GENUL APOCALIPTIC ANTECEDENTE VETERO -TESTAMENTARE: Cartea lui [625085]

1
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
GENUL APOCALIPTIC – ANTECEDENTE VETERO -TESTAMENTARE: Cartea lui
Daniel . APOCRIFELE ȘI TEMELE LOR RECURENTE.
1.1. Apocalipsa istorică.
1.2. Înălțarea la cer
1.3. Cartea lui Daniel
1.4. Cartea lui Enoh (etiopian)
1.5. IV Ezdra
1.6. Baruch grec sau III Baruch
1.7. Testamentul lui Avraam
1.8. Apocalipsa lui Avraam
1.9. Urcarea la cer a lui Isaia
1.10. Câteva considerații asupra genului apocaliptic

CAPITOLUL II
REPERE ÎN HERMENEUTICA APOCALIPSEI SFÂNTULUI EVANGHELIST IOAN;
ASPECTE PRIVIND PUTEREA SECULARĂ ȘI ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU
CAPITOLUL III
”CETATEA CEA NOUĂ”
CONCLUZII
Bibliografie
Curicullum vitae
Declarație

2
INTRODUCERE

Una dintre cauzele alienării spirituale a europeanului modern este uitarea sensurilor
profunde mistice ale simbolurilor creștine. Însă, cel mai grav, „complexul apocaliptic” se
manifestă prin intermediul ideologiilor politice: marxismul, nazismul, ba chiar prin unele
forme aberante ale teologiei, precum este cea a „eliberării”. Simptomele acestei maladii se
manifestă prin abandonarea de sine, neîncrederea în valoarea propriei libertăți, acceptarea
determinismului ca singură formă de salvare. Or, creștinismu l este prin chiar esența lui
„apocaliptic”, nu poate fi altfel atâta vreme cât detestă utopiile, câtă vreme este „capătul
religiilor” – cum spune Alexandre Schmemann, o religie eminamente realistă, întemeiendu -se
pe apocalipsa absolută, care este Întrupare a lui Dumnezeu. Αποκαλυψις, vine de la απο –
(„dez -”) și καλυπτο („a acoperi”) și se traduce prin „descoperire”, „dezvăluire”.
Genul literar apocaliptic – pentru că a existat și există și așa ceva, își ia numele,
evident, din ultima carte a Noului Testament. Există scrieri similare, dar de astă dată
aparținând Vechiului Testament, precum Cartea Profetului Iezechiel ori Cartea Profetului
Ieremia (cu cei 70 de ani de robie sau acele cuvinte ebraice beacharith hayyamion (la sfârșitul
zilelor ), dar poate că reprezentativă rămâne Cartea Profetului Daniel. Genul este larg
reprezentat la pseudoepigrafii evrei și creștini din perioada elenistică a Evului Mediu. Ex istă
scrieri de aceeași factură în Persia și în lumea greacă și romană, dar nu este câtuși de puțin
sigur ca ele să fi exercitat vreo influență semnificativă asupra „apocalipselor” evreiești și
creștine. Christopher Rowland1 discerne scrierile cu caracter apocaliptic de celelalte,
neapocaliptice (adică cele în care nu intervine o revelație directă), propunând lista următoare:
I Enoh sau Enoh etiopian ; II Enoh sau Enoh slav ; Cartea jubileelor ; II Baruh sau Baruh
siriac ; III Baruh sau Baruh grec ; Cartea a pa tra a lui Ezdra ; Apocalipsa lui Avraam ;
Testamentul lui Avraam ; Testamentele lui Levi și Nephtali (din Testamentele celor
doisprezece patriarhi ); Urcarea la cer a lui Isaia ; Păstorul lui Herma ; III Enoh sau Enoh
ebraic . Originile literaturii și mișcărilor apocaliptice au constituit de -a lungul timpului o temă
de controversă în rândurile cercetătorilor. Unii au socotit că originile eshatologiei apocaliptice
se află în grupurile aflate la periferia socială în perioada restaurării de după exilul babilonian
ce a dat avânt tradiției profetice, motiv pentru care gândirea apocaliptică a fost numită odrasla

1 Christopher Rowland, The Open Heaven. A Study of Apocalyptic in Judaism and Earky Christianity , Londra,
1982.

3
profeției într -o limbă nouă . Alții au pus dezvoltarea apocalipticii pe seama literaturii
sapiențiale și nici decum a celei profetice. În sfârșit un al treilea cu rent a afirmat că genul
apocaliptic ar putea proveni din cultul regal al dinastiei davidice care se săvârșea în Templul
din Ierusalim.2 În orice caz, trebuie făcută precizarea că iudeii, după ruina lor politică și
religioasă, buimăciți și dezorientați de a șteptările pseudo -mesianice spulberate, au fost
victimă ușoară pentru înșelăciunile pseudo -profeților care s -au extins cu activitatea lor la toate
ramurile învățăturii religioase. După nimicirea Ierusalimului începe, în apocrife, o perioadă a
viselor, a fa nteziilor și a gnozei false. Coruperea noțiunilor credinței adevărate a început cu
sincretismul și pseudo -gnoza elenistică a căror dovadă sunt Apocalipsele lui Baruch, Cartea a
IV-a a lui Ezdra și Înălțarea la cer a lui Moise.3 Se cuvine subliniat că apocr ifele nu constituie
o versiune alternativă sau chiar paralelă la textele canonice. Ele nu spun altceva , ci doar altfel ,
decât ceea ce spun scrierile considerate revelate. Este vorba de o adâncire sau tâlcuire în
limbajul popular, simplu din punct de vedere teologic, dar bogat în detalii, a lecturilor
solemne și a temelor principale ce veneau dinspre amvon. Apocrifele Noului Testament
urmăresc așadar intensificarea și întreținerea unor sentimente și meditații trezite deja de
contactul, mai rar sau mai frecve nt, cu Biserica. Totuși, chiar dacă relatările descrise de aceste
scrieri nu amenință conținutul dogmatic al învățăturii de credință niceo -constantinopolitane,
ele grevează asupra raportului dintre teologie și Tradiție. Studiul acestor scrieri este interes ant
și necesar, întrucât ele ne descoperă preocupările religioase și filosofice ale contemporanilor
lor, și nu arareori aruncă lumină și asupra unor chestiuni religioase amintite obscur în Sfânta
Scriptură. Multe dintre aceste scrieri sunt citate de unii s criitori bisericești ca făcând parte din
Sfânta Scriptură. Biserica creștină însă, dintru început a separat aceste scrieri de Sfânta
Scriptură (canonul 59 al Sinodului de la Laodiceea), oprind pe creștini de a le privi și primi ca
sfinte, mai mult decât at ât, oprind de -a dreptul citirea lor în public și în particular. Aceasta
pentru motivul că apocrifele amestecă utilul cu primejdiosul, adevărul cu falsul și unele dintre
ele sunt scrise cu vădită tendință eretică.4 În ciuda amplitutudinii mistice și a viziu nii
supralumești care abundă în scrierile apocaliptice, autorii acestora au conștientizat pe deplin
nevoia unei religii practice; ei erau suținători ai Legii, a cărei respectare loială o priveau ca pe
o necesitate pentru toți oamenii cu frica lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere se poate
spune că aveau unele afinități cu fariseii, dar concepția lor în privința respectării loiale a Legii

2 Cf. Dictionary of the Later New Testament and Its Developments , ed. R.P. Martin & P. H. Davids, Downers
Grove: InterVarsity Press, 1997, pp. 68 -73.
3 Studiul Vechiului Testament pentru Institutele teologice (manual tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului
Patriarh Justin Moisescu), ed. a II -a, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1985, p. 414.
4 Ibidem , p. 408.

4
se diferenția de cea a fariseilor, căci, spre deosebire de aceștia, autorii apocaliptici puneau
accentul mai degrabă pe spiritul decât pe litera acestei prescripții. În literatura apocaliptică nu
vom întâlni acea insistență, specifică fariseilor, privind îndeplinirea chiar și a celor mai
mărunte precepte ale Legii. Aceasta este adevărata călăuză în viață, iar cei care igno ră această
călăuzire vor fi pedepsiți. În anasamblul ei, literatura apocaliptică are o perspectivă
universală, foarte diferită de îngustimea viziunii naționaliste a fariseilor, dar punând accentul
pe neamuri în planul divin al mântuirii. Literatura apocali ptică, spre deosebire de mișcarea
apocaliptică din care s -a ivit, a început să apară în jurul perioadei 200 – 150 î.Hr., cele mai
vechi părți ale Cărții lui Enoh , aparținând acestei perioade.
Creștinii au la rândul lor o serie de apocalipse, singura admis ă în canon fiind produsul
revelației din Patmos făcută Sfântului Evanghelist Ioan. Unele s -au pierdut, altele nu mai sunt
cunoscute decât cu numele sau păstrate fragmentar. Există însă și apocalipse care ne -au
parvenit în întregime, precum Apocalipsa lui P etru, Păstorul lui Herma , Epistola Apostolilor ,
Apocalipsa lui Pavel sau chiar o inedită Apocalipsă a lui Ioan . Cu toate că se deosebesc de
apocalipsele iudaice prin locul pe care îl acordă hristologiei, în ele se regăsesc totuși trăsături
familiare apocal ipticii iudaice: limbajul simbolic , prezența îngerilor , învierea , judecata ,
împărăția mesianică , lumea ce va să vină .
Așa cum am mai arătat, αποκαλυψις – conține în înțelesul deplin al sensului o acțiune
de descoperire , așadar, descoperire , revelație . Comunicarea acestei revelații către destinatarul
său uman este intermediată de către o ființă supranaturală. Această revelație are drept obiect o
realitate care transcende câteodată timpul (palierul de discurs este unul eshatologic) și spațiul
(acțiunea se petrece într -o altă lume). În general ele nu sunt atribuite adevăraților autori, ci
unor personaje faimoase precum Ezdra sau Enoh. În scrierile evreiești intermediarul
supranatural este înger, „rol” care, în scrierile creștine, va fi preluat de către Ii sus Hristos
Mântuitorul. Dimensiunea eshatologică a mântuirii ia forme variate de la restaurarea
Israelului până la cerul și pământul nou, dar numitorul comun este cel al judecății în urma
căreia urmează răsplata sau pedeapsa. „Strămoșul” de gen al Apocali psei, dacă putem spune
așa, este mai ales Cartea lui Daniel , unde acesta are o serie de vizuni, printre care și una
referitoare la sfârșitul lumii. Asemeni și Sfântul Evanghelist Ioan, în apocalipsa care îi poartă
numele prevestește sfârșitul lumii prin se mne cumplite (cutremure, inundații, venirea
Anticristului etc.) Numai că toate acestea reprezintă doar niște elemente ale viziunii și atât. Cu
timpul, datorită puterii acestor imagini șocante care au fost folosite în descrierea sfârșitului

5
lumii și pentru că natura umană pare în genere mai atrasă de cunoașterea viitorului decât de
cea a trecutului, termenul „apocalipsă” a căpătat un sens eshatologic, din ce în ce mai
vulgarizat în vremurile noastre. Factorul comun al tuturor scrierilor apocaliptice este „cr edința
că voia lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin intermediul revelației care scoate direct la
lumină tainele dumnezeiești. Prin urmare, a vorbi despre apocaliptică înseamnă a ne concentra
asupra comunicării directe a tainelor cerești în toată diversitat ea lor”.5 Esența genului
apocaliptic este așadar, comunicarea directă a tainelor cerești , inclusiv aceea a sfârșitului
lumii. Dar Nu sfârșitul lumii este ceea ce caracterizează genul, ci viziunea , inclusiv cea a
sfârșitului lumii. Cei vechi își reprezentau universul drept un spațiu vertical, având trei etaje:
cerul, pământul și spațiul subteran. Aceste trei lumi puteau fi locuite de ființe spirituale sau
puteri , personificând forțele vii ale universului. Pe de altă parte, dintr -o perspectivă simplistă,
bolta cerească este considerată ca alcătuind o separare definitivă între lumea cerească,
rezervată lui Dumnezeu și îngerilor din proximitate, și lumea pământească, oferită omului de –
a supus hazardului istoriei. Prin urmare comunicarea dintre aceste două lumi p oate avea loc
doar dacă se formează o breșă în acest „zid”, fie prin coborârea unor ființe cerești, fie prin
ascensiunea unor personaje terestre. În fapt, resortul principal al apocalipselor îl constituie
această strategie de comunicare între cer și pămâ nt, conferind pe de -o parte un sens
transcendent evenimentelor pământești, iar pe de altă parte revelând adevărurile fundamentale
care dezvăluie oamenilor sensul propriei lor deveniri și semnificațiile timpului istoric.
Deschiderea bolților cerești figurea ză de mai multe ori în referatul scripturistic. Este de ajuns
să amintim momentul Botezului Mântuitorului când cerul se desface pentru a lăsa să se audă
vocea Tatălui și a face vizibilă pogorârea Duhului Sfânt: Și îndată, ieșind din apă, a văzut
cerurile d eschise și Duhul ca un porumbel coborându -Se peste El. Și glas s -a făcut din ceruri:
Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit (Mc.1, 10 -11). Teofania devine posibilă
așadar, prin intermediul unei breșe în bolta cerească – văl ce separă cele două lumi. La
Schimbarea la Față vocea divină își face din nou simțită prezența pentru a legitima condiția
de Fiu a Mântuitorului Iisus (Matei 17,5; Mc. 9,7; Luca 9, 35), iar în momentul morții Sale,
catapeteasma templului – cea care face Sfânta Sfintelor inacc esibilă omului pământesc – se
rupe la rândul ei. În acest din urmă caz, ruperea catapetesmei fiind urmată de o serie de
evenimente telurice, anunțând sfârșitul timpurilor și învierea morților.

5 Christopher Rowland, op.cit., p. 16.

6
CAPITOLUL I
GENUL APOCALIPTIC – ANTECEDENTE VETERO -TESTAMENTARE:
Cartea lui Daniel . APOCRIFELE ȘI TEMELE LOR RECURENTE .

1.1.Apocalipsa istorică.
Având în vedere cele două tipuri de comunicare între cer și pământ pe care le -am
enumerat mai sus, se poate afirma că, pe cale de consecință, există două tipuri de apocalipse.
Pe prima am putea -o numi „istorică”, din pricina parcurgerii unor evenimente din istorie.
Genul este reprezentat cel mai elocvent de Cartea lui Daniel . Revelația este înfățișată sub
forma unei vedenii abundentă în simboluri (dacă avem în vedere fie și numai cele patru fiare
ieșind din mare – Dn 7, 3). Această vedenie este însoțită de tâlcuirile cu referințe istorice ale
unui înger. Locul vedeniei este l uat câteodată de către un înger, sau un dialog între înger și cel
care are vedenia. La capitolul 9, revelația se înscrie în interpretarea unei profeții biblice:

În anul întâi al domniei lui – eu, Daniel, am citit în cărți numărul de șaptezeci de ani,
pentru care a fost cuvântul Domnului către proorocul Ieremia, ani care trebuiau să se
împlinească de la dărâmarea Ierusalimului (Dn 9, 2).

Verset conform cu:

Toată țara aceasta va fi pustiită și jefuită; popoarele acestea vor sluji regelui
Babilonului șapte zeci de ani (Ieremia 25, 11).

și cu:

7
Pentru că Domnul zice: Când vi se vor împlini în Babilon șaptezeci de ani, atunci vă voi
cerceta și voi împlini cuvântul Meu cel bun pentru voi, ca să vă întoarceți la locul acesta
(Ieremia 29,10).

Cursul istoriei e ste de obicei împărțit în perioade care sunt desemnate printr -un număr
convențional (70 de săptămâni de ani în Cartea Profetului Daniel) și are ca deznodământ o
mare criză, urmată de persecuții. Apoi are loc o intervenție divină, urmată de învierea și
judecata morților. În afară de Cartea Profetului Daniel mai găsim acest tip de apocalipsă la
I Enoh 85 -90, I Enoh 93 și 916, 12-17, 4 Ezdra7, 2 , 2 Baruch8 și Apocalipsa Sfântului Ioan.9

1.2. Înălțarea la cer
Cel de -al doilea tip de apocalipse sunt carac terizate prin tabloul Înălțării la cer .
Prototipul acestui tip de viziune este Enoh . Revelația capătă aici forma unei călătorii la cer în
care călăuza este un înger. Accentul este pus pe o așa -nuimită geografie celestă, fără să
lipsească referințele clasi ce la sălașul drepților, izbânda neamurilor, locul judecății și vederea
tronului lui Dumnezeu. Alături de I Enoh, situăm aici și Urcarea la cer a lui Isaia10 o apocrifă
creștină antiohiană din prima jumătate a sec. al II -lea, 3 Baruch, Apocalipsa lui Abraha m11,
Apocalipsa lui Pavel12 și Apocalipsa Fecioarei13. După descoperirile din anul 1947 de la
Marea Moartă, literaturii apocaliptice s -au adăugat și texte eseniene precum „Războiul fiiilor

6 Cartea lui Enoh (trad. În lb. română de A. Anghel după trad. în lb engleză a lui R.H.Charles), Ed. Herald, Buc.,
2006, pp.154 și urm.
7 Apocalipse apocrife ale Noului Testament (trad. în lb. română de Gh. Fedorovici după trad. în lb. engleză a lui
M.R. James), Ed. Herald , Buc., 2007, pp. 47 -62.
8 Au circulat mai multe texte sub numele lui Baruch. Bunăoară, în Septuaginta apare un text neacceptat de
canonul iudaic și protestant al Scripturii, intitulat Baruch și recunoscut de către exegeza de specialitate ca
1 Baruch . 2 Baruch (la care ne referim) este Apocalipsa lui Baruch în siriacă (text tradus și însoțit de comentarii
ample de către P. Bogaert în „Sources chrétiennes”(144), Paris, 1969. Mai există o variantă în lb. greacă,
cunoscută ca 3Baruch și 4Baruch – denumirea care uneori se folosește pentru versiunea etiopiană a
Paralipomenelor lui Ieremia .
9 Savva Agouridis, Apocrifele Vechiului Testament (I-II), Atena, 1973, 1985.
10 E. Norelli, L’Ascensione di Isaia , Studi su un apocrifa al codevia dei cristianesimi (Origini 3), Bologna, 1994
și Sulla pneumatologia dell'Ascensione di Isaia , în: Isaia, il Diletto e la chiesa. Visione ed esegesi profetica
cristiano -primitiva nell'Ascensione di Isaia. Atti del convegno di Roma, 9 -10 aprile 1981, editi a cura di M.
Pesce, Brescia 1983, pp. 211 -276.
11 S-a păstrat o variantă salvonă ce pare a fi o traducere din greacă. Originalul a fost în ebraică, redactat aprox. la
sfâtșitul sec. I d.Hr., într -o comunitate eseniană sau apropiată acestei învățături (cf. Gershom G. Scholem, Les
grands courants de la mystique juive , Paris, Payot, 1950, 1968, 1994).
12 Vezi Apocalipse apocrife ale Noului Testament , Ed. Herald, Buc., 2007.
13 Ibidem.

8
luminii împotriva fiilor întunericului”. În fapt, toate textele de la Qumran („Regulele”,
„Psalmii”, „Comentariile”, „Liturghiile” și altele) sunt îmbibate de spiritul apocaliptic.

