Genul Physalis

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ

CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Horticultură

MANAGEMENTUL PRODUCȚIEI HORTICOLE ÎN CLIMAT CONTROLAT

TITLUL LUCRĂRII

Coordonator științific

Prof. Univ. Dr. Maria APAHIDEAN

Absolvent

Ramona Eugenia DOMOCUȘ

Cluj – Napoca

201

Se spune, pe drept cuvânt, că omul nu trăiește ca să mănânce, ci mănâncă ca să trăiască. Mâncarea nu este pentru el un scop principal ci un mijloc, o necesitate de trai, prin care își asigură aportul necesar organismului pentru desfășurarea funcțiilor vitale. Strămoșii noștri, pentru a-și asigura traiul, procurau hrana din mediul înconjurător, apelând în mod primordial la plantele alimentare din flora spontană.

O dată cu evoluția lui, omul a învățat să cultive o mulțime de plante, prin selecție, dar fără a renunța la recoltarea celor spontane, acestea din umră fiindu-i oferite pretutindeni de către natură, ca zestre a pământului.

În flora spontană a României există peste 700 de specii de plante comestibile (circa 400 specii de ciuperci, alge, licheni și ferigi și circa 300 de specii de plante cu flori), multe dintre aceste specii fiind în același timp și plante alimentare, ceea ce le recomandă în scop nutritiv-terapeutic (pot vindeca adesea unele boli prin simpla lor consumare ca aliment). În practică însă farmaciștii recunosc (pe baza analizelor de laborator) doar un sfert dintre aceste plante ca fiind medicinale, deci cu o evidentă acțiune de vindecare imprimată de prezența în organele lor a unor pincipii active cu efecte bine cunoscute.

Aceste plante sunt o sursă inepuizabilă de hrană și sănătate, atât timp cât fiecare dintre noi le exploatează în mod chibzuit, în așa fel încât, natura să aibă cât mai puțin de suferit, păstrând un echilibru între modul de valorificare (care presupune și un oarecare grad de distrugere) și potențialul de regenerare (refacere) (Drăgulescu, 1992).

Astfel, dacă se ține seama de existența a circa 200 de specii de plante spontane medicinal-alimentare în România, prin descrierea mai detaliată a uneia dintre ele în această lucrare, voi incita interesul cititorilor pentru cunoașterea acestei specii atât sub aspect economic, alimentar (nutritiv), terapeutic cât și ornamental.

Păpălăul – o plantă mai puțin cunoscută, este o erbacee perenă (Physalis alkekengi) (Mihăescu, 2008) sau anuală (Physalis peruviana) (Sima, 2009) ce face parte din familia Solanaceelor, aparținând genului Physalis L.. Genul Physalis cuprinde circa 100 de specii răspândite mai ales în America (Centrală și de Sud), câteva în Asia și Europa.

În flora spontană a Europei este larg răspândită specia Physalis alkekengi L. și se cultivă câteva specii (Physalis peruviana L., Physalis pubescens L., Physalis philadelphica Lam.) pentru fructele comestibile. În flora R.P.R./R.S.R. sunt descrise speciile Physalis alkekengi L., Physalis peruviana L. și Physalis pubescens L., iar în flora europeană pe lângă aceste specii este descrisă specia Physalis philadelphica Lam. și sunt amintite Physalis ixocarpa Brot. Ex. Hornem și Physalis angulata L..

Specia Physalis alkekengi L. corespunde probabil plantei “Halikakabos” a lui Dioscoride, nume preluat din araba medivală “hab – kakeng”, iar denumirea “Physalis” vine din gresescul “phusa”, “physao” – vezică, veziculă.

În general în țările europene, la fel ca în țara noastră, medicina populară recomandă fructele de păpălău pentru efectul diuretic în afecțiuni ale rinichilor (litiază renală) și a vezicii urinare, în boli reumarice, ca antiinflamator, sursă de vitamine; se folosea pentru eliminarea excesului de acid uric în gută (ex. Pilules antigoutteuses de Laville) (Zöld, 2009).

Actualmente pe piața suplimentelor alimentare se comercializează mai multe preparate de uz extren în compoziția cărora intră și fructele de păpălău. Iar pe piața medicamentelor homeopate se pot găsi o serie de preparate cu Physalis alkekengi L. indicate în litiaza renală, disurie cu micțiuni dificile și urină puțină.

Cu toate acestea, există foarte puține studii asupra acestei plante, fiind integrată de câtre International Plant Genetic Resources Institute (IPGRI) în lista cu cele cca 100 de plante uitate sau insuficient exploatate în UE, ce ar putea fi cultivate și utilizate ca fructe sau legume cu scop alimentar. Scopul acestei lucrări fiind acela de a aduce noi informații despre această străveche plantă medicinală dată uitării, cu speranța că în viitor, fructele respectiv plantele de păpălău se vor număra printre produsele vegetale utilizate în mod curent atât în fitoterapie cât și pentru consum în stare proaspătă (Zöld, 2009).

Din cele mai vechi timpuri omul a avut preocupări deosebite pentru a pătrunde în tainele vieții plantelor. Le-a studiat structura morfologică și anatomică, fiziologia, evoluția și, o dată cu acestea, utilitatea. Secretul vieții lor, intimitatea proceselor biochimice desfășurate la nivel celular și subcelular, în contextul organismului ca întreg, au fost în mare parte dezlegate, dar au ma rămas încă necunoscute pe care omul le poate elucida printr-o constantă, perseverentă și exigentă preocupare.

De asemenea, se cunoaște astăzi că viața tuturor animalelor și a omului depinde de existența plantelor, care guvernează legi severe și exacte ale echilibrului biologic. Ele sunt singurele capabile să transforme materia anorganică în materie organică, purifică aerul de dioxid de carbon și îl împorspătează cu oxigenul, absolut necesar respirației animalelor și omului, servesc drept hrană pentru animalele fitofage și om, sunt materie primă pentru multe procese tehnologice industriale. În decursul erelor geologice, prin carbonizarea depozitelor vegetale au rezultat cărbunii de pământ, importantă resursă de energie, așa cum astăzi, mușchiul și alte plante erbacee sunt transformate în turbă (Pârvu, 2006).

Totodată, multe specii de plante sunt folosite la amenajarea grădinilor publice, ce servesc drept spații de odihnă și destindere după o zi de muncă. De asemenea, numeroase specii de plante servesc drept remediu pentru vindecarea unor boli, substanțele anorganice sintetizate și substanțele anorganice acumulate în ele au acțiune farmacodinamică incontestabil mai benefică decât a multor medicamente. Peste 50% dintre speciile de plante autohtone sunt folosite în medicina științifică și tradițională. Utilizarea terapeutică a unor specii de plante este cunoscută încă de pe timpul dacilor. Plantele medicinale din țara noastră având un conținut ridicat de principii active, motiv pentru care au fost și sunt solicitate la export de industriile de medicamente și firmele prelucrătoare din străinătate (Pârvu, 2000).

Călăuzită de aceste argumente, apare ca oportună efectuarea unui studiu amplu, în cadrul unei lucrări de disertație, dând posibilitatea cunoașterii unor aspecte de mare importanță științifică și practică din domeniul horticol și biologic privind morfologia, sistematica, biochimia, fiziologia, taxonomia și ecologia plantelor.

DATE DIN LITERATURA DE SPECIALITATE

Caracterizarea genului Physalis L.

1.1.1. Caracteristici morfologice

Genul Physalis cuprinde circa 100 de specii ierbacee răspândite mai ales în America, Asia și Europa. Acestea sunt plante anuale (plante care înfloresc, fructifică și mor în cursul aceluiași an) sau perene (plante care trăiesc mai mulți ani, datorită unei părți subterane, bine dezvoltate, persistente, care anual formează tulpini aeriene), glabre (lipsite de peri) sau pubescente (fin păroase, cu peri scurți, moi, drepți, patenți cu aspect de puf) cu peri tectori simpli. Au tulpini erecte (drepte, ridicate în sus (vertical)) sau târâtoare, simple, uneori ramificate spre vârf, ce pot atinge înălțimi de 0,9-1,8 m, în funcție de specie.

Frunzele sunt aproximativ egale, simple, atenuate în pețiol, glabre, alterne, uneori opuse și atunci una dintre ele este mai mică; au margini întregi sau inegal dințate sau sinuate (cu marginea dantelată).

Florile sunt solitare, campanulate (în formă de clopot), așezate la axila frunzelor sau la bifurcațiile tulpinilor, actinomorfe (cu simetrie radiară), pentamere (formate din cinci părți sau elemente) și cu marginea întreagă.

Caliciul (învelișul extern al florilor, format din totalitatea sepalelor libere) este campanulat, pentalobat, iar corola galbenă sau albicioasă, deseori cu vinișoare sau pete de culoare violetă, rotată sau rotat-campanulată, lobată. Staminele sunt în numar de cinci, mai scurte decât corola, sunt sudate la bază de tubul corolei; filamentele sunt uneori umflate la bază; anterele au dehiscență longitudinală. Ovarul este bicarpelar (format din două carpele (frunzișoare modificate situate în centrul unei flori, care poartă ovulele)), stigmatul fiind bilobat (împărțit în doi lobi). Fructul este o bacă (fruct cu pericarp cărnos, cu pieliță subțire și cu miezul zemos, în care se află semințele) sferică suculentă, ce se dezvoltă în interiorul unui caliciu verde-gălbui sau portocaliu, care poate fi membranos sau pielos cu 5 sau 10 coaste longitudinale.

Semințele sunt aplatizate, discoide (în formă de disc) sau reniforme (în formă de rinchi), fin punctate, embrionul fiind încovoiat (Tarnavschi, 1971), (Pârvu, 1997), (Zöld, 2009).

1.1.2. Sortimentul

În flora spontană a Europei este larg răspândită specia Physalis alkekengi L. și se cultivă câteva specii (Physalis peruviana L., Physalis pubescens L.) pentru fructele comestibile. Multe specii cu caliciul verde la maturitate, răspândite în America, au fost introduse în Asia și Europa, însă determinarea identității lor a ridicat probleme. (Zöld, 2009). Pe lângă aceste specii, în flora europeană mai sunt descrise: specia Physalis philadelphica Lam. și este amintită Physalis angulata L..

De asemenea, în cultură mai sunt răspândite două specii ale genului Physalis și anume Physalis ixocarpa și Physalis pruinosa (Sima, 2009).

Physalis pubescens L. (Husk tomato, Pubescent ground cherry). Este o plantă anuală, cu răspândire generală în America de Nord și Sud, în Europa cultivându-se pe alocuri. Tulpina este înaltă de până la 90 cm, bogat ramificată, puțin păroasă. Caliciul fructifer este conic, acrescent, verde sau verde gălbui, membranos, lung de 2-3 cm, pubescent. Fructul este o bacă sferică, cu diametrul de 1-2 cm, galbenă, verde sau violacee, dulce și aromată; la deplină maturitate gustul amintește de cel al căpșunilor. Semințele sunt cafenii.

Physalis philadelphica Lam. (Jamberry, Mexican ground-cherry, Tomatillo). Este o plantă anuală, aproape glabră, ce prezintă câțiva peri scurți pe lăstari, frunze tinere și pe caliciu. Tulpinile sunt erecte, înalte de 45-60 cm, ramificate. Caliciul fructifer este lung de 3-5 cm, verde sau verde-gălbui, deseori cu vinișoare purpurii. Fructul este o bacă sferică, cu diamentrul de 1,3 – 4 (6) cm, verde până la purpuriu, umplând sau uneori despicând caliciul. Răspândire generală: America de Nord și Sud, în Europa cultivându-se pe alocuri.

Physalis angulata L. (cut-leaved groundcherry, lance-leaved groundcherry, camapu)

Flora Europaea precizează că Physalis angulata L., originar din America tropicală, se deosebește de Physalis philadelphica Lam. prin anterele mai scurte (1,5-2 mm) care nu sunt curbate după dehiscență și prin fructele mai mici (10-20 mm) galben verzui.

Physalis ixocarpa, numit și păpălăul mexican, prezintă plante de talie mare, cu fructele de 30-50 mm în diametru, întrebuințate mai mult pentru prepararea murăturilor.

Physalis pruinosa L. (strawberry groundcherry). Aceste plante dezvoltă un port pitic, aproape târâtor, cu frunze pubescente și fructe de mărimea unei cireșe (10-20 mm în diametru) întrebuințate pentru preparate precum sosurile, compoturile, dulcețurile.

Soiuri și hibizi cultivați

Physalis acutifolia – sharp-leaved groundcherry, Wright groundcherry

Physalis angustifolia Nutt. – coastal groundcherry

Physalis arenicola Kearney – cypress-headed groundcherry

Physalis alkekengi L. – Chinese lantern, Japanese lantern, bladder-cherry, winter-cherry, hōzuki (Japanese)

Physalis carpenteri Riddell ex Rydb. – Carpenter's groundcherry

Physalis caudella Standl. – southwestern groundcherry

Physalis cinerascens (Dunal) A.S. Hitchc. – small-flowered groundcherry

Physalis cordata Mill. – heart-leaved groundcherry

Physalis crassifolia  – thick-leaved groundcherry, yellow nightshade groundcherry

Physalis foetens Poir. – tropical groundcherry

Physalis grisea (Waterfall) Martínez – strawberry-tomato

Physalis hederifolia A.Gray – ivy-leaved groundcherry

Physalis heterophylla Nees – clammy groundcherry

Physalis hispida (Waterfall) Cronq. – prairie groundcherry

Physalis latiphysa Waterfall – broad-leaved groundcherry

Physalis longifolia Nutt. – common groundcherry, long-leaved groundcherry

Physalis minima L. – pygmy groundcherry, native gooseberry (Australia)

Physalis missouriensis Mackenzie & Bush – Missouri groundcherry

Physalis mollis Nutt. – field groundcherry

Physalis pumila Nutt. – dwarf groundcherry

Physalis peruviana L. – cape gooseberry, Peruvian groundcherry, Inca berry, uchuva (Colombia), poha

Physalis philadelphica Lam. (syn. P. ixocarpa) – tomatillo, Mexican groundcherry, jamberry, Mexican tomato, tomate verde

Physalis subulata Rydb. – Chihuahuan groundcherry

Physalis turbinata Medik. – thicket groundcherry

Physalis virginiana Mill. – Virginia groundcherry

Physalis viscosa L. – grape groundcherry, star-haired groundcherry

Physalis walteri Nutt. – Walter's groundcherry

(USDA, 2002)

1.1.3. Acțiuni și utilizări ale speciilor de Physalis

Extractul din frunzele de Physalis somnifera, obținut cu ulei de ricin la cald, se aplică pe furuncule, în inflamații. Semințele se folosesc la coagularea laptelui.

Physalis angulata L. are o utilizare largă în medicina populară a țărilor tropicale. Se folosesc părțile aeriene, frunzele și rădăcinile pentru efectul anticoagulant, atimutagenic, anti-inflamator, antiviral, antispastic, analgezic, antiseptic, antiasmatic, citotoxic, diuretic, expectorant, febrigug, hipotensiv, imunostimulator.

De asemenea s-a studiat efectul fisalinelor B și F, izolate din extractul metabolic obținut din Physalis angulata L. asupra unor celule tumorale, rezultând faptul că ambii compuși inhibă creșterea unor celule leucemice (Zöld, 2009).

Physalis viscosa L. se utilizează ca tonic, laxativ, diuretic, mai ales sucul fructelor în infecții urinare.

Într-un studiu efectuat cu 68 de plante, cele mai frecvent utilizate în Guatemala la tratarea bolilor aparatului respirator, s-a urmărit efectul antibcterian al acestora, Physalis phuladelphica L. aflându-se printre primele 7 plante care sunt cele mai active împotriva acestor bacterii {art. 1}.

Din semințele speciei Physalis alkekengi L. var. francheti Mast. s-a identificat recent, lunasina, o peptidă formată din 43 de aminoacizi, izolată inițial din soia și care pare să aibă efect preventiv asupra cancerului {art. 2}.

Răspândirea speciei

Răspândirea altitudinală a Physalis-ului în flora spontană a României

În etajele campestru și colinar, respectiv de la nivelul mării și până la altitudinea de aproximativ 500 m, cresc și pot fi recoltate organele vegetale a peste 220 de plante alimentare. Această bogăție este determinată de clima favorabilă, de fertilitatea solurilor și de diversitatea asociațiilor vegetale. Dintre speciile comestibile caracteristice acestor etaje altitudinale face parte și planta de păpălău (Physalis) (Drăgulescu, 1991).

Zone cultivate cu Physalis în lume

Cultivarea Physalis-ului în România

Relațiile cu factorii de mediu

Comportarea diferită a plantelor legumicole față de factorii de mediu s-a stabilizat în decursul procesului de evoluție, fiind în momentul de față bine conturată.

Factori de vegetație (căldura, lumina, apa, aerul și hrana) sunt obligatorii și indispensabili, influențând în mod egal creșterea, dezvoltarea și fructificarea plantelor. La realizarea unei productivități biologice maxime, factorii de vegetație trebuie să acționeze energic, deoarece prezența oricăruia dintre ei într-o doză mai mare sau mai mică, poate determina modificarea celorlalți. De exemplu, prezența unei lumini mai intense este însoțită de o căldură mai mare, de o evapotranspirație mai ridicată și de un consum de apă și de elemente nutritive mai ridicat.

Astfel, trebuie create condiții cât mai apropiate de cerințele specifice fiecărei plante, putând-se obține în final producții cât mai mari și tot mai apropiate de potențialul maxim, cu care este înzestrat ereditar fiecare soi, hibrid, formă sau varietate (Berar et.al., 1997).

Cerințele față de temperatură

Căldura este un factor de mare însemnătate, care influențează toate procesele vitale ale plantelor. Începând cu germinarea semințelor și încheind cu maturarea fructelor și semințelor, toate etapele din viața plantelor sunt direct influențate de căldură, valorile sale corespunzătoare asigurând desfășurarea normală a proceselor biologice.

Creșterea și dezvoltarea echilibrată a oricărei plante legumicole are loc în condițiile în care căldura se află într-un grad optim. În cazul în care temperatura din atmosferă și sol variază (scade sau crește) față de nivelul optim, atunci procesele de creștere și dezvoltare încetinesc și ele până la limitele minime sau maxime de temperatură (Berar et.al., 1997).

Plantele legumicole au cerințe foarte variate, ca urmare a originii lor ecologice diferite. Astfel, având în vedere că planta studiată în cadrul acestei lucrări face parte din familia Solanaceae, la fel ca tomatele și ardeiul, vom deduce că semințele de păpălău germinează la temperaturi cuprinse între 12-14°C.

În ceea ce privește cerințele față de temperatură, plantele legumicole sunt grupate pe mai multe categorii, planta de Physalis făcând parte din categoria legumelor cu cerințe ridicate față de temperatură, necesitând pentru vegetație și fructificare o temperatură optimă cuprinsă între 22-28°C. Legumele din această grupă pot vegeta și la temperaturi maxime de 35-40°C, însă devin sensibile sau chiar stagnează din vegetație la valori ale temperaturii de 2-3°C.

Cunoașterea cât mai bună a reacției plantelor legumicole față de temperatură, permite astfel o alegere judicioasă a speciilor pentru fiecare zonă de cultură și pentru fiecare etapă calendaristică a anului (Berar et.al., 1997).

Cerințele față de lumină

Lumina reprezintă factorul cel mai însemnat pentru viața plantelor verzi, deoarece stă la baza celui mai complex proces al vieții și anume fotosinteza.

În condițiile unei lumini intense, plantele cresc și fructifică mai bine iar la întuneric acestea se alungesc foarte mult iar clorofila (substanța care dă culoarea verde plantelor) dispare, producându-se fenomenul de etiolare. Plantele etiolate fiind mai firave, sensibile la boli, putând fi influențate negativ de cele mai mici schimbări ale factorilor de mediu (Berar et.al., 1997).

Astfel, păpălăul la fel ca și celelalte plante din aceeași familie, se caracterizează prin cerințe ridicate față de intensitatea luminii. Planta de Physalis preferă o locație însorită, ferită de îngheț, la adăpost de vânturi puternice, regăsindu-se în flora spontană în etajele campestru și colinar, în cultură pretându-se la zonele cele mai favorabile sau la spații protejate pe baza unor tehnologii speciale.

De asemenea, cerințele față de intensitatea luminii variază la aceeași plantă în diferite faze de viață, acestea fiind mai mari în faza de răsad (plantă tânără), precum și în perioadele de înflorire și legare a fructelor, când plantele trebuie să sintetizeze o cantitate mare de substanțe hrănitoare. Planta de Physalis fiind una de zi scurtă, adică o plantă la care inducția florală impune o perioadă de întuneric și este accelerată dacă durata zilnică de iluminare nu atinge lungimea critică necesită pentru fructificare 12-14 ore de lumină.

După scopul urmărit la fiecare cultură trebuie să se asigure lumina astfel încât să se grăbească fructificarea la speciile de la care se consumă fructele și să favorizeze creșterea părților vegetative care sunt destinate consumului.

În prezent există soiuri mai puțin sensibile (neutre) la fotoperioadă, fapt ce permite extinderea arealelor de cultură a diferitelor specii legumicole.

Dintre măsurile de optimizare a luminii la culturile din câmp amintim: alegerea terenului pentru cultura legumelor cu expoziție (S, SV, SE), asigurarea desimi optime de plante la metru pătrat, folosirea unor cantități corecte de sămânță la unitatea de suprafață, combaterea buruienilor care umbresc plantele de cultură, instalarea la timp a culturilor, astfel ca acestea să beneficieze de condiții favorabile de lumină și de raportul intensității, calității și duratei luminii (Berar et.al., 1997).

Cerințele față de apă

Plantele legumicole se caracterizează, în general, prin cerințe ridicate față de apă, atât în desfășurarea normală a proceselor vitale, cât și în dezvoltarea normală a părții comestibile.

Conținutul în apă reprezintă 75-95% din greutatea totală a plantei, astfel că lipsa sau existența în cantități insuficiente a acesteia influențează negativ desfășurarea normală a fotosintezei, intensifică respirația, determinând în final scăderea producției și deprecierea calitativă a acesteia.

Conținutul de apă al legumelor depinde și de condițiile de cultură. Conținutul în apă este mai mare la plantele tinere față de cele mature, precum și la cele cultivate în sere și solarii comparativ cu cele din câmp. Astfel, în tulpini se găsește 40-45% apă, în frunzele tinere 80-85%, în cele mature 60-65%, în vârfurile de creștere și organele de reproducere 98-99% iar semințele conțin numai 7-17% apă (Berar et.al., 1997), (Ciofu et.al., 2004).

Spre deosebire de alte plate agricole, legumele sunt produse suculente, cu un conținut mare de apă prin care se asigură pentru acestea prospețimea și frăgezimea, ceea ce determină o calitate superioară a acestora. Pierderea apei din majoritatea legumelor determinând ofilirea părților comestibile respectiv deprecierea calitativă a acestora.

Consumul neuniform, diferit de la specie la alta și chiar de la un soi la altul, depinde de biomasa produsă la unitatea de suprafață și de coeficientul de transpirație specific fiecărei specii. De asemenea, consumul de apă al plantelor, precum și coeficientul de transpirație depind de particularitățile morfologice și anatomice ale speciilor, mai ales de capacitatea de absorbție și de gradul de pierdere al apei. Acestea fiind determinate pe de-o parte de gradul de dezvoltare a sistemului radicular și pe de altă parte de particularitățile morfologice și anatomice ale frunzelor (Ciofu et.al., 2004).

Consmul de apă variază de asemenea, în funcție de faza de vegetație fiind în creștere de la germinare până la recoltare. Astfel, agrotehnica păpălăului fiind la fel ca și a tomatelor, putem spune că planta studiată are nevoie de cca. 640 g de apă pe zi, valoare maximă în perioada de vară.

În ceea ce privește cerințele plantelor legumicole față de umiditatea solului și a atmosferei, speciile legumicole se repartizează în grupe în funcție de consumul de apă și de capacitatea de absorbție. Astfel păpălăul, alături de tomate face parte din grupa 1, fiind plante cu un consum redus de apă datorită posibilităților de care dispun și anume posibilitatea de a-și micșora transpirația datorită sistemului radicular bine dezvoltat și cu o bună capacitate de absorbție, pretinzând totodată o umezire moderată a solului. Speciile legumicole din această grupă au cerințe moderate, necesitând irigări doar în zonele cu precipitații sub 650 mm anual (Ciofu et.al., 2004).

De asemenea, cerințele plantelor față de apă diferă în funcție de faza de vegetație. Cerințele față de umiditatea solului fiind mai mari în faza de germinare a semințelor, în cea de acumulare a substanțelor de rezervă care corespunde cu formarea organelor comestibile respectiv în faza de fructificare. În faza de răsărire sau după prinderea răsadurilor, o umiditate moderată în sol favorizând dezvoltarea sistemului radicular în profunzime, oferind astfel plantelor o rezistență mai bună la secetă.

În privința umidității atmosferice plantele legumicole au de asemenea cerințe diferite, nivelul optim al umidității aerului fiind de 45-75% la legumele solanacee. Umiditatea atmosferică în exces asociată cu temperaturi ridicate determinând dereglarea metabolismului deoarece se împiedică astfel transpirația, determinând o supraîncălzire a frunzelor.

De asemenea, umiditatea atmosferică în exces favorizează apariția bolilor.

Cerințele față de aer

Aerul din atmosferă și din sol influențează creșterea și dezvoltarea plantelor legumicole atât prin compoziție cât și prin gradul de impurificare. Printre factorii de vegetație care condiționează creșterea și dezvoltarea plantelor legumicole, aerul prezintă o deosebită importanță, alături de ceilalți factori de vegetație, regimul de aer și gaze exercitând o influență deosebită asupra plantelor legumicole.

Dintre componentele aerului, oxigenul și bioxidul de carbon au cel mai important rol. Oxigenul participă la realizarea procesului de respirație, iar bioxidul de carbon la asimilația clorofoliană, fiind elementul hotărâtor în procesul de sinteză a materiei organice, adică a producției vegetale. Compoziția aerului este în mod obișnuit alcătuită din 78% Azot, 21% Oxigen, 0,03% CO2. Aerul mai conține gaze rare precum Argon, Heliu și Neon precum și alte gaze și particule de impurificare (Ciofu et.al., 2004).

În atmosferă, oxigenul se află în proporție de 21%, menținându-se la acest nivel, în timp ce în sol poate să scadă de la 12% la 1-2%. Această valoare fiind sub limita desfășurării normale a funcțiilor organelor subterane ale plantelor va împiedica formarea de noi perișori absorbanți pe rădăcinile tinere, fenomen întâlnit pe solurile tasate, slab aerisite, care formează crustă sau prezintă exces de umiditate. Toate culturile dar mai ales cele din familia Solanaceae, familie din care face parte și planta studiată în această lucrare, reacționează negativ la o slabă aerisire a solului (Berar et.al., 1997).

Bioxidul de carbon se află în atmosferă în proporție de 0,03%, de unde este prelucrat de către plante, participând în mod direct în procesul de fotosinteză. O concentrație scăzută de CO2 acționează ca o barieră care limitează acțiunea favorabilă a celorlalți factori (lumina, căldura, apa și hrana). Însă există și măsuri care pot conduce la îmbogățirea aerului în bioxid de carbon printre care activizarea respirației solului, fertilizarea cu îngrășăminte organice, încălzirea cu biocombustibil și suplimentarea directă. Creșterea conținutului de bioxid de carbon cu peste 1% este dăunătoare pentru plante, iar la o concentrație de 3% acestea încetează din viață.

Pe lângă componentele aerului care acționează asupra plantelor, vântul prin mișcările lui influențează de asemenea transpirația plantelor, reduce procentul de flori legate și fructificarea plantelor legumicole. Curenții slabi de aer au o influență pozitivă asupra plantelor legumicole deoarece zvântă aparatul foliar al plantelor după ploaie, împiedicând înmulțirea agenților patogeni iar în perioadele cu temperaturi excesive răcoresc plantele. În schimb vântul puternic are o acțiune nefavorabilă asupra plantelor legumicole prin ruperea frunzelor și tulpinilor, scuturarea fructelor, împiedicarea polenizării și deteriorarea sistemelor de susținere (Ciofu et.al., 2004), (Berar et.al., 1997).

Cerințele față de sol și hrană

Solul reprezintă principala sursă de asigurare a hranei plantelor, influențând acest proces prin însușirile lui fizico-chimice, biologice și prin potențialul său de fertilitate. Plantele legumicole având nevoie de terenuri reavene, bogate în substanțe nutritive și cu un conținut ridicat de humus, acesta din urmă având un rol hotărâtor în alegerea terenului destinat culturii legumelor, fiind necesar în proporție de aproximativ 3-4% în cazul culturilor pe terenul de grădină și 7% la culturile solanaceelor cultivate în seră. Pretențiile plantelor legumicole față de sol variază în funcție de specia cultivată și de felul culturilor, cele mai mari pretenții față de sol avându-le culturile timpurii. Acestea având nevoie de cele mai fertile terenuri, bine însorite, ferite de vânturile puternice și de curenții reci, având totodată pretenția de a nu fi expuse brumelor timpurii sau târzii, acestea fiind dăunătoare acestor culturi.

Astfel, planta studiată în acestastă lucrare va crește în orice sol bine drenat, preferă solurile nisipoase, bogate, roditoare, tolerând însă și solurile mai sărace.  Dacă solul este prea bogat încurajează producția de frunze în detrimentul fructelor. Plantele tolerează un pH cuprins în intervalul 4.5-8.2.

Plantele legumicole se caracterizează de asemenea, prin cerințe mari în raport cu hrana din sol și accesibilitatea elementelor nutritive. Pătrunderea elementelor nutritive din sol în rădăcinile plantelor având loc numai în prezența apei și a aerului necesar respirației. De aceea, numai într-un sol bine afânat puntându-se realiza și o hrănire normală a plantelor.

Față de alte culturi, speciile legumicole prezintă cerințe mult mai mari față de substanțele nutritive.

Elementele nutritive ce alcătuiesc factorul hrană, prin prezența lor în cantități suficiente și forme ușor asimilabile înfluențează o bună creștere și dezvoltare a plantelor legumicole, iar sub astect practic se materializează prin sporirea cantitativă și calitativă a producției respectiv scurtarea perioadei de vegetație.

În comparație cu alte plante de cultură, cele legumicole au pretenții mai ridicate față de elementele nutritive, acest aspect fiind determinat de faptul că sistemul radicular, la multe specii legumicole este slab dezvoltat, răspândit în stratul superficial de sol, unde și umiditatea oscilează foarte mult, având în același timp o capacitate redusă de absorbție (cazul solanaceelor) și de aseemenea acest lucru fiind determinat și de faptul că plantele legumicole sărăcesc foate repede solul în elemente nutritive, datorită producțiilor mari realizate la unitatea de suprafață și caracterului pronunțat intensiv al culturilor.

În ceea ce privește nutriția minerală, aceasta pare să prospere prin neglijare în cazul păpălăului. Chiar și o cantitate moderată de îngrășământ tinde să încurajeze creșterea vegetativă excesivă și să scadă numărul inflorescențelor. Randamente ridicate sunt atinse cu îngrășământ în cantități reduse sau inexistente.

1.4. Domeniul de importanță

1.4.1. Importanța alimentară

Legumele sunt părți din plante utilizate în alimentație, fie pentru valoarea lor nutritivă, fie pentru efectele dietetice ce le caracterizează. Preparatele din legume sunt folosite în unele situații ca un adaos cu rol curativ, ele influențând pozitiv sănătatea omului, funcționarea normală a organismului. Consumul legumelor stimulează aprovizionarea organismului cu aminoacizi esențiali, hidratarea organismului, activitatea sistemului muscular, pofta de mâncare, procesul de calcifiere normală, activitatea enzimelor prin consumul de elemente minerale, blocarea activității bacteriilor de fermentație, capacitatea de apărare a organismului, respectiv reglarea metabolismului prin prezența vitaminelor (Berar et. al., 1997).

În ceea ce privește păpălăul, acesta se cultivă pentru fructele ce se consumă în stare proapătă în salate, la prepararea pastei, a compotului, dulceței sau pentru murat.

Fructul copt este foarte plăcut gustului, asemănător tomatelor, un pic acid și fructat. Pulpa este zemoasă, de consistența și textura tomatelor, conținând numeroase semințe minuscule. Este important de avut în vedere următoarele aspecte:

se consumă numai fructul bine copt, deoarece fructul verde (crud, necopt încă) conține o mai mare cantitate de solanină, care poate produce tulburări gastro-intestinale;

caliciul care înconjoară ”cireașa” nu se mănâncă, fiind toxic, ca și restul părților plantei;

teoretic, frunzele bine gătite pot fi consumate și ele, dar cu precauție, deoarece și ele conțin substanțe greu tolerabile de către organismul uman.

Altfel, păpălăul este un ingredient foarte versatil în bucătărie: poate fi consumat atât crud, cât și preparat, poate fi utilizat atât ca fruct cât și ca legumă. Crud, se consumă ca atare, ca garnitură la alte alimente, în salate de fructe ori legume, sau pentru decorarea altor preparate. De asemenea, fructele verzi pot fi utilizate și la prepararea salsei. Gătit, se poate adăuga în supe, sosuri, ori poate fi conservat sub formă de gem, dulceață, compot. La fel ca și în cazul celorlalte plante din familia Solanaceae-lor, conținutul său de pectină este mare, ceea ce îl recomandă pentru prepararea gemurilor și marmeladelor (Sima, 2009), (Berar et. al., 1997).

1.4.2. Importanța nutritiv-terapeutică

Plantele medicinal-alimentare conțin în țesuturile lor o multitudine de compuși organici de o deosebită însemnătate, având o valoare nutritivă și terapeutică apreciabilă, atât pentru om cât și pentru animalele fitofage. Dintre acești compuși ponderea cea mai mare o dețin glucidele, considerate pe drept cuvânt cei mai răspândiți compuși organici de pe pâmânt.

Glucidele se întâlnesc în sucul celular al plantelor, reprezentând factorul cel mai important, sub raportul cantității din rația alimentară zilnică și totodată având un rol energetic dar și unul plastic, ele favorizând oxidarea completă a lipidelor. Nevoia minimă (teoretică) de glucide a organismului uman fiind de 60 g pe zi, dar practic ea trebuie să ajungă la cel puțin 100 g. (Drăgulescu, 1992).

În cazul plantei de Physalis, mai exact a fructelor, conținutul de substanțe glucidice este chiar mai ridicat decât al tomatelor și anume 5,84 g (Sima, 2009).

Dacă plantele reprezintă principala sursă de glucide, în schimb acestea sunt sărace în lipide (grăsimi) și proteine, plantele de Physalis conținând 1,02 g lipide respectiv 0,96 g proteine exprimate la 100 g substanță uscată. În organismul uman grăsimile sau lipidele au, la fel ca și glucidele un rol energetic respectiv un rol plastic (prin țesuturile adipoase pe care le formează). În ceea ce privește funcția energetică, este cunoscut faptul că fiecare gram de lipide eliberează, prin oxidare, circa 9 calorii, surprusul de grăsimi fiind depozitat în țesutul adipos subcutanat, având totodată un rol termoizolator.

Dacă glucidele trebuie să acopere 50-55% din rația calorică zilnică a unui organism uman adult, lipidele reprezintă 30-35% din valoarea calorică totală, respectiv 80-150g.

La fel și proteinele au un rol plastic, acestea fiind necesare la formarea țesuturilor, în creșterea și dezvoltarea corpului respectiv în regenerarea celulelor din organism. În același timp, ele constituie o sursă potențială de energie, fiecare gram de proteină putând elibera în medie 4 calorii. În mod curent, omul valorifică proteinele din cereale, leguminoase și mai puțin din aceste specii spontane datorită conținutului redus de proteine, însă acestea din urmă trebuie să se asocieze ( în proporție de cel puțin 50 %) cu proteinele de origine animală pentru a constitui necesarul zilnic.

Plantele medicinal-alimentare prezintă de asemenea, un deosebit interes prin conținutul lor în vitamine, compuși care au un rol esențial în buna funcționare a organismului uman, în asigurarea creșterii și dezvoltării respectiv în menținerea sănătății. Absența sau inuficiența lor provocând o serie de tulburări, cauzate, de cele mai multe ori, de un regim alimentar sărac în produse vegetale.

Alături de vitamine, un rol important în metabolismul uman îl au o serie de elemente chimice. Fructele de Phyalis având un conținut relativ ridicat de vitamine: A, B1 și C și un conținut mai ridicat în săruri minerale K, P, Fe și Mg comparativ cu celelalte legume din aceeași familie (Tabelul 2) (Sima, 2009).

Potrivit analizelor nutrienților (USDA), o porție de 100 g de fructe de Physalis este scăzută în calorii (53 kcal) și conține niveluri moderate de vitamina C, tianină, niacină, în timp ce alte elemente nutritive sunt neglijabile (Tabelul 3).

De asemenea analizele de ulei din diferitele componente ale plantei, în special din semințe, au arătat că acidul linoleic și acidul oleic sunt principalii acizi grași conținuți de aceasta, pe lângă acizi, uleiul fiind bogat în vitamina K și beta-caroten.

Boli în care se utilizează:

Uz intern: litiază renală (calculoză), litiază biliară, gută, reumatism, colici, diuretic, laxativ, febrifug, ascită.

Uz extern: eczema, erupții tegumentare, furunculoză.

Preparatele din fructe de păpălău diminuează durerile de rinichi și vezică, acționând atât ca antiinflamatoare și bactericide, cât și ca sedative. Aceste preparate determină eliminarea nisipului din zona rinichilor și a vezicii urinare, fiind un diuretic activ. Păpălăul are efect benefic și asupra activității ficatului, revigorând activitatea acestuia. Administrarea preparatelor de păpălău se va face sub îndrumarea specialistului.

1.4.3. Importanța economică

Cultura legumelor este îndeletnicirea care asigură venituri importante și în perioade ale anului în care de obicei nu se pot realiza din valorificarea altor produse vegetale. Totodată, prin complexitate, producțiile ridicate la unitatea de suprafață (10-15 kg legume la m²), gradul mare de intensivitate, cultura legumelor face posibilă eșalonarea câștigurilor pe durata întregului an.

Rentabilitatea culturii legumelor în grădina casei este direct legată de larga folosire a legumelor: în stare proaspătă, prelucrate industrial și exportate atât în stare prospătă cât și prelucrate industrial. Cultivatorii pot beneficia, în primul rând de consumarea de legume proaspete imediat după recoltare, făcând importante economii în bugetul familial, iar în al doilea rând, ei pot rezerva o anumită cantitate din producția proprie pentru a fi valorificată pe piață.

Cultura legumelor în grădina casei oferă de asemenea și o activitate recreativă și instructivă pentru toți membrii familiei, care au posibilitatea de a participa la cultivarea și producerea, cu cheltuieli materiale minime, a unor însemnate cantități de legume prospete (Berar et. al., 1997).

1.4.4. Importanța ecologică

1.4.5. Importanța ornamentală

Tehnologia de cultură a speciei

Aspecte generale ale cultivării Physalis-ului

Recoltarea, conservarea și prepararea organelor vegetale comestibile

Valoarea nutritivă și terapeutică a plantelor medicinal-alimentare din flora spontană depinde foarte mult de momentul recoltării (Tabelul 1). Recoltarea prematură sau tardivă a plantelor, urmată de uscarea și conservarea lor necorespunzătoare determină degradarea produsului vegetal și respectiv distrugerea principiilor active din țesuturi (Hanganu, Popescu, 2002).

Momentul optim de recoltare este atunci când planta sau organul vegetativ vizat conține cel mai ridicat procent de de substanțe nutritive și principii active. Aceasta variază în raport cu etapele de creștere și dezvoltare ale plantei (înfrunzire, înflorire, fructificare), care la rândul lor sunt influențate de factorii climatici și edafici (natura solului) (Berar et.al., 2006).

Notă: În cazul acestei specii au fost stabilie atât luniile în care planta are valoare nutritivă ridicată, cât și lunile în care planta are eficacitate terapeutică mare. În acest caz acestea coincid.

Pentru ca organele vegetale utilizate în scopuri culinare să-și păstreze valoarea alimentară și terapeutică, precum și aspectul și aroma, trebuie respectate câteva condiții care vizează recoltarea, păstrarea și prepararea (pregătirea) lor.

La recoltare, o atenție mărită trebuie acordată identificării plantelor, pentru a nu confunda speciile comestibile cu altele asemănătoare, necomestibile sau chiar toxice. În acest sens, se impune cunoașterea plantei și a mediului ei de viață, respectiv a perioadei în care se poate culege.

Pentru recoltare este indicată numai vremea frumoasă, uscată, de preferință dimineața, după ce roua s-a zvântat. Plantele sau părțile de plante se culeg numai din locuri curate, nepoluate, aflate departe de intreprinderi industriale, drumuri, căi ferate, gunoaie etc. iar imediat după recoltare, produsele se sortează, îndepărtându-se corpurile străine (pământ, frunze uscate, plante nedorite etc.) și părțile necomestibile sau depreciate (rădăcini, frunze îmbătrânite sau ofilite, coji, cozi etc.) (Drăgulescu, 1991).

După recoltarea organelor vegetale comestibile urmează conservarea acestora pentru iarnă, caz în care nu sunt destinate consumului în stare proaspătă, aceasta fiind o necesitate izvorâtă din dorința omului de a consuma și în anotimpul rece, alimente de origine vegetală.

Conservarea se poate face prin uscare (deshidratare), fierbere (sterilizare), concentrare și congelare.

Procedeul de uscare are ca efect pierderea apei din țesuturi și concentrarea substanțelor nutritive, a sărurilor minerale și a unor vitamine în organele respective.

În cazul fructelor de păpălău (Physalis), având o consistență mai cărnoasă, se recomandă expunerea într-o primă fază la soare, apoi continuarea uscării la umbră, pentru a evita decolorarea accentuată a țesuturilor. Uscarea se face întinzând plantele sau organele comestibile în straturi subțiri, pe coli de hârtie, în tăvi sau pe rame de lemn cu site de tifon. Locurile de uscare trebuie să fie curate, bine aerisite, ferite de praf și de animalele fitofage (mai ales insecte). Dacă este nevoie, unele produse se pot spăla înainte de uscare, însă trebuie avut în vedere faptul că acest procedeu poate deprecia organele vegetale.

După uscare, greutatea și volumul produselor vegetale scad în proporție de 40 – 80%, schimbându-și forma inițială dar păstrându-și în mare măsură gustul, aroma și culoarea (dacă uscarea s-a făcut corect) (Drăgulescu, 1991).

Prin firbere sau sterilizare se înțelege tratarea termică, la 100°C, a produselor vegetale, proces prin care sunt distruse microorganismele declanșatoare ale proceselor de degradare a țesuturilor. Această metodă se aplică sucurilor de fructe și legume, compoturilor și a unor băuturi răcoritoare. Înainte de sterilizare părțile comestibile se aleg, păstrânsu-se cele mai sănătoase, se spală, se îndepărtează codițele, perișorii, cojile și eventual sâmburii și semințele. La spălare produsele vegetale nu se vor ține prea mult în apă pentru a nu-și pierde vitaminele hidrosolubile. Vasele în care se fierb sau se păstrează trebuie să fie curate, dezinfectate (prin opărire), inoxidabile.

Concentrarea este procedeul prin care produsele vegetale (în deosebi fructele), prin fierbere, cu cantități variabile de zahăr, se transformă în dulcețuri, marmelade, gemuri, paste, jeleuri, șerbeturi etc. În majoritatea cazurilor, prepararea acestor produse se face după rețete cunoscute.

Prin congelare se pot păstra aproape toate organele vegetale comestibile, timp îndelungat, fără nici o pregătire prealabilă sau amestec cu alte substanțe. Inconvenientul este că ocupă loc în congelator și că unele produse (mai cu seamă fructele zemoase) își pierd atât din aspectul plăcut și din culoare, cât și din valoarea alimentară, după dezghețare.

În ceea ce privește prepararea imediată a organelor vegetale provenite din flora spontană, cum este și cazul păpălăului, aceasta constă în preparate sub formă de salate, piureuri, sosuri etc., la care se adaugă preparatele dulci, băuturile alcoolice și răcoritoare, aromele și condimentele (Drăgulescu, 1991).

În cazul de față, planta studiată și anume păpălăul, este cel mai adesea încadrată în categoria plantelor care se consumă în preparate dulci (marmeladă, gem, dulceață, magiun, peltea, jeleu, șerbet, compot, sirop, etc.

Posibilități de valorificare

Vara, pe lângă unele specii de plante întâlnite și consumate în lunile de primăvară, putem să ne completăm regimul alimentar și cu alte câteva zeci de specii de legume și fructe din flora spontană, care se dezvoltă sau se maturează în acest anotimp.

Din totalul de circa nouăzeci de plante alimentare estivale face parte și planta studiată în cadrul acestei lucrări și anume păpălăul (Physalis-ul).

De asemenea, toamna este anotimpul fructelor, moment în care se pot recolta peste 25 de specii spontane, dar în același timp, se pot consuma ca legume alte 40 de plante. Lista fructelor și legumelor autumnale cuprinde bineînțeles și păpălăul (Drăgulescu, 1991).

Evaluarea calității decorative a speciei

Încadrarea sistematică a speciei Physalis alkekengi L.

Regnul vegetal: Plantae

Încrengătura: Spermatophyta

Subîncrengătura: Magnoliophytina

Clasa:Dicotyledonatae (Magnoliopsida)

Subclasa: Asteridae (Tubiflorae)

Ordinul: Scrophulariales (Solanales)

Familia: Solanaceae

Genul: Physalis

Specia: Alkekengi

Physalis alkekengi L. este o specie a familiei Solanaceae, familie pe care autori diferiți o încadrează în diferite ordine sau subclase (Tămaș M., 2005: ordinul Scrophulariales; Oroian S., 2004: ordinul Solanales) [10,8].

Flora Europaea încadrează familia Solanaceae în subclasa Tubiflorae fără a preciza ordinul, în timp ce (Ciocârlan V., 2009) încadrează această familie în subclasa Asteridae [3].

Originea și aria de răspândire a speciei

Planta este cunoscută încă din antichitate. Dacii o numeau parthéla = părțel.

Physalis alkekengi L. corespunde probabil plantei „Halikakabos” a lui Dioscoride, preluat din araba medievală „hab – kakeng”. „Physalis” vine de la grecescul „phusa”, „physao” – vezică, veziculă.

Specia a fost aclimatizată în Statele Unite ale Americii unde se și cultivă, fiind cunoscută sub denumirea „pstrawberry tomato” (Zöld, 2009).

Flora Chinei distinge la specia Physalis alkekengi Linnaeus două varietăți: Physalis alkekengi var alkekengi și Physalis alkekengi var franchetii (Masters) Makino (sinonim Physalis franchetii Masters) (20).

Răspăndită în Europa, Asia. De asemenea, se regăsește în Albania, Austria, Belgia și Luxemburg, Bulgaria, Cehia, Corsica, Eveția, Franța, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Ungaria, Polonia, România, Rusia (regiunea centrală, sud-vestică, sud-estică), Slovacia, Spania, Turcia și mai rar în Britania și Olanda (19).

Plantă întâlnită prin tufărișuri, margini de pădure, zăvoaie, pe locuri mai ales calcaroase, de la câmpie până în regiunea dealurilor (Mohan, 2000). După (Drăgulescu, 1992) crește sporadic la margini de păduri, fiind uneori întâlnită și ca plantă ornamentală în grădini (mai ales în sudul Transilvaniei), fiind cultivată pentru frumusețea fructelor sale.

Denumiri populare: păpălău, cerașa-evreului de pădure, babuschi, bubuckie, bășicuță de rășeață, beșică, boborea, bobosli, bubuclie, buruiană de bubă, cerașa-evreului, creșie beșicată, cereșia jidovului, cireașa ovreilor, cireașa ovreului, cucurbețică, dălac, fusui sălbatic, gherghinar, gogoșe, iarba-bubei, măsălare, papală, papalău, papalei, păpăl bășicos, papele, pupele de pădure, puturoasă; engleză: Chinese lanternplant, bladder cherry, ground cherry, winter cherry, strawberry ground cherry; franceză: Papele, Amour-en-cage, Cerise en chemise; germană: Judenkirsche; maghiară: Zsidócseresznye; rusă: Fizalis obâknovennâi; ucraineană: Mihurka (Pârvu, 2004), (Zöld, 2009), (Panțu, 1906).

Particularitățile biologice

Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, heliosciadofită, mezofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă. Rizom cilindric, repent, subțire, din care pornesc rădăcini adventive fibroase.

Tulpina este erectă, obtuz muchiată, scurt-pubescentă, înaltă de 25-60 (100) cm, simplă sau ramificată în partea superioară.

Frunzele lung-pețiolate ovate sau alungit-ovate (lungi de 4-15 cm/late de 1,8-8,5 cm), rareori romboidal ovate, fin-păroase pe ambele fețe, acute sau mai adesea acuminate, cu marginea întreagă sau abea sinuat dințată. Frunzele superioare sunt așezate câte două la un nod, iar cele inferioare numai câte una la un nod. Pețiolul este lung de 1,5 – 6 cm.

Florile sunt mari, alburii-murdar sau albe-verzui, solitare, axilare, pedicelate, cu pedicel lung de 5 – 10 mm, care la înflorire este drept, lung de 7 – 17 mm, zbârlit păros.

Caliciul este gamosepal, 5-dințat, cu dinți triunghiulari sau lanceolați, păroși sau ciliați pe margini, la început campanulat, apoi la maturitatea fructelor devine umflat, ovoidal sau aproape globulos reticulat, lung de 2,5 – 4,5 cm, cu dinți convergenți la vârf și se colorează în roșu aprins, acoperind fructul.

Corola este rotat campanulată, ciliată pe margini, cu diametrul de circa 15 – 25 mm, alburiu murdară sau alb verzuie, actimorfă, gamo-petală, androceu cu cinci stamine. Staminele sunt convergente, apoi divergente. Gineceul are ovar sferic, cu stil cilindric, puțin mai lung decât staminele, terminat cu un stigmat capitat, verzui. Înflorește începând cu luna iunie și se menține până în luna august.

Fructul este o bacă sferică umflată, care la maturitate are o culoare roșie-portocalie, lucioasă, cu diametrul de 12 – 17 mm, polispermă, suculentă și cu numeroase sclereide în interior, complet închisă în caliciul acrescent. Semințele sunt reniforme, fin verucoase, gălbui, sticloase, lungi de 2,5 mm. 2n = 24 (Pârvu, 2006), (Zöld, 2009).

Spre deosebire de specia Physalis alkekengi L. răspândită în România, specia asiatică Physalis franchetii Masters prezintă frunze glabrescente, corolă cu pete bine conturate și mai închise la culoare, la bază, caliciul fructifer este lucios, glabrescent și lat de cel puțin 3 cm.

La maturitate fructele de Physalis alkekengi var. alkekengi sunt înconjurate de caliciul acrescent rotund, iar la specia Physalis alkekengi var. franchetii acesta este ovoidal, cel puțin de două ori mai lung decât lat (Figura 3) (Zöld, 2009).

Cerințe agro-pedo-climatice

Are cerințe mijlocii față de căldură. Preferă climatul răcoros și umed, între izotermele anuale de 4,5°C și 7,5°C și preferă semiumbra. Vegetează pe soluri revene, până la reavăn-jilave, cu pH-ul 6,0-7,2 (Pârvu, 2004).

Recoltare: Fructele (Alkekengi fructus) se recoltează la maturitatea fiziologică și se utilizează în stare proaspătă (Pârvu, 2000).

1.6.4. Acțiuni și utilizări ale speciei Physalis alkekengi L.

Organul vegetal utilizat: fructele (Fructus Alkekengi).

În stare uscată fructele au suprafața zbârcită, lucioasă, de culoare roșu, roșu-brun, cu gust dulce-acrișor, dulce-amărui. La bază prezintă o cicatrice circulară, de câțiva mm, de culoare deschisă, locul de unde s-a desprins caliciul.

Secțiunea transversală a fructelor prezintă la exterior un epicarp subțire, iar la interior un perete despărțitor din mijlocul căruia pornesc septe; între ele se găsesc numeroase semințe gălbui, mari de circa 2 – 2,5 mm, cu suprafața fin reticulată, foarte plate, ușor reniforme sau ovale, așezate în pulpa fructului, ocupând aproape întregul spațiu dintre septe (Zöld, 2009).

Compoziție chimică: Fructele conțin acid citric, substanțe amare (fisalina), taninuri, carotenoide (α caroten, β caroten, luteină), mucilagii, zaharuri (2%), substanțe minerale, vitamina C (0,4%), acizi organici (0,5%), pectine (0,7%), rășină (0,2%), ulei gras în semințe (11%) (Pârvu, 2000), (Zöld, 2009). Au un gust puțin agreabil, acru-amărui.

În cadrul tezei de dotorat (Zöld, 2009) s-au efectuat numeroase studii asupra compoziției chimice a fructelor de păpălău (Fructus Alkekengi), în urma cărora s-a constatat prezența unor cantități însemnate de acid citric, indiferent de modul de conservare (uscare sau congelare), totodată fructele proaspete constituind o bogată sursă de vitamina C (1390 mg/100 g substanță uscată), cantitate ce scade în mod drastic odată cu uscarea acestora.

În cadrul acelorași studii s-a urmărit determinarea conținutului în macro și microelemente al fructelor de Physalis alkekengi (tabelul 1), studii ce au relevat în fructele de păpălău un conținut relativ crescut de K (potasiu), ce poate explica acțiunea diuretică a acestora.

De asemenea s-a determinat conținutul în glucoză, fructoză și zaharoză, rezultând faptul că în fructele congelate se găsește conținutul cel mai mare al acestora și anume 11,64 g% glucoză, 12,45 g% fructoză respectiv 3,54 g% zaharoză. În același timp s-a reușit identificarea a patru aminoacizi liberi în produsul Alkekengi Fructus (serina, lizina, valina și tirozina), date ce literatura de specialitate nu le oferă.

Toxicologie: Planta este în întregime toxică, otrăvitoare, cu excepția fructelor. Printre alcaloizii toxici din plantă se numără și solanina (Pârvu, 2004).

Physalis alkekengi L. (inclusiv Physalis franchetii Masters) figurează pe Lista roșie a Germaniei.

De asemenea, s-au semnalat intoxicații ușoare, mai ales la copii, după ingerarea fructelor necoapte. Simptomele intoxicațiilor fiind: diaree, gastroenterită, febră, colici intestinale și abdominale (Zöld, 2009).

Fitoterapie: Frunzele au utilizare terapeutică în medicina umană tradițională, empirică, mai puțin în cea cultă (Pârvu, 1997).

Principiile active au acțiune diuretică, laxativă, antireumatică, febrifugă, decongestivă, antiinflamatoare. Acționează asupra epiteliului renal, mărind cantitatea secreției și excreției de urină care favorizează eliminarea uraților și nisipului renal. Calmează durerile de rinichi și vezică urinară, favorizează eliminarea toxinelor din corp pe cale renală sau intestinală și de asemenea favorizează eliminarea conținutului intestinal la cei care se constipă, printr-o purgație potrivită acestor cazuri. Diminuează sau înlătură durerile reumatice, febra, înlătură congestia și diminuează sau înlătură definitiv inflamațiile (Grigorescu et. al., 1986).

Se prescrie ca diuretic oxaluricilor, gutoșilor, în stări congestive hepatice, în colici abdominale și ascită. Aplicații externe se fac, mai ales în afecțiuni dermatologice (Pârvu, 2006).

Medicină umană: Pe piața medicamentelor homeopate se găsesc o serie de preparate cu Physalis alkekengi L., dar fără indicații majore sau indicate în litiază renală, disurie cu micțiuni dificile și urină puțină (Zöld, 2009).

Simptome urinare marcate, care confirmă folosirea sa încă din antichitate în cazul litiazei; disurie cu micțiuni dificile și urină puțină; urina conține albumină și sănge, cu sedimente vâscoase și închise la culoare; durerea se situează în regiunea rinichilor și se extinde anterior către abdomen și vezică. De asemenea se utilizează în cazul melancoliei și a slabiciunilor musculare (Jurj, 2006).

În medicina populară iraniană fructele de păpălău s-au folosit ca contraceptive (Zöld, 2009).

Conform datelor din literatură fructele de Physalis alkekengi L. sunt utilizate în medicina tradițională a mai multor popoare, pentru efectul diuretic, în afecțiuni ale rinichilor și vezicii urinare, în prevenirea litiazei renale și pentru eliminarea excesului de acid uric în gută, în doze de 20-50 g/l decoct sau macerat de vin. Acțiunea diuretică a multor produse vegetale este atribuită conținutului în saponozide, flavonoide, ulei volatil și săruri de potasiu, studiul fitochimic efectuat asupra fructelor de păpălău indicând un conținut de săruri de potasiu de 14.000 μg/g (Zöld, 2009).

Pentru combaterea colicilor, ca laxativ și febrifug se folosește vin pregătit din must de păpălău și must de struguri, în părți egale (Pârvu, 1997).

Pentru tratarea eczemelor, erupțiilor cutanate și a furunculozei se prepară o infuzie sau un decoct cu care se fac spălături locale. Se mai folosea contra durerilor de măsele și de urechi la copii. Pentru tratarea ascitei, se recomandă plămădire, din fructe în vin.

În medicina veterinară, pentru tratarea antraxului și a febrei aftoase se folosește decoctul frunzelor de păpălău, administrat prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât) în cazul antraxului, iar în cazul febrei aftoase se spală locurile afectate (Butură, 1979), (Pârvu, 1997).

Alimentație: Fructele proaspete se folosesc în salate, la prepararea compoturilor, a marmeladei și a dulcețurilor, singure sau în amesctec cu alte fructe. Dulceața rezultată seamănă cu cea de gogonele (Drăgulescu, 1991).

Ornamental: Planta se poate cultiva prin parcuri și grădini publice, în grupuri, pe peluze sau la liziera masivelor de arbori și arbuști. Este decorativă prin port și flori. Înmulțirea se face prin semințe și prin desfacerea tufelor (Pârvu, 2006).

Încadrarea sistematică a speciei Physalis peruviana L.

Regnul vegetal: Plantae

Încrengătura: Spermatophyta

Subîncrengătura: Magnoliophytina

Clasa:Dicotyledonatae (Magnoliopsida)

Subclasa: Asteridae

Ordinul: Scrophulariales (Solanales)

Familia: Solanaceae

Genul: Physalis

Specia: Peruviana

Physalis peruviana L. este, de asemenea o specie a familiei Solanaceae, descrisă atât de Flora Europaea cât și de Flora R.P.R/R.S.R., de unde și numeroasele sinonime și denumiri (sinonime: Fisalis, Cireașa evreilor; denumiri străine: „Ground cherry” – engleză, „Coqueret du Peru”- franceză, „Juden Kirsche”- germană) [22,15].

Originea și aria de răspândire a speciei

Specia este originară din Anzii Peruvieni, după care s-a extins în cultură mai ales în Statele Unite, America de Sud, India, China și Asia tropicală. În Europa, se cultivă în grădinile amatorilor, de asemenea în țara noastră unde găsește condiții bune de cultură în perioada de vară. (Brezeanu și colab., 2010). De asemenea denumirea populară „Cape gooseberry” face referire la originea din Africa de Sud („Cape”) și la gustul acrișor al agrișelor („gooseberry”). De fapt cu 200 de ani în urmă navigatorii au adus planta din Anzi în Africa de Sud, de unde a ajuns mai târziu în Europa.

Particularitățile biologice

Physalis peruviana L. este o plantă perenă la origine, însă în zona temperată se comportă ca o plantă anuală. Planta este hermafrodită, erbacee, viguroasă cu tulpină înaltă până la 100 cm înălțime (Zöld, 2009), 1,5 m înalțime (la noi 50-70 cm) (Brezeanu și colab., 2010) simplă sau ramificată în partea superioră, peste tot catifelat păroasă.

Habitusul are aspectul unei tufe multiramificate, uneori târâtoare. Comună în tufărișuri, rariști de păduri, zăvoaie de la zone de câmpie până în regiunile de dealuri (Carabulea, 2007).

La maturitate caliciul fructelor devine umflat, verde, lung de 3-5 cm, lat ovoidal, nervat, păros, cu dinții adunați și la vârf lung ascuțiți, după uscare devenind bej sau galben roșcat.

Fructul este o bacă sferică (globuloasă), gălbuie, zemoasă și uneori aromată, cu diametrul de până la 2,5 cm diametru, cu numeroase semințe rotunde, comprimate. Faptul că fructul acestei specii este înconjurat de acel înveliș membranos, face ca fructul în sine să se păstreze mai bine în depozite (timp de 3-4 luni). Au un gust dulce acrișor și aromat.

Semințele sunt mici, aproximativ 1000 de semințe la gram și își mențin facultatea germinativă timp de 6-8 ani (Brezeanu și colab., 2010).

Cerințe agro-pedo-climatice

Acestea sunt asemănătoare cu cele ale tomatelor și respectiv ale ardeiului.

Physalis peruviana L. este o specie foarte pretențioasă la căldură și la lumină, dar are cerințe moderate față de apă. Plantele aceste specii preferă o locație însorită, ferită de îngheț, la adăpost de vânturi puternice. Va crește în orice sol bine drenat, preferă solurile cu textură mijlocie, fertile, bogate în materie organică, însă dacă solul este mult prea bogat, se va încuraja producția de frunze în detrimentul fructelor. Plantele tolerează un pH cuprins în intervalul 6,5-6,8 (Sima, 2009).

În privința cerințelor climatice, căldura este un factor de mare însemnătate, care influențează toate procesele vitale ale plantelor, acestea având cerințe variate, ca urmare a originii lor ecologice diferite. Astfel unele soiuri ale speciei studiate pot tolera temperaturi de până la aproximativ -10 ° C însă ar fi înțelept să se aplice un strat de protecție a rădăcinilor în toamnă târziu.

Aptitudini pentru agricultura bilogică

Cultivată pin răsad această specie este foarte bine adaptată restricțiilor impuse de agricultura biologică, observațiile remarcate pentru cultura în câmp fiind acelea că: nu există boli sau dăunători care să afecteze economic producția.

Agrotehnica acestei plante este la fel ca și a tomatelor. În ceea ce privește locul în asolament, plantele bune premergătoare pentru cultura de Physalis peruviana L. fiind legumioasele și curcubitaceele și reciproc, aceată specie fiind o bună premergătare pentru bulboase și rădăcinoase. Timpul de revenire a culturii fiind de 4-5 ani (Brezeanu et. al., 2010).

Sisteme de cultură

Se cultivă numai prin răsad repicat la cuburi, ghivece sau palete alveolare, pentru obținerea cărora, se seamănă în răsadnițe calde, în luna martie (3-5 martie). Norma de sămânță fiind de 100-150 g/ha. Plantele răsar la 25-30 zile după semănat, iar răsadul se repică în ghivece cu diametrul de 7-10 cm. Vârsta optimă a răsadului la plantare fiind de 40-45 zile (Sima, 2009) și 60-65 zile (Brezeanu și colab., 2010). Plantarea se face la jumătatea lunii mai sau chiar începuturile lunii iunie pentru zonele mai reci, schema de plantare fiind descrisă în figura 7.

2 rânduri pe brazde înălțate orientate pe direcția N-S

Notă: În țara noastră nu există soiuri omologate, fiind recomandat soiul Aunt Molly’s, de origine americană, care s-a înmulțit în țara noastră și care are fructe relativ mici (1,5-2 cm diametru) galben-portocalii, dulci și foarte discret și plăcut aromate. Acest soi se pretează atât pentru gospodăriile familiale cât și pentru culturile comerciale.

Pentru culturile în spații protejate această specie se poate planta începând cu luna februarie și până în aprilie. Pentru o însămânțare mai facilă se pot utiliza bănuți de turbă pentru ca semințele să aibă un echilibru mai bun al umidității sau de asemenea se pot utiliza alveole cu substrat. Adancimea de plantare este de 0.5 cm.

În funcție de temperatură (optim 20-25°C) germinarea se va face în 10-20 zile. Răsadurile care ajung la 10 cm înălțime se aclimatizează, procesul durând până la 5 zile în condiții de umiditate normală. După aceea răsadurile pot fi transplantate în ghivece mai mari. Plantele se păstrează în interior până când nu mai există risc de înghet. Ritmul de creștere fiind reglat de variațiile de temperatură și de intensitatea luminii.

Lucările de îngrijire sunt cele obișnuite și anume: prășit, udat, fertilizat. Cultura poate fi mulcită cu folii de plastic și de asemenea protejată temporar cu material acrilice, caz în care, de îndată ce temperature exterioară crește, materialul respectiv se îndepărtează pentru a favoriza polenizarea. Plantele nu se copilesc, deoarece roada de bază se formează pe ramificațiile laterale, spre deosebire de tomate.

Recoltarea  fructelor se poate face atât la maturitatea tehnică (când au mărimea de 1 cm diamentru) cât și la maturitatea fiziologică. Recoltarea se face eșalonat pe masura coacerii fructelor (peste 1.5-2 luni după plantarea lor în câmp) cât timp sunt viu colorate, deoarece fructele mature se deschid la culoare devenind prea dulci pentru a fi folosite în preparate specifice (sosuri, salsa) sau când acestea ajung la dimensiunea cacarcteristică soiului și au umplut caliciul. Prin recoltarea la maturitatea tehnică perioada de recoltare poate fi prelungită cu aproximativ două luni. După recoltare, fructele trebuie scoase din caliciul protector deoarece prin păstrarea acestuia li se imprimă un gust amar. Producția obșinută fiind de 18-20 t/ha (Sima, 2009).

https://hort.purdue.edu/newcrop/morton/cape_gooseberry.html

BIBLIOGRAFIE

Berar V., Bălă M., Borza I., Dican V., Drăgănescu E., Goian M., Otiman P., Pălăgeșiu I., Ritt C., Sala F., Sânea N., 1997 – Vademecum horticol, Editura de Vest, Timișoara

Berar V., Bălă M., Drăgănescu E., Goian M., Pălăgeșiu I., Poșta Gh., 2006 – Cultura și protecția plantelor horticole, Editura de Vest, Timișoara.

Brezeanu C., Brezeanu P.M., Ambăruș S., Avasiloaiei D.I., 2010 – Cultura legumelor solanacee în agricultura biologică, Editura Alama Mater, Bacău

Bruneton J., 2007 – Plantes toxiques : végétaux dangereux pour l’homme et les animaux, Ediția a 3-a revăzută și completată, Editura Technique & Documentation, Paris

Butură V., 1979 – Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Carabulea V., 2007 – Dicționar botanic – Cele mai cunoscute plante din flora României, Editura Ametist 92, București

Ciocârlan V., 2009 – Flora ilustrată a României Pteridophyta et Spermatophyta, Editura Ceres, București

Ciofu R., Stan N., Popescu V., Chilom P., Apahidean S., Horgoș A., Berar V., Karl Fritz Lauer, Atanasiu N., 2004 – Tratat de legumicultură. Editura Ceres, București.

Drăgulescu C., 1991 – Plantele alimentare din flora spontană a României. Edit. Sport-Turism, București

Drăgulescu C., 1992 – Plante medicinal – alimentare din flora spontană, Editura Ceres, București

Grigorescu Em., Ciulei I., Stănescu U., 1986 – Index fitoterapeutic. Ed. Medicală, București

Hanganu D., Popescu H., 2002 – Plante toxice, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca -16, 17, 172p.

Jurj Gh., 2006 – Breviar de homeopatie, ediția a 2-a, Editura FarmaMedia, Târgu-Mureș

Masclef A, 1891 – Atlas des plantes de France. Utiles, nuisibles; accesat de pe https://commons.wikimedia.org

Mihăescu E. și colaboratorii, 2008 – Dicționarul plantelor de leac, Editura Călin, Ediția a 2-a, revizuită, București

Mohan Gh., 2000 – Mica encicolpedie de plante medicinale și fitoterapie, Ediția a 2-a, Editura B.I.C. ALL., București

Oroian S., 2004 – Botanică farmaceutică, Vol. II, University Press, Târgu Mureș

Pârvu C., 1997 – Universul plantelor, Editura Enciclopedică, București

Pârvu C., 2000 – Universul plantelor – Mica enciclopedie, Ediția a III-a revăzută și completată, Editura Enciclopedică, București

Pârvu C., 2004 – Enciclopedia plantelor, Plante din flora României, Vol. III, Editura Tehnică, București

Pârvu C., 2006 – Universul plantelor, Ediția a IV-a revizuită și completată, Editura ASAB, București

Sima R., 2009 – Legumicultura sursă de hrană și potențial ornamental, Ed. AcademicPres, ClujNapoca

Simionescu I., 1939 – Flora României, Editura Fundația pentru literatură și artă “Regele Carol II”, București

Tarnavschi Ion T., Andrei M., 1971 – Determinator de plante superioare, Editura Didactică și Pedagogică, București

Tămaș M., 2005 – Botanică farmaceutică, Vol. III, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, p199

Zach C. Panțu, 1906 – Plantele cunoscute de poporul român – Vocabular botanic cuprinzând numirile române, franceze, germane și științifice. Institutul de Arte Grafice și Editură “Minerva” Strada Regală, 6, București

Zanoschi V., Turenschi E., Toma M. , 1981 – Plante toxice din România. Editura Ceres, București – 210p.

Zöld E., 2009 – Cercetări fitochimice asupra fructelor de Physlis alkekengi L. (Păpălăul). Teză de doctorat. UMF Târgu Mureș

*** Flora Europea, 1972, vol. 3, University Press, Cambridge

*** Flora of China, 1994, 17:311-312

*** Flora RPR/RSR, 1960, vol. 7, Editura Academiei RPR, București

Sursa imaginilor []

http://www.pflanzmich.de/produkt/65859/lampionblume.html

https://australianseed.com/persistent/catalogue_images/products/physalis-peruviana-1.jpg

http://www.maltawildplants.com/SOLN/Physalis_peruviana.php

http://abkunihiro.exblog.jp/16631546

http://www.seribase.com/physalis-alkekengi-var-franchetii

http://torrestropical.com/products/physalis

http://www.kefir.it/prodotti/erboristeria

Articole web {}

https://www.researchgate.net/profile/Armando_Caceres/publication/21133439_Plants_used_in_Guatemala_for_the_treatment_of_respiratory_diseases._1._Screening_of_68_plants_against_gram-positive_bacteria/links/54e25ed00cf29666379698cb.pdf

https://www.researchgate.net/profile/Ning_Chen16/publication/263972923_Lunasin_as_a_promising_health-beneficial_peptide/links/542269120cf290c9e3a795c6.pdf

http://www.zjrms.ir/article-1-1122-en.pdf efectul alcoolic al physalis alkekengi!

Kelly Kindscher, Quinn Long, Steve Corbett, Kirsten Bosnak, Hillary Loring, Mark Cohen, Barbara N. Timmermann – The ethnobotany and ethnopharmacology of wild tomatillos, physalis longifolia nutt., and related physalis species, 2012, accesat de pe https://plantepedia.files.wordpress.com

*** http://www.pfaf.org

*** https://plantepedia.wordpress.com

*** www.flora.sa

USDA, ARS, 2002, National Genetic Resources Program. Germplasm Resources Information Network – (GRIN). [Online Database] National Germplasm Resources Laboratory, Beltsville, Maryland. Available: www.ars-grin.gov

Morton, J. 1987 – Cape Gooseberry p. 430–434, accesat de pe https://hort.purdue.edu/newcrop/morton/cape_gooseberry.html

RESURSE WEB

Declarația Universală a Drepturilor Omului : adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948. În: Legislație : resurse pentru democrație. [Citat 3 decembrie 2009]. Disponibil pe Internet la adresa: http://legislatie.resurse-pentrudemocratie.org/drepturi_onu.php DODEY, Anne-Laure. Cours de bibliographie générale [online], pp. 4-6. [Citat 18 martie 2006]. Disponibil pe Internet la adresa: http://dodey.chez-alice.fr/menuintrog.htm. HOLEY, Robert P. IFLA și standardele internaționale din cadrul controlului bibliografic. În: Biblos [online], 1995, nr. 5, p. 23. [Citat 6 februarie 2010]. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.bcu-iasi.ro/biblos/volum.html