Pe faciesurile mai puțin rezistente ale cristalinului și pe fliș, s-au format depresiuni de eroziune diferențială (Fundul Moldovei ș.a.). În M.Bistriței Aurii glaciația cuaternară nu a avut efecte morfologice, cel mai probabil datorită deficitului de precipitații impus de poziția internă. Sub vârful Omul se află o depresiune circulară, considerată de origine nivală. O altă depresiune, similară genetic și parțial colmatată, este citată și în culmea Țapului. Sunt foarte frecvente mantale de grohotișuri fixate, formate probabil în condiții periglaciare, în prima parte a cuaternarului.

Sub aspectul v e g e t a ț i e i, munții aceștia se desfășoară aproape integral în nivelul pădurii de conifere, datorită rigorii termice impuse nu atât de altitudine, cât de aceeași poziție în interiorul masei montane. Influențele climatice vestice fiind mult mai slabe decât în M.Rodnei și M.Maramureșului, fagul nu pătrunde decât izolat. În afară de molid, pădurile de conifere mai au pin, brad, tisă și zadă. Altitudinile în general modeste nu favorizează climatic vegetația subalpină, prezentă doar pe suprafețe restrânse cu jnepeniș, numai în culmea Suhardului. În Lucina, în rezervația naturală Răchitașul Mare este protejată cea mai mare suprafață cu Arctostaphylos uva-ursi din țară (91 ha). În locurile cu apă stagnantă s-au format turbării oligotrofe, una dintre acestea favorizând și conservarea unui areal însemnat de Betula nana aflat, de asemenea, în regim de rezervație naturală.

U m a n i z a r e a este mai avansată în ariile marginale, mai ales în bazinele Moldovei și Sucevei unde, pe lângă satele de vale s-au format și așezării risipite de plai (spre exemplu, în partea de vest a depresiunii Fundul Moldovei și la izvoarele Sucevei). Unele sate, ca acelea de pe valea superioară a Bistriței Aurii, sunt relativ noi, formate în legătură cu exploatările miniere (Iacobeni) sau cu cele forestiere (Șesuri). În schimb, bazinele superioare ale Țibăului și Cârlibabei sunt sălbatice, cu pădure masivă și lipsite de sate.

Locul principal în activitățile economice este deținut de exploatarea lemnului, în trecut încă mai intensă, când se și plutărea pe Bistrița Aurie. În prezent lemnul extras se evacuează prin transport rutier. Un drum transmontan leagă așezările Cârlibaba și Izvoarele Sucevei, prin nordul Lucinei. Din perioada administrației austriece au început și exploatările minereului de mangan (lentile de carbonați din cristalinul de Tulgheș) din minele Arșița, Nepomuceni, Dadu, Coșna ș.a., cu prelucrare primară la Iacobeni, ale sulfurilor complexe (pirite și calcopirite cuprifere), la Fundul Moldovei și ale minereului de fier (impregnat în calcare și dolomite triasice), la Delnița. Se cresc bovine de rasă, foarte productive și cabaline pentru tracțiune (cai huțuli, în herghelia de la Lucina). Condițiile climatice destul de aspre și solurile predominant forestiere nu permit decât culturi nepretențioase, pe suprafețe foarte restrânse. În terenul agricol cele mai reprezentative sunt fânețele.

Munții Bistriței mijlocii sunt limitați în nord-vest de valea Putnei, în vest domină aliniamentul de depresiuni din ulucul central – Țara Dornelor, Drăgoiasa, Bilbor, în sud se întind până la valea Bistricioarei, care îi separă de M.Hăghimașului, iar în est valea Bistriței, de la confluența cu Bistricioara și până la confluența cu Colbul, apoi Colbul și Izvorul Giumalăului îi marchează limitele cu M.Stânișoarei și M.Rarău.

O r o g r a f i c se prezintă ca un aliniament montan orientat NNV-SSE, fragmentat în masive de către Bistrița și afluenții săi de pe dreapta : Giumalău (1.856 m) între Putna și Bistrița, Pietrosul Bistriței (1.791 m) între Bistrița și Bărnărel, Barnar (1.778 m) între Bărnărel și Barnar, Grințieșul Broștenilor (1.734 m) între Barnar și Neagra Broștenilor, Budac (1.859 m) între Neagra Boștenilor și Borca, Grințieșul Mare (1.758 m) între Borca și Bistricioara. În extremitatea sud-vestică a aliniamentului se află Munceii Tulgheșului (1.551 m).

S t r u c t u r a l și l i t o l o g i c sunt alcătuiți în cea mai mare parte din cristalin epimetamorfic de Tulgheș (șisturi sericitoase, cloritoase ș.a.) mai puțin rezistent, cu excepția unor cuarțite și metatufuri. Cele mai rezistente roci sunt porfiroidele de Pietrosul, care străbat munții de la NV spre SE sub forma unui dyke intrus în timpul orogenezei baikaliene. Seria cristalină mezometamorfică de Rebra-Barnar (paragnaise, micașisturi ș.a.) are o răspândire subordonată, aflorând insular, în unele masive de pe dreapta Bistriței. În extremitatea sud-vestică, cristalinul este acoperit de resturi ale cuverturii de calcare și dolomite triasic-jurasice dispuse în structură sinclinală. Spre sud-est, la confluența cu Bistricioara, apar și formațiuni de fliș cretacic.

R e l i e f u l predominant este generat de râuri, care au modelat un substrat destul de neuniform ca rezistență. Răspândirea mare a cristalinului epimetamorfic a permis adâncirea destul de puternică a văilor (până la 1.000 m). Înălțimile cele mai mari s-au conservat pe porfiroidele de Pietrosul (Pietrosul), pe metatufurile acide din seria de Tulgheș (Barnarul, Grințieșul Broștenilor, Grințieșul Mare), pe cuarțite dure (Giumalăul) și pe calcare cristaline (Budacul). În ansamblu relieful este greoi, masiv. Un peisaj morfologic mai variat, mai pitoresc, cu pereți abrupți, cu măguri ș.a. s-a format pe sedimentarul carbonatic din M.Tulgheșului. Relieful cel mai modest ca altitudine se află pe stratele de Bistra și de Sinaia din flișul situat în extremitatea sud-estică. La traversarea unor roci dure văile sunt puțin evoluate, însăși Bistrița, la Zugreni, parcurgând tronsonul său cel mai îngust (în porfiroide, între Giumalău și Pietrosu), același caracter al văii repetându-se și la Toance, amont de gura Barnarului, ceea ce crea altădată mari dificultăți plutăritului. Aceeași motivație litologică au și cheile Barnarului, dar și sectoarele de vale largă ca, spre exemplu, cel dintre Chirilu și Crucea, pe Bistrița, care a evoluat mai ușor în șisturile clorito-sericitoase ale seriei cristaline de Tulgheș. Relieful de modelare ciclică este clar reprezentat la nivelul suprafeței miocene Cerbu (1.500 m), în special în Poiana Ciungilor, pe latura vestică a Giumalăului, dar și în partea înaltă, adesea cu aspect de plai, a masivelor de pe dreapta Bistriței. Suprafața pliocenă Mestecăniș este mai fragmentată, mai greu de identificat. Cea mai interesantă (și complicată) problemă a reliefului acestor munți este evoluția rețelei de văi, care străbat aproape perpendicular structurile cristalinului. Atât Bistrița, cât și afluenții săi (Barnarul, Neagra Broștenilor, Borca, Bistricioara) sunt orientate transversal, spre sud-vest obârșiile lor aflându-se dincolo de linia altitudinilor maxime. Conform cercetărilor geomorfologice mai vechi (A.Nordon, 1931, R.Mayer, 1936) această situație se explică prin antecedența văii Bistriței, confirmată de orientarea afluenților ei în lungul unor vechi culoare, identificate pe suprafețele de nivelare. Cercetările mai noi (I.Donisă, 1968) aduc în plus argumentul unor elemente de rocă vulcanică prezente în depozitele sarmațiene de la debușeul extracarpatic al Bistriței, ceea ce confirmă prezența bazinului ei încă din sarmațian. În același sens pledează și meandrele adâncite, atât pe Bistrița, cât și pe unii afluenți (Neagra Broștenilor, Barnar, Bistricioara).

Aceeași poziție în interiorul masei montane explică asprimea condițiilor c l i m a t i c e, datorită cărora v e g e t a ț i a forestieră este aproape integral de conifere (molid, brad, pin). Numai marginal, pe văile Bistriței și Bistricioarei avansează pădurile de fag și molid. Deși în mod natural vegetația subalpină n-ar fi putut acoperi suprafețe prea mari, prin despădurire au fost extinse mult pajiștile secundare, pentru pășunat, în special în Giumalău și Budacul, deosebit de accesibile și datorită aspectului de cupole largi în partea lor înaltă. Pentru dimensiunile și vârsta arborilor, pentru diversitatea și vigoarea formațiunilor vegetale din aria de interferență a pădurii cu tufărișurile subalpine, la partea înaltă a versantului nord-vestic al Giumalăului, în bazinul superior al pârâului Putna, a fost instituit regim special de protecție pentru Codrul secular Giumalău-Valea Putnei. Pe o suprafață de 315 ha se află un arboret aproape pur de molid, în vârstă de aproximativ 130 ani, în interferență cu tufărișuri de jneapăn, afin, merișor și cu o serie de plante cu flori, tipice pajiștilor subalpine – degetăruț (Soldanella montana), clopoței-de-munte (Campanula abietina), crețișoară (Alchemilla vulgaris), cinci-degete (Potentilla auraea). În acest codru, în perimetrul unei arii de 210 ha, este ocrotit cocoșul-de-munte.

Sub aspectul u m a n i z ă r i i, munții aceștia au fost accesibili mai mult în ariile marginale, în lungul văilor Bistriței și Bistricioarei, pe care se înșiră sate răsfirate. Activitățile economice sunt cele tipic montane, orientate spre exploatarea (de veche tradiție) a lemnului și creșterea animalelor. Mai recente au fost exploatările de sulfuri complexe de la Barnar și Grințieș și de oxizi de uraniu de la Crucea. Pe valea pârâului Borca sunt și izvoare minerale carbogazose-feruginoase, foarte slab valorificate, ca și cele sulfuroase sulfatate (Broșteni, Borca).

Munții Giurgeului continuă spre sud axul cristalino-mezozoic. Limita lor nordică este marcată de valea Bistricioarei. În est valea Putnei, pasul Pângărați și valea superioară a Oltului îi separă de M.Ceahlău și M.Hăghimaș, iar spre nord-vest, spre vest și sud-vest, deși nu prea înalți, acești munți domină depresiunile Borsec, Giurgeu și înșeuarea dintre depresiunile Giurgeu și Ciuc. Substratul g e o l o g i c este alcătuit predominant din cristalin epimetamorfic de Tulgheș acoperit fragmentar, spre est și sud de calcare triasic-jurasice, spre nord-vest de formațiunea vulcanogen-sedimentară a eruptivului neogen, detașată de eroziune din masa catenei vulcanice. Originalitatea constituției geologice este dată de prezența puternicului masiv de sienit nefelinic de la Ditrău, intrus în masa cristalină în liasic, în aria centrală a munților. R e l i e f u l este, în general, lipsit de personalitate, fiind reprezentat prin culmi mijlocii și chiar mici, cu altitudini ușor mai mari în partea sudică (1.567 m în vârful Piatra Șipoșului, din M.Voșlăbenilor) față de cea nordică (1.544 m în vârful Prișca, din M.Ditrăului). Cele două înșeuări cărora le corespund pasurile Ditrău și Pângărați nu coboară prea mult sub nivelul general al culmilor, văile sunt puțin adâncite și au versanți domoli. Nu se constată diversificări morfologice nici pe insulele de calcare. Singurul element mai deosebit este peștera Șugău, cu concrețiuni de calcit și aragonit, formată în calcare cristaline, în apropiere de Fagul Cetății. Rețeaua de văi nu prezintă corespondențe structurale, fiind orientată divergent, în special pe flancurile cupolei sienitice de la Ditrău, spre bazinele Bistriței, Mureșului și Oltului. În sectoarele mai înalte, în general la altitudinea de aproape 1.500 m, culmile se înscriu în suprafața de nivelare Cerbu, mai scundă decât în ariile montane de la nord. Spre depresiunile Giurgeu și Ciuc, V.Mihăilescu (1963) identifică și suprafața Mestecăniș, în jurul altitudinii de 1.000 m.

Asprimea c l i m a t i c ă indusă de poziția internă este ușor diminuată de altitudinea mai redusă, ca și de deschiderea spre vest, către depresiunea Giurgeului (chiar dacă și această este o depresiune internă, rece și umedă). P ă d u r e a, inițial masivă, este dominată tot de conifere, doar pe valea Bistricioarei prezentându-se sub formă de amestec al molidului cu fag, mesteacăn, arin ș.a. Accesibilitatea permisă de altitudinile mici și caracterul domol al culmilor a stimulat însă poienirea puternică, pădurea fiind înlocuită pe arii întinse cu fânețe, în cea mai mare parte ale sătenilor din depresiunea Giurgeului.

U m a n i z a r e a este destul de densă, satele s-au format atât în lungul văilor cât și pe plaiurile înalte, larg vălurite, acoperite cu gospodării risipite și hodăi de fân. Populația are o structură etnică neomogenă (români și secui). Sub aspect economic, creșterea tradițională a animalelor și exploatarea lemnului au fost însoțite, în perioada postbelică, și de exploatarea sulfurilor complexe (în principal pirite cuprifere) din cristalinul de Tulgheș, la Fagul Cetății (M.Voșlăbenilor), prelucrarea primară a minereului (concentrarea) realizându-se la Bălan. Se mai exploatează calcare cristaline și sedimentare (la Sândominic, Izvorul Mureșului, Voșlăbeni și Lăzarea, folosite ca materiale de construcții și ca fondant în siderurgia din diferite centre industriale ale țării. În aceeași aureolă mofetică a catenei vulcanice, mai puternic dezvoltată în cristalin, există numeroase izvoare minerale, preponderent carbogazoase, încă insuficient valorificate.

Masivul Rarău constituie un fragment deosebit de interesant al sinclinalului marginal extern al axului cristalin. Pe o suprafață relativ restrânsă el reprezintă partea cea mai pitoresc individualizată a marelui interfluviu montan Bistrița-Moldova. Spre sud-vest și vest valea Bistriței, văile pâraielor Colbu și Piciorul Stânei și valea Moldovei (între Breaza și Fundul Moldovei) îl despart de M.Bistriței Mijlocii și M. Bistriței Aurii. Spre nord-est și nord valea Sadovei și valea Moldovei (în sectorul de la Câmpulung Moldovenesc) îl separă de Obcinele Bucovinei, iar spre sud-est valea Holda, șaua Aluniș și culoarul de văi  urmat  de  Slătioara  și  Brăteasa,  afluenți  ai   Suhăi   Bucovinene,  conturează   limita   față  de  M.Stânișoarei.  

  F u n d a m e n t u l cristalin mezometamorfic, cu gnaise oculare de Rarău, cuarție ș.a. și epimetamorfic, de Tulgheș, cu importante mineralizări de sulfuri complexe, aflorează numai în zonele marginale (în vest, spre valea Bistriței și în est, spre văile Slătioara și Brăteasa). În cea mai mare măsură masa montană este constituită însă din cuvertura sedimentară, variată, a cristalinului (calcare și dolomite triasice, jurasice și cretacic-inferioare, gresii și conglomerate jurasic superior-cretacic-inferioare), precum și dintr-o masă de fliș grezo-argilos cretacic superior, în care sunt cuprinse și blocuri de calcar, rupte din depozitele mai vechi. Această masă de roci sedimentare este dispusă într-o structură foarte complicată, în parte în poziție normală (autohtonă), în parte în pânză de șariaj (pânza transilvană), înălțată între planuri de falie sub forma unei imense inversiuni de relief (sinclinal înălțat).

R e l i e f u l se prezintă sub forma unei culmi principale, conformă în linii mari cu axul sinclinalului (NNV – SSE) și cu dezvoltarea masivă a calcarelor, mai înaltă în partea centrală (1.651 m în vârful Rarău) și mai scundă în sud-est (1.474 m în Bâtca Oblâncului). Spre nord-est, este dublată de o culme secundară, pe depozite grezo-conglomeratice jurasic superior-cretacic inferioare, secționată de micul defileu al Moldovei dintre Pojorâta și Sadova și de o serie de afluenți de pe dreapta ai Moldovei (Mesteacănul, Valea Seacă, Izvorul Alb ș.a.) într-o serie de muncei (Muncelul, 1.302 m, pe stânga Moldovei și Runcu-Bodea, 1.176 m, pe dreapta râului), care închid spre sud-vest depresiunea (lărgirea) de la Câmpulung Moldovenesc. Vârfurile cele mai înalte au rezistat pe calcare (Rarăul, Pietrele Doamnei ș.a., sculptate în calcare recifale masive din cretacicul inferior). Modelarea externă a mai pus în evidență numeroase alte blocuri de calcare mai vechi, detașate din masa de fliș, generând o mare varietate locală a reliefului, cu peisaje ruiniforme, turnuri, piramide de dezagregare etc. Aflorimentele de roci mai dure în lungul văilor au determinat formarea unor mici sectoare de chei, repezișuri și cataracte în albii, în contrast cu sectoarele mai largi, deschise în depozitele predominant argiloase și argilo-marnoase de fliș. Datorită discontinuităților din masa de calcar, relieful carstic este relativ slab dezvoltat. Există o peșteră de mici dimensiuni și greu accesibilă (Peștera Liliecilor) la baza Pietrelor Doamnei. Este posibil ca unele turnuri de calcar să fie reminiscențe ale unui endocarst prăbușit. Caracterul geliv al rocilor din substrat și altitudinea modestă a masivului au fost favorabile numai modelării periglaciare, care a creat haosuri de blocuri și trene de grohotiș (în cea mai mare parte stabilizate), activă și în prezent prin dezagregare mecanică și procese de solifluxiune, în special în sezoanele de tranziție (C.-V.Rusu, 2002). În relieful de modelare ciclică, suprafața Cerbu este identificată la 1.500 m – 1.600 m, prin forme-martor (Rarăul, Todirescu). Suprafața Mestecăniș, la 1.000 m – 1.100 m, include partea superioară a culmilor marginale dinspre bazinul Moldovei.

C l i m a prezintă unele particularități determinate de poziția mai estică față de axul Carpaților Orientali, ceea ce mărește efectul influențelor continentale, reducând corespunzător efectele altitudinii asupra umezelii aerului. La stația meteorologică Rarău, în medie multianuală precipitațiile nu depășesc 910 mm, iar temperatura aerului subliniază același continentalism, având valori medii anuale de 20 C, -7,70 C în ianuarie și 11,80 C în august, cu o asimetrie sensibilă între versantul sud-vestic și cel nord-estic Specificul climatic se reflectă în structura v e g e t a ț i e i, reprezentată prin păduri de conifere (molid, brad, pin, tisă), în amestec pe versanții estici și pe culmile mai scunde dinspre bazinul Moldovei cu fag, mesteacăn, paltin. La nivelul acestei păduri de amestec (între 800 m și 1.320 m) s-a organizat, încă din 1905, prima rezervație forestieră din țară – Codrul secular Slătioara, căruia i s-a adăugat mai târziu rezervația naturală Todirescu. Acoperă împreună o suprafață de 854 ha de pădure de amestec, cu exemplare deosebite de molid și fag, arbuști și multe plante cu flori, unele endemice sau rare – papucul doamnei, tulichină (Daphne mesereum), vulturică (Hieracium pojorâtense), foaie grasă (Pinguicula alpina), floare-de-colț. Se extinde pe versantul estic al vârfurilor Popchii Rarăului, Todirescu și Arșița Rea, prelungindu-se spre est pe culmile Bâtca Leșii, Bâtca-cu-Plai și Bâtca Neagră, ca și pe văile unor pâraie – Pârâul lui Ion, Ursului, Ciurgău și Slătioara. Pajiștile din Rarău sunt secundare, frecvența oronimului „arșiță”demostrând intensitatea despăduririi. În partea înaltă sunt folosite ca pășuni, iar în ariile mai joase pentru fânețe. În învelișul de s o l u r i, pe lângă cambisolurile brune eu-mezobazice și spodosolurile de sub pădurea de conifere, distribuite spațial în conformitate cu etajarea morfoclimatică și asimetria climato-vegetală menționată, sunt caracteristice areale de rendzine, pe aflorimentele de calcar.

Rarăul este un masiv destul de intens u m a n i z a t Pe versantul dinspre valea Moldovei și în aria cu relief scund dintre culmea secundară Runcu-Bodea și culmea principală, gospodăriile și hodăile sunt risipite în fânețe. Pe versanții dinspre Bistrița și Suha sunt caracteristice satele de vale. Sub aspect economic, pe lângă exploatarea pădurii și creșterea animalelor (în special bovine de rasă) sunt importante și exploatările de minereuri neferoase (sulfuri complexe) și de baritină, deschise în perioada postbelică. Exploatarea principală este la Leșul Ursului, minereul transportându-se printr-un tunel de cale ferată îngustă, pe sub șeaua Aluniș, la flotația de la Tarnița și apoi concentratul obținut fiind trimis la Frasin, pe valea Moldovei. În aria Rarăului se exploatează și destul de mult calcar, folosit – în parte chiar de către localnici, în cuptoare mici, tradiționale – la fabricarea varului, unitățile principale fiind la Câmpulung Moldovenesc și la Pojorâta. Turismul este activ, peisajul masivului fiind deosebit de atractiv. Circulația turistică a fost stimulată prin deschiderea drumurilor modernizate care traversează masivul, din valea Bistriței, pe pârâul Chiril, spre partea înaltă a Rarăului și din valea Moldovei, pe Izvorul Alb, spre aceeași parte, sau care îl înconjoară pe la est – Câmpulung-Stulpicani-Holda. Același rol stimulativ îl are și hotelul alpin de sub Pietrele Doamnei. Importanța turistică a Rarăului este sporită și de poziția nodală, care permite excursii radiale, spre Giumalău, defileul de la Zugreni al Bistriței, Vatra Dornei etc.

Munții Hăghimaș sunt așezați între valea Bistricioarei, în nord, care îi separă de M. Bistriței mijlocii, culoarul longitudinal de văi urmat de Putna și de Oltul superior, în vest, dincolo de care se află M.Giurgeului și un culoar identic în est, urmat de Pintic, Pârâul Caprei, Dămuc, Valea Rece și cursul superior al Trotușului, care îi separă de masivul Ceahlău, M.Tarcăului și M.Ciucului, Spre sud se întind până la pasul Ghimeș, de șosea. În ansamblu, repetă peisajul natural al Rarăului, dar într-o poziție mai sudică, ocupând o arie mai întinsă și având o morfologie mai variată.

Sub aspect g e o l o g i c fundamentul cristalin aflorează sub forma a două benzi puternice, orientate NNV-SSE, pe cele două flancuri ale sinclinalului, cel vestic mai larg iar cel estic mai îngust. Predomină seria mezometamorfică de Hăghimaș-Rarău-Bretila, străbătută de aceleași gnaise oculare, ca și în Rarău. Partea axială a sinclinalului este din depozite mezozoice masive, din care se disting calcarele și dolomitele triasice și jurasice, ca și formațiunea de wildfliș a cretacicului inferior, constituită din argile și nisipuri cu blocuri de roci diferite, conglomerate, breccii și klippe de calcar tithonic-neocomiene. Depozitele carbonatice jurasic-superioare au o dispoziție anormală, în pânză de șariaj, fiind petece de acoperire din pânza transilvană, suprapuse în orogeneza austrică wildflișului, acesta fiind, la rândul său, ultima secvență sedimentară a unui alt domeniu tectonic, pânza bucovinică. Postaustric, în sinclinalul Hăghimașului s-au depus conglomerate cenomaniene, inițial probabil mult mai masive, ulterior îndepărtate parțial prin eroziune.

R e l i e f u l este relativ lipsit de unitate, prezentându-se sub forma unui ansamblu de culmi oarecum independente, ca rezultat al adâncirii puternice a rețelei de văi în consecința înălțării determinate de orogeneza valahă, la sfârșitul pliocenului și începutul cuaternarului. Culmea principală (Curmătura, 1.792 m în vârful Hăghimașul Mare) este situată între văile Oltului și Bicăjelului și se continuă spre sud prin culmea mai scundă Nașcalat (1.566 m). În nord, între Putna, Bistricioara și Bicaz se află M. Suhardului (care culminează la nord-vest de Lacul Roșu în Licaș, la 1.675 m) iar spre est, între Bicăjel și Dămuc se află culmea Dămucului, mai scundă (1.435 m).

Tectonica de înălțare și acțiunea diferențiată a modelării externe asupra substratului geologic foarte variat au dat Hăghimașului aspectul unui mare sinclinal suspendat, sedimentele mezozoice (calcarele, dolomitele și conglomeratele, în special) rezistând mai bine la eroziune, în timp ce pe cristalinul epimetamorfic relieful este mai estompat. Flancul vestic al sinclinalului, care formează culmea Curmăturii, este mai înalt, datorită grosimii mai mari a calcarelor jurasice, dominând printr-un abrupt impresionant (de peste 800 m), cu caracter de cuestă, valea Oltului. În lungul său se înșiruie cele mai mari înălțimi – Hăghimașul Mare, Hăghimașul Negru (1.773 m), Piatra Singuratică, ș.a., între care se află înșeuări, care par să aibă o motivație tectonică (falii transversale). În M.Suhardului înălțimile cele mai mari (Licașul,Vithavașul ș.a.) sunt formate pe calcare jurasic-superioare sau pe conglomerate cretacice (Highișul). Culmea Dămucului, cea mai scundă, este sculptată în wildfliș și cristalin epimetamorfic. În aceleași depozite friabile ale wildflișului, valea superioară a Bicăjelului, cu orientare longitudinală, se lărgește sub forma unei depresiuni, cea de la Trei Fântâni, amont de angajarea râului în cheile din sectorul inferior, săpat în calcare jurasic superior – cretacic-inferioare. Aproape toate văile au orientare longitudinală, fiind paralele culmilor. Contrastează numai valea principală, a Bicazului, orientată transversal și secționând structurile masive de calcare mezozoice într-unul dintre cele mai spectaculoase sectoare de chei din țară, cu pereți verticali, înalți de 200 – 400 m. Geneza cheilor pare să fie relativ recentă, determinată de același impuls tectonic al orogenezei valahe. Un rol important în formarea acestui sector l-au avut procesele carstice. Tronsoanele cu versanți în surplombe au evoluat din traseele unor cursuri subterane, care uneau mai multe avenuri și ale căror plafoane s-au prăbușit. Astfel au rezultat și unele blocuri de mari dimensiuni, care se succed în lungul cheilor, așa cum sunt cele de la confluența Bicăjelului cu Bicazul. Alți afluenți parcurg, de asemenea, sectoare de chei, unele încă mai spectaculoase (cheile de pe cursul inferior al Șugăului). În lungul acestora sunt multe ruperi ale profilului longitudinal, cu cataracte și chiar mici cascade, care evidențiază diferențele de duritate ale rocilor din substrat. Uneori văile secundare rămân ușor suspendate, nereușind acordul de ritm al evoluției cu valea principală. Carstul de suprafață este bine reprezentat, cu multe lapiezuri, doline, martori de carstificare (hum-uri), chiar depresiuni care au fost considerate polii (Poiana Albă) etc. Resurgențele, destul de numeroase și cu debite permanente dovedesc existența unor cursuri subterane importante, dar endocarstul este greu accesibil și puțin cunoscut. Singurele accesibile sunt câteva peșteri mici – Toșorog, în partea de est, aproape de Pârâul Caprei și Munticelu, în apropiere de cheile Șugăului.

Evoluția ciclică a reliefului a generat suprafețe de nivelare, cea miocenă secționând sub formă de platouri  structural-erozive  (I.Bojoi, 1971)  culmea  Curmăturii,  la aprox. 1.700 m. Mai bine  reprezentată este suprafața pliocenă Mestecăniș, în care se încadrează majoritatea interfluviilor secundare, la altitudinea de 1.000 – 1.200 m.

În M.Hăghimaș nu există relief glaciar, probabil în consecința climatului mai sărac în precipitații din partea centrală a Carpaților Orientali, ecranată spre vest de catena vulcanică. În schimb, mantale groase de grohotișuri, unele stabilizate, altele extrem de active , dovedesc rolul însemnat al proceselor periglaciare în geneza și evoluția reliefului, atât în prima parte a cuaternarului, cât și în perioada actuală.

Sub aspect c l i m a t i c, poziția centrală menționată și altitudinea nu prea mare fac ca precipitațiile să nu depășească decât cu puțin o valoare medie de 1.000 mm/an. Cel mai interesant aspect h i d r o g r a f i c este introdus de Lacul Roșu, un mare lac de baraj natural, format în 1837 prin alunecarea unei mase mari de argile cu blocuri, pe versantul vestic al culmii Ghilcoșului. Aceasta a barat văile mai multor pâraie din bazinul superior al Bicazului (Pârâul Oii, Pârâul Calului, Pârâul Roșu, Licașul și Suhardul), pe atunci împădurite până în firul apelor. Lacul a inundat astfel pădurea, ai cărei arbori s-au păstrat în parte, petrificați prin silicifiere.

Cea mai mare parte din v e g e t a ț i e este constituită din pădurea de conifere (molid, pin – în special pe substrat calcaros, brad și zadă). Pe văile Bicazului și Bistricioarei înaintează și arborete mixte de conifere și fag. În partea cea mai înaltă, pe platourile din culmea Curmăturii vegetația arborescentă nu mai rezistă temperaturilor coborâte și vântului puternic, fiind înlocuită de tufărișuri subalpine. Pajiștile sunt însă extinse artificial, pentru pășune. Cele mai mari pajiști secundare, formate din asociații de Festuca pratensis, Agrostis tenuis ș.a., se află în partea sudică a munților, spre izvoarele Trotușului. Pe stâncile de calcar cresc floarea-de-colț, campanule, specii de garofițe sălbatice, tufe de Saxifraga ș.a. Pe lângă solurile zonale (soluri brune acide și spodosoluri), se dezvoltă pe suprafețe apreciabile soluri brune eu-mezobazice și rendzine, asigurate de prezența masivă a substratului calcaros.

U m a n i z a r e a este avansată, în special pe văile marginale (Trotuș, Dămuc, Pârâul Caprei, Putna) și în depresiunea Trei Fântâni, unde s-au format sate răsfirate. Sunt însă și numeroase așezări risipite, cu gospodării izolate în fânețe, pe plaiuri, în special în aria de la izvoarele Trotușului. Etnic populația este mixtă (români și secui). Ocupația de bază constă în creșterea animalelor (ovine, bovine și cabaline). Spre pășunile din Hăghimaș vin și acum păstori cu turme de oi din Mărginimea Sibiului, locuind în grupări de stâne, cu aspectul unor cătune temporare (spre exemplu, în Poiana Ală, dintre Hăghimașul Mare și Hăghimașul Negru). În seria ocupațiilor urmează exploatarea lemnului și exploatarea inițial locală, redusă, apoi de nivel industrial a calcarului, pentru unitatea de la Bicaz-Tașca. În extremitatea sudică sunt iviri de pirite cuprifere (în continuarea structurilor din M.Giurgeu). Turismul este destul de intens pe valea Bicazului, atractivă prin caracterul spectaculos al cheilor, prin originalitatea Lacului Roșu și a peisajului, în ansamblu, accesibilă pe șoseaua modernizată construită încă din perioada interbelică. La 930 m, în apropierea lacului, s-a format și stațiunea climatică, cu posibilități de practicare a alpinismului și sporturilor de iarnă. Culmea Curmăturii, în schimb, dotată cu o singură cabană modestă (la Piatra Singuratică) și numai temporar accesibilă, este foarte puțin cunoscută. Nu este valorificat nici potențialul agroturistic al ariei montane de la izvoarele Trotușului.

Munții Perșani, izolați în sud-vest prin expansiunea eruptivului neogen, se desfășoară pe direcție NE-SV, între Țara Bârsei-Trei Scaune și Depresiunea Transilvaniei. Valea Șercaiei îi separă de Carpații Meridionali (M.Făgăraș), iar în NNE trec gradat spre M.Harghita, în aria Lueta-Chirui. În treimea lor nordică sunt traversați de Olt.

O r o g r a f i c, sunt un ansamblu de culmi cu înfățișare destul de diferită, detașate prin înșeuări și ale căror altitudini au valorile cele mai reduse din tot axul cristalino-mezozoic (950 m – 1.000 m). Numai în extremitatea sud-estică se realizează altitudinea de 1.294 m (Măgura Codlei).Văile sunt adâncite cu 200 m – 500 m dar versanții sunt domoli, iar culmile frecvent plane.

Constituția g e o l o g i c ă este extrem de complexă, prefigurând mozaicul petrografic al M.Apuseni. Fundamentul cristalin, integral epimetamorfic, aflorează numai pe suprafețe restrânse, în partea central-vestică (M.Gârbova)  și  în sud-vest (în prelungirea celui din partea nordică a Făgărașului). R e l i e f u l  format pe acest tip de substrat este greoi, are contururi șterse, estompate. Învelișul sedimentar mezozoic este predominant calcaros și dispus în petece de acoperire, în special în sud-est, vest și nord. Sectoarele respective au culmile cele mai înalte (Măgura Codlei) și formele de detaliu cele mai variate. În nord, pe calcare a evoluat și un complex carstic – cheile Vârghișului și o succesiune de peșteri, cu deschidere pe versanți, între 107 m și 3-8 m altitudine relativă. Cea mai mare parte a fundamentului cristalin este acoperită de sedimente cretacic-superioare, în special marne, gresii și conglomerate asemănătoare celor din Bucegi. Pe conglomerate este caracteristic un relief ruiniform, relativ înalt (vârful Cetății, 1.104 m, în centrul Perșanilor). Produse ale magmatismului neogen-cuaternar acoperă cristalinul pe arii însemnate, în nord. Sunt variate petrografic, aparținând atât formațiunii vulcanogen-sedimentare, cât și erupțiilor subaeriene (andezite, bazalte, tufuri bazaltice). Relieful format pe eruptiv se prezintă sub forma unor platouri aproape plane, structurale. Din abrupturile lor marginale se detașează coloane prismatice, cum sunt cele dinspre valea Oltului, de la Racoșul-de-Jos (Comana, Bogata).

Aspectul plan al intefluviilor montane a sugerat prezența suprafeței de nivelare Poiana Mărului (echivalentă nivelului Mestecăniș), la altitudinea de 900 m – 1.000 m. Pe alocuri aceasta este acoperită cu depozite lacustre din pliocenul superior, demonstrând același caracter recent al înălțării (romanian-pleistocen) și în M.Perșani. În legătură cu efectele morfologice ale acestei înălțări, tronsonul transversal al văii Oltului între Augustin și Bogata (defileul de la Racoșul-de-Jos) a fost interpretat ca antecedent (N.Orghidan, 1929), orientat în lungul unui vechi culoar de legătură între lacurile pliocen-superioare – pleistocene din Țara Bârsei-Trei Scaune și Depresiunea Făgărașului. Antecedența este argumentată și de meandrarea adâncită a văii, ca și de prezența teraselor, până la altitudinea relativă de 50 m – 60 m (Oltul fiind însoțit în aria depresionară din amont de terase care ajung până la 90 m – 112 m altitudine relativă).

În ansamblul montan, pe lângă secționarea produsă de Olt, o serie de înșeuări transversale au același efect de decupaj spațial – șeaua Vlădeni (685 m), urmată de drumul național și magistrala de cale ferată Brașov- Făgăraș-Sibiu, în dreptul golfului depresionar Vlădeni al Țării Bârsei, șeaua Bogata (692 m) în centru, urmată de șoseaua Brașov-Sighișoara, șeaua Rica (650 m) la izvoarele pârâului omonim, afluent al Vârghișului. Sectoarele rezultate sunt (N.Orghidan, 1965, Valeria Velcea, Al.Savu, 1982, A.Cioacă, 2002) M.Poiana Mărului, la sud de șeaua Vlădenilor, cu interfluvii netede, largi, la altitudinea de 1.000 m (suprafața Poiana Mărului), dominate cu aproape 300 m de către martorul calcaros al Măgurii Codlei, M.Racoșului, între șeile Vlădeni și Rica, cu predominarea reliefului dezvoltat pe conglomerate cretacice și pe lave bazaltice și M. Vârghișului, la nord de șeaua Rica, unde a evoluat cel mai bogat relief carstic din acești munți, devenit obiectiv protejat, în cadrul unei rezervații naturale (cu peșteri, cheile Vârghișului ș.a.).

Condițiile c l i m a t i c e ale Perșanilor diferă mult de cele din restul axului cristalino-mezozoice, datorită poziției lor pe latura vestică a Carpaților Orientali. Absența oricărui ecran montan pe direcția de deplasare a maselor de aer de origine atlantică face ca altitudinea modestă a munților să nu aibă același efect diminuant asupra precipitațiilor, care ating valori medii de 750 mm – 1.000 mm. În complex cu temperaturile medii destul de mari – 60C-80C – creează condiții staționale tipic favorabile pădurii de foioase, cu dominanța fagului mai sus de 700 m – 800 m și a gorunului sub această altitudine. Vegetația forestieră este destul de bine păstrată, cu excepția părții sudice, unde accesibilitatea morfologică pentru locuire a determinat despădurirea timpurie și puternică a platourilor. Versanții au rămas însă bine împăduriți, ceea ce a creat un peisaj asemănător celui din partea de est a M.Poiana Ruscăi.

U m a n i z a r e a este avansată, dar inegală ca distribuție spațială și intensitate și neomogenă sub aspect etnic. În partea nordică așezările secuiești sunt disociate pe văile Oltului, Vârghișului, Ricăi, iar în partea central-sudică cele românești urcă până la 500 m – 550 m în aria marginală a Perșanilor centrali, mai bine împăduriți și sunt risipite până la 1.000 m pe platourile din sud. Poiana Mărului (peste 3.000 locuitori) este tipică, cu gospodăriile izolate printre fânețe, culturi, livezi de măr. Se cresc animale (bovine), culturile (deși tradiționale) având o dezvoltare subordonată. Se extrage bazalt (de la Racoșul-de-Jos, Bogata, Comana), calcar (de la Codlea, Veneția-de-Sus) și argilă refractară (de la Holbav). A fost exploatat și un mic zăcământ de cărbune liasic (epuizat) lângă Codlea, de care se leagă începuturile industriei coloranților și mătăsii artificiale de la Codlea. Parțial sunt valorificate izvoarele minerale carbogazoase de la Vârghiș, cele clorosodice de la Racoșul-de-Jos și cele mezotermale de la Codlea (în stațiunea Căprioara de la poalele Măgurii Codlei).

2.1.5.2. Munții flișului

Subregiunea munților flișului este reprezentată printr-o fâșie continuă de culmi și masive, delimitate de văile principale sau de unele depresiuni tectonice ori erozive și situate pe latura externă a Carpaților Orientali – Obcinele Bucovinei, M.Stânișoarei, M.Ceahlău, M.Tarcău, M.Ciucului, M.Oituzului, M.Vrancei, M.Buzăului, M.Întorsurii Buzăului, M.Ciucașului, M.Baiului. .Unica excepție pozițională este introdusă de M.Bodoc și M.Baraolt, din extremitatea sudică, pe care geneza (prin mișcări tectonice de scufundare recentă și puternică) a marii depresiuni interne Țara Bârsei-Trei Scaune i-a izolat, spre nord-vest.

În ansamblu, sunt munți m i c i și m i j l o c i i, cu altitudinile cele mai frecvente de 1.100 m – 1.200 m, numai în Ceahlău, Ciucaș și Gârbova-Baiul trecând peste 1.900 m. În aspectul lor general frapează paralelismul majorității liniilor morfologice principale. Ca și cele secundare, acestea au fost modelate într-un substrat l i t o l o g i c cu alternanțe repetate (și monotone) de roci sedimentare – gresii, marne, argile, șisturi, conglomerate, strâns cutate în fazele mai târzii ale orogenezei alpine și înălțate puternic în pliocenul superior-cuaternar. Caracterul recent al acestor fenomene tectonice a indus și raporturi mult mai consecvente de adaptare a r e l i e f u l u i la s t r u c t u r ă, liniile menționate (culmi și văi) fiind în general longitudinale (uneori conforme, alteori sub forma unor inversiuni de relief). Sunt, de asemenea, foarte caracteristice asimetriile morfologice, determinate de direcția dominantă a deformărilor tectonice și de rezistența diferită a rocilor din formațiunile de fliș. Cel mai frecvent, versanții abrupți corespund unor structuri de hog-back sau de cuestă, iar formele proeminente sunt susținute de rocile cele mai dure (conglomerate cretacice de Ceahlău, gresii glauconitice de Prisaca, gresii silicioase de Kliwa etc.), în care și văile au înaintat greu, prin văi înguste, cu aspect de defileu, care contrastează cu sectoarele largi, săpate în roci slabe (argile, marno-argile, gresii carbonatice în strate subțiri ș.a.).

Din punct de vedere  c l i m a t i c, poziția estică și sud-estică în cadrul Carpaților Orientali introduce nuanțe mai continentale, cu precipitații mai reduse (adesea sub 1.000 mm/an) și cu amplitudini termice mai mari. Pe versanții sud-estici ai M.Vrancei și M.Buzăului efectele dinamicii foehnale a aerului combinate cu cele determinate de influențele climatice continentale și cu cele produse de poziția latitudinală mai sudică permit prezența unor elemente submediteraneene în v e g e t a ț i e (liliacul sălbatic ș.a.) și f a u n ă (scorpionul – Euscorpius carpaticus ș.a.). Acestea sunt și elementele cele mai obiective ale variantelor de regionare care includ sectoarele montane respective într-o unitate „sudică” sau „de curbură”. În cea mai mare parte munții flișului se încadrează în subetajul pădurii de amestec, cu o pondere clară a coniferelor în nord (în special în Obcinele Bucovinei) și a foioaselor în sud. În unele grupuri montane scunde din sud coniferele lipsesc aproape complet, ca în M.Baraoltului, M.Întorsurii ș.a..

Obcinele Bucovinei depășesc spre nord valea Sucevei și frontiera națională, ajungând până în valea Ceremușului. Spre vest și sud valea Moldovei și valea Sadovei le separă de M.Bistriței Aurii, de M.Rarău și de M.Stînișoarei, iar spre est domină Podișul Moldovei (Podișul Piemontan și Podișul Sucevei) în lungul contactului Straja-Marginea-Solca-Solonețul Nou-Cacica-Păltinoasa.

O r o g r a f i c, Obcinele sunt un ansamblu de culmi paralele (largi și adesea netede în partea înaltă, folosită inițial ca pășune devălmașă, a obștii), separate prin culoarul depresionar larg al Moldoviței. Altitudinea medie este de aprox. 1.200 m (1.300 m în Obcina Feredeului și 1.100 m în Obcina Mare). Altitudinile cele mai mari sunt în Obcina Feredeului (vârfurile Vejul Mare, 1.493 m și Pașcanu, 1.479 m) iar cele mai mici la ieșirea Moldovei (480 m) și Sucevei (460 m) din munte. Cea mai unitară este Obcina Feredeului. În Obcina Mare (incluzând și Obcinele Moldoviței, Obcinele Humorului) culmile sunt mai distanțate, mai independente, Obcinele Brodinei sunt constituite și ele dintr-un ansamblu de culmi (transversale față de precedentele), iar depresiunea Moldoviței este un complex morfologic, format dintr-un uluc de contact cu Obcina Feredeului, o arie colinară centrală și valea Moldoviței, la rândul său destul de diferențiată morfologic (N.Barbu, 1976).

În constituția g e o l o g i c ă a Obcinelor s-au identificat unitățile tectonice ale flișului de Audia, Tarcău și Vrancea, alcătuite din roci detritice (gresii, conglomerate, marne, argile), în succesiuni ritmice și puternic tectonizate, pe fracturi direcționale superficiale și profunde, crustale, sub formă de cute-falii (solzi) și de șariaje. În unitatea de Audia, prezentă în Obcina Feredeului, sunt caracteristice complexul litologic cretacic al șisturilor negre (pelite negre cu intercalații de gresii glauconitice, dure), urmat de argile roșii și verzi, și spre est de gresia eocenă de Prisaca-Tomnatecu. Solzii strâns imbricați ai flișului de Audia sunt deversați spre est iar gresia de Prisaca apare sub forma unei digitații care se îngustează spre sud-est. Fruntea flișului de Audia îl domină pe cel senonian-paleogen al unității de Tarcău din depresiunea Moldovița, constituit din gresii, calcare și marne eocene (litofaciesurile de Tarcău, de Doamna și de Bisericani), gresii silicioase, micacee, șisturi disodilice (faciesurile de Kliwa și de Fusaru). Unitatea de Vrancea (constituită din calcare și marne eocene, gresii oligocene ș.a.) este în cea mai mare parte acoperită prin deversarea spre est a unității de Tarcău, fiind prezentă numai în semiferestrele Putna și Humor, la ieșirile Sucevei și Moldovei din munte.

R e l i e f u l dominant este structural și litologic, condiționat de tectonica flișului și de alternanțele litologice. Există ansambluri de hog-back corespunzătoare succesiunilor de solzi, care imprimă caracteristica morfologică generală a unităților de relief principale. Spre exemplu, Obcina Feredeului este un mare hog-back, cu reversul orientat spre vest și format dintr-o succesiune de culmi monoclinale a căror altitudine scade în aceeași direcție. Obcina Mare corespunde unui anticlinal deversat spre est, cu axul afectat de o importantă falie inversă, în lungul căreia flancul estic este scufundat, în relief păstrându-se numai cel vestic, deversat peste solzul următor, spre est. O falie secundară în partea central-sudică determină o bifurcație a culmii, care se păstrase unitară pe mai mult de 25 km. Pe ramura vestică se află și vârfurile Scorușeț (1.223 m), Bobeica (1.208 m) ș.a.m.d. În general culmile corespund unor structuri anticlinale iar văile și lărgiri ale lor unor sinclinale Există însă și inversiuni de relief, când culmile s-au păstrat pe roci mai dure din axul sinclinalelor (colinele din partea centrală a depresiunii Moldovița ș.a) , iar văile parcurg axe de anticlinal (Moldovița, amont de confluența cu Putna și aval de Frumosul ș.a.). Rocile moi au generat arii mai coborâte (văi, culoare depresionare – depresiunea Moldoviței în ansamblu formată pe oligocen moale, în facies de Fusaru, valea Moldoviței între confluența cu Putna și Frumosul – pe gresii micacee friabile, ulucul Ciumârna-Săcrieș – pe marno-argile eocene și disodile oligocene ș.a). Pe rocile dure s-au păstrat forme mai înalte (măguri de peste 1.200 m pe gresiile de Prisaca, martori pe gresie de Kliwa în ulucul menționat ș.a.).

Relieful fluvial este reprezentat prin văile râurilor (puternic influențate de specificul substratului geologic) și prin complexe de terase (6 pe Humor și Sucevița, 9 pe Moldova și Moldovița), cu altitudini relative de la 1 m – 2 m la 100 m – 110 m, racordabile cu terasele inferioare și mijlocii ale Bistriței. Relieful ciclic este reprezentat în Obcine prin „nivelul văilor”(N.Barbu, 1976), identificat pe Moldova, pe Moldovița, pe Putna, în bazinul superior al Sucevei, în sectorul inferior al Humorului ș.a., în același nivel înscriindu-se și partea înaltă a reliefului format pe semiferestrele flișului de Vrancea. Acest nivel se află la altitudini de 700 m – 1.000 m altitudine absolută, menținându-se cu 200 m – 400 m sub nivelul general al culmilor și cu 200 m deasupra albiilor actuale. Este considerat fragment al suprafeței de nivelare Mestecăniș.

Între procesele geomorfologice actuale, fără să fie prea caracteristică, eroziunea areolară acționează totuși pe unele sectoare de versant ale Moldovei, Humorului ș.a. Eroziunea liniară , producând adânciri ale unor ravene până la 15 m, este mai frecventă în partea inferioară a versanților acoperiți cu pășuni și fânețe, în apropierea așezărilor din câmplunguri, la Vama, Moldovița, Gura Humorului, Argel, Straja, Vicov, dar arealele afectate nu sunt prea mari. Cele mai păgubitoare sunt alunecările de teren, favorizate de rocile cu proprietăți fizico-mecanice atât de diferite ale flișului, ca și de despăduririle din cauze naturale și artificiale produse în ultimii ani. În general sunt mai puțin extinse și mai slabe în Obcina Feredeului, dar se accentuează aval pe Moldova, în ulucul Ciumârna-Săcrieș și mai ales pe contactul flișului Obcinei Mari cu miocenul pericarpatic, de la Vicov la Păltinoasa.

C l i m a Obcinelor Bucovinei are același fond central-european ca și în cazul altor munți din nordul Carpaților Orientali, dar cu influențe boreale în nord-vest și continentale în sud-est. Corespunzător acestora, spre exemplu, valoarea medie de 850 mm/an a precipitațiilor se manifestă cu un plus de aproximativ 100 mm/an în nordul Obcinei Feredeului și o reducere de 200 mm/an în sud-estul Obcinei Mari. Temperatura medie anuală scade în același sens și în altitudine , de la 60 C la 20 C. Sunt 60-80 zile de iarnă și numai 20-30 zile de vară, relieful depresionar atenuând această asprime climatică (50 zile de iarnă și peste 40 zile de vară). În schimb, inversiunile termice și fenomenele hidrometeorologice asociate acestora sunt mai frecvente. Ca efect al climei, a p e l e pâraielor și râurilor (Sadova, Moldovița, Moldova, Suceava și afluenții lor sunt alimentate în proporție de 60% din ploi și zăpezi (pluvio-nival în nord-est și pluvial-moderat în sud-est)și de 20-40% din ape subterane. Acestea prezintă mineralizări mici și moderate (bicarbonatări, sulfatări) în sud-est și foarte mari (500 g – 800 g/l), pe contactul cu miocenul salifer pericarpatic.

V e g e t a ț i a forestieră este dominată de molid în pădurile de pe versantul vestic al Obcinei Feredeului și prezintă diferite amestecuri spre est, de molid cu fag în partea estică a Feredeului, în Obcinele Brodinei, în depresiunea Moldoviței și pe versantul vestic al Obcinei Mari, pe versantul opus al acesteia în amestec fiind și brad. În general, conform condițiilor climatice molidul se regăsește la altitudini din ce în ce mai mari spre est, iar fagul și bradul, mai termofili, coboară din ce în ce mai mult spre vest. Pajiștile secundare din nivelul pădurii de molid au asociații de păiuș și iarba câmpului, dar și elemente subalpine – afin, ienupăr, iar cele din pădurile dominate de fag (foarte extinse în bazinul Humorului) sunt mai bogate, în asociațiile de Festuca rubra și Agrostis tenuis intrând și specii de Arenatherium, Lolium, Cynosurus ș.a. Corespunzător condițiilor climatice și de vegetație, s o l u r i l e brune au un caracter acid și podzolic spre nord-vest și eu- mezobazic spre sud-est, în depresiunea Moldoviței și în Obcina Mare. Sub pădurea de molid, cu precipitații mai bogate și temperaturi mai coborâte, în Obcina Feredeului solurile sunt spodice, dar spodosoluri se formează și în Obcina Mare, pe gresii silicioase de Kliwa. Pe calcarele senoniene și pe calcarele de Doamna din Obcina Mare sunt soluri rendzinice. În arealele cu drenaj deficitar din luncile râurilor mai mari și de pe versanții cu alunecări de teren se produc gleizări și se formează soluri gleice. O suprafață destul de importantă este acoperită cu protosoluri aluviale și cu aluviuni nesolificate.

U m a n i z a r e a este străveche (s-au identificat vestigii de locuire neolitică), continuă și deosebit de viguroasă de-a lungul timpului. O rețea densă de așezări este consemnată în documentele sec. XV (Vama, 1409), Câmpulung (1411), Mânăstirea Humor (1428), Moldovița (1443), Putna (1468), Straja (1490). Din sec. XVI se adaugă Sucevița, Frumosu ș.a. Condițiile istorice și economice au favorizat durabilitatea acestor așezări de țărani liberi din Ocolul Câmpulungului. Structura etnică s-a modificat începând din sec. XVII, prin infiltrările tolerate și apoi organizate ale huțulilor (așezați în special în Obcinele Brodinei – bazinul Argel și spre izvoarele Sucevei) și continuând prin colonizările din perioada dominației austriece (austrieci din Tirol și Stiria, instalați pe toată valea Moldovei, la Câmpulung, Prisaca Dornei, Vama ș.a., dar și la Cacica, Solca, Fundul Moldovei, polonezi, evrei). În sec. XVIII s-au produs roiri din satele inițiale și a început locuirea risipită pe plaiuri. Astăzi satele sunt așezate atât pe văi (răsfirate, de obicei de talie mijlocie), cât și pe plaiuri (risipite până la 1.400 m și de talie mică). Pe fondul impulsului industrial al urbanizării unor poziții nodale, așezările de la Câmpulung, Gura Humorului și Solca au devenit orașe. Conform premiselor naturale și social-economice multe alte așezări au o perspectivă urbană reală (Vama, Pojorâta, Vatra Moldoviței, Frasin, Cacica).

Pe seama unor resurse importante de materiale de construcție (gresii, marno-calcare, argile și mari cantități de pietriș și nisip) și a resurselor de minereuri metalifere și sare din zonele învecinate, ocupațiile tradiționale (în primul rând creșterea bovinelor de rasă) au fost dublate de minerit, de industrializarea lemnului, a laptelui, de alte activități industriale, bazate pe materii prime aduse din alte regiuni (textilă, încălțăminte ș.a.). Cel mai intens flux turistic din Obcinele Bucovinei este determinat de valoarea artistică patrimonială și de semnificația cultural-religioasă a mânăstirilor pictate în frescă exterioară Voroneț, Humor, Moldovița, Sucevița, Putna. De asemenea, s-au înscris în circuitul valorilor turistice atelierele de ceramică de la Marginea, salina de la Cacica și, în ultimii ani, capacitățile de cazare și serviciile turistice de nivel european oferite în toată aria Obcinelor, în cadrul A.N.T.R.E.C.

Munții Stânișoarei continuă structurile flișului la sud de Obcinele Bucovinei și de valea Moldovei, care este astfel limita lor nordică. Spre vest, sud-vest și sud văile Suha (cu Slătioara și Brăteasa) și Bistrița îi separă de M.Rarău, M.Bistriței mijlocii, M.Ceahlău și M.Tarcău, iar spre est culmile Stânișoarei domină Subcarpații Neamțului (în lungul unui contact tectonic), între Păltinoasa – Vânători-Neamț.- Piatra Neamț.

La alcătuirea lor g e o l o g i c ă participă toate unitățile flișului, dispuse în structuri orientate NNV-SSE, deversate spre est. Cele mai extinse sunt unitățile de Ceahlău (gresii, grezocalcare, marnocalcare, șisturi argiloase ș.a. – litofaciesul de Sinaia, gresii micacee ș.a. – litofaciesul de Bistra, gresii și conglomerate – litofaciesul de Ceahlău-Zăganul) și Tarcău. O r o g r a f i c se prezintă ca o culme principală (vestică), mai înaltă, din care se dirijează divergent culmi secundare mai scunde, unele longitudinale , separate de afluenții Moldovei, în nord (spre exemplu Obcina Voronețului), sau de cei ai Bistriței, în sud, altele transversale, orientate spre est și separate de Suha Mare, Suha Mică, Ozana și Topolița.

Altitudinile cele mai mari corespund, de regulă, rocilor celor mai rezistente din culmea principală, în special conglomeratelor de Ceahlău (vârful Bivolul, cu altitudinea maximă – 1.530 m, se află în centrul unui mare sinclinal înălțat, în alcătuirea căruia se află o masă importantă de conglomerate cretacice de Ceahlău). Pe rocile mai puțin rezistente s-au format depresiuni de facies petrografic, ca depresiunea Găinești, pe Suha Mică (pe șisturi argiloase și marne bituminoase oligocene), depresiunile Pipirig, pe Ozana și Hangu, pe Bistrița (pe marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu), aceasta din urmă acoperită acum de apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui. În aceleași roci au fost modelate și înșeuări destul de joase, care au permis amenajarea traversărilor, ca Petru-Vodă (la 900 m). De regulă între sectoarele mai largi râurile trec prin scurte defilee, pe care le-au săpat în roci mai dure, așa cum sunt cele două defilee ale Bistriței de la Izvorul Muntelui și de la Straja, în gresia eocenă de Tarcău, primul servind și construcției barajului pentru lacul de acumulare al hidrocentralei „Stejarul”.

Ca urme ale evoluției ciclice a reliefului au fost identificate (I.Ichim, 1979) două niveluri de culmi interfluviale, unul la 1.300 m – 1.400 m, sarmațian, foarte clar între Holda și Cotârgași, echivalent la altitudine mai mică al suprafeței Cerbul și altul la 900 m – 1.000 m, mai recent, corespondent al suprafeței Mestecăniș. Sub aceste niveluri, în special în lungul Bistriței se dezvoltă un sistem complex de terase, cu altitudine relativă până la 280 m (I.Donisă, 1968, I.Ichim, 1979).

În M.Stânișoarei sunt foarte active procesele de modelare a versanților – prăbușiri, eroziune torențială și mai ales alunecări de teren cu deluvii groase de până la 20 m, care se dezvoltă mai ales pe stratele de Hangu și pe șisturile negre de Audia, provocând dificultăți materiale importante în întreținerea și exploatarea drumurilor (în special a șoselei Bicaz – Largu). Conform cercetărilor geomorfologice detaliate ale acestor munți (I.Ichim, 1979), dinamica actuală a versanților este în bună parte o reminiscență a morfodinamicii specifice condițiilor climatice periglaciare din pleistocen.

Sub condiții c l i m a t o – termice mai marcat continentale, datorită poziției, și primind o cantitate de precipitații mai redusă decât în Rarău și în Obcinele Bucovinei, M.Stînișoarei sunt încă bine împăduriți (aprox. 75%), dar pădurea este dominată de formațiunea de amestec conifere-fag. Numai pe culmile de peste 1.200 m din vest și sud-vest există molidișuri pure. În sud, pe versantul culmii Cozla, s-a plantat pin, iar spre baza versantului estic, la contactul cu Subcarpații Neamțului, în amestecuri pătrunde gorunul.

Munții sunt bine populați, cu ghirlande de sate răsfirate atât pe văile marginale (Moldova și Bistrița), cât și pe cele interne (Suha, Ozana, Cracău, Sabasa, Largu – în lungul căreia în ultimii ani satele au evoluat spațial până la aglutinare, accentuând premisele devenirii urbane ale așezării de la Poiana Largului). Importante așezăminte religioase (Bistrița, Sihla, Sihăstria, Secu, Neamț, Horaița, Agapia stimulează astăzi fluxuri turistice importante. În extremitatea sud-estică, la contactul cu Subcarpații, s-a dezvoltat Piatra Neamț, al doilea centru urban al Carpaților Orientali, la confluența Cuejdiului cu Bistrița. Oraș medieval, menționat documentar din sec. XIV, fostă reședință a unei curți domnești și mai târziu reședință a ținutului Neamț, este astăzi un centru industrial important, concentrând și funcții culturale și de învățământ, de ocrotire a sănătății ș.a., pe lângă cele administrative aferente condiției de reședință a județului. Concomitent este o veritabilă placă turnantă pentru turismul din bazinul montan al Bistriței.

Activitățile economice de bază în aria montană propriu-zisă sunt cele zootehnic-forestiere. Subordonat, pe terasele inferioare ale râurilor se cultivă cartof, plante furajere și chiar porumb. Resursele minerale sunt modeste, singurele în cantități mari fiind materialele de construcție, care nu fac însă obiectul unor exploatări sistematice de amploare. În gresia oligocenă de Kliwa au fost identificate mici rezerve de petrol, exploatate numai la Pipirig, din 1983.

Masivul Ceahlău, deși ocupă o suprafață mult mai restrânsă, se distinge din masa munților flișului prin altitudinea mai mare (1.908 m în Ocolașul Mare) și prin silueta sa aparte, de cetate naturală. În plan, masivul are un contur rombic, descris de văile Bistricioarei în nord-vest și culoarul Pintic-Pârâul Caprei în sud-vest, care-l separă de M.Bistriței mijlocii și de M.Hăghimaș, de valea Bistriței în nord-est și valea Bicazului în sud-est, dincolo de care se află M.Stânișoarei și – respectiv – M.Tarcău.

G e o l o g i c, Ceahlăul corespunde în cea mai mare parte unităților interne ale flișului – Ceahlău, Teleajen și Audia, numai în extremitatea estică fiind prezentă și unitatea de Tarcău. Mari contraste de rezistență la modelarea externă sunt evidențiate atât între formațiunile fiecărei unități a flișului, cât și între unitățile vecine și parțial suprapuse. În r e l i e f se impun conglomeratele masive poligene din partea superioară a stratelor de Ceahlău, dispuse în poziție centrală într-o structură de sinclinal puternic înălțat, incluzând în bază și o serie de klippe de calcar, provenite din sinclinalul marginal al axului cristalin învecinat. Aceste roci contrastează cu cele mult mai slabe din aria montană periferică (gresii, marne, argile), creându-se astfel două niveluri morfologice net deosebite. Unul este înalt (Ceahlăul propriu-zis), dezvoltat pe conglomerate sub forma unui platou structural, mărginit de abrupturi cuestiforme cu diferențe de altitudine de peste 700 m și dominat de câțiva martori de eroziune – spre exemplu Toaca (1.900 m). Al doilea este mult mai scund (1.300 m – 1.400 m) și reprezentat prin culmi radiare separate de afluenții Bistriței, Bistricioarei și Bicazului. Contrastul altitudinal puternic al celor două niveluri face partea înaltă vizibilă – pe vreme senină – de la mari distanțe. În detaliu, pe conglomeratele din partea centrală s-au detașat forme de dezagregare selectivă – trepte structurale (polițe), turnuri, coloane etc. Cea mai cunoscută este Panaghia, de forma unei clăi de piatră. Înălțimi izolate, formate prin dezagregare și eroziune diferențială sunt specifice și klippelor de calcar, așa cum este Ocolașul Mic. Aceleași diferențe altitudinale cu motivație structural-petrografică explică și repezișurile din albiile unor pâraie, care au generat cascade deosebit de pitorești (Duruitoarea ș.a.).

Datorită altitudinii, în partea centrală înaltă a Ceahlăului c l i m a este mai aspră decât în restul munților flișului. Temperatura medie anuală este de numai 0,70 C, în schimb precipitațiile sunt de 800 mm – 1.200 mm/an) și puternic diferențiate între versantul vestic (950 mm la Durău) și cel estic (700 mm). Cele sub formă de zăpadă se mențin un timp mai îndelungat, în unele locuri adăpostite din fisuri, de la baza abrupturilor etc. rămânând toată vara. Dinamica aerului este foarte activă. În aria înaltă situațiile de calm au o pondere de numai 3%, cel mai frecvent fiind vântul din vest, urmat de cele din sud-vest, sud și est. Deși prin altitudine masivul s-a aflat în pleistocen în aria zăpezilor persistente, probabil insuficiența precipitațiilor sau spulberarea lor de pe platoul înalt au împiedicat formarea ghețurilor perene, astfel încât urme glaciare sigure nu s-au identificat. Abundă însă forme de relief create în condiții periglaciare – trene de grohotiș stabilizat la baza abrupturilor, care coboară până la 1.200 m, microdepresiuni de tasare nivală în scoarța de alterare, pietre glisante și terasete de solifluxiune etc.

Deși suprafața este redusă, v e g e t a ț i a este bogată și extrem de variată. Cercetările de botanică sistematică au identificat în Ceahlău 33% din totalul speciilor de plante superioare din țară. Ansamblul învelișului vegetal are o dispoziție concentrică. Până la altitudinea de 1.100 m este un brâu de pădure mixtă (brad, molid, fag, carpen, mesteacăn, paltin), bine dezvoltat atât pe versantul estic și sud-estic, cât și pe cel vestic, spre pârâul Schitului și pe interfluviul Schit-Bistricioara. Urmează pădurea de conifere, cu molid, brad și relativ multă zadă, uneori cu exemplare bătrâne, protejate. Peste 1.750 m apar jnepenișurile, odinioară compacte, acum în mare parte defrișate și înlocuite de pajiști secundare, dominate de Festuca supina și Poa alpina. Sunt însă și foarte multe plante cu flori, ghințuri (Gentiana nivalis, G.lutea, G.kochiana), clopoței, primule, orhidee (Nigritella nigra) ș.a. Este foarte frecventă floarea-de-colț. Pe platoul înalt, în sectoarele în care apa stagnează, s-au format turbării oligotrofe. În pajiștile secundare din nivelul forestier de amestec, în special pe versanții de sud-vest și sud-est, spre valea Bicazului, pajiștile sunt alcătuite din păiuș roșu, iarba câmpului ș.a., frecvent cu țăpoșică. Pentru diversificarea faunei, altădată foarte bogate, s-a recolonizat capra neagră. Amenajarea lacului Izvorul Muntelui a determinat îmbogățirea avifaunei, cu trei specii de pescăruși, rațe sălbatice ș.a. Pe pârâul Schitului sunt amenajate două păstrăvării de mare capacitate.

Ca și M.Stânișoarei, Ceahlăul este bine populat. Urme de locuire, chiar la zi, datează de la finele paleoliticului. Ulterior populația n-a părăsit niciodată masivul, ideal prin resursele naturale de bază și calitățile de cetate naturală. Și azi satele se înlănțuie atât pe văile limitrofe, cât și pe cele din interior (valea Schitului, valea Bistrei). Modificări importante ale sitului multor așezări și ale utilizării terenurilor s-au produs prin amenajarea lacului de acumulare. Ocupațiile de bază sunt cele tipic montane, exploatarea lemnului și creșterea animalelor. În parte, populația activă a fost atrasă și spre orașul Bicaz, dezvoltat ca centru al industriei materialelor de construcție, extrem de poluantă timp de mai multe decenii, preluată și retehnologizată acum de către acționarul principal, concernul european Lafarge. Ceahlăul este deosebit de atrăgător sub aspect turistic, având un peisaj frumos și fiind relativ accesibil. Amenajările din stațiunea climatică Durău, intensificarea vieții monastice în schitul Durău (comunitatea monahală, Centrul ecumenic – bază a învățământului seminarial și superior teologic ortodox) și pe platoul înalt, ca și revitalizarea sărbătorilor tradiționale ale muntelui au amplificat și diversificat în ultimii ani fluxurile de turism laic și religios.

Munții Tarcău se află la sud de valea Bicazului. Spre vest valea Dămucului și Valea Rece, iar spre sud-vest și sud valea Trotușului, îi separă de M.Hăghimaș și M.Ciucului. În extremitatea sud-estică domină depresiunea marginală Comănești, iar spre est sectorul depresionar subcarpatic Tazlău, între Piatra Neamț și Târgul Ocna.

Substratul g e o l o g i c este constituit din toate unitățile tectonice ale flișului, etalate și parțial suprapuse de la vest spre est. În general formațiunile cretacice sunt caracteristice în partea de vest, ariile centrală și de est fiind predominant paleogene. Litologic, cretacicul este reprezentat prin succesiuni de roci în general moi (strate de Bistra, de Plăieșu, de Palanca, constituite din suite ritmice de gresii slab rezistente, calcare în strate subțiri, cu intercalații de șisturi argiloase negre, iar spre est, dar subordonat – complexele sferosideritic, al șisturilor negre și gresiilor glauconitice, marnocalcare). Paleogenul este în cea mai mare parte grezos și calcaros (gresii și calcare eocene, de Tarcău și de Doamna, gresii oligocene de Fusaru și de Kliwa). Tectonic, partea vestică corespunde flișului unităților de Ceahlău, Teleajen și Audia, partea central-estică – flișului de Tarcău, iar în extremitățile de nord-est și sud-est flișul de Vrancea apare în semifereastra Bistriței și sub forma unor klippe de rabotaj. Structurile de detaliu corespund unor sisteme de sinclinale, anticlinale și solzi, cu aceeași orientare generală NNV-SSE.

O r o g r a f i c, în partea vestică se află culmea principală – Grindușul (1.664 m), dublată spre vest, către valea Dămucului de o culme secundară, sugestiv numită Muntele Lung. În est, culmea Goșmanul (Gocimanul), cu altitudinea de 1.442 m în vârful Geamăna, se prelungește la sud de șeaua Moinești în culmea mai scundă Berzunți (982 m în vârful Măgura). Culmea Preotesele (1.330 m), în sud și Munceii Uture, în est, se dispun transversal, prima în lungul cumpenei de ape Tarcău-Asău, ceilalți ca niște contraforturi, pe dreapta Tazlăului Mare. R e l i e f u l este predominant structural și litologic – culmi longitudinale corespunzând anticlinalelor (Grindușul, cu altitudinile maxime conservate și litologic, Goșmanul) și văi formate pe sinclinale (Tarcăul, Asăul, Tazlăul Sărat ș.a.). Rocile mai dure sau în bancuri groase (gresiile de Kliwa și de Tarcău) contribuie la păstrarea altitudinilor mai mari în Grinduș și Goșmanu (gresia de Tarcău) și în Berzunți (gresia de Kliwa). În schimb, rocile slabe ale cretacicului inferior au dat altitudini modeste, în Muntele Lung, iar faciesurile puțin rezistente ale oligocenului din est au permis rețelei de văi să coboare altitudinea culmilor secundare ale Goșmanului la 800 m –1.000 m. De asemenea, văile unor afluenți viguroși ai Tarcăului și Trotușului au avansat mult la obârșii, încât cumpenele de ape spre bazinele Dămucului și Trotușului sunt foarte sinuoase. Pe seama acelorași faciesuri moi și alternante litologic, s-au amplificat și deplasări în masă de mari proporții, realizând baraje naturale (pe pâraiele Doamna, Calu ș.a.). La 1.200 m – 1.300 m interfluviile montane se înscriu în suprafața de nivelare Mestecăniș.

C l i m a t i c, Munții Tarcăului au temperaturi medii anuale între 60-70 C în ariile marginale, în special la contactul cu depresiunea subcarpatică și 20 C mai sus de 1.500 m. Valoarea medie anuală a precipitațiilor este de aprox. 1.000 mm în partea înaltă și de 600 mm – 650 mm pe văi și pe contactul extern. Influențele climatice continentale se resimt în special pe rama estică, rămasă și în „umbră” de precipitații. Față de dinamica aerului destul de activă în partea înaltă, se produc și inversiuni de temperatură favorizate de frecvența calmului atmosferic, atât pe valea Tarcăului cât și pe valea limitrofă a Trotușului, unde minima absolută a coborât până la -300 C (Brusturoasa).

A p e l e se distribuie într-o rețea relativ densă (în medie 0,49-0,53 km/km2). Ața, Brateș, Bolovăniș, Asău, Nechit, Calul, Iapa ș.a. se orientează către Tarcău, Trotuș și Bistrița. În substratul integral sedimentar și frecvent fisurat se află acvifere importante, unele mineralizate (ape oligominerale, la Tarcău, iodurate, la Calul și Iapa, clorurate, în bazinul Tazlăului Sărat și chiar vitriolice, la Agârcia, Zemeș-Măgirești ș.a., datorate solvirii sulfaților și oxidării unor ape de zăcământ – A.Pricăjan, 1972).

V e g e t a ț i a este predominant forestieră, cu molidișuri în partea înaltă din Grinduș, ca și în aria montană dinspre Dămuc și Valea Rece-Trotuș. În Goșmanul (cu mici excepții, spre valea Tarcăului) se întinde o pădure de amestec fag-ulm-paltin de munte-conifere. Pe versantul estic al Goșmanului sunt și pinete. În Berzunți, condițiile climatice induse de altitudine și poziție sunt favorabile numai pădurii de foioase, cu subetaje de fag, fag-carpen-gorun și gorun, spre ariile depresionare vecine. În extremitatea sud-estică, exprimând specificul termic favorizat de influențele climatice continentale și de foehnizare, este prezent și Fagus thaurica. Pe versatul stâng al pârâului Goșmanul, între 700 m – 1.300 m, se află în regim de rezervație naturală (pe 173 ha) o pădure de amestec, cu fagi și molizi de aprox. 260 ani (înalți de peste 60 m, cu diametre de 1,5 m), ulm, paltin alun, scoruș ș.a. În concordanță cu substratul mineral, condițiile climatice și de vegetație, s o l u r i l e cambice se prezintă ca argiluvisoluri, soluri brune luvice și soluri brune eu-mezobazice, iar cele spodice, ca soluri brune acide și brune podzolice.

A ș e z ă r i l e sunt mai numeroase pe văile limitrofe și pe contactul cu depresiunea subcarpatică, dar există și pe valea Tarcăului, unele fiind formate în legătură cu exploatarea și prelucrarea lemnului. Din oligocenul unității de Vrancea se extrage petrol, în bazinul Tazlăului Sărat și mai ales în interfluviul Asău-Tazlăul Sărat (Piatra Crăpată, Zemeș). Se mai exploatează gresii silicioase și mai ales lemn, care se prelucrează în unitățile de la Tarcău și Comănești. În toate gospodăriile țărănești se cresc animale, iar pe contactul cu ariile depresionare sunt și culturi specifice.

Munții Ciucului sunt cuprinși între valea Trotușului, care-i conturează spre nord-est și nord-vest, în vest domină depresiunea Ciuc iar spre sud se întind până la valea Uzului.

Constituția g e o l o g i c ă diferă față de cea a sectoarelor de fliș situate la nord, prin absența totală a unității de Vrancea, complet acoperită de către cea de Tarcău. Munții au un r e l i e f scund, asemănător celui din M.Stânișoarei, în cel mai înalt vârf – Gura Muntelui, la nord de valea Uzului – ajungând la 1.553 m. Sunt străbătuți de o rețea de văi cu orientare generală de la vest la est, formată de afluenți de pe dreapta ai Trotușului. Văile au depășit la obârșii linia înălțimilor maxime și sunt foarte rar (și numai parțial) adaptate la structură (datorită unui efect de înălțare mai slab al orogenezei valahe), culmile dirijându-se exclusiv de la sud-vest spre nord-est, în contrast puternic cu situația din M.Tarcăului. Cele mai înalte vârfuri sunt susținute de formațiunea de Tarcău (Gura Muntelui, Cărunta – 1.517 m), de unele strate mai dure din formațiunea de Sinaia, sau de gresia de Cotumba din unitatea de Teleajen. În șisturile negre ale unității de Audia a fost sculptată depresiunea de eroziune selectivă de la Poiana Uzului, acum acoperită de apele lacului de acumulare.

În ceea ce privește specificul u m a n i z ă r i i, se remarcă diferențe clare între tipurile de așezări și modul de utilizare a terenului. În partea vestică, locuită și folosită de secuii din depresiunea Ciuc și de pe valea superioară a Trotușului, pădurea de molid a fost defrișată intens, se mai păstrează numai în pâlcuri, iar gospodăriile și hodăile sunt risipite în fânețe. În partea estică, pădurea de amestec a fost păstrată mai mult timp, iar satele nu ies din lungul văilor. În toată aria însă ocupațiile sunt cele tradiționale, cu o pondere mai mare a creșterii animalelor în partea vestică și a exploatării lemnului în cea estică.

Munții Oituzului, în cele mai multe opțiuni sunt considerați ca făcând corp comun cu M.Ciucului, fiind prezentați nediferențiat de aceștia, sub numele de M.Trotușului. În realitate au o personalitate suficient de clară, ceea ce impune prezentarea lor independentă. La nord, valea Uzului îi separă de M.Ciucului, spre nord-est domină depresiunea Comănești, în sud-est valea Oituzului și pasul Oituz îi despart de M.Vrancei, iar spre sud-vest și vest domină alte două sectoare depresionare, Plăieși (Cason) și compartimentul nord-estic al depresiunii Țara Bârsei-Trei Scaune.

Individualitatea geografică a acestor munți se conturează de la nivelul constituției lor g e o l o g i c e, diferită față de cea a sectoarelor precedente al flișului prin dezvoltarea largă a unității de Vrancea, care apare la zi de sub unitatea de Tarcău, în semifereastra Cașin-Oituz (datorită unei înălțări recente mai puternice decât în M.Ciucului). Mai mult, spre deosebire de alte semiferestre ale acestei unități, în M.Oituzului flișul de Vrancea are și sedimentar miocen salifer.

Ca efect m o r f o l o g i c direct al înălțării menționate, rețeaua de văi, deși în ansamblu este tot transversală, prezintă un grad de adaptare la structură mult mai avansat, cu sectoare longitudinale mai mari și mai largi, așa cum este valea Pârâului Roșu, cel mai important afluent de pe dreapta al Uzului, orientată pe o structură sinclinală alcătuită din oligocen friabil. Același efect direcțional longitudinal se constată și la nivelul culmilor, Nemira-Șandru (1.649 m) urmărind pe 15 km axul unui sinclinal înălțat, constituit din gresie masivă de Tarcău, ca o replică litologică mai sudică a Grindușului. La vest și la est culmea centrală este înconjurată de culmi mai scunde, care coboară spre valea Trotușului și spre Țara Bârsei-Trei Scaune. În literatura de specialitate (V.Mihăilescu, 1963) partea superioară a acestor culmi (800 m – 1.000 m) este considerată fragment al suprafeței de nivelare Mestecăniș, în timp ce aria de la 1.300 m – 1.450 m din culmea centrală ar aparține suprafeței miocene Cerbul. Alți geografi (I.Sîrcu, 1971) au considerat că toate culmile periferice se înscriu în suprafața Mestecăniș. Prin modelare selectivă s-au format depresiuni, cea mai importantă fiind Hârja, pe Oituz, sculptată în sedimentarul miocen friabil al unității de Vrancea. Același efect selectiv se constată în sectoarele cu roci dure, în care văile au aspect de defileu, cu versanți abrupți, așa cum este cel de pe cursul inferior al Slănicului. Procesele de versant sunt foarte active, uneori alunecările de teren producând baraje (și lacuri) pe văi (spre exemplu, lacul Bălătău s-a acumulat în spatele unui baraj de alunecare pe Izvorul Negru, un afluent de pe dreapta al Uzului).

Din p ă d u r i l e de conifere, dar mai ales din cele de amestec fag-conifere și din cele de pe versantul estic, de fag și fag-carpen, din bazinul Oituzului și de la confluența Cașin-Oituz se exploatează lemn. Se cresc animale, dar p o p u l a ț i a activă a mai fost antrenată și în exploatările de petrol și gaze de pe valea Slănicului și de gresie de Kliwa (în cariere). La Târgu Ocna se exploatează sare acvitaniană și numeroase izvoare minerale clorurate și sulfatate sunt valorificate terapeutic în stațiunile balneare de la Slănic-Moldova și Târgul Ocna.

Depresiunea Comănești este cea mai importantă arie depresionară și singura de origine tectonică din munții flișului. Este dezvoltată în lungul Trotușului și cuprinsă între culmea Berzunți, la nord-est și M.Ciucului și ai Oituzului, la sud-vest.

Genetic a rezultat din prăbușirea unui sector al flișului din unitățile de Tarcău și de Vrancea, ,în sarmațian, formându-se astfel un golf în care s-au d e p u s sedimente de tip m o l a s ă, de vârstă sarmațiană și meoțiană, după care aria aceasta a fost exondată și ușor cutată.

Pe substratul slab rezistent (nisipuri, argile, gresii) s-a format un r e l i e f deluros, cu altitudini mult mai mici decât cele ale munților din jur (500 m- 550 m pe interfluvii), iar Trotușul și afluenții săi au creat un sistem bogat de terase (7 niveluri, dintre care cele de 10-15 m și 80 m – prima locuită – sunt cele mai dezvoltate, optime pentru culturi și așezări). O problemă mult discutată a reliefului depresiunii a fost cea a genezei înșeuării de la Moinești, interpretată inițial ca vestigiu al unui vechi curs al Trotușului. Constatarea că pietrișurile din șa au caracteristicile modelării marine s-a convenit că aria este un vechi culoar de legătură între golful format prin prăbușirea parțială a flișului și marea sarmatică de la est. Un element morfologic interesant este și tronsonul de defileu (Cireșoaia) prin care, aval de Dofteana, Trotușul ies în depresiunea subcarpatică.

Depresiunea Comănești este dens populată, cu sate foarte mari și numeroase (40 de așezări), situate frecvent pe terase de confluență. Locuitorii practică atât cultura plantelor (porumb, cartof, plante furajere, legume, pomi fructiferi și chiar viță-de-vie, pe parcele mici) și creșterea animalelor, cât și exploatarea unor resurse minerale. Aici se află singurul bazin carbonifer al Moldovei, cu un cărbune brun (2.900 – 6.000 kcal/kg), valorificat în termocentralele de la Comănești și Dărmănești (cu putere de 32 MW și producție anuală maximă de 200.000.000 kw/h energie electrică și 250.000 Gcal energie termică). Lemnul exploatat din pădurile montane învecinate este prelucrat în unitățile de la Comănești (cherestea, plăci fibrolemnoase, placaj, mobilă), Dărmănești și Dofteana. Depresiunea comunică spre exterior pe valea Trotușului și prin șeaua de la Moinești.

Depresiunea Casonului este o arie depresionară de mici dimensiuni, situată între M.Ciucului, în nord, M.Oituzului, în est și M.Bodocului, în sud-vest, fiind drenată integral de pârâul Cason. Este formată prin eroziune selectivă, în ș i s t u r i l e n e g r e ale unității de Audia. R e l i e f u l este deluros, larg ondulat, cu văi largi, adesea înmlăștinite. Prin contrast, rocile paleogene, mai dure, au determinat îngustarea sub forma unui defileu frumos, cu meandre adâncite a văii Casonului, la ieșirea în Țara Bârsei-Trei Scaune. Altitudinea destul de mare pentru o arie depresionară (800 m) și poziția internă induc un c l i m a t aspru, pe fondul unor inversiuni termice frecvente. Este totuși dens p o p u l a t ă, cu sate mari, locuite de secui, antrenați în ocupații tipic montane.

Munții Vrancei domină spre vest Țara Bârsei- Trei Scaune, în lungul unui abrupt de falie, pe linia Brețcu-Covasna. În sud-vest culoarul larg al văii Bâsca Mare îi separă de M.Buzăului. Singura limită mai puți clară este spre sud-est și est, unde Subcarpații Vrancei nu mai au o morfologie depresionară clară și unitară ca în Subcarpații Moldovei. Contactul se poate urmări pe o linie Lopătari-Nereju-Tulnici-Grozești. În nord-vest pasul Oituz și valea Oituzului îi separă de M.Oituzului.

Munții Vrancei sunt constituiți din flișul p a l e o g e n al unităților de Tarcău și de Vrancea, care aflorează în semiferestre mari. În unitatea de Tarcău cele mai reprezentative sunt gresiile eocene de Tarcău, masive, rezistente, frecvent aflate în axele unor anticlinale. În flișul de Vrancea este larg dezvoltat sedimentarul oligocen, mai variat sub aspect litologic(gresie de Kliwa, dar și roci moi – șisturi disodilice, marne bituminoase ș.a.). Ca direcție a structurilor componente, M.Vrancei sunt primul sector al flișului în care configurația marginii continentale a impus schimbarea direcției liniilor structurale, acestea orientându-se aici de la nord spre sud.

O r o g r a f i c, se prezintă ca o culme principală orientată nord-sud, ale cărei altitudini cresc de la sud și de la nord către centru, de la 1.000 m – 1.100 m, până în vârfurile Mușat – 1.503 m, Goru – 1.784 m și Lăcăuți – 1.777 m. Din culmea principală se desprind culmi radiare spre nord-est – Măgura Cașinului (1.165 m, între Oituz și Cașin) și Zboina Neagră (1.350 m, între Cașin și Putna), spre est – Coza (1.629 m, între Putna și Năruja) și Zboina Frumoasă (1.657 m, între Năruja și Zăbala), spre sud-est Furu (1.415 m, între Zăbala, Bâsca Mică și izvoarele Râmnicului Sărat), iar spre est Penteleul (1.772 m, probabil terminația sudică a culmii principale, afectată de tectonică și pe cale de a fi detașată prin eroziune fluvială regresivă). Spre vest, Munceii Brețcului sunt un ansamblu de culmi secundare cu altitudine în jur de 1.000 m, orientate transversal și separate de afluenții de pe stânga ai Râului Negru.

R e l i e f u l s-a format, în cea mai mare parte, prin acțiunea apelor curgătoare din bazinele Trotușului, Putnei și Buzăului care, sub impulsul probabil destul de puternic al mișcărilor de înălțare recente, au atacat flișul fără să fie împiedicate de orientarea liniilor structurale. În cadrul rețelei de văi predomină orientarea transversală, cu scurte tronsoane adaptate la structură (spre exemplu, cursurile superioare ale râurilor Bâsca Mare și Bâsca Mică). Obârșiile râurilor se află dincolo de linia altitudinilor maxime din bazinele respective, ceea ce a indus ipoteza antecedenței rețelei, presupunându-se chiar (N.Orghidan, 1929) că, înainte de formarea în pliocen-pleistocen a depresiunii de prăbușire tectonică Țara Bârsei-Trei Scaune, văile ar fi fost mult mai lungi, râurile având izvoarele undeva mult mai departe spre nord-vest, dar fiind ulterior decapitate prin prăbușirea tectonică menționată și remanierea colectorilor din aria internă. Aceleași procese complexe au produs și captări, așa cum Bâsca Mare ar fi captat cursul superior al Bâscăi Mici. Relieful de eroziune selectivă este determinat frecvent de stratele de gresie eocenă de Tarcău, pe care se păstrează, spre exemplu, culmea Lăcăuți, cu structură de hog-back având abruptul orientat spre est, sau Penteleul, pe structură de sinclinal înălțat. Aceleași efecte morfologice sunt determinate și de gresia oligocenă de Kliwa, care susține Gorul, Zboina Frumoasă ș.a. În general, pe unitatea de Tarcău relieful este mai masiv, mai greoi, în timp ce pe flișul de Vrancea, mai variat litologic, există înălțimi asimetrice, profiluri mai bine conturate, fără ca altitudinile să fie prea mari. La traversarea rocilor dure s-au format defilee, cu secțiune îngustă și trepte în talveg, așa cum este defileul săpat de Bâsca Mare în gresie de Tarcău, la sud-vest de Penteleu. În roci moi au fost sculptate depresiuni de eroziune selectivă, așa cum este cea de la Comandău, în bazinul superior al Bâscăi Mari, unde râul și-a lărgit valea în marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu. Aceleași roci au favorizat și formarea curmăturilor sau a înșeuărilor, cum sunt cele dintre izvoarele Putnei, Zăbalei și Bâscăi Mici. Încă neclară este problema suprafețelor de nivelare, mai numeroase după unele opinii (N.Al.Rădulescu, 1937, A.Nordon, 1931), numai două după altele (I.Sîrcu, 1971), Siriu (Cerbul) la 1.500 m, dominată de vârfurile înalte care ar fi martori de eroziune și Poiana Mărului (Mestecăniș) la 1.000 m – 1.100 m, dezvoltată mai ales în Munceii Brețcului.

Altitudinea modestă și poziția (externă și în apropierea curburii) n-au putut asigura condiții climatice favorabile glaciațiilor cuaternare. În Penteleu există două cuvete naturale cu tinov – Lacul Roșu și lac – Lacul Negru, cărora li s-a atribuit o origine nivală. Cuvetele lor ar putea fi însă generate de alunecări de teren. De altfel, în evoluția actuală a reliefului, alături de eroziunea fluvială, procesele de deplasare în masă sunt cele mai răspândite, ajungându-se frecvent la formarea unor creste de intersecție a versanților și a unui microrelief specific de padine, trepte, valuri ș.a.

Din punct de vedere c l i m a t i c, în M.Vrancei se cumulează deja condiții favorabile unor temperaturi mai mari, valorile medii anuale depășindu-le pe cele din nordul Carpaților Orientali, la altitudini similare (1,40 C la Lăcăuți, 30 C la 1.200 m, 60 C la periferia externă ). Precipitațiile sunt mai bogate pe versantul vestic, unde pot depăși valoarea medie de 1.100 mm, coborând pe versantul estic la 700 mm. Aria munceilor Brețcului este atinsă de inversiunile termice caracteristice în Țara Bârsei-Trei Scaune, ca și depresiunea Comandău, sau unele arii adăpostite de la obârșiile râurilor (spre exemplu la izvoarele Slănicului). Cea mai mare parte a M. Vrancei este acoperită de v e g e t a ț i e forestieră, sub forma unei păduri de amestec molid-fag, cu inversiuni determinate climatic. Molidișuri pure apar doar la altitudini de peste 1.300 m. Pe versantul estic sunt și pinete, plantate. Pe Gorul, Lăcăuți și Penteleu sunt areale mici de jneapăn, vegetația subalpină fiind înlocuită cu pajiști secundare, extinse și pe seama pădurii, pentru pășunat. În depresiunea Comandău și în Penteleu, în sectoare slab drenate, sunt mlaștini oligotrofe, iar pe versantul sud-vestic al Penteleului, spre Bâsca Mare, mlaștinile au caracter eutrof. Pe versantul estic al acestei culmi, între 800 m – 1.300 m, în regim de codru secular se află pădurea Milea-Viforâta (550 ha), cu fagi și molizi de peste 300 – 400 ani și cu arborete de brad, molid și pin de 80 – 100 ani, cu exemplare înalte de 40-50 m și diametre de 0,8-1 m, cu orhidee rare și endemisme, iar în zona Lacului Roșu cu plante carnivore.

Munții Vrancei sunt relativ puțin populați, în contrast puternic cu depresiunile învecinate. Sunt numai câteva a ș e z ă r i de vale, destul de noi, cum este Comandău. Sub aspect economic, după oieritul care a avut o tradiție seculară, exploatarea forestieră a devenit activitatea cea mai intensă, în unele perioade excesivă. Prin replantări pădurea s-a refăcut însă în bună măsură. Creșterea oilor continuă, mai ales de către brețcani și bârsani, care au numeroase stâne în special în Penteleu. În deceniile trecute s-a identificat și un zăcământ de petrol, la Ghelința, azi în exploatare. O rețea de drumuri forestiere și câteva (din ce în ce mai puține) tronsoane de cale ferată îngustă (Covasna-Comandău, până în anii trecuți Cașin-Scutaru), dar mai ales șoseaua Tulnici-Lepșa-Ojdula asigură accesul în munți și traversarea lor. Peisajul culmilor și al văilor, pădurea și fauna bogată de interes cinegetic (urs, cerb, căprior, mistreț ș.a.) constituie un potențial turistic natural deosebit, insuficient susținut însă prin capacități de cazare. Sunt multe case de vânătoare, după aparențe excelent echipate, dar într-un regim de proprietate și de exploatare opac, ca și multe cabane forestiere (numai în Penteleu, spre exemplu, Vadul Oii, Secuiul, Mușa, Fagul Alb, Gura Bâsculița), utile scopului lor dar nestimulative pentru un flux turistic rentabil.

Munții Buzăului sunt situați la sud-vest de M.Vrancei, de care îi despart valea Bâscăi Mari, până la Varlaam și apoi valea Slănicului, până la Lopătari. Spre nord-vest domină cu 600 m – 800 m depresiunea Întorsurii Buzăului, iar spre vest valea superioară a Buzăului, pasul Boncuța, pasul Tabla Buții, valea Telejenelului, până la confluență și valea Teleajenului, până la Măneciu, îi despart de M.Ciucașului. Spre sud-est, contactul cu Subcarpații se poate urmări de la Lopătari, pe la Găvanele, Nehoiu, Chiojdu, Măneciu-Ungureni.

Flișul din substratul g e o l o g i c se încadrează în unitățile de Teleajen, Audia și Tarcău. Dominante în unitățile interne, formațiunile cretacice sunt, cu puține excepții (conglomeratele albiene), puțin rezistente – gresii calcaroase, șisturi argiloase, nisipuri, marnocalcare, argile ș.a. Subordonate în aceste unități și dominante în cea de Tarcău, formațiunile paleogene sunt mai variate ca rezistență, pe lângă roci moi – argile, marno-calcare, marne bituminoase, șisturi disodilice ș.a. existând și roci rezistente – gresia micacee eocenă de Siriu, în unitatea de Audia, gresii eocene de Tarcău și oligocene de Fusaru, în unitatea de Tarcău ș.a.

O r o g r a f i c, la sud-vest de valea superioară a Buzăului, între afluenții săi Crasna și Siriu, se află masivul omonim, cel mai înalt din toată gruparea (1.663 m, în vârful Mălaia). La sud-est de Siriu, Muntiorul este format dintr-o culme semicirculară mai scundă, orientată spre nord-est (Răstoaca – 1.294 m, Muntioru – 1.345 m), închisă parțial de culmea secundară Gherghelău și drenată de obârșia Nehoiului. Din Muntioru, pe sub molasa miocenă din sinclinalul subcarpatic Drajna, se ramifică oblic spre sud-vest „pintenul” de fliș Homorâciu. Pe stânga văii Buzăului, un complex de culmi conturate de afluenții de pe această parte și de pe dreapta ai Bâscăi Mari poartă numele culmii celei mai înalte, Podul Calului. La nord de valea Harțagului, se află culmea Bota (1.288 m), între Harțag, Bâsca Mare, Cașoca și Buzău este Teharăul (1.360 m), între Cașoca, Bâsca Mare, Bâsca Rusilei și Buzău se află Podul Calului (1.439 m), iar la sud de Bâsca Rusilei, Ivănețul (Zboiul – 1.115 m, Arsenie – 1.191 m) este rădăcina „pintenului” de Văleni.

R e l i e f u l M.Buzăului este puternic marcat de specificul structural și litologic al substratului. În orientarea de ansamblu a structurilor principale se menține aceeași direcție generală nord-sud, dar există și structuri (mulate de relief) care conturează curbura maximă, având orientare nord-est – sud-vest. Partea cea mai înaltă, Siriul, este un sinclinal înălțat, cu flancul estic faliat, în bună măsură constituit din gresie eocenă de Siriu. Ambele flancuri sunt abrupte și au caracter cuestiform, cu „colți” pe capetele de strat din roci rezistente (Colții Balei, Colții Bocârnei ș.a.). Aceeași corespondență oro-lito-structurală se remarcă și pe stânga Buzăului, culmile fiind frecvent formate pe anticlinale (cele din Bota – pe conglomerate albiene, pe gresii de Tarcău și de Kliwa, Teharăul, Podul Calului) sau pe sinclinale înălțate (Ivănețul, pe gresii de Fusaru, orientat nord-est – sud-vest), iar văile – pe sinclinale și faciesuri moi sau pe linii de contact petrografic (Harțagul, Cașoca ș.a.). În lungul văilor sectoare înguste (în gresii rezistente), până la forme de defileu (valea Buzăului, pe aproape 20 km, ș.a.), alternează cu lărgiri în faciesuri moi, care favorizează și alunecări de teren masive. Orientarea transversală a văii Buzăului a fost explicată prin antecedență (N.Orghidan, 1929, 1932). Diversitatea litologică stimulează procese de versant foarte variate. Spre exemplu, baza abrupturilor din Siriu este îmbrăcată în grohotișuri mai vechi și mai recente, formate prin dezagregare mecanică, prăbușiri și rostogoliri ale fragmentelor de gresie rezistentă. Pe oligocenul mai moale, de Fusaru, din partea de sud – sud-est a aceleeași culmi, matricea mai moale și sensibilă la apă a favorizat alunecări de teren, trenele de grohotiș fiind înlocuite cu deluvii de alunecare groase. Procesele respective sunt deosebit de frecvente în M.Buzăului, barând adesea văile mai mici (Cașoca a trecut printr-o etapă de baraj prin alunecări simultane de pe ambii versanți), și strangulând chiar valea principală. Multe diferențe morfologice ale văilor se explică și prin diferențele altitudinale ale nivelurilor de bază. Spre exemplu, afluenții de pe stânga ai Buzăului au văi mai evoluate decât cei ai Bâscăi Mari, deși obârșiile tuturor se află în aceeași arie montană, Podul Calului. În același fel, Sibiciul, Bălăneasa, Sărățelul și alte pâraie subcarpatice, au văi mai lungi decât afluenții de pe stânga ai Bâscăi Rusilei, care își au obârșiile în aceeași culme a Ivănețului etc.

Tectonizarea puternică și alcătuirea litologică foarte variată au făcut destul de dificilă aprecierea reliefului ciclic, numărul suprafețelor de nivelare oscilând între cinci (A.Nordon, 1931) și trei (N.Al.Rădulescu, 1937). După aprecieri mai recente (I.Sîrcu, 1971), un nivel la 1.500 m, sub Siriu, ar fi echivalentul suprafeței miocene Cerbul, iar restul masei montane, la altitudinea de aprox. 1.000 m se încadrează în suprafața pliocen-pleistocenă Poiana Mărului.

În cadrul Carpaților Orientali, M.Buzăului exprimă cel mai clar caracterul compozit, de interferență multiplă, al factorilor c l i m a t o g e n i în sectorul de la curbură. În cuprinsul lor, masele de aer de origine atlantică acced practic fără obstacole în partea înaltă, dar în masa montană propriu-zisă efectele lor sunt modificate, în parte prin „penele” de circulație anticiclonală continentală, în parte prin foehnizare catabatică, prin care pe versantul extern se realizează condiții termice și de umiditate similare celor din Subcarpați și uneori chiar din estul Câmpiei Române. Ca reflex direct, densitatea medie a r e ț e l e i  h i d r o g r a f i c e  nu depășește 0,53 km/km2. Râurile au totuși debite destul de mari (Bâsca Mare, la confluență – 6,18 m3/s, Buzăul, la Nehoiu – 19,4 m3/s), realizate și printr-o alimentare subterană destul de bogată, asigurată de volume importante de apă infiltrate în gresiile paleogene fisurate, în șisturi negre etc. Pentru valorificarea acestui potențial hidroenergetic, pe valea Buzăului, la Siriu și Cireșu s-au construit două baraje, centralele de la Nehoiașu și Surduc urmând să aibă o putere instalată de 208 MW și – respectiv – 20 MW ( Gr.Pop, 1996). În relație cu gresia de Tarcău și cu unele fracturi profunde, la Siriu apele subterane au caracter oligomineral (sulfuros, datorită unor concrețiuni piritoase), mezotermal (300 C), fiind și parțial arteziene (A.Pricăjan, 1972). În Știubeiul Burlacului, la Nehoiaș, izvorul are același tip de mineralizare. Între apele de suprafață, sunt destul de frecvente lacurile de alunecare (chiar dacă au, în majoritate, un caracter temporar). Așa s-au format (și s-au scurs apoi) lacuri pe Cașoca (în 1969), pe Harțag, pe Bâsca ș.a. În Siriu, pe ariile slab drenate din partea înaltă sunt ape stagnante, la 1.405 m aflându-se și Lacul Vulturilor.

În evoluție naturală, v e g e t a ț i a a fost inițial integral forestieră, fiind constituită din păduri de amestec fag-conifere. Pe culmile mai scunde și situate pe latura externă (Muntiorul și Ivănețul), sunt caracteristice făgetele și pădurile de amestec fag-gorun, iar pe versantul extern, spre contactul cu Subcarpații, domină gorunul. În lungul văilor și pe plaiurile înalte pădurea a fost poienită și înlocuită cu pajiști secundare, pentru pășunat.

A ș e z ă r i l e cele mai numeroase sunt pe contactul cu Subcarpații , dar nu lipsesc nici pe văi, ale căror terase sunt siturile exclusive în aria montană propriu-zisă (Crasna, Gura Siriului, Lunca Jariștei, Siriu, Lunca Priporului, Nehoiu ș.a., unele provenite din așezări sezoniere pentru exploatarea și prelucrarea lemnului –Crasna, Gura Siriului ș.a.). Ceva mai rare sunt numai în sectorul îngust, de chei. În general sunt răsfirate, cu tendințe de adunare la confluențe adesea fiind mult alungite (spre exemplu, Gura Teghii de pe Bâsca Rusilei, pe aproape 9 km). Pe versanții externi ai Muntiorului și Ivănețului satele au tendințe de risipire, atât pe fondul unui bilanț natural relativ susținut până în perioada contemporană, cât și ca efect al favorabilității climatice a versanților externi, din ce în ce mai despăduriți și care se pretează astfel la utilizări diversificate. În M.Buzăului se exploatează mult lemn și se cresc animale, în special oi, numărul stânelor fiind însă într-o descreștere severă (de la peste 100 la începutul secolului trecut, la mai puțin de 25 în anii optzeci ai aceluiași secol). Culturi sunt puține, numai pe văi, dar sunt destul de răspândite livezile de prun. Există un singur oraș, Nehoiu, specializat în industrializarea lemnului și o mică stațiune balneară, la Siriu. Capacitățile de cazare asigurate astfel sunt total insuficiente pentru organizarea unei activități turistice pe măsura potențialului natural și antropo-cultural real. Datelor naturale utile în acest sens (peisajul din partea înaltă a Siriului, sectoarele de chei de pe văi, pădurile, vînatul etc.) și elementelor etno-floclorice de la Nehoiu, etc. li s-a adăugat în deceniul trecut o descoperire excepțională. Pe contactul culmii Ivănețu cu Subcarpații, în perimetrul Aluniș-Nucu-Brăiești se află un complex rupestru, în parte laic, în parte religios, cu 29 de încăperi – adăposturi precreștine, lăcașuri paleocreștine (sec. III-IV) și medievale, cu sgrafitti etc. Valorificarea întregului potențial ar fi cu atât mai înlesnită cu cât există posibilități de relație, pe șosea transcarpatică (și parțial pe calea ferată) în lungul văii Buzăului, până în anii din urmă pe cale ferată îngustă spre Comandău etc.

Depresiunea Întorsura Buzăului este internă, situată între M.Buzăului și M. Întorsurii Buzăului. Considerată inițial de origine tectonică, este formată în realitate prin eroziune, fiind sculptată de Buzău și afluenții săi din cursul superior, în sedimentarul cretacic friabil al flișului unității de Teleajen (gresia curbicorticală). Este o depresiune înaltă, situată la 800 m altitudine absolută, semănând destul de mult cu depresiunea Casonului, dar fiind ceva mai largă. Este constituită din șesul Buzăului și terasele sale inferioare, având aspectul unei mici câmpii intramontane. Închiderea ei între munți favorizează inversiuni termice care generează valori minime severe în timpul iernii. Depresiunea este bine populată, cu sate numeroase, unele fiind formate prin permanentizarea așezărilor de lucrători la pădure (spre exemplu, Zăbrătău, Barcani, Sita Buzăului, Acriș ș.a.). Populația este integral românească. Ocupațiile sunt cele tipic montane – creșterea animalelor, exploatarea lemnului, puține culturi de cartof și plante furajere. Prelucrarea industrială a lemnului i-a adus așezării principale – Întorsura Buzăului – statutul urban în perioada contemporană. Un element excepțional de important pentru evoluția acestui oraș și pentru vitalizarea întregii depresiuni ar putea să fie completarea tronsonului de cale ferată din depresiune până la Nehoiaș.

Munții Întorsurii Buzăului (Clăbucetele Întorsurii sau Munceii Teliului) sunt un grup de munți mici situați între Țara Bârsei-Trei Scaune, în nord-vest, depresiunea Întorsurii Buzăului, în sud-est, valea Tărlungului, în sud-vest și valea Zagonului, în est. O r o g r a f i c, culmi monotone – Călan, Ghilcoș, Blidaru ș.a. – înalte de aprox. 1.000 m (cu altitudinea maximă de 1.222 m, în vârful Pilișca) își datorează altitudinea modestă constituției g e o l o g i c e de fliș din unitățile de Ceahlău și Teleajen, reprezentate prin litofaciesurile lor cele mai puțin rezistente (marno-calcare, șisturi marnoase, marne nisipoase și strate subțiri de gresii calcaroase, bituminoase, micacee ș.a., în unitatea de Ceahlău, șisturi argiloase negre, gresii calcaroase curbicorticale, argile, gresii marnoase , marnocalcare ș.a., în unitatea de Teleajen). Pe acest fond litologic puțin rezistent, raporturile de șariaj vest-est ale celor două unități (flișul de Teleajen aflorează în semifereastra tectonică de pe valea Teliului) n-au putut accentua altitudinea r e l i e f u l u i montan, afectat și de efectul prăbușirii tectonice de la sfârșitul pliocenului și începutul cuaternarului care a creat depresiunea internă Bârsa-Trei Scaune. Sub influența acelorași fenomene și al subsidenței încă active în partea centrală a acestei depresiuni, văile au evoluat exclusiv transversal (nord-vest – sud-est) față de structurile flișului. Munceii rezultați sunt deosebit de accesibili, atât prin altitudine cât și prin aspectul plan al culmilor, motivându-se astfel și frecvența oronimelor care semnalează curmături și plaiuri („dealuri”) bune pentru pășuni (Predeal, Dealul Cocanilor ș.a.). Plaiurile respective se încadrează în suprafața de nivelare Mestecăniș (prezentă la altitudini similare și în alte arii vecine, de fliș – spre exemplu în munceii Brețcului ș.a., sau cristalino-mezozoice – M.Perșani, M.Bârsei ș.a.). În condiții c l i m a t i c e generoase sub aspectul precipitațiilor, ca și al temperaturii permise de altitudinea lor redusă, (valori medii de aproape 1.000 mm și 60 C-70 C), culmile conturate de r â u r i (Zagon, Dobârlău, Teliu, Budila ș.a.) sunt acoperite aproape integral (cu excepția pajiștilor secundare) de o pădure de foioase cu fag și gorun spre culmi și spre depresiunea Întorsurii Buzăului, gorun spre Țara Bârsei-Trei Scaune. A ș e z ă r i l e se află pe văi, la contactul cu ariile depresionare vecine, putând fi considerate într-o linie transcarpatică de sate, deoarece Munceii Întorsurii nu au reprezentat un obstacol pentru legătura dintre Țara Bârsei-Trei Scaune și valea Buzăului. Încă din perioada interbelică au fost străbătuți de tunelul feroviar Teliu, unul dintre cele mai lungi din țară.

Munții Ciucașului se află la vest de M.Buzăului (contactul putându-se urmări pe Buzăul superior, prin pasurile Boncuța și Tabla Buții, pe Telejenel și Teleajen, până la Măneciu). Spre nord-vest, un culoar de văi urmat de Dălghiu, afluent al Buzăului, și de Tărlung îi separă de M.Întorsurii Buzăului, în vest valea Doftanei (prahovene), pasul Predeluș și valea Doftanei (bârsane) îi despart de M.Baiului iar în sud domină depresiunile subcarpatice, între Măneciu-Ungureni și (nord de ) Brebu, pe valea Doftanei.

În substratul lor g e o l o g i c flișul intern al unităților de Ceahlău și Teleajen este dominant, cel de Audia fiind subordonat. Litofaciesurilor predominant slab rezistente din ariile învecinate de fliș li se adaugă însă, cu o dezvoltare largă, gresiile și conglomeratele masive albiene (500 m – 700 m, stratele de Ceahlău-Zăganu), constituite din elemente dure, de șisturi cristaline (gnaise oculare, gnaise granitice, micașisturi, cuarțite ș.a.) și klippe de calcar, deosebit de rezistente. Chiar dacă în partea sudică aceste strate se prezintă într-o variantă litofacială predominant grezoasă micacee și de fliș curbicortical (strate de Bobu) prezența lor are consecințe morfologice deosebite.

Structural, aceste formațiuni sunt depuse în două sinclinale înălțate, formând r e l i e f u l cel mai înalt, în nord-est masivul Ciucaș (1.954 m) – Zăganu (1.883 m) iar în partea centrală masivul Grohotiș (1.767 m), între care se află șeaua Bratocea. Din aceste două masive se dirijează divergent culmi secundare, mai scunde (1.000 m-1.300 m), sculptate în depozite cretacice mai puțin rezistente, îndeosebi din unitatea de Teleajen. Aceste culmi ocupă o arie destul de întinsă în partea sud-sud-vestică (M.Craiu-Bădila), făcând o trecere morfologică gradată spre înălțimile subcarpatice vecine. Ca și în Ceahlău, masivele înalte au un relief interesant, cu numeroase forme de dezagregare a conglomeratelor, mai semețe, mai ascuțite pe conglomeratele calcaroase – colți, piramide, coloane, turnuri, ciuperci, un „sfinx” (al Bratocei) ș.a., mai rotunjite, cu aspect de cupolă pe conglomerate cuarțitice. Stâncile cu forme bizare, uneori cu înfățișare de turmă în popas poartă numele locale de țigăi (țiglăi) – Țigăile Mari, Țigăile Mici. În Ciucaș nu se repetă însă platourile structurale întinse din Ceahlău, probabil datorită unei cutări mai strânse în axul celor două sinclinale, cu o înclinare mai accentuată a stratelor rezistente. La trecerea prin conglomerate, valea superioară a Teleajenului este îngustă, cu aspect de chei prăpăstioase. Aval se lărgește însă, creându-se o tipică depresiune de eroziune selectivă (Cheia), săpată în marne și marnocalcare. Suprafața de nivelare miocenă Siriu (Șețu, Cerbul) este semnalată la 1.500 m, iar partea înaltă a culmilor mai scunde (la 1.000 m – 1.300 m ) se înscrie în suprafața Mestecăniș. Fără să fie definitiv clarificată, problema morfologiei glaciare nu se poate argumenta prin forme specifice, deși altitudinea maximă ar fi putut să înscrie masivele înalte în aria de îngheț cuaternar peren. Absența urmelor clare s-ar putea explica fie printr-o cantitate insuficientă de precipitații solide, datorită poziției morfo-climatice, fie printr-un efect destructiv și convergent morfologic al proceselor periglaciare, deosebit de active și azi. Acestora li se datorează acumularea unor trene groase de groase de grohotișuri (numai parțial stabilizate) la baza abrupturilor.

Sub aspect c l i m a t i c, precipitațiile sunt mai bogate decât în M.Buzăului și M.Vrancei, ajungând la 1.200 mm/an. R â u r i l e nu sunt însă mai dense (0,46 km/km2), dar debitele au permis amenajarea complexă din bazinul Doftanei (Paltinu), acumularea din amont de confluența Teleajen-Telejenel (Măneciu). V e g e t a ț i a este destul de asemănătoare celei din ariile menționate, pădurile de fag urcând destul de mult, până la 1.300 m, iar coniferelor revenindu-le un areal relativ restrâns (cu o pondere a zadei care amintește de pădurea din Ceahlău). Jnepenișurile și pajiștile subalpine sunt însă mai dezvoltate decât în M.Vrancei și M.Buzăului.

Văile în general înguste și arealele restrânse care se pretează la culturi au făcut ca p o p u l a r e a să fie modestă. În secolele trecute mai multe sate erau pe valea limitrofă a Doftanei (Secăria, Teșila, Trăisteni) pe Teleajen aflându-se doar două mânăstiri, Suzana și Cheia. Dezvoltarea turismului, stimulat de peisajul natural deosebit de atrăgător și de deschiderea drumului transcarpatic prin pasul Bratocea (cu fluidizarea accesului dinspre capitală spre Brașov, prin evitarea culoarului aglomerat Prahova-Timiș), au făcut ca în jurul celor două mânăstiri să se formeze stațiuni climatice și de hidroterapie (ape sulfuroase-sulfatate la Cheia), ca și pentru sporturi de iarnă, foarte solicitate, cea de la Suzana specializându-se în tabere pentru copii. O altă stațiune s-a dezvoltat la Babarunca, pe cursul superior al Tărlungului, cu fluxuri de sfârșit de săptămână din Brașov, pentru care alte stațiuni din Bucegi și M.Bârsei sunt prea aglomerate, cel puțin în sezoanele turistice de vârf. Este de asemenea menționabilă amenajarea, într-o galerie din M.Roșu (în masivul Zăganu), a observatorului seismic național, ținându-se seama de sensibilitatea seismică maximă din sectorul de curbură, ca și de favorabilitatea substratului geologic pentru amenajări subterane durabile.

Munții Baiului (Gârbovei) sunt situați la vest de M. Ciucașului, de cele două Doftane și pasul Predeluș. În vest și nord-vest se învecinează cu M.Bucegi și cu M.Bârsei (M.Piatra Mare), limita putându-se urmări pe valea Gârcinului (afluent al Tărlungului) și, în linii generale, pe valea Prahovei. În realitate, substratul g e o l o g i c de fliș intern (argilo-marnos, calcarenitic, marno-argilos și mai rar greso-conglomeratic) se continuă până în bazinul Dâmboviței și, cel puțin până la văile Ialomiței și Ialomicioarei contribuie la formarea unui relief specific. Astfel, o r o g r a f i c, la est de valea Prahovei se află culmea prinicipală, Baiul (Gârbova-Baiul), care depășește (sau se menține aproape de)altitudinea absolută de 1.900 m (Neamțul, 1.923 m și Baiul Mare, 1.895 m). Spre vest se află un ansamblu de culmi secundare, cu altitudine de 1.300 m – 1.600 m, situate atât pe stânga Prahovei (separate de Azuga și afluenții săi – Culmea Cocoșului, Clăbucetul Taurului, Zamura, Culmea Câinelui ș.a.), cât și pe dreapta acestei văi (Diham, 1.589 m și Gurguiatu, 1.339 m, situat între Prahova și Ialomicioara și separat de Bucegi prin pasul Sinaia (1.190 m).

Liniile principale ale r e l i e f u l u i sunt orientate longitudinal (NNE-SSV), atât la nivelul culmii (anticlinale) înalte cât și la nivelul văilor superioare ale Prahovei și Doftanei, conform direcției structurilor flișului. Doar culmile secundare de pe stânga Prahovei și văile câtorva afluenți mici ai Azugăi sunt orientate transversal, ca și valea Prahovei aval de Sinaia, până la Comarnic (unde iese din munți). În contrast puternic cu lărgirea din amont a văii, între Predeal și Sinaia (mică depresiune însoțită de terase pe ambele părți), acest sector îngust are caracter de defileu (defileul de la Posada). El secționează masa stratelor de Sinaia, între culmea principală a M.Baiului și Gurguiatu. Aspra genezei sale au fost emise opinii diferite, unele (G.Vâlsan, 1940) optând pentru captarea unei Prahove ialomițene (montane) de către o Prahovă din Subcarpați, mai viguroasă, ca urmare a nivelului de bază mult mai coborât. Altele (I.Sârcu, 1971) consideră că diferențele morfologice au o motivație litologică (în realitate același fliș puțin rezistent aflându-se în substratul ambelor sectoare). În fine, s-a presupus și efectul unei înălțări recente deosebit de puternice, atât în culmea principală (care depășește 1.900 m, deși nu este susținută de roci rezistente) cât și în sectorul de la Comarnic (Al.Roșu, 1971). Nici această ultimă opinie, în sine plauzibilă, nu se confirmă însă pe teren, unde terasele Prahovei nu prezintă deformări pozitive în defileu, problema rămânând încă neclarificată. În ceea ce privește relieful ciclic, este semnalat (Valeria Velcea, 1964) nivelul miocen, bine dezvoltat la 1.600 m în bazinele Azugăi și Doftanei și dominat de martorii de eroziune pe care îi reprezintă vârfurile din culmea principală. Pe latura sudică, la 1.000 m – 1.200 m se conturează clar nivelul cel mai recent, Poiana Mărului (Predeal sau suprafața Clăbucetelor, I.Sîrcu, 1971), care pătrunde printre culmi sub forma unor culoare suspendate în care s-a adâncit actuala rețea de văi.

Condițiile c l i m a t i c e și rețeaua de a p e sunt asemănătoare celor din M.Ciucașului, cel puțin partea înaltă a culmii principale primind influențe atlantice pe care M.Bârsei (Postăvarul) nu le pot diminua. În același timp, culmile vestice, mai scunde, resimt atât vecinătatea imediată (cu efect dinamic catabatic) a Masivului.Bucegi, cât și frecvența inversiunilor termice din lungul văii Prahovei. Sub precipitații medii anuale care depășesc 1.200 mm, dar probabil și pe fondul predominanței unor litofaciesuri mai favorabile șiroirii decât infiltrației, rețeaua de râuri este mai densă (0,53 km/km2) decât în M.Ciucaș. Prezența unor cristale de pirită diseminate în rocile flișului a produs (oligo-)mineralizări sulfuroase și sulfatate ale apelor subterane (Azuga, Predeal, Sinaia, Bușteni). P ă d u r e a are aceeași distribuție altitudinală, dar cu o pondere mai redusă a elementelor calcifile și cu inversiuni de vegetație spre valea Prahovei.

Sub aspectul u m a n i z ă r i i, latura vestică (cea mai dens populată și cea mai activă) este polarizată de valea Prahovei. În cea mai mare parte, materia primă (animalieră, lemn, roci de construcție) și forța de muncă sunt implicate în activitățile de prelucrare industrială și de turism organizate în lungul văii și în aria montană înconjurătoare, animată de către acest ax : industria lânii, a sticlei și a berii (Azuga), industria celulozei și hârtiei, inițiată din 1882 (Bușteni), industria cimentului și a varului (Comarnic), industria produselor de mecanică fină, precedată de producerea sârmei și șuruburilor (Sinaia), turismul practicat pe toată valea și beneficiind de amenajări atractive (cabane, hoteluri alpine, instalații pentru sporturi de iarnă, echipamente de teletransport, racord la rețele utilitare).

Munții Baraoltului și Munții Bodocului sunt două arii montane separate de restul munților flișului datorită scufundării tectonice care a generat depresiunea Bârsa-Trei Scaune. Ambele au un contur alungit pe direcția N-S și sunt separate de golful Șesul Frumos (V.Mihăilescu, 1963) al depresiunii, în lungul căruia curge Oltul, conturând pe trei laturi M.Baraoltului. Spre est, M.Bodocului domină valea și depresiunea Casonului, iar spre nord Valea Roșie (afluent de pe stânga al Oltului) îi separă de extremitatea sud-estică a M.Harghita (M.Ciomat). Spre același masiv al Harghitei, M.Baraoltului se opresc la pasul Hatod (710 m). O r o g r a f i c se prezintă ca niște munți mărunți, cu altitudinea maximă în M.Bodoc (1.241 m în vârful Omeagu) și mai redusă în M.Baraolt (1.017 m în vârful Gurgău). Culmile secundare se mențin în general la 900 m – 1.000 m (Bărbat, Arcoș ș.a., în M.Baraolt, Bordeiu, Ciomagu, Mioara Mare, Ticoș ș.a., în M.Bodoc).

Substratul g e o l o g i c est constituit din flișul unităților de Ceahlău și de Teleajen, reprezentat în general prin rocile slab rezistente caracteristice în toate ariile analizate anterior, dar prezentând și unele particularități. Spre exemplu, în unitatea de Ceahlău, la contactul stratelor de Sinaia și Bistra se află un litofacies greso-bituminos și marnos (flișul de Sânmartin, în M.Bodoc), la marginea vestică a unității de Ceahlău contactul respectiv este marcat printr-un litofacies grosier, cu blocuri (în sud-vestul M.Baraolt). În restul ariei montane, în partea superioară a unității de Ceahlău alternează conglomerate, gresii, marnocalcare, marne și argile, flișul de Teleajen având aceeași dominantă grezo-curbicorticală din ceilalți munți. Nici unul dintre complexele litologice prezentate și nici structurile cutate (cute-solz) în care apar n-au opus rezistență față de modelarea externă și n-au condiționat forme de r e l i e f deosebite. Afluenții tineri ai Oltului și Râului Negru și-au sculptat văi adânci, transversale, orientate spre vest sau spre est, cu versanți puternic înclinați, având caracter de abrupturi tectonice spre depresiune), asemănătoare celor din M.Perșani. În raporturile cu structura substratului, numai cele două culmi principale și câteva văi din nordul M.Bodoc, în bazinul Casonului, sunt longitudinale. Deosebit de activ a fost pârâul Aita, care și-a împins obârșiile până în nord-estul golfului depresionar Baraolt, dincolo de care a separat un grup de muncei cu altitudinea maximă de 824 m. Interfluviile sunt plane sau foarte larg ondulate, înscriindu-se în suprafața de nivelare pliocen-pleistocenă Poiana Mărului, la 900 m – 1.000 m. C l i m a este moderată, cu medii termice de 60 C – 80 C și precipitații bogate, aduse prin circulația atlantică. Ca urmare, deși r â u r i l e sunt mici, rețeaua este destul de densă (0,65 – 0,75 km/km2). Apele subterane au mineralizarea carbogazoasă specifică în aureola mofetică a catenei vulcanice, pe fond hidrochimic uneori feruginos, sulfatat sau clorurat. Pădurea, bine păstrată (grad de împădurire peste 80%), este reprezentată predominant prin făgete, iar în ariile marginale prin amestecul fag-gorun.

A ș e z ă r i l e sunt situate mai ales pe versanții externi, la contactul cu aria depresionară. Rareori au avansat pe unele văi mai largi din interior (spre exemplu, în partea de sud a M.Baraolt). Populația este majoritar secuiască. Ocupațiile tradițional montane – exploatarea și prelucrarea meșteșugărească a lemnului, creșterea animalelor și chiar cultura pomilor (meri) pe versanții sudici – sunt devansate de valorificarea apelor minerale, deși – cu excepția Tușnadului – stațiunile balneare sunt modeste, echipate pentru fluxuri locale de mici dimensiuni (Malnaș-Băi, Bodoc, Balvanyos (Bolovăniș), Turia, Șugaș.

2.1.5.3.  Munții vulcanici

F o r m a r e a catenei vulcanice neogene Oaș – Harghita a fost sincronă cutărilor flișului de pe latura estică a Carpaților Orientali, tectogeneza miocenă care a pus în loc moldavidele antrenând și un mag matism intens, pe latura internă a regiunii. Acesta s-a desfășurat în etape, de la începutul miocenului până în pleistocenul mediu. Deoarece vulcanismul prin care s-au format munții este unul tipic de subducție iar subducția căreia i se datorează întreaga regiune a Carpaților Orientali continuă (așa cum demonstrează seismicitatea puternică din sectorul vrâncean), este foarte probabil ca și evoluția catenei vulcanice să continue. De altfel manifestările vulcanice secundare (postvulcanice) sunt foarte active (emanațiile de gaze în aureola mofetică) iar în derularea fenomenelor vulcanice s-au succedat, așa cum demonstrează studiile petrografice, întreruperi mult mai îndelungate decât cele câteva sute de mii de ani care s-au scurs de la ultimele erupții. Primele manifestări magmatice s-au produs în partea centrală a catenei de azi (M.Țibleș-Bârgău), având un caracter tipic subvulcanic. Din badenian ele s-au propagat spre nord-vest, în segmentul Oaș-Gutâi, iar din sarmațian și spre sud-est, în segmentul Călimani-Gurghiu-Harghita, care este astfel cel mai recent. În conformitate cu tipul de procese și fenomene generatoare, ca și cu vârsta  c o m p l e x e l o r  m o r f o l o g i c e rezultate, acestea prezintă aspecte destul de diferite, care variază de la ansambluri structurale (subvulcanice) reziduale până la ansambluri complexe de aparate vulcanice subaeriene, relieful cel mai bine păstrat aflându-se, desigur, în segmentul sud-estic, cu altitudine maximă (2.102 m în caldeira Călimanilor). Formarea catenei vulcanice a redus mult suprafața depresiunii intracarpatice a Transilvaniei, din care au fost separate o serie de depresiuni de baraj, care în pliocen-cuaternar au fost colmatate cu material terigen aluvio-proluvial. În felul acesta s-a format cea mai mare parte din ulucul depresionar central  al Carpaților  Orientali. Diferențierile  de vârstă, și  specific genetic,  morfologie, altitudine, pozițielatitudinală și consecințele acestora la nivelul r e s u r s e l o r m i ne r a l e, condițiilor c l i m a t i c e, reliefului, u m a n i z ă r i i , u t i l i z ă r i i t e r e n u r i l o r etc., conturează segmentele Oaș-Gutâi, Țibleș-Bârgău și Călimani-Harghita.

Munții Oaș-Gutâi sunt cuprinși între depresiunea (Țara) Maramureșului, în nord-est și depresiunea Panonică (Câmpia Someșului și depresiunea Baia-Mare), în sud-vest, spre ambele terminându-se prin abrupturi de peste 400 m. În est, înșeuarea dintre vârfurile Neteda și Văratic, la izvoarele Lăpușului, îi separă de M.Țibleșului.

V u l c a n i s m u l care i-a generat a avut o evoluție complicată, desfășurată în trei cicluri magmatice. În primul, badenian, o formațiune vulcanogen-sedimentară, predominant riolitică s-a acumulat în mediu marin, așa cum demonstrează aflorimentele de la Orașul Nou, în vestul M.Oaș. În doilea ciclu (sarmațian-meoțian), când au fost puse în loc, în condiții subaeriene, lave andezitice și dacitice, o mineralogeneză specifică a produs mineralizații polimetalice bogate. În ciclul al treilea (ponțian-dacian), efuziile andezitice caracteristice n-au mai produs mineralizații. Atât formațiunea vulcanogen-sedimentară cât și lavele acoperă un substrat sedimentar (paleogen-miocen-pliocen), în mare parte cutat, comun nordului Depresiunii Transilvaniei și Țării Maramureșului. Între fazele eruptive s-au scurs perioade apreciabile de timp, în care aparatele vulcanice mai vechi au fost parțial erodate, iar fragmentele rămase au fost acoperite (parțial sau total) de lave mai noi. A rezultat astfel o structură destul de complicată a munților.

Cele mai bine păstrate forme de r e l i e f vulcanic sunt cele create de erupțiile mai recente, pliocen-superioare. De atunci datează cele două caldeire, destul de scunde (nu depășesc 1.292 m) și slab marcate, Săpânța, în nord, cu un diametru de peste 6 km, drenată spre Tisa de râul Săpânța și Mara, cu o formă alungită est-vest și dimensiuni de 4/8 km, drenată spre Iza de râul Mara. În morfologie, forma cea mai caracteristică este un platou vulcanic, destul de monoton, cu altitudine mai mică în nord-vest, în M.Oașului (824 m în vârful Piatra Vîscului) și mai accentuată în sud-est, în M.Gutâiului, care încep la est de pasul Huta (1.443 m în M.Gutin). Platoul este secționat de văi adânci, uneori cu aspect de defileu (defileul Tătarului, pe Valea Runcului, în Gutâi), cu versanții puternic înclinați. Uneori apele au îndepărtat complet cuvertura vulcanică, ajungând până la substratul sedimentar și formând mici depresiuni de eroziune, ca depresiunea Firiza (unde aflorează paleogenul) și Chiuzbaia (în care aflorează ponțianul). Platoul este dominat de o serie de înălțimi care au fost interpretate ca forme de relief vulcanic rezidual – fragmente de conuri, necks, dykes etc. Astfel, cele mai înalte vârfuri sunt considerate vechi mulaje ale coșurilor vulcanice (necks) – Gutinul, Ignișul (1.307 m). Un excepțional dyke degajat prin eroziune este Creasta Cocoșului (1.428 m). Alte forme de pe platou sunt negative, prezentându-se ca niște cratere mici, de explozie (maar), parțial colmatate și adăpostind mlaștini. În alte câteva forme negative de pe versanții din jurul Gutinului se află mici lacuri (iezere) – Iezerul Mare, Iezerul Mic, Tăul lui Dumitru ș.a., interpretate ca periglaciare (Posea Gr, 1962), dar în geneza cărora nu sunt excluse nici procese de alunecare.

C l i m a este umedă și relativ caldă, datorită poziției vestice și altitudinilor mici. Temperaturile medii anuale se mențin între 40C – 60C, iar precipitațiile medii au valori de 1.200 mm – 1.400 m, care se regăsesc în debitele r â u r i l o r, frecvent destul de mari, uneori producând inundații, fie în aria intramontană (în depresiunea Oașului), fie în ariile limitrofe (Câmpia Someșului, depresiunea Baia Mare). Pentru regularizarea acestor debite (și pentru alte utilizări) au fost amenajate lacurile de la Călinești, Firiza ș.a. În condițiile climatice menționate, v e g e t a ț i a forestieră este dominată de foioase (fag), mai sus de 1.100 m apărând și păduri de amestec fag-conifere. Molidișurile pure sunt foarte rare (spre exemplu pe Gutin), provenind, se pare, din plantații. În schimb, pe versanții sudici și vestici, spre depresiunea Baia Mare și Câmpia Someșului, sunt caracteristice pădurile de gorun și chiar de stejar pedunculat. În acest sector este prezent și cel mai nordic arboret de castan comestibil din țară (plantat, dar în mod clar favorizat de blândețea condițiilor climatice).

Pe lângă exploatarea forestieră și creșterea animalelor, o intensă activitate de extracție și prelucrare industrială este determinată de faptul că M.Oaș-Gutâi sunt zona cu cele mai bogate zăcăminte de sulfuri polimetalice din țară, cărora li se adaugă și filoane auro-argintifere (de importanță mai redusă față de cele din M.Apuseni). Cele mai ample exploatări (sulfuri de Pb, Zn, Cu) se fac la Nistru, Ilba și Hondol (nord-vest de Baia Mare), la Herja, Baia-Sprie, Cavnic și Strâmbu-Băiuț (pe versantul sud-vestic al Gutinului). Dintre zăcămintele auro-argintifere, mai importante sunt cele exploatate la Săsar, Șuior și Jereapăn. La Baia-Sprie și Tăuții-de-Sus sunt flotații, iar la Ferneziu se rafinează Pb. Mineralizarea carbo-gazoasă a apelor din aureola mofetică se combină cu ioni de cloruri, sulfați ș.a. (spre exemplu izvoarele de la băile Turț, în M.Oașului ș.a.). Probleme destul de dificile în exploatarea și valorificarea apelor din sectorul de contact cu depresiunea Baia Mare (ca și în ceea ce privește calitatea aerului) sunt determinate de poluarea industrială avansată.

Depresiunea (Țara) Oașului se află între M.Oașului, în nord-vest și M.Gutâiului, în sud-est, comunicând în nord-est cu Țara Maramureșului, prin pasul Huta și cu Câmpia Someșului, prin „porțile” deschise de cele două râuri oșene – Tur (poarta de la Călinești) și Talna (poarta de la Orașul Nou). G e n e t i c, este o depresiune de natură erozivă, creată de Tur și Talna, prin îndepărtarea cuverturii celei mai recente, de lave pliocene (probabil mai subțire în acest sector) și prin scoaterea la zi a unor sedimente friabile sarmațiene și panoniene (în special nisipuri și marno-argile, foarte asemănătoare celor din Dealurile Vestice). Această evoluție epigenetică este dovedită și de martorii de eroziune formați din material vulcanic (Belavara, Măguricea), prezenți în partea central-vestică a depresiunii.

În depozitele sedimentare apele mai întâi au sculptat iar ulterior au acumulat în partea centrală, creând un r e l i e f amfiteatric, cu dispunere concentrică pe trei niveluri. Cel mai înalt, cu înclinare mai accentuată spre interior, cu aspect colinar și chiar deluros, interpretat ca un piemont de eroziune, a fost modelat atât în sedimentar cât și în formațiunea vulcanogen-sedimentară. Al doilea nivel, cel mai larg, este format dintr-un ansamblu de glacisuri de acumulare piemontană, foarte asemănătoare celor din Țara Făgărașului. În partea centrală a depresiunii, nivelul cel mai coborât este constituit din luncile largi ale râurilor Tur și Talna, care indică o subsidență recentă și activă (cu drenaj deficitar și freatic aproape de suprafață), asemănătoare celei din Câmpia vecină a Someșului și aflată la aceeași altitudine mică (200 m).

În Țara Oașului c l i m a este temperată, de nuanță central-europeană, blândă și umedă, cu precipitații bogate (750 mm – 900 mm/an). Umiditatea excedentară a creat în zona joasă și mlaștini, azi în majoritate drenate, iar amenajările menționate au permis controlul debitelor celor două râuri principale. În condiții naturale, depresiunea se situează la nivelul p ă d u r i i de gorun, pe alocuri în amestec cu stejarul, dar pădurea a fost aproape complet îndepărtată, rămânând sub forma unor pâlcuri sau arbori izolați, cu aspect de parc.

U m a n i z a r e a este extrem de veche și de o remarcabilă continuitate, cu valori mari ale densității populației și un bilanț natural permanent pozitiv, chiar pe fondul unor deficite migratorii temporare. Satele sunt mari și numeroase, grupate mai ales pe contactul dintre piemontul de eroziune și glacisurile de acumulare. Cu excepția colonizării de la Orașul Nou (unde în proporție de 90% populația este maghiară), Țara Oașului este locuită de români Populația păstrează extrem de bine vechile tradiții românești – port, tip de casă, obiceiuri. Ocupațiile agricole străvechi includ și o pondere însemnată a culturilor de câmp, clima fiind favorabilă atât plantelor furajere , cartofului, inului, cât și cerealelor. În ariile marginale sunt condiții foarte bune și pentru pomicultură, rodind bine nu numai mărul și prunul, ci chiar nucul și castanul dulce. În centrul urban Negrești-Oaș există unități ale industriei textile (prelucrarea inului, țesătorie) și mecanice (utilaj minier), la Bixad se produce cherestea iar la Vama, ceramică. La Racșa se extrage bentonită și s-au propus pentru exploatare mici iviri de lignit ponțian, la Târșolț și la Cămârzana. Dintre numeroasele izvoare minerale (bicarbonatate-clorosodice-carbogazoase, feruginoase-bicarbonatate ș.a.) sunt mai intens valorificate cele de la Bixad, Tarna Mare și Valea Măriei. Potențialul turistic deosebit al depresiunii este accesibil atât la nivelul capacităților de cazare (motelul de pe malul lacului Călinești și foarte multe locuri în regim de pensiuni private sau în gospodăriile țărănești), cât și prin intermediul drumurilor dinspre câmpia Someșului (șoseaua prin poarta de la Călinești și apoi peste pasul Huta, spre Sighet și Vișeu și calea ferată – inițial îngustă, prin poarta de la Orașul Nou).

Munții Țibleșului și Munții Bârgăului ilustrează perfect principiul unității (omogenității), cel puțin naturale, chiar în cazul lipsei de coerență teritorială. Deși manifestarea fenomenelor vulcanice neogene a fost întreruptă spațial de către puternicul horst cristalin al Rodnei, masivele rezultate prezintă similitudini esențiale ale peisajului natural, creat de specificul fenomenelor magmatice, de relieful caracteristic și de particularitățile cuverturii fito-pedo-climatice. P o z i ț i o n a l, M.Țibleșului sunt situați între izvoarele Lăpușului (pasul Neteda), în vest și valea Sălăuței-pasul Șetref-Valea Carelor, în est, dincolo de care se află M.Rodnei. M.Bârgăului domină spre nord, vest și est arii depresionare, respectiv Țara Maramureșului, Depresiunea Transilvaniei, Țara Dornelor. Spre nord-est valea Coșnei îi separă de M.Bistriței Aurii, spre nord-vest valea Someșului Mare îi separă de M.Rodnei, iar spre sud valea Bistriței ardelene marchează vecinătatea lor cu M.Călimani.

Sub aspect g e o l o g i c, cea mai mare parte a ambelor masive este formată din depozitele sedimentare de vârstă cretacic superior-paleogen (eocen și oligocen) ale klippelor transilvane și flișului transcarpatic, reprezentate îndeosebi prin marne și marnocalcare, gresii cu intercalații de marnoargile și de șisturi bituminoase, gresii calcaroase, cutate puternic în anticlinale și sinclinale orientate vest-est. Uneori, cutările au generat solzi – spre exemplu cuta-solz „de Bârgău”, în care cristalinul șariază chiar sedimentarul acvitanian. Adesea flancul nordic al cutelor îl șariază pe cel sudic. Absolut specific acestor două masive este faptul că o mulțime de corpuri subvulcanice diferite (stock, neck, dyke, sill), andezitice și dioritice, au străpuns sedimentarul de fliș. Corpurile subvulcanice principale din M.Țibleș au fost interpretate ca apofize ale unui puternic lacolit. În nici una dintre secvențele de intruziune (acvitanian-badenian, sarmațian și pannonian-cuaternar (D.Rădulescu, M.Borcoș, 1968) nu s-au produs fenomene magmatice submerse sau vulcanice, subaeriene, ceea ce explică absența formațiunii vulcanogen-sedimentare și a lavelor.

Domină un r e l i e f de eroziune selectivă. Fără excepție, cele mai mari altitudini corespund corpurilor subvulcanice, întotdeauna mai rezistente decât sedimentarul de fliș (vârfurile Țibleș, 1.839 m și Hudin, 1.611 m, în M.Țibleș, Heniul Mare, 1.611 m și Miroslava, 1.625 m, în M.Bârgău). Înălțimile de pe substratul vulcanic au un profil semeț, cu versanții abrupți și forme frecvent conice sau de căpățână de zahăr. Aceasta este însă numai o convergență morfologică, formele respective fiind reziduale și nu (conuri) vulcanice. Pe rocile sedimentare ale flișului relieful este mult mai scund, mai șters, cu altitudini de 900 m – 1.300 m, marcat numai pe alocuri de unele suprafețe structurale pe orizonturi de gresie mai dură. Diferențele litologice se reflectă și în morfologia văilor, de-a lungul cărora alternează mici chei/defilee în andezite (de exemplu cheile de la Colibița pe Bistrița ardeleană și alte segmente înguste pe Ilva, pe Leșu, pe Iliuța ș.a.) și mici depresiuni (lărgiri) în sedimentarul paleogen (Ilva Mare, Măgura Ilvei, Poiana Ilvei, pe Iliuța, Colibița, pe Bistrița ardeleană ș.a.). În depresiuni râurile sunt însoțite de terase. Evoluția subaeriană mai îndelungată față de celelalte sectoare ale catenei vulcanice a permis formarea suprafeței de nivelare Mestecăniș (I.Sârcu, 1961), în care se înscriu majoritatea interfluviilor cu altitudinea de 1.000 m – 1.300 m, dominată de înălțimile pe substrat subvulcanic, care sunt martori de eroziune.

C l i m a t i c, M.Țibleșului și M.Bârgăului, situați pe fațada vestică a Carpaților Orientali, au un climat moderat, cu precipitații bogate (care în M.Țibleșului, la altitudinea de 1.800 m ajung la valoarea medie anuală de 1.400 mm). Influențele vest- și central-europene se resimt și în structura v e g e t a ț i e i, marcată de urcarea pădurii de fag până la altitudini destul de mari (în amestec cu molidul până la 1.300 m – 1.400 m), ceea ce reduce subetajul coniferelor la câteva insule de molid, în jurul vârfurilor celor mai înalte. Datorită condițiilor morfoclimatice, numai în M.Țibleșului sunt și arii (restrânse) de pajiște subalpină.

Singurele diferențe menționabile între cele două arii montane privesc u m a n i z a r e a lor. M.Țibleșului au rămas împăduriți în cea mai mare parte, fiind puțin populați, cu sate doar pe văile marginale (Dealul Ștefăniței, Fiad, Romuli, pe Sălăuța) sau pe contactele cu depresiunile limitrofe (Poiana Botizii, Groșii Țibleșului, Suplai). M.Bârgăului sunt foarte bine populați, cu numeroase sate mari, de vale (pe Iliuța, Leșu, Bârgău, Bistrița), dar și cu o largă dispersie a gospodăriilor, izolate pe versanți și pe culmi, uneori până mai sus de 1.300 m (spre exemplu în jurul depresiunii Colibița, sau în bazinul superior al pârâului Tiha). Culturi agricole (cartof, plante furajere, secară), alternând cu pășuni și fânețe, se practică până la peste 1.000 m, pe vechi terase antropice, și generează un peisaj asemănător celui din Țara Moților. Pe baza exploatării lemnului funcționează multe fabrici de cherestea, la Lunca Ilvei, Ilva Mică, Bistrița Bârgăului, Susenii Bârgăului, ca și fabrica de hârtie de la Prundul Bârgăului. Sulfuri complexe (din mineralizațiile hidrotermale produse de fenomenele magmatice) se exploatează la Văratec, în M.Țibleș și la Colibița, în M.Bârgău, iar în lungul căilor ferate sunt și mari cariere de andezit (Măgura Ilvei ș.a.). Într-o mică stațiune balneară, la Colibița, se valorifică izvoarele minerale. Turismul este favorizat de posibilitățile de comunicație (drumul național Bistrița – Vatra Dornei, prin pasul Tihuța) și calea ferată IlvaMică-Vatra Dornei), ca și de capacitățile de cazare (hoteluri, pensiuni agro-turistice). În schimb, M.Țibleșului rămân încă o rezervă potențială, fiind foarte puțin vizitați și cunoscuți.

Munții Călimani-Gurghiu-Harghita constituie sectorul cele mai recent, cel mai înalt, cu cele mai tipice caractere vulcanice, desfășurându-se cu o continuitate perfectă pe 150 km, de la valea Bistriței ardelene, în NNV, până la valea Oltului, în SSE, în conformitate cu un sistem de fracturi crustale profunde care au facilitat ascensiunea lavelor.

Primele e r u p ț i i v u l c a n i c e (sarmațian superior-ponțian) au generat dacitele de la Drăgoiasa, care aflorează numai pe suprafețe mici, în partea de est a M.Călimani. După o întrerupere, magmatismul a reînceput în pliocenul superior, când a fost pusă în loc o masă imensă de material vulcanogen-sedimentar, reprezentată mai ales prin brecii și aglomerate vulcanice, depusă în cea mai mare parte subacvatic și care formează baza edificiului vulcanic. După o fază de înălțare, în consecința căreia formațiunea vulcanogen-sedimentară a fost puternic erodată și nivelată, erupțiile au continuat în pleistocenul mediu, când s-a edificat suprastructura vulcanică, formată din curgeri de lave în alternanță cu aglomerate și tufuri. S-au format astfel strato-vulcani predominant andezitici, în final chiar cu lave de tipul andezitelor bazaltoide și bazaltelor (ca în sectorul Sărmaș), care acoperă parțial formațiunea vulcanogen-sedimentară, mai veche, aceasta rămânând la zi în zonele marginale, în special în cea vestică. În faza finală, vulcanismul a avut un caracter exploziv, generând conuri de piroclastite (Sfânta Ana și Mohoș, formate din piatră ponce). Vârsta recentă a edificiului vulcanic este demonstrată de identificarea unui orizont de tuf în terasa de 20 m a Mureșului.

Una dintre caracteristicile principale ale r e l i e f u l u i M. Călimani-Gurghiu-Harghita constă în profilul lor asimetric, cu versanți prelungi spre Depresiunea Transilvaniei și cu versanți mai scurți și abrupți spre depresiunile de baraj vulcanic din est. Asimetria se datorează faptului că suprastructura este poziționată doar peste partea estică și sud-estică a infrastructurii vulcanice, subsidența pliocen-pleistocenă a depresiunilor Drăgoiasa-Giurgeu-Ciuc contribuind la accentuarea acestei poziții. Elementele morfologice principale sunt platourile și conurile vulcanice.

Primele se dezvoltă atât pe lave, în partea superioară (unde s-au format prin îngemănarea curgerilor provenind din conurile vecine), cât și pe formațiunea vulcanogen-sedimentară, în ariile periferice (mai ales spre Depresiunea Transilvaniei). Platourile de pe lave sunt de fapt structurale, înalte, urcând de la periferie spre axul catenei, de la 900 m – 1.000 m la 1.300 m – 1.400 m. Frapează prin platitudinea interfluviilor, care n-au coborât probabil prea mult sub suprafața inițială, datorită caracterului recent al ultimelor erupții.. Cel mai larg și mai înalt (1.400 m – 1.600 m) dintre acestea este cel al M.Călimani, dezvoltat în partea central-vestică a masivului, platitudinea sa generând toponime explicite, ca Șesul Paltinului, Dealul Șesului, Poiana Câmpului. Încercările mai vechi de identificare a unor trepte de relief ciclic, bazate pe o antedatare a genezei sectorului față de perioada reală a formării sale, au fost corijate de informația geologică ulterioară, care a precizat vârsta pleistocenă a ultimelor erupții, incompatibilă cu durata utilă genezei unei suprafețe de nivelare. Pe alocuri platourile prezintă proeminențe, interpretate, conform constituției lor litologice, drept corpuri subvulcanice (necks, dykes) sau conuri vulcanice secundare. În contrast puternic, versanții văilor sunt foarte înclinați, râurile secționând adânc platourile. În special pe versanții sculptați în formațiunea vulcanogen-sedimentară s-au format complexe morfologice specifice, de dezagregare ruiniformă (asemănătoare celor de pe conglomeratele sedimentare – de tip sfinx, babe, turnuri ș.a.), așa cum sunt cei „doisprezece apostoli” din Călimani, cu aspect de siluete umane petrificate. Evoluția avansată a văilor în sectoarele mai puțin rezistente ale formațiunii vulcanogen-sedimentare a ajuns până la stadiul formării unor mici depresiuni de eroziune diferențială, așa cum este cea a Vârșagului, din bazinul superior al Târnavei Mari, unde sunt bine dezvoltate și terasele inferioare ale râurilor. Depresiunea are, în același timp, și un caracter subsecvent, valea principală fiind orientată transversal față de înclinarea stratelor de aglomerate vulcanice.

Conurile vulcanice sunt formele de relief dominante, iar vârsta lor mai recentă față de cea a platourilor le-a conservat forme mai clare, mai puțin afectate de eroziune. Lor le corespund altitudinile maxime (2.102 m în Pietrosul Călimanilor). Au diametre mari, unele de 10 km – 30 km, versanții mai puternic înclinați și o morfologie de ansamblu mai apropiată de cea inițială, față de aria platourilor. În sensul acesta, văile (cu orientare divergentă tipică pe versanții conurilor – spre exemplu pe Fâncelul, din nordul M.Gurghiu ș.a.) ar putea fi interpretate ca derivând din barrancos. În același fel, între văi, fragmentele versanților principali derivate din suprafața inițială, mai bine păstrate acolo unde lavele sunt mai dure, pot fi asimilate unor planeze, ca acelea de pe versantul vestic al conului Harghita (W.Schreiber, 1980). În majoritate conurile au cratere, de dimensiuni variabile, unele fiind veritabile caldeire, așa cum este marea caldeiră a Călimanilor. Caracterul său definitoriu este demonstrat de îmbucarea, în partea sa estică, a conului vulcanic mai tânăr al Dumitrelului, cu propriul său crater, mai mic, drenat de pârâul Calului. În partea centrală a acestei caldeire eroziunea a degajat o serie de corpuri subvulcanice (necks), ca Pietricelul, în sud-vest (1.991 m) și Vârful Haitei, în vest (1.854 m). Unele cercetări geomorfologice (L.Someșan, 1948) semnalează în partea înaltă a Călimanilor îngemănarea a două caldeire, pe lângă cea principală, drenată spre nord-est de Neagra Șarului, existând o a doua, spre vest, cu forme mai puțin clare, drenată spre nord de Dornișoara. Un alt con care culminează cu caldeiră este Fâncelul (1.684 m), din nordul M.Gurghiului, caldeira fiind drenată spre sud-vest de afluenții de pe dreapta ai pârâului Gurghiu. Tot o caldeiră pare să fie și craterul Harghitei Mari (1.800 m), din centrul sectorului nordic al M.Harghita, în ea fiind îmbucate, în sud-vest, două conuri mai tinere și mai scunde (W.Schreiber, 1980). Conurile vulcanice din partea central-sudică a sectorului Călimani-GurghiuHarghita au, de regulă, cratere simple, mai mici, aproape toate drenate. Acestea sunt numeroase (numai în Harghita W.Schreiber semnalează zece), dintre care cele mai importante sunt Saca (1.776 m), în partea centrală a M.Gurghiu, cu un crater clar conturat, cu diametrul de 6-7 km, drenat spre nord de un afluent de pe stânga al pârâului Gurghiu, Șumuleu (1.577 m) și Amza (1.694 m), în Gurghiul sudic, ultimul având două cratere, unul drenat spre nord-est iar celălalt spre sud-vest, Ostoroș (1.384 m) și Arotaș (1.390 m), în partea nordică a Harghitei, Luci (1.390 m) și Cucu (1.558 m), în Harghita centrală, ultimul cu un crater aproape întreg, drenat totuși spre est de Pârâul Mare, un afluent de pe dreapta al Oltului, Pilișca (1.374 m), în partea sudică a Harghitei, cu un crater foarte mic. Singurul con vulcanic care are două cratere încă întregi este M.Ciomatul (1.301 m), situat la sud-est de defileul Oltului de la Tușnad. În craterul mai adânc, din vest, s-au acumulat apele lacului Sfânta Ana, iar în cel estic, mai puțin adânc, s-a format mlaștina (turbăria) Mohoș. Geneza ambelor a fost pusă pe seama unor explozii vulcanice, ele fiind încadrate în tipul maar (I.Sârcu, 1971). Caracterul recent al fenomenelor explică și faptul că n-au fost încă știrbite prin evoluția regresivă a văilor. O variantă morfologică este reprezentată de conurile vulcanice fără crater, aș cum este cazul Borzontului (1.496 m), în partea sudică a Gurghiului. Între conurile vulcanice, în special când sunt mai îndepărtate, altitudinea catenei scade și se formează înșeuări, spre care s-au orientat viguros obârșiile râurilor principale. Dintre acestea, unele sunt foarte bine marcate, constituind pasuri transcarpatice importante – cea de la izvoarele Gurghiului, la 1.125 m, separând Gurghiul nordic de cel central, pasul Bucin, la 1.287 m, între conurile Saca și Borzont, separând Gurghiul central de cel sudic, pasul Șicasău, la 1.000 m, între Amza și Ostoroș, separând Gurghiul de Harghita și pasul Vlăhița, la 985 m, între conurile Arotaș și Luci, separând părțile nordică și centrală ale Harghitei. Se consideră că acolo unde aceste distanțe între conurile vecine au fost mari și înșeuările joase, râurile au putut avansa regresiv mai rapid, formând defileele Toplița-Deda și Tușnad. În ceea ce privește defileul Mureșului, captarea și drenajul lacului pleistocen de către un râu transilvan care înainta prin înșeuarea dintre Călimani și Fâncel au fost considerate cauze clare (H.Wachner, 1929 ș.a.). În același fel, Oltul ar fi avansat prin înșeuarea dintre Pilișca și Ciomatul (I.Popescu-Voitești, 1935). Conform altor opinii (N.Orghidan, 1929, Tr.Naum, 1969) sectoarele respective sunt antecedente, drenajul și colmatarea bazinelor lacustre respective încheindu-se la sfârșitul punerii în loc a formațiunii vulcanogen-sedimentare, ceea ce atestă preexistența văilor față de formarea suprastructurii vulcanice. Printre argumentele acestei ipoteze a fost invocată prezența teraselor de 10 m, 20 m, 40 m ale Mureșului în lungul întregului defileu (L.Sawicki, 1912, H.Wachner, 1929), traseul acesta al văii putând fi chiar mai vechi, așa cum atestă terasa de 70-80 m din depresiunea Giurgeului.

În morfologia acestui sector al catenei vulcanice au fost menționate și forme de relief subteran, sub forma unor cavități identificate în Negoiul Românesc (M.Călimani), cu ocazia decopertărilor practicate în vederea exploatării sulfului. Geneza lor a fost explicată în mod diferit, fără ca ipotezele respective să se excludă (reciproc) integral. Prima (Tr.Naum, E.Butnaru, 1969) presupunea efectul circulației subterane a unor lave foarte fluide pe sub niveluri de lavă mai vâscoasă. Cea de a doua acordă credit mai mare efectelor erozive ale unor ape de condensare, care s-ar fi concentrat pe trasee marcate de deplasarea subterană și răcirea treptată a unor lave cu un conținut important de gaze. Concreționările succesive creaseră în aceste cavități o micromorfologie convergentă endocarstului propriu-zis, fapt care a sugerat definirea lor ca vulcano-carstice. Continuarea decopertărilor le-a distrus complet.

Probabil sub efectul caloric al continuării vulcanismului până în pleistocenul mediu, relieful glaciar din partea înaltă a Călimanilor este destul de modest. Pe versanții caldeirei Călimanilor, la 1.610 m, sub Pietrosul și la 1.750 m, sub Rețitiș, au fost semnalate (I.Bojoi, 1986) două circuri glaciare, cu contururi estompate, ca și acumulări morenaice, pe văile Rețitiș, Pietricelu ș.a., uneori groase de peste 50 m, în care talvegurile actuale sunt adâncite cu 3-7 m, continuându-se spre partea înaltă cu segmente nivale (culoare de avalanșe).

Pe lângă asprimea termică din ce în ce mai accentuată spre aria Călimanilor, unde temperaturile medii anuale coboară spre -20C, specificul c l i m a t i c este marcat de asimetria celor doi versanți ai catenei. Cel vestic este mai umed (cantități mediii anuale de precipitații care ajung la 1.000 – 1.300 mm), aflându-se sub influența directă a circulației vestice și cumulând efectul adiabatic al barajului orografic. Cel estic se află sub componenta dinamică descendentă și primește precipitații mai reduse, a căror valoare medie coboară până la 800 mm. Rețeaua hidrografică este însă densă (0,71-0,94 km/km2) și râurile au debite mari. Lacurile naturale sunt rare, cel mai important fiind Sfânta Ana (cu adâncime de 7 m). În vederea regularizării regimului debitelor Târnavei Mari, s-a amenajat acumularea de la Zetea. Datorită permeabilității piroclastitelor și formațiunii vulcanogen-sedimentare, apa freatică se află adesea la adâncime mare și pe suprafețe întinse, în aria înaltă ca și pe platouri, izvoarele sunt rare. În schimb spre baza versanților, către ambele arii depresionare învecinate, apar foarte numeroase izvoare minerale, cu o componentă carbogazoasă generală, unele fiind hipotermale (Toplița).

V e g e t a ț i a este influențată de asimetria climatică. Pe versantul vestic pădurea de fag are o foarte mare extindere, pădurea de amestec fag-conifere urcă la 1.350 m – 1.400 m, iar molidișurile ajung până pe vârfurile conurilor. În est molizii coboară mult, până spre baza versanților (800 m – 900 m), prin efecte de inversiune determinate climatic. În pădurile de molid bradul și spre limita superioară zâmbrul au o frecvență mai mare decât în alte sectoare ale Carpaților Orientali. Pădurea este bine păstrată, acoperind aproape 80% din aria montană și constituind o resursă extrem de importantă în special în M.Călimani. Vegetația subalpină bogată și diversă și chiar cea de pajiște alpină sunt caracteristice numai ariei celei mai înalte din M.Călimani, areale mici de jnepenișuri, afin, merișor ș.a.fiind prezente și în craterele Saca și Harghita. F a u n a are efective numeroase, cu o pondere mare a elementelor de interes cinegetic (urs, cerb, căprior, mistreț), a tetraonidelor (în special cocoș-de-munte și câteva exemplare de cocoș-de-mesteacăn, în M.Călimani), a unor felide mai rare (râsul). La Toplița este amenajată o păstrăvărie. Corespunzător complexului p e d o g e n e t i c specific (mai ales materialului parental), au o pondere mare andosolurile tipice, caractere andice constatându-se și în cazul solurilor brune acide și al celor brune feriiluviale.

U m a n i z a r e a acestui sector al catenei vulcanice este relativ slabă, densitatea medie fiind sub 25 loc./km2. Cea mai mare parte a terenurilor se menține în utilizare silvică. Populația românească este grupată mai ales în partea nord – nord-vestică, cea secuiască spre centru, sud și sud-est. Cele mai multe așezări se află pe contactul cu depresiunile vecine, în interior fiind sate numai în lărgirile din defileul Mureșului (Stânceni, Lunca Bradului, Răstolița), în bazinele superioare ale Gurghiului (comunele Ibănești și Hodac, cu numeroase sate mici) și Târnavei Mici (Bucin), ca și în depresiunea Vârșag. Văile au impus aceeași fizionomie răsfirată, dar în depresiunea Vârșag și pe unele arii de platou (Liban, Șicasău) gospodăriile sunt risipite în fânețe. Sub aspect economic, activitățile productive s-au orientat către creșterea animalelor de rasă (bovine și – în ultimii ani – cabaline), exploatarea și industrializarea lemnului, o fabrică mare de cherestea funcționând la Lunca Bradului. Mai sărace decât în celelate segmente ale catenei vulcanice, resursele minerale oferă totuși andezit (extras în cariere mari la Stânceni, pe Mureș și Dornișoara, în nordul M.Călimani) și caolin (exploatat la băile Harghita). S-a mai exploatat un zăcământ de fier (hidrotermal) acum epuizat, la Lueta, pe seama căruia a funcționat micul centru siderurgic de la Vlăhița. A fost, de asemenea, extrem de modestă rezerva de sulf din Negoiul Românesc (M.Călimani), ceea ce a impus încetarea activității de extracție, nu înaintea distrugerii ecosistemelor forestiere și subalpine, a morfologiei subvulcanice și a acidifierii pe termen incalculabil a solului, apelor din bazinul Negrei Șarului și până aval, pe Bistrița. Rezerve mici de minereuri de mercur (cinabru, la Cocoizaș și Sântimbru, pe versantul estic al Harghitei) și de cupru (în craterele Saca, Șumuleu, Amza șa.) nu justifică investiții de valorificare. Este în schimb destul de intensă activitatea balneară. În M.Ciomatul, într-o mică peșteră se produce o emanație de CO2 liber, mofeta fiind valorificată în scopuri curative. Sub formă amenajată și susținută cu capacități de cazare izvoarele minerale sunt bine valorificate la băile Tușnad (stațiune de interes național), Harghita, Homorod și Chirui – lângă Vlăhița, băile Sântimbru – pe versantul estic al conului Luci și băile Ozunca, pe versantul sudic al Harghitei.

2.1.5.4. Ulucul depresionar central

Aria dintre catena vulcanică și unitățile montane pe structură cutată din partea central-estică reprezintă cel mai întins sector depresionar intern din toți Carpații românești. Cu excepția întreruperii produse de horstul cristalin al M.Rodnei, între Țara Maramureșului și Țara Dornelor, continuitatea sa este aproape perfectă, între diferitele compartimente existând doar praguri scunde sau scurte sectoare de defileu. G e n e t i c, cele mai multe sunt considerate depresiuni de baraj vulcanic (Giurgeu, Ciuc, Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, parțial Maramureș). Altele au origine tectonică, fiind formate prin scufundări recente (Țara Bârsei-Trei Scaune). Cea mai discutată a fost Țara Dornelor, în a cărei geneză edificarea M.Călimani impune o componentă vulcanică (fără ca barajul să fi fost probat prin sedimente specifice), iar tectonica de scufundare pe o rețea complexă de falii a accentuat caracterul depresionar și vigoarea modelării externe, în principal fluviale, de către o Bistriță instalată pe traseul actual încă din sarmațian (I.Donisă, 1968). R e l i e f u l, care dă nota dominantă a peisajului, este în majoritatea sectoarelor de câmpie intramontană (Țara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, partea central-sudică a Giurgeului), cu o netezime care a sugerat sedimentări lacustre (chiar dacă doar aparente). Celelalte compartimente (Maramureș, Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, sectorul nordic al Giurgeului) au un relief mai fragmentat, mai variat, cu aspect de dealuri sau chiar de muncei. În depresiuni c l i m a t u l este aspru, cu temperaturi reduse, în special iarna, datorită frecvenței inversiunilor termice. Față de altitudinea absolută, adesea destul de mare (600 m – 800 m) precipitațiile sunt destul de reduse (600 mm – 750 mm), datorită foehnizării maselor de aer care traversează munții dinspre vest. Doar Țara Maramureșului, larg deschisă spre nord-vest, primește precipitații mai bogate. Atmosfera este relativ umedă, tot timpul anului, ca urmare a uniformității destul de constante a regimului anual al precipitațiilor și valorii reduse a evapotranspirației. Netezimea multor sectoare, accentuată de permanența subsidenței, face dificil drenajul, ceea ce favorizează formarea mlaștinilor oligotrofe.

Deși climatul nu este foarte permisiv, terenul plan și solurile mai fertile decât în aria montană adiacentă, formate de regulă pe depozite aluvio-proluviale tinere, au favorizat o u m a n i z a r e timpurie, bazată pe practicarea agriculturii. Acest uluc este sectorul cel mai populat și unul dintre cele mai urbanizate din Carpații românești, cu densități care adesea le depășesc pe cele din regiunile de câmpie extracarpatică.

Țara Maramureșului este străjuită de M.Maramureșului, spre nord-est, M.Rodnei, în sud-est, și munții vulcanici Oaș-Gutâi și Țibleș, în sud-vest. Este deschisă larg spre nord-vest, unde se continuă și la nord de valea Tisei, în Ucraina transcarpatică.

Depresiunea are un substrat g e o l o g i c variat, constituit din fliș transcarpatic și molasă mio-pliocenă, care prezintă multe afinități cu depozitele din nordul Depresiunii Transilvaniei și din Dealurile Vestice. De altfel, numai formarea relativ recentă a catenei vulcanice a permis individualizarea ei față de Depresiunea Transilvaniei și Depresiunea Panonică, încât poate fi considerată o depresiune de (pseudo)baraj vulcanic. În partea nord-estică predomină depozite mai vechi de fliș paleogen (eocen-oligocen), mai rezistente la eroziune (spre exemplu, gresia de Strâmtura). În partea sud-vestică este caracteristic un sedimentar mai tânăr, mio-pliocen, molasic, format din marno-argile cu intercalații de tufuri vulcanice, gipsuri și sare de vârstă badeniană. Toate aceste formațiuni sunt complicat cutate, chiar cu mici șariaje orientate nord-vest – sud-est, sau cu diapire generate de sarea badeniană, ceea ce diversifică mult comportamentul substratului în cursul modelării externe.

În ansamblu, r e l i e f u l este deluros (uneori chiar de muncei), cu energie accentuată, cu văi care s-au adâncit și cu peste 250 m și cu altitudini absolute care depășesc pe unele interfluvii 1.000 m. Morfologic, se diferențiază bazinul Izei, din sud-vest, cu un relief mai scund (Sighetul se află la numai 270 m), cu văi largi, versanți domoli și terase bine dezvoltate, de bazinul Vișeului, din nord-est, cu un relief mai înalt (1.038 m, la sud de Vișeul-de-Sus, în Vârful-lui-Dan), mai fragmentat, cu văi înguste, uneori cu aspect de defileu. În sud-vest, trecerea la munții vulcanici și M.Rodnei se face prin intermediul unui piemont larg, care are un caracter mixt, predominant de eroziune în partea superioară și de acumulare în cea inferioară, în aceasta din urmă putându-se separa mai multe trepte de glacis de acumulare piemontană (spre exemplu în piemontul Borșei, pe contactul cu M.Rodnei). Deși ca direcție generală văile principale, Vișeul și Iza, sunt orientate transversal față de liniile structurale ale substratului, în detaliu evoluția rețelei a corespuns aproape permanent caracteristicilor substratului geologic. Astfel, văile se lărgesc în depozite badenian-panoniene (la Dragomirești, pe Iza) și oligocene (la Vișeul-de-Sus, pe Vișeu) și se îngustează la trecerea prin roci mai dure, gresii cretacice (valea Vișeului, aval de Bistra) sau gresie eocenă de Strâmtura (valea Izei, între Rozavlea și Bârsana). În rețeaua de văi secundare sunt și adaptări la structură, așa cum este cazul Ronișoarei, afluent de pe dreapta al Izei, care s-a orientat în lungul unui sinclinal format din roci moi, badenian-sarmațiene. Văile sunt însoțite de un sistem de 5-7 terase, care pe Tisa, Iza și Vișeu ajung până la 150 m altitudine relativă. Cele mai bine dezvoltate sunt nivelurile de 5-11 m și 11-24 m, foarte favorabile așezărilor și culturilor. În partea de vest a depresiunii, Tisa, Iza și Mara au și albii majore foarte largi. Reliefului natural i se adaugă și depresiuni antropice, formate pe locul unor exploatări mai vechi de sare, la Coștiui.

Complexul caracteristicilor c l i m a t i c e, de v e g e t a ț i e și s o l u r i prezintă variații importante, în funcție de altitudine, de la vest spre est, fiind de o factură mereu mai accentuat montană spre golful depresionar de la Borșa. Astfel, partea vestică (bazinul inferior al Izei, bazinele Marei și Ronișoarei), cu temperaturi medii anuale de peste 80C și precipitații medii de 700-800 mm/an, este domeniul pădurilor de gorun și al solurilor brune argiloiluviale. Partea centrală, cu temperaturi medii anuale de 70C – 80C și precipitații de 800 mm–1.000 mm/an este domeniul pădurilor de mixte de fag-gorun și al făgetelor, în general pe soluri brune luvice. Partea estică și sectoarele mai înalte, cu temperaturi medii anuale de 60C – 70C și precipitații medii care depășesc 1.000 mm/an intră în domeniul pădurii de amestec fag-conifere și al spodosolurilor.

Țara Maramureșului este p o p u l a t ă de foarte mult timp, fapt confirmat de numeroasele așezări preistorice. Încă din sec. XI au fost menționate mici formațiuni politice locale ale populației românești, din rândul cărora s-au ridicat în sec. XIV și întemeietorii statului feudal moldovean, prin migrație peste Carpați. Anterior aceluiași sec. XIV documentele atestau 47 de așezări. Densitatea permanent mare a populației este confirmată și de dimensiunile remarcabile la care au ajuns așezările rurale, unele cu mai multe mii de locuitori (Moisei, cu 8.961 loc.). De asemenea, cu toate colonizările și imigrările din perioadele de administrație austriacă și austro-ungară (zipseri – germani din Slovacia aduși la Vișeul-de-Sus, evrei (atât în orașe cât și în sate, în mare parte exterminați în 1940 – 1944, sub ocupația hortyistă), populația a fost și a rămas majoritar românească, păstrându-și comportamentul demografic de-a lungul timpului. Prin natalitate și bilanț natural pozitiv, mereu superior mediei naționale, Maramureșul are și astăzi însemnate resurse de forță de muncă, chiar pe fondul unei migrații tradiționale pentru lucrări agricole și forestiere, pe arii largi. În afara satelor mari, răsfirate pe văi, gospodării risipite acoperă adesea și interfluviile înalte. Majoritatea populației are ocupații agricole. Se cultivă cereale (mai ales în bazinul Izei), in, cartof, plante furajere. Sunt intens utilizate terasele antropice de cultură, amenajate din vechime pe versanți, până în partea înaltă a interfluviilor. Se cresc animale, în special bovine din rasa brună de Maramureș, creată aici, prin încrucișare. În vestul depresiunii este foarte rentabilă și pomicultura. În perioada contemporană, s-a dezvoltat și industria de transformare: a lemnului (la Sighet, Vișeul-de-Sus, Borșa), textilă (Sighet), chimică (Vișeul-de-Sus), construcții de mașini (Sighet). Țara Maramureșului este extrem de variată și interesantă sub aspectul potențialului turistic etno-cultural, datorită menținerii nealterate a unor vechi tradiții și a artei populare. Portul, obiceiurile extrem de bogate, artizanatul textil și al lemnului, casele, porțile și mai ales bisericile de lemn, ca și adaptarea rapidă a multor gospodării țărănești la standarde ale calității serviciilor obișnuite în turismul european, au racordat aria maramureșană la A.N.T.R.E.C. și Euro-Gîtes, aducând venituri importante populației.

Țara Dornelor este înconjurată de M.Bistriței Aurii, la nord, M.Bistriței mijlocii, la est, M.Călimani, la sud și M.Bârgăului, la vest. Este o depresiune înaltă, a cărei vatră e situată la 800 m și, fiind plată, are margini care nu depășesc 1.000 m. Geneza complexă a produs diferențieri morfologice, sub forma a două sectoare, unul vestic, mai mare drenat de Dorna și afluenții săi și unul estic, drenat de Neagra Șarului. Sunt incomplet separate de un promontoriu cristalin, orientat sud-nord, Dealul Negru (1.302 m). Originea depresiunii, controversată, pare a fi una complexă, modelării externe stimulate de tectonică revenindu-i un rol însemnat. Pe această cale a fost îndepărtat aproape total sedimentarul paleogen, care ar fi trebuit să acopere integral depresiunea, odată ce în M.Oușorul, situat imediat la nord, depozitele respective se află mai sus de 1600 m. Existența unor fracturi profunde care au putut produce prăbușiri inegale este sugerată de numeroasele izvoare minerale. Este logic însă ca eficiența modelării fluviale să fi fost accentuată, prin îmbogățirea rețelei de afluenți ai Bistriței și prin creșterea debitelor, datorită barajului vulcanic.

R el i e f u l actual este cel al unei câmpii de acumulare aluvio-proluvială, cea mai mare parte fiind formată din albiile majore și terasele Dornei, Negrei Șarului și Bistriței, precum și din glacisuri de acumulare, în lungul contactului cu rama montană. Au fost identificate 7 terase, cu altitudine relativă până la 200 m, cu un grad de conservare foarte diferit, cele înalte păstrându-se numai ca depozite, pe areale mici, cele mai dezvoltate fiind terasele de 20 m și 40 m – 50 m. Albiile majore sunt slab drenate, mlăștinoase, cu mari turbării oligotrofe, la Poiana Stampei (un strat gros de 6 m, acoperind o suprafață de 480 ha), și pe Neagra Șarului. În turbării (tinoave) asociațiile vegetale sunt cele specifice mediului acid oligotrof, arboretele având consistență slabă, cu exemplare pipernicite (pini, mesteceni, molizi, cu diametre de 10-22 cm la vârsta de 100 ani), iar vegetația ierboasă (dominată de mușchi) etalând specii relicte și actuale subarctice – ca Sphagnum wulffianum, o specie de mușchi frunzos, cu arealul cel mai sudic în acest tinov, plante carnivore (Drosera rotundifolia) etc. O faună de rotifere, tardigrade și păianjeni, păstrând aceleași caracteristici de mediu rece și acid, mărește valoarea științifică a turbăriilor, contribuind și ea la dobândirea statutului de rezervație naturală. Turba se exploatează încă drept combustibil, iar nămolul de turbă se folosește în tratamentul balnear.

C l i m a este rece și umedă. Reduse prin circulație catabatică, precipitațiile medii nu depășesc 750 mm/an, dar umiditatea aerului este permanent accentuată, depășind și în iulie 72%. În depresiune sunt mai puțin de 40 zile cu cer senin pe an. Media termică este de numai 40C-50C. V e g e t a ț i a naturală a fost forestieră, pădurile de conifere fiind însă în cea mai mare parte înlăturate și înlocuite cu pajiști, păstrându-se numai sub formă de pâlcuri sau șiruri de molizi care marchează limitele de proprietăți.

Deși u m a ni z a r e a s-a produs mai târziu, Țara Dornelor a ajuns la o densitate mare a populației, așezată în sate mici dar numeroase, situate în special pe terasele mai largi ale râurilor. Predomină satul dispersat, cu gospodării izolate, bine organizate (cu case foarte frumoase, construite din lemn, pe temelii de piatră), cu mici nuclee de grupare. Datorită asprimii climatului, culturile agricole nu se pot dezvolta. Există doar mici parcele de cartof și trifoi. Cea mai mare parte a terenurilor despădurite este folosită ca pășuni și fânețe, pentru efective importante de bovine de rasă. Pe baza izvoarelor carbogazoase-feruginoase și carbogazoase-arsenicale s-a dezvoltat stațiunea balneo-climatică Vatra Dornei. Se valorifică, de asemenea, și apele de la Poiana Negrii (îmbuteliată în cantități mari), ca și cele de la Șarul Dornei. Depresiunea este polarizată de orășelul Vatra Dornei, relativ tânăr (sec.XIX) dar activ, cu unități industriale de prelucrare a lemnului, a laptelui și unități de reparații ale utilajului forestier și minier.

Depresiunea Drăgoiasa-Glodu ocupă aria cea mai restrânsă în cadrul ulucului depresionar și este situată la altitudinea cea mai mare (1.000-1.100 m). Spre vest este închisă de M.Călimani, spre est de M.Bistriței mijlocii care, prin înălțimea cristalină Almașul Mare (1.451 m), o închid și spre sud, separând-o de depresiunea Bilbor. În nord comunică larg cu Țara Dornelor, printr-o înșeuare puțin denivelată. Se prezintă sub forma a două compartimente, cel vestic (Drăgoiasa) fiind separat parțial de cel estic(Glod) de către o altă înălțime cristalină, traversată de Neagra Broștenilor printr-un sector de vale destul de îngustă.

Compartimentul Drăgoiasa are caracteristicile unei depresiuni de b a r a j v u l c a n i c, fiind format prin edificarea masivului Călimani în pliocenul superior-pleistocen. Bararea văii prin care un râu se orienta spre vest a determinat formarea unui lac. Acesta a fost treptat colmatat și drenat prin înaintarea regresivă a Negrei Broștenilor. În sedimentele lacustre specifice s-au format și lentile de cărbuni. Odinioară mai extinse, aceste depozite sedimentare au fost parțial îndepărtate prin eroziune. Compartimentul Glod (Glodul) s-a format prin e r o z i u n e diferențială, pe seama rocilor cretacic-eocene dintr-un mic sinclinal pe cristalin. C l i m a este mai rece decât în Țara Dornelor, cu precipitații bogate (aprox. 1.000 mm/an) și cețuri frecvente. Depresiunea este totuși bine populată. Gospodăriile sunt risipite în fânețe, iar locuitorii cresc animale, extrag și prelucrează lemnul. Pe lângă case sunt și mici parcele cultivate cu cartof și plante furajere.

Depresiunea Bilbor este situată mai spre sud, la o altitudine mai mică (900 m – 1.000 m) și are o suprafață mai mare. Caracteristicile b a r a j u l u i v u l c a n i c sunt încă mai evidente în cazul său, depozitele lacustre romanian-pleistocene (mai bine cunoscute, prin foraje) au o grosime mai mare (75-130 m) și o răspândire mai largă. Formarea depresiunii se datorează înălțării aceluiași masiv vulcanic al Călimanilor, care a barat un pârâu orientat dinspre munții cristalini ai Bistriței mijlocii spre vest. A urmat colmatarea treptată și drenarea lacului astfel format, atât spre est, prin înaintarea regresivă a Bistricioarei, cât și spre sud, spre bazinul Mureșului, prin înaintarea obârșiilor pârâului Sec, afluent al Topliței. În r e l i e f u l actual au mai rămas fragmente plane, din fosta câmpie de acumulare lacustră, separate de înălțimi cristaline izolate. Deși mai blândă, c l i m a este totuși destul de rece, temperaturile medii anuale nu depășesc 40 C, iernile sunt geroase, cu frecvente inversiuni termice, când se înregistrează valori sub -300 C. Precipitațiile sunt și aici bogate, depășind valoarea medie de 900 mm/an. Netezimea reliefului favorizează stagnarea apei, formarea turbăriilor și înmlăștinirea pădurilor de conifere, care constituie v e g e t a ț i a spontană. Acestea au fost însă înlocuite, în cea mai mare parte, cu pajiști folosite ca fânețe. Culturile au condiții ceva mai prielnice, alături de cartof crescând bine ovăzul și chiar mici livezi de măr (cu soiuri criofile). Depresiunea este foarte bine populată, având însă o singură comună, mare (Bilbor), cu gospodăriile mai adunate în partea centrală și risipite spre margini. Pe lângă creșterea animalelor și exploatarea lemnului, se mai extrage cărbune (dintr-un strat cu grosimea de 3 m) și se îmbuteliază ape minerale carbogazoase.

Depresiunea Borsec este asemănătoare g e n e t i c cu depresiunea Bilbor, de care este separată printr-o culme cristalină înaltă de aproape 1.400 m. Este drenată doar spre est, de pârâul Vinului, afluent al Bistricioarei. Depozitele lacustre romaniene, cu lignit, au fost mai puternic secționate de rețeaua hidrografică, văile adâncindu-se până sub 800 m. A rezultat un relief mai fragmentat, cu mai puține sectoare plane. Formarea depresiunii se datorează edificării conului vulcanic Sărmașul Mare (1.399 m), o prelungire sud-estică a M.Călimani.P ă d u r e a de conifere este mai bine păstrată, deoarece p o p u l a ț i a se ocupă mai puțin cu agricultura, activitățile economice principale constând în valorificarea balneară și îmbutelierea apelor minerale carbogazoase (cotate cel mai bine între apele minerale din aureola mofetică a catenei vulcanice), exploatarea travertinului și a lemnului. S-a mai exploatat și un mic zăcământ de lignit pliocen-pleistocen din bazinul Jolotca. Un foarte interesant (și pitoresc) element al peisajului a fost calea ferată îngustă (azi dezafectată) spre Toplița, specializată pentru transportul apei minerale, care făcea un ocol mare, coborând mai întâi spre est pe valea Vinului, până la confluența cu Bistricioara și apoi se orienta spre vest, prin sudul depresiunii Bilbor.

Depresiunea Giurgeului (Gheorgheni) este mai largă, alungită pe direcția NNV-SSE și mult mai tipică de b a r a j v u l c a n i c decât precedentele. S-a format în romanian-pleistocen, ca urmare a erupțiilor din M.Gurghiului. Tectonica subsidentă a avut și ea un rol genetic deosebit, confirmat de grosimea neobișnuită a depozitelor acumulate într-un interval relativ scurt (200 m – 700 m – chiar 1.000 m în centrul depresiunii – V.Mutihac, 1990), mai redusă în nord și din ce în ce mai mare spre sud, ca și de înclinarea acestora spre centru. Suprapuse unui fundament cristalin, depozitele sunt constituite atât din material vulcanic cât și terigen (pietrișuri, nisipuri, argile), includ lentile de cărbune și trec lateral spre vest în formațiunea vulcanogen-sedimentară, cu care se întrepătrund. Faptul acesta dovedește că lacul format prin baraj se colmatase treptat în timpul punerii în loc a acestei formațiuni, ulterior în depresiune instalându-se Mureșul.

În r e l i e f se remarcă valea principală, însoțită de un sistem bogat de terase (8 niveluri, de la 4-5 m altitudine relativă până la 110-120 m), cea mai înaltă derivând din însăși suprafața inițială a câmpiei de acumulare lacustră. Contactele cu M.Giurgeului, în est și cu M.Gurghiului, în vest, sunt acoperite cu o bordură largă de glacisuri de acumulare, ușor înclinată spre centrul depresiunii. Spațial relieful prezintă însă diferențieri. Partea central-sudică (la sud de Hodoșa) are aspectul unei câmpii fluvio-lacustre, formată prin dezvoltarea excepțională a albiei majore a Mureșului (cu lărgime de câțiva kilometri), a teraselor sale inferioare și a conurilor aluviale ale afluenților, în timp ce partea nordică are un relief mai fragmentat, secționat de văi mai puternic adâncite, separate de interfluvii prelungi, formate în mare parte din succesiuni de terase.

C l i m a t i c depresiunea Giurgeului este rece. Media termică la Gheorgheni este de numai 5,60 C (altitudinea fiind de 815 m), datorită producerii relativ frecvente a unor răciri masive, ca efect al inversiunilor termice, extrem de intense (până la 100C), cu durate de 10-18 zile și putându-se produce din septembrie până în martie (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999). Temperaturile minime au coborât uneori iarna până la -35,00 C la Gheorgheni și -38,00 C la Joseni. Precipitațiile sunt reduse, datorită efectului de baraj orografic produs de M.Gurghiu, având valori medii de aprox. 600 mm/an. Aportul de apă din aria montană și drenajul deficitar, condiționat de relieful plan al părții central-sudice și de evapotranspirația redusă, au determinat formarea unor mlaștini numeroase și întinse (17, cu o suprafață totală de 476 ha), în care se află cantități apreciabile de turbă. În parte mlaștinile sunt drenate.

Datorită temperaturilor reduse, v e g e t a ț i a naturală este forestieră, aparținând subetajului coniferelor, cu rare exemplare de fag pe terasele mai înalte ale Mureșului, deasupra stratului de inversiune. În cea mai mare parte depresiunea este însă despădurită, datorită populării dense și utilizării agricole.

P o p u l a ț i a este numeroasă (aprox. 80.000 locuitori). Așezările au evitat albia majoră umedă a Mureșului, instalându-se pe terase și conuri aluvio-proluviale. În partea sudică satele secuiești sunt mari, adunate, unele cu aspect urban (spre exemplu Ditrăul) și situate la distanțe mai mari, valorificându-se agricol terenurile plane întinse. În partea nordică satele românești sunt foarte numeroase, mici, răsfirate pe văi, chiar cu tendințe de risipire spre bordură. În funcție de variații strict locale ale condițiilor climatice, se cultivă cartof, ovăz, secară, plante furajere și, pe suprafețe mai mari, in. O bună parte din populația activă a lucrat în industria lemnului (la Gălăuțaș, Toplița, Gheorgheni), a inului (în topitoria de la Joseni și întreprinderea integrată de filatură-țesătorie de la Gheorgheni), a lactatelor (Remetea), a prelucrării metalelor (piese de schimb pentru utilaj industrial) și textilă (la Gheorgheni). Sub aspectul valorificării potențialului turistic, la Toplița funcționează o mică stațiune balneară cu ape hipotermale, la Izvorul Mureșului este o stațiune turistică (climatică și pentru sporturi de iarnă), iar castelul medieval Bethlen de la Lăzarea, construit în 1530, a fost restaurat și introdus în circuitul turistic ca spațiu muzeal și pentru organizarea unor expoziții de artă. Șoselele care străbat în lung și traversează depresiunea, ca și segmentul de magistrală feroviară Brașov-Deda, asigură posibilități satisfăcătoare de comunicație.

Depresiunea Ciucului (Ciucurilor) este alungită nord-sud pe 45 km și seamănă mult cu depresiunea Giurgeu, prin geneză, dimensiuni, climat, peisaj. Este formată prin b a r a j u l v u l c a n i c produs de edificarea M.Harghita. Amploarea subsidenței este confirmată și aici de grosimea sedimentelor de natură vulcanică și terigene, cu cărbuni (800 m, dintre care 500 m în cuaternar). R e l i e f u l păstrează fragmente din câmpia de acumulare inițială mai ales pe latura estică, la 70 m altitudine relativă față de Olt. Sub nivelul acestor fragmente se desfășoară 4 niveluri de terase ale Oltului, cu altitudini relative între 2 m și 32 – 40 m. La Jigodin și la Racu, prezența unor aparate vulcanice la est de valea Oltului (pe latura vestică a M.Ciucului) îngustează depresiunea, compartimentând-o în trei sectoare (care explică și pluralul toponimic) – Ciucul superior (compartimentul Dănești), Ciucul mijlociu (compartimentul Miercurea-Ciuc) și Ciucul inferior (compartimentul Sânmartin, cel mai larg).

C l i m a are același caracter aspru, cu răciri masive produse prin advecții continentale-arctice urmate de inversiuni termice cu durată mare și valori minime severe (-38,40C la Miercurea-Ciuc). Structura și distribuția v e g e t a ț i e i naturale sunt similare celor din depresiunea Giurgeu, ca și gradul de împădurire redus, ca efect al umanizării intense. Pe fondul acelorași condiții climato-hidrice înmlăștinirile sunt curente, turbăriile fiind însă mai restrânse decât în depresiunea Giurgeu. Pentru valoarea științifică a unor relicte glaciare (mușchiul de tundră Meesea hexasticha ș.a.), mlaștina Borsaroș de la Sâncrăieni a fost declarată monument al naturii.

P o p u l a ț i a este și aici numeroasă, majoritar secuiască. Satele sunt mari, compacte, unele cu aspect urban (de exemplu Sândominic). Centrul polarizator al depresiunii îl constituie municipiul Miercurea-Ciuc, a cărui dezvoltare a fost stimulată puternic prin industrializare (industria construcțiilor de mașini, a lemnului, textilă, de prelucrare a maselor plastice ș.a.). Multe unități industriale au fost dispersate în mediul rural (unități de fabricare a cherestelei la Sândominic, Cârța, Sâncrăieni, a spirtului și amidonului la Sânsimion ș.a). La Jigodin-băi se utilizează în scopuri balnear-terapeutice apele minerale. Ciceul este un important nod feroviar, la intersecția magistralelor electrificate Adjud-Ciceu și Brașov-Deda.

Depresiunea Țara Bârsei-Trei Scaune (a Brașovului) este cea mai mare din întregul uluc depresionar. O r i g i n e a sa este tectonică, depresiunea fiind alcătuită dintr-un sistem de trei grabene, orientate NNV-SSE, formate datorită prăbușirii unor sectoare montane ale catenelor de fliș și cristalino-mezozoică. Fenomenul a început de la sfârșitul ponțianului și a continuat până în pleistocenul inferior (M.Săndulescu, 1984). Cele trei compartimente-graben sunt marcate prin apropierea, pe direcție nord-sud, a unor culmi ale munților din jur : cel vestic, Bârsa-Baraolt, se întinde spre est până la îngustarea produsă de M.Postăvaru și câțiva martori de prăbușire (dealul Cetățuia ș.a.) din extremitatea sudică a M.Baraolt, rămași pe dreapta Oltului ; în poziție centrală, Șesul Frumos (Sfântul Gheorghe) se află între îngustarea menționată și cea datorată prelungirii spre nord a M.Întorsurii Buzăului și extremității sudice a M.Bodoc ; spre est se află compartimentul Târgul Secuiesc (Brețcu). Lacul care s-a instalat în acest sistem de grabene comunica , pe traseul actualei văi a Oltului, cu cel din depresiunea Făgăraș, fiind complet drenat spre sfârșitul pleistocenului mediu, așa după cum atestă cele mai noi depozite fosilifere, de la Bod-Rodbav. Sedimentele caracteristice, deși conțin și material piroclastic, sunt predominant terigene (marne, argile, nisipuri, prundișuri, grupate într-un complex bazal cu 5 strate de cărbuni, peste care se află alte două complexe, marnos și psefito-psamitic (V.Mutihac, 1990) și destul de groase (600 m – 700 m).

O parte din câmpia lacustră inițială se păstrează în r e l i e f u l actual sub forma unei trepte mai înalte, în partea de vest, la poalele M.Perșani. Terasele Oltului sunt foarte bine dezvoltate, cele mai înalte având altitudinea relativă de 90 m – 112 m, dar dispărând spre centru, sub efectul subsidenței active. Vatra depresiunii este formată din îmbinarea șesurilor largi al Oltului și afluenților săi, relieful fiind deosebit de neted. În zonele marginale joncționează vaste conuri aluviale ale râurilor care coboară din munții înconjurători, mai ales pe latura sud – sud-vestică, spre M.Bârsei ș.a., formând întinse glacisuri de acumulare (spre exemplu, în golful depresionar Zărnești). Un element morfologic deosebit sunt dunele de la Reci, modelate de vânt în nisipuri aluviale.

Prin comparație cu depresiunile Giurgeu și Ciuc, Țara Bârsei-Trei Scaune fiind mai largă și mai joasă (500 m – 750 m) are o c l i m ă mai caldă (media termică anuală de 7,80C la Brașov este cu 2,20C mai mare decât la Gheorgheni), dar mai continentală (amplitudinea termică medie anuală este de 220C-240C). Inversiunile termice sunt foarte frecvente și intense; când în ianuarie 1942 la Bod (508 m altitudine) s-au înregistrat -38,0C (minima termică absolută din țară), în Bucegi, la vârful Omul (2.504 m), s-au înregistrat numai -240C. În interior, inversiunilor li se datorează condițiile mai aspre din centru față de cele din ariile marginale, mai înalte (mediile termice ale lunii ianuarie sunt de -5,30C la Bod și de –3,90C la Brașov). Datorită altitudinii modeste a munților Bodoc, Baraolt și Perșani, care mărginesc depresiunea spre nord – nord-vest, circulația foehnală nu atenuează stratificațiile termice și nu mărește temperatura aerului. Cantitativ, precipitațiile cresc de la 550 mm/an, în partea centrală, la 750 mm – 850 mm/an, pe rama sudică și sud-estică.

H i d r o g r a f i c, depresiunea funcționează ca un colector de ape pentru Olt, care intră cu un debit de 7,8 m3/s, dar primind aici Râul Negru, Timișul, Bârsa, Homorodul, Aita ș.a. iese cu un debit de peste 38 m3/s. În ansamblu, rețeaua este densă (0,5-0,6 km/km2) fiind alimentată și din izvoare bogate, care provin din infiltrații puternice în glacisurile de pe rama montană. Râurile sunt convergente în „piețe” de adunare a apelor, la Feldioara, la Prejmer, în arii de subsidență activă, unde prezintă și o oarecare dezorganizare, fapt care alături de drenajul deficitar, favorizat și de platitudinea reliefului, a impus măsuri hidroameliorative susținute. În special s-au regularizat cursurile, pentru evitarea inundațiilor (altădată frecvente pe Olt, pe Râul Negru ș.a.), dar au fost drenate și multe mlaștini, în special în vederea realizării unor terenuri pentru culturi agricole, pășuni și construcții.

V e g e t a ț i a forestieră naturală (păduri de gorun și de amestec gorun-fag-carpen, în aria marginală) a fost aproape integral înlocuită, de multe sute de ani, cu pajiști secundare și culturi. Acolo unde se mai păstrează, este puternic influențată de inversiunile termice, gorunul urcând și până la 1.050 m la Poiana Brașov, molidul coborând până la 800 m, pe rama depresiunii și bradul pătrunzând în subetajul de gorun până la 600 m. Accentele de continentalism climatic au favorizat și ochiuri de vegetație stepică (cu colilie, rogoz pitic, jaleș, arbuști xerofili – migdal pitic, porumbar, păducel ș.a.) pe dealul Lempeș, care domină șesul Bârsei. Condițiile climatice, morfologice și hidrogeologice au contribuit la formarea mlaștinilor cu turbă (a bahnelor Sântionlunca, Boroșneu ș.a.), cu o floră specifică, acidofilă, reprezentată prin plante interesante, multe relicte glaciare favorizate de apele unor izvoare reci, unele aflate la limita sudică a arealului specific ( spre exemplu Pedicularis sceptrum carolinum), altele endemice etc. În mlaștinile-rezervații naturale de la Hărman, Prejmer și Stupini, a căror suprafață s-a redus în ultimii 30 de ani de la 100 ha la 1 ha, se află o plantă carnivoră unică în lume, Armeria alpina ssp.barcensis (jimla Țării Bârsei), grav amenințată prin desecarea abuzivă, construcții în perimetrul rezervației științifice, chiar incendierea vegetației pentru extinderea pășunii. Pe dunele de la Reci se păstrează un arboret de mesteacăn aflat în regim de rezervație naturală. Pe lângă ponderea însemnată a s o l u r i l o r hidromorfe, depresiunea prezintă originalitatea pedologică a unei evoluții spre molizare a argiluvisolurilor forestiere inițiale, ca urmare a unei îndelungi utilizări agricole.

Depresiunea este foarte bine p o p u l a t ă, având peste 600.000 locuitori, dintre care mai mult de jumătate (314.219)se află în Brașov. Calitățile sale naturale de excepție în spațiul montan, poziția la contactul unor mari unități naturale, economice, politico-administrative și la intersecția a numeroase drumuri transcarpatice explică nu numai permanenta sa capacitate de atracție și geneza unei rețele dense de așezări, ci și ritmul deosebit al dezvoltării acestora. Gradul de urbanizare este cel mai avansat din toată aria montană (8 orașe în care se concentrează 77 % din numărul total al populației). Cele 143 sate au dimensiuni variate, de la cele mici (sub 300 locuitori) la unele care depășesc 3.000 loc. (Tărlungeni, Hărman) și chiar 4.000 loc.(Prejmer). Structura etnică (eterogenă datorită colonizărilor) este subliniată și de grupări spațiale, a românilor în sud și sud-vest, a sașilor în centru și a secuilor în nord-est. Condițiile naturale au favorizat dezvoltarea timpurie a unei agriculturi care s-a diversificat treptat, până la tipuri structurale specifice ariilor extracarpatice. Se cultivă cartof, sfeclă de zahăr, orz, ovăz, secară dar și grâu, porumb, legume, flori. Pe glacisurile marginale din sud (ca și pe cele nordice din Șesul Frumos) sunt livezi, iar pășunile și fânețele sunt diseminate, începând de pe ramă, în toată depresiunea. Industrializarea este una dintre cele mai puternice din țară (parcurgând însă azi o etapă de restructurare). Procesul a evoluat atât pe baza unor tradiții medievale, cât și prin investiții specifice în perioada postbelică, fiind vizat în primul rând Brașovul, dar și unele orășele altădată mai puțin dezvoltate (Târgul Secuiesc, Sfântul Gheorghe). De asemenea, o parte din așezările rurale au dobândit statut urban prin industrializare (Săcele, Râșnov ș.a.). Printre cele mai importante ramuri se pot cita, construcțiile de mașini (Brașov, Codlea, Săcele Tohan ș.a.), industria textilă (Brașov, Lunca Câlnicului ș.a.), industria celulozei și hârtiei (Zărnești), metalurgia cuprului și rafinarea petrolului (Brașov) etc. Brașovul mai este și un nod de comunicații de prim ordin, deținând, de asemenea, o importantă funcție de coordonare pentru zona înconjurătoare.

                       2.1.5.5. Gruparea montană cu caracter de tranziție (a Bucegilor)

Având caracteristicile geografice esențiale ale Carpaților Orientali, dar și interferențe cu elemente ale peisajului geografic al Carpaților Meridionali, gruparea montană a Bucegilor domină dinspre sud-est Țara Bârsei (golful Zărnești) și dinspre nord Subcarpații, învecinându-se spre est cu M.Baiului, de care o separă culoarul de văi urmat de Gârcin, Cerbu, Prahova și apoi pasul Sinaia, iar spre vest cu M.Făgărașului, în lungul văilor Dâmbovița și Bârsa.

În ceea ce privește constituția geologică, ei sunt un segment tipic al axului cristalino-mezozoic, reprezentat printr-un complex tectono-structural special, Leaota – Bucegi – Piatra Mare. Soclul cristalin aflorează masiv în M.Leaota. Restul grupării (M.Bucegi, M.Piatra Craiului, Culoarul Bran-Rucăr și M.Bârsei) se dezvoltă pe cuvertura sedimentară mezozoică, predominant conglomeratică și calcaroasă. Întreaga unitate șariază unitățile de fliș, în lungul limitei est – sud-estice. Specificul substratului geologic a influențat puternic morfogeneza, categoriile de relief structural și de facies petrografic fiind dominante. Efectul de înălțare produs de orogeneza cea mai recentă a fost mai puternic decât în alte unități ale Carpaților Orientali, ceea a ce a determinat o etajare mai complexă a învelișului vegetal.

Masivul Bucegi este cel mai reprezentativ și pitoresc în această grupare, având ținuta masivelor cristaline orientale și nota de peisaj alpin a celor meridionale. Este înalt (2.504 m în vârful Omul), dar are o suprafață redusă iar căile de acces naturale și amenajate l-au făcut extrem de atrăgător, atât pentru cercetarea științifică, cât și pentru turism. Prin predominarea conglomeratelor în substrat și forma rombică în plan seamănă mult cu Ceahlăul. O parte din limita sa est – sud-estică coincide cu limita întregii grupări. Ca limite și vecinătăți interne, domină dinspre est Culoarul Bran-Rucăr și este separat în sud-vest de M.Leaota prin valea Brăteiului.

O r o g r a f i c domină toate unitățile învecinate, înălțându-se deasupra Țării Bârsei și văii Prahovei cu 1.600 m – 1.800 m. Atât spre exterior cât și spre interiorul grupării se termină cu abrupturi puternice, sculptate în conglomerate sau calcare, cu diferențe de nivel de peste 1.000 m, care contrastează puternic cu netezimea aproape perfectă a părții înalte, un platou larg ondulat, asemănător celui din Ceahlău. Nodul orografic este vârful Omul (2.504 m) din care două culmi principale se orientează una spre sud – sud-est, între Prahova și Ialomița (mai înaltă, cu Coștila – 2.480 m, Caraimanul – 2.284 m, Furnica – 2.103 m și Vârful-cu-Dor – 2.030 m) și alta spre sud – sud-vest, între Ialomița și Brătei (mai scundă, cu vârful Doamnele – 2.189 m). Spre nord-vest, nord și nord-est, din vârful Omul coboară culmi mai scurte și foarte abrupte în profil longitudinal.

Sub aspect g e o l o g i c, fundamentul Bucegilor este cristalin, reprezentat predominant prin roci epimetamorfice (șisturi muscovito-cloritoase) din seria prehercinică de Lerești-Tămaș (V.Mutihac, 1990). În cuvertura sedimentară preaustrică cele mai reprezentative sunt calcarele masive, recifale, din jurasicul superior (cu grosimi de câteva sute de metri, care aflorează în partea de vest și pe sectoare mai mici în partea central-sudică, degajate prin modelare externă specifică în valea Ialomiței) și mai ales conglomeratele masive din cretacicul mediu (cu o grosime de 2.000 m, mai mare decât a celor din Ceahlău și Ciucaș, dispuse în două niveluri separate printr-unul de gresii – gresia de Scropoasa și prezentând pe alocuri alte intercalații de gresii, în strate mai subțiri). Întreaga cuvertură sedimentară este cutată sub forma unui vast sinclinal orientat nord-sud, cu axul apropiat traseului actual al văii Ialomiței, ușor asimetric, cu flancul estic mai larg și mai slab înclinat..

Principala caracteristică a r e l i e f u l u i este dezvoltarea excepțională a reliefului structural. Suprafețe structurale sunt specifice în partea înaltă, pe fețele interne ale ambelor flancuri ale sinclinalului, la vest și est de valea Ialomiței, mai largi în partea estică, prezentând o ușoară înclinare spre axul sinclinalului. Marile abrupturi externe, care poartă vârfurile înalte, sunt niște cueste, dezvoltate pe capetele de strat ale conglomeratelor cretacice în est (abruptul prahovean) și ale calcarelor jurasice și conglomeratelor cretacice în vest (abruptul brănean). Evoluția cuestelor se produce relativ rapid, prin acțiunea conjugată a dezagregării gelive, apelor curgătoare și avalanșelor. Unele văi au străpuns frontul de cueste, desprinzând martori izolați. Polițele (local numite brâne) apar pe versanții de cuestă în niveluri succesive, corespunzătoare intercalațiilor de gresii (spre exemplu, în Caraiman). În funcție de orientarea lor, văile sunt fie adaptate la structura substratului (Ialomița are o vale longitudinală tipică de sinclinal, văile afluenților săi, conforme înclinării stratelor spre ax, sunt consecvente), fie o secționează (valea superioară a Izvorului Dorului, are orientare longitudinală dar subsecventă, ceea ce a făcut versantul vestic mai abrupt, de tip cuestă și cel estic mai slab înclinat, conform). Reorientarea în unghi drept a acestei văi a fost explicată printr-o captare de către un afluent al Prahovei, care evolua mult mai energic, în lungul unei văi cu profil longitudinal puternic înclinat, de fapt o succesiune de praguri cu cascade – cascadele Vânturișului (Valeria Micalevich-Velcea, 1961).

Relieful carstic este reprezentat în primul rând prin cheile formate în bazinul Ialomiței, în sectoarele în care calcarele jurasice au fost degajate de sub conglomeratele cretacice. Pe valea Ialomiței se succed cheile Urșilor, cheile Peșterii (lângă peștera Ialomiței), cheile Tătarul Mic (Coteanului), cheile Tătarul Mare, cheile Zănoagei și cheile Orzei, în alternanță cu sectoare mai largi, cu aspectul unor mici depresiuni de eroziune selectivă, în conglomerate sau intercalații marno-argiloase (spre exemplu Padina, între cheile Peșterii și cheile Tătarul Mic). În geneza cheilor au existat și episoade de evoluție carstică subterană, confirmate de numeroasele ruperi (și cataracte, local numite horoabe) în profilul longitudinal al talvegurilor, profilul transversal frecvent în surplombe, marmitele de pe versanți și meandrele foarte strânse, care par să derive din trasee subterane. Dintre peșteri, cea mai mare și mai cunoscută este cea a Ialomiței, cu intrarea la altitudinea de 1.660 m, cu un segment mai accesibil la început, grav degradat de vizitatori și unul mai greu accesibil, cu formațiuni concreționare și urme de faună cavernicolă pleistocenă (Ursus spelaeus). Rătei, cea mai lungă dintre peșterile cercetate (7 km) este situată în extremitatea sud-vestică a Bucegilor. Celelalte peșteri, mici, sunt mai puțin cunoscute. La suprafață, aflorimentele de calcar sunt corodate sub forma unor câmpuri de lapiezuri (spre exemplu, în M.Strungile Mari, din culmea sud-vestică.

Un efect al modelării selective sunt și formele cu aspect bizar, numite popular babe sau ciuperci, care s-au format datorită rezistenței mai mari la dezagregare a lespezilor de gresie intercalate în conglomeratele cretacice. Fragmentele de rocă dezagregată prin gelifracție au fost purtate (și parțial îndepărtate) de vânt, a cărui forță de șoc a devenit astfel mai puternică. Efectul morfologic al coraziunii este dovedit de forma aerodinamică a trunchiurilor ciupercilor, orientate NNV-SSE, ca și vântul dominant. Complexe morfologice ruiniforme de dezagregare (stâlpi, colți – Colții Morarului ș.a., turnuri, sfinxul din M.Scara) s-au format și pe conglomerate.

Deși Bucegii au altitudine mai mare, relieful glaciar are un grad de dezvoltare asemănător celui din M.Rodnei, datorat probabil unui deficit de precipitații solide, condiționat de poziția sud-estică și în umbra culmii înalte a Făgărașului. Centrul glaciației a fost vârful Omul, în jurul căruia s-au format câteva circuri complexe. Din acestea se orientează radiar văi glaciare cu profil transversal clasic, cea mai mare fiind valea Ialomiței, în sud, cu o morenă frontală la 1.760 m, lângă cheile Urșilor. Spre est se orientează văile glaciare ale Cerbului și Morarului, spre nord – nord-est, văile glaciare (mai lungi) ale Țigăneștilor și Mălăieștilor prezintă morene frontale la 1.350 m, iar spre vest – valea Găurii. Între văile glaciare vecine interfluviile au formă de creste (custuri), așa cum este custura din M.Padina Crucii, dintre văile Țigănești și Mălăiești. Deoarece conglomeratele au fost puternic dezagregate în sectoarele de prag, în circuri nu s-au putut forma lacuri glaciare. Într-o singură excavație, de mici dimensiuni, pe valea Țigăneștilor se strâng temporar ape. Morenele au fost traversate și mai ușor de către râuri. Pe fondul general da factură morfostructurală, relieful glaciar este și el influențat de structura substratului, văile glaciare subsecvente având o asimetrie evidentă (spre exemplu, valea Șugărilor, afluent de pe stânga al Ialomiței). De asemenea, în profilul longitudinal al văilor glaciare, pragurile au și o natură structural-litologică, mai ales în cazul văilor orientate contrar înclinării stratelor (spre exemplu, valea Mălăieștilor). În literatura de specialitate (Valeria Micalevich-Velcea, 1961) se argumentează manifestarea a două faze glaciare pleistocene, urmele primei fiind observabile sub forma unui nivel de umeri în lungul văilor glaciare. Aceasta a fost și cea mai puternică, văile Mălăieștilor și Țigăneștilor fiind parcurse de o masă unitară de gheață, în timp ce în a doua fază glaciară, mai slabă, s-au format numai ghețari individuali, pe fiecare din aceste văi. În perioadele glaciare dezagregarea gelivă a conglomeratelor și calcarelor din marile abrupturi externe a fost mai puternică decât cea actuală, creând mantale groase de grohotiș fosil, care maschează structura geologică, mai ales la poalele abruptului prahovean.

În ceea ce privește relieful ciclic, unele cercetări mai vechi (Emm. de Martonne, 1906) au considerat toată aria de platou înalt ca expresie morfologică a marii nivelări miocene, corespunzătoare suprafeței Râul Șes. Cercetările mai recente (Valeria Micalevich-Velcea, 1961) confirmă prezența acestei suprafețe, dar sub forma unui nivel mai coborât, la 1.600 m, în bazinul Ialomiței. De asemenea, ca și în alte surse (G.Vâlsan, 1939), se susține existența suprafeței Borăscu, prezență mai greu de argumentat avându-se în vedere evoluția geologică a unității central – est-carpatice (cristalino-mezozoice) în care se încadrează gruparea Bucegilor. În sudul masivului apar fragmente, sub formă de pinteni, ale suprafeței de nivelare Predeal (Poiana Mărului sau Gornovița).

C l i m a este marcată în primul rând prin însemnate diferențieri termice verticale, generate de desfășurarea masivului pe un ecart altitudinal mare. Media termică anuală, care la Dobrești, pe valea Ialomiței (la altitudinea de 900 m) este de 6,20 C coboară la Scropoasa, amont de cheile Orzei (1.101 m) la 4,10 C, iar al vârful Omul (2.504 m) devine negativă (-2,50 C). Inversiunile termice de vale, mult mai frecvente pe valea Prahovei, închisă spre sud-est de defileul de la Posada, fac ca aici temperaturile să fie sensibil mai reduse și fenomenele hidrometeorologice de inversiune mult mai accentuate și mai durabile decât pe valea Ialomiței. La Sinaia, aflată la aceeași altitudine cu Dobreștii, media termică anuală este de numai 3,70 C, iar numărul mediu anual de zile cu ceață este de 174, față de numai 44 la Scropoasa, ceea ce demonstrează marja destul de însemnată de subiectivism din voga climatică a stațiunilor de pe valea Prahovei. Platoul înalt are un climat alpin ; la 1.800 m temperaturile medii sunt negative timp de 200 zile pe an, frigul combinat cu vântul puternic alungând pădurea numai în locuri adăpostite. Distribuția precipitațiilor este atipică față de legea gradientului vertical, diferențierile fiind mult mai reduse decât cele normale. Astfel, în sezonul rece partea înaltă este mai uscată, rămânând frecvent deasupra plafonului norilor stratiformi. La Dobrești precipitațiile medii anuale sunt de 1.101 mm, iar la vârful Omul, cu 1.600 m mai sus, sunt de numai 1.134 mm. Efectul de „umbră” produs de culmea M.Făgăraș este încă accentuat de foehnizarea impusă la coborârea abruptului estic, ceea ce face ca versantul prahovean să fie și el mai uscat (971 mm la Sinaia) decât cel brănean. În ansamblu însă zăpada este abundentă, stratul durând în medie 5-6 luni pe an.

H i d r o g r a f i c, Bucegii sunt un castel de ape, din care râurile se dirijează divergent spre exterior, fără ca rețeaua să fie prea densă. Cel mai mare și mai activ este Ialomița. Pentru toate, alimentarea subterană este foarte importantă, o mare parte din precipitații și apele din topirea zăpezii infiltrându-se în calcare și în grohotișurile formate pe conglomerate și generând izvoare puternice (spre exemplu la baza mantalelor de grohotișuri de pe abruptul prahovean).

V e g e t a ț i a este foarte bogată și foarte interesantă. Cercetările de botanică sistematică (Al.Beldie, 1967) au indicat prezența a 1185 plante vasculare și a 68 % din endemismele carpatice (fapt care înrudește Bucegii cu Ceahlăul). Pădurea ocupă aproape o jumătate din suprafață, dezvoltându-se pe versanții exteriori și înaintând pe valea Ialomiței spre nord până la 1.750 m – 1.850 m. În mod excepțional, pe versanții sudici, la adăpost de vânt, poate urca până la 1.960 m, situație care nu se regăsește nicăieri în Carpații Orientali. De la bază până la 1.400 m – 1.500 m pădurea de foioase cu gorun și fag, apoi fag, este urmată de molid, brad și fag, fagul urcând mai sus decât în nordul Carpaților Orientali. Până la limita superioară urmează o fâșie îngustă de conifere (molid, cu o proporție mare de zadă și , mai sus de 1.700 m, exemplare de zâmbru). Subetajul subalpin a fost în mod natural foarte larg dezvoltat, cu jnepenișuri întinse, care au generat și oronimele Jepii Mari, Jepii Mici ș.a., până mai sus de 2.000 m. În aceleași asociații vegetează afinul, ienupărul, bujorul-de-munte. Suprafața jnepenișurilor s-a redus însă mult, prin defrișarea veche, pentru pășuni. În altitudine urmează subetajul pajiștilor alpine, formate din rogoz (specii de Carex), părușcă (Festuca glacialis), țăpoșică (Nardus stricta), Loiseleuria procumbens (o ericacee măruntă), Salix herbacea ș.a. În pajiști și pe stâncării cresc multe plante cu flori viu colorate, ca Papaver pyrenaicum, Gentiana lutea, Dianthus kitaibelii ș.a. Pe un fragment de platou neted din M.Lăptici, la 1.470 m, este și un tinov cu Sphagnum, înconjurat de bumbăcăriță (Eriophorum latoifolium), rugină (Juncus effusus), plante carnivore. Datorită bogăției floristice și valorii științifice a plantelor rare, relicte ș.a., a complexelor geologice și geomorfologice, ca și valențelor estetice ale întregului peisaj geografic, partea înaltă a Bucegilor se află în regim de parc național. Pe o suprafață totală de 6.680 ha, cu formă de potcoavă deschisă spre sud, incluzând Omul și partea înaltă a culmilor care coboară în jurul său, desfășurată de la 1.000 m – 1.110 m pe versantul prahovean și de la 1.650 m pe versantul brănean, până la 2.500 m, sunt protejate pădurile, asociațiile vegetale subalpine și alpine, relieful de facies petrografic, cascadele, peșterile, relieful glaciar ș.a. O suprafață de 200 ha, pe versantul sudic al Caraimanului și pe valea Jepilor (cu vegetație specifică, pe brîne) a fost declarată zonă științifică cu regim de protecție absolută.

Viața e c o n o m i c ă a fost multă vreme dominată de păstoritul de pe platoul înalt. Din secolul XVIII (1789) s-a amenajat drumul transcarpatic pe valea Prahovei, iar cu aproape un secol mai târziu (1879) a fost introdusă în circulație magistrala feroviară din capitală spre Transilvania, prin pasul Predeal. Atunci a început industrializarea și urbanizarea văii Prahovei, ca și valorificarea ei climatică și turistică (în cea mai mare parte bazată pe potențialul munților din jur, în special al Bucegilor), amenajându-se primele stațiuni, Sinaia, Bușteni și Poiana Țapului. Pe valea Ialomiței, rămasă fără drum transcarpatic, dezvoltarea modernă a fost mai lentă, limitându-se la exploatarea lemnului și construirea hidrocentralei de la Dobrești, cu lacul de acumulare Scropoasa, în 1929. În perioada postbelică s-au mai construit hidrocentralele de la Moroieni și de la Scropoasa, cu lacul de acumulare Bolboci. Bucegii sunt munții cu cea mai intensă solicitare turistică din țară, datorită proximității capitalei și accesibilizării lor prin căi de comunicație moderne (drumul național și magistrala feroviară pe valea Prahovei, șoseaua prin pasul Sinaia, până la 2.400 m pe Coștila, șoseaua de pe valea Ialomiței până în cheile Urșilor), ca și prin amenajări și echipamente speciale (linii de teleferic Sinaia – Vârful-cu-Dor, Bușteni – Babele – Peștera), instalații de teleschi (Vârful-cu-Dor ș.a.) și capacități moderne de cazare (cabane, hoteluri alpine etc.).

Munții Leaota sunt considerați uneori în literatura de specialitate (Al.Roșu, 1973) ca parte a unui grup unitar Bucegi-Leaota. Caracteristicile lor geografice sunt însă destul de diferite de cele ale Bucegilor și juxtapunerea morfologică nu poate anula această realitate. O înșeuare înaltă (Bucșa, 1.750 m) la izvoarele Brăteiului marchează contactul celor două masive. Leaota se prezintă sub forma unui bloc lipsit de personalitate, care se întinde spre est până la văile Brăteiului și Ialomiței, spre vest până la valea Dâmboviței, spre sud domină Subcarpații iar spre nord-vest se înalță cu aprox. 500 m deasupra Culoarului Bran-Rucăr. În constituția lor g e o l o g i c ă predomină rocile cristaline (șisturi cloritoase ș.a.) din seria de epizonă Lerești-Tămaș. Subordonat, în partea centrală sunt și roci mai dure(gnaise, micașisturi) din seria de mezo-katazonă Voinești. Pe o arie restrânsă, în est – sud-est, aflorează și conglomerate cretacice, în poziție sinclinală și la altitudine mică. Au un r e l i e f greoi, masiv, monoton. Văile râurilor au conturat o serie de culmi radiare care se orientează divergent din nodul orografic Leaota (2.133 m), spre nord, vest, sud-vest și sud-est. Interfluviile au înfățișarea unor plaiuri înalte, larg ondulate, monotone, contrastând cu văile înguste, puternic adâncite, cu versanții abrupți. Nu au relief glaciar, ci doar niște nișe de nivație. P r e c i p i t a ț i i l e bogate și constituția litologică puțin favorabilă infiltrației au favorizat formarea unei r e ț e l e h i d r o g r a f i c e deosebit de dense (1,1 km/km2), mai ales prin comparație cu Bucegii. Leaota este destul de bine împădurită, în special pe versanți. La bază, pădurea începe cu fag, urmat până la 1.400 m – 1.500 m de o pădure de amestec fag-molid, deasupra căreia se află o bandă îngustă de molidiș. Plaiurile înalte se înscriu în subetajul subalpin, pajiștea fiind însă mult extinsă, atât prin defrișarea jnepenișurilor cât și prin despădurire. Activitățile economice tradiționale, neschimbate nici în perioada actuală, constau în păstorit (practicat în special de sătenii din Bran) și exploatarea lemnului (mai ales de către musceleni).

Munții Bârsei includ două masive destul de asemănătoare, situate între pasul Predeal și Țara Bârsei-Trei Scaune, individualizate spațial prin valea îngustă a Timișului – Postăvarul, spre vest și Piatra Mare, spre est.

Constituția lor g e o l o g i c ă o continuă spre nord-est pe cea a Bucegilor, la care se adaugă și unele elemente de asemănare cu Perșanii. Sunt formați din roci sedimentare de vârstă triasică și jurasică (predominând calcarele), dar și din fliș cretacic (conglomerate, marne, gresii). Întregul ansamblu sedimentar este foarte puternic și complicat cutat, cu falieri și mici șariaje, orientate de la nord-vest spre sud-est. Calcarele triasice și jurasice aflorează în general de sub masa de fliș cretacic, în axele unor structuri anticlinale.

R e l i e f u l cel mai înalt s-a păstrat pe calcare, sub forma unor culmi orientate conform liniilor structurale, Cristianul Mare (1.799 m) în Postăvarul și Piatra Mare (1.842 m). Versanții calcaroși sunt acoperiți cu lapiezuri iar pe unele văi s-au format chei, cu profil longitudinal de talveg în trepte, uneori foarte spectaculoase (spre exemplu, Prăpastia Ursului și cascada de la Șapte Scări, pe versantul nordic al Pietrei Mari, sau cheile Râșnoavei, în Postăvarul). Deși puțin caracteristic, endocarstul este destul de interesant, în Piatra Mare existând o peșteră cu gheață, iar peștera Fundata din valea Râșnoavei parcurgând în 1949 un episod de explozie hidraulică, prin care un volum apreciabil de apă acumulat în galeria de resurgență, temporar colmatată, a expulzat brusc materialul obstruant. Pe conglomeratele, gresiile și marnele cretacice care predomină în ariile marginale s-a format un relief mai scund, lipsit de originalitate. În partea de vest și nord-vest a Postăvarului s-a dezvoltat larg o treaptă de relief deosebit de netedă, cu altitudine de aprox. 1.000 m, interpretată ca fragment al suprafeței de nivelare Poiana Mărului. Acest nivel secționează fără denivelări sedimentarul de vârstă triasică și jurasică și suportă, pe alocuri, depozite de vârstă pleistocen inferior, fapt care confirmă geneza și perioada formării lui. Un fragment din această treaptă, M.Tâmpa, avansează ca un pinten spre Țara Bârsei, dominând Brașovul.

Deși nu sunt prea înalți, M.Bârsei primesc o cantitate medie de p r e c i p i t a ț i i comparabilă cu cea din Bucegi (1.100 mm), deoarece, la fel ca Perșanii, nu sunt ecranați spre vest. Astfel, sunt în cea mai mare parte acoperiți de p ă d u r e, începând cu cea de gorun (de la contactul cu Țara Bârsei, spre exemplu pe Tâmpa), urmată de făgete, apoi de amestecul fag-molid și de molidișuri, în partea cea mai înaltă. Numai pe suprafețe foarte mici, în special în Piatra Mare, s-a putut dezvolta o vegetație subalpină. Ca și în alți munți, pajiștile au fost mult extinse prin defrișare și mai ales prin despădurire, pentru pășunat.

În ordinea importanței activităților economice specifice, M.Postăvarul și Piatra Mare constituie o zonă turistică aproape la fel de intens fragmentată ca și Bucegii. Între stațiunile climatice, Poiana Brașov (dezvoltată pe treapta de 1.000 m din M.Tâmpa) a fost mult timp cea mai modernă stațiune turistică din țară și s-a dezvoltat continuu, extinzându-și atât capacitatea fizică de cazare, cât și nivelul calitativ al unor servicii turistice din ce în ce mai diversificate. Alte stațiuni s-au dezvoltat pe valea Timișului (Timișul-de-Sus și Timișul-de-Jos), specializate în tabere pentru copii. Cetatea țărănească de la Râșnov (în extremitatea vestică a treptei de la Poiana Brașov), sectoarele de chei, peșterile mici de la Pietrele-lui-Solomon, în Postăvarul, cabane și hoteluri, linii de teleferic pe Postăvarul și Tâmpa, drumuri de acces turistic foarte pitorești (Brașov – Poiana Brașov) accentuează atractivitatea acestor munți. Subordonat, exploatarea unor roci utilizate ca materii prime în industria materialelor de construcție (calcar, pentru var, din D.Șprenghi și D.Melcilor, argile liasice, de la Cristian, pentru fabricarea cărămizilor refractare, în trecut și huilă liasică, de la Cristian, dintr-un mic zăcământ azi epuizat) continuă să asigure niște locuri de muncă, dar majoritatea populației active în aria montană este ocupată în servicii turistice, care vor constitui perspectiva economică cea mai rentabilă.

Piatra Craiului ocupă o arie restrânsă (18 km pe direcție nord-est – sud-vest), dar este un masiv montan foarte personalizat, cel mai frumos dintre munții calcaroși ai Carpaților Orientali. Spre nord, nord-vest și vest limitele sale coincid cu cele ale grupării Bucegilor, iar spre interior se înalță cu aproape 900 m deasupra Culoarului Bran-Rucăr, către care trecerea este treptată. O r o g r a f i c se prezintă sub forma a două culmi paralele, foarte diferite, una vestică, înaltă, cu un profil semeț, cu versanți abrupți (în special cel vestic, numit și WestWand-ul Pietrei Craiului), culminând la 2.239 m în vârful La Om, sau Piscul Baciului, și una estică, mult mai scundă (1.586 m) și cu forme domoale. Între cele două culmi este un culoar cu orientare NNE-SSV.

Sub aspectul structurii g e o l o g i c e, Piatra Craiului seamănă mult cu Bucegii, fiind un mare sinclinal cu un culoar în ax, pe fundament format din același cristalin epimetamorfic de Lerești-Tămaș, care aflorează în extremitățile vestică și estică ale masivului. Acesta este acoperit de calcare masive, de vârstă jurasic superior, mai groase decât în Bucegi (până la 1.200 m), care formează cele două flancuri ale sinclinalului, fiind însă redresate până la verticală în cel vestic și mult mai slab înclinate în cel estic. În partea centrală sinclinalul este alcătuit din conglomerate de vârstă cretacic mediu, mai subțiri decât în M.Bucegi (600 m – 700 m).

În r e l i e f se impune culmea principală, vestică, care are aspectul unei creste structurale clasice (hog-back), poate cea mai frumoasă din Carpații românești, cu versanți a căror înclinare depășește 500. Aceasta prezintă din loc în loc câteva curmături (înșeuări) mai scunde, dar se menține pe o lungime de 8 km la altitudini de peste 2.000 m. Aspectul impresionant al culmii vestice, în special al versantului vestic, este rezultatul poziției stratelor și durității calcarelor (care au format un complex structural-litologic deosebit de rezistent la modelarea externă), ca și al amplitudinii locale ale celor mai recente mișcări de înălțare. Culmea principală este atacată totuși de procese viguroase de dezagregare gelivă, favorizată atât de condițiile climatice de la această altitudine, cât și de unele fisuri, diaclaze etc. Înclinarea puternică favorizează formarea unor torenți de pietre deosebit de activi, care determină acumularea la baza versanților a unor trene groase de grohotiș mobil (asemănătoare celor de pe versantul vestic al Hăghimașului). Sub WestWand torenții de pietre și avalanșele opresc pădurea la plafonul de 1.600 m. Mai jos, sub pădure, grohotișurile sunt mai vechi, stabilizate, formate în două generații, în condițiile periglaciare din pleistocen (Valeria Micalevich-Velcea, 1961). Dezagregarea produce în lungul crestei un relief subordonat ruiniform (ace, colți, turnuri, hornuri, piramide). Pe stratele mai dure de calcar s-au format brâne. Relieful carstic este reprezentat prin lapiezuri, câteva doline și văi în chei (de origine fluvio-carstică). Râurile cu izvoare în culmea principală curg un timp în lungul ulucului central, văile fiind longitudinale și apoi se angajează în chei, la traversarea culmii estice – Prăpăstiile Zărneștilor, pe valea Cheii (în nord-est) și cheile de pe cursul superior al Dâmbovicioarei (în sud). Endocarstul (probabil bogat și profund) este puțin cunoscut, datorită accesibilității extrem de reduse a galeriilor subterane. Pe versantul estic al culmii principale au fost identificate 6 avenuri, dintre care cel mai adânc este avenul din Grind (120 m). Pe conglomeratele din culoarul central s-a dezvoltat un relief mai scund, iar culmea estică are și ea o altitudine modestă (în general, 1350 m – 1.450 m) și versanți calmi, datorită înclinării mult mai reduse a stratelor în acest flanc al sinclinalului. Condițiile morfologice (suprafața restrânsă, înclinarea puternică) n-au fost favorabile acumulării zăpezii, astfel încât nu există relief glaciar.

C l i m a t i c, versantul vestic este cel mai umed din tot masivul, datorită expoziției sale extrem de favorabile și altitudinii culmii principale. Aparenta ariditate este sugerată de absența vegetației în covor continuu pe stâncăriile care ocupă suprafețe mari în această culme. P ă d u r e a de fag dinspre baza culmii principale este urmată de amestecul fag-molid, până la 1.400 m și apoi de o fâșie îngustă de molidișuri atacată de forța mecanică a torenților de pietre și a avalanșelor. Culoarul central și culmea estică sunt în mare parte despădurite și acoperite cu pajiști secundare de graminee. Jnepenișurile urcă, pe arii mici, între 1.700 m – 1.900 m, deasupra lor dezvoltându-se o vegetație sărăcăcioasă, cu smocuri de Festuca supina, Poa alpina și plante cu flori, unele endemice (Dianthus callizonus – garofița Pietrei Craiului). În Piatra Craiului nu sunt așezări permanente, chiar cele temporare (stâne) sunt puține, turismul este practicat numai de către persoane experimentate și motivate pentru natura montană, iar dotările turistice sunt incomparabil mai austere decât în Bucegi sau M.Bârsei. Reprezintă o rezervă (turistică) naturală încă bine păstrată.

Culoarul înalt Bran-Rucăr constituie o arie importantă de discontinuitate în cadrul grupării montane a Bucegilor. Calificativul/denumirea de platou care i se dă destul de frecvent este impropriu, întrucât nu are nimic din netezimea specifică unei asemenea forme, ci are aspectul unei arii mai joase, puternic fragmentate, situate între munți. Este orientat nord-est – sud-vest, fiind dominat dinspre nord-vest de M.Piatra Craiului, dinspre sud-est de M.Bucegi și M.Leaota și domină spre nord-est golful depresionar Zărnești al Țării Bârsei. În sud-vest este conturat de valea Râușorului, afluent de pe dreapta al Dâmboviței.

Substratul g e o l o g i c are o structură destul de complicată. Fundamentul cristalin epimetamorfic este acoperit în cea mai mare parte de calcare jurasice, care au fost exondate, parțial îndepărtate și afectate de un sistem complex de falii. Aria reintrând în regim de sedimentare marină în cretacicul inferior și mediu, gresii, marne-argile și conglomerate, mai groase în fostele sectoare depresionare de pe calcare, aflorează frecvent.

R e l i e f u l, fragmentat, are altitudinea obișnuită a interfluviilor de 1.100 m – 1.200 m, cu tendință generală de coborâre din partea centrală (pasul Bran, 1.343 m) spre nord-est și sud-vest. Este atacat atât de râurile din bazinul Oltului (spre exemplu pârâul Turcului, afluent al Bârsei), cât și de Dâmbovița și afluenții săi. Este considerat ca fragment mai înalt al suprafeței de nivelare Poiana Mărului. Peste nivelul general se înalță câțiva martori de eroziune, în general pe calcare și gresii, sedimentarul mai moale, de vârstă cretacică , fiind modelat sub forma unor mici lărgiri depresionare, de natură tectono-erozivă ale văilor (Podul Dâmboviței și Rucăr). Este deosebit de interesant relieful carstic, în special cheile săpate în calcare de afluenții Dâmboviței, pe segmentele dintre depresiuni. Cele mai spectaculoase chei sunt cele ale afluenților de pe stânga ai Dâmboviței, valea Cheii (cu cheile Crovului) și valea Ghimbavului (cu chei aproape inaccesibile), ale Dâmbovicioarei, amont de depresiunea Podul Dâmboviței, unde confluează cu Dâmbovița și ale Dâmboviței înseși, între depresiunile Podul Dâmboviței și Rucăr (obligând șoseaua Brașov – Câmpulung-Muscel să urce pe interfluviul de pe dreapta văii). Există și un mare număr de peșteri , puțin cunoscute, dintre care cea mai mare și mai bine cercetată este peștera Dâmbovicioarei. În general, partea sud-vestică a culoarului are un relief mai accidentat decât cea nord-estică, contrastul respectiv sugerând și numele de platou (al Branului).

C l i m a este montană, totuși mai blândă decât în munții din jur, ca urmare a foehnizării maselor de aer care se deplasează dinspre vest. Precipitațiile se mențin totuși la 1.000 mm/an. V e g e t a ț i a naturală este reprezentată prin resturi ale pădurilor de fag și de amestec fag-molid-brad-pin, rămase pe înălțimi și în văile înguste și umbrite, după despădurirea inițiată din timpuri vechi.

Culoarul Bran-Rucăr este foarte bine p o p u l a t. În partea nord-estică predomină așezările de plai, cu gospodării risipite în fânețe și pășuni , organizate după tipul ocol întărit (închis), caracteristice ariilor specializate în creșterea animalelor, dar cu o populație destul de numeroasă (960 locuitori la Moeciul-de-Sus). În partea sud-vestică așezările sunt mai concentrate, în cele două depresiuni. Pe lângă creșterea animalelor și exploatarea lemnului din pădurile de pe munții din jur, clima permite și unele culturi rezistente la temperaturi mai coborâte, pe parcele mici, iar în depresiunile Podul Dâmboviței și Rucăr sunt condiții favorabile și livezilor de măr. În ultimii ani, populația se orientează din ce în ce mai mult către calificare profesională și echiparea gospodăriilor pentru servicii turistice, din ce în ce mai rentabile, întregul culoar fiind sectorul-pilot al A.N.T.R.E.C.

2.2. Regiunea Carpaților Meridionali

Carpații Meridionali se desfășoară la vest de valea Dâmboviței, șaua Tămașului, valea Bârsei și valea Șercaiei. Limitele lor de nord și de sud, spre Depresiunea Transilvaniei, culoarul Bistrei și Subcarpații Getici păstrează un caracter adesea tranșant, morfotectonic, condiționat de caracteristicile substratului geologic, care învecinează munților două arii depresionare individualizate postlarramic. Aceste limite se prezintă frecvent sub forma unor abrupturi cu ecart altitudinal de aproape 2.000 m. Spre vest și nord-vest limita este cel mai frecvent considerată în lungul culoarului Timiș-Cerna, deși aspecte importante ale complexului de condiții naturale și ale umanizării au generat o unitate a M.Banato-Olteni (sector al Carpaților Occidentali) care include și munții mici-mijlocii de la est de acest culoar. Este motivul pentru care opinia respectivă (V.Mihăilescu, 1963, I.Sîrcu, 1971) este îndreptățită și recomandabilă.

     2.2.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Meridionali

              Carpații Meridionali se disting prin predominarea netă a rocilor vechi, metamorfice, cu intruziuni magmatice sin- și tardicinematice, prin răspândirea redusă a rocilor sedimentare și prin încheierea mult mai timpurie a mișcărilor plicative.

Principalele unități geo- și morfotectonice au fost puse în loc prin fenomenele complexe și ample de tectogeneză și orogeneză dacidică (mezo-eocretacică – austrică, mediteraneană, laramică), care au creat succesiv unitățile supragetică și getică (dacide mediane), unitatea de Severin (aparținând dacidelor externe) și autohtonul danubian (dacidele marginale). În consecința condițiilor tectogenetice specifice diferitelor etape, pe durata expansiunii mezocretacice unitățile getică și danubiană se deplasau divergent, fiind separate printr-o arie de rifting – fosa de Severin, în care s-au acumulat depozite tipice de fliș. Într-o etapă mai târzie, eocretacică, unitățile supragetice (individualizate din mezocretacic) au joncționat cu cea getică. Sincron, aceasta a fost antrenată într-o mișcare convergentă cu unitatea danubiană, datorită subducției care începuse în fosa interpusă (de Severin). În consecință directă, unitatea getică a înaintat peste flișul de Severin, deplasarea aceasta continuând și antrenând părți apreciabile din fliș. Întregul ansamblu a glisat peste o masă de ofiolite, detașate din crusta oceanică a fosei de Severin și antrenate astfel într-o obducție secundară, sincronă subducției principale. Spre sfârșitul cretacicului, unitatea getică, solidară cu unitățile supragetice, a intrat în coliziune cu unitatea danubiană pe care a șariat-o. Astfel, unitatea getică inițială a devenit o imensă pânză de șariaj, pentru care unitatea danubiană este autohton. Între acestea două, flișul de Severin și fragmentele de crustă oceanică obdusă constituie pânza (paraautohtonul de Severin). De la sfârșitul cretacicului, aria Carpaților Meridionali a fost afectată numai de fenomene casante, de deplasări verticale ale blocurilor rezultate și de sedimentare în bazinele-graben, fiind apoi antrenată în înălțarea generală a edificiului carpatic, determinată de orogeneza valahă (romanian-pleistocenă).

Ținând seama de istoria geologică veche, premezozoică, a ariei labile pe care s-au format Carpații de astăzi, de variațiile ulterioare ale regimului tectonic, cu alternanțele sale de secvențe plicative, casante, de acumulare amplă în condiții de sedimentare diferite, de magmatism ș.a., de alternanțele paroxismelor orogenetice cu perioadele îndelungi de calm tectonic și evoluție subaeriană, masa de roci care constituie ramura meridională a Carpaților este foarte variată, atât ca vârstă, cât și în ceea ce privește caracteristicile chimico-mineralogice și fizico-mecanice, determinate de originea inițială (terigenă sau magmatică) și de condițiile în care s-au produs fenomenele de metamorfism sau de meteorizare. Astfel, între rocile cele mai puternic metamorfozate se regăsesc frecvent gnaise (cuarțitice, cuarțo-feldspatice, oculare, rubanate, granitice ș.a.), micașisturi, amfibolite, mai rar calcare cristaline, iar între cele epimetamorfice – șisturi clorit-albit-epidotice, amfibolice, cuarțitice cu sericit sau grafit, calcare cristaline ș.a. Depozite sedimentare variate (calcare, conglomerate, gresii, șisturi argiloase cu cărbuni, grezo-argile și argile grezoase în facies de fliș, gresii calcaroase, silicioase, marno-calcare ș.a.) cu grosimi foarte variabile și de vârste diferite (din carboniferul superior până în cretacicul superior, iar în ariile de scufundare tectonică până în pliocen) acoperă parțial fundamentul cristalin. Atât cristalinul cât și sedimentarul mai vechi au fost străpunse pe alocuri de corpuri intrusive acide (granitice, granodioritice – granitele de Bârsa Fierului, Parâng, de Latorița, de Tismana, de Retezat ș.a.), care au antrenat și ele fenomene de metamorfism de contact, conferind în același timp structurilor intruse o rezistență deosebită pe parcursul modelării externe.

În constituția unităților montane ale Carpaților Meridionali actuali pânza getică și pânzele supragetice constituie aproape integral M.Făgărașului, partea central-nordică a grupării Parângului, iar la vest de Jiu aflorează în petecul de acoperire din M.Godeanu. Cristalinul getic și supragetic sunt în cea mai mare parte constituite din roci mezometamorfice. Învelișul sedimentar (predominant carbonatic) al acestor domenii tectonice a fost în cea mai mare parte îndepărtat prin eroziune, păstrându-se în sudul M.Căpățânii (culmea Buila-Vânturarița) și în vestul M.Șureanu („Platforma” Luncani). Autohtonul danubian formează cea mai mare parte din munții de la vest de Jiu, iar la est de Jiu constituie Parângul propriu-zis. Rocile cristaline din această unitate sunt mai slab metamorfozate, în schimb ea este străpunsă de numeroase corpuri granitice și granodioritice. Învelișul sedimentar al autohtonului este mai bine păstrat și aflorează pe arii mai întinse, în sudul munților Vâlcanului, în M.Țarcului, în sud-estul M.Godeanu, în sudul M.Retezat ș.a. Depozitele sedimentare marine și lacustre paleogen-pliocene sunt cantonate în (depresiunile) Țara Hațegului, Petroșani și Țara Loviștei.

2.2.2. Relieful

Sub aspect morfografic, Carpații Meridionali („Alpii Tranilvaniei”) se remarcă printr-o îmbinare destul de neobișnuită a masivității cu o relativă accesibilitate. Primul aspect se datorează faptului că specificul constituției geologice a potențat structural și litologic morfologia cea mai masivă din Carpații românești, impresionantă nu doar prin înfățișarea de blocuri puternice, aproape compacte pe arii întinse, ci și prin m o r f om e t r i a ei. Toate cele trei grupări montane depășesc altitudinea absolută de 2.500 m și aproape toate subunitățile de ordinul al doilea au peste 2.000 m, cu excepția M.Cernei și M.Vâlcanului. Energia reliefului este cea mai mare din Carpații Românești, exprimând sinteza dimensională a unei fragmentări verticale medii de 731 m (Al.Roșu, 1973), dar care depășește în valori reale și 2.500 m, cu o înclinare a terenului adesea de peste 350 sau 550 și cu numeroase abrupturi. Suprafața care revine depresiunilor intramontane este redusă, iar ponderea ariilor cu altitudine mai mică de 700 m este de numai 20%. Relativa accesibilitate este determinată de sistemul de mari văi fluviale care traversează munții la altitudini mici (la Turnul Roșu, pe Olt, altitudinea absolută este 350 m) și de culoarul longitudinal central, pe care se înscriu aria mediană cu altitudine mai redusă dintre culmea nordică și cea sudică a M.Făgăraș, Țara Loviștei, valea Lotrului, valea Jiului de est, depresiunea Petroșani/valea Jiului de vest, valea Cernei.

Orografic, la nord și la sud de culoarul menționat culmile se înșiruie pe două aliniamente complete, uneori strângându-se în noduri, alteori depărtându-se și lăsând loc depresiunilor interne. Aliniamentul sudic cuprinde munții Iezer-Păpușa, Ghițu, Frunți, Cozia, Căpățânii, Parângului și Vâlcanului, iar cel nordic include Făgărașul propriu-zis, munții Lotrului, Retezatului, Godeanu și Cernei. Spre nord-vest se schițează un al treilea aliniament, incomplet, format din M.Cindrelului și Șureanului,(separați de munții de la sud prin văile longitudinale ale Sadului și Jiului de est) și M.Țarcului (separați prin văile superioare ale Râului Mare și Râului Rece).

Sub aspect genetic, aliniamentele respective nu au decât motivația tectonică a contactelor între domeniile (unitățile) Carpaților Meridionali, fără nici o similitudine cu diferențele morfostructurilor zonare (subregiunilor) din Carpații Orientali. Relativa stabilitate tectonică din neozoic a permis și dezvoltarea maximă a reliefului ciclic, începând cu nivelul Borăscu (postlarramic), continuând cu Râul-Șes (postattic) și încheind cu Gornovița (postvalah), fiecare cu dezvoltare variabilă în cele trei grupări montane, dar identificate în toate trei, ultima oferind posibilitatea corelării cu evoluția formării teraselor pe văile principale (L.Badea, 1983). Deși suprafețele mai vechi sunt situate în partea mijlocie-înaltă a munților, au avut contribuția lor specifică la accentuarea gradului de accesibilitate. Netezimea acestor plaiuri contrastează mai puternic decât în celelalte regiuni carpatice cu crestele înalte, care domină suprafața cea mai veche, la peste 2.200 m. În Carpații Meridionali s-a desfășurat morfogeneza glaciară cea mai puternică, condiționată de acumularea pleistocenă a celor mai importante volume de gheață. Ghețarii de circ și de vale (care au coborât până la 1.100 m -1.050 m în timpul glaciației celei mai puternice – P.Urdea, 2000) au modelat, în cel puțin două faze, asociații de circuri (cu morfologia lor subordonată), văi (cu morfologia lor specifică, accentuat glaciară spre partea înaltă și din ce în ce mai modificată/înlocuită prin efectul proceselor periglaciare și fluviale, pe măsura descreșterii altitudinii, creste de intersecție a circurilor și văilor vecine, umeri glaciari pe versanți, morene de tipuri, forme și vârste diferite, mai mult sau mai puțin remaniate fluvial, uneori complicate prin efectul carstificării etc. O dezvoltare largă, în generații morfologice succesive, are în Carpații Meridionali și relieful periglaciar, procesele respective făcând parte dintre premisele pregătitoare ale instalării ghețurilor perene și modelării glaciare, dar sub forma crio-nivației având o acțiune concretă și în perioada actuală. Lor li se datorează o bogăție de forme criogene și nivale (trepte de crioplanație, torenți de pietre, trene de grohotiș, nișe de nivație, culuare de avalanșe, potcoave nivale ș.a) care complică morfologia glaciară din zona înaltă și se îmbină cu cea fluvială la altitudini mai joase. Deși depozitele sedimentare au o pondere modestă în constituția munților, dominanta lor carbonatică a contribuit la realizarea unei morfologii carstice excepționale, atât în domeniul de suprafață, cât și în cel subteran. Fără ca ariile menționate din gruparea Parângului să fie singurele cu aflorimente calcaroase modelate carstic, ele dețin complexe de relief comparabile cu cele din M.Apuseni și din alte regiuni carstice celebre de pe continent.

2.2.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

Altitudinile mari și suprafețele relativ restrânse, condiționând o pondere mare a înclinărilor accentuate, produc în Carpații Meridionali o etajare a caracteristicilor climatice, hidrice, de vegetație și soluri  cu gradienți mai mari decât în celelalte regiuni carpatice. Treptele specifice sunt mai înguste, trecerea între cele succesive fiind astfel mai rapidă.

Fragmentarea tectono-fluvială transversală în trei grupări, separate de văi adânci, face ca distribuția etajelor și subetajelor să aibă, în linii generale, un caracter concentric, repetându-se pentru fiecare grupare ca variantă locală a acelorași fenomene. Ținând seama de direcția predominantă a circulației generale a aerului, orientarea pe direcție est-vest conferă culmilor un rol de barieră orografică, care determină geneza unor precipitații mai bogate pe versanții orientați spre nord – nord-vest, în cazul circulației atlantice (extrem de frecventă) și procese specifice de foehnizare în cazul advecțiilor sudice, care ridică temperatura versanților nordici și a depresiunilor de contact adiacente, topind mai devreme zăpada. În general însă, versanții nordici sunt mai umezi și mai reci, ceea ce se reflectă în ponderea mai mare a coniferelor în structura pădurii și debutul subetajului respectiv de la 1.200 m –1.300 m, în timp ce pe versanții sudici, mai ales în extremitatea sud-vestică, unde se resimte influența climatului submediteranean, fagul urcă de la baza muntelui până la 1.500 m, pe alocuri apropiindu-se de limita superioară naturală a pădurii. Pe aceiași versanți sudici, pădurea urcă până la 1.850 m – 1.900 m ; pe cei nordici condițiile climatice îi fixează plafonul cu aprox. 200 m mai jos. Desfășurarea pe aproape 250 km, conform direcției menționate, asigură creșterea cu 200 mm a cantității medii anuale de precipitații de la est spre vest (de la 1.200 mm la 1.400 mm), valorile maxime înregistrându-se în gruparea Retezatului. Este foarte posibil ca aceeași diferențiere a alimentării să fi fost caracteristică și zăpezilor perene din pleistocen, fapt care explică extensiunea largă și marea varietate a morfologiei glaciare în această grupare. În consecința alimentării bogate, apele curgătoare au debite mari, relativ uniforme și un potențial hidroenergetic valorificat intensiv (Argeșul, Oltul, Lotrul, Sebeșul, Râul Mare, Cerna, Bistra Mărului ș.a.). Complexul de condiții climatice din partea înaltă face ca temperaturile medii anuale să fie negative, iernile lungi și reci, verile scurte și răcoroase, cu ninsori și lapovițe posibile chiar în luna cea mai caldă (august). În felul acesta, deși de la altitudini diferite, pe ambii versanți și pe plaiurile înalte se dezvoltă (cel mai bine din toți munții noștri) numai o vegetație subalpină și alpină, cu pajiști extinse mult prin defrișare, în special pe versanții și plaiurile de la sud de culmile înalte, care au favorizat o viață pastorală sezonieră de tradiție multiseculară (mai ales în M.Cindrelului, M.Șureanului și M.Godeanu-Țarcu). Carpații Meridionali au reprezentat și segmentul montan în care fauna spontană (inclusiv cea alpină) a rezistat foarte bine, multe repopulări fiind posibile pe seama fondurilor din Retezat, din Făgăraș ș.a. Solurile s-au format conform structurii și distribuției spațiale a complexului pedogenetic, prezentând categorii cambice sub pădurea de fag, spodice sub pădurea de conifere, humico-silicatice deasupra limitei superioare a pădurii, rendzinice pe aflorimentele carbonatice, hidromorfe în ariile cu drenaj slab, neevoluate în lungul râurilor. Se remarcă o pondere mare a celor scheletice, datorită substratului frecvent dur, rezistent la dezagregare. În general, solurile din Carpații Meridionali nu sunt favorabile agriculturii, ci pădurilor, fânețelor și pășunilor. O excepție importantă se realizează însă în ariile depresionare, unde (chiar dacă pe suprafețe nu prea mari), solurile brune au putut fi folosite pentru culturi de câmp și livezi (Țara Hațegului, Țara Loviștei).

2.2.4. Particularitățile umanizării

Gradul de umanizare este sensibil mai redus decât în celelalte regiuni carpatice, datorită numărului mic de depresiuni interne, altitudinilor mari și înclinării accentuate a versanților. Ariile cele mai populate sunt cele două „țări” și depresiunea Petroșani, în primele locuirea începând însă din perioada preistorică, în timp ce ultima a fost populată târziu, cu hațegani. În perioada actuală însă densitatea cea mai mare este în depresiunea Petroșani (350 loc/km2), suprapopulată ca efect al dezvoltării mineritului. În depresiuni satele sunt adunate, conturîndu-se însă tendințe de risipire spre rama montană, în general la baza versanților cu expoziție sudică („fețe”). Se locuiește și pe văi (Lotru, Sebeș, Sad, Bistra Mărului, Apa Orașului ș.a.), plafonul așezărilor acestea răsfirate urcând până la 1.240 m pe Lotru și chiar mai sus de 1.400 m, în cazul risipirilor de pe valea Dobrei (afluent al Sebeșului). De regulă însă văile superioare sunt nelocuite, fiind prea înguste, înalte, reci și umede. Există în schimb așezări de plai, în general de oieri, bine gospodărite, instalate pe suprafața de nivelare Gornovița, în partea nordică a M.Cindrel (satele din „Mărginimea Sibiului” – Poiana, Jina, Tălmaciu ș.a.) și în partea de vest a M.Șureanu ( satele de pe „Platforma” Luncanilor – Alboni, Luncani ș.a.). În aceleași arii montane sunt multe așezări temporare în fânețe (sălașe, hodăi, cu frecvență maximă între 800 m – 1.200 m).La trecerea de la pădure la pajiștile de pe plaiurile înalte în toți munții, dar mai ales în Cindrel, Șureanu și în culmea sudică a Făgărașului, între 1.650 m – 1.800 m, sunt stâne.

În „țările” vechi, creșterea animalelor se îmbină și cu unele culturi de câmp și livezi, instalate (ca și multe așezări) în special pe terasele râurilor (Olt, Strei ș.a.) și pe glacisuri de acumulare. Sub acest aspect, în Țara Loviștei zootehnia se asociază în special cu pomicultura, în timp ce în Țara Hațegului, mai favorizată sub aspect termic și cu terenuri de cultură mai întinse, activitatea agricolă are un profil mai larg, creșterea animalelor echilibrându-se cu pomicultura (livezi de măr, cireș, nuc) și cultura plantelor (cereale, cartof, legume).

În perioadele modernă și contemporană procesul de umanizare a fost puternic stimulat prin dezvoltarea industriei extractive, exploatarea cărbunelui în depresiunea Petroșani atrăgând fluxuri masive de forță de muncă nu numai din ariile apropiate, ci și din județe îndepărtate și determinând formarea unei mici „conurbații” – Petroșani-Lupeni-Petrila-Vâlcan-Uricani. Cu o capacitate de atracție mai redusă s-au inițiat și exploatări de grafit, la Baia-de-Fier și de mică, la Voineasa. Amenajările hidroenergetice de anvergură din principalele bazine hidrografice au avut ,de asemenea, un rol deosebit în polarizarea forței de muncă, în realizarea unor lucrări tehnice de mare amploare, urmate de transformări importante ale cadrului natural și chiar de densificarea rețelei de așezări, deoarece ultimele „colonii” muncitorești au fost realizate astfel încât la finalizarea lucrărilor să poată fi utilizate drept baze de cazare în cadrul unor noi stațiuni turistice (Voineasa și Vidra, pe Lotru). Exploatarea lemnului a fost dublată de o industrie de prelucrare care a conferit statut urban comunei Brezoi, același statut revenind (tot datorită funcției industriale și de servicii) localităților Cugir, Călan și Hațeg. Procesul de umanizare a Carpaților Meridionali a mai fost stimulat și prin dezvoltarea infrastructurii turistice – modernizarea unor stațiuni climatice de altitudine, ca Păltiniș (1.442 m) și Muntele Mic (1.525 m), construirea hotelurilor alpine de la Bâlea-Cascadă și Negoiul, amenajarea unor cabane, echiparea unor linii de teleferic (Bâlea-Cascadă – Bâlea-Lac, Păltiniș – vârful Oncești), construirea unor drumuri transcarpatice (Novaci – Sebeș, Transfăgărășanul, Obârșia Lotrului – Petroșani ș.a.).

                  2.2.5. Unități spațiale

Principalele unități spațiale ale Carpaților Meridionali sunt grupările montane Făgăraș, Parâng și Retezat, cărora li se adaugă cele trei depresiuni – Țara Loviștei, depresiunea Petroșani și Țara Hațegului.

2.2.5.1.Munții Făgăraș

Culmile acestor munți sunt situate la vest de valea Dîmboviței-șeaua Tămașului-valea Bârsei-valea Șercaiei, întinzându-se până la valea transcarpatică a Oltului, între Turnul Roșu și Cozia. Spre nord domină cu aproape 2.000 m Țara Făgărașului, iar spre sud versanții montani au un contact sinuos cu Muscelele Argeșului. Sunt reprezentați dintr-o culme principală (Făgărașul nordic, cu cinci vârfuri de peste 2.500 m – Moldoveanul, 2.544 m, Negoiul, 2.535 m, Călțunul, 2.522 m, Vânătoarea-lui-Buteanu, 2.507 m și Viștea Mare, 2.526 m) și o culme sudică, discontinuă și mai scundă, formată din munți printre care au evoluat valea Argeșului, văile afluenților săi și ale unor afluenți ai Oltului – Cozia, Ghițu, Frunți, Iezer-Păpușa (singurul sector din culmea sudică cu altitudinea de peste 2.000 m). Constituția integral cristalină (getic și supragetic, fără învelișul sedimentar inițial) a celor două culmi accentuează contrastul altitudinal cu o arie longitudinală interpusă, care a fost deprimată tectonic și sedimentată apoi în paleogen și miocen, rocile respective având o rezistență redusă. În lungul acelui culoar altitudinile se mențin la 1.350 m – 1.450 m. Culmea nordică se înscrie printre sectoarele cu morfologia glaciară cea mai bogată din Carpații românești (circuri cu aprox. 30 lacuri glaciare – Bâlea, Podul Giurgiului, Podragul ș.a, custuri, văi glaciare lungi de 5-8 km etc.) și una dintre cele mai dense rețele hidrografice din țară (în medie 1,2 km/km2).

2.2.5.2. Gruparea Parângului

Munții dintre Olt și Jiu domină spre sud depresiunile subcarpatice oltene, spre vest depresiunile Petroșani și Hațeg, și contactează Depresiunea Transilvaniei prin trepte piemontane. Sunt constituiți din cristalin getic și danubian, dar și din învelișul sedimentar al unităților tectonice, frecvent carbonatic în domeniul getic. Și aceasta este o grupare înaltă, cu altitudini de peste 2.000 m în toate subunitățile (altitudinea maximă în Parângul Mare, 2.519 m). Gruparea are o formă aproape circulară în plan și este formată din culmi cu orientarea longitudinală în partea sud-estică (Parângul, M.Căpățânii. M.Lotrului) și radiar- transversală în partea nord-vestică (M.Cindrelului și M.Șureanului). Modelarea glaciară a fost puternică, circurile se grupează în asociații de câte 9-10 cuvete, pe văile glaciare se succed morene, custurile se întind pe zeci de kilometri. Modelarea carstică a creat complexe excepționale în M.Șureanu și în Culmea Buila-Vânturarița (avenuri, peșteri – Barul Mare, Șura Mare, Ponorici, Tecuri, Crivadia, sistemul bietajat Cioclovina, Peștera Muierilor, multe cu urme bogate de faună cavernicolă, cu vetre paleolitice și oseminte umane, cursuri subterane, ponoare și resurgențe etc., chei sălbatice – Costești, Cheia). Calitățile naturale excepțional de favorabile unui sit de apărare, au fost utilizate în M.Șureanu pentru amplasarea centrului politic al statului dac, la Sarmizegetusa Regia (pe teritoriul actual al comunei Grădiștea-de-Munte), înconjurat de o centură de așezări întărite – Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Ohaba-Ponor.

                    2.2.5.3. Gruparea Retezatului

Munții din această grupare sunt situați la vest de valea Jiului-pasul Lainici-depresiunea Petroșani-pasul Merișor-Țara Hațegului. Spre nord, domină cu aproape 1.600 m Țara Hațegului și culoarul tectono-fluvial al Bistrei, care o separă de M.Poiana Ruscăi, spre sud domină (cu o denivelare mai mică) ulucul depresiunilor subcarpatice oltene, iar spre vest și sud-est se înalță prin abrupturi de aproape 1.000 m deasupra munților mărunți ai Râului Rece, M.Mehedinți și Podișului Mehedinți, care sunt sectoare ale grupării Banato-Oltene (extremitatea sudică a Carpaților Occidentali). Orografic se prezintă sub forma a trei aliniamente de culmi orientate NNE-SSV, separate de culoare longitudinale. Pe aliniamentul sudic, cel mai scund, se află M.Vâlcan (1.946 m, în M.Oslea). La nord-vest de culoarul corespunzător depresiunii Petroșani și văii Cernei se află M.Tulișa (1.792 m), M.Retezat (2.509 m, în vârful Peleaga), M.Godeanu (2.291 m, în vârful Gugu) și M.Cernei (1.816 m, în vârful Babei). La nord-vest de culoarul Râul Mare – Râul Rece, M.Țarcu-Petreanu încheie ansamblul acestei grupări cu formă triunghiulară în plan. În constituția lor geologică predomină domeniul autohtonului danubian, din care este alcătuită marea majoritate a grupării, cu roci cristaline mezo- și epimetamorfice, străpunse de numeroase intruziuni granitice și acoperite pe suprafețe întinse de depozite sedimentare variate, de vârstă permiană și mezozoică, cu o pondere mare a calcarelor (numai cele jurasice au grosimi de peste 1.500 m). Domeniul getic, păstrat numai în petecul de acoperire din M.Godeanu, în partea înaltă a M.Cernei și sudul M.Țarcu, este constituit din roci mezometamorfice, acoperite de sedimentar mezozoic în care predomină, de asemenea, calcarele. Gruparea are o masivitate deosebită, datorată substratului rezistent și amplitudinii ultimelor mișcări de înălțare. În consecință, peste 70 % din aria montană are altitudini de peste 1.500 m, văile sunt înguste, au versanți abrupți și profilul longitudinal puternic înclinat. Contactele tectonice, asimetriile structurale și potențările lito-structurale se reflectă în relief, atât la nivelul întregii grupări, cât și la nivel de detaliu, versanții nord-vestici fiind mai înalți și mai puternic înclinați decât cei sud-estici, culmile cele mai înalte corespunzând unor structuri anticlinale ale cristalinului, străpunse și de corpuri intrusive, iar culoarele – unor sinclinale constituite din roci sedimentare slab rezistente. Un relief interesant, ruiniform și dantelat s-a dezvoltat pe calcare, cu lapiezuri, doline (uneori „soarbe”, prin care cursurile de suprafață se dirijează parțial în subteran), văi în chei (pe Cerna superioară, pe Jiul superior, pe Sușița, pe Jaleș, pe Bistrița gorjană) și „ciuceve” (contraforturi ale versanților în M.Cernei, străbătute de segmente ale unor foste canale subterane), avenuri (unele cu gheață), peșteri, poduri naturale. Gruparea Retezatului este aria clasică în Carpații românești a prezenței celor trei suprafețe de nivelare, cu o dezvoltare excepțională a suprafeței celei mai înalte, Borăscu, la 2.000 m – 2.100 m în culmile Borăscu, Scărișoara și Paltina din M.Godeanu, în M.Țarcu, în culmea Șasa și platoul înalt al Slăveiului din M.Retezat, ca și în culmea Buta. De asemenea, în munții aceștia modelarea glaciară și periglaciară a fost cea mai intensă, relieful specific fiind cel mai reprezentativ din aria montană carpatică. În peste 80 de circuri glaciare sunt lacuri, cu suprafețe de până la 9 ha și adâncimi de aproape 30 m, grupate în asociații care se înșiră la obârșiile văilor. Acestea păstrează o morfologie specifică pe 8-20 km, în lungul lor ghețarii pleistoceni coborând până spre 1.000 m, custuri înalte și ascuțite separă circurile de pe versanți opuși, iar la contactul grupărilor de circuri sunt vârfuri piramidale.

Munții din gruparea Retezatului au un climat rece și umed în partea înaltă și înspre nord-vest, blând, mult mai uscat, de influență submediteraneană pe versanții sud-estici. În structura pădurii este foarte bine reprezentat subetajul fagului, iar în partea înaltă au o dezvoltare excepțională jnepenișurile și pajiștile alpine. Gradul de populare este redus, sunt puține sate de vale, pe Bistra Mărului și pe Cerna, iar satele de plai sunt și mai rare, ca și sălașele de fân. Pășunile înalte au fost în schimb intens utilizate, viața pastorală (cu transhumanța, nedeile și întreaga ei tradiție) fiind consemnată frecvent în documente. Drumurile au ocolit această arie montană, cu excepția celui care trecea prin pasul Vâlcan (la 1.621 m), pentru evitarea defileului (inaccesibil) al Jiului. Sute de ani în Retezat se ajungea numai pe cărările oierilor. În perioada contemporană s-a dezvoltat exploatarea lemnului și s-a valorificat (prin amenajări parțial finalizate) potențialul hidroenergetic.

2.2.5.4. Depresiunile

Ariile depresionare din Carpații Meridionali sunt de origine tectonică. Începând din eocen, procese de prăbușire au deschis acces în aria montană apelor din bazinele getic și transilvan, determinând acumularea (și exondarea alternativă) a unor strate groase de sedimente, parțial deformate tectonic, de vârstă eocenă oligocenă, miocenă și pliocenă, în sectoare de graben cărora astăzi le corespund depresiuni. În Țara Loviștei (fost golf getic), unde amplitudinea ultimelor mișcări de înălțare a fost mai mare, sedimentarul eocen aflorează pe aria cea mai întinsă, lăsând pe alocuri la zi chiar măguri înalte din cristalinul scufundat. În depresiunea Petroșani (fost golf transilvan), seria sedimentară este mai completă și deosebit de interesantă din punct de vedere economic, deoarece conține 25 strate de cărbune (huilă) de vârstă oligocenă și acvitaniană. Structural, după exondare, a fost cutată sub forma unui sinclinal, simplu în partea vestică și bifurcat (Petrila și Sălătruc) în partea estică, puternic fracturat. În Țara Hațegului (fost golf transilvan și în legătură temporară cu golful Petroșanilor), sedimentarea a fost puternic marcată de configurația cristalinului getic din substrat, depozitele acumulându-se în succesiuni fără continuitate și fiind parțial erodate în timpul exondărilor. În ariile marginale aflorează sedimentar vechi și chiar cristalin din substrat, în rest depozitele înclinând spre partea centrală a depresiunii și contribuind la formarea unui relief cu dispoziție amfiteatrică, secționat de Strei și afluenții săi. Ameliorarea de natură foehnală a climatului de depresiuni intramontane este cel mai bine conturată în Țara Hațegului, destul de clară și în Țara Loviștei, dar sever diminuată în depresiunea Petroșani, unde poluarea determinată de o industrie cu nivel tehnologic extrem de redus accentuează fenomenele hidrometeorologice asociate inversiunilor termice și agravează efectele lor negative. Terasele râurilor și nivelurile de glacis au constituit formele de relief cele mai favorabile așezărilor și culturilor. Istoria și specificul social-economic al procesului de umanizare, diferențiază puternic cele două „țări”(cu locuire străveche și tradiții de economie rurală autarhică) de depresiunea Petroșani (populată recent și evoluând prin industrializare).

2.3. Regiunea Carpaților Occidentali

Regiunea occidentală a Carpaților românești este cea mai eterogenă, cu însemnate diferențieri ale culmilor și masivelor componente. Între limite extrem de sinuoase, este dominată în sud-est de „blocul” grupării montane a Retezatului și domină în rest subunități ale Depresiunii Transilvaniei, Dealurilor Vestice și chiar ale Câmpiei Tisei, care se insinuează sub forma unor golfuri între culmile vestice de la nord de Mureș. Are o mare extindere latitudinală, numai în teritoriul național etalându-se pe 370 km, de la văile Someșului și Barcăului, în nord, până la valea Dunării, în sud, ocupând o suprafață de 19.900 km2 și reprezentând astfel 30 % din aria Carpaților românești. Caracteristici geologice și geografice complexe demonstrează că acest segment carpatic se continuă și la sud de Dunăre, până în culoarul Timok-Nišava (V.Mihăilescu, 1963, M.Săndulescu, 1984, V.Mutihac, 1990).

2.3.1. Constituția geologică și evoluția Carpaților Occidentali

Dintre toate ramurile carpatice, cea occidentală a avut evoluția geologică cea mai complicată, fapt care o lipsește de caracterul ordonat/unitar al Carpaților Orientali și mai ales al Carpaților Meridionali. Sinteza informațiilor geologice confirmă geneza puternic diferențiată a sectoarelor componente. Sectorul sudic (M.Banato-Olteni și M.Poiana Ruscăi) a evoluat până la sfârșitul mezozoicului solidar cu ramura meridională (cu toate unitățile lor tectonice și bazinele sedimentare postparoxismale), având ca element original aflorimentul paraautohtonului de Severin în partea centrală a Podișului Mehedinți.  Evoluția sectorului central (M.Trascău, M.Metaliferi și partea estică – Drocea – a M. Zarandului) a început dintr-o arie de rift intra-microplacă, deschis în jurasicul mediu, în care s-a produs o intensă activitate magmatică de tip ofiolitic. Distensiunea a provocat fragmentarea ariei continentale cristaline, păstrată azi doar insular în M.Trascău. Din jurasicul mediu-superior și până la sfârșitul cretacicului aria acestor Apuseni sudici (V.Mutihac, 1990) sau Metaliferi simici (M.Săndulescu, 1984) s-a aflat în regim de sedimentare, temporar sinorogen, în paralel cu paroxismele austric și subhercinic, când s-au definitivat structurile principale, și cu o activitate magmatică importantă. Cele mai intense procese magmatice s-au produs însă la sfârșitul cretacicului și începutul paleogenului, asociate orogenezei laramice. În miocen, formarea sau reactivarea unor sisteme de fracturi au generat bazine depresionare în care s-au acumulat sedimente în faciesuri foarte diferite, de molasă cu material piroclastic abundent, calcaroase, evaporitice ș.a. și au antrenat o activitate vulcanică puternică, cu secvențe deosebit de interesante din punct de vedere economic. Sectorul nordic (Gilău, Bihor, Vlădeasa, Pădurea Craiului, Codru-Moma, Plopiș, Meseș și partea vestică – Highiș – a M.Zarandului) sau Apusenii nordici (V.Mutihac, 1990) s-a format prin implicarea în tectogenezele alpine a unor structuri mai vechi, cristaline, rigidizate cel puțin de la sfârșitul ciclului hercinic și intrate apoi succesiv în regimuri tectonice de deformare plicativă și sedimentare postparoxismală. În consecință, culmile și masivele montane sunt constituite din cristalin prealpin (cu magmatitele asociate și învelișul său sedimentar), acoperit aproape integral de o mare epicontinentală la începutul ciclului alpin și evoluând diferențiat în domeniile de Bihor, de Codru și de Biharia, deformate și rearanjate tectonic prin efectele tectogenezei laramice, care a antrenat și un magmatism foarte puternic. În lungul faliei profunde a Plopișului, întregul edificiu al Apusenilor nordici este deplasat prin subîmpingere spre est, fapt care, asociat rezistenței opuse de blocul rigid transilvan, a obligat domeniile menționate să se dispună în șariaje orientate spre nord și nord vest.

2.3.2. Relieful

Ca efect final al acestei istorii geologice complicate, ansamblurile structurale, rețeaua de accidente tectonice și masa de roci care constituie Carpații Occidentali sunt extrem de complexe și variate, fapt care a determinat și o variație corespunzătoare a proceselor morfogenetice.

Sub efectul dominării unui regim tectonic casant, în general mai stabil decât în Carpații Meridionali și mai ales decât în cei Orientali, ca și al unei amplitudini mult mai reduse a ultimelor mișcări de înălțare, nota comună a reliefului sunt altitudinile modeste, un singur masiv, Biharia, ajungând la 1.848 m în vârful Curcubăta. Altitudinile medii se mențin în jurul valorii de 700 m, cu aprox. 300 m sub nivelul mediu al Carpaților Orientali și 500 m sub cel al Carpaților Meridionali. O asimetrie altitudinală este evidențiată prin gruparea masivelor ceva mai înalte în partea estică și a subunităților mai scunde în partea vestică, spre depresiunea Panonică. Energia reliefului este însă accentuată, rezultând din adâncirea destul de puternică a văilor (400-500 m, în relație cu nivelurile de bază joase din ariile limitrofe, în special din Câmpia Tisei) și din înclinarea mare a versanților, caracteristică nu numai în sectoarele înguste ale văilor, ci și în cazul văilor largi. Specificul acesta al energiei reliefului creează un contrast accentuat cu netezimea părții superioare a multor culmi și masive, condiționată fie de aflorimente litologice omogen rezistente la modelarea externă, fie de prezența suprafețelor de nivelare, clar exprimate, dar greu de corelat cu nivelurile din celelalte regiuni carpatice și chiar în cadrul intern.

Modelarea selectivă a evidențiat aflorimentele mezometamorfice din seriile de Someș, Vidolm-Lunca și de Baia-de-Arieș (pe Someșul Cald, în M.Gilău și pe Arieșul inferior, în M.Trascău), ca și din seria de Sebeș-Lotru (în M.Semenic și M.Poiana Ruscăi), granitoidele de Sfârdinu, Cherbelezu, Ogradena și Poneasca din autohtonul danubian, din unitatea getică și din cele supragetice (în M.Almăjului, M.Semenic și M.Locvei), de Muntele Mare (în M.Gilău), de Codru (în M.Bihor), de Șiria (în M.Zarandului), intruziunile ofiolitice din M.Metaliferi, intruziunile de gabbrouri și serpentinite de la Iuți și Plavișevița, din M.Almăjului, corpurile vulcanice/subvulcanice neogene și cuaternare din M.Metaliferi. Excepțional de bogate și variate, sedimentele carbonatice (în special calcaroase) prezente în toate segmentele Carpaților Occidentali au favorizat formarea celui mai bogat , variat și extins relief carstic din toți Carpații românești. În carstul mehedințean, în munții prin excelență calcaroși ai Aninei, în calcarele de la nord de Mureș (din Platoul Padișului, M.Trascău, M.Pădurea Craiului, M.Codru-Moma), apele au modelat complexe exo- și endocarstice comparabile nu numai cu cele din alte segmente ale orogenului carpatic, ci și cu cele din aria clasică a carstului dinaric (platouri vaste, câmpuri de lapiezuri, doline cu diametre de peste 1 km, asociate sub formă de uvale sau în lungul unor văi seci (sohodoluri), polii cu lacuri carstice, poduri naturale și un carst subteran cu galerii de peste 40 km, cursuri subterane lungi și resurgențe uneori sub presiune, acumulări de gheață și cele mai frumoase formațiuni concreționare, relativ bine păstrate, datorită faptului că multe peșteri nu sunt ușor accesibile.

Relieful acestei regiuni carpatice este completat de o serie de culoare transversale și longitudinale, de natură tectonică și tectono-erozivă, care sunt arii depresionare și în care sedimentarul recent, neogen, a fost secționat și remaniat prin procese fluviale și de versant. În depresiuni și sectoarele mai largi ale văilor râurile au creat sisteme de terase.

2.3.3. Particularități climato-hidrice și fito-pedologice

Sub aspect climatic Carpații Occidentali reflectă în măsura cea mai convingătoare rolul orientării meridiane a munților, în cadrul lor influențele circulației atlantice fiind cele mai importante din Carpați. Acestea sunt potențate pe versantul vestic de orientarea generală menționată, iar în sectorul sudic de interferența cu influențele climatului submediteranean. Rezulatele se resimt în special în ceea ce privește cantitatea mare de precipitații și moderația regimului climatic care, cu puține excepții, nu cunoaște amplitudini termice medii mai mari de 18,50 C. În general temperaturile medii sunt cu 1,50 C – 20 C mai mari decât la altitudini similare în regiunea orientală, în defileul Dunării (la Berzasca) ajungând la 11,40 C. Precipitațiile medii depășesc cu peste 600 mm valorile înregistrate în Carpații Orientali, chiar în aceleași condiții de expoziție favorabilă. La Băița Bihorului, la altitudinea de numai 431 m, media anuală a precipitațiilor este de 1.000 mm, iar în M.Semenic depășește 1.400 mm/an. O foehnizare puternică diferențiază însă versantul estic, care este cald (cu medii termice de 90 C – 100 C în special în aria est – sud-estică a M.Apuseni, spre culoarul Arieș-Mureș) și uscat. În sectoarele înguste ale văilor, mai ales la nord de Mureș, se produc inversiuni termice, cu efect asupra distribuției vegetației.

Bine alimentată din precipitații, dar și din ape subterane (uneori din scoarțele de alterare de pe cristalin, alteori din acvifere carstice), rețeaua hidrografică este densă, reflectând aceeași asimetrie pluviometrică (1,1 km/km2 pe versantul vestic, 0,6-0,7 km/km2 pe versantul estic). Râurile mehedințene, bănățene dar mai ales Crișurile și afluenții lor au debite constant mari, iar în regimul acestora aportul mediteranean de precipitații în sezonul rece și invaziile de aer cald în același sezon (care determină topirea zăpezii) produc un maximum de iarnă, specific numai acestor sectoare montane vest – sud-vestice. În anii ploioși, în bazinele respective se produc frecvent inundații, dar în evoluție hidrocarstică, în perioadele de ape mici, chiar în bazine mai mari unele râuri rămân fără apă. Între lacurile naturale, nu prea numeroase, se remarcă lacurile carstice din platoul Padiș, din M.Aninei și din Podișul Mehedinți. Pentru valorificarea potențialului energetic al râurilor și pentru alimentare cu apă, sau în scopuri complexe, s-au amenajat lacuri de acumulare, atât în M.Apuseni (pe Someșul Mic, pe Drăgan, pe Iada, pe Arieș), cât și la sud de Mureș, pe Cerna hunedoreană, pe Bârzava, pe Cerna mehedințeană, pe Timiș, culminând cu cel de pe Dunăre). Apele subterane, bogate și numai parțial cunoscute, sunt uneori mineralizate, bicarbonatate, feruginoase, sulfuroase, uneori carbogazoase- în ariile afectate de vulcanismul neogen, hipotermale oligominerale – la Moneasa, Geoagiu, sau chiar hipertermale – la Băile Herculane).

În vegetație se remarcă dezvoltarea deosebită a subetajelor de foioase, începând cu cvercineele termofile, dar arealele cele mai mari revin amestecului de fag-gorun-carpen și mai ales făgetelor, în timp ce pădurea de conifere este extrem de limitată ca întindere. Amestecul fag-molid sau fag-molid-brad apar numai pe arii mici în M. Râului Rece, iar la nord de Mureș numai în Apusenii propriu-ziși și în partea cea mai înaltă a M.Codru-Moma și Pădurea Craiului. Molidișuri se află numai spre vârful M.Bihor și M.Vlădeasa, iar la sud de Mureș numai în insule foarte mici. Vegetația subalpină este și mai slab reprezentată, numai la altitudini de peste 1.800 m, deasupra pădurilor de molid. Nota de originalitate a învelișului vegetal este introdusă de blândețea climatică a segmentului sudic și de foehnizarea din partea sud-estică a M.Apuseni. Pe versanții dinspre defileul Dunării și în terminațiile sud-vestice ale ariei mehedințene se dezvoltă o vegetație submediteraneană, cu arbori și arbuști termofili (mojdrean, cărpiniță, stejar pufos, liliac sălbatic, alun turcesc, scumpie, ghimpe ș.a.), unele elemente – ca pinul negru de Banat – prefigurînd peisajul mediteranean. Foarte interesante sunt și cuplajele naturale de condiții morfolitologice și climatice favorabile vegetației xerofile, uneori în aria montană, pe versanți însoriți și uscați, apărând ierburi de stepă (în M.Banato-Olteni). Prin efectul inversiunilor termice, pe unele văi din M.Apuseni molizii coboară pe văi iar versanții sunt acoperiți de păduri de fag. De asemenea, la Vidolm, favorizat și de substratul carbonatic, se află arboretul de zadă situat la cea mai mică altitudine din țară (aprox. 700 m). Solurile corespunzătoare acestui complex de condiții genetice diferite față de celelalte regiuni carpatice etalează pe suprafețe destul de mari și tipuri argiloiluviale, iar dintre cele cambice solurile brune mezo- și eubazice sunt larg răspândite. Pe marile aflorimentele calcaroase, sub climatul cald și destul de umed, s-au format și soluri de tip terra rossa.

2.3.4. Particularitățile umanizării

Cadrul natural foarte favorabil locuirii, începând cu altitudinile reduse, fragmentarea accentuată, climatul permisiv, vegetația naturală și apele bogate, soluri suficient de fertile și concentrații importante ale unor resurse minerale excepționale au stimulat procesul de umanizare a Carpaților Occidentali începând din preistorie. Vetrele paleolitice de la Nandru, Deva, Conop ș.a., culturile materiale neolitice (Criș, Turdaș ș.a.), continuitatea și densificarea locuirii în epoca metalelor exprimă evoluția remarcabilă a rețelei de așezări și nivelul valorificării resurselor naturale în epoca geto-dacă, când productivitatea metalurgiei aurului și fierului a adăugat o motivație suficient de interesantă pentru expansiunea romană la nord de Dunăre. Văile râurilor (Mureș, culoarul Timișului și Cernei, Nera, Crișurile, Arieșul și Ampoiul etc.), excepționale axe de circulație, au fost cele mai dens populate, cu numeroase așezări răsfirate, dar în munții aceștia satele au urcat risipindu-se și pe plaiuri (Mărișel, Țara Moților, ținutul Pădurenilor, Podișul Mehedinți) unde și astăzi densitatea populației și așezărilor ajunge la 25-30 loc./km2 și, uneori, la 15-29 așezări/100 km2 (Gr.Pop, 2000), cătunele urcând până la 1.400 m – 1.500 m – 1.600 m. Vechile „țări”, fie în depresiuni (Țara Zarandului, Țara Beiușului), fie pe plaiuri (Țara Moților, ținutul Pădurenilor), ca și restul ariei montane, au avut o remarcabilă continuitate a locuirii, bazată pe exploatarea și prelucrarea tradițională a lemnului, creșterea animalelor, minerit, culturi de cartof, grâu, secară, orz, apoi și porumb, pomi fructiferi și chiar viță-de-vie, valorificarea veche a apelor minerale și termale. În perioadele modernă și contemporană s-a dezvoltat rețeaua urbană, orașele fiind numeroase dar de regulă mijlocii sau chiar mici (Brad, Zlatna, Anina, Câmpeni, Anina, Modova Nouă ș.a).Numai Reșița a depășit 100.000 locuitori, funcția sa industrială (în special siderurgie și construcții de mașini) polarizând importante efective de forță de muncă, azi aflate în deruta profesională indusă de restructurarea economică generală. Alte ramuri industriale care au stimulat dezvoltarea urbană au fost cea a lemnului, metalurgia neferoasă ș.a. Un nivel precar al infrastructurii specifice menține imensul potențial turistic aproape nevalorificat, în primul rând rețeaua de drumuri fiind sub densitatea și gradul de amenajare adecvate.

2.3.5. Unități spațiale

Variabilitatea spațială a caracteristicile geografice se regăsește într-o serie de unități cu personalitate clar conturată, constituind subregiuni ale Carpaților Occidentali. Acestea sunt M.Banato-Olteni (o unitate cu caracteristici complexe, care exprimă tranziția geografică între Carpații Occidentali și Carpații Meridionali), masivul Poiana Ruscăi și M.Apuseni.

2.3.5. 1. Munții Banato-Olteni

Acest sector este constituit dintr-un ansamblu de culmi și masive foarte complexe sub aspectul constituției geologice, separate de văi și depresiuni, într-un peisaj montan de altitudine mică și climat mai sudic. În partea de est sunt dominați de Carpații Meridionali, în sud-est vin în contact cu Podișul Piemontan Getic (de la Tismana până la vest de Turnul Severin), în sud sunt conturați de valea Dunării, iar în vest și nord se învecinează cu Dealurile Vestice în lungul unui contact sinuos.

Sub aspectul constituției geologice, în sectorul montan banato-oltean aflorează toate cele patru domenii tectonice ale Carpaților Meridionali.

Domeniul autohton este substratul celei mai mari părți din M.Almăjului și din M.Râului Rece. Cristalinul mezometamorfic (de Ielova, de Poiana Mraconia) și epimetamorfic (de Corbu, de Toronița, de Vodna, de Râul Rece, de Drencova), reprezentate prin gnaise amfibolice, cuarțo-feldspatice, paragnaise micacee, amfibolite, calcare cristaline și – respectiv – șisturi verzi clorit-albit-epidotice, șisturi amfibolice, cuarțitice cu sericit sau grafit, sericito-cloritoase, cuarțite, metaconglomerate, șisturi filitoase cu intercalații de metavulcanite, sunt străbătute de intruziuni de granitoide și granite – Sfârdinu, Cherbelezu și Ogradena, ca și de corpuri ultrabazice de gabbrouri și serpentinite (gabbrourile de Iuți și Plavișevița, separate de serpentinitele de Tișovița). Învelișul sedimentar al autohtonului este constituit din roci de vârste diferite. Cele mai vechi, datând din carboniferul superior și permian, s-au păstrat pe arii limitate. Cele din ciclul alpin (jurasice și cretacice) s-au acumulat în trei arii dispuse longitudinal, care au funcționat ca depresiuni separate prin sectoare temporar emerse : Svinița-Svinecea (în partea de sud a M.Almăjului), Presacina (la est de culoarul Timiș-Cerna, în M.Râul Rece și pe versantul nord-vestic al M.Mehedinți) și Cerna-Jiu (care începe de la valea Jiului și se continuă până în valea Dunării, în sectorul de la Cazane, bine reprezentată în partea centrală a Podișului Mehedinți, unde aflorează de sub două lambouri ale pânzei getice). Foarte variate (conglomerate, gresii, șisturi argiloase, cu intercalații de aglomerate vulcanice și cinerite, șisturi cărbunoase cu intercalații de cărbuni, formațiuni de wildfliș, uneori ușor metamorfozate, calcare mai mult sau mai puțin masive), aceste depozite sedimentare sunt cutate în complexe de tip sinclinoriu, cu anticlinale secundare și tectonizări care au generat cute-solzi.

Domeniul paraautohtonului de Severin s-a păstrat aproape exclusiv în Podișul Mehedinți, ca substrat imediat al petecelor de acoperire (getice) Bahna și Porțile-de-Fier. Este constituit din fliș grezo-argilos și marnos de vârstă jurasic superior – cretacic inferior, puternic tectonizat, și dintr-un complex ofiolitic – gabbrouri, dolerite, bazalte, asociate cu roci tufogene bazice, care conțin mineralizații de pirită, calcopirită și lentile de magnetit.

Domeniul getic formează cea mai mare parte din M.Semenic, partea nordică a M.Almăj, două arii întinse în Podișul Mehedinți, precum și M.Aninei (sinclinoriul Reșița-Moldova Nouă). Cristalinul mezometamorfic, similar celui din seria de Sebeș-Lotru (și conținând intercalații de silicați și carbonați de mangan și de fier) este asociat în M.Semenic și în Podișul Mehedinți cu intruziuni granitice (granitul de Poneasca), dar și bazice și ultrabazice. Rocile cristaline epimetamorfice (seriile cristaline de Miniș, de Buceava) se suprapun parțial celor mezometamorfice și aflorează în aria centrală a M.Semenic(între valea Minișului și Mehadica) și în partea nordică a M.Almăj, până în valea Dunării. Depozitele sedimentare ale domeniului getic (din sinclinoriul Reșița-Moldova Nouă, de la Rusca Montană, Șopot și Gura Văii) corespund unor arii deprimate în care s-au produs acumulări în carbonifer, permian, triasic și jurasic mediu-superior – cretacic inferior. Șisturile argiloase liasice sunt bituminoase, sau conțin strate de cărbuni și lentile de siderite. Tectonizări specifice sunt caracteristice atât sectoarelor sedimentare, cât și celor constituite din cristalin (partea centrală a M.Semenic este un anticlinoriu).

Domeniul supragetic, în care predomină cristalinul epimetamorfic (de Locva, și de Leșcovița) și învelișul său sedimentar, este reprezentat prin două ansambluri structurale, unul de origine continentală (care a generat unitățile supragetice propriu-zise) și unul de solzi, provenit dintr-o arie de expansiune intracontinentală. Diferențele de origine și evoluție se regăsesc și în alcătuirea litologică, rocile constitutive oferind un material diferit proceselor ulterioare de metamorfism. Unitățile supragetice constituie cea mai mare parte a M.Locvei și partea sudică a M.Dognecea . Cristalinul mezometamorfic apare subordonat, în sectoare mici din centrul și vestul M.Dognecea, ca și în partea de est a M.Locvei. Învelișul sedimentar pre- și postparoxismal, de vârstă carbonifer superior – triasic – jurasic mediu – cretacic (constituit din gresii, calcare grezoase, calcare organogene, marne, marnocalcare) aflorează în nord-vestul M.Dognecea, pe valea Pogănișului, apoi pe un aliniament N-S între Sasca și Moldova Nouă, ca și pe două aliniamente orientate NV-SE în partea nordică a M.Poiana Ruscăi, începând de pe valea Mureșului, de la Deva și de la Dobra. Tectonica de ansamblu separă domeniul supragetic, prin falia Oravița) de unitatea Locva-Dognecea și relevă raporturi de decolare/șariaj, nu foarte amplu, ale domeniului supragetic cu cel getic. În detaliu, se remarcă fracturi pe falii cu orientare diversă, generînd uneori digitații în unitatea Locva-Dognecea.

Tectogneza laramică a complicat foarte mult substratul geologic atât de complex al M.Banato-Olteni, prin intermediul unei activități magmatice excepționale. Aceasta a generat o imensă cantitate de materiale specifice, vulcanogen-sedimentare și intrusive (aglomerate și tufuri andezitice, riolitice și dacitice, curgeri de andezite, totul intercalat în sedimente cretacic-superioare și corpuri intrusive paleocene de granite, granodiorite, diorite cuarțifere). Acestea au fost identificate, de la est spre vest, începând din partea estică a M.Semenic, pe aliniamentele Lăpușnicel-Teregova-Armeniș, Berzasca-Șopot-Poiana Ruscăi și Moldova Nouă-Sasca-Oravița-Bocșa Română-Nădrag. Sunt excepțional de importante sub aspect economic, deoarece fenomenele magmatice calco-alcaline au avut amploare maximă în etapele pneumatolitică și hidrotermală, determinând mineralizații accentuate de contact piro-metasomatic, în skarne cuprifere până la polimetalice.

În depresiunile intramontane (Mehadica-Cornereva, Bozovici, Sichevița, Bahna și culoarul Balta-Baia-de-Aramă), care au funcționat ca bazine tectonice sau tectono-erozive, începând din acvitanian și continuând în badenian, sarmațian, până la începutul pliocenului, s-au acumulat sedimente lacustre și continentale (conglomerate, pietrișuri, gresii conglomeratice, marno-argile, calcare de apă dulce cu concrețiuni silicioase, nisipuri), cu intercalații de tufuri bentonitizate și de cărbuni.

Pe acest suport geologic de o mare varietate litologică și structurală, puternic tectonizat și înălțat pe un ecart mai mic în timpul ultimelor mișcări orogenetice, r e l i e f u l M.Banato-Olteni este acela al unor munți mijlocii și mici. Altitudinile cele mai mari se află în partea central-estică, în M.Semenic (1.449 m, în vârful Piatra Goznei), M.Mehedinți (1.466 m, în Vârful lui Stan), M.Râului Rece (1.432 m, în vârful Poiana Înaltă) și M.Almăjului (1.224 m, în vârful Svinecea Mare). În restul masei montane altitudinile scad atât spre vest, în M.Aninei (1.046 m, în vârful Piatra Albă), M.Locvei (735 m, în vârful Corhanul Mare), M.Dognecea (617 m ), cât și spre sud-est, în Podișul Mehedinți (500 m – 700 m).

Interfluviile sunt în general netede sau larg ondulate, dovedind o dezvoltare vastă a suprafețelor de nivelare, clar exprimate în relief dar greu racordabile între diferitele culmi și masive, ceea ce a și suscitat controverse și încadrarea diferită a nivelurilor morfologice identificate. În M.Semenic, nivelul de la 1.200 m – 1.400 m, considerat în literatura mai veche un echivalent al nivelului eocen Borăscu (Emm. de Martonne, 1907) este apreciat mai recent (I.Sârcu, 1971) ca un fragment al suprafeței miocene Râul Șes, căruia îi corespunde, la aceeași altitudine, platoul de pe M.Râului Rece, partea înaltă și plană a M.Mehedinți (la 1.100 m –1.200 m) dominată de martori calcaroși și nivelul de la 1.000 m – 1.100 m din M.Almăjului (Gr.Posea, 1974, 2002). Conform acelorași aprecieri, nivelul Tomnacica (700 m –900 m) din culmile secundare sud-estice al M.Semenic reprezintă suprafața de nivelare Gornovița, care a fost identificată și în Podișul Mehedinți, partea sudică (Cârja) a M.Aninei, ca și în M.Almăjului (la 500 m – 700 m), în aceștia din urmă fiind însă uneori echivalat cu nivelul miocen (Gr.Posea, 1973). Un nivel mult mai scund, la 400 m – 500 m în partea de nord-est a M.Semenic, spre valea Timișului, în partea nordică a M.Aninei (Carașova) și sub formă de umeri în lungul văilor din M.Almăjului a fost interpretat uneori ca suprafață de nivelare pliocenă, alteori ca treaptă de abraziune lacustră, formată la contactul munților cu lacurile din depresiunile Getică și Pannonică. Văile sunt frecvent puternic adâncite (400 m – 600 m) și au versanți abrupți, în special în ariile de modelare carstică, unde au aspect de chei. Răspândirea excepțională a substratului carbonatic a generat o bogăție de relief carstic care nu se mai întâlnește decât în unele sectoare de la nord de Mureș. Pe Cerna, Arjasca, Râmnuța Mare, Râmnuța Mică, Coșuștea, Topolnița, Răieni, Nera, Caraș, Miniș, Gârliștea ș.a., sectoarele de chei au lungimi de 9-19 km, fiind uneori impenetrabile. Doline imense, formate uneori de jos în sus, prin acțiunea unor resurgențe, uvale și polii largi, platouri netede cu drenaj dezorganizat, văi seci, văi cu sorburi sau cu trepte de travertin, poduri naturale, peșteri numeroase (Bulba, Topolnița – cu galerii de 25 km, Cloșani, Comarnic, Popovăț, Buhui, Mărghitaș, peșterile mici din Clisură etc.) acoperă suprafețe întinse în aria mehedințeană, în M.Almăjului dar mai ales în M.Aninei. Complexe morfologice interesante s-au format la contactul cu arii constituite din roci necarstificabile (magmatice, sedimentare sau metamorfice), pe care șiroirea și procesele de versant sunt deosebit de active.

C l i m a sectorului banato-oltean exprimă cel mai bine consecințele interferenței circulației atlantice cu cea mediteraneană, temperaturile atingând valorile cele mai ridicate, precipitațiile crescând cu gradient mult mai mare decât cel mediu din Carpați, sub un regim anual relativ uniform succedându-se veri calde și uscate și ierni scurte (la Berzasca, în Clisură, sunt numai 18 zile de iarnă), blânde (temperaturile medii nu coboară sub 20 C), cu precipitații bogate, cu mai multe lapovițe decât zăpezi. Local se resimt efectele foehnizării la advecții vest – nord-vestice (spre exemplu în depresiunea Bozovici, în Clisură, pe versantul sud-estic al Podișului Mehedinți etc.). În consecință, r e ț e a u a h i d r o g r a f i c ă este destul de densă (în medie 0,6-0,7 km/km2). Deși scurte, datorită valorilor mari ale scurgerii specifice râurile au debite apreciabile (12,6 m3/s pe Nera, la Sasca Montană), în parte debitul din acest sector al Dunării formându-se și pe seama râurilor bănățene. Majoritatea lacurilor sunt amenajate, în scopuri complexe, pe Bârzava, pe Cerna ș.a., cele naturale,carstice având uneori caracteristici hidrologice extrem de interesante. Mineralizări sulfuroase, termale, uneori clorurate (în sedimentar miocen) au generat izvoare de interes social-economic la Bala, la Balta, dar în special pe Cerna, la Băile Herculane.

În v e g e t a ț i e, fondul principal este cel central-european, cu dominarea netă a pădurii de foioase, bine păstrată în toate subunitățile și etalând succesiv subetajele de cer și gârniță, între 400 m – 600 m, în partea de sud-vest a M.Dognecea, de gorun, până la 600 m, în Clisură, în M.Locvei ș.a., de gorun-fag, până la 800 m, în Podișul Mehedinți și M.Almăjului, dar mai ales păduri de fag (care ocupă 55 % din arealul forestier), pe alocuri în amestec cu carpenul și arțarul, care urcă până în părțile cele mai înalte. Pe areale mici fagul este în amestec cu conifere, în special cu brad, în M.Semenicului și M.Râului Rece. Uneori asociațiile respective se află pe versanții nord-vestici ai unor culmi care au versanții opuși acoperiți cu pădure de gorun, cer și mojdrean. Asociații de arbori și arbuști termofili (pin negru, castan comestibil, nuc, alun turcesc, cărpiniță, mojdrean, sâmbovină, scumpie, liliac sălbatic ș.a.) excepțional de bogate (cu frecvența maximă din Carpații românești), se dezvoltă în special pe versanții dinspre Clisură. Pe platoul din partea înaltă a Semenicului sunt și turbării. Blândețea climatului a favorizat și o f a u n ă termofilă, de insecte – călugărița (Mantis religiosa), musca columbacă (Simulium columbaczense), artropode – scorpionul (Euscorpius carpathicus), batracieni – broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni), ofionide – vipera-cu-corn (Vipera ammodytes), păsări – potârnichea-de-stâncă (Alectoris graeca) ș.a. Complexul de factori pedogenetici a favorizat în special formarea s o l u r i l or cambice (soluri brune, eu-mezobazice, acide) în asociație cu suprafețe apreciabile de rendzine și soluri roșii. Rezervații naturale complexe, în care sunt protejate complexe geologice, geomorfologice dar și asociații vegetale/ecosisteme specifice au fost constituite în M.Domogled, la confluența Beului cu Beușnița (cuplată cu cheile Nerei), în Podișul Mehedinți etc.

Procesul de u m a n i z a r e al M.Banato-Olteni a început din perioada preistorică, continuitatea locuirii în ariile cele mai accesibile, din lungul văilor și de la confluențe, fiind apoi confirmată de rețeaua de așezări antice, geto-dace, preluată și dezvoltată în perioada romană, când au fost construite multe castre, în lungul căilor de acces spre inima munților și spre Transilvania, fie în lungul culoarelor Timiș-Cerna și Bistra, de la Dierna, pe la Ad Mediam (Mehadia) spre Tibiscum-Tapae-Ulpia Trajana, fie dinspre Pannonia, pe la Vărădia de Caraș (Arcidava) și Berzovia spre Tibiscum, rezistând în perioada medievală și dezvoltându-se prin diversificare funcțională în perioadele modernă și contemporană. În perioada actuală densitatea medie a populației este de aprox. 50 loc/km2, cu diferențe destul de mari însă, între sectoare industrializate – spre exemplu în culoarul Iezerișului, în care aria de atracție a Reșiței a generat densități de peste 100 loc/km2 (Gr.Pop, 2000) – și sectoare încă puternic împădurite, ca M..Almăjului, partea sudică a M.Aninei, M. Râului Rece ș.a. Ariile cele mai dens locuite rămân văile râurilor și depresiunile, în care s-au întemeiat sate adunate, bine gospodărite, păstrând tradiții vechi. Uneori, deși comportamentul demografic este reținut și migrații definitive pentru muncă sau emigrații au redus constant numărul populației, în special din aceste sate adunate au pornit risipiri, spre rama depresiunilor și pe versanții cu orientare sudică, despăduriți. Așezări risipite sunt și în partea central-sudică a Podișului Mehedinți, pe platforma Carașovei și în partea estică a depresiunii Mehadica-Cornereva. Majoritatea satelor sunt mici sau mijlocii, doar câteva depășind 3.000 de locuitori (Bozovici, Ieșelnița, Carașova, Teregova ș.a.). Unele așezări s-au format în legătură cu exploatarea lemnului și producerea mangalului (Cărbunari, Stinăpari ș.a.), altele în legătură cu exploatarea cărbunilor și a minereurilor de fier și neferoase (Eibenthal, Bigăr ș.a.). Mici grupuri de populație germană și cehă au fost colonizate în timpul administrației austriece în acest scop. Între ocupațiile tradițional rurale sunt cultura plantelor (cereale, legume, pomi fructiferi – în special măr și prun, dar și nuc, cireș și chiar smochin, spre Clisură) și creșterea pastorală a animalelor, pe baza pășunilor și fânețelor care ocupă o mare parte din terenurile agricole. Pajiștile de pe plaiurile înalte au intrat parțial și în programe de ameliorare, creșterea calităților nutritive asigurând acum câteva decenii, numai în M.Semenic, pășuni pentru aprox. 11.000 de ovine și animale mari (Valeria Velcea, Al.Savu, 1982). Începând din a doua parte a sec. XVIII , forța de muncă locală, dar și din afara ariei montane, s-a orientat spre exploatarea ansamblului resurselor minerale (magnetit, limonit, sulfuri complexe, mangan, cărbuni, feldspat, calcare, marmoră și, mai târziu, șisturi bituminoase). Concentrațiile unor zăcăminte au fost însă mici și azi minele sunt în regim de conservare. Totuși, prin dezvoltarea industriei extractive a cărbunelui (minele de la Doman, Secu și Anina au fost deschise între 1772 – 1778), a fierului (Dognecea, Bocșa, Ocna-de-Fier) și cuprului (Sasca Montană, Moldova Nouă) s-a întemeiat siderurgia de la Reșița și Bocșa, ambele au devenit orașe și s-a conturat axul industrial Reșița-Oravița-Moldova Nouă. Din unirea unei foste colonii de mineri (Reșița Montană) cu un vechi sat românesc (Reșița Română) a evoluat un centru siderurgic care înainte de 1950 realiza 80 % din producția națională de oțel, 75 % din cea de fontă și 50 % din cea de locomotive. Anina a devenit oraș prin dezvoltarea aceleeași funcții industriale extractive, ca și Moldova Nouă. O serie de componente ale funcționalității urbane au fost introduse tot prin intermediul industriei în profilul unor așezări rurale mari, favorizate și de poziția lor pe axe de circulație importante (Topleț – construcții de mașini agricole, utilaj pentru industria alimentară și industria lemnului, Teregova, Armeniș). Așezată la Dunăre, Orșova a dezvoltat în timp un șantier naval profilat pe reparații.

Munții Banato-Olteni dețin un potențial turistic natural excepțional, încă subutilizat, precum și un potențial antropocultural adesea cunoscut mai mult de către specialiști și localnici (castrele de la Berzovia, Vărădia, Pojejena, cetățile și fortificațiile dace și daco-romane din Clisură – Divici, Căunița-de-Sus, Stânca Liubcovei, cetăți medievale lângă Bocșa, la Gratul Carașovei, Goruia-Cetățuia ș.a., mânăstirile Pârneaura și Zlatița, un folclor extrem de bogat și variat).

2.3.5.2. Masivul Poiana Ruscăi

Acest horst cristalin de înălțime mijlocie este bine pus în evidență de ariile depresionare și culoarele înconjurătoare (Depresiunea Transilvaniei și Țara Hațegului, în est, culoarul Bistrei, în sud, golful de câmpie al Lugojului, în sud-vest și golful de câmpie al Begheiului, în nord-vest). Numai în nord defileul de la Brănișca al Mureșului nu marchează o discontinuitate clară, motiv pentru care, uneori, M.Poiana Ruscăi este tratat ca parte a M.Apuseni (V.Mihăilescu, 1963 ș.a.).

Sub aspect g e o l o g i c se încadrează domeniilor tectono-structurale ale Carpaților Meridionali, ca și M.Banato-Olteni. Partea sa sudică este constituită din cristalin (mezometamorfic) getic din seria de Dăbâca și din învelișul sedimentar al acestuia, care aflorează la Rusca Montană. Partea nordică aparține domeniului supragetic (predominant epimetamorfic, din seriile de Bătrâna, Govăjdia, Ghelari și de Padeș). Cristalinul acesta este extrem de masiv iar metamorfismul a afectat, pe lângă alte roci, o masă importantă de calcare recifale și dolomite. Sedimentarul domeniului supragetic (carbonifer-triasic-jurasic mediu-cretacic), similar celui din M.Banato-Olteni aflorează pe două aliniamente orientate NV-SE în partea nordică a masivului, începând de pe valea Mureșului, de la Deva și de la Dobra. Tectonica de detaliu relevă și structuri plicative majore, anticlinalele Arănieș-Tomești și Teliuc-Alunul, separate prin sinclinale (în est începând de la Hunedoara și în vest între Nădrag și Padeș). Ca efect al tectogenezei laramice, aliniamentele de corpuri intrusive granodioritice, granitice etc. Berzasca –Șopot și Moldova Nouă – Sasca Montană – Bocșa, din M.Banato-Olteni, se prelungesc în M.Poiana Ruscăi spre vest de Rusca Montană și spre Nădrag. Între metamorfite există calcare cristaline masive (marmură de Ruschița și Alun). În cristalinul hercinic (epimetamorfic) din domeniul supragetic s-au format zăcăminte mari de fier sideritic (Ghelari, Teliuc, Vadul Dobrei ș.a.), fierul fiind uneori în asociații polimetalice. Oxizi de fier se găsesc și în cristalinul (mezometamorfic) getic, din partea sudică, la Valea Fierului și la Băuțar. În aceleași formațiuni, vulcanismul bazic inițial a produs și concentrații stratiforme de pirită, pirotină și blendă (la Silvaș ș.a.). În cristalinul epimetamorfic supragetic (seria de Padeș) există și mineralizații hidrotermale – minereuri complexe de galenă, blendă (la Muncelul Mic și la Vețel) afiliate metariolitelor carbonifere inferioare remobilizate într-un metamorfism regional în faciesul șisturilor verzi, ca și cele mai importante zăcăminte de talc din țară (metamorfismul producând talcizarea unor dolomite carbonifer-superioare, la Lelese, Govăjdia, Cerișori, Luncani). În sedimentarul cretacic-paleocen din sud-vest, la contactul cu granodioritele laramice, intercalațiile de cărbuni au fost cocsificate natural (la Rusca Montană). În câteva sectoare din partea nordică există și material eruptiv andezitic neogen, în continuarea celor din sudul M.Apuseni (spre exemplu, corpul pe care s-a construit cetatea Devei). Un zăcământ de cupru (cu concentrație redusă), în exploatare la Deva, s-a format pe cale hidrotermală în relație cu acest vulcanism neogen.

R e l i e f u l este reprezentat predominant prin interfluvii montane larg bombate, greoaie, care coboară treptat din centru masivului (unde este și altitudinea maximă, 1.374 m, în vârful Padiș) spre periferie, unde culmile se mențin la aprox. 800 m. Și în M.Poiana Ruscăi nivelurile de modelare ciclică au o dispoziție concentrică, partea centrală fiind o componentă a suprafeței miocene Râul-Șes, iar zona periferică, mai joasă aparținând suprafeței pliocene, vârsta ei fiind demonstrată de prezența diseminată a unor petece de depozite sedimentare pliocen-superioare. Văile au secționat adânc, sub forma unei rețele divergente masivul, adesea având caracter de chei și decupând interfluvii cu orientare radiară. Cele mai evoluate sunt văile Ruscăi, în sud și Begheiului, în nord, între obârșiile cărora s-a format o înșeuare (pasul Ruschița, la 1.130 m). Pe valea Ruscăi, în depozite cretacice mai puțin rezistente, s-a format depresiunea de eroziune selectivă Ruschița. O altă depresiune cu geneză identică, formată pe aceleași depozite sedimentare cretacic-paleocene, este cea de la Lunca Cernei, închisă aval de cheile sălbatice ale Cernei, săpate în gnaise dure precambriene. În calcarele cristaline a evoluat și un carst subteran, cu peșteri de mici dimensiuni, cum este cea de la Nandru, în care s-au găsit vetre paleolitice, sau cea de la Românești, cu schelete de Ursus spelaeus și cu o acustică excelentă, în care se organizează concerte).

Datorită altitudinii modeste, vecinătății directe cu culoarul Mureșului și efectelor foehnale din partea sud-estică a M.Apuseni, c l i m a este blândă, cu temperaturi medii de aprox. 30 C chiar și în partea înaltă și de 80 C în extremitatea nord – nord-estică și cu precipitații medii de 1.200-1300 mm/an. În aceste condiții, numai partea înaltă are p ă d u r i de amestec fag-brad, în rest predominând făgetele. Spre periferiile de est și sud, pădurea este alcătuită din gorun, uneori cu elemente marcat termofile, ca mojdreanul, cerul, gârnița.

Masivul Poiana Ruscăi este bine p o p u l a t, în special în partea estică, unde sate frumoase (Bunila, Vadul Dobrei, Poienița Voinii ș.a.) au urcat pe interfluviile înalte, netede și despădurite până mai sus de 1.100 m. Este ținutul Pădurenilor, locuitori cu tradiții etno-folclorice originale și foarte bine păstrate. Văile, adesea înguste și umbrite, au rămas împădurite. În partea vestică așezările sunt răsfirate pe văi, așa cum sunt Nădragul – mic centru metalurgic, sau Tomeștii, unde se produce sticlă. Exploatările de fier, începute din antichitate, asigură o parte din materia primă prelucrată în uzinele siderurgice de la Hunedoara și Călan. Minereurile neferoase exploatate la Deva și Muncelul Mic se concentrează în flotația de lângă Deva. O bună parte din forța de muncă a fost antrenată în industria extractivă, astăzi cvasi-stagnantă. În peisajul părții estice a masivului, un element specific este lacul de acumulare Cinciș, de pe Cerna, amenajat pentru asigurarea cu apă a industriei grele din Hunedoara, dar și pentru agrement (recreare, sporturi nautice). În partea vestică, un lac de volum mai mic a fost amenajat pe valea Gladnei, amont de Surducul Mic.

2.3.5.3. Munții Apuseni

Între valea Mureșului, la sud și văile Barcăului și Someșului, la nord, se află sectorul montan al Apusenilor, care desăvârșesc coroana carpatică, situându-se între marile bazine depresionare transilvan și pannonic. Munții au aceleași altitudini modeste, specifice Carpaților Occidentali, în majoritate culmile menținându-se la 800 m – 1.000 m. Numai trei masive depășesc 1.800 m, M.Bihariei (1.849 m), M.Vlădeasa și M.Gilău-Muntele Mare. Printre culmile montane scunde din vest (Munceii Crișurilor) pătrunde sub formă de golfuri Câmpia Tisei, deschizând astfel acces larg influențelor climatice atlantice.

Constituția g e o l o g i c ă mozaicată, efect al unei evoluții îndelungate și complicate, etalează aflorimente cristaline, depozite sedimentare extrem de complexe, care acoperă un interval mare de timp, din permian până în pliocen, roci magmatice variate, puse în loc în condiții și perioade foarte diferite, din jurasic până în pliocen. Cristalinul apare sub forma unor insule, oarecum asemănătoare celor din Carpații Orientali – în M.Gilău-Muntele Mare, în partea de vest a M.Zarandului și în extremitatea nordică – M.Plopișului și M.Meseșului. Intruziuni granitice și granodioritice (roci de construcție foarte rezistente) puternice străbat cristalinul în centrul M.Gilău și în sud-vestul M.Zarandului. Depozite sedimentare mai vechi, de vârstă permian-triasic-jurasic (cele mezozoice fiind predominant calcaroase) formează partea centrală a M.Apuseni, căreia îi corespunde platoul carstic al Padișului), M.Pădurea Craiului, (unde în dolinele din calcarele triasice și jurasice s-au format, prin alterare, zăcăminte importante de bauxită, acoperite ulterior de sedimente cretacice), M.Codru-Moma și partea axială a M.Trascău (cu mari rezerve de calcar utilizat pentru producerea cimentului). Cea mai mare parte a M.Metaliferi, între Arieș și Mureș, este constituită din depozite sedimentare cretacice, în facies de fliș (cu acumulări de bauxită într-un paleocarst), de sub care apar la zi insule de cristalin și roci magmatice de vârste diferite. În aria de contact a M.Zarandului cu M.Metaliferi aflorează pe o arie destul de mare roci bazice (ofiolite) – bazalte și gabbrouri – provenind din aria de expansiune intracontinentală deschisă în jurasicul mediu, care au generat concentrații locale lichid-magmatice de fier, titan vanadiu și nichel (Căzănești-Ciungani, în M.Zarandului). O altă categorie de roci magmatice, genetic și cronologic diferită, este reprezentată prin granodioritele și dacitele (banatite) – foarte utile ca materiale de construcție, produse în tectogeneza larramică. De asemenea, prin contact termic și metasomatic, magmatitele larramice au determinat acumulări ferifere (Mașca, în M.Gilău), polimetalice (în sudul M.Bihor) și cuprifere (în nordul M.Bihor), ca și o serie de substanțe nemetalifere utile (brookit, wolastonit). Banatitele alcătuiesc cea mai mare parte a M.Vlădeasa, trecând pe o arie mică și în sudul M.Meseș. A treia categorie de roci magmatice, cea mai recentă (dacite, andezite cuarțifere, andezite bazaltoide și bazalte) este generată de vulcanismul neogen (badenian-sarmațian-pliocen), prin care s-au format aparate vulcanice subaeriene și o serie de corpuri subvulcanice au avansat spre suprafață în masa de depozite sedimentare din M.Metaliferi, continuând fenomenele din nord-estul M.Poiana Ruscăi. Pe aliniamentele Brad – Săcărâmb, Stănija – Zlatna, Roșia Montană – Bucium și Baia-de-Arieș, orientate NV-SE, magmatismul neogen a antrenat o mineralogeneză hidrotermală extrem de importantă sub aspect economic (minereuri auro-argintifere – pirite și telururi aurifere, aur nativ – și minereuri cuprifere). De asemenea, au rezultat o masă importantă de roci de construcție (dacit, andezit, feldspat, bentonit, marmură, travertin), precum și ape oligominerale, uneori hipotermale (Geoagiu, Vața-de-Jos, Moneasa). În depozitele miocene (badeniene și sarmațiene) ale depresiunii Brad-Săcărâmb s-au format strate de cărbune brun.

Tectonic, aria montană de la nord de Mureș este, de asemenea, foarte complicată, orogeneza mezocretacică antrenând fenomene de decolare, mai puțin ample decât în Carpații Meridionali, iar șariajele dirijându-se de la sud spre nord – nord-vest. Astfel au fost puse în loc dacidele interne – autohtonul de Gilău, situat în poziția cea mai nordică, care suportă pânza de Codru, aceasta fiind șariată de pânza de Biharia, la rândul ei suportând pânza M.Metaliferi.

Corespunzător substratului geologic și specificului modelării externe, r e l i e f u l M.Apuseni este extrem de variat. În cea mai mare parte din M.Bihorului, Gilău și Vlădeasa culmile sunt masive, larg bombate, greoaie, fiind modelate în cristalin și banatite. În special pe un astfel de substrat s-a conservat și a fost identificat (Emm. de Martonne,1906, 1924, Gh.Pop, 1962) relieful ciclic. Suprafețele de nivelare caracteristice în M.Apuseni sunt Cârligata-Fărcașa (eocenă), clar reprezentată în M.Mare, M.Bihor și partea sudică a M.Vlădeasa, Mărișel (miocenă) tipic dezvoltată în partea nord-estică a M.Gilăului, dar prezentă și în M.Mureșului (unde este dominată de martorii vulcanici și subvulcanici) și M.Crișurilor (I.Sârcu, 1973) și Feneș-Deva (pliocenă), mai fragmentată, mai puțin clară, uneori sub formă de umeri în lungul văilor, în M.Bihor, M.Mureșului și M.Crișurilor. Sectoarele cele mai proeminente (culmi, vârfuri) sunt fie pe substrat cristalin străpuns de corpuri intrusive (Curcubăta), fie pe banatite (Vlădeasa), fie pe aflorimente calcaroase masive (culmile Bedeleu, Sândul, Piatra Secuiului, din M.Trascău, vârfurile Vâlcan și Pleșa Ardeului, în M.Metaliferi), fie pe aparate vulcanice și corpuri subvulcanice (vârful Poienița, din M.Metaliferi). Sunt însă și situații în care rezistența unor gresii și conglomerate dure mai vechi, permiene, a depășit-o pe cea a cristalinului și magmatitelor jurasice, susținând forme de relief mai înalte, mai semețe (în M.Codru-Moma). Pe rocile în facies de fliș altitudinile sunt reduse, corespunzând unor depresiuni ori sectoarelor largi ale văilor. În general văile sunt adâncite puternic, uneori până la altitudini absolute mai mici de 200 m iar înșeuările dintre depresiuni sunt scunde (pasul Vălișoara, între depresiunile Brad și Băița este la 461 m).              În partea înaltă a M.Bihorului, în special pe versantul estic, s-au format circuri glacio-nivale, cantonând uneori mici lacuri. Gelifracția activă a creat câmpuri de pietre, grohotișuri, iar acumulările de zăpadă au format microdepresiuni de tasare nivală.

 Pe calcarele din platoul Padișului, din sudul M.Bihor (bazinul Rîbiței), din M.Codru-Moma, Pădurea Craiului și din Trascău platourile etalează o morfologie carstică de suprafață extrem de complexă, cu forme negative și martori de coroziune, iar versanții sunt abrupți. Platoul Padiș, larg ondulat, dominat de culmile motane înconjurătoare și dominând văile care l-au atacat dinspre exterior poartă un mare număr de doline și uvale, asociate în complexe de mari dimensiuni, polii largi (spre exemplu polia Râtul Ponor, cu un lac temporar), avenuri spectaculoase, cum sunt cele din Cetățile Ponorului, uneori foarte adânci (avenul din Șesuri are adâncime de 220 m), făcând legătura cu un carst subteran excepțional, încă puțin cunoscut. Apele din precipitații, preluate numai în foarte mică măsură în cursuri de suprafață (există multe văi oarbe), sunt sustrase în cele câteva sute de peșteri (numai în bazinul Sighiștelului sunt 75 de peșteri și avenuri – Corbasca, Măgura ș.a.) și cursuri subterane foarte complicate, care generează resurgențe bogate, uneori sub presiune (izbucul Galbenei are un debit de 1m3/s). Peșteri extrem de frumoase sunt cele de la Chișcău, Zăpodie ș.a. (unele amenajate – peștera Urșilor), altele păstrând acumulări de gheață (Scărișoara, Borțig, Focul Viu, Barsa, Vârtop, Zgurăști). În carstul din M.Pădurea Craiului, paleta morfologică de suprafață este completă, cu o densitate foarte mare a dolinelor, cu numeroase ponoare și resurgențe, iar carstul subteran este ilustrat de peșteri excepționale cum sunt cea de la Vadul Crișului (cu o bogată faună cavernicolă) și mai ales Peștera Vântului, bietajată, cea mai lungă din țară, cu bogate formațiuni concreționare, peștera Meziad, cursuri subterane puternic meandrate, acumulări aluvionare și chimice. Manifestări extrem de expresive ale modelării selectiv-specifice a rocilor carbonatice sunt evidențiate de văi, care în toate subunitățile menționate parcurg sectoare de chei, fie îngustate la trecerea prin calcare (cheile Galbenei și Ordîncușei, în platoul Padișului, cheile Uibăreștilor, în bazinul Rîbiței, în sudul M.Bihor, cheile Turzii, Vălișoarei, Rîmețului, Galdei, Ampoiței, Madei, în M.Trascăului ș.a., fie moștenind vechi segmente ale unor cursuri subterane (Cetățile Rădesei, în platoul Padișului) și trecând pe sub resturi de plafoane prăbușite (Cetățile Rădesei, podul natural de la Grohot, în bazinul Rîbiței).

Alte complexe morfologice de pe văi, s-au format datorită alternanțelor carstificabil-necarstificabil, sau roci dure-roci slab rezistente, cărora li se datorează succesiuni de sectoare înguste separate prin lărgiri de tip depresionar. Spre exemplu, depresiunea Lupșa de pe Arieș este urmată de un sector de vale îngustă, în care râul străbate roci cristaline, cheile de la Buru ale Arieșului, în calcare, sunt precedate de lărgirea de la Sălciua (în fliș cretacic), cheile de la Băița (în calcarele din Măgura Băiței) ale Crișului Alb închid depresiunea Băița etc. Probleme interesante a ridicat și evoluția de ansamblu a rețelei de văi, în relație cu nivelurile de bază diferite reprezentate de depresiunile transilvană și pannonică, cu prezența unor bazine interne de scufundare tectonică și cu efectele diferențiate ale mișcărilor de înălțare recente. Orientarea multor cursuri pe trasee independente de caracteristicile substratului geologic a suscitat controverse, pe baza unor ipoteze diferite. Astfel, pentru explicarea genezei defileului de la Ciucea-Vad al Crișului Repede (care izvorăște din Depresiunea Transilvaniei) a fost invocată captarea (R.Ficheux, 1929) Drăganului și Săcuieului (care ar fi depus aluviuni cu elemente magmatice din Vlădeasa în șeaua de la Oșteana – 657 m) de către un Criș pannonic, care a avansat dinspre vest. Ipoteza antecedenței (N.Orghidan, 1969, P.Tudoran, 1977) a argumentat instalarea râurilor pe trasee anterioare ultimelor mișcări de înălțare din M.Apuseni și de coborâre a nivelului de bază pannonic prin faptul că ele străbat sectoare de roci dure, deși ar fi evoluat mai ușor în continuarea unor aflorimente slabe în care se lărgiseră în amont (spre exemplu, defileele de la Zam, Bătuța și Radna ale Mureșului, în vulcanite neogene, ofiolite jurasice și granite din M.Metaliferi și M.Zarandului, râul „părăsind” de fiecare dată molasa pannoniană ; defileul de Șuncuiuș-Șoimi secționat de Crișul Negru în calcarele triasice din nordul M.Codru-Moma, după ce trecuse prin molasa miocenă a depresiunii Beiuș ; defileul de la Marca al Barcăului, în cristalinul din nordul M.Plopiș) și prin continuitatea perfectă a teraselor din sectoarele largi, depresionare, în lungul defileelor (spre exemplu, defileele Crișului Alb de la Tălagiu și de la Joia Mare – ambele în vulcanite neogene – aval de depresiunile Brad-Hălmagiu și Gurahonț, umplute cu sedimentar moale, badenian-pliocen și în care râul a construit șapte niveluri de terasă, până la altitudini relative de 90 m –110 m). Sisteme de terase sunt caracteristice și pe văile altor râuri, demonstrând aceleași efecte ale oscilaților nivelurilor de bază – spre exemplu, Mureșul își păstrează cele șase-șapte niveluri de terasă (până la altitudinea relativă de 180 m – 210 m) și în lungul defileului, în depresiunea Zlatna Ampoiul are patru terase (I.Popescu-Argeșel, 1977), până la altitudinea relativă de 60 m – 80 m ș.a.m.d. În depresiuni, procese active de modelare a versanților au determinat și formarea unor glacisuri de acumulare.

C l i m a M.Apuseni prezintă caracteristicile cele mai tipic montane în partea înaltă a M.Bihor-Gilău-Vlădeasa, unde este relativ rece (temperatura medie anuală coboară la 20C) și foarte umedă. Circulația vestică produce cantități mari de precipitații pe versantul expus (1.500 mm/an și în mod excepțional 2.300 mm – Stâna-de-Vale, 1974) și determină foehnizarea puternică pe versantul est – sud-estic (843 mm/an la Băișoara, 1974, situată totuși cu 283 m mai sus). În sud-est, pe valea Mureșului, media termică anuală depășește 100C, iar în M.Metaliferi și M.Trascăului este de 80C la baza versanților și nu coboară sub 40C în partea cea mai înaltă. Încă mai blând (și mai moderat) este climatul M.Crișurilor, scunzi și situați în poziția cea mai vestică (temperaturi medii anuale de 60 C – 100 C și precipitații medii de 700 mm – 1.000 mm).

Munții Apuseni sunt un adevărat castel de a p e, purtând izvoarele Someșului Mic, Arieșului, Ampoiului, Crișului Alb, Crișului Negru și ale afluenților acestora, ca și ale afluenților Mureșului, în lungul sectorului său de defileu dintre Deva și Lipova. Deși suprafața bazinelor hidrografice este modestă, condițiile climatice (în primul rând cantitatea mare de precipitații și regimul lor, cu valori care nu sunt excesiv de reduse nici în sezoanele mai uscate) asigură râurilor debite mari și un potențial hidroenergetic apreciabil (Someșul Cald, Drăgan, Iada, Săcuieu, Arieș), iar rețelei hidrografice o densitate care apropie versantul vestic de valorile caracteristice în M.Făgăraș și M.Rodnei. Pe același versant vestic scurgerea medie specifică are gradienții cei mai mari din țară, de 5-6 l/s/km2 la 100 m, în întregul palier altitudinal dintre 600 m – 1.000 m (în care se încadrează cea mai mare partea M.Crișurilor și o arie însemnată din M.Bihorului și Vlădesei). Diferențierile climatice se reflectă în regimul hidrologic, care prezintă devansări cu două săptămâni ale apelor mari de primăvară în sectoarele sud-vestice față de cele nord-estice. Regimul hidrologic al multor râuri din M.Apuseni prezintă astfel un început timpuriu al creșterilor de primăvară, urmate de viituri și apoi de apele mari de vară, de un interval cu ape mici – între sfârșitul verii și toamna târzie – când se produc totuși (cu frecvență de 35 – 40 %) viituri de toamnă, urmate de ape mici) – de iarnă, când se pot produce însă și viituri catastrofale (topirea masivă a zăpezilor simultană cu ploi abundente). Debitele unor ape de suprafață sunt frecvent modificate prin alimentarea, în regim atipic, din circuite carstice subterane. Lacurile naturale sunt mici și puține (în majoritate carstice), unele având un caracter temporar. Au fost amenajate însă multe lacuri de acumulare pe râuri, în scopuri hidroenergetice, pentru regularizarea debitelor, pentru alimentări cu apă și pentru agrement: Scrind-Frăsinet, pe Săcuieu, Floroiu, pe Drăgan, Leșul, pe Iada, o succesiune de lacuri pe Someșul Cald (Beliș, Tarnița, Gilău), spre care au fost orientate și ape din Iara și Someșul Rece etc. (Gr.Pop, 1996, 2000).

V e g e t a ț i a M.Apuseni este predominant central-europeană, cu elemente boreale în partea central – nord-vestică și ușoară penetrație submediteraneană în sud-vest și în sud-est(laur nobil – Ilex aquifolium, în rezervația Dosul Laurului din sudul M.Codru-Moma, liliac sălbatic transilvan, mojdrean ș.a.). Distribuția spațială este însă etajată, pădurea începând cu cer și gârniță la poalele M.Zarandului și continuând cu gorun (uneori și stejar) urmat de amestecul gorun-fag în toate masivele scunde din partea vestică. Făgetele sunt cele mai răspândite, în toți munții, urcând până la aprox. 1.300 m. Pădure de conifere, în amestec cu fag spre bazinele Crișului Alb și Arieșului, nu există decât în partea înaltă din Biharia, Vlădeasa, Gilău-Muntele Mare și sub formă de pâlcuri pe câteva înălțimi din M. Mureșului. În sectoarele montane de înălțime redusă sau spre contactul cu depresiuni și văi mai largi pădurea a fost puternic poienită și înlocuită cu pajiști secundare (dominate de Agrostis tenuis și Festuca rubra) și chiar culturi. Substratul masiv carbonatic este favorabil zadei în unele sectoare montane (pădurea de zadă de la Vidolm, în culmea Bedeleului din M.Trascău) și altor plante calcifile (Leontopodium alpinum crește pe calcarele de la Întregalde la altitudinea specifică minimă din țară – 700 m), iar în rezervația floristică din Cheile Turzii se află numeroase plante rare – Allium obliquum, Aconitum fissurae ș.a. Mai sus de 1.750 m vegetația subalpină nu acoperă decât suprafețe mici, fiind reprezentată mai mult de pajiști cu ienuperi pitici (pe care sunt și areale întinse de mlaștini cu Sphagnum) decât de jnepenișuri. Conform complexului de condiții pedogenetice, M.Apuseni prezintă o gamă variată de s o l u r i, de la cele luvice din unele depresiuni, la cele cambice, care sunt cele mai caracteristice, la areale mici de soluri spodice, soluri hidromorfe în sectoarele joase (sau înalte) slab drenate, soluri neevoluate în lungul râurilor și o dezvoltare apreciabilă a rendzinelor.

U m a n i z a r e a M.Apuseni este un proces străvechi, început din perioada preistorică. Vestigii ale locuirii paleolitice cavernicole au fost identificate în peșterile de pe Crișul Repede, din nord-estul M.Pădurea Craiului, ca și pe Crișul Alb, în depresiunea Gurahonț, o rețea densă de așezări neolitice valorificând apoi potențialul climatic și vegetal al acestor munți de altitudine modestă, așa după cum atestă vetre ale culturilor succesive Criș, Tisa, Decea Mureșului ș.a. Locuirea a rămas permanentă și în timpul trecerii spre epoca metalelor, pe parcursul căreia populația și așezările au devenit mai numeroase, pentru ca în perioada geto-dacă rețeaua de localități și de cetăți întărite (Șimleu, Porolissum, Potaissa, Roșia Montană, Germisara ș.a.) să atingă o dezvoltare redutabilă chiar și pentru incursiunile romane la nord de Dunăre. Pe fondul nivelului economic al ariei montane valorificate deja prin agricultură, prin exploatarea lemnului, ca și prin metalurgia aurului și a fierului, administrația romană a introdus elementele de progres și siguranță ale unei rețele de circulație densă și durabilă, controlată prin castre militare, și ale devenirii urbane (construcții de locuințe, amenajarea drumurilor intravilane, aducțiuni de apă, terme ș.a.), intensificând, desigur, valorificarea resurselor naturale. Întreaga rețea de așezări a rămas funcțională și după retragerea administrației romane, constituind temeiul material al formării etnice și al primelor formațiuni politice locale românești, mult anterioare penetrației maghiare, așa după cum o dovedește, spre exemplu, cetatea de la Cladova (în sud-vestul M.Zarandului, sub culmea Capul Vancului). Năvălirile și apoi administrația sistematică de dominație din timpul stăpânirilor succesive maghiară, austriacă și austro-ungară nu au putut modifica structura etnică a populației din aria montană, și astăzi integral sau majoritar românească.

Ariile cele mai populate sunt Țara Moților, partea nordică a M.Gilăului (platforma Mărișel) și depresiunile intramontane, indiferent de dimensiunile lor și de altitudinea la care se află. Deosebit de interesantă este locuirea risipită specifică pe plaiuri, mai ales în Țara Moților, unde din micile nuclee care concentrează câteva case („crânguri”) și până la cele mărginașe, vecine cu codrii și stâncăriile, fiecare gospodărie poartă în sine istoria acestor comunități umane vechi, perfect integrate în natura locurilor, cu ritmurile agricole adaptate celor naturale, cu activități și anexe gospodărești care pot susține și azi o subzistență economică de tip autarhic, cu mai multe generații sub același acoperiș și cu micile cimitire ale familiilor în ocolul pământului moștenit (Lucia Apolzan, 1987). Satele acestea risipite constituie și aria celei mai înalte locuiri permanente din Carpații românești. Uneori permanentizarea așezărilor risipite s-a datorat roirilor din depresiunile adiacente de pe latura estică. Spre exemplu, satele din depresiunea Iara-Hăjdate și-au format, în timp, câte o anexă pastorală inițial temporară, apoi permanentă, supranumită „munte”, de la folosința muntelui ca pășune (Filea- Muntele Filii, Băișoara-Muntele Băișorii, Săcele-Muntele Săcelului ș.a.). Văile râurilor, chiar în sectoare mai largi, sunt locuite predominant răsfirat și numai în depresiunile mai mari gospodăriile se concentrează iar satele sunt adunate. Gradul de urbanizare este redus, orașele fiind puține și de talie mică (Brad, Abrud, Câmpeni, Zlatna, Nucet etc.). Chiar dacă fiecare deține și o funcție industrială, nu reușesc să polarizeze satisfăcător mediul rural, populația gravitând spre orașele mari din exterior.

Deși cea mai mare parte a populației este rurală, foarte mulți săteni nu sunt agricultori ci au fost, din generație în generație, mineri, muncitori forestieri, meșteșugari iar mai târziu constructori pe șantierele hidroenergetice și muncitori în industria de trannsformare. Agricultura este tipic montană, bazată pe culturi puține (cartof, cânepă, ovăz, secară, dar și grâu și pomi fructiferi, în depresiuni) și pe creșterea animalelor, în special a bovinelor. O mențiune specială este necesară pentru pomicultura și viticultura din unele arii marginale, tipică fiind podgoria de la poalele M.Zarandului (Măderat-Șiria-Covăsinți-Ghioroc-Miniș-Păuliș). Între activitățile industriale, cele din industria extractivă au antrenat efective însemnate de forță de muncă (minereuri auro-argintifere, sulfuri complexe – Zn, Pb, Cu, minereuri de bismut și molibden în M.Metaliferi, minereuri de vanadiu și nichel în M.Zarandului, bauxită în M.Pădurea Craiului, calcar – pentru materiale de construcție în M.Pădurea Craiului și în M.Trascău, granit și granodiorit pe valea Mureșului, calcare policrome (marmoră) în M.Codru-Moma, andezit în M.Bihor, M.Metaliferi și pe valea Crișului Alb, travertin în M.Metaliferi, argile refractare în M.Pădurea Craiului, cărbune brun în depresiunea Brad-Săcărâmb ș.a.). Industria de prelucrare este reprezentată, pe lângă treapta de concentrare a produselor de extracție – la Zlatna, Baia-de-Arieș, Zam, Gura Barza ș.a., de unități specializate în construcții de mașini – utilaj minier, la Crișcior, în prelucrarea lemnului – cherestea, la Vața-de-Jos, combinat la Cîmpeni, în fabricarea sticlei, la Pădurea Neagră, în îmbutelierea apelor minerale – la Boholt, în industria textilă (inițiată pentru ocuparea forței de muncă feminine) – la Brad și Cîmpeni. Un procent nesemnificativ de forță de muncă a fost antrenat în servicii, în orașe și în câteva stațiuni climatice și balneare.

Deși aria montană este destul de puternic fragmentată iar pasurile sunt la altitudini reduse, rețeaua de căi de comunicație nu este prea densă, doar două căi ferate transversale asigurând relația est-vest (segmentul de magistrală Cluj-Oradea, pe Nadăș și Crișul Repede, și derivația Deva-Brad, pe sub Vălișoara, destul de recentă. Alte căi ferate importante ocolesc M.Apuseni pe la extremități, pe văile Someșului și Mureșului. Sunt dublate de drumuri, după cum o șosea importantă străbate munții de la Turda, pe valea Arieșului, prin pasul Vârtop, spre Beiuș, iar altele leagă localități din aria montană pe trasee nord-sud (spre exemplu, Marghita-Popești-Pădurea Neagră-Aleșd, în M.Plopișului, continuată în M.Pădurea Craiului spre Aștileu-Zece Hotare-Roșia-Remetea-Beiuș-Ștei-Vașcău-Nucet-Hălmagiu-Brad-Deva, traversând M.Codru-Moma și M.Metaliferi. Au mai fost deschise o serie de drumuri spre șantierele de construcții și exploatare hidroenergetică, ca și drumuri forestiere.

De la acest nivel al infrastructurii de comunicație și de cazare, imensul potențial turistic și antropo-cultural al M.Apuseni este mult subutilizat. Rămân încă greu accesibile complexele carstice din platoul Padișului, din sud-estul M.Bihorului și din M.Pădurea Craiului, ca și crângurile și nedeile din Țara Moților și din M.Zarandului, către care densitatea și calitatea drumurilor nu îndeamnă și nu încurajează. Capacitățile minuscule ale bazelor de tratament balnear de la Moneasa și Geoagiu nu stimulează fluxuri importante și venituri corespunzătoare, în platoul Padișului nu există nici o posibilitate de cazare, iar densitatea vilelor de vacanță recente, în special în jurul stațiunii climatice Băișoara, nu semnifică vitalizarea turistică a M.Apuseni, ci doar suprasolicitarea unui mic sector al lor.

Partea a III-a

Subcarpații

  1. Caracteristici geografice generale

Ca unitate geografică, Subcarpații constituie a doua subprovincie formată pe substrat de orogen, însoțind la exterior Carpații, ca un nou val montan în curs de formare. În cadrul lor se îmbină în mod original caracteristici genetice (tectono-structurale) de tip carpatic, cu date morfologice, climatice, de vegetație și soluri ale unităților extracarpatice. Potențialul natural complex, rezultat din această îmbinare, a asigurat procesului de umanizare o ofertă diversificată, cu accesibilitate sensibil mai mare decât în aria montană, asemănătoare ariilor extracarpatice (terenuri plane sau slab înclinate mai largi, favorabile vetrelor și culturilor agricole, temperaturi mai ridicate și sezoane reci mai scurte, soluri mai fertile ș.a.), dar fără să piardă capacitatea de adăpost specifică munților și unele resurse naturale extrem de importante (lemn, piatră, debite permanente, pășuni și fânețe), aflate atât în aria proprie, cât și în cea montană învecinată.

                      1.1. Poziția geografică și limitele spațiale

1.1.1. Poziția și raporturile complexe cu unitățile geografice învecinate

În funcție de caracteristicile generale ale procesului lor de formare, Subcarpații au poziția unei trepte între Carpați și unitățile de platformă extracarpatice. Evoluția raporturilor genetice și poziționale cu aceste două unități total diferite și mai ales cu munții, a imprimat Subcarpaților caracteristici variabile de la un sector la altul. Aportul de material din aria montană, pe seama căruia s-a constituit în cea mai mare măsură edificiul subcarpatic, a fost esențial dar procesul a parcurs etape diferențiate, atât în ceea ce privește amplitudinea, cât și natura litologică a depozitelor. De asemenea, au fost extrem de importante condițiile tectonice și morfologia preexistentă a ariei de depunere, cât și specificul sectoarelor marginale, de contact, ale unităților de platformă. Toate aceste aspecte se regăsesc în raporturile actuale ale diferitelor sectoare subcarpatice cu munții și cu unitățile de podiș și de câmpie, începând de la claritatea sau dificultatea identificării limitelor și până la specificul habitatului uman și al utilizării terenurilor.

             1.1.2. Limitele spațiale

Limitele de nord și sud-vest, a căror motivație de natură tectono-structurală este clară, sunt văile Moldovei și Motrului, dincolo de care structurile subcarpatice fie au o apariție nesemnificativă, fără consecințe morfologice ori de altă natură (la nord de valea Moldovei), fie dispar complet la mare adâncime, sub o cuvertură piemontană groasă, munții venind în contact direct cu o unitate geografică de platformă (Podișul Piemontan Getic, la sud-vest de valea Motrului).

Pe limita cu Carpații, în general clară prin diferențiere altitudinală, câteva combinații complexe ale dispozitivelor structurale și ale reliefului rezultat produc segmentele mai puțin clare (prezentate), între văile Moldovei și Râșcăi, între Slănicul Buzăului și Dâmbovița, ca și între Topolog și Bistrița vâlceană. În ceea ce privește limita externă, Subcarpații, care nu mai au caracteristici altitudinale montane decât prin excepție, se diferențiază mai puțin clar, adesea trecerea fiind gradată. Uneori, aspectul acesta se datorează absenței structurilor anticlinale în marginea Subcarpaților (ca în sectorul nemțean al Subcarpaților Moldovei, unde limita față de subunitatea piemontană a Podișului Moldovei trebuie urmărită pe la baza flancurilor vestice al dealurilor Boiștea, Corni, Stânca, Mărgineni, Bârjoveni și Runcu, dealuri sculptate în acumulări fluvio-deltaice, fără relație molasa din avanfosă și structura sa cutată. Alteori, depozitele monoclinale marginale (romaniene) supuse unei redresări puternice, tipic subcarpatice (ca în Subcarpații Vrancei) au generat convergențe morfologice cu sectorul piemontan al Câmpiei Române, spre care trecerea se face treptat. Există însă și pe limita externă segmente de contact clar, ca în lungul culmii Istrița (749 m), care domină Câmpia Română cu mai mult de 500 m, sau al culmii Pietricica Bacăului (740 m), care se înalță brusc deasupra culoarului Siretului, ori al versantului nordic, cu caracter de cuestă al Podișului Piemontan Getic, care domină depresiunile subcarpatice.

   1.2. Caracteristicile naturale

        1.2.1. Geneza și evoluția geologică a Subcarpaților. Consecințe

Din punct de vedere geologic Subcarpații se suprapun unei mari depresiuni premontane, de subsidență activă, individualizată ca efect al înălțării unităților flișului extern, la începutul miocenului, între aria carpatică și marginea unităților de vorland. În această depresiune, cu lărgime care variază de la câteva sute de metri (în Bucovina) la 30-35 km (în sectorul de la curbură și în nordul Munteniei) s-au acumulat depozite de tip molasă, groase de multe mii de metri, începând din sarmațianul inferior. În sectorul nordic, procesul de sedimentare s-a încheiat odată cu prima parte a sarmațianului, când orogeneza moldavică a antrenat nu numai unitățile tectonice ale flișului, ci a împins și molasa sarmatică peste unitățile de vorland. Din sectorul de curbură spre sud – sud-vest, sedimentarea a fost reluată, continuând și în pliocen, ceea ce a generat în Subcarpați două niveluri crono-stratigrafice de molasă, unul inferior, acvitanian-sarmațian și altul superior, sarmato-pliocen. Sursa materialelor depuse în acest bazin de sedimentare a fost dublă în miocenul timpuriu (aria carpatică și unitățile de vorland) și unică (carpatică) în perioada mio-pliocenă. Rocile caracteristice sunt atât pelitice, argile, marne, marno-argile cât și psamito-psefitice, nisipuri gresii, conglomerate cu elemente fine, dar și grosiere, în general slab cimentate, uneori fragmente de formațiuni paleogene carpatice (gresii de Lucăcești, de Kliwa, disodile, menilite) interpretate ca lame tectonice sau blocuri însedimentate în molasă, dar și calcare, evaporite (două formațiuni salifere), cărbuni, tufuri, niveluri de cinerite, ansamblul dovedind condiții de sedimentare foarte diferite, marine, salmastre, lacustre, fluvio-lacustre.

Deși cu efecte atenuate în unitatea aceasta, tectogenezele mio-pliocene au determinat totuși formarea unității (pânzei) subcarpatice, care în detaliu prezintă și ea cutări, datorate acelorași mișcări moldavice, ca și contacte de tip tectonic (digitația de Măgirești-Perchiu, solzul Valea-Mare din Pietricica Bacăului, suprapuneri ale conglomeratelor burdigaliene peste depozite mai noi, la est de culmea Pleșului). În rest predomină structuri cutate normale, culcate și – ca efect al orogenezei valahe – cute diapire, foarte variate, în sectorul de la curbură și în nordul Munteniei și redresări puternice ale prundișurilor monoclinale romanian-pleistocene de Cândești. În consecința acestui proces genetic complex, Subcarpații cumulează resurse minerale specifice – sare, petrol, gaze naturale, lignit, gips, săruri de potasiu etc. De asemenea, sunt domeniul unor corespondențe morfo-structurale și litologice apreciabile, care imprimă nota dominantă a peisajului natural.

     1.2.2. Relieful

Relieful cel mai înalt al Subcarpaților constă într-un ansamblu de coline, dealuri și muncei, cu energie medie destul de accentuată, rezultând din adâncirea văilor cu 200-300 m față de interfluvii și valori ale înclinării terenului care depășesc uneori 350. Altitudinile cele mai obișnuite ale culmilor sunt de 500 m – 600 m, în mod excepțional ajungând la 1.218 în Muscelele Argeșului. Deși aceste înălțimi sunt cele care se impun în peisajul subcarpatic, suprafețele cele mai mari revin depresiunilor, adesea înșirate în aliniamente, de regulă închise spre exterior, cu altitudini mult mai mici și cu o gamă largă de forme de relief acumulativ și acumulativ-sculptural (șesuri, terase) create de râuri.

Între categoriile morfogenetice predomină relieful structural, cu numeroase adaptări, care în condițiile unui substrat prin excelență friabil se explică numai prin efectele clare ale unor mișcări neotectonice accentuate și prin vârsta recentă a reliefului. Formele structurale sunt orientate fie longitudinal, paralel cu direcția cutărilor, fie perpendicular pe direcția de înclinare a stratelor, în sectoarele de monoclin. Culmile subcarpatice corespund cel mai frecvent unor structuri anticlinale (Pleșul, Pietricica Bacăului, Istrița, Mățăul, Măgura Slătioarei), frecvent situate spre exteriorul ariei subcarpatice. Formarea și menținerea lor proeminentă se explică prin înălțări locale puternice, cuaternare (ca în Pietricica Bacăului). Mai rar culmile subcarpatice sunt sinclinale înălțate, sau hog-backs pe flanc de sinclinal, ca Răiuțul și Răchitașul, în Subcarpații Vrancei. Alteori culmile corespund unor fronturi de cuestă dezvoltate pe monoclin, ca Măgura Odobeștilor, pe pietrișuri de Cândești, sau Muscelele Argeșului – pe conglomerate, gresii și tufuri burdigalian-helvețiene. Depresiunile subcarpatice se dezvoltă de regulă pe structuri de sinclinale sau sinclinorii, fiind și ele cel mai frecvent conforme, și formând uluce cvasi-continui (Neamț – Cracău-Bistrița – Tazlău-Cașin etc.). Mișcări de subsidență cuaternare au accentuat orientarea longitudinală a rețelei hidrografice în depresiuni, deși după unele opinii ea a fost inițial transversală. În lungul văilor subsecvente de pe monoclin, depresiunile păstrează și ele același caracter, asimetriile fiind foarte evidente (spre exemplu, depresiunea Dumitrești de pe Râmnicul Sărat). Relieful fluvio-denudațional este foarte bogat și variat, rezultând dintr-o evoluție destul de rapidă a versanților și a văilor, mai ales în condițiile absenței vegetației naturale climato-zonale.

În literatura de specialitate (Emm.de Martonne, 1902, C.Martiniuc, 1968, V.Mihăilescu, 1966, P.Coteț, 1973) s-a presupus continuitatea inițială a cuverturii de pietrișuri piemontane peste întreaga arie subcarpatică, supoziția fiind susținută de faptul că și în perioada actuală mai sunt sectoare în care pietrișurile de Cândești avansează din partea nordică a Podișului Piemontan getic până în marginea Carpaților, la contactul cu Podișul Mehedinți. Alteori (V.Tufescu, 1966) s-a considerat că această cuvertură ar fi acoperit numai depresiunile subcarpatice, că a fost în bună măsură îndepărtată prin eroziunea activată puternic datorită celor mai recente mișcări de înălțare, că a fost parțial cutată și păstrată sub formă de petece, în sinclinale. Prezența unor interfluvii plane, la altitudini aproximativ egale a fost interpretată ca efect al evoluției sacadate a reliefului, capabilă să creeze două-patru suprafețe de nivelare în Subcarpații Moldovei (M.David, 1931), în Vrancea (N.Rădulescu, 1937) și Subcarpații Prahovei (N.Popp, 1939). Geneza lor rămâne discutabilă, conform unor opinii ulterioare ele fiind niște peneplene parțiale sau niște fragmente ale unor mari glacisuri eroziv-acumulative (Gh.Lupașcu, 1996). Râurile au construit sisteme bogate de terase, până la douăsprezece pe Putna, cu altitudini relative până la 290 m. Tectonica recentă a determinat deformări importante în profilul longitudinal al teraselor, în special din sectorul vrâncean spre sud – sud-vest. În relație cu efectele deformante ale diapirismului, blocuri de roci mai rezistente au fost împinse de sub depozite mai noi și mai slabe la suprafață, constituind un relief proeminent, de modelare selectivă. De asemenea, emanațiile puternice de gaze naturale, străbătând depozite fine și îmbibate cu apă, au creat microforme cu aspect de pseudo-vulcani (vulcani noroioși). O bună parte din morfogeneza actuală este dominată de dinamica versanților, procesele de eroziune torențială, alunecările masive de teren ș.a. fiind favorizate de substratul puțin rezistent, format din materiale cu caracteristici fizico-mecanice diferite, și de energia accentuată a reliefului.

      1.2.3. Particularitățile climato-hidrice și fito-pedologice

C l i m a este determinată de etajarea morfologică și influențată de poziția geografico-matematică și de caracteristicile locale ale suprafeței active (cuvertură forestieră, culturi, suprafețe acvatice ș.a.). În general este o climă temperată, destul de moderată. Temperaturile medii anuale cresc de la nord spre sud, de la 8,20 C (la Târgul Neamț) la 10,20 C (la Târgul Jiu), dar pe înălțimi sunt de numai 50 C-70 C. Valorile mediilor termice ale lunilor extreme cresc în același sens (-3,80 C la Târgul Neamț ; -1,90 C la Câmpina ; 17,50 C și – respectiv – 210 C), cu diferențieri pozitive în sectorul de la curbură, datorate cuplării efectelor foehnizării cu cele ale continentalismului.. Precipitațiile medii au valori de 600 mm – 800 mm/an, coborând însă sub 600 mm în depresiunile deschise spre est din Subcarpații Moldovei și pe latura externă a Subcarpaților Vrancei (sub același efect de foehn). Stagnarea maselor de aer mai rece în partea joasă a depresiunilor provoacă toată gama fenomenelor hidro-meteorologice asociate inversiunilor termice și introduce dificultăți apreciabile în dispersia noxelor industriale.

R e ț e a u a h i d r o g r a f i c ă este densă. Râurile principale sunt de origine carpatică (Bistrița, Trotușul, Buzăul, Prahova, Oltul, Gilortul, Jiul etc). Debitele sunt în general mari, dar sub efectele combinate de foehn și continentalism climatic de la curbură pot înregistra oscilații excepționale. Spre exemplu, Buzăul are un debit mediu de 31,2 m3/s dar la viitura din 1975 a ajuns la 2.200 m3/s. Datorită substratului permeabil, mai ales în depresiuni râurile pierd o parte din debit prin infiltrare, putând chiar să sece în sezonul cald, mai ale în sectorul de curbură (fenomenul determinând și formarea unor hidronime specifice – Putna Seacă, Sușița). Procesele active de versant încarcă râurile cu debite solide excepționale (peste 25 t/ha/an în sectorul de curbură). Intrată în exploatare în 1989, acumularea de la Cândești, pe Buzău, a fost colmatată în proporție de 60 % la viitura din decembrie 1991. Râurile care traversează masivele de sare au o mineralizare apreciabilă, care a sugerat și hidronimele Tazlăul Sărat, Râmnicul Sărat, Cricovul Sărat, Slănic, Sărata, Sărățel ș.a. Numeroase izvoare minerale au chimismul substratului salifer, gipsifer ș.a. pe care-l drenează, fiind clorosodice (la Bălțătești, Oglinzi, Lopătari, Slănic-Prahova, Sărata-Monteoru, Ocnele-Mari ș.a., sulfuroase/iodurate (Pucioasa, Bughea, Brădet, Govora), feruginoase, uneori hipotermale (Săcel).

V e g e t a ț i a naturală din Subcarpați este forestieră, pădurile cele mai răspândite fiind cele de fag, care îmbracă suprafețe destul de mari pe versanți, pe interfluviile mai înalte și în general spre contactul cu munții, începând de la altitudinile medii de 500 m în nord și 700 m în sud și coborând mai mult în cazul orientării nordice, care accentuează umbrirea. Pe înălțimile din nordul Subcarpaților Moldovei coboară, în amestec cu fagul, conifere (spre exemplu în culmea Pleșului). În depresiuni climatul local mai cald și mai uscat a favorizat pădurea de quercinee, cu gorun în ariile marginale și stejar în ariile centrale, chiar cer (Quercus cerris) în depresiunile subcarpatice din Oltenia. Despădurirea timpurie a determinat însă înlocuirea unei mari părți din arealul forestier inițial cu o vegetație ierboasă xerofilă (în sectoarele joase și în cele situate spre exterior) și mezohigrofilă (pe versanții slab înclinați și în sectoarele dinspre munte) de pajiști, stepice și silvo-stepice. În general, la sud de paralela 460 lat.N elementele vegetale termofile (liliac, scumpie, castan dulce, mojdrean, cărpiniță ș.a.) sunt din ce în ce mai numeroase.

Procesele p e d o g e n e t i c e au premise mult mai variate decât în aria montană. Materialul mineral are o granulometrie mai fină, materialul organic este mai divers, complexul de condiții climatice este favorabil unui ritm mai alert al transformărilor fizice și biochimice. În consecință, solurile caracteristice au o fertilitate mai mare iar distribuția lor spațială este mozaicată. Pe versanții mai puternic înclinați predomină cambisolurile, reprezentate prin soluri brune mezo- și eubazice, uneori chiar soluri brune acide, iar pe interfluvii și pe terasele mai înalte s-au format argiluvisoluri (în special soluri brune luvice). În ariile centrale ale depresiunilor cu un climat mai uscat (spre exemplu depresiunea Cracău-Bistrița), ca și pe latura externă a Subcarpaților în sectorul de la curbură, există chiar molisoluri (soluri cenușii și cernoziomuri argiloiluviale). Datorită proceselor de versant foarte active, sunt destul de răspândite regosolurile și erodisolurile. Remarcabil în Subcarpați este faptul că succesiunea relativ rapidă și alternanța unor elemente de forme de relief introduce în pedogeneză o înclinare a terenului extrem de variabilă, fapt care se reflectă nu numai în tipologia genetică, ci și în grosimea orizonturilor și profilelor, care variază corespunzător. În toată aria subcarpatică se pot constata toposecvențe extrem de complexe, în cadrul cărora succesiunile menționate se realizează pe un ecart altitudinal modest, sub 300 m și la distanțe liniare de 10, 8 sau chiar numai 5 km. Diferențierile microclimatice, în special cele determinate de expoziția versanților, stimulează argiloiluvierea pe arealele orientate spre nord, nord-vest și vest și evoluția spre molizare pe cele expuse spre sud, sud-vest și sud-est. O pondere destul de mare în pedogeneza subcarpatică revine și utilizării agricole milenare a terenurilor, care a condiționat acumularea și menținerea unei cantități apreciabile de humus în sol. Astfel, formarea pe arii destul de întinse a unor cernoziomuri cambice și argiloiluviale, ca și caracterele molice ale argiluvisolurilor au o componentă antropică importantă.

                1.3.Caracteristici social-economice

1.3.1. Particularitățile umanizării

Potențialul natural variat, derivat din poziția geografică intermediară a Subcarpaților și marcat de complementaritatea resurselor, accesibilitatea mult mai mare decât în aria montană și condițiile de adăpost mai sigure decât în câmpie au stimulat o populare timpurie și foarte avansată. Începând din paleolitic și parcurgând o perioadă de veritabilă explozie demografică în neolitic, locuirea preistorică a generat o rețea densă de așezări, în care locuirea a avut o remarcabilă continuitate și în epocile metalelor și geto-dacă. În perioada migrațiilor Subcarpații au fost o arie de adăpost, în care s-au menținut incontestabil locuitorii autohtoni romanizați, dar în care s-a refugiat și o parte a populației din podișuri și câmpie – sectoare mult mai expuse și astfel măturate de valuri succesive de ucideri, jafuri, incendii. Locuirea densă și permanentă a stimulat apariția timpurie a unor nuclee de organizare feudală, primele cetăți de scaun ale Țării Românești Câmpulung-Muscel și Curtea-de-Argeș menținându-și funcțiile uneori aproape 50 de ani, durată de stabilitate absolut neobișnuită în istoria medievală a țărilor române. Această umanizare puternică, armonizată timp de milenii cu specificul condițiilor naturale, explică și bogăția tradițiilor etno-folclorice, nealterate, în cadrul unora dintre cele mai interesante vetre etnografice ale României – Muscelul, Vâlcea, Gorjul, Vrancea. Din perioada feudală dăinuiesc în Subcarpați și câteva dintre valorile excepționale ale patrimoniului cultural-religios național, ca mânăstirea Neamț, sau mânăstirile din nordul Olteniei, în special Horezul (Hurezi) și Polovragii.

       1.3.2. Populația și rețeaua de așezări umane

Subcarpații sunt și astăzi o unitate geografică bine populată, cu aprox. 1.500.000 locuitori, distribuiți în număr de peste 100 loc./km2 (pe alocuri chiar 250 loc./km2) și cu densități subzistențiale mari, în special în Subcarpații Vrancei și în Muscelele Argeșului. În diferite perioade istorice, populației locale i s-a adăugat un procent însemnat de plecați cu motivație politică și economică-socială din Transilvania. Așezările rurale, predominante, sunt foarte numeroase și variate ca dimensiuni, vârstă, morfologie și sit. În general sunt mici și mijlocii și se distribuie într-o rețea cu densitate mijlocie, de 5-6 sate/100 km2, uneori mare, de peste 15 sate/100 km2 – între Râmnicul Sărat și Buzău (V.Nimigeanu, 1996). Cele mai multe sunt situate în depresiuni, dar uneori urcă pe culmi până spre vârf, foarte caracteristice în sensul acesta fiind satele din podgoria de pe culmea Istrița. În Subcarpați satele au fizionomie foarte diferită, de la cele adunate, în depresiunile mai largi, cu suprafețe cultivabile mai mari, până la cele liniare în lungul văilor și cele risipite în podgorii sau pe contactul cu munții. Funcționalitatea predominantă este cea agrară, dar frecvent aceasta s-a combinat cu funcții industriale și de servicii, uneori adăugându-se și o componentă de comunicații (intersecții de căi ferate și șosele). Nivelul urbanizării este, oarecum surprinzător, relativ redus. Orașele sunt destul de numeroase (peste 30) dar, ca și satele, de dimensiuni mici și mijlocii. Resursele naturale variate din Subcarpați au susținut destul de bine evoluția unor funcții industrial-urbane, dar rolul urbigen al contactelor și intersecțiilor naturale a fost mai puternic, astfel încât orașele mari nu se află în aria Subcarpatică propriu-zisă, ci flancheză Subcarpații, atât spre munte (Piatra Neamț), cât și spre podișuri și câmpii (Bacău, Focșani, Ploiești, Târgoviște). Sectorul cel mai slab urbanizat este cel vrâncean.

     1.3.3 Activitățile economice

Componenta cea mai veche a activităților economice din aria subcarpatică este, desigur, agricultura. Adaptată reliefului puternic fragmentat și înclinării adesea mari, ea a beneficiat concomitent de favorabilitatea climato-pedologică astfel încât, fără să aibă productivitatea culturilor mari din câmpie, este în schimb diversificată, uneori și puternic specializată, în funcție de același specific al ofertei naturale. Culturile de câmp sunt omniprezente, având frecvența maximă pe terase, unde pedogeneza climato-zonală a fost cea mai stabilă și s-au format solurile cele mai fertile. Totuși, ca pondere și specializare a terenurilor cultivate, aceste culturi sunt depășite de livezi (în special în Muscelele Argeșului și în Subcarpații Munteniei Central-Estice unde, pe alocuri, ocupă 40 % din terenul agricol) și de vii (în special pe versantul extern al Subcarpaților Vrancei – unde s-a dezvoltat podgoria putneană și unde unele comune, spre exemplu Jariștea, au vie pe aproape 60 % din terenul agricol – și în culmea Istrița). Creșterea animalelor se bazează pe folosirea pășunilor și a fânețelor, parțial aflate în aria carpatică (în cazul comunelor situate pe contactul cu munții), remarcându-se specializări în ovine (în Subcarpații Vrancei) sau bovine (în Subcarpații Moldovei și Muscelele Argeșului).

Mult mai târziu, în perioada modernă, a început și activitatea industrială. Ca și în Carpați, elementele structurale și funcționale inițiale au fost resursele naturale specifice și unele tradiții meșteșugărești. În cadrul potențialului transformabil se remarcă resursele energetice minerale și hidraulice, evaporitele (în primul rând sarea), rocile de construcție, lemnul și materiile prime agricole (lână, in, cânepă, lapte, carne, fructe). Între meșteșugurile tradiționale au primat cele legate de prelucrarea artizanală a lemnului (tâmplărie, dogărie ș.a.), a pieilor și blănurilor (cojocărie), a firelor naturale (țesutul și broderiile populare), a laptelui.

Pe seama resurselor naturale specifice (cele de cărbune pliocen din bazinele Filipeștii-de-Pădure – Ceptura – Șotînga, Schitul Golești, Berbești-Băbeni-Alunul – în bună parte în conservare – fiind extrase și trimise, în cea mai mare parte, pentru utilizare în alte zone din țară) funcționează termocentrale cu cărbune, păcură (structuri petrolifere la Câmpeni, Tescani, Mărgineni, Boldești, Băicoi-Țintea, Moreni-Gura Ocniței, Ceptura-Urlați, Ochiuri, Berca-Arbănași, Negoiești, Colibași, Tămășești) și gaz natural (Borzești, Govora), hidrocentrale pe Bistrița, Buzău, Argeș și Olt, rafinării de petrol și unități ale industriei petrochimice (Borzești, Curtea-de-Argeș – unde s-au produs proteine furajere), combinate de îngrășăminte chimice și fibre sintetice (Săvinești, Câmpulung-Muscel), fabrici de cauciuc și anvelope (Borzești și Florești), de ciment și azbociment (Câmpulung-Muscel, Fieni, Bârsești), de ipsos, pe baza gipsului de la Lăculețe (Fieni), de var (Fieni, Măgura, Câmpulung-Muscel, Govora), de sticlă, pe baza nisipului rezultat din dezagregarea gresiei de Kliwa de la Vălenii-de-Munte și Crivineni (Scăieni), de faianță (Târgul-Jiu), porțelan (Curtea-de-Argeș – cu producție în mare parte exportată), ceramică brută (Piatra-Neamț, Sătuc, Curtea-de-Argeș, Pucioasa), de cherestea, plăci aglomerate și fibro-lemnoase, mobilă (Vânătorii Neamțului, Dumbrava Roșie, Roznov, Onești, Vernești, Curtea-de-Argeș, Râmnicul-Vâlcea, Târgul-Jiu), de prelucrare a inului și cânepii (Păulești, Pucioasa), a lânii (Buhuși). De asemenea, se prelucrează materii prime agricole, pe seama cărora funcționează fabrici de produse lactate (Câmpulung-Muscel), conserve de fructe (Vălenii-de-Munte, Valea Iașului, Râureni), vinificație (Cotești, Odobești, Tohani). Cele mai noi ramuri – electrotehnica (Curtea-de-Argeș) și construcțiile de mașini (Borzești, Câmpina, Moreni, Câmpulung-Muscel, Târgul-Jiu) – au fost inițiate pentru diversificarea funcției industriale, dar mai ales pentru asigurarea utilajelor și echipamentelor necesare altor ramuri industriale din ariile respective (utilaj petrolier, pentru industria chimică etc.).

Potențialul turistic natural și antropo-cultural este extrem de bogat, într-o oarecare măsură beneficiind și de regimul de protecție specific rezervațiilor naturale sau obiectivelor culturale cu valoare patrimonială. Printre aceste elemente de sprijin al dezvoltării de perspectivă a turismului în Subcarpați pot fi amintite : vulcanii noroioși de la Pâclele, focurile vii de la Andreiașu și Lopătari, „sarea-lui-Buzău”, arborete de stejari termofili, de castan dulce, asociații de plante halofile, vetre arheologice neolitice, monumente medievale de cult – mânăstirile Văratec, Viforâta, Negru-Vodă, Curtea-de Argeș, Surpatele, Mânăstirea-dintr-un-Lemn, Govora, Polovragi, Horezu, Tismana ș.a. și de arhitectură laică (culele de la Măldărești, satele-muzeu de la Bujoreni și Curtișoara), casele memoriale George Enescu (Tescani) și Brâncuși (Hobița) ș.a.m.d. În același sens al dezvoltării turismului, un număr de stațiuni balneare și climatice sunt răspândite în toți Subcarpații dar, cu excepția celor de pe valea Oltului, sunt de capacitate redusă : Bălțătești, Slănic-Prahova, Pucioasa, Bughea, Brădet, Govora, Călimănești, Olănești, Ocnele Mari, Săcel.

2. Regiunile geografice ale Subcarpaților

Complexul caracteristicilor naturale ale Subcarpaților relevă o serie de diferențe spațiale care derivă, în primul rând, din specificul relațiilor substratului geologic cu relieful. Substratul acesta, extrem de variat sub raportul alcătuirii petrografice și dispus în structuri cutate în mod diferit, în parte monoclinale, care a influențat modelarea fluvială și a potențat procesele de versant, relevă utilitatea aplicării criteriului morfostructural pentru identificarea principalelor unități.

Motivația morfostructurală definește astfel mai multe regiuni subcarpatice, uneori conturate prin limite clare, alteori fiind separate prin sectoare de tranziție, care îmbină în mod original caracteristici ale unităților vecine. Fără exagerări deterministe, dar și fără neglijarea efectelor esențiale ale complexelor de relief structural și ale resurselor asupra accesibilității naturale și a procesului de umanizare, se poate constata că unitățile definite astfel au o personalitate geografică distinctă. De la valea Moldovei spre sud se succed Subcarpații Moldovei, cei ai Vrancei, ai Munteniei central-estice, Muscelele Argeșului și Subcarpații Olteniei.

      2.1. Subcarpații Moldovei

Structurile c u t a t e de la sud de valea Moldovei susțin un r e l i e f tipic subcarpatic. Pe latura internă, un uluc depresionar format pe structură de sinclinoriu, din ce în ce mai larg spre SE, este dominat cu 300 m – 400 m de culmile flișului din M.Stânișoarei și M.Tarcăului. Înșeuări scunde conturează sectoarele Ozana-Topolița (Neamț), Cracău-Bistrița și Tazlău-Cașin. Pe latura externă, ulucul este mărginit de structuri anticlinale puternic înălțate, care susțin culmile Pleșu și Pietricica Bacăului la înălțimi de peste 700 m. În segmentul central al acestei laturi, alte culmi, mai scunde cu peste 200 m, cu profil mai calm (Boiștea, Corni ș.a.) exprimă numai o convergență morfologică, fiind formate din depozitele fluvio-deltaice ale paleo-rețelei de râuri și aparținând subunității piemontane a Podișului Moldovei. În sectorul sud-estic, prelungirea monoclinului romanian superior-pleistocen, puternic înălțat, al Subcarpaților Vrancei la nord de valea Trotușului adaugă fragmentul de piemont cuestiform al Pănceștilor și depresiunea subsecventă Capăta. Segmentul acesta, până în interfluviul Sușița-Zăbrăuț, întrunește astfel caracteristici de tranziție între aria moldoveană și cea vrânceană. Pe seama unei cantități apreciabile de aluviuni, sisteme de până la 8 terase (de la 5-7 m altitudine relativă până la 150 m – 160 m) însoțesc atât văile principale (transversale), cât și pe cele ale unor afluenți ai lor (cu orientare longitudinală). Substratul sedimentar cu proprietăți fizico-mecanice variate, în general friabil și permeabil, din ce în ce mai lipsit de protecția vegetației naturale datorită unei umanizări intense, a fost modelat prin procese de versant foarte active. Ca urmare, culmile subcarpatice propriu-zise (ca și muchea de cuestă menționată), au aspect de muncei cu vârfuri ascuțite și s-au îngustat puternic prin evoluția versanților. Energia reliefului este accentuată, văile fiind adâncite cu 300 m – 500 m sub nivelul interfluviilor iar versanții având frecvent înclinări de peste 250. Lățimea de numai 150 m – 300 m a interfluviilor exprimă și o densitate accentuată a fragmentării reliefului.

Sub un c l i m a t în care influențele componentei catabatice a circulației atlantice sunt frecvent combinate cu accesul larg al maselor de aer continental, cu evoluția retrogradă a unor cicloni de origine mediteraneană și cu efectul circulației convective locale, v e g e t a ț i a forestieră este reprezentată în partea nord-vestică prin păduri de amestec conifere-fag, sub litiera cărora s-au format cambisoluri și prin păduri de stejar și chiar ochiuri de silvostepă (cu Festuca sulcata, Festuca vallesiaca) în ariile centrale, cele mai uscate, ale depresiunilor Cracău-Bistrița, Tazlău-Cașin, ca și pe valea Tazlăului Sărat, unde s-au format molisoluri (soluri cenușii și cernoziomuri argilo-iluviale). Pe depozitele marno-argiloase au evoluat pseudorendzine iar pe ariile cu aflorimente salifere sunt caracteristice solurile halomorfe.

Subcarpații Moldovei sunt o arie de  p o p u l a r e densă, din timpuri vechi, pădurea fiind îndepărtată pe mai mult de jumătate din suprafața inițială.  A g r i c u l t u r a , deși omniprezentă, este foarte inegal dezvoltată. Cele mai bune rezultate (la culturi de câmp, legume, livadă) se realizează în depresiunile Cracău-Bistrița și Cașin. Pe terenurile foarte fragmentate și solurile sărace din depresiunea Tazlău culturile sunt mai puțin productive. În activitatea  I n d u s t r i a l ă, extracția unor mici cantități de petrol și gaze (la Câmpeni, Tescani, Mărgineni ș.a.) este dublată de exploatarea (locală) a gipsului. Cea mai importantă ramură industrială rămâne însă cea chimică, reprezentată prin combinatele de la Săvinești (fire și fibre sintetice), Roznov (îngrășăminte azotoase) și Borzești-Onești (produse cloro-sodice, cauciuc sintetic, pesticide, rafinarea petrolului). La Bălțătești și Oglinzi sunt valorificate balnear apele minerale clorurate.

      2.2. Subcarpații Vrancei

La sud de valea Trotușului, începând cu interfluviul Sușița-Zăbrăuț, până la valea Slănicului de Buzău, structurile subcarpatice prezintă o complicație deosebită. Spre interior, molasa saliferă de vârstă acvitanian-sarmațiană este c u t a t ă în anticlinale și sinclinale, șariind puțin latura externă. Aceasta este constituită din depozite mai noi, sarmato-pliocene de origine exclusiv carpatică, m o n o c l i n a l e, foarte groase și puternic înălțate. Astfel, deși sunt cele mai recente, pietrișurile romanian-pleistocene de Cândești se mențin la altitudinea de aproape 1.000 m. În consecință, r e l i e f u l este dispus sub forma mai multor fâșii care se dispun cvasi-paralel cu marginea munților. În poziție internă, un șir de depresiuni formate pe marno-argile miocene și dominate de culmile flișului (Crimineț-Soveja, pe Sușița, Vrancea, pe Putna și Zăbala, și Bisoca-Neculele, pe Râmnicul Sărat) sunt separate prin înșeuări mai înalte decât cele din Subcarpații Moldovei. Spre exterior sunt conturate de un șir de dealuri cu altitudini care ajung la 890 m, constituite din sedimente miocene mai rezistente (conglomerate helvețiene și badeniene), dispuse în structuri de sinclinal înălțat, cu flancul extern redresat sub formă de hog-back : Răchitașul Mic, care închide depresiunea Soveja, Răiuțul, Răchitașul Mare și Gârbova, care mărginesc depresiunea Vrancei și Dealul Roșu, care mărginește depresiunea Bisoca. Urmează un alt șir de depresiuni, mai slab conturate, având aspectul unor lărgiri ale văilor în sedimente moi sarmato-pliocene, monoclinale : Câmpuri, pe Sușița, Vizantea-Vidra, pe Putna, Mera, pe Milcov, Râmna, pe pârâul omonim, Dumitrești, pe Râmnicul Sărat, și Putreda-Florești, pe Câlnău. La rândul lor, aceste depresiuni sunt mărginite de dealuri care ajung la aproape 1.000 m și corespund frontului de cuestă orientat spre vest și nord-vest al pietrișurilor de Cândești : Oușorul, dealul Momîia, Măgura Odobeștilor, care închide depresiunea Mera, Deleanu și dealul Căpățâna, care mărginește depresiunea Dumitrești. În poziția cea mai externă, un piemont terasat, cu înclinare din ce în ce mai redusă, face racordul cu unitatea piemontană a Câmpiei Române. În lungul văilor se succed sectoare largi, conforme structurilor de sinclinal în aria internă sau subsecvente în monoclin, așa cum este valea Putnei în depresiunea Vrancea, și sectoare înguste, cu aspect de mici defilee, ca acela de la Prisaca, în care Putna traversează primul șir de dealuri. Pe fondul unei labilități tectonice deosebite, un sistem de terase cuaternare excepțional de bine dezvoltate, ating altitudinea relative mari (290 m pe Putna). Marnoargilele miocene în secvențe repetate, alternând cu strate permeabile greso-nisipoase, favorizează cele mai active și mai ample procese de versant. Eroziunea torențială a rupt versanți despăduriți iar alunecările de teren au distrus vetre de sate și au construit baraje pe râuri. Reîmpădurirea a ameliorat însă frecvent situația ariilor degradate.

Sub aspect c l i m a t i c, elementul definitoriu este foehnizarea, care determină reducerea masivă a precipitațiilor. În aria piemontului terasat acestea scad sub 550 mm/an, durata strălucirii soarelui și valorile termice crescând și favorizând astfel elementele vegetale termofile (Quercus frainetto, Quercus pedunculiflora), s o l u r i l e cenușii și vița de vie. În Subcarpații Vrancei se află sectorul cel mai puternic specializat pentru viticultură.

P o p u l a r e a este veche și a fost permanent densă în depresiuni. Localnicilor li s-au alăturat de-a lungul timpului munteni veniți la muncă pe pământuri mânăstirești (spre exemplu rucărenii și dragoslovenii veniți la Soveja). Densitatea mare a populației a determinat împroprietăriri departe, în Câmpia Română, țăranii continuând să locuiască în Subcarpați și pendulând vara spre loturile din câmpie. Deplasările sezoniere pentru munci agricole s-au menținut multă vreme după colectivizare, vrâncenii orientându-se în special către Insula Mare a Brăilei. Popularea a rămas exclusiv rurală, deoarece resursele existente n-au putut stimula dezvoltarea industriei. Gazul natural există doar sub formă de emanații (la Andreiașu), sarea nu se află în masive ci în aflorimente mici și diseminate, lentilele de lignit de la Pralea sunt neînsemnate. Adăugându-se și precaritatea căilor de comunicație (nu există căi ferate cu ecartament normal iar cea îngustă, de la Odobești la Burca, a fost dezafectată), lipsa de capacitate urbigenă este explicabilă. O serie de comune au însă o oarecare capacitate de polarizare și o poziție favorabilă coordonării administrative (Năruja, Dumitrești) și, în mod normal ar trebui sprijinite în sensul revitalizării. Se conturează, de asemenea, un profil climatic și balnear pentru Soveja și Vizantea.

                 2.3. Subcarpații Munteniei Central-Estice

La sud-vest de Slănicul Buzăului, până în valea Dâmboviței, monoclinul extern dispare și , odată cu el, al doilea șir de dealuri, depresiunile subsecvente și piemontul terasat. Structurile c u t a t e tipic subcarpatice sunt în schimb foarte bine dezvoltate și foarte numeroase, ajungându-se uneori până la cinci aliniamente morfo-structurale paralele. Complicațiile sunt introduse de diapirismul mult mai accentuat, sâmburii de sare străpungând uneori până la suprafață unele anticlinale (spre exemplu, anticlinalul Băicoi-Țintea ș.a.) și de pătrunderea piezișă, tot în axe de anticlinal, a unor „pinteni” de fliș paleogen (Homorâciu, care se întinde până în valea Dâmboviței, Văleni, care se oprește la valea Doftanei ș.a.) care susțin culmi subcarpatice. În rest, fruntea flișului este invadată de molasa mio-pliocenă, dispusă în structuri sinclinale mulate de depresiuni.

Specificul proceselor de acumulare a depozitelor de molasă a determinat formarea unor zăcăminte importante de substanțe minerale variate. În acest sector subcarpatic, până în perioada postbelică, au fost cele mai mari rezerve de petrol, aria fiind cea clasică a petrolului românesc. Cele mai cunoscute structuri petroliere, care înainte de 1950 asigurau peste 95 % din producția națională, sunt cele de la Boldești, Băicoi-Țintea, Moreni-Gura Ocniței, Ceptura-Urlați și Berca-Arbănași. La Ojasca, Ceptura, Filipeștii-de-Pădure și Șotânga sunt rezerve – mici – de lignit pliocen, un zăcământ însemnat de sare (în poziție sinclinală, normală) este la Slănic, la Vălenii-de-Munte și Crivineni sunt nisipuri cuarțoase, la Ciuta și Viperești – calcare, la Lăculețe – gips, la Pucioasa – sulf, la Pătârlagele – diatomită, la Sibiciu și Colți – chihlimbar, la Pucioasa, Vâlcana, Nifon, Lopătari ș.a. – ape minerale sulfuroase, clorosodice, feruginoase, iodurate etc.

În consecința raporturilor de corespondență între structurile substratului geologic și r e l i e f se pot distinge, începând dinspre munte, șiruri de depresiuni : Comarnic-Talea-Runcu, sculptată în molasă și formațiuni moi ale flișului cretacic-paleogen, Slănic-Bezdead (la nord de pintenul de Homorâciu), Lopătari-Sibiciu, Șoimari-Calvini, Policiori, pe Sărățel, Pârscov, pe Buzăul mijlociu, Nișcov, pe valea omonimă, Valea Lungă, în bazinul superior al Cricovului Dulce, Podeni-Mislea ș.a. Culmile anticlinale care le separă au altitudini maxime în sectoarele susținute de „pintenii” de fliș : Zamura, de pe pintenul de Homorâciu, ajunge la 993 m, Cătiașul, de pe pintenul de Văleni are 1.014 m ; alte culmi anticlinale au altitudini mai reduse, în general sub 600 m în sud și peste 600 m spre contactul cu munții : Berca-Arbănași (între Slănicul Buzăului și Sărățel), Istrița și Ciolanul (încadrând depresiunea Nișcov și formate în mare parte din calcare sarmațiene pe care au evoluat soluri excelente pentru vie), Bucovel, (în continuarea culmii Istriței, la vest de Cricovul Sărat), Seciul, Gruiul ș.a. Alteori, ca pe orice structuri cutate, relieful prezintă inversiuni, sub forma unor mici sinclinale înălțate și a unor depresiuni-butonieră, formate pe axe de anticlinal.

Văile principale au orientare exclusiv transversală (Slănicul, Buzăul, Teleajenul, Doftana, Prahova, Ialomița), dovedind o antecedență generală. Ierarhizarea rețelei a determinat în schimb orientarea longitudinală a văilor afluenților. La traversarea șirurilor alternante de morfostructuri s-au format lărgiri și strâmtări succesive în lungul văilor ; cinci asemenea secvențe pot fi urmărite pe valea subcarpatică a Buzăului. În depresiuni este foarte bine dezvoltat complexul acumulativ fluvial, cu niveluri de peste 200 m altitudine relativă (270 m pe Prahova), conturate în aluviuni cuaternare bogate. Unele dintre ele pot fi urmărite, într-o remarcabilă continuitate, în lungul unui șir de depresiuni, pe văile râurilor vecine – spre exemplu, nivelul de 35-40 m, comun pe Prahova, Teleajen și Cricovul Sărat, în depresiunea Mislea-Podeni. În ansamblul sistemului de terase se remarcă efectele deformante ale neotectonicii, pozitive în sectoarele de anticlinal și negative în cadrul sinclinalelor. Pe fondul aceluiași substrat de molasă și al unei energii apreciabile a reliefului (față de culmi văile sunt adâncite cu 300 m – 400 m iar înclinarea versanților depășește frecvent 250) procesele geomorfologice actuale sunt foarte active, versanții fiind în plină evoluție, ca și albiile râurilor. În consecință directă, interfluviile sunt frecvent înguste, ajungând până la forma unor creste de intersecție, iar albiile minore au morfologie și trasee labile.

Latitudinea mai sudică și frecvența condițiilor de adăpost asigură acestui sector subcarpatic un c l i m a t cu ierni blânde, relativ cald în ansamblu și fără contraste mari. Spre contactul cu aria montană valorile medii anuale ale precipitațiilor cresc până la 700 mm – 800 mm. Caracteristicile acestea favorizează urcarea limitei superioare a f ă g e t e l o r, extinderea pădurii de gorun și prezența frecventă a unor elemente vegetale și animale termofile – mojdrean, cărpiniță, frasin sudic (Fraxinus holotricha), migdal pitic (Amygdalus nana), scorpion, termite. De asemenea, asigură un optimum pentru livadă (în special în partea dinspre munte) și pentru vie (în sud).

Subcarpații Munteniei Central-Estice constituie sectorul subcarpatic cel mai dens p o p u l a t (în medie 150 loc/km2), cel mai puternic i n d u s t r i a l i z a t și cu o urbanizare avansată (Comarnic, Câmpina, Vălenii-de-Munte, Moreni, Plopeni, Boldești-Scăieni, Băicoi, Breaza, Pucioasa ș.a.), stimulată atât de valorificarea resurselor energetice, cât și de axul de circulație transcarpatică al văii Prahovei. Este una dintre regiunile geografice cele mai dezvoltate din țară. În relație directă cu exploatarea petrolului însă, cumularea în timp a unor reziduuri în câmpurile de sonde, uzura morală a tehnologiilor de extracție, caracterul formal al măsurilor de protecție a ambianței naturale și conduita infracțională masivă din ultimii ani față de securitatea rețelei de conducte au produs o poluare severă a solului pe suprafețe de sute de hectare, a apelor de suprafață și a celor freatice. Ape cu reziduuri de petrol din bazinul Prahovei, marcate pentru a se putea urmări traseele lor și distanța până la care procesele naturale de autoepurare nu sunt operante, au fost identificate în Dunăre, pe segmentul fluvio-maritim.

   2.4. Muscelele Argeșului

La vest de valea Dâmboviței, până la vest de valea Oltului, sectorul subcarpatic cunoscut sub numele de „muscele” corespunde în cea mai mare parte unei structuri atipice, m o n o c l i n a l e, de sedimente paleogene, miocene și pliocene, depuse în marginea nordică a Depresiunii Getice, transgresiv față de cristalinul getic al M.Făgăraș. Stiva de depozite monoclinale este dispusă în benzi paralele, din ce în ce mai noi spre sud și din ce în ce mai puternic redresate spre nord, la contactul cu munții. Numai în extremitățile de est (în bazinul superior al Râului Târgului) și parțial de sud-vest (de la valea Topologului spre vest) sedimentarul este cutat în structuri tipic subcarpatice, paralele cu marginea munților. O mențiune specială se impune pentru extremitatea nord-vestică unde, până în valea Bistriței vâlcene, se continuă substratul monoclinal al reliefului, în timp ce în sud-vest structura este cutată. Astfel, ținând seama de însemnătatea caracteristicilor structurale pentru relief, la rândul lui definitoriu pentru ansamblul geografic local, se pot atribui ariei cuprinse între văile Topologului și Bistriței vâlcene caracteristici de tranziție între Muscelele (predominant monoclinale) ale Argeșului și Subcarpații (cutați) ai Olteniei.

Caracteristicile structurale și litofaciale atipic subcarpatice se regăsesc și la nivelul resurselor minerale, între care lipsesc petrolul și gazele naturale. În schimb în sedimentele ponțiene și daciene din molasa recentă există acumulări de cărbune inferior (lignit), exploatabil atât în subteran cât și în carieră, dar în strate subțiri și frecvent foarte umed (la Slănic, Berevoiești, Godeni, Jugur ș.a.). Apele minerale poartă amprenta sedimentelor paleogene cu formațiuni bogate în sulf (Bughea. Brădet, Olănești, Govora) și a miocenului salifer (Govora, Ocnele Mari).

Elementele principale ale r e l i e f u l u i sunt două șiruri de depresiuni separate printr-un aliniament de înălțimi (muscele), orientate paralel cu marginea munților. Cele mai multe depresiuni au o motivație genetică dublă, structurală (subsecventă) și litologică (selectivă) : afluenții (subsecvenți) ai rețelei principale de râuri (consecventă) au sculptat în sedimente mai slabe, marno-argiloase, greso-nisipoase etc. sectoare de vale mai largi (de regulă la confluențe) și asimetrice, cu versanții sudici scurți și puternic înclinați (cuestiformi) iar cei nordici prelungi și mai domoli. Pe contactul cu munții, în marne eocene, au fost modelate depresiunile Nucșoara, pe Râul Doamnei, Brădet, pe Vâlsan, Arefu, pe Argeș, Sălătruc, pe Topolog, Jiblea, pe un afluent de pe stânga al Oltului. Este tipic subcarpatică depresiunea de la Câmpulung, care marchează o structură de sinclinal. Înșeuările dintre aceste depresiuni sunt destul de înalte, astfel încât ele nu formează un uluc, ci un aliniament discontinuu. Muscelele care le conturează spre sud sunt cueste clasice, susținute nu numai de rezistența capetelor de strat, ci și de conglomerate mai dure, burdigalian-badeniene. Altitudinea lor cea mai frecventă este de 800 m – 1.200 m, culminând la 1.218 m în culmea Chiciora, dintre Vâlsan și Argeș și la 1.104 m în culmea Tămaș, dintre Argeș și Topolog. Au aspectul unor munți scunzi, între care văile s-au adâncit cu 350 m – 400 m, constituind sectorul cel mai înalt din Subcarpați. Numai în extremitatea estică culmea Mățăului (1.018 m) mulează un anticlinal, închizând spre sud depresiunea Câmpulung. Între depresiunile din șirul sudic interfluviile și înșeuările sunt mai înalte, ele fiind numai niște lărgiri ale văilor principale în sedimentarul pliocen friabil, de la Boteni, în est, trecând prin Schitul-Golești, Godeni, Berevoiești, Slănic, Domnești, Curtea-de-Argeș, Tigveni, până la Râmnicul-Vâlcea, în vest. Spre sud, șirul acesta de depresiuni este dominat de cuesta nordică a Podișului Piemontan Getic, susținută de pietrișurile romanian-superioare de Cândești. Deosebit de complexă sub aspect morfologic este aria cu caracteristici de tranziție, cuprinsă între Topolog și Bistrița vâlceană. Modelarea fluvială, stimulată atât de nivelul de bază mai coborât, pe care îl reprezintă Oltul, cât și de subsidențele locale de la Râmnicul Vâlcea și Galicea, combinată cu procesele de pe versanții despăduriți și cu efectele exploatării sării a generat un relief extrem de complex, fragmentat „în culise”, cu acumulări bogate, forme de eroziune selectivă ș.a.

Față de regiunea subcarpatică precedentă, Muscelele Argeșului au un c l i m a t moderat sub aspect termic (cu temperaturi de -30C – -40C în ianuarie, 180C – 200C în iulie și o medie termică anuală de 80C – 90C) și umed (valorile medii anuale ale precipitațiilor ajung în partea înaltă la 750 mm – 1.000 mm). V e g e t a ț i a naturală forestieră, cu păduri de amestec gorun-fag și fag pe înălțimi, gorun și stejari termofili în depresiuni, s-a păstrat mai bine în aria înaltă, unde și fauna (cu elemente de interes cinegetic – urs, lup, mistreț, căprior, râs) a găsit habitate favorabile, asemănătoare celor din aria montană. În apa Vâlsanului, între Brăduleț și Mușetești, a fost identificat un pește endemic, aspretele (Romanichtys valsanicola). Depresiunile și o parte din versanții mai slab înclinați au fost despădurite. Specificul condițiilor climatice a favorizat evoluția proceselor pedogenetice până la tipuri de s o l puțin potrivite pentru culturi de câmp (soluri cambice eu- și mezobazice, pseudorendzine – pe marnoargile), dar utile pentru pomicultură.

Deși mai puțin densă decât în regiunea precedentă, p o p u l a ț i a din Muscelele Argeșului este destul de numeroasă. În raport cu terenul agricol restrâns, presiunea demografică a fost întotdeauna mare, proprietatea asupra pământului declanșând și menținând conflicte de-a lungul timpului, agravate de unele fenomene naturale destructive (alunecări de teren, eroziune torențială, procese de albie) și de fluctuațiile postbelice ale dreptului de proprietate funciară. Satele, în general răsfirate pe văi, au adăugat vechii funcționalități agro-pastorale și culturii pomilor fructiferi (meri, pruni, peri, nuci), activități extractive în bazinul carbonifer menționat, ca și industrializarea lemnului (la Domnești ș.a.), conservarea fructelor (la Valea Iașului, Râureni). Orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș și Râmnicul Vâlcea, capitale medievale sau orașe domnești, s-au impus în perioada postbelică prin construcții de mașini, produse clorosodice, electrotehnice, industrializarea lemnului. Amenajări hidroenergetice numeroase au oferit locuri de muncă timp de mai mulți ani, au modificat substanțial peisajul natural și au determinat densificarea rețelei de drumuri în bazinele subcarpatice ale Argeșului (hidrocentralele Oiești, Albești, Cerbureni, Valea Iașului și Curtea-de-Argeș) și Oltului (hidrocentralele Dăiești, Râmnicul-Vâlcea, Govora și Râureni. Olăneștii, Govora, Brădetul și Bughea și-au conturat un profil funcțional balnear.

Subcarpații Olteniei

În regiunea olteană a Subcarpaților molasa mio-pliocenă este dominantă. A fost identificat un singur afloriment mai vechi, eocen – conglomeratele din axul anticlinalului Săcel. Sedimentarul prebadenian apare, de asemenea insular și în structură de anticlinal, în Măgura Slătioarei. La est de valea Jiului structurile c u t a t e (un sinclinal mărginit de două aliniamente anticlinale) sunt constituite din depozite sarmațiene. La vest de Jiu aceste depozite sunt acoperite de sedimente pliocene groase, aflorând numai pe o fâșie îngustă, în marginea munților, între Schela-Dobrița-Tismana. La rândul lor, depozitele meoțiene nu apar la est de Jiu decât în unele structuri dintre Olteț și Cerna Oltețului. Structural, Subcarpații Olteniei sunt replica din extremitatea opusă a Subcarpaților Moldovei, dar în cazul lor cutările sunt mult mai largi, uneori abia sesizabile, iar în extremitatea nord-estică trec într-un veritabil monoclin (la nord-est de valea Bistriței). În ceea ce privește resursele minerale, fără să fie în rezerve mari, sunt tipic subcarpatice : petrol și gaze (în structurile Negoiești-Tămășești), cărbune în sedimentarul pliocen superior de la Berbești-Băbeni, ape minerale sulfuroase și clorurate.

Pe acest substrat geologic de molasă cutată, r e l i e f u l este mai simplu decât în regiunile munteană și vrânceană. La contactul cu munții din grupările Parâng și Retezat s-a conturat ulucul depresionar intern (Al.Roșu, 1967) – aliniamentul depresiunilor Horezu, Slătioara, Polovragi, Novaci și culoarul Arcani-Runcu-Tismana. Spre exterior aceste depresiuni sunt închise de un șir de anticlinale constituite din conglomerate mai dure, dar a căror altitudine scade de la est spre vest (Măgura Slătioarei – 769 m, dealul Sporăștilor – 404 m). Un al doilea aliniament depresionar este mai fragmentat și mai îngust la est de Gilort (L.Badea, 1967), cu înșeuări de separație mai înalte (Folești, Oteșani, Obârșia, Stroești, Mateești, Zorlești) și foarte larg spre vest, unde a evoluat marea depresiune Câmpul Mare – Târgul Jiu – Târgul Cărbunești în care convergențele hidrografice de la Arjoci (pe Tismana), Târgul Jiu și Târgul Cărbunești (pe Gilort) și altitudinea redusă (sub 200 m) probează o subsidență activă. Rama sudică a acestui aliniament de depresiuni este formată, în cea mai mare parte, de cuesta nordică a Podișului Piemontan Getic, cu altitudini de 500 m – 600 m, de la Cucești-Armășești, pe Luncavăț și Cerna până la Apa Neagră, pe valea Motrului. Pe un segment scurt, rama depresiunii Târgul Jiu este marcată de dealurile subcarpatice (pe structuri de anticlinal) Șomănești și Bran.

Condițiile c l i m a t i c e sunt cele mai blânde din toată aria subcarpatică. Temperaturile medii de peste 100C și precipitațiile relativ reduse (600 mm – 800 mm) au favorizat o v e g e t a ț i e naturală termofilă, cea forestieră fiind dominată de quercinee (cer, gârniță) în amestec cu mojdrean, arțar și arborete de castan comestibil. Fără ca alimentarea pluvială pe segmentele subcarpatice să fie bogată, debitele râurilor principale constituite în aria montană pot atinge valori generatoare de inundații, fenomenele fiind favorizate și de subsidențele menționate. Pentru diminuarea acestui risc, acumularea de la Ceauru s-a adăugat altor a p e de suprafață – râuri din bazinele Oltului, Gilortului, Jiului și Motrului.

Pe s o l u r i variate, cu o pondere destul de mare a celor argiloiluviale, utilizări agricole variate au diversificat funcționalitatea agro-pastorală mai veche a satelor. P o p u l a ț i a din aceste așezări, în general răsfirate pe văi, dar și adunate în vetrele depresiunilor largi, practică o gamă largă de c u l t u r i, cu accentuarea ponderii livezilor spre contactul cu aria montană și pe versanții dealurilor și a culturilor de câmp spre sud și spre partea joasă a depresiunilor. Pe unele interfluvii de la contactul cu munții, în satele mici, risipite, creșterea animalelor are o pondere însemnată. Eforturile susținute de i n d u s t r i a l i z a r e, în perioada postbelică, au pornit de la extracția materiilor prime energetice, treptat în așezările rurale constituindu-se unități ale industriei construcțiilor de mașini, ateliere de reparații ale utilajului minier și petrolier, ale industriei lemnului, textilă, alimentară, pielărie ș.a. În felul acesta a fost stimulată urbanizarea, un număr de orășele (Horezul, Novacii, Târgul Cărbunești) formând o rețea în care numai Târgul Jiu avea statut urban mai vechi și o funcționalitate mai complexă (industria materialelor de construcție, a lemnului, construcții de mașini-unelte, articole din cauciuc, confecții, sticlărie, industria alimentară). O linie de cale ferată a fost proiectată pentru susținerea extracției cărbunelui, de la Târgul Cărbunești la Albeni, Berbești, Băbeni. Potențialul t u r i s t i c natural, dublat de elemente excepționale ale celui antropo-cultural (mânăstiri, sate de olari, monumente de arhitectură țărănească, complexe muzeale și case memoriale, port popular, datini etc.) este încă slab valorificat. Pe lângă insuficiența inițiativei private și efectul negativ al unor restaurări controversate, infrastructura de comunicație este încă insuficientă, atât sub aspectul densității cât și al calității. Sate extrem de interesante, în special de sub munte, nu sunt accesibile decât pe drumuri comunale rău întreținute, adesea impracticabile. Această resursă de perspectivă a Subcarpaților Olteniei este aproape necunoscută pentru A.N.T.R.E.C.

Bibliografie selectivă

1. Apolzan, Lucia (1987) – Carpații – Tezaur de istorie. Perenitatea așezărilor risipite pe înălțimi,                          Editura Științifică și Enciclopedică, București.

       2. Badea, L. (1967) – Subcarpații dintre Cerna Oltețului și Gilort, Editura Academiei Române,                                        București

       3. Badea, L. (1992) – Asupra geografiei regionale, Studii și Cercetări de Geografie, XXXIX

  4. Barbu, N. (1976) – Obcinele Bucovinei, Editura Științifică și Enciclopedică, București

 5. Bojoi, I. (1971) – Munții Hăghimaș și zona cheilor Bicazului – studiu geomorfologic cu privire                                       specială asupra carstului, Rez, tezei doct., Iași

 6. Bojoi, I. (1986) – Le rôle des glaciers pleistocènes et des processus périglaciaires dans le modelé du relief des Călimani (Carpates Orientales), An. Șt.Univ Iași, II-b, XXXII

7. Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999) – Riscurile climatice din România, Academia                                       Română, Institutul de Geografie, București

8. Cioacă, A. (2002) – Munții Perșani. Studiu geomorfologic, Editura Fundației România de Mâine,                                       București

9. Cocean, P. (1988) – Chei și defilee din Munții Apuseni, Editura Academiei Române, București

10. Conea, I. (1935) –Țara Loviștei. Geografie istorică, Imprimeria Națională, București

11. Dincă, I. (1996) – Problema golurilor de munte și a celor forestiere în lanțul neoeruptiv nordic,                                        Studii și Cercetări de Geografie, XLIII

12. Donisă, I. (1968) – Geomorfolgia Văii Bistriței, Editura Academiei Române, București

13. Drugescu, C., Călin, D. (1999) – Semnificația ecologică a unor populații de capre negre                                       (Rupicapra rupicapra) din grupa munților Parâng-Cindrel (Carpații Meridionali), Studii și Cercetări de Geografie, XLV-XLVI

14. Ficheux, R. (1929) – Munții Apuseni, în vol. jubiliar Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș,                                          I, Editura Cultura Națională, București

15. Gâștescu, P., Zăvoianu, I. (1998) – On the genesis and time – space distribution of water                                         ressources in Romania. Geographical aspects, Revista geografică, 42

16. Ianoș, I. (1987) – Orașele și organizarea spațiului geografic, Editura Academiei Române,                                          București

17. Ichim, I. (1979) – Munții Stânișoara. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Române,                                          București

18. Iliescu, Maria-Colette (1996) – Variația de lungă durată a cantităților de precipitații pe teritoriul României, Studii și Cercetări de Geografie, XLIII

19. Lupașcu, Angela, Rusu,C., Donisă, Carmen – (1998) – Considerații privind materia organică din andosoluri și din soluri cu caracter andic din Munții Oaș-Igniș, Lucr. Sem. Geogr. D.Cantemir, 17-18

20. Lupașcu, Gh. (1996) – Depresiunea Cracău-Bistrița. Studiu pedogeografic, Editura Corson, Iași

21. Martiniuc, C. (1948) – Date noi asupra evoluției paleogeografice a Sarmațianului din partea de                                        vest a Podișului Moldovenesc, Rev. șt. V.Adamachi, XXXIV, Iași

22. de Martonne, Emm. (1902) – La Valachie, Paris

23. de Martonne, Emm. (1907) – Recherches sur l' évolution morphologique des Alpes de                                        Transylvanie, Paris, 1907

24. Mayer, R. (1936) – Bericht über morphologische Studien in den Ostkarpathen, An. Inst. Geol.

Român, XVII

      25. Mihăilescu, V. (1964) – Validité du concept de région en géographie, R.R.G.G.G., s. Géogr.,                                            VIII

26. Mihăilescu, V. (1965) – Carpații Sud-Estici, Editura Științifică, București

27. Morariu, T. (1937) –Păstoritul în Munții Rodnei, București

28. Mustățea, A. (1996) – Viituri excepționale pe teritoriul României. Geneză și efecte.                                            Autoreferat,  Academia Română, Institutul de Geografie, București

29. Muntele, I. (1998) – Populația Moldovei în ultimele două secole, Editura Corson, Iași

30. Mutihac, V.(1990) – Structura geologică a teritoriului României, Editura Tehnică, București

31. Naum, Tr., Butnaru, E. (1967) – Le volcano-.karst des Călimani, Ann. Speol., XXIII, 4

32. Nordon, A. (1933) – Résultats sommaires et provisoires d' une étude morphologique des                                           Carpates Orientales roumaines, C.-R. du Congr. Intern. Géogr. II, 1, Paris

33. Nimigeanu, V. (2002) – România. Geografie umană, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, Iași

34. Olariu, P., Șerbu, Maria, Popa, Maria, Vasilca, Tr. (1998) – Quelques particularités du régime                                            d'écoulement de la rivière Moldova, dans la région extracarpatique, Lucr.                                            Sem. Geogr. D.Cantemir, 15-16

35. Opreanu, S. (1929) – Ținutul Săcuilor. Contribuțiuni de Geografie Umană și Etnografie, Lucr.                                           Inst. de Geogra. al Univ. Cluj, III (1926-1927)

36. Orghidan, N. (1929) – Observații geomorfologice în regiunea Brașovului, Țara Bârsei, Brașov

37. Orghidan, N. (1969) – Văile transversale din România, Editura Academiei Române, București

38. Pop, Gh. (1962) – Isoria morfogenetică a vechii suprafețe de eroziune „Fărcaș” din Munții                                            Gilăului (M.Apuseni), Studia Univ. „Babeș – Bolyai”, s. Geol.-Geogr., 1

39. Pop, Gr. (1996) – România. Geografie hidroenergetică, Editura Presa Universitară Clujană

40. Pop, Gr. (2000) – Carpații și Subcarpații României, Editura Presa Universitară Clujană

41. Popp, N. (1939) – Subcarpații dintre Dâmbovița și Prahova, București

42. Popescu-Argeșel, I. (1977) – Munții Trascăului, Editura Academiei Române, București

43. Popescu-Voitești, I. (1935) – Evoluția geologică și paleogeografică a pământului românesc,                                             Rev. Muz. Geol. Mineral. Univ. Cluj

  44. Posea, Gr. (1972) – Regionarea Carpaților Românești, Terra, IV, 3

45. Posea Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1974) – Relieful României, Editura Științifică, București

46. Pricăjan, A. (1972) – Apele minerale și termale din România, Editura Tehnică, București

47. Rădulescu, D., Borcoș, M. (1968) – Aperçu général sur l' évolution du volcanisme néogène en                                             Roumanie , An. Com. de Stat al Geol., XXXIV

48. Rădulescu, N.Al . (1937) – Vrancea – Geografie Fizică și Umană, Studii și Cercet. de Geogr.                                             Societatea Română Regală de Geografie, București

49. Roșu, Al. (1967) – Subcarpații Olteniei dintre Motru și Gilort, Editura Academiei Române,                                             București

50. Roșu, Al. (1973) – Geografia fizică a României , Editura Didactică și Pedagogică, București

51. Rusu, C.-V. (2002) – Masivul Rarău. Studiu de geografie fizică , Editura Academiei Române,                                              București

52. Rusu, E. (1999) – Une particularité de la distribution des andosols des montagnes de Bârgău                                             (Carpates Orientales ), An. Șt. Univ. Iași, XLIV-XLV

53. Rusu, E. (1999) – Munții Bârgău. Studiu fizico-geografic, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, Iași

54. Sawicki, L. (1911) – Die glaziale Züge der Rodnaer und Marmoroschen Karpatheni, Mitt., K.                                              K. Ges., Viena

55. Săndulescu, M. (1984) – Geotectonica României, Editura Tehnică, București

56. Schreiber, E. W. (1994) – Munții Harghita. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Romîne,                                               București

57. Secu, Cr. (1998) – Caracterizare pedogeografică a Munților Maramureșului între văile Vișeului  și Vaserului, Lucr. Semin. Geogr. D.Cantemir, 15-16

58. Sîrcu, I. (1961) – Contribuții la studiul suprafețelor de nivelare din partea nordică a                                       Carpaților Orientali românești, An. Șt. ale Univ. Iași, VII, 1

59. Sîrcu, I. (1971) – Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică,                                        București

60. Sîrcu, I. (1978) – Munții Rodnei, Editura Academiei Române, București

61. Someșan, L. (1947) – Considerațiuni geomorfologice asupra Călimanilor, Lucr. Inst. Geogr. Cluj, VIII

62. Tudoran, P. (1983) – Țara Zarandului. Studiu geoecologic, Editura Academiei Române,                                        București     

63. Tufescu, V. (1966) – Subcarpații, Editura Științifică, București

64. Trebici, Vl., Hristache, I. (1986) – Demografia teritorială a României, Editura                                        Academiei Române, București

65. Țîștea, D. (1959) – Câteva date asupra stratului de zăpadă stabil, Met. Hidr. și Gosp.                                        Apelor, 4

66. Ungureanu, Al. (1995) – La dynamique spatiale de la population de la Romanie, 1977-                                        1992, Rev. Géogr de l' Est, 2

67. Ungureanu, Irina (1978) – Hărți geomorfologice, Editura Junimea, Iași

68. Ungureanu, Irina, Donisă, I., Ungureanu, Al. (1994) – Les régions géogrqphiques du                                           territoire de la Roumanie, An, Șt. Univ. Iași, II-c, XL-XLI 

69. Ungureanu, Irina (1997) – Au sujet de la régionalisation géographique, An. Univ.                                           Oradea, s. Geogr., t. VII

70. Urdea, P. (2000) – Munții Retezat. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Române,                                            București

71. Vâlsan, G. (1940) – Morfologia văii superioare a Prahovei și a regiunilor vecine, Bulet.                                           Societății Române Regale de Geografie, LVIII

72. Velcea – Michalevich, Valeria (1961) – Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura                                            Academiei Române, București

73. Velcea, Valeria (1965) – Observații geomorfologice în zona de obârșie a Prahovei cu                                           privire specială asipra orașului Predeal, Stud. și Cercet. de Geol.                                            Geof. Geogr., s. Geogr., XII, 2

74. Velcea, Valeria, Savu, Al. (1982) – Geografia Carpaților și Subcarpaților Românești,                                           Editura Didactică și Pedagogică, București

75. x x x (1974 – 1979) – Atlasul Geografic Național, Institutul de Geografie,                                            București

76. x x x (1983 – 1992) – Geografia Romîniei, I-IV, Editura Academiei,                                            București

77. x x x (1960) – Istoria Romîniei, I, Editura Academiei, București

78. x x x (1960) – Monografia geografică a R.P.R., Editura Academiei,                                             București