1.3. Cartea lui Daniel
Una dintre caracteristicile Cărții lui Daniel care o individualizează față de tradiția
profetică este interesul pe care îl arată pentru îngeri. Tronul lui Dumnezeu este înconjurat de
mii și mii de îngeri care „Îi slujeau și miriade stăteau înaintea Lui!”(Dn. 7, 10). În Apocalipsă
ne găsim în fața unui tablou identic: „Și -am văzut și -am auzit glas de îngeri mulți, de jur
împrejurul tronului și -al Ființelor și -al Bătrânilor; și numărul lor era miriade de miriade și mii
de mii”(Apoc.5, 11). Una dintre caracteristicile importante ale genului apocaliptic este
pseudonomia14, profețiile fiind atribuite unor personaje faimoase din trecut (Enoh, cei
doisprezece patriarhi, Moise, Isaia etc.). În cazul de față, odată cu Daniel, apare un personaj
oarecum original – „literatul” – cel care pune în scris viziunile de la Dumnezeu (Dan iel 7,
1.28; 12,4), care pecetluiește într -o carte, la porunca lui Dumnezeu, cele ce se vor întâmpla la
sfârșitul vremurilor (Daniel 12,4). Pe acest nou instrument al revelației divine l -am putea
numi „scriitorul apocaliptic”, iar scrierea lui este o apoca lipsă, adică o dezvăluire . Prin
intermediul oracolelor vechilor profeți (Daniel 9; Osea 14, 10) el se oprește asupra
elementelor care pot să -i lumineze pe cititorii aflați într -un moment de criză și de încercare
(Daniel 11 – 12). Acest „scriitor apocalipti c” se prezintă drept discipol al profeților, pentru a
fi un autentic învățător de înțelepciune. Lumea în care trăiește nu este numai o lume de
neânțeles, ci este și o lume în care este greu și dureros să trăiești, o lume dominată de către cei
puternici, ca re se pretind stăpâni absoluți nu doar asupra teritoriilor lor, ci și asupra oamenilor
și conștiințelor acestora (Daniel 2, 37 -38; 4, 19 -20; 5, 22 -23). Pentru a încuraja rezistența în
vreme de încercare, autorul amintește episoade exemplare (Daniel 3, 6), anunță iminentul
sfârșit al persecuției și venirea triumfului lui Dumnezeu (Daniel 12,2 – 3, 12). La o eventuală
întrebare „de unde dobândește autorul certitudinea sfârșitului lumii actuale și apariția lumii
noi”, s -ar putea face trimiteri la cazul lui Iov (Iov 28; 38 -41). Întorcându -se la originile
creației, la perfecțiunea originară a lucrurilor voită de Dumnezeu (Facere 1, 31), omul

14 Pseudonimia nu este un procedeu de sorginte ebraică. Există date care confirmă acest procedeu î n scrierile
vechilor egipteni din Dinastia a XII -a, dar și în perioada care precede eflorescența apocaliptică ebraică, ca de
exemplu în cronica demotică , datând de la jumătatea secolului al III -lea î.Hr. (cf. D.S. Russell, The Method and
Message of Jewish Apocalyptic (Old Testament Library), Londra, 1964, p. 128). Antichitatea greco -latină
folosea și ea procedeul pseudonimiei în textele mitologice, în colecțiile profetice, juridice și în scrierile orfice,
hermetice, etc.

9
descoperă necesitatea unei răsturnări a ordinii istorice actuale, răsturnare ce poate fi realizată
numai de bunătatea și pu terea Creatorului. Din această pricină narațiunea autorului este
solemnă, reprezentările alegorice ale împărățiilor pământești sunt mărețe (Daniel 2; 4),
simbolurile regilor în lupta dintre ei și împotriva lui Dumnezeu sunt animale monstruoase și
puternice (Daniel 7; 8), aparițiile îngerilor sunt asemeni unei fulgurații cerești (Daniel 8,
15.19; 10, 1 -19), în vreme ce Cel Vechi de zile șade, ca Dumnezeu -Creatorul ( Facere 1, 26 –
31), pe tronul Său, înconjurat de curtea cerească (Daniel 7, 9 -10). Toate aceste a sunt menite să
arate că autorul evocă situația actuală prin imaginile și culorile prin care relatările asupra
originilor descriu haosul primordial, peste care puterea lui Dumnezeu a ridicat lucrarea unei
creații perfecte, pentru a – i asigura pe cititori de venirea lumii noi, vestită de el ca iminentă.
Profetul este înainte de toate omul cuvântului lui Dumnezeu, pe care el trebuie să -l transmită
viu, într -un mesaj direct, și nu va fi scriitor decât în subsidiar. Apocalipsa , însă, este în primul
rând un tex t care descrie și explică vedenii. Totuși, există numeroase elemente de legătură
între apocalipsă și profeție . Cartea lui Daniel , ce conține și prima apocalipsă propriu -zisă,
apare într -un moment în care profeția intră în declin. De la 1 Macabei 9, 27 rezu ltă că
trecuseră mulți ani de când profeții dispăruseră din Israel ( Și s-a făcut mare necaz în Israel,
cum nu s -a făcut din ziua de când nu se mai arătase prooroc între ei ). Cu toate acestea
răzbate totuși sentimentul așteptării unui profet: Și au dus piet rele în muntele templului, în loc
bun, până va veni proorocul, ca să răspundă pentru ele (1Macabei 4, 46); pentru toate
acestea au voit Iudeii și preoții să le fie Simon cârmuitor și arhiereu în veac, până se va scula
prooroc credincios (1Macabei 14, 41), așteptare care s -a concretizat în Noul Testament prin
așteptarea întoarcerii lui Ilie: Și L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii și cărturarii
că trebuie să vină mai întâi Ilie? (Marcu 9, 11); Și ei l -au întrebat: dar cine ești? Ești Ilie?
Zis-a el: Nu sunt. Ești tu Proorocul? Și a răspuns: Nu (Ioan 1,21). Iată de ce credem că putem
spune cu îndreptățire că „genul apocaliptic” este o continuare a filonului profetic. Între Cartea
lui Daniel și profeți există o continuitate, dacă ar fi să ne refe rim numai la sintagma „Fiul
Omului” care ar putea fi preluată din Iezechiel, chiar dacă îmbracă un alt sens. Însuși Daniel
este prezentat ca un „cercetător al Scripturilor” și, mai ales, al Profeților (Daniel 9,2). Faptul
că se poate observa o anume contin uitate între Daniel și profeți nu înseamnă că nu există
diferențe între profeție și apocaliptică. În Antichitățile iudaice , Flavius Josephus aduce
lămuriri limpezi mai ales în legătură cu Daniel. Pe când profeții nu făceau decât să vestească
evenimente vii toare, Daniel le precizează data. În vreme ce profeții preziceau mai ales
dezastre, Daniel era un profet al fericirii. În ochii cronicarului evreu din antichitatea latină

10
caracterul propriu apocalipselor îl constituie conștiința faptului că lumea este guve rnată după
un plan determinat , argument folosit de acesta împotriva epicureilor, care respingeau ideea de
Providență.15 Rămâne memorabilă prin timp formularea teologului protestant Louis Auguste
Sabatier din lucrarea sa, Les Origines littéraires de l'Apocal ypse (1888): Apocalipsa este față
de profeție ceea este Mișna față de Tora . Mesajul apocaliptic îl continuă și îl dezvoltă pe cel
profetic în trei aspecte definitorii: unitatea istoriei , concepțiile despre eshatologie și
credințele privind formele de inspi rație divină . Ceea ce atrage atenția cercetării este că autorul
Cărții lui Daniel , în această perioadă de criză și de persecuție, este interesat de momentul
sfârșitului, când se va instaura definitiv Împărăția lui Dumnezeu . „Genul apocaliptic”
păstrează, p este toate modificările și dezvoltările ulterioare, marile linii ale eshatologiei
profetice în legătură cu refacerea lui Israel și despre mesianism (vezi domnia Fiului Omului
identificată cu a Sfinților, adică a poporului lui Israel, de la Daniel 7). La fe l, judecata finală
nu se va face în planul istoriei, ca la profeți, ci dincolo și deasupra istoriei, căci îi va avea în
vedere nunumai pe cei vii, ci și pe cei morți (Daniel 12, 2). Trebuie acceptată așadar existența
unor legături strânse între profeție și apocalipsă , admițând totodată și influențe sapiențiale
asupra acesteia din urmă. De altfel, se poate observa influența înțelepților asupra unor scrieri
profetice precum Amos, Isaia etc.
Mesajul Cărții lui Daniel este legat mai cu seamă de tema Împărăției lui Dumnezeu ,
de aceea a „Fiului Omului”16, de tema îngerilor și de cea a învierii. Apelativele cu care este
numit Dumnezeu, chiar dacă ele se regăsesc și în alte scrieri aparținând ultimelor veacuri
precreștine ( Ester , Tobit , Ezdra -Neemia , Macabeii ), în Cartea lui Daniel slujesc la înțelegerea
mai bună a temei principale a întregului, și anume sensul și măreția Împărăției lui Dumnezeu .
Sintagma Domnul Dumnezeu (Daniel 9,3) indică natura Sa perfectă și transcendența Sa
absolută. El este Dumnezeu din ceruri sau Dumnezeul cerului (Daniel 2, 18 -19; 2, 28; 5, 23),

15 Flavius Josephus, Antichități iuda ice (I), X,XI,7, trad. și note Ion Acsan, prefață Acad. Răzvan Teodorescu,
Ed. Hasefer, Buc., 2007, pp.606 -609.
16 Există mai multe opinii în legătură cu această sintagmă care apare întâia oară în Cartea lui Daniel la cap. 7,
13. Relatată sub formă poetică , în ochii vizionarului apare o figură omenească: ca un fiu al omului (υἱὸς
ἀνθρώπου, în traducere literală fiu de om ). Expresia este socotită un împrumut din Cartea lui Iezechiel, în care se
întâlnește mai mult de o sută de ori aplicată profetului de cătr e Dumnezeu (Iezechiel 2, 1 și 3, 6, 8 etc). Din
punct de vedere filologic expresia fiu de om precizează mai bine că avem de -a face cu o realitate care aparține
stirpei omenești, deosebindu -se atât de cele patru fiare, cât și de „Cel vechi de zile” care toc mai a făcut judecata.
Cele două apocrife posterioare Cărții lui Daniel , respectiv Cărțile lui Enoh și 4 Ezdra , au dat un sens individual
sintagmei „Fiul omului”. Mântuitorul Însuși și -a atribuit acest titlu (însă dublu articulat, ὁ υἱὸς τοῡ ἀνθρώπου) al
cărui sens, fără îndoială, era cunoscut ascultătorilor săi. Hermeneutica patristică este unanimă și nu lasă loc nici
unei ambiguități: Fiul omului care vine pe nori este Iisus, iar Domnia Lui nu va avea sfârșit. Împărăția lui
Iisus Hristos abolește pentru totdeauna puterea politică.

11
Împăratul cerului sau Regele cerului (Daniel 4, 3717), care are în puterea sa orice făptură,
chiar și pe cele suprapământești. El este numit Dumnezeul dumnezeilor (Daniel 2, 47; 3, 90;
11, 36) dar este înfățișat și ca având putere asupra mai marelui oștirilor (Daniel 8, 11), adică a
îngerilor. El este Domnul întregului pământ. Această concepție despre Dumnezeu este
comună întregii revelații precedente: El este Creatorul universului (Daniel 2, 21), Dumnez eul
poporului evreu (Daniel 2, 23), Lui I se înalță imnuri de binecuvântare și slavă (Daniel 2, 20 –
23; 3, 26 -45 și 52 -90), rugăciuni de pocăință (Daniel 3, 26 -45; 9, 4 -19); pentru El se
săvârșește cultul în templu din Ierusalim (Daniel 9, 21). Totodată, Cartea lui Daniel aduce în
această direcție contribuții însemnate: stăpânirea lui Dumnezeu se întinde nu numai asupra
poporului lui Israel (Daniel 3, 26 -45), ci și asupra tuturor neamurilor pământului; Domnul
Dumnezeu care administrează cu adevăr și cu drept ate soarta poporului pogorâtor din Avraam
(Daniel 3, 27 și 35 -36) este și Domnul Dumnezeu cârmuitorilor (Daniel 8, 25) și al tuturor
regilor pământului (Daniel 2, 47), care doboară și ridică (Daniel 2, 21). Această suveranitate
universală a lui Dumnezeu, o taină până acum ascunsă (Daniel 2, 18 și 22), este dezvăluită ca
desfășurare a unui plan al înțelepciunii divine. Ca rege al întregului pământ, Dumnezeu
dăruiește oamenilor cârmuirile (Daniel 2, 37), după cum voiește (Daniel 4, 22), fără ca nimeni
să I se poată împotrivi, nici în cer, nici pe pământ Dabiel 4, 32 și 34). Regii pământești își
urmează unii altora, luptându -se cu armele, luându -și unii altora puterea. Acest tip de
înfruntare din istoria regatelor pământești apare mai ales în simbolismul celor patru fiare
(Daniel 7), al celor două fiare (Daniel 8) sau în descrierea nestatorniciilor regatelor
Seleucizilor și Ptolemeilor (Daniel 11), dar chiar și în aceste cazuri este vorba de o împlinire a
judecății lui Dumnezeu, care pedepsește greșelile regilor pământești în virtutea suveranității
Sale universale și absolute. Revelatoare sunt faptele din vremea domniei lui Nabucodonosor,
Baltasar și Antiochos al IV -lea18. Această suveranitate se exercită într -un fel special asupra

17„Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalț și preamăresc pe Împăratul cerului” – este vorba de un verset
extrem de important pentru tema cercetării de față. Dumnezeu este numit aici Împăratul cerului sau Regele
cerului (în varianta Septuaginta 6/II, Polirom, Iași, 2008, p.429), expresie rară în Biblie (cf. Tobit 13,6), care
trimite în cazul de față la faptul că Regele Nabucodonosor a primit domnia de la Regele cerului , nu a dobândit -o
prin forță.
18Există un detaliu interesant pentru raportul teologie -politică în Cartea lui Daniel , referitor la importanța și
semnificația derapajului pe care l -a înregistrat puterea seculară, încă din cele mai vechi timpuri și civilizații. Și el
s-a înălțat până către oștirea cerească și a doborât la pă mânt din oștire și din stele și le -a călcat în picioare. Și
a mai crescut până la mai marele oștirii și i -a luat jertfa de fiecare zi și i -a răsturnat locul templului său. Și
peste jertfa de fiecare zi el a pus nelegiuirea și a aruncat adevărul la pământ, și el a făcut și a izbutit. Și am
auzit un sfânt care grăia, și un alt sfânt a zis către cel ce grăia: „Până când va dura vedenia și jertfa de fiecare
zi nu se va mai aduce și un păcat al pustiirii va fi pus în loc și templul și oștirea vor fi călcate în picioare?”.
Atunci el i -a răspuns: „Până la două mii trei sute de seri și de dimineți; după aceasta templul își va avea din
nou rostul lui”. Și când eu, Daniel, am văzut vedenia și m -am străduit să o înțeleg, iată că atunci a stat cineva
înaintea mea cu ch ip de om. Atunci am auzit un glas de om deasupra fluviului Ulai, glas care striga și spunea:
„Gavriile, tâlcuiește celui de acolo vedenia!” (Daniel 8, 10 -16). Autorul face aluzie la divinizarea lui Antiochos

12
poporului lui Israel, asupra căr uia numai El este rege . Aceasta reiese din rugăciunea lui
Daniel (Daniel 9, 4 -19) unde se spune de mai multe ori Ierusalimul Tău, muntele cel sfânt al
Tău sau poporul Tău. (Cetatea asupra căreia se cheamă numele Tău se spune la Daniel 9, 18.
Sensul acestei expresii îl întâlnim la II Regi 12, 28 unde se spune: Adună acum restul
poporului, vino și pune -ți tabăra împotriva cetății și pune stăpânire pe ea, ca să nu pun eu
mai întâi stăpânire pe cetate și să -și ia numele numele de la numele meu . Or, în ebraică, „a-și
pune numele pe” numele unei țări înseamnă a o lua în posesie. Or, tocmai asupra poporului
Său, Dumnezeu își împlinește judecata prin exil și suferințele prezentului (Daniel 9, 24). Din
întrepătrunderea acestor două tipuri de suveranitate a lui Dumnez eu se dezvoltă în Cartea lui
Daniel , într -o manieră nouă, doctrina despre împărăția eshatologică . Una din trăsăturile
definitorii ale acestei împărății , așa cum apare în capitolul 2, este misterul, taina (Taina pe
care vrea să o afle regele nu pot s -o facă cunoscută lui nici înțelepții, nici prezicătorii, nici
vrăjitorii, nici cititorii în stele -cf. Daniel 2, 27). Dincolo de aceasta, chiar și apariția acestei
împărății este una tainică : o mică piatră care se rostogolește din munte, fără efortul vreunei
mâin i, și nimicește puterea regatelor pământești, devenind ea însăși un munte (Daniel 2, 35 și
45). Prin urmare, avem de -a face cu o lucrare exclusiv a lui Dumnezeu, așa cum este înfățișată
și în felul în care Fiul Omului primește direct din mâna lui Dumnezeu stăpânirea universală:
[…] și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până la Cel vechi de
zile, și a fost dus în fața Lui: Și Lui I s -a dat stăpânirea, slava și împărăția, și toate
popoarele, neamurile și limbile Îi slujeau Lu i. Stăpânirea19 Lui este veșnică, stăpânire care
nu va trece, iar împărăția Lui nu va trece niciodată (Daniel 7, 13 -14). Așadar, judecata care
decretează sfârșitul împărățiilor pământești se împlinește nu prin forța materială a unei
armate, ci de către Dumnezeu și îngerii Săi. O altă fațetă a tainei acestei împărății este
modalitatea istorică în care ea s e realizează. Desigur ea are în vedere mai întâi restaurarea
poporului evreu, care este înfățișat drept poporul Sfinților Celui Preaînalt (Daniel 7, 25 -27),

al IV -lea, ale cărui etape către zeificare sunt bine marcate de emisiile monetare ale atelierului din Antiohia. Dacă
din 175 până la 169 î.d.Hr., el este simplu, „Regele Antiochos”, către sfârșitul acestei perioade deasupra capului
apare o stea, simbol al ridicării la rangul divin (cf. F. M. Abel, Histo ire de la Palestine depuis la conquê
d’Alexandre jusqu’à l’invasion arabe (I), Librairie Lecoffre, Paris, 1952, p. 127). Și a doua Carte a Macabeilor
(9, 10) face aluzie la divinizarea lui Antiochos într -un mod asemănător cu Cartea lui Daniel . Despre regel e
bolnav se spune că „odinioară i se părea că se atinge de stelele cerului” (πρότερον τ ν οὐρανίων ἄστρων
ἅπτεσθαι δοκοῡντα). Or, așa cum aflăm și de la Isaia, cap. 14 ( Proorocie împotriva Babilonului ), a locui în cerul
înstelat este privilegiul zeilor și șeolul se deschide pentru toți cei care au vrut să fie mai presus de Dumnezeu. Se
știe că Antiochos al IV -lea, după victoria asupra regelui Egiptului dintre 169 și 166 î.Hr., a pus ca pe monede să i
se înscrie titluri divine: Regele Antiochos Theos Epiphan es, pe fruntea cu diademă apărând în continuare steaua,
iar reversul tetradrahmelor purtând chipul lui Zeus Nikephoros așezat pe tron. Apoi, între 166 și 163 î.Hr., își
adaugă și titlul zeului, Nikephoros.
19 Stăpânirea , în alte traduceri puterea – ἐξουσία, implică ideea de „autoritate”. Asupra acestui termen și a
implicațiilor sale vom reveni pe parcursul demersului nostru.

13
poporul legământului împotriva cărorase ridică vrăjmașii lui Dumnezeu (Daniel 11, 30 și 32).
Câtă v reme durează stăpânirile pământești, poporul Sfinților Celui Preaînalt , nu scapă de
soarta celorlalte popoare, ci așteaptă ca Dumnezeu să împlinească judecata împotriva
vrăjmașilor ( Am privit până când fiara a fost omorâtă și trupul ei nimicit și dat focul ui – cf.
Daniel 7, 9 -12), fără ca să vadă însă cui îi va încredințată săvârșirea ei. Arhanghelii Gavriil și
Mihail se luptă pentru realizarea acestei împărății, dar nu se spune în ce chip vor izbândi
(Daniel 10, 13 -14 și 20 -21). Ceea ce știm este că izbând a are un caracter definitiv, iar
sintagmele folosite ( vremurile care vor veni , vremea cea de apoi , sfârșit , sfârșitul zilelor ) ne
indică sfârșitul temporal al situației prezente, astfel încât să poată începe un nou curs, acela al
Împărăției lui Dumnezeu . Se încearcă o precizare cronologică, vorbind despre șaptezeci de
săptămâni , ca interval dintre începutul exilului și sfârșitul împărăției pământești. Aceasta se
cuvine citită ca „șaptezeci de săptămâni de ani” – concept propriu nu doar culturii ebraice ci ș i
celei grecești (Aristotel). Săptămânile de ani biblice își au sorgintea la Levitic 25, 8 ( Să
numeri apoi șapte ani de odihnă, adică de șapte ori câte șapte ani, ca să ai în cei de șapte ori
câte șapte ani, patruzeci și nouă de ani ). Versetele 24 -27 de la Daniel 9 ( Șaptezeci de
săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă până ce
fărădelegea va trece peste margini și se va pecetlui păcatul și se va ispăși nelegiuirea, până
ce dreptatea cea veșnică va veni, vedenia și proorocia se vor pecetlui și se va unge Sfântul
Sfinților. Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului
și până la Cel Uns – Cel Vestit – sunt șapte săptămâni și șaizeci și două de săptămâni; și din
nou vor fi zidite piețe le și zidul din afară, în vremurile de strâmtoare. Iar după cele șaizeci și
două de săptămâni, Cel -Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui
domn va veni și va dărâma cetatea și templul. Și sfârșitul cetății va veni prin potopul mâ niei
lui Dumnezeu și până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât. Și El va încheia un
legământ cu mulți într -o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa și prinosul și
în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa
peste locul pustiirii ), au o mare densitate profetică, fapt pentru care exegeza lor cunoaște
enorme dificultăți și a dat naștere la numeroase controverse. Aceasta cu atât mai mult, cu cât
între Textul Masoretic și cel grecesc există d iferențe notabile. Atunci când de la început este
eliminată dimensiunea mesianic -eshatologică, o seamă de repere istorice cărora le este supus
textul (decretul lui Cirus, rezidirea Ierusalimului, restaurarea templului și a cultului,
persecuția lui Antioh E pifan etc.) nu fac decât să complice dificultățile. Ca și numeroase alte
locuri din Sfânta Scriptură, trebuie să se țină seama de faptul că există numere simbolice

14
(după cum există nume -simbol, culori -simbol, pietre -simbol). În cazul de față șaptezeci de
săptămâni -ani înseamnă 49 de ani, la sfârșitul cărora începe anul -jubileu, stabilit prin Legea
lui Moise la Levitic 25. Așadar, simbolic, cele șaptezeci de săptămâni de ani reprezintă o
perioadă de timp nedeterminată, la capătul căreia se instalează un tim p al iertării și al libertății
universale .20 Sunt precizări care atestă convingerea că va veni împărăția eshatologică, dar dau
mărturie și asupra tensiunii așteptării unei împliniri proxime, chiar dacă momentul rămâne
necunoscut. Certitudini nu sunt decât c u privire la veșnicia și universalitatea împărăției
eshatologice. Piatra care se rostogolește din munte și nimicește împărățiile simbolizate de
statuie, e descrisă ca fiind destinată să devină munte care umple tot pământul, dat fiind că
împărăția pe care o va înălța Dumnezeu din cer nu va mai fi nimicită și nu va trece la un alt
popor. Același lucru se va petrece și cu puterea , cinstea și domnia asupra tuturor popoarelor,
neamurilor și limbilor pe care o va primi Fiul Omului. Primirea Împărăției de către Fi ul
Omului se găsește într -un paralelism cu afirmația că împărățiile pământești sunt date Sfinților
Celui Preaînalt . Chiar dacă unii, cred că această sintagmă ar avea în vedere pe îngeri21, opinia
generală este că ea se referă la comunitatea poporului lui Du mnezeu. Paralelismul dintre
imaginea Fiului Omului și poporul sfinților lui Dumnezeu se naște din concepția biblică
tradițională a „personalității corporative”, prin care se exprimă raporturile organice între o
comunitate și un individ care o reprezintă. Î n virtutea acestei unități vii, gândirea și limbajul
trec, în chip fluid, de la grup la individ și invers, fără ca prin aceasta, să fie negat un termen
când este prezentat celălalt.22 Rugăciunea lui Daniel (Daniel 9, 4 -20) ca și rugăciunea lui
Azaria23 au ac eastă deschidere în care toți credincioșii Domnului sunt chemați să se
împărtășească din împărăția mesianică.

20 Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată
și adnotată de Bar tolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, nota c, p. 1120.
21 J. Coppens, Le messianisme sapientiel et les origines littéraires du fils de l’homme danié1ique , în Vetus
Testamentum – Suppl. III, Brill, Leiden, 1955, pp. 35 -37.
22 A. M. Dubarle, Dictionnair e de la Bible – Supplément , col. 744, apud J. de Fraine, Adam et son lignage ,
Desclée de Brouwer, Paris, 1959,pp. 172 -175.
23 Este vorba de un anasamblu de 65 de versete (dintre care doar 20 alcătuiesc rugăciunea lui Azaria ale cărei
câteva elemente trimit la perioada persecuțiilor lui Antiochos Epiphanes, așadar 167.165 î. Hr.) care reprezintă
una dintre cele trei adăugiri târzii (așa numitele adaosuri deuterocanonice ) la Cartea lui Daniel , dar care nu apar
în Textul Masoretic. Limba originară a fost probab il ebraica sau aramaica, dar textul nu s -a păstrat decât în
greacă: Și stând în picioare, Azaria s -a rugat astfel, și deschizându -și gura, Îi aducea laudă Domnului
dimpreună cu tovărașii săi, în mijlocul focului din cuptorul aprins cu putere de chaldei, ș i au zis: „Binecuvântat
ești, Doamne, Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preaslăvit [este] numele Tău în veci; căci drept ești întru
toate cele pe care ni le -ai făcut, și toate lucrările Tale [sunt] adevărate și căile Tale, drepte și toate judecățile
Tale, adevărate; și judecăți ale adevărului ai făcut în cele pe care le -ai adus peste noi, și asupra sfintei Tale
cetăți, a părinților noștri, Ierusalimul, fiindcă întru adevăr și judecată ai făcut toate acestea pentru păcatele
noastre. Căci am greșit în toate și fărădelegi săvârșit -am depărtându -ne de Tine, și greu am greșit în toate și
poruncile Legii Tale nu le -am ascultat, nici nu le -am păzit, nici nu le -am împlinit precum ne -ai poruncit ca să

15
Un alt element important al genului apocaliptic, pe care îl găsim în Cartea lui Daniel ,
chiar dacă nu se exprimă încă în mod explicit, este tema învierii universale (prezentă dealtfel
și în vedenia lui Iezechiel). Drepții mărturisitori ai adevăratei credințe nu sunt morți, ci dorm
(expresie care va fi preluată de limbajul creștin24). Prin urmare, ei se vor trezi spre viața
veșnică. Când va începe Î mpărăția lui Dumnezeu, martirii vor fi înviați de puterea Lui și vor
avea parte, împreună cu cei care au scăpat de moarte, de o viață nouă, fără de sfârșit, în vreme
ce cei necredincioși vor rămâne în stăpânia morții ca semn al necredinței lor.
În sfârșit , un ultim element la fel de important este prezența îngerilor alături de
poporul lui Dumnezeu, care apare tot mai frecvent odată cu perioada exilului, deși credința în
existența unor făpturi spirituale este întâlnită și în scrieri anterioare. Îngerii sunt înfățișați ca
făpturi ce înconjoară tronul lui Dumnezeu (Iov1,6; Is.6,6) și îndeplinesc funcția de soli pe
lângă oameni (Facere 23, 12; 3 Regi 22, 19 -23; Tob. 12, 15). În Cartea lui Daniel , rolul lor
principal este de hermeneuți ai viziunilor divine, func ție pe care am mai întâlnit -o și la
(Zaharia, 1 -6). În cazul Cărții lui Daniel îngerul hermeneut este Arhanghelul Gavriil iar
înțelesul acestui nume teoforic este limpede: Dumnezeu este puternic sau puterea mea este
Dumnezeu . El îi apare lui Daniel cu o în fățișare umană fiindcă funcția sa și -o împlinește pe
lângă oameni, capabili de a -i înțelege mai cu seamă pe semenii lor. În pofida acestui fapt,
măreția lui este atât de evidentă, dezvăluindu -i la urma urmei natura superioară, încât la
apariția lui Daniel este cuprins de spaimă și cade la pământ aproape mort: Și el a venit unde
eram eu și, când se apropia, m -am înspăimântat și am căzut cu fața la pământ. Și el mi -a
grăit: „Ia aminte, fiul omului, căci vedenia este pentru a arăta sfârșitul veacurilor!”. Și c ând
vorbea cu mine, stam înmărmurit cu fața la pământ; (Daniel 8, 17 -18). Așadar, Arhanghelul

nefie bine. Și acum, toate câte ni le -ai adus, și toate câte ni le -ai făcut, întru adevărată judecată le -ai făcut; și
ne-ai dat pe noi în mâinile vrăjmașilor noștri cei fără de lege și ale celor mai răi răzvrătiți și regelui celui
nedrept și celui mai ticălos de pe întregul pământ. Și acum nici că putem deschide gura, rușine și ocară
întâmplatu -s-a robilor Tăi și celor ce te cinstesc. Nu ne da până la sfârșit, pentru numele Tău, și nu -ți strica
legământul și nu depărta îndurarea Ta de la noi, pentru Avraam cel iubit de Tine și pentru Isaac, robul Tău, și
Israel, sfântul Tău, fiindc -ai grăit către ei zicând că le vei înmulți sămânța ca stelele cerului și ca nisipul de la
marginea mării. Căci, Stăpâne, am ajuns mai mici decât toate neamurile și smeriți suntem pe tot pământul
astăzi, pentru păcatele noastre; și nu se află la vremea aceasta domn și profet, nici căpetenie, nici ardere de tot,
nici jertfă, nici prinos, nici tămâiere, nici loc s -aducem roade înainte -Ți și să aflăm îndurare; ci, cu suflet
zdrobit și duh smerit, să fim primiți ca întru ardere de tot de berbeci și de tauri și ca întru mii și mii de miei
grași; astfel să fie jertfa noastră înaintea Ta, astăzi, și să afle -ngăduința în urma [rea] Ta – căci nu este rușinare
pentru cei care se încred în Tine – și să se -mplinească înaintea Ta. Și acum, Te ur măm din toată inima și ne
temem de Tine și căutăm fața Ta: să nu ne dai de rușine, ci fă cu noi după bunăvoința Ta și după mulțimea
îndurării Tale; și eliberează -ne după faptele Tale minunate și dă slavă numelui Tău, Doamne! Și să dea înapoi
toți cei ce ur zesc răul robilor Tăi, și să fie rușinați, lipsiți de orice stăpânire și tăria lor să se sfărâme; să afle că
Tu singur ești Domnul Dumnezeu și preamărit peste întreaga lume!” (cf. Cărții lui Daniel 3, 25 -45, din
Septuaginta 6II, Polirom, Iași, 2008, pp 398 -404).
24 Mt. 9, 24; Ioan 11, 11 -13.

16
Gavriil este cel care îi dezvăluie lui Daniel semnificația simbolică a viziunilor, precum și
sensul ascuns al Scripturilor (Daniel 9). Și tot el pare a fi (deși n u se precizează în mod
explicit) hermeneutul ultimei viziuni din (Daniel 10 – 12). Aici apariția sa este mult mai
solemnă, pe măsura adevărurilor dureroase pe care le vestește.25 Această funcție de vestitor a
Arhanghelului Gavriil, schițată în Cartea lui Da niel, rămâne o trăsătură definitorie a sa pe
care o întâlnim nu numai în întreg „genul apocaliptic” dar și, așa cum știm, în Evanghelii.
Aceeași putere și bunătate divină pe care o revelase în fața lui Daniel, o regăsim și în vestea
adusă lui Zaharia (Luca 1, 19) ca și Sfintei Fecioare (Luca 1, 26). Un detaliu comun tuturor
acestor texte neo și vetero testamentare este că apariția Arhanghelului Gavriil se petrece în
timpul rugăciunii, așadar vestea este destinată doar acelora ce sunt pregătiți din punct de
vedere duhovnicesc să o primească. Hermeneut al viziunilor de la Dumnezeu, Arhanghelul
Gavriil, îi descoperă lui Daniel și numele unui alt înger dimpreună cu atribuțiile acestuia,
lăsând să se întrevadă o anume ierarhie în lumea îngerilor (Daniel 10, 13 și 21; 12,1). Purtând
deopotrivă un nume teoforic, Arhanghelul Mihail – cine este ca Dumnezeu – este înfățișat ca
fiind îngerul păzitor al poporului lui Dumnezeu, aflat în luptă cu îngerii care ocrotesc și apără
poporul Persiei sau pe cel al Greciei. Pentru această funcție de luptător, Arhanghelul Mihail
este numit archon – cârmuitorul, voievodul, chiar marele voievod, în cea mai înaltă ierarhie,
dar supus Cârmuitorului Cârmuitorilor și Regelui regilor (Daniel 8, 25). Concepția potrivit
căreia fiecare popor î și are propriul înger o întâlnim deja în Deuteronom: Când Cel Preaînalt
a împărțit moștenire popoarelor, când a împărțit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele
neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu (Deuteronom 32, 9). Această concepție va
căpăta amploare în unele apocrife, Cartea Jubileelor (15, 31), Cartea lui Enoh (89, 59) etc. În
ceea ce privește Cartea lui Daniel , ea apare în texte din partea a doua a cărții, scrieri care sunt
de influență hasidică. Esenienii, probabil urmașii spiritua li ai acelor hasidim sau pioșii , au
cultivat în mod deosebit angelologia, lucru atestat de altfel și de Flavius Josephus: „În afară
de asta, el [esenianul] jură că nu va transmite dogmele altfel decât le -a primit el însuși, că se
va feri de tâlhăria de str adă; că va veghea cu grijă să nu se piardă cumva cărțile sectei
precum și numele îngerilor” .26„Genul apocaliptic” folosește abundent nume de îngeri, iar
descoperirea manuscriselor de la Qumran a confirmat acest lucru. Gavriil și Mihail sunt,

25 Este regretabilă laxitatea cu care din ce în ce mai numeroși clerici, implicați în angajarea unor proiecte de
pictură la bisericile în care slujesc, din pricina unei crase inculturi teologice, admit cu seninătate proie cte ale
pictorilor care îl înfățișează pe Arhanghelul Gavriil în culori năstrușnice, când pasajul de la Daniel 10, 6 nu lasă
loc de ambiguități: Trupul lui ca și crisolitul și fața lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc, brațele și
picioarele l ui străluceau ca arama lustruită și sunetul cuvintelor lui ca vuietul unei mulțimi .
26 Flavius Josephus, Istoria Războiului Iudeilor împotriva Imperiului Romanilor (trad. Gheneli Wolf și Ion
Acsan), II,VIII,7, Ed. Hasefer, Buc., 2004, p.161.

17
împreună cu Raf ael și Phanuel, cele patru Prezențe/Fețe care stau dinaintea Domnului
duhurilor și care au funcții proprii. Cercetarea scrierilor qumraniene arată că esenienii trebuie
să fi avut o contribuție însemnată la dezvoltarea angelologiei.27

1.4. Cartea lui Enoh (etiopian)
Împrejurările care au cauzat și au favorizat originea și dezvoltarea acestei literaturi la
iudei sunt numeroase. Elenismul, cu tendința lui de a introduce alemente filozofice grecești în
monoteismul mozaic, cu scopul de a fundamenta filozofic credința religioasă strămoșească, pe
baza concepției filozofice a timpului, este una dintre aceste cauze. Așa se explică prezența
unor vădite influențe pitagoreice sau platonice în aceste scrieri. Altă cauză a fost practica
terapeuților și esenie nilor care, pe lângă studierea aprofundată a Sfintei Scripturi, s -au ocupat
și cu filosofia religioasă și cu interpretarea alegorică, învățând că în cuvintele Sfintei Scripturi
se ascund secrete ale naturii și adevăruri ale filosofiei sacre. Deformarea ide ilor mesianice din
cărțile apocrife iudaice este rezultatul frământărilor religioase și naționale din timpul apăsării
suferite din partea Ptolemeilor și Seleucizilor. În aceste triste timpuri, bărbați pioși, în lipsa
darului profeției, care, cu ultimul pro fet Maleahi, au încetat, se ocupau cu meditarea și
tâlcuirea Legii, mângâind și încurajând pe conaționalii lor cu nădejdea într -un Mesia, care va
veni și care îi va scăpa de starea umilitoare și apăsătoare în care se aflau. Aceste așteptări
îmbucurătoare c u timpul se divulgau ca descoperiri divine, păstrate ca tradiție nescrisă încă de
la Moise. Și deoarece autorii care le -au plăsmuit nu aveau destulă autoritate să le impună
cititorilor, s -au ascuns în anonimat, le -au atribuit bărbaților aleși din trecutul neamului sau
persoanelor biblice mai însemnate (Adam, Enoh, Matusalem, Noe, Avraam, Iacob, Moise,
Solomon etc).28
Cartea lui Enoh a fost scrisă de un iudeu palestinian în sec. II î.Hr. în original ebraic
sau aramaic. Textul original însă s -a pierdut. În anu l 1773 s -a descoperit în Abisinia
traducerea etiopiană a cărții. Traducerea aceasta însă nu pare a fi făcută după originalul ebraic
sau aramaic, ci după o traducere grecească din care au fost descoperite 32 de capitole în
Achmim în Egipt, în anul 1886. Mul ți autori greci și latini o citează, iar Tertulian îi atribuie
origine divină. Unii autori cred că această carte e citată și de cartea sobornicească a Sfântului

27 M. Delcor, Les Hymnes de Qumrân (Hodayot) , Letouzey et Ané, Paris, 1962, pp. 40 -44.
28 Studiul Vechiului Testament pentru Institutele teologice (manual tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului
Patriarh Justin Moisescu), ed. a II -a, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1985, pp. 409 -410.

18
apostol Iuda (vers. 14). Cartea are 108 capitole și vorbește despre căderea îngerilor, călători ile
lui Enoh în cer și pe pământ, despre Mesia, despre soarta cerului și a pământului. Cartea se
crede că a fost scrisă pentru a contrabalansa influența excesivă a elenismului.29
Cartea lui Enoh este socotită de către teologia protestantă cea mai de seamă o peră
apocaliptică din afara Scripturilor canonice. Robert Henry Charles, teolog și cercetător
britanic, specialist în traducerea apocrifelor, afirmă că influența Cărții lui Enoh asupra Noului
Testament a fost mai mare decât a tuturor celorlalte cărți apocr ife și pseudoepigrafice la un
loc, el oferind ca exemplu un șir de pasaje din Noul Testament care, din punct de vedere
frazeologic și ideatic, trimit la la pasaje din Cartea lui Enoh .30 Principalele elemente care se
regăsesc și în cuprinsul Noului Testament privesc natura împărăției mesianice și a vieții
viitoare, Mesia – Fiul Omului, Învierea și Îngerii.
Îngerii au aici un rol important ca dealtfel, așa cum am arătat, și în Cartea lui Daniel .
Enoh este un drept căruia Dumnezeu, prin îngerii săi, a binevoit să-i reveleze tainele cerești.
Răul provine din neascultarea oamenilor (spre deosebire de elementele naturii, bine orânduite
și ascultătoare). Numai că oamenii – creaturi slabe, aflate la cheremul altor creaturi, mult mai
puternice – nu sunt în totalitate responsabili de producerea dezastrului. Vicierea minții lor se
datorează în primul rând acțiunii nefaste a îngerilor lui Dumnezeu, care, răzvrătindu -se, au
coborât pe pământ și s -au împreunat cu fiicele oamenilor zămislind giganții. Prin urmare, răul
intră în lume prin femeie, o temă recurentă a grupării eseniene. Cei douăzeci de îngeri
răzvrătiți îl au în frunte pe Șemehaza; acesta își obligă complicii, pentru a nu fi trădat, să lege
jurământ pe vârful muntelui Hermon. Apoi coboară printre oameni și se că sătoresc. Păcatul
iremesibil al îngerilor răzvrătiți pare a fi nu atât răzvrătirea în fața lui Dumnezeu, cât
„vinderea” secretelor cerești oamenilor. Răsturnarea ierarhiei (prin coborârea unor ființe
cerești pe pământ) aduce cu sine dezastrul: giganții zăm isliți din tați cerești și mame
pământene devorează toate roadele pământului și în cele din urmă ajung să se devoreze între
ei. Dumnezeu intervine prin arhanghelii săi fideli, și pregătește pedeapsa pentru cei vinovați.
Enoh are funcția de intermediar într e veghetori (egregoroi , cum sunt numiți în versiunea
greacă, îngerii căzuți) și Dumnezeu. Din această postură Enoh își arată vocația de vizionar. El
contemplă printre altele, piatra unghiulară a pământului, cele patru duhuri care susțin
pământul și tăria, ca niște stâlpi gigantici, îngerii care pun în mișcare roata soarelui și a
stelelor, șapte munți din pietre prețioase, pe vârful celui din mijloc aflându -se un tron de safir.

29 Ibidem , p.412.
30 R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudoepigrapha of the Old Testament , I-II, Oxford, 1913.

19
Dincolo de marginile pământului se află un ținut pustiu în care au fost aruncați aștrii
neascultători, la origine îngeri. Însă modelul ușor de recunoscut în spatele viziunilor
„apocaliptice” din Cartea lui Enoh îl constituie episodul potopului . Potopul reprezintă
distrugerea aproape totală a vieții terestre, dar în același timp preludi ul unei noi creații. Chiar
dacă Enoh a trăit înaintea lui Noe, autorul cărții scrie din perspectiva unui Enoh postdiluvian.
Se punctează ideea identității dintre Judecata de Apoi și potopul suferit odinioară de
pământenii nelegiuiți. Înainte de începerea p loilor, Noe primește o revelație din partea lui
Enoh. Acesta îl anunță că va fi cruțat de moarte și -i lămurește apoi cauzele hotărârii luate de
Dumnezeu. Neamul omenesc este condamnat pentru că a cunoscut secretele îngerilor, cei care
au dezvăluit sursa vi olenței și puterii lui Satan care stă în științele oculte, în primul rând știința
metalelor. Un alt moment demn de menționat este așa numita „apocalipsă cu bestiar” care
prezintă istoria omenirii într -un cod „zoologic”, fiecare animal trimițând la un perso naj
individual sau colectiv, important în istoria sfântă a poporului lui Israel (simbolizat printr -o
oaie albă începând cu Iacob -Israel). Viziunea Judecății de Apoi face parte din anasamblul
general al viziunilor apocaliptice și de aceea este de cuviință s ă amintim felul în care ea
decurge în Cartea lui Enoh . Din pământul Palestinei, se ridică un tron pe care stă așezat
Păstorul oilor. I se aduc toate cărțile (cronicile) pecetluite cu faptele creaturilor lumii. Păstorul
sau Stăpânul oilor este slujit de ce i șapte arhangheli. Are loc judecata. Nelegiuiții, începând cu
primul „astru” căzut, își primesc pedapsa. Poporul lui Israel îi biruie postum pe păgâni:
„Toate animalele pământului și toate păsările cerului căzură și se închinară înaintea oilor,
invocându -le și ascultând de cuvântul lor”. Dar nu acesta este momentul culminant al
judecății, ci nașterea noului Adam („un taur alb cu coarne mari”) și convertirea tuturor
„neamurilor” (păsările și animalele se transformă în tauri albi). Chiar dacă poate va stârni
mirare, menționarea în cercetarea noastră a unor asemnea elemente din apocalipsele apocrife,
pe lângă faptul că ele atrag atenția asupra unor teme recurente ce traversează întreaga
„literatură de gen”, ele atrag atenția și asupra unor elemente inedite nu fără ecou în cultura
română, și când spunem aceasta ne gândim în primul rând la Istoria ieroglifică a lui Dimitrie
Cantemir.
Hristos sau Unsul , denumire găsită adesea în scrierile mai vechi, dar întotdeauna cu
referire la regi sau la preoți contemporani e ste aici folosită pentru întâia oară cu referire la
împăratul mesianic ideal care va veni. Această denumire este asociată aici cu atributele
supranaturale. Într -o altă apocrifă intertestamentară, Psalmii lui Solomon, va avea o altă

20
conotație, Mesia, deși î nzestrat cu daruri divine, fiind un om și nimic mai mult, provenind din
casa regelui David.
Cel Drept . Valențele mesianice ale aceastei denumiri, pe care o regăsim în Faptele
Apostolilor 3, 14; 7,52; 22, 14 etc., sunt pomenite pentru prima dată la I Enoh unde dreptatea
este socotită a fi una din caracteristicile principale ale lui Mesia.
Alesul este o altă denumire pe care o aflăm pentru întâia oară la I Enoh . Aceasta va
trece ulterior în Noul Testament, Luca 9, 35; 23;35. În Vechiul Testament ea este preze ntă la
Isaia 42, 1 în formula Alesul Meu .
Fiul Omului . Această denumire precisă din I Enoh apare pentru prima dată în scrierile
ebraice și, din punct de vedere itoric, constituie sursa numelui exprimat în Noul Testament.
Învierea . Fără nici un fel de îndoi ală ea apare formulată ca atare în capitolul 12 al
Cărții lui Daniel , dar pentru teologia ebraică I Enoh are meritul de a o fi consacrat definitiv.
Toată această scurtă trecere în revistă a elementelor „apocaliptice” prezente în I
Enoh31, nu fac decât să î ndreptățească afirmația lui Francis C. Burkitt, unul dintre cei mai
prestigioși cercetători ai istoriei creștinismului primar: „Acestea sunt rămășițele cele mai
caracteristice a ceea ce, cu toată îngustimea și incoerența sa, mă voi aventura să numesc epoca
eroică a istoriei evreiești , perioadă în care evreii au încercat să transpună în fapte menirea lor
de popor ales al lui Dumnezeu. Sfârșitul a fost catastrofic, dar acest popor a lăsat doi urmași,
Biserica creștină și școlile rabinice, fiecare ducând mai d eparte unele din țelurile inițiale. […]

31 Se cuvine aici amintit un detaliu de natură strict culturală, fără vreo legătura directă cu tema studiului de față.
Teoria intelectualului evreu Moses Gaster considerată până acum la noi doctrină sacrosanctă, o ipoteză literară
despre influența textelor neamțului Richard Kunisch asupra Luceafărului eminescian a fost pusă în discuție de
curând de către Cristian Bădiliță care, în vremea studiil or sale în Occident, a descoperit documente ce racordează
tema Luceafărului eminescian la iluminismul scoțian din secolul XVIII. Mergând pe această caleaflăm că Mihai
Eminescu primise inspirația pentru poemul „Luceafărul” din prima Carte a lui Enoh , la car e el accede prin
mijlocirea unor tălmăciri, prezentări și sinteze în limba germană. Când limba română era aproape sugrumată de
jugul fanariot, Cartea “1 Enoh” fusese adusă la 1773 din Etiopia în Europa de către exploratorul scoțian James
Bruce. Acela care descoperise și izvoarele Nilului Albastru. Mihai Eminescu voia să învețe a citi în slavonă
tocmai pentru a avea acces la Cartea “2 Enoh”, ce exista doar în slavona foarte veche. Autorul Luceafărului arăta
un interes intelectual special față de gramatica ge nerativă bizantină instituționalizată în textele din Oikumena
slavonică. Această gramatică va fi de altminteri și nucleul de autentificare pentru ideologia panslavistă din
secolul XIX, care apare practic în același timp cu ideologia sionistă, ea însăși năs cută prin sciziparitate, din
ideologia comunistă care nega Haskala (corespondent iudaic al Iluminismului — este o încercare de adaptare la
iudaism a enciclopedismului francez și Aufklärungului german; un curent filozofic, întemeiat de Moses
Mendelsohn, man ifestând interes pentru cultura laică și știință, punând accent pe toleranță și pe imperativul
moral). Mihai Eminescu își schițase un vast program de lectură a textelor din Oikumena slavonică, începând cu a
doua carte a lui Enoh, un text apocaliptic pseudo epigrafic evreiesc care în secolul XIX mai exista numai în
slavona foarte veche. Aceasta demonstrează foarte clar că între actualii evrei ashkenazi și vechii evrei descriși în
Testamentele creștine nu există vreo punte biologică, vreo punte genetică, vreo punte demografică, și că
pretențiile evreilor ashkenazi la drepturile de moștenire ale “poporului ales” de Dumnezeu nu au vreo justificare!

21
Noi studiem Apocalipsele pentru a învăța cum strămoșii noștri spirituali nădăjduiau că
Dumnezeu va îndrepta încă odată lucurile în final, și că noi, urmașii lor ne aflăm astăzi aici
pentru a le studia, arătând astf el că speranța lor nu a fost întru totul neîntemeiată”.32 Prin
aceasta vrem să subliniem că, indiferent de faptul că Biserica primară și -a exercitat adecvat
discernământul, iar canonul Noului Testament a fost cunoscut abia în sec. IV, totuși scrierile
apocr ife și -au avut importanța lor. Chiar dacă Biserica Romană a căutat în mod constant să le
marginalizeze, multe dintre legendele sacre și tradițiile ecleziastice din perioadele ulterioare
(mai cu seamă din epoca medievală), fac trinitere la aceste scrieri. P rin urmare, nu trebuie să
mire că învățământul protestant a arătat un interes viu cercetării acestei literaturi. Studiul
amănunțit al acestor lucrări ne furnizează în ultimă instanță nu doar argumente pentru
apărarea cărților canonice ale Noului Testament, ci un mijloc de contracarare în fața celor ce
pun la îndoială autoritatea Sfintei Scripturi. Sunt documente a căror valoare rezidă în mărturia
pe care o oferă asupra modului în care era resimțită în vremurile vechi importanța
evenimentelor ce formează tem eiul credinței creștine, permițându -ne să surprindem licăriri ale
stării de conștiință și ale modurilor de gândire creștină din primele secole.33

1.5. IV Ezdra34
Cartea a patra a lui Ezdra a fost redactată cam în aceeași perioadă cu Apocalipsa lui
Ioan, respectiv 95 – 100 d.Hr.35 Ea a fost inclusă în Vulgata (traducerea latină are la bază
traducerea greacă a unui original semitic, probabil ebraic), fapt care i -a asigurat o largă
popularitate.36 Autorii studiului introductiv al volumului de Scrieri intertest amentare publicat
în franceză descriu astfel sâmburele metafizic al acestui text: „Autorul vrea să dea un sens
angoasei trăite de comunitatea credincioșilor din care face parte. Sigur, evenimentele din anul
70 (distrugerea Ierusalimului de către Titus și î mprăștierea evreilor) sunt prefigurate de cele
din anul 587, care furnizează tipul istoric , dar acest precedent nu constituie o explicație.

32 Francis C. Burkitt, Jewish and Christian Apocalypses – The Schweich Lectures of 1913 ., Gorgias Press
(Analecta Gio rgiana 35), 2009, Piscataway, NJ, USA pp 15 -16 (integral în engleză pe internet la adresa:
http://www.archive.org/stream/jewishchristiana00burkuoft /jewishchristiana00burkuoft_djvu.txt )
33 M. B. Riddle , Introductory Notice to Apocrypha of the New Testament , 1870 (versiunea integrală în lb.
engleză se află pe internet la: http://www.bible.ca/history/fathers/ANF -08/anf08 -66.htm ).
34 În cuprinsul volumului Apocalipse apocrife ale Noului Testament , Ed. Herald, Buc., 2007, există și Apocalipsa
lui Ezdra , dar care nu este decât o modestă imitație a cărții apocrife 4 Ezdra .
35 J.P. Migne, Dictionnaire des apocryphes , (I), Paris, 1856, p. 311.
36 Editura Herald a publicat în limba română Apocalipsa lui Ezdra în volumul intitulat Apocalipse apocrife ale
Noului Testament , Ed. Herald, Buc., 2007, pp. 46 -62 (traduceri din engleză ale versiunilor stabilite de M.R.
James, Oxford, 1924).

22
Nelegiuirea lui Israel este cauza imediată a distrugerii Ierusalimului, a masacrelor, a
deportărilor, dar cauza adân că trebuie găsită în natura rea a omului, în inima sa rea (3, 20 și 7,
48). O sămânță rea a fost semănată în inima lui Adam. Din această sămânță nu poate ieși
decât teribilă recoltă!”.37 Textul alcătuit din șapte părți cuprinde la început trei dialoguri înt re
Ezdra și Dumnezeu prin intermediul îngerului Uriel. Următoarele trei părți reprezintă trei
viziuni. În fine, ultima conține toate elementele definitorii ale genului apocaliptic. Prima
viziune este legată de o nedumerire pe care o întâlnim și în 2 Baruch (Apocalipsa lui Baruch )
legată de motivele pentru care Dumnezeu alege Babilonul ca instrument de îndreptare morală
și religioasă a Ierusalimului. Moralitatea și sfințenia nu se pot măsura la scara popoarelor, ci
doar la nivelul indivizilor: „Fără îndoială , Tu vei găsi oameni vestiți care au păzit poruncile
Tale, dar nu vei găsi nici un popor întreg [într -o astfel de situație]”(3, 36). Așadar, sfințenia
rămâne un ideal realizabil doar la nivelul individului, nu și la cel al umanității. Paradoxul
revelat și imputat de Ezdra lui Dumnezeu este următorul: cum singur poporul lui Israel suferă
consecința păcatelor sale, în vreme ce babilonienii, mult mai culpabili, sunt tratați de Acesta
în termeni contrari, cu blândețe, ba chiar cu o anume simpatie complice?! Prin gura îngerului
Uriel, Dumnezeu răspunde: Nu poți pricepe tainele cerești plecând de la realitățile
pământești . Așadar, ceea ce pare un paradox incomprehensibil la nivelul istoriei profane are
un sens la nivelul modelelor cerești. Dintr -o dată se tranșeaz ă între cele două lumi (a istoriei și
a non -istoriei), două lumi total opuse, dar condiționate reciproc, una pusă sub semnul
arbitrariului uman, cealaltă sub semnul proniei divine. Numai prin revelație omul ajunge să
prindă ceva din taina divinității. Reve lația (viziunea) creează singura punte între contingent și
transcendent. Și numai revelația dă sens devălmășiei epistemologice în care ne aruncă
evenimentele istoriei. Or, punctul de întâlnire al celor două lumi este Judecata finală . Atunci,
toate se vor r euni pentru a fi despărțite, istoria însăși căpătând adevărata axiologie. A treia
viziune aduce în fața cititorului o ființă cu chip de om ieșind din apele mării și zburând cu
norii. Privirea acelei ființe cutremură, iar vocea topește precum se topește cea ra la foc. O
mulțime imensă de oameni năvălește, din toate colțurile lumii, spre ființa extraordinară, spre a
o răpune. Aceasta taie pur și simplu un munte și plutește pe el deasupra pământului. Toți
vrăjmașii sunt făcuți scrum. Ființa coboară de pe muntel e zburător și adună împrejurul său o
mulțime calmă și senină. Semnificația acestei viziuni (revelații) pe care Ezdra o are în urma
unei anume asceze, este scoasă în evidență de cele ce urmează. Omul ieșit din mare este
Mesia, păstrat de Cel de Sus de multă vreme și prin care va elibera toate creaturile (13, 26).

37 A. Dupont -Sommer & M. Philonenko, La Bible. Écrits intertestamentaire , Pléiade, Paris, 1987, p. CXIII.

23
Mai întâi o rătăcire a minții va fi trimisă de Dumnezeu peste oameni: cetate va lupta contra
cetate, împărăție contra împărăție, popor contra popor. La apariția Fiului lui Dumnezeu –
numit ca atare î n text – vrăjmașii vor încheia un armistițiu de circumstanță și se vor uni
împotriva intrusului. Dar El se va refugia pe Muntele Sion de unde îi va pedepsi pe nelegiuiți.

1.6. Baruch grec sau III Baruch38
Și aici întâlnim aceeași nedumerire asupra felului în care Dumnezeu a ales să
pedepsească poporul lui Israel. Pe malul fluviului Gel, Baruch plânge soarta Ierusalimului
căzut în mâinile Nabucodonosor. El nu înțelege de ce Dumnezeu nu a intervenit direct și s -a
folosit de Nabucodonosor la fel de păcătos, d acă nu chiar și mai nelegiuit decât israeliții. Pe
fondul acestei nedumeriri se produce revelația (viziunea). Un înger al Domnului se înfățișează
lui Baruch, smulgându -l din vremelnicia sa prin cuvintele: „Nu -ți mai face atâtea griji pentru
salvarea (soter ias) Ierusalimului, fiindcă Dumnezeu atotputernicul m -a trimis înaintea ta ca
să-ți vestesc cele de sus și să -ți arăt toate cele dumnezeiești!”. Prin urmare, putem spune că
revelația (viziunea) apare ca un leac pentru boala istoriei: cel întristat din pric ina unui
dezastru terestru este consolat prin revelarea tainelor cerești, taine „de nespus” la care ai acces
prin meditație, contemplație și rugăciune. Îngerul îl poartă pe Baruch prin mai multe ceruri
(până la al cincilea cer, care rămâne inaccesibil omul ui, oricât de virtuos și îndrăgit ar fi lui
Dumnezeu) la fiecare dintre ele fiindu -i înfățișate înțelesuri până atunci inaccesibile ale
tainelor cerești.

1.7. Testamentul lui Avraam

Textul, care a apărut într -un mediu iudaic din Egipt fie în sec.I î.Hr. , fie în sec. I d.
Hr.39, și care face parte dintr -o trilogie ce mai cuprinde un Testament al lui Isaac și un

38 Mai multe texte au circulat sub numele lui Baruch. Exclusiv în Septuaginta apare un text neaccep tat de
canonul iudaic și protestant al Scripturii intitulat Baruch . Cercetătorii se referă la ea ca Baruch I . Baruch II este
Apocalipsa lui Baruch în siriacă (text tradus și comentat pe larg de către P. Bogaert în două volume însumând
mai bine de 800 de pa gini din „Sources Chrétiennes”, 144 și 145, Paris, 1969). Textul la care ne referim aici este
cunoscut ca Baruch III , în limba greacă.
39 Mathias Delcor, Les apocalypses juives , Encyclopédie juive/Berg international, Paris, 1955, p. 67.

24
Testament al lui Iacob40, este considerat de cercetători ca fiind una dintre cele mai
tulburătoare scrieri intertestamentare, avându -l ca personaj i mportant pe Avraam, model al
credinței absolute și nestrămutate din Vechiul Testament. Profet prin excelență, el este investit
în ceasul binecuvântat al morții sau răpirii extatice, cu funcția de revelator al sorții unui grup
anume, sau a întregii omeniri. În vârstă de 999 de ani și binecuvântat de Dumnezeu cu toate
darurile spirituale și materiale, având ca virtute de căpătâi φιλοξενια (ospitalitatea ), bătrânului
Avraam i s -a apropiat sorocul. Dumnezeu îl însărcinează pe arhistrategul Mihail, conducătorul
oștirilor îngerești să coboare pe pământ. Dar cum să vestești moartea unui astfel de om
neîntinat sufletește, incapabil ființial să priceapă răul, ș i pentru care, întâmplarea morții ar fi,
poate, o negare a credinței sale în bunătatea absolută a lui Dumnezeu. Creatorul se folosește
de visul pe care îl va avea Isaac și pe care Arhanghelul Mihail îl va tălmăci. Conținutul
acestui vis face parte din segm entul apocaliptic care face obiectul cercetării noastre. Înainte de
a muri, Avraam îi cere lui Dumnezeu să poată contempla, în trup fiind, întregul pământ, de la
un capăt la celălalt, în toată bogăția și diversitatea vieții sale. În acest context, la un m oment
dat, Dumnezeu hotărăște să -i deschidă prima poartă a cerului, prin care se poate ajunge la
locul judecăților și al răsplăților. Imaginile folosite (tronul de foc, cartea imensă „în care sunt
scrise toate”) și personajele care apar cu acest prilej (în gerii, cel care stă așezat pe tron) fac
parte din arsenalul specific al genului, existând și deosebiri fundamentale care plasează
Testamentul lui Avraam în afara scrierilor canonice. Așa, bunăoară, să amintim aici că
Judecătorul – asemănător Fiului lui Dum nezeu – nu este altul decât Abel, numit, „primul
martir al omenirii”. Fiul lui Adam face prima judecată dintre cele trei hărăzite fiecărui suflet.
La a doua venire, „tot ce respiră, toate creaturile vor fi judecate de cele douăsprezece triburi
ale lui Isra el” și abia la a treia venire, de Dumnezeu însuși. Aceste trei judecăți nu sunt
întâmplătoare, ele reflectând situația juridică a Egiptului în epoca romană când existau trei
instanțe judecătorești: strateg, epistrateg și instanța supremă.41

40 Există și o versi une românească a Testamentului . Hașdeu a publicat o variantă scurtă, după Codex Sturdzanus
de la sfârșitul sec. XVI, în Cuvente den bătrâni , II, București, 1880, pp. 189 -194. Textul complet a fost tradus,
după trei manuscrise datând din secolele al XVIII -lea și al XIX -lea, publicat și de Moses Gaster, „The
Apocalipse, from the Roumanian text, dicovered and translated”, în Transaction of the Society of Biblical
Archeology , Londra, 1887, IX, pp. 195 -226.
41 Mathias Delcor, op.cit. , p. 143.

25
1.8. Apocalipsa lui Avraam
Ciclul avraamic cuprinde și o Apocalipsă , păstrată într -o versiune slavonă (probabil
tradusă din greacă după un original ebraic redactat la sfârșitul sec. I d. Hr.).42 Aici avem de -a
face cu experiență personală de ordin mistic a lui A vraam, ridicarea la cer, precedată de un
post de 40 de zile și rostirea unei rugăciuni (formule sacre) în care poziția trupului anticipează
cumva tehnica isihastă atonită (misticul îngână formula sacră stând cu capul între picioare,
concentrându -se spre om bilic). Din punctul de vedere al analizei noastre interesează faptul că
Dumnezeu apare în această scriere ca Rege Sfânt. Aceasta arată că distanța dintre creatură și
Creator – văzut ca Rege în toată majestatea Sa fascinantă – nu poate fi trecută nici măcar prin
extazul mistic, cea mai înaltă formă de cunoaștere omenească. Misticul contemplă Tronul
Regelui, dar Regele însuși îi rămâne ascuns. Doar glasul străbate din interiorul flăcărilor în
afară. Este o deosebire majoră față de gnoza păgână, străbătută de la un capăt la altul de
sentimnetul imanentismului divin. În ceea ce privește tronul de foc , Gershom Sholem,
profesor de mistică iudaică la Universitatea din Ierusalim, afirmă că acesta „reprezintă pentru
mistica evreiască ceea ce pleroma, plenitudinea , sfera Divinității cu puterile, eonii, arhonții și
stăpânirile ei reprezintă pentru misticii greci și primii creștini, care apar în istoria religiilor sub
numele de gnostici sau hermetici. Misticul evreu, deși condus de motive asemănătoare cu ale
acelora, își exprimă totuși viziunea sa în termenii propriului fond religios. Tronul preexistent
al lui Dumnezeu, care conține și ilustrează toate formele creației, este în același timp scopul și
tema viziunii mistice”.43

1.9. Urcarea la cer a lui Isaia
Este vorba de o apocrifă creștină apărută din sânul unei comunități antiohiene din
prima jumătate a secolului al II -lea.44 Primele cinci capitole înfățișează martiriul lui Isaia sub
regele Manase, fiul lui Iezechia. Regele, simțindu -și sfârșitul aproape, îl cheamă alătu ri pe
profet, iar acesta din urmă are o viziune extraordinară. Viziunea nu este pe placul
moștenitorului tronului care poruncește uciderea lui Isaia. A doua parte conține viziunea
propriu -zisă. Stând pe marginea patului lui Iezechia, profetul cade în exta z și este răpit la cer.
Extazul seamănă cu moartea. Prima etapă este tăria . E locul unde sălășluiesc îngerii răzvrătiți

42 Cf. Apocalipsa lui Ioan în tradiția iudeo -creștină (studiu introductiv de Cristian Bădiliță), Humanitas, Buc.,
1998, p. 47.
43 Gershom G. Scholem, Les grands courants de la mystique juive , Paris, Payot, 1994, p. 57.
44 Cf. Enrico Norelli, op.cit. , p. 17.

26
odinioară împotriva lui Dumnezeu. Aceștia se află într -o continuă luptă între ei, iar conflictele
lor se răsfrâng în lumea pământească. Primele cinci ceruri sunt aproape identice. Un tron în
mijloc, iar la stânga și la dreapta lui stau îngerii care îi aduc în cor slavă Stăpânului care se
află în al șaptelea cer. Un detaliu interesant este acela că îngerii din stânga sunt înfățișați ca
având mai puțină slavă decât îngerii din dreapta . „Opoziția și dezechilibrul dreapta -stânga
introduc un element de imperfecțiune în primele cinci ceruri, care, deși credincioase lui
Dumnezeu, sunt inferioare celorlalte două, datorită ap ropierii lor de lumea stăpânită de
eroare”.45 În al șaptelea cer, dualismul întâlnit în primele cinci ceruri nu mai există, înfățișarea
tuturor fiind aceeași, iar lauda deopotrivă. Privită de aici, lumina celorlalte cinci ceruri pare
întuneric. Adam, Abel, Enoh, toți drepții sunt îmbrăcați în veșminte îngerești, lipsiți de
trupurile lor din carne, fără ca vreunul să fie așezat pe vreun tron, ori să poarte pe cap cununa
izbânzi i. Tâlcul acestor detalii este acela că drepții nu se vor așeza pe tronuri și nu -și vor
primi cununile decât atunci când Hristos va coborî pe pământ. Hristos sau Preaiubitul sunt
numele date de oameni Fiului, adevăratul nume al acestuia rămânând o taină. Isaia află de
coborârea acestuia în lume unde va fi răstignit pe cruce și -l va învin ge pe îngerul morții. Un
înger îi arată o carte, deosebită de cele pământești, în care stau scrise faptele fiilor lui Israel..
Punctul de vârf al viziunii îl constituie c ontemplarea Sfintei Treimi, cu H ristos așezat de -a
dreapta și îngerul Duhului Sfânt de -a stânga Stăpânului. Urmează coborârea lui Hristos prin
cele șapte ceruri, la fiecare din acestea, El schimbându -și înfățișarea, confundându -se cu unul
din îngerii corespondenți cerului cu pricina. Acest „cameleonism” sui -generis nu face decât să
dovedeas că caracterul dochetist al apocrifei, erezie care nega realitatea sau materialitatea
deplină a trupului Mântuitorului și a cărei denumire provine de la verbul δοκεω – a părea .
Mai mult decât atât, autorul Urcării la cer a lui Isaia neagă Întruparea reală recurgând la
viziune : la două luni după ce rămăsese însărcinată, Fecioara Maria vede cu uimire cum
pântecele i se retrage, iar Iosif are viziunea nașterii lui Iisus. Miza ideologică a acestei
apocrife este dezvăluită de Enrico Norelli: „Misiunea lui Hristo s constituie adevăratul scop al
urcării lui Isaia la cer, precum și al revelației pe care textul dorește să o transmită. Viziunea
(lui Iosif) a nașterii Mântuitorului din pântecele Mariei este cuprinsă în viziunea profetului
Isaia. Avem de -a face cu o scri ere provenind dintr -o grupare care practica o lectură inspirată a
Sfintelor Scripturi, la acea dată încă neorânduite într -un canon. Cu timpul, structurile din ce în
ce mai conturate ale Bisericii au marginalizat astfel de mișcări individualiste. Scrierea
reprezintă astfel și o replică dată de acești „profeți creștini”, preoților și episcopilor care se

45 Cf. Enrico Norelli, op.cit. , p. 126, nota 90.

27
aflau la cârma comunitățilopr creștine. Ei se așează pe picior de egalita te cu profeții vetero –
testamenta ri, luându -și model pe Isaia cel martirizat de un reg e necredincios. La fel cum Isaia
a fost condamnat și torturat de pro piul său popor, profeții creștini sunt condamnați de către
autoritățile ecleziastice.

1.10. Câteva considerații asupra genului apocaliptic
În urma acestei foarte scurte treceri în revis tă a antecedentelor genului apocaliptic se
impun câteva concluzii care să contureze unele trăsături definitorii. Dacă luăm în considerare
tradiția iudaică, profeția ca „gen” a încetat odată cu secolul al V -lea î.Hr. Așadar, Dumnezeu
nu mai comunică direct cu poporul său, ci numai prin ceremonialul săvârșit de către sacerdot
în Templu. Astfel, putem spune că religia iudaică se instituționalizează și pe cale de
consecință apar și unele răbufniri individuale, mișcări „dizidente” – alternative la starea de
fapt. Pentru a da o cât mai mare pondere și credibilitate revelațiilor lor, autorii apocalipselor
se folosesc de numele unor personalități consacrate de tradiție (Daniel, Isaia, Ezdra, Enoh
ș.a.m.d.), încercând astfel să desființeze, fie și formal, granița din tre scrierile canonice și cele
necanonice. În cazul apocalipselor, revelațiile se primesc prin intermediul viziunilor,
deosebindu -se de profeți care erau părtași la revelații auditive, „Cuvântul lui Dumnezeu”
având în acest caz un rol fundamental. Există d ouă tipuri de viziuni ( în vis și în extaz ) ambele
moștenite din Cartea lui Daniel : În anul dintâi al lui Belșațar, regele Babilonului Daniel a
visat un vis , și vedeniile pe care le -a avut când era culcat în patul lui îl înfricoșară (Daniel
7,1) și În vreme a aceea, eu, Daniel, am pterecut trei săptămâni de zile de jale. Pâine bună n –
am mâncat, carne și vin n -am pus în gura mea și cu miresme nu m -am uns, până ce nu s -au
împlinit trei săptămâni de zile. Dar în ziua a douăzeci și patra a lunii întâi, eu, Daniel , mă
aflam pe malul fluviului celui mare, adică Tigrul, și mi -am ridicat ochii mei și iată un om
îmbrăcat în veșminte de in (Daniel 10, 7). În Apocalipsa lui Ioan viziunile sunt exclusiv
extatice. Viziunea extatică presupune călătoria extramundană. Viziona rul este răpit în duh
(Am fost în duh în zi de Duminică , Apoc. 1, 10) sau pur și simplu dus de îngerul păzitor pe
aripile unei păsări (cum este cazul în Apocalipsa lui Avraam ) și dus prin toate cerurile lumii,
prin sălașul condamnaților la chinuri sau prin cerul hărăzit drepților.46 Să mai adăugăm că

46 Și în acest caz al răpirii extatice există un model: Și privind eu, am văzut un chip ca de om, de foc parcă; și
parcă de la brâul lui în jos era foc, iar de la brâul lui în sus era o strălucire ca de metal în văpaie. Și a întin s,
parcă, acela un fel de mână și m -a apucat de părul capului meu și m -a ridicat Duhul între pământ și cer, și m -a
dus, în vedenii dumnezeiești, la Ierusalim (Ezechiel 8, 2).

28
îngerii în general au de obicei o dublă funcție: de ghid și de interpret. Un alt aspect extrem de
interesant este al raportului dintre autor și timp. Astfel, autorul real al lui IV Ezdra trăiește în
sec.I d.Hr., dar autorul fictiv Ezdra însuși, este un personaj care a trăit în veacul al V -lea î.Hr.
Așadar, autorul real cunoaște foarte bine ce s -a petrecut în sec. al V -lea, tragedia exodului
bailonian urmată de euforia revenirii în Ierusalim și a ridicării celui d e-al doilea Templu. Însă
din perspectiva autorului fictiv, aceste evenimente sunt situate în viitor, formând pe cale de
consecință obiectul unei profeții. Acest procedeu a fost numit de către cerecetători vaticinium
ex eventu – cuvânt cu cuvânt, profeție p lecând de la eveniment. Autorul real se situează la
sfârșitul timpului istoric. Istoria neamului omenesc poate fi descrisă în integralitatea ei (dacă
ne gândim la alegoria trimițând la cele patru imperii (Daniel 2 și 7) sau etapă cu etapă (ca în
Cartea jub ileelor) ori plecând de la momentul precis în care trăiește autorul fictiv (Daniel 8 –
12; Testamentul lui Levi 16 -18). Divizarea istoriei în porțiuni nu are alt scop decât acela de a
convinge de iminența sfârșitului lumii. Depășind această analiză asupra tr ăsăturilor de ordin
formal al genului, putem scoate în evidență, mai aproape de obiectul cercetării noastre,
trăsături cu caracter ideologic . În primul rând există o dihotomie a vârstelor. Este vorba de o
vârstă prezentă, a istoriei în curs de desfășurare, și una viitoare, total diferită. Aceste două
vârste sunt fundamental diferite. Vârsta prezentă este caracterizată prin vremelnicie,
perisab ilitate, efemeritate, în vreme ce vârsta viitoare, dimpotrivă, are toate atributele
durabilității, adică, veșnicie, trăinicie, soliditate. În vreme ce vârsta de acum este alcătuită –
așa cum exemplificam mai sus – din succesiunea marilor imperii, vârsta vi itoare, atemporală,
a veșniciei, este reprezentată de Împărăția Domnului. Caracteristica acestei vârste cotropește
istoria, desființându -o și instaurându -se definitiv. Împărăția cerurilor se pogoară brusc, prin
intervenție divină. Metaforic, deosebirea din tre cele două vârste apare sugestiv la Daniel 7:
vârsta de acum este întruchipată de fiarele urcând din străfundul mării , în timp ce vârsta
viitoare se arată sub chipul omului coborând imperial din cer.47 Instaurarea noii vârste
echivalează cu o nouă creați e. Nimic nu mai supraviețuiește condiției de dinainte. Drepții sunt
beneficiarii pământului transfigurat, devenind locuitori ai Ierusalimului ceresc, iar cei păcătoși
sunt trimiși în adâncuri. Noua lume se mai află sub oblăduirea arbitrară și nocivă a crea turilor,
ci sub cârmuirea directă a Creatorului. Se cuvine a adăuga un detaliu deloc lipsit de
importanță: dualismul profesat de autorii apocalipticilor nu este un dualism metafizic, întrucât
Dumnezeu rămâne peste tot Creatorul și Stăpânul ambelor vârste. Suntem, prin urmare, la
antipodul viziunii gnostice, unde dihotomia vârstelor reflectă o dihotomie esențială în sânul

47Ph.Vielhauer, New Testament Apocrypha , (ed. E. Hennecke, W. Schneemelcher, R. Wi lson), vol. 2,
Philadelphia, 1965, pp. 586.

29
divinității: Dumnezeul bun și Demiurgul rău (două pincipii antagonice aflate pe picior de
egalitate). Răul se explică fie prin coruperea o amenilor de către îngerii răzvrătiți (ca în Enoh
etiopian), fie prin „inima rea”, adică printr -o anumită înclinare a intelectului uman către
faptele rele. Istoria este depozitara acestor aluviuni ale răutății umane. Ea va fi curățită,
mântuită la sfârșitul veacurilor care stă să vină. Noua creație păstrează din cea veche un
nucleu al câtorva aleși, puri, sfinți. Lumea de acum se caracterizează printr -un soi de
sfârșeală, de oboseală și lâncezeală specifice oricărui sfârșit, în vreme ce lumea viitoare este
cracterizată de o vitalitate majoră. Degenerarea fizică merge mână în mână cu degenerarea
morală. Prezentul muribund a atins cota de vârf a imoralității, dublată de o îndepărtare fatală
de Dumnezeu. Omenirea a decăzut sau mai bine zis a căzut de la fața lui Dumnezeu, repetând
parcă, la distanță de milenii, aventura nesăbuită a îngerilor răzvrătiți. Confruntarea directă cu
Dumnezeu va pune capăt lumii vechi, instaurând -o pe cea nouă, o lume transfigurată.48 În
studiul său, Vielhauer face referire și la caracte rul universalist al genului apocaliptic:
„Orizontul ei temporal este incomparabil mai larg decât orizontul escatologiei naționale
iudaice, deoarece se întinde de la creație până la distrugerea lumii, iar sfera în care se
desfășoară aceste evenimente nu se limitează la pământ, cu Palestina și Ierusalim ca puncte
focale, ci include pământul, cerul și lumea de dedesupt”.49 Observația savantului german are
în vedere faptul că nu poate fi vorba despre o sacrificare a rolului eminent al Israelului în
favoarea tutu ror națiunilor, ci pur și simplu de integrarea tuturor națiunilor în planul conceput
de către Dumnezeu pentru mântuirea poporului ales. Istoria Israelului nu există în afara
istoriei universale. Noua creație are în centru Ierusalimul, așadar preeminența Is raelului se
păstrează. Chiar dacă viziunea asupra istoriei este universală, ea nu este mai puțin iudeo –
centrică. Poporul ales este motorul a toate și doar întrucât el există, ca ax al lumii și al istoriei,
toate celelalte nați și imperii își află rostul. N umai că o astfel de viziune „extremă” pare a fi
contrazisă de contextul real reflectat de textele analizate în fugă. Una dintre obsesiile majore
ale acestor texte este, așa cum am arătat, nedumerirea din fața dezastrelor suferite de poporul
ales. Cum un ne am de sute de ori mai nelegiuit, dar și idolatru pe deasupra, stăpânește asupra
poporului însuși al lui Iahve? Aceasta scoate în evidență o altă trăsătură a genului apocaliptic:
determinismul. Dumnezeu conduce lumea după un plan bine întocmit, dar neștiut de nimeni în
afara Lui. Când Ezdra se plânge că nu înțelege nimic din ce se întâmplă în jurul său,
acuzându -l pe Iahve de incoerență și nerespectarea legământului încheiat cu poporul ales,
îngerul Uriel se pogoară din ceruri arătându -i că un biet muritor n u poate avea, prin chiar firea

48 Ph. Vielhauer, op.cit. , pp. 579 -642.
49 Ibidem , p. 590.

30
sa omenească, modul de gândire al divinității. Ezdra îl judecă pe Iahve după măsura minții
omenești, în vreme ce Iahve va judeca lumea conform nemărginirii iubirii dumnezeiești. Totul
este pregătiti de dinainte, iar una dintr e funcțiile esențiale îndeplinite de vizionari, în siajul
profeților, constă în dezvăluirea planului divin, în reevaluarea lui pentru omenirea întreagă.
Vizionarul intră în posesia acestui plan, pe care îl anunță la întoarcerea din călătoria sa la
ceruri. Data viziunii se află foarte aproape de sfârșitul lumii, de eschaton, iar scopul
dezvăluirii este acela de a trage un ultim semnal de alarmă. Vizionarul se poziționează în
chiar punctul final al istoriei. El privește istoria din afară, nu de la capătul ei. „Iminenta
așteptare a eschatonului se exprimă nu numai prin panoramele și diviziunile istoriei, prin
reflecții asupra duratei lumii, prin observarea semnelor vremii și calcule privind sfârșitul, ci
chiar prin existența și publicarea apocalipselor, întrucâ t aceste cărți scrise de personaje
importante ale trecutului nu au putut deveni publice decât la Sfârșitul Veacurilor”.50 G. von
Rad insistă asupra „tipului nonistoric de gândire” al autorilor genului apocaliptic.51 Ieșirea
imediată din istorie pare să fie idealul tuturor autorilor noștri. Numai metafizica hindusă mai
are o asemenea devalorizare a timpului, a devenirii, fapt cu atât mai surprinzător cu cât
iudaismul, prin profeți, este cel care sacralizează devenirea, făcând din istorie locul predilect
al ma nifestărilor lui Iahve.

50 Ibidem , p. 592.
51 Gerhard von Rad, Old Testament Theology (introduced by Walter Brueggemann), Oliver and Boyd Ltd,
HarperCollins Publishers, Inc., U.S.A., 1962, (parțial disponibilă pe internet la adresa:
http://books.google.ro/books?id=oYmCofVU_1MC&dq=G.+von+Rad+Old+Testament+Theology,&printsec=fr
ontcover&sourc e=bn&hl=ro&ei=QfdZStzkEojKnAPaw -GyBw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4).

31
CAPITOLUL II
REPERE ÎN HERMENEUTICA APOCALIPSEI SFÂNTULUI EVANGHELIST
IOAN; ASPECTE PRIVIND PUTEREA SECULARĂ ȘI ÎMPĂRĂȚIA LUI
DUMNEZEU

Cine este autorul acestei revelații (descoperiri) aflăm limpede din primele rân duri ale
celui care a fost cu îndreptățire numit teologul : Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I -a
dat-o Dumnezeu, ca să se arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând, iar El,
prin trimiterea îngerului Său, a destăinuit -o robului Său Io an, care a mărturisit cuvântul lui
Dumnezeu și mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut (Apoc.1, 1 -2) Scriere cu caracter
profetic, ce abundă în simboluri, metafore, alegorii, alcătuită în vremea exilului din Patmos
între anii (94 -95, anterior Evangheliei a IV -a (scrisă între 96 -98) și celor trei epistole
sobornicești, este contemporană cu persecuțiile împotriva Bisericii și a creștinilor care, prin
Nero, izbucniseră cu putere de câteva decenii.

Apocalipsa privește deci viitorul Bisericii, cu prigoanele și biruința ei peste veacuri și
milenii, până la sfârșitul acestei lumi. Ea descrie pe scurt judecățile lui Dumnezeu – asupra
omenirii – în decursul istoriei, până la judecata finală, urmată de viața veșnică după a Doua
Venire a Domnului. Atunci El (Mielul înjunghiat) va birui definitiv pe balaur cu proorocul
mincinos și cu moartea (Apoc.19, 20; 20, 10 -14; I Cor. 15, 26). Chiar dacă în cuprinsul ei
găsim și referiri la fapte istorice (cum este cazul capitolelor 2 și 3) cuprinsul Apocalipsei este
în cea mai mare parte a sa de factură profetică, având în vedere trecutul, prezentul și, mai ales,
viitorul Bisericii în lume. Ea privește faptele până la Parusia cea Mare sau A Doua Venire a
Domnului. Apoi, trece în veșnicie, după biruința finală a Mielului -Împărat, cu oastea Lui, cu
care luptă ca un războinic, în apărarea Bisericii -Împărăția Lui, împotriva stăpânitorului acestei
lumi, balaurul -diavol, cu oastea lui și a împăraților lumii, aliații lui.52

52 Pr. Dr. Ioan Mircea, Apocalipsa (introducere, note și comentariu de Pr. Dr. Ioan Mircea, cu un cuvânt înainte
de Părintele Galeriu), Ed. Harisma, București, 2008, p.10.

32
Oricine se încumetă a o interpreta literal, așa cum spun cuvintele – și cum o fac, în
general, protestanții și sectanții – falsifică învățătura acestei scrieri, defăimează adevărul sfânt
și își pierde nu numai mântuirea – în cazul în care crede în ea -, ci și pe a altora, pe care -i
smintește prin asemenea explic ări greșite. Cea mai frecventă este aceea a „milenarismului”
sau „Împărăția de o mie de ani” a lui Hristos pe pământ împreună cu cei aleși (adeventiștii,
penticostalii, ruseliștii sau Studenții în Biblie, nazarenii și Martorii lui Iehova).
Schematic, Apoca lipsa are un prolog (1, 1 -3); o parte introductivă (1, 4 -11); una
preistorică (1, 12 -20; 12,7 – 10); istorică (2, 1 -3; 22); profetică (4 -20); escatologică (21 -22,
19) și epilogul (22,20 -21).
Dacă avem în vedere felul în care debutează, am putea fi îndreptă țiți a privi
„Apocalipsa” drept o epistolă pe care Sfântul Evanghelist Ioan o adresează celor șapte biserici
din Asia: Ioan, celor șapte Biserici, care sut în Asia: Har vouă și pace de la Cel ce este și Cel
ce era și Cel ce vine și de la cele șapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui, și de la Iisus
Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morți, și Domnul împăraților
pământului (Apoc. 1, 4 -5).
Încă de la început, profetul și evanghelistul Ioan se prezintă, nu doar drept fratele
credincio șilor cărora le adresează mesajul său, ci și părtaș cu ei în suferință, implicând
virtutea îndurării și a statorniciei față de o „împărăție” sau o „domnie” care par a fi evocate de
ceea ce este îndeobște „Împărăția lui Dumnezeu”. Prezența vizionarului din Patmos este
justificată prin slujirea cuvântului lui Dumnezeu și a mărturisirii lui Iisus Hristos. În limba
greacă sensul cuvântului μάρτυρ [-υρας] nu este doar acela de martor , ci și în mod explicit
acela de martir . Dacă ne gândim la cruzimea persecuțiilo r suferite de către creștini la Roma
încă din vremea lui Nero, sau chiar la asprimea măsurilor autorizate de împăratul Traian în
Bitinia în jurul anilor 110. Mântuitorul Iisus Hristos a fost prin jertfa Sa un martir. Simbolul
Milelului Înjunghiat amintește crucea și constituie un element indisociabil monarhiei
mesianice recunoscute a Mântuitorului. Mai cu seamă menționarea lui Antipa, ucis la Pergam
și a lui Iisus Hristos, „martor credincios”(2,13), atestă faptul că aceste comunități cărora li se
adresează Apocalipsa aveau deja experiența persecuțiilor sângeroase. Fără a reduce cuvântul
„martor” la sensul precis de „martir”, nu putem evita sensul unui început de confruntare cu
Imperiul, ca persecutor. Locul martiriului lui Antipa este acel loc înalt al relig iei imperiale
(„unde sălășluiește satana”). Mai mult decât atât mesajul adresat comunității creștine din
Pergam aduce laudă credincioșilor pentru că nu au tăgăduit credința în Hristos, în asemenea

33
vremuri grele care l -au condus moarte pe Antipa. Prin urmar e, vocabularul mărturisirii nu
poate fi separat de contextul primejdios ce poate conduce la pierderea vieții. Asemeni
Mântuitorului Iisus însuși, Antipa a pecetluit cu sângele său mărturisirea adusă cuvântului lui
Dumnezeu. Asemeni, Biserica din Smirna pri mește vestea unui timp de încercare („veți avea
necaz zece”), prin trimiterea la temniță, ceea ce poate aduce moartea. Soluția este statornicia
în credință: „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” ( Apoc 2, 10 ).
În capitolul 1, versetul 19, Fiul omului îi adresează Sfântului Evanghelist Ioan o
poruncă în spatele căreia se poate citi schița întregii Apocalipse: Scrie, deci, cele ce ai văzut și
cele ce sunt și cele ce au să fie după acestea. Așadar, avem trei palier e narative. Este vorba
despre cele ce ai văzut , respectiv viziunea Fiului omului și a interpelării divine, apoi despre
cele ce sunt , respectiv situația din prezent a întregii Biserici, exprimată simbolic prin cele
șapte biserici din Asia Mică și, în sfârși t despre cele ce au să fie după acestea , adică
dezvăluirea tainelor vremii viitoare.
Cel ce are urechi, să audă ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorul nu va fi vătămat de
moartea cea de -a doua (Apoc.2, 11 ). „Spre deosebire de moartea cea dintâi, care este
despărțirea sufletului de trup, moartea cea de -a doua va fi despărțirea sufletului de Dumnezeu,
pedeapsa veșnică, echivalentă cu moartea însăși a sufletului”53
Dar v -o spun Eu vouă, celorlalți din Tiatira câți nu au învățătura aceasta, celor ce n –
au cunoscut , așa cum spun ei, adâncurile Satanei: nu pun peste voi o altă greutate, dar ceea
ce aveți, țineți cu tărie până ce voi veni (Apoc. 2, 24 -25). „Celor simpli le spune: Fiindcă, în
simplitatea voastră, nu sunteți în stare să stați împotriva celui viclean – căci, așa cum ziceți,
nu cunoașteți deplin adâncurile Satanei – pentru aceea nu vă cer să luptați [cu el] prin cuvinte,
ci doar să păstrați învățătura pe care ați primit -o, până la vremea când Eu vă voi lua de aici”54.
Același lucru îl întâlnim și în Apoc. 3 , 3: Adu-ți aminte deci cum ai primit și -ai auzit; și
păstrează și te pocăiește. Dar dacă nu vei priveghea, Eu voi veni ca un fur și tu nu vei ști în
care cea voi veni asupră -ți. „Păstrează” se referă la învățătura primită, punerea ei în fapte, cât
și bunu rile spirituale dobândite odată cu credința. Celor pregătiți, venirea lui Hristos le este
odihnă de osteneală, iar pentru cei nepregătiți este fur, vrând să sugereze aici moartea
sufletului.

53 Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată
și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, nota k, p. 1755.
54 Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă , Ed. Sofia (Buc.) și Ed. Cartea Ortodoxă
(Alexandria), 2006, p.54

34

Biruitorul, pe el îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu ș i afară nu va mai ieși;
și voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu – al Noului Ierusalim care se pogoară din cer de
la Dumnezeul Meu – și numele Meu cel nou (Apoc.3, 12 ). Aici avem de -a face cu o
promisiune care anticipează viziunea Noului Ierusalim în care nu va mai fi clădirea
Templului, ci o relație directă, iar Dumnezeu și poporul Său vor locui împreună.55
Biruitorului, lui îi voi da să șadă cu Mine pe tronul Meu, așa cum și Eu am biruit și
am șezut cu Tatăl Meu pe tronul Său (Apoc.3, 21 ). „Prin scaun (tron) numește împărăția și
odihna veacului viitor […] Hristos spune că a biruit și a luat împărăția ca om, nu după
dumnezeire, căci după dumnezeire este de o ființă cu Cel veșnic”56.
Dincolo de ambiguitatea, slăbiciunea comportamentului omenesc, pe care nu o
ascunde câtuși de puțin, autorul Apocalipsei, prin conținutul epistolelor către cele șapte
Biserici, subliniază puterea și întâietatea milostivirii dumnezeiești asupra slăbiciunilor
Bisericii pământești. Cuvântul care ne oferă cheia de înțelegere a lectu rii este „biruitor”,
cuvânt ce are în vedere Biserica în totalitatea ei universală, cerească și pământească,
biruitoare și rugătoare. Cererile au în vedere în mod esențial câteva direcții: dărnicia,
nepăsarea și lâcezeala spirituală (din perspectiva primej diilor rutinei; o altă direcție
fundamentală este autenticitatea credinței, având în vedere numărului crescând de curente
deviante, fie cele apropiate de iudaism, fie cele tributare sincretismului păgân (nicolaiții din
Efes și Pergam); în sfârșit, o ultimă direcție, ca o cunună celorlalte, este tăria de nezdruncinat
a credinței mărturisită și în clipa persecuțiilor, după exemplul lui Antipa din Pergam
„martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuiește satana”( Apoc. 2, 13 ).
Astfel, biruito are în tot felul de încercări și eliberate de propriile lor slăbiciuni,
Bisericile Asiei Mici văd făgăduită, din partea Celui Înviat, o totală fericire conjugând
imaginilor biblice tradiționale (Grădina Edenului, mana cerească, triumful lui Mesia)
toposuri le centrale ale Cărții Apocalipsei, Templul și Cetatea, reunite într -o singură realitate
comună izvorâtă din credința creștină în unicul Mijlocitor la Tatăl Ceresc, Iisus Hristos
Mântuitorul. Întemeiat pe realitatea morții și învierii lui Iisus Hristos, me sajul Apocalipsei se
proiectează dincolo de istorie, dar făgăduința Domnului află încă din istorie un început al

55 Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy (coord.) Introducere și comentariu la Sfânta
Scriptură , IX, Literatura ioaneică , trad. P. Dumitru Groșan, Ed. Galaxia Gutenberg, f.1., 2007, p. 159.
56 Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit. , p.70.

35
împlinirii din veșnicie. Astefl se petrece de fiecare dată când, la fel ca în Laodiceea, Cel Înviat
bate la poarta Bisericii și vine să se așez e la masa fraților pentru a împărți cu ei Cina într -o
apropiere duhovnicească personală, de o amplitudine aparte, ce se reflectă în sintagma extrem
de puternică folosită de autorul Apocalipsei: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul
Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine ” (Apoc. 3, 20 ).
Incontestabil, epistolele adresate celor șase Biserici din Asia Mică pun problema situației
comunităților creștine din inima Imperiului Roman, în ultima parte a celui dintâi veac . Cei
care aleg să citească Apocalipsa fără efortul unei obiectivități istorice, riscă să aibe o
interpetare falsă, scoțând această scriere din mediul său propriu. Or, planul autorului este
tocmai acela de a asigura și o astfel de ancorare în timpul istori c. Propuse în urmarea directă a
scenei inaugurale din Patmos, cele șapte epistole constituie cel mai bun zid de apărare în fața
oricărui derapaj ezoteric și sectar. Fără îndoială, aceasta este rațiunea pentru care ele sunt atât
de ușor de omis de către cei care nu ar dori să vadă în apocalipsă decât temeri și fantasme
relative la sfârșitul timpurilor.57
Și-mprejurul tronului, douăzeci și patru de tronuri; și pe tronuri, șezând, douăzeci și
patru de Bătrâni îmbrăcați în veșminte albe; și pe capetele lor, cu nuni de aur (Apoc.4, 4 )
Mitropolitul Bartolomeu Anania enumeră câteva semnificații posibile: cei 12 patriarhi ai
Vechiului Testament și cei 12 apostoli ai Domnului; cele 24 de ordine sacerdotale menționate
la I Paralipomena 24, 1 -19. Oricum, prin tronurile și cununile lor, Bătrânii participă la slava
dumnezeiască, pe care o laudă asemenea îngerilor.58 Străvechea astrologie babiloniană
vorbește depre 24 de stele, jumătate la nord și cealaltă jumătate la sud de zodiac, are erau
chemate să judece Totul . Dacă ac estea din urmă sunt prototipul celor 24 de bătrâni,
prezentarea și plasarea lor în cercul din jurul divinității simbolizează ordinea cosmică și
guvernarea ei.59 Tot despre acești 24 de bătrâni Sfântul Clement Alexandrinul spune: „De
aceea, unde pătrund aceș tia, îngerii doresc măcar să privească60. Primesc pe capetele lor
cununi de cinste, iar îngerii încep să întrebe între ei: cine sunt aceștia, care s -au învrednicit de
atâta slavă și de asemenea cununi, căci au fost duși în locuri mai de cinste decât noi? Și -i
lămurește pe ei Domnul: după dreptate sunt mai de cinste decât voi, căci aceștia sunt cei care,
pentru numele Meu și care, pentru porunca Mea, au ieșit din tumultul lumii acesteia, devenind
săraci, batjocoriți, luați în derâdere de lumea de pe pământ; a ceștia au declarat război lui

57 Yves – Marie Blanchard, Apocalipsa , Ed. Galaxia Gutenberg, Buc., p. 74.
58 Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactat ă
și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, nota i, p. 1757.
59 Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, op.cit., p. 162.
60 cf. I Petru 1,12.

36
satana și s -au luptat împotriva lui, dar ei n -au putut fi biruiți: ei Mi -au slujit, nevoindu -se și
având ochii lor înlăcrimați zi și noapte; aceștia au purtat pe umerii lor sarcina grea a crucii și a
suferinței Mele în trupuri le lor. Vedeți, așadar, că pe astfel de suflete le adună Domnul în jurul
său și le aduce Tatălui”61.
Mielul este Iisus Hristos (de 28 de ori menționat în Apocalipsă sub numele de Miel).
Putem așadar constata un contrast între Leul (puternic, triumfalist) di n viziunea Vechiului
Testament și Mielul înjunghiat (nevinovăția sacrificială) în acea creștinismului.62
Și cântau cântare nouă, zicând: „Vrednic ești să iei cartea și să -i deschizi pecețile
pentru că Tu ai fost înjunghiat, și cu sângele Tău I -ai răscumpărat lui Dumnezeu oameni din
fiece seminție și limbă și popor și neam”.( Apoc.5, 9 ). Numai Mielul este demn să posede
sulul cărții și să -i deschidă sigiliile. Aceasta implică faptul că moartea și învierea lui Iisus și
reconstituirea răscumpăratului p opor al lui Dumnezeu sunt premize esențiale pentru
dezvăluirea evenimentelor eshatologice. Prin urmare, numai cei care îl urmează pe Miel pot
cunoaște conținutul sulului, pentru că numai Iisus înviat poate media cunoașterea viitorului.63
„În Răsăritul creșt in s-a pus în relief ideea unui Dumnezeu energetic și dăruitor, Care
comunică oamenilor energii mereu mai înalte pe măsura creșterii lor, pentru a -i duce mereu la
trepte mai înalte, deci în favorul lumii și în vederea conducerii e spre desăvârșire. Răsărit ul
creștin a pus accentul mai mult pe iubirea lui Dumnezeu față de lume, din voința de a o
conduce la deplina comuniune cu El în iubire, pe când creștinismul occidental, mai mult pe
atotputernicia lui Dumnezeu, care vrea să țină lumea în respectul de El. L a rândul său domnia
lui Hristos nu s -a scos în răsărit niciodată din legătura cu bunătatea Lui. Ea a fost văzută în
mod paradoxal ca domnia „Mielului înunghiat” ( Apoc. 5, 12 -13), așa cum termenul de
„Atotțiitor” a fost asociat cu cel de „Părinte”, bun, blâ nd și familiar. […] În Bisericile din
Occident termenul de „Atotputernic” s -a menținut legat de ideea că Dumnezeu ar putea lucra
și contra lumii, dacă nu pentru nimicirea ei, cel puțin pentru continua limitare și dominare a
ei, pentru a susține în ea con tinuu conștiința nimicniciei ei. Dacă în doctrina răsăriteană
atotputernicia lui Dumnezeu este sursa de îndumnezeire a creaturii, deci de comunicare a
puterii dumnezeiești către făptură, în Occident, atotputernicia s -a conceput mai mult ca un
miloc de apăr are al lui Dumnezeu împotriva creaturii. Catolicismul a tras de aici concluzii

61 Sfântul Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire , IV, C -3, trad. Ioasaf Popa, Ed. Anastasia,
București, 2001.
62 Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată
și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, nota d, p. 1758.
63 Raymond E. Bro wn, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, op.cit., p. 164.

37
pentru dominarea statelor și a societății umane de către Biserică, iar protestantismul, pentru
afirmarea eficienței exclusive a lui Dumnezeu împotriva oricărei eficiențe umane, văzută
totdeauna ca păcat.”64
Și-am auzit numărul celor pecetluiți; o sută patruzeci și patru de mii de pecetluiți, din
toate semințiile fiilor lui Israel (Apoc.7, 4 ). O sută patruzeci și patru de mii : „numărul
simbolic: 12 x 12 x 1000 (pătratul numărului s fânt – Israel – înmulțit cu numărul duratei
lungi, indefinite); desemnează πλήρωμα , totalitatea, întregul, plenitudinea (nu lipsește nici
unul din cei ce urmau să se mântuiască). Toate semințiile lui Israel înseamnă noul Israel
(Biserica lui Hristos).65
Și strigau cu glas mare, zicând: „Mântuirea Îi este Dumnezeului nostru Celui ce șade
pe tron și Mielului!” (Apoc. 7, 10 ). Cuvântul grec σωτηρία , este tradus de obicei prin
mântuire . Echivalentul său ebraic yeșu’a poate însemna bunăstare , eliberare , mântuire dar și
victorie . Deși în mod evident varianta mântuire rămâne indiscutabil cea cu o mai mare
acoperire teologică, e interesant de amintit, măcar în acest caz, și semnificația ebraică victorie .
Și din fum au ieșit lăcuste pe pământ și li s -a dat lor putere pr ecum putere au scorpiile
pământului. Și li s -a poruncit să nu vateme iarba pământului și nici o verdeață și nici un
copac, ci numai pe oamenii care au pe frunțile lor pecetea li Dumnezeu (Apoc.9, 3 -4).
Lăcustele amintesc de cea de -a opta plagă care a lovit Egiptul (Ieșirea 10). Din acest punct de
vedere ele constituie desigur un simbol clasic al devastării. Totuși aici lăcustele vor lupta
împotriva dușmanilor lui Dumnezeu. „Lăcustele cele înțelegătoare care vor veni peste oameni
după asemănarea scorpiilor a rată ca la capătul faptelor rele stă ascunsă moartea sufletească”.66
Dacă în Vechiul Testament, invazia lăcustelor reprezintă o pedeapsă, o calamitate provocată
de Dumnezeu, în Noul Testament invazia lăcustelor capătă dimensiunile unui sacrificiu moral
și spiritual, scoțând încă odată în evidență dimensiunea duhovnicească a Apocalipsei.67
Anunțată încă de la începutul cărții, marea confruntare a Bisericii cu forțele puterii
seculare capătă amploare odată cu cel de -al 11 -lea capitol. Pentru prima dată aluzia la cetatea
Romei este limpede: „Și trupurile lor vor zăcea pe ulițele cetății celei mari, care se cheamă,
duhovnicește, Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Domnul lor” ( Apoc. 11, 8 ). Observăm

64 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă (I), EIBMBOR, Buc., 1978, 221 -223.
65 Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Sept uaginta,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, nota j și k, p. 1759.
66 Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit., p.128.
67 vezi și Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri (II), Ed. Artemis, Buc., 19 95, p. 200, dar și
Hans Biedermann, Dicționar de simboluri (I), Ed. Saeculum I.O., București, 2002, p. 219.

38
că această desemnare este însoțită de două toposuri cu val oare de simbol: Sodoma și Egiptul.
La care se adaugă și locul „unde a fost răstignit și Domnul lor”, așadar, Ierusalimul. Prin
urmare, Cetatea Romei adună laolaltă viciile Sodomei, asuprirea exercitată asupra lui Israel de
către Egiptul lui Faraon și voinț a de moarte a celor din Ierusalim care l -au crucificat pe Iisus.
Rechizitoriul este aspru și se sprijină pe atribuțiile conferite pentru două personaje anonime,
prezentate drept profeți și martiri (martori): „Și voi da putere celor doi martori ai mei și vo r
prooroci, îmbrăcați în sac, o mie două sute și șaizeci de zile. Aceștia sunt cei doi măslini și
cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului. Și dacă voiește cineva să -i
vatăme, foc iese din gura lor și mistuiește pe vrăjmașii lor; și dacă a r voi cineva să -i vatăme,
acela trebuie să fie ucis. Aceștia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele
proroociei lor, și putere au peste ape să le schimbe în sânge și să bată pământul cu orice fel de
urgie, ori de câte ori vor voi. Iar c ând isprăvi cu mărturia (martiriul) lor, fiara care se ridică
din adânc va face război cu ei, și -i va birui și -i va omorî” ( Apoc.11,3 -7). Comparabili cu
Moise și cu Ilie ale căror minuni ar putea să le reînnoiască, acești doi eroi ai creștinismului
primar au avut de îndurat pătimiri în chiar Cetatea Romei. Leșurile lor au fost au fost expuse
oprobiului public, dar Dumnezeu le -a ridicat în slavă până la cer. Exegeți ai Apocalipsei văd
în aceste două personaje o evocare a Sfinților Apostoli Petru și Pavel: „L ocalizarea romană a
supliciului lor și faptul că par să beneficieze de o autoritate excepțională (nu sunt ei, în fața
Domnului pământului, ca doi măslini și ca două sfeșnice? -v.4) i -ar putea evoca pe pe Petru și
Pavel, cei doi martiri romani ai persecuțiil or lui Nero”.68
Și a trâmbițat al șaptelea înger: și au fost în cer glasuri puternice, zicând: Împărăția
lumii a devenit a Domnului nostru și a Hristosului Său și El va împărăți în vecii vecilor
(Apoc.11, 15 ). Este în afara oricărei îndoieli dimensiunea eshatologică a pasajului. Împărăția
lumii acesteia este smulsă de sub dominația parțială a lui Satan și este redobândită în totalitate
de Hristos. Despre felul în care se răsfrâng atributele dumnezeiești asupra Împărăției Sale,
Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „Pe Dumnezeu să -L lăudăm și veac și ca timp, ca Cel ce
e înainte de vreme și mai presus de timp și ca Cel ce schimbă vremurile și timpurile. Și iarăși
ca fiind dinainte de veacuri, întrucât este și înainte de veac și mai presus de veac și Împărăția
Lui este împărăția tuturor veacurilor”.69

68 Yves – Marie Blanchard, op.cit. , p. 77.
69 Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești , Opere complete , X, 3, trad. D.Stăniloae, Ed.
Paideia, București, 1996.

39
Și-un mare semn s -a arătat în cer: O femeie înveșmântată cu soarele; și sub picioarele
ei, luna; și pe capul său, o cunună din douăsprezece stele. Și era însărcinată; și striga
chinuindu -se și muncindu -se să nasc ă (Apoc.12, 1 -2).
Chiar dacă interpretarea pe care hermeneutica Apocalipsei ioaneice o oferă asupra
imaginii femeii însărcinate pare a fi una duală (întruchiparea Mariei, Maica Domnului, mama
lui Mesia, dar și mamă a Bisericii) ea este de fapt una unitară având în vedere că Biserica
reprezintă trupul lui Iisus Hristos care este deopotrivă și cap al ei. Cununa de 12 stele
simbolizează deopotrivă cele 12 seminții ale lui Israel, neamul căruia îi aparține Femeia dar și
Noul Israel întruchipat de cei 12 apostoli ai Bisericii. Ve rsetul 14 ne oferă o imagine
surprinzătoare: Și când Balaurul a văzut c -a fost aruncat pe pământ, a prigonit -o pe Femeia
care născuse Pruncul. Și i s -au dat Femeii cele două aripi ale vulturului cel mare, ca să
zboare -n pustie la locul ei, acolo unde, depa rte de fața șarpelui, este hrănită o vreme și vremi
și-o jumătate de vreme (Apoc. 12, 13 -14). Iconografia autohtonă ne oferă această imagine
deasupra intrării în biserica Mănăstirii Govora. Maica Domnului cu aripi reprezintă cele două
paliere ale eclesiolo giei eshatologice: Biserica Luptătoare, biserica de pe pământ aflată în
tumultul confruntărilor seculare și Biserica Biruitoare, biserica din cer care îi ocrotește pe toți
cei care au slujit -o prin viața și faptele lor: clerici, voievozi, ctitori, martiri ai lui Hristos ori
oameni simpli cu frica de Dumnezeu.

În capitolul 12 , prin apariția semnului balaurului mare și roșu (Lucifer) – ale cărui
coarne simbolizează forța, iar cele șapte cununi împărătești închipuie „puterea regală a
diavolului, stăpânitoru l acestei lumi” (Ioan 12, 31)70, „contraofertă” sui -generis la darurile
Duhului Sfânt – se introduce episodul războiului între îngeri, când Arhanghelul Mihail, cu
oastea lui de îngeri, a biruit și a aruncat din cer pe pământ balaurul cu oastea lui. Atunci s -a
făcut bucurie mare în cer, când îngerii biruitori strigau: „Acum s -a făcut mântuirea și puterea
și Împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâșul
fraților noștri”. Îngerii și sfinții au biruit prin sângele Mielul ui și prin cuvântul mărturiei lor.
De aceea se bucură cerul și pământul (12, 7 -12). Balaurul, văzându -se biruit, a prigonit
femeia, aruncând asupra ei un râu de apă, dar pământul a înghițit apa (12, 14 -18).71 Unii au
văzut în cele șapte capete ale balaurulu i, cei șapte conducători ai imperiului Uniunii Sovietice,

70 Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, notele d și e, p. 1763.
71 Ion Mircea , Apocalipsa , p. 19.

40
V.I.Lenin (1917 -1924), I.V. Stalin (1924 -1953), N. Hrușciov (1953 -1964), L.I.Brejnev (1964 –
1982), I.V. Andropov (1982 -1983), K. Cernenko (1983 -1984), Mihail S. Gorbaciov (1985 –
1990).
Iar coada lui t âra a treia parte din stelele cerului și le -a aruncat pe pământ. Și
balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când îl va
naște (Apoc 12, 4) .
„A treia parte din stelele cerului” este referința – zguduitoare – la cei ca re formează
oastea diavolului: îngerii căzuți . Pe de altă parte trebuie să avem aici în vedere și pe creștinii
căzuți , așa cum îi aflăm redați în faimoasa frescă de la Mânăstirea Sucevița ce înfățișează
Scara virtuților după „Leastvița” Sfântului Ioan Scăr arul. Referința îi are în vedere mai cu
seamă pe acei creștini care, asemenea stelelor, ar fi trebuit să aibă un rol călăuzitor în
Biserică. De altfel și un gânditor apusean, Dante Alighieri face referință în Cântul al VII -lea
din „Infernul” la caznele veș nice de la care nu sunt excluse fețele bisericești. Înghițirea
copilului încă de la naștere arată încă odată dimensiunea și deopotrivă importanța
duhovnicească a c onfruntării redate în Apocalipsă.
Și balaurul s -a aprins de mânie asupra femeii și a pornit s ă facă război cu ceilalți din
seminția ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus. Și a stat pe nisipul
mării (Apoc. 12, 17 -18). Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Capadociei vede în acest pasaj o
trimitere la mânia cel va cuprinde pe diav ol asupra învățătorilor cei mari și aleși ai Bisericii și
asupra celor ce disprețuiesc pământul și s -au mutat la necaz în pustie și va ridica război
împotriva ostașilor lui Hristos, dacă Antihrist nu -i va putea câștiga pe aceia. Ca – prin pulbere
pământeas că, aceea care strică ungerea untdelemnului, adică prin lucruri lumești – să-i poată
vâna lesne și să -i piardă. Însă și dintre aceștia mulți îl vor birui pe diavol, fiindcă l -au iubit pe
Hristos din toată inima.72 Cele șapte capete ale balaurului reprezintă cele șapte puteri ale
răului aflate în opoziție cu cele șapte daruri ale Duhului Sfânt.
Și am văzut ridicându -se din mare o fiară care avea zece coarne și șapte capete, și pe
coarnele ei zece steme, și pe capete le ei nume de hulă (Apoc. 13, 1 ). În capitolul 13 , fiara
ieșită din mare pare să fie Antihristul, care lucrează prin împărații romani sau puterea politică,
fiara căreia balaurul i -a dat puterea sa. Apostolul vede și o a doua fiară (proorocul mincinos)
ridicându -se din pământ, cu două coarne ca de miel, dar grăind ca un balaur. Ei i s -a dat

72 Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit., p.165.

41
stăpânirea fiarei dintâi, ca să facă pe locuitorii pământului să i se închine acesteia, a cărei rană
de moarte fusese vindecată. Fiara a doua face minuni false, ca să fac ă pe locuitorii pământului
să se închine primei fiare și chipului ei; ba și chipului ei i s -a dat să facă minuni false, ca să
ademenească oamenii, punându -le semnul ei pe mâini și pe frunte, numele și numărul fiarei.
(13, 11 -18).73 Este vorba de un adversar redutabil în plan religios, intelectual și moral, cu o
înfățișare mai blândă ( coarne ca de miel ) – „pentru că sub piele de oaie va tăinui sălbăticie de
lup ascunsă și mohorâre, deși va arăta un chip de creștinătate”74 – dar mult mai perfid și mai
eficient: religiile și filosofiile sincretiste, ereziile și sectele de toată mâna, ideologiile care -și
revendică asemănări sau înrudiri cu creștinismul, toate aflându -se însă în slujba primei fiare
(iar aceasta în slujba în Balaurului”).75 Puterea acestei de -a doua fiare va fi doar aparent una
mai degrabă spirituală decât una politică, având în vedere că, în epocă, în lumea păgână,
această putere ar fi avut referire la cultul divin cu care era înconjurat împăratul roman, cu alte
cuvinte o formă de totalitarism în car e puterea politică era ridicată la rang de religie. Sfințitul
Averchie atrage atenția că aproape întreaga hermeneutică ioaneică vede în „ieșirea mare”,
marea vieții – adică miezul omenirii tulburate.76 Prin urmare Antihristul nu va fi nici duh sau
demon, ci un urmaș al firii omenești. Nu va fi un diavol întrupat, ci un om. „S -a mai socotit că
această fiară închipuie o stăpânire împotriva lui Dumnezeu, precum a fost în vremea
Creștinismului timpuriu împărăția romană, iar în vremurile de pe urmă va fi împărăți a a toată
lumea a lui Antihrist”.77 Ultimele versete ale capitolului 13 (15 -18) conțin mult discutatul
aspect al cifrei fiarei: Și i s -a dat ei să insufle duh chipului fiarei să și grăiască și să omoare
pe toți câți nu se vor închina chipului fiarei. Și ea îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari,
și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei robi, ca să -și pună semn pe mâna
lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel
ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înțelepciunea. Cine
are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Și numărul ei este șase
sute șaizeci și șase (Apoc.13, 15 -18). Pe seama acestui număr s -au făcut numeroase
speculați i, fiecare în funcție de alfabetul și maniera în are se operează calculul. Cea mai
probabilă rămâne aceea care, în valorile numerice ale alfabetului ebraic, îl indică pe Caesar

73 Ion Mircea , Apocalipsa , p. 20.
74 Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit., p.172 (autorul face aici referire la afirmațiile lui Irineu al
Lyonului).
75 Cf. Biblia sau Sfânt a Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, notele n, p. 1764.
76 Cf. Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit., p.167.
77 Averchie Taușe v, Apocalipsa Sfântului Ioan: Un comentariu ortodox (cu un cuvânt înainte de Pr. Serafim
Rose), Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Buc., 2005, p. 177.

42
Neron, împăratul Romei, primul mare persecutor al creștinilor: QSR = 100 + 60 + 200;
NRON = 50 + 200 + 6 + 50; totalul: 666. Semnificația poate fi însă și de ordin mai general:
cifra 7 (simbolul perfecțiunii) minus 1 = simbolul imperfecțiunii, repetat de trei ori în 666;
acest număr îl poate desemna pe omul total imperfect, pe cel ca re întruchipează tot ce este mai
rău. În cazul lui Nero (Neron), el poate fi persoana istorică reală, dar și arhetipul celor ca el
de-a lungul istoriei.78 Așadar, 666 reprezintă suma valorilor numerice atribuite unor litere. El
desemnează pe Cezarul Nero (d acă socotim după literele ebraice) sau pe Cezarul -zeu (după
cele grecești). Istoria însă nu s -a sfârșit odată cu Nero, după el apărând alți și alți dictatori și
persecutori ai creștinilor, prin urmare putem fi îndreptățiți a vedea numărul Fiarei drept un
simbol al puterii sau al statului divinizat .79 Speculațiile privind corespondența dintre litere
și cifre merge și mai departe în contemporaneitate când se poate ajunge la rezultate de felul
următor: iată ce ne așteaptă (conform socotelilor următoare) pornind de la faptul că Papa
pretinde că este vicarul lui Iisus : în limba latină, V i c a r i u s F i l i i D e i
(5+1+100+0+0+1+5+0 0+1+50+1+1 500+0+1 = 666); în limba greacă: Lateinos – Λ Α Τ Ε Ι
Ν Ο Σ (30 + 1 + 300 + 5 + 10 + 50 + 70 + 200 = 666); în limba ebr aică: R O M J J Th (200
+ 6 + 40 + 10 + 10 + 400 = 666). Sfântul Andrei al Cezareei Capadociei avertizează asupra
relativismului rezultatelor unor astfel de calcule: Iar dacă se cercetează, multe nume se pot
afla (după Ipolit și alții) care cuprind numărul acesta, și de obște, și deosebite. Astfel (după
Ipolit), el este: „Luminat”, „Soare”, „Latinos”: „Benedictus” care se tălmăcește
„binecuvântat”, după urmarea Celui cu adevărat binecuvântat, Hristos Dumnezeul nostru.
Iar de obște, ar fi: „rău povățuitor”, vechi pizmătăreț”, „adevărat pierzător”, „miel
nedrept”, nume cu care pretutindeni se va chema din amăgirea celor potrivnice, și mărirea sa
îi va fi întru rușinea fărădelegilor .80
Dacă în această chestiune care a stârnit de fiecare dată mare emoție în rându l
credincioșilor apelăm la opiniile Sfinților Părinți, vedem că Sf. Irineu de Lugdun81, în

78 Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta ,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, notele a, p. 1765.
79 Hans Biedermann, Dicționar de simboluri (II), Ed. Saeculum I.O., București, 2002, p. 436 (art. „Șase).
80 Cf. Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit., pp. 174 – 175.
81 Din scrisoarea pe care o trimite vechiului său coleg Florinus, din care un fragment important s -a păstrat la
Eusebiu, reiese ca Sfântul Irineu și -a petrecut o parte din copilărie la Smirna, pe lângă Sfântul Policarp, din ale
cărui învățături și fapte se împărtășea. Nu se cunoaște precis data nașterii lui – între 115 -140. A fost ucenicul
Sfântului Policarp, adică al unuia din cei mai mari și mai prestigioși Părinți apostolici. De la Policarp, Sfântul
Irineu a învățat o ortodoxie ireproșabilă, d ragostea pentru Tradiție și râvna împotriva ereziilor. Or, Sfântul
Policarp al Smirnei l-a cunoscut pe Sfântul Apostol Ioan . Din această perspectivă mărturiile Sfântului Irineu
devin extrem de prețioase.

43
Adversus haereses , spune următoarele: …dacă numele său a fost proclamat atât de limpede în
vremurile de astăzi, este pentru că mai întâi a fost spus de c ătre cel ca re a văzut Apocalipsa :
căci nu a trecut prea mult timp de când aceasta a fost văzută, ci foarte aproape de timpul
nostru, cam pe la sfârșitul domniei lui Domițian82; sau explicând cifra 666: șase sute, șase
zeci și șase unități care recapitulează întreaga apostazie perpetuată timp de șase mii de ani83;
…această cifră figurează în toate manuscrisele vechi, apoi toți cei care l -au văzut pe Ioan cu
ochii lor atestă aceasta, iar argumentele (face referire la ultimul verset din text ul în cauză al
Apocalipsei) ne spun cănumele fiarei este alcătuit după felul în care grecii numără literele
numelui84. Sf. Andrei al Cezareei Capadociei invită la o dreaptă cumpănire în această
chestiune: Știința cea dovedită a acestui număr, precum și a to t ceea ce s -a scris despre el, o
va descoperi vremea și nevoința celor înțelepți și treji. Căci, dacă ar fi fost nevoie cu
adevărat ca noi să cunoaștem acest nume, Ioan, cel ce l -a văzut, ni l -ar fi descoperit, însă
darul lui Dumnezeu n -a voit să se scrie în cartea dumnezeiască numele celui pierzător .85
Prin urmare, problema de a cunoaște care este dimensiunea temporală (în sensul de
χρόνους și nu de καιρους) se cuvine abordată cu prudență. Este adevărat că, pe de -o parte, în
continuitatea mesajelor adresat e celor șapte Biserici, Apocalipsa abundă în descrieri cu totul
compatibile cu realitățile din orizontala istoriei, dacă avem în vedere cu precădere catastrofele
naturale sau marile tulburări sociale (conflicte, războaie). Dar este la fel de legitim să nu
eludăm ieșirea din timp și proiectarea cititorului dincolo de acesta, pe care referatul ioaneic îl
avansează concomitent cu radicalizarea situațiilor de criză. Numai prin această profundă
înțelegere teologică putem pricepe că doar odată cu ieșirea din timp ul istoric se poate impune
pacea definitivă și fericirea desăvârșită forjate prin Taina Învierii Mântuitorului. Așadar,
Apocalipsa nu caută câtuși de puțin prezicerea viitorului, ci în numele credinței pascale a
Bisericilor ea oferă o cheie de lectură vali dă pentru întreaga istorie a umanității. De aceea o
hermeneutică echilibrată asupra Apocalipsei are în vedere o dublă deplasare: cea dintâi, de
ordin spațial, constă în a privi prin bolta cerească, planul realităților cerești, a doua, de ordin
temporal, ar e în vedere ceea ce este dincolo de timp, adică ultima confruntare cu forțele răului
și instaurarea definitivă a Cetății lui Dumnezeu.

82 Irénée de Lyon, Contre les Hérésies (II), Livre V (ediție critică după versiunile armeană și latină de Adelin
Rousseau, Louis Doutreleau et Charles Mercier), Sources Chrétiennes (S.C. 153), Les Éditions du Cerf, Paris,
1969, p.385.
83 Ibidem , p. 357.
84 Ibidem , p. 371.
85 Cf. Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit., p. 174.

44

Rezolvarea acestei „dileme” pentru lumea de astăzi o livrează cel dintâi verset al
capitolului 14 : Și m-am uitat și iată Mielul stătea pe muntele Sion și cu El o sută patruzeci și
patru de mii, care aveau numele Lui și numele Tatălui Lui, scris pe frunțile lor . Prin urmare,
așa cum spune și Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, lumina feței lui Dumnezeu întipărită în
cei care îl mărturisesc se va arăta ca groaznică și înfricoșată îngerilor celor pierzători .86.
Averchie Taușev are aici o interpretare lipsită de orice ambiguitate când spune: în această
vedenie este înfățișată Biserica, mireasa neprihănită a lui Hristos din vremea stăpânirii
fiarei .87 În varianta Bartolomeu Valeriu Anania găsim pentru versetul al doilea o variantă care
încearcă să fie din punct de vedere literal mai aproape de orignal: iar glasul pe care l -am auzit
era ca al țiterașilor țiterindu -și țiterele (ως κιθαρωδων κιθαριζόντων εν ταις κιθάραις
αυτων ), care, dincolo de jocul de cuvinte, are meritul de atrage atenția asupra instrumentului
musical țiteră ( în alte variante alăută ). Or, simbolistica acestui instrument ne arată nivelul și
treptele spirituale a le lumilor care se nfruntă în Apocalipsă. Conform „Dicționarului de
simboluri”, țitera este prin însăși structura sa, un simbol al universului; coardele sale
corespund nivelurilor lumii, cutia sa, închisă într -o parte și deschisă în alta, precum
carapacea țestoasei, reprezintă o legătură între pământ și cer, ca și zborul păsării sau
răpirea muzicii. Țitera simbolizează cântul universului .88 Tot în capitolul 14 ne întâlnim cu
îngerul (al doilea) care a vestit căderea Babilonului (simbol al Romei păgâne89), mar ea cetate,
care a adăpat neamurile cu vinul desfrâului ei (literal: din vinul patimei desfrânării sale90).
Avem aici de a face cu osândirea tuturor acelor națiuni care au urmat păcatului Romei.
Versetul 14 preia o imagine simbol de la Daniel 7, 13 -14. Și am privit și iată un nor alb și Cel
ce ședea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur și în mână seceră
ascuțită (Apoc. 14, 14 ); Am privit în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva
ca Fiul Omului și El a înaintat până l a cel vechi de zile, și a fost dus în fața Lui. Și Lui I s -a
dat stăpânirea, slava și împărăția, și toate popoarele, neamurile și limbile îi slujeau Lui.
Stăpânirea Lui este veșnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăția Lui nu va fi nimicită
niciodată (Daniel 7, 13 -14). Așadar, Fiul Omului este o imagine – simbol vetero –
testamentară; cununa de aur este fără îndoială simbolul regalității cu trimitere către Împărăția

86 Ibidem , p. 177.
87 Averchie Taușev, op.cit., p. 179.
88 Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri (III), Ed. Artemis, Buc., 1995, p. 402.
89 Vezi și I Petru 5, 13.
90 Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, nota f, p. 1765.

45
lui Dumnezeu, iar secera reprezintă unealta judecății, la care face referire și Sf. Evan ghelist
Matei: ca unii care nădăjduiesc în fiecare clipă tăierea morții, care văd secera dar nu -i
cunosc ceasul (Matei 25, 13). Caracterul universal și dimensiunea spirituală a evenimentelor
relatate în „Apocalipsă” sunt subliniate și în simbolistica celor șapte cupe ale mâniei lui
Dumnezeu din capitolul 16 , cu trimitere constantă la evenimente relatate în Vechiul
Testament. Cupele vărsate pe pământ, în mare, în râuri și în izvoare, ca și buba rea și
vătămătoare care s -a răspândit asupra oamenilor care avea u chipul Fiarei și se închinau ei, fac
trimitere la Exod, la cea de -a șasea plagă abătută asupra egiptului n vremea lui Moise, dar și la
toate apele Egiptului, care s -au transformat în sânge. Istoria evocată de Exod se arată în
Apocalipsă ca fiind paradigm atică. Așa cum Dumnezeu i -a eliberat pe evrei din Egipt, așa și
creștinii vor fi eliberați de puterea Romei și răzbunați. Or, tocmai această istorie
paradigmatică ne obligă să vedem Roma din vremea Sfântului Evanghelist Ioan ca pe un
simbol ce are în veder e orice putere care se împotrivește lui Hristos. De asemeni, versetul 16
invocă un nume care, în context, poate constitui un argument în cadrul cercetării de față: Și
i-au strâns la locul care se cheamă evreiește Harmaghedon . Nume enigmatic, probabil de
origine ebraică, care s -ar putea traduce Muntele Meghiddo (vezi IV Regi 23, 29), cu toate că
istoria universală nu cunoaște un munte cu acest nume. El ne sugerează, totuși, localitatea
Meghiddo, din câmpia Esrom, unde s -au adunat armate și s -au dat bătăli i sângeroase (cf.
Judecători 5, 19; IV Regi 9, 27; Zaharia 12, 11 – Textul Masoretic). Se poate așadar
concluziona că avem de -a face cu simbolul ultimei lupte ideologice dintre bine și rău, dintre
forțele luminii și ale întunericului, dintre Dumnezeu și Sa tana.91
Identificarea Romei cu Babilonul evocă nu doar atotputernicia unui Stat tentat să
cedeze totalitarismului – vechiul imperiu babilonian distrugător al regatului lui Iuda -, dar,
mai ales, dezlănțuirea tuturor viciilor proprii unei civilizații corupte și idolatre. Astfel, marele
Babilon al Apocalipsei care a adăpat neamurile cu vinul desfrâului ei . În final acest Babilon
sui-generis al Romei, devine ea însăși Marea Desfrânată, ascunziș al tuturor soiurilor de
spirite necurate și centru de desfânare pen tru toți împărații și neguțătorii lumii, îmbogățiți din
mulțimea desfătărilor ei. Prin urmare, rechizitoriul împotriva Romei asociază la păcatul
idolatriei, greșelile de ordin moral și dezordinile economice legate de îmbogățirea anumitor
grupuri sociale. I dentificarea Marei Desfrânate cu Cetatea Romei, personificare a întregului
Imperiu figurează explicit în capitolul 17, unde ne sunt livrate cheile care decriptează mesajul

91 Ibidem , nota c, p. 1767.

46
În capitolul 17 , unul din cei 7 îngeri cu cele șapte cupe invită pe Apostol să -i arate
judecata marii desfrânate (Roma) și a împăraților pământului, cu care s -a desfrânat și s -a
îmbătat din vinul desfrâului ei. El a văzut în pustiu o femeie (Roma) șezând pe o fiară roșie
(Antihristul), plină de nume de hulă, având șapte capete și zece c oarne (cf.13, 1). Femeia
luxoasă are scris pe frunte nume tainic „Babilonul cel mare, mama desfânatelor pământului”,
și este beată de sângele sfinților și al martirilor lui Iisus (17, 1 -6).Cele șapte capete reprezintă
cele șapte coline ale Romei pe care st ă desfrânata și cei șapte împărați dintâi; iar fiara este al
optulea, după ei. Cele zece coarne sunt și ele alți zece împărați, următori, care dau fiarei
împărăția lor, ca să pornească război împotriva Mielului; dar „Împăratul Împăraților”, Mielul,
îi va b irui și pe ea, și pe ei (17, 7 -14). Apele peste care ședea marea cetate (desfrânata) sunt
popoarele lumii care i se închină; iar cei zece împărați din urmă, după ce o vor servi, o vor
părăsi, și fiara va fi pustiită și arsă în foc. Căci Dumnezeu a pus în i nima lor gândul de a
îndeplini ei voia Lui, dând împărția lor fiarei, împlinind astfel voia Sa (17, 15 -18).92
În orice caz, ceea ce nu trebuie trecut cu vederea este că faptul că cei 10 împărați nu
dețin puterea lor decât prin bunăvoința fiarei față de care ei se grăbesc să facă jurământ de
credință. Nu este deloc exclus ca aici să se afle o aluzie la sistemul de dinastii locale, adesea
ținute în funcție ca tot atâtea state tampon la hotarele Imperiului. Este posibil ca Sf. Ioan
Evanghelistul să fi avut în vedere posibilitatea unei revolte a aliaților, având la origine
insolența fiarei (v. 16). Într -o asemenea răsturnare de situație trebuie să sevadă lucrarea lui
Dumnezeu, căci Dumnezeu a pus în inima lor gândul de a îndeplini ei voia Lui . Ceeace se
cuvine însă a avea mereu în vedere, este dimensiunea arhetipală a Romei (în acest caz), ca
orice putere seculară potrivnică lui Hristos.
Încă din timpul Republicii, Sula și Cezar, iar apoi din veacul I Nero sau Caligula, au
plătit până la urmă cu viața lor excesele unui tip de personalitate cvasi -patologică împinse
până la asumarea unui statut divin. Dacă la început cultul imperial a fost îndreptat către
împăratul defunct și divinizat, cu timpul l -a vizat chiar pe suveranul aflat în viață. Cel dintâi,
August a știut cu abilitate să manevreze fervoarea populară astfel manifestată, în deosebi în
Asia Mică, moștenitoare a marii monarhii persane și nostalgică a epopeii lui Alexandru. Cu
timpul intră în uzanță a face în fața împăratului deopotrivă gesturi cu caracter religios (arderea
de tămâie) sau organizarea în numele său de sacrificii, diferite procesiuni și jocuri
comemorative. Fiecare zi a vieții pământești a suveranului era oarecum aureolată de onoruri

92 Ion Mircea, Apocalipsa , pp. 22 -23.

47
divine, inițial rezervate generalului biruitor doa r în ziua izbândei sale, împreună cu urcarea pe
Capitoliu și podoabele divine care constituiau coroana de lauri și mantia de purpură acoperită
de stele. Se poate presupune că cetatea Pergamului, aureolată de gloria sa apusă (sub dinastia
Atalizilor, a fost în fruntea unui imens imperiu, născut din cuceririle lui Alexandru) s -ar fi
complăcut în astfel de celebrări, cu atât mai mult cu cât topografia sa se preta la puneri în
scenă solemne. Apocalipsa atestă renumele unor astfel de culturi din Pergam atunci câ nd
conferă titlul de „scaun al lui satana” faimosului altar al lui Zeus. Atribuind lui Hristos
biruitor calitatea de „împărat al împăraților” în contrapartită cu împărații perși, cărora le
revenea în mod tradițional o asemenea titulatură, Apocalipsa scoate subliniază rezistența,
reticența monoteismului la orice pretenție pământească de suveranitate absolută. Ceea ce este
însă cu adevărat important de subliniat este faptul că, dezvoltarea cultului imperial în Asia
Mică nu este decât sindromul devastator al u nui rău mai profund: mândria nemăsurată a
imperiilor și înverșunarea lor de se substitui lui Dumnezeu Însuși. Din păcate, privind timpul
istoric, suntem nevoiți să constatăm că după aproape două milenii, Apocalipsa Sfântului Ioan
nu și -a pierdut actualitat ea. Contemplarea domniei cerești a Celui Înviat arată impostura
puterilor omenești. Splendoarea cerească a cultului divin denunță manipularea specifică
ritualurilor păgâne, chiar înzestrate cu mașinăriile cele mai sofisticate. Belșugul de daruri
veșnice de mască precaritatea la bulversările geopolitice și alte catastrofe naturale mereu
amenințătoare. Cu cât Imperiul a dobândit o întindere nemăsurată, cu atât hotarele sale se
arată în fiecare zi mai precare. Parcurgerea viziunii cerești a Apocalipsei ne dă po sibilitatea nu
numai să privim lumea și istoria cu o desăvârșită luciditate, dar și să depășim temerile și
seducțiile întreținute de puterile dominante și de ideologiile în vigoare. Lectura Apocalipsei,
în perspectiva Imperiului Roman (deopotrivă atotputer nic și fragil) poate constitui un act
„politic” eliberându -ne de înstrăinările istorice și chemând la nădejdea în Hristos ca unică
sursă a oricărui angajament în istorie. Apocalipsa ioaneică întrevede declinul și ruina
Imperiului Roman. Creștinii, prin voc ea Sfântului Ioan Evanghelistul, știu că Imperiul secular
cu pretenții de universalitate va plăti într -o zi prețul propriei sale grandori. Excesul de bogăție
etalat cu insolență va sfârși ruinând un echilbru social suficient de fragil. În ochii creștinilor ,
dominația universală și păgânismul triumfător sunt tot atâtea blasfemii față de singura putere
care contează, Împărăția lui Dumnezeu și a Hristosului Său, Mielul jertfit și biruitor al morții.
Ziua în care Roma sucombă din pricina ravagiilor propriei put eri nesăbuite este mai mult
decât o zi a unei judecăți meritate ci și un prilej de reflecție asupra destinului oricărui stat
totalitar în istorie. Destinul Romei bunăoară, s -ar cuveni să -i facă să reflecteze pe aceia care

48
cred că e de ajuns civilizațiilor acumularea de bogății spre a deveni nemuritoare. O altă temă
de reflecție este și predilecția puternicilor zilei de a face să tacă martorii unei alte lumi, când
pe termen lung biruința aparține întotdeauna martirilor . Este un alt argument pentru
uimitoarea modernitate a Apocalipsei. Atunci când se sprijină pe o puterea deșartă a
mundanului și pe consumismul fără limite, marile imperii moderne nu se arată oare și ele a fi
astăzi „coloși cu picioare de lut”, ca în maginea apocaliptică a Cărții lui Daniel?

Capitolul 18 vorbește despre un înger luminat coborând din cer și vestind căderea
Babilonului cel mare, ajuns locaș demonilor și închisoare tuturor duhurilor necurate și
păsărilor spurcate. Din vinul aprinderii desfătării ei au băut neamurile, împărații păm ântului,
și neguțătorii lumii s -au îmbogățit (18, 1 -3). Semnificația acestei imagini înseamnă că
popoarele pământului, în special cele bogate și politic puternice, acceptaseră pretențiile Romei
la suveranitatea și mai ales de a fi un stat divin sau aproape divin.93 Apostolul aude un glas
din cer vestind creștinilor să iasă din cetatea blestemată, căci va fi pedepsită după nelegiuirile
și trufia ei împărătească. Dar judecata Domnului o va ajunge; căci, într -o singură zi, moartea,
tânguirea, foametea și focul o vor mistui. Apoi, împărații pământului care s -au desfrânat cu ea
și neguțătorii o vor jeli și o vor văita, văzând fumul focului în care arde, urmare a judecății
divine (18, 4 -19). Numai sfinții, apostolii și proorocii, participând la judecata ei, pe care i-o
face Dumnezeu, se bucură. Apoi un înger a aruncat în mare o piatră de moară, simbolizând
prăbușirea Babilonului tainic, în care nu va mai exista lumină de lampă, nici glas de mire sau
de mireasă și de neguțători. În cetatea nimicită nu mai era decât s ângele de prooroci și de
sfinți ai tuturor celor uciși (18, 20 -24).94

Capitolul 19 ne conduce către celălalt palier al raporturilor dintre pământesc și supra
lumesc. Lucrarea fiind încheiată pe pământ, liturghia cerească poate fi reluată în deplină
seninăt ate. Cântările și mesajele îngerești cheamă la slujirea nunții mielului. A sosit clipa
pentru înscăunarea călărețului și a calui alb identificat cu Mesia, Cuvântul lui Dumnezeu,
Domnul domnilor și Împăratul împăraților, biruitor în veșnicie asupra oștilor
pământești.Odată cu versetul 11 al capitolului 19 cerul se deschide și până la versetul 5 al
capitolului 22 asistăm la ultima serie de viziuni pe care o cuprinde Apocalipsa Sfântului Ioan

93 Raymon d E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy (coord.), op.cit. , p. 202.
94 Ion Mircea, Apocalipsa , p. 23.

49
Noul Teolog. Mulțumită cerului deschis un pământean poate da semenil or săi sensul celest al
evenimentelor terestre, prezente și viitoare. Astfel, așteptata prăbușire a Imperiului roman este
socotită aducătoare de primejdii îndoite pentru ucenicii Mântuitorului. Pe de -o parte este
vorba de persecuțiile îndreptate asupra cre știnilor, iar pe de altă parte este vorba despre ispita
cuprinderii lor într -un sistem idolatric. Chiar dacă în versetul 12 se spune că are nume scris pe
care nimeni nu -l înțelege afară decât numai El (fapt ce are în vedere necuprinderea ființei
Sale), ide ntitatea și atributele lui Hristos sunt afirmate cu limpezime în versetul 16: Și pe
haina Lui și pe coapsa95 Lui are nume scris: Împăratul împăraților și Domnul domnilor . În
ceea ce privește semnificația sintagmei „Împăratul împăraților și Domnul Domnilor”, Origen
spune următoarele: „Cât despre faptul și Apostolii pot fi numiți regi, consider că din aceasta
se poate trage ușor concluzia cu privire la ceea ce se spune despre toți credincioșii: Voi sunteți
seminție aleasă, preoție mare, neam sfânt (I Petru 2, 9). Or, dacă sunt numiți regi și cei care
au crezut în cuvântul lor [al Apostolilor], cu atât mai mult ei, care conduc bisericile lui
Dumnezeu, merită să fie numiți regi, cei care guvernează prin cuvântul și prin scrierile lor pe
conducătorii bisericilor. Iată temeiul pentru care Domnul este numit regele regilor ”.96 Sensul
profund duhovnicesc (și nicidecum cu sens imediat, secular) al versetului este subliniat și de
Sf. Ioan Damaschin: „Dar dacă Creatorul tuturor se numește Împăratul împăraților, Domnul
domn ilor, Dumnezeul dumnezeilor ( Deuteronom , X,17; Psalmi , XLIX, 1; LXXXIII, 8;
CXXXV, 2), negreșit că și sfinții se numesc dumnezei, domni și împărați. […] Nu spun că ei
sunt dumnezei, împărați și domni prin fire, ci sunt numiți așa pentru că au împărățit ș i stăpânit
peste patimi și au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul dumnezeiesc, potrivit căruia au fost
creați”.97 În plus, aici, sintagma „Împăratul împăraților” are în vedere una dintre consecințele
unirii ipostatice, nedespărțirea dumnezeieștii într upări, afirmată și la Apoc ,17,13, unde
Mielul este numit „Împăratul împăraților”. Căci Hristos, Dumnezeu fiind, a pătimit cu trupul;
și, om fiind, este împărat al celor ce s -au făcut „împărați” peste patimi și Domn al celor ce
au dobândit cu ajutorul Lui d omnie și stăpânie peste păcat, care vor împărăți cu El în veacul
viitor .98 Încă odată, rezultă de aici caracterul profund duhovnicesc al Împărăției care va fi
instaurată la Parusie, după judecata de obște, de către Mântuitorul Iisus Hristos care, să ne

95 Aici, la fel ca în cazul interpretării numărului fiarei, avem de -a face cu o trimitere precisă la epoca redactării
Apocalipsei și la obiceiul ant icilor de a scrie pe șoldul unei statui numele personajului pe care îl reprezintă (vezi
și Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată
și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, B uc., 2001, nota h, p. 1770).
96 Origen, Scrieri alese , partea întâi, „Din lucrările exegetice la Vechiul Testament” (Trad. Pr. Prof. T. Bodogae,
Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note Pr. Prof, T. Bodogae), P.S.B. 6, Omilii la
Cartea Numerii, XII, 2, p. 170.
97 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , (trad. Pr. D. Fecioru, ed. a III -a), Ed. Scripta, Buc., 1993, p.173.
98 Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit., p. 239.

50
amintim, ne îndeamnă să o cucerim, atrăgându -ne atenția că aceasta se obține prin strădanie
(Matei 5, 3, 10; 21, 31) și prin curăție sufletească (Matei 19, 14): Căutați mai întâi spre
împărăția lui Dumnezeu, și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga v ouă (Matei 6, 33).
Există aici o condiționare reciprocă, o interdependență pe care o surprinde cu precizie Sf.
Maxim Mărturisitorul când spune: [..] „Împărăția”, care este originea, a poruncit „să se
caute cu stăruință” prin dreptate, care este ținta final ă a Împărăției. Căci Împărăția lui
Dumnezeu este înainte de orice „dreptate”, mai bine zis e ea însăși dreptatea, spre care
tinde, ca spre ținta finală, toată mișcarea celui ce să străduiește. Fiindcă dreptatea înseamnă
a da în mod egal fiecăruia după vred nicie; iar Împărăția este ocrotirea după lege. Deci
dreptatea e aceeași cu Împărăția. Prin ea, ca prin ținta finală, pot merge cu ușurință cei ce
vreau spre Împărăție, ca spre origine. Fiindcă dreptatea este Împărăția lucrată [actualizată],
iar Împărăția, dreptatea sprijinită prin fapte. Căci a ocroti după lege făpturile, înseamnă a
da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa. Iar a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa, e
tot una cu ocrotirea după lege a existențelor .99
Capitolul 20 reprezintă, de fap t, o repetare a celor amintite în capitolul 19, lupta
finală, și cea mai furioasă, a balaurului și aliaților lui – fiara, proorocul mincinos și împărații
pământului, cu oștile lor – primii fiind aruncați în focul spiritual (simbolic) veșnic, iar ceilalți,
uciși. În același timp ne este înfățișată încheierea veacului final, la A Doua Venire a
Domnului, ca Împărat și Judecător, când va judeca viii și morții, după care va urma
transformarea acestei lumi și viața cea veșnică. Înainte de acest sfârșit, se aminte ște iar cum
balaurul, care a fost legat pe mii de ani, va fi dezlegat „câtăva vreme”, la sfârșitul acestor
veacuri, pentru războiul final. Se spune cum a fost văzut un înger pogorându -se din cer, având
cheia adâncului și un lanț în mână, cu care a legat pe balaurul -diavol și l -a aruncat în
închisoarea adâncului, pe mii de ani, pecetluindu -o, ca să nu mai amăgească neamurile.
Această „legare” (simbolică) este de fapt anterioară cu mii de ani acestui eveniment final,
descris în capitolul 19 și reamintit în ca pitolul 20, cu unele noi amănunte. Și numai către
sfârșitul acestor mii de ani va fi dezlegat „puțină vreme”, pentru ultimul efort (1 -7). Către
sfârșitul mileniilor, satana (balaur) va fi „dezlegat” din închisoarea lui „câtăva vreme”, ca să
amăgească neamu rile din cele patru unghiuri ale pământului, adunate sub Gog și Magog la
războiul final de pe fața pământului (20, 7 -9). Miile de ani de care se vorbește se referă la
timpul dintre cele două veniri ale lui Hristos; prima ca Mântuitor, când a biruit ispita

99 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , („F ilocalia”, vol. III, trad. Pr. stavr. dr. Dumitru
Stăniloae, Sibiu, 1948), p. 321.

51
diavolului – la începutul propovăduirii și, îndeosebi, prin patima și învierea Sa; iar a Doua Sa
Venire – ca Judecător al celor vii și al celor morți, când aruncă în iezerul de foc balaurul, fiara
și proorocul mincinos pe veșnicie.100 În legătură cu „împărăț ia de mii de ani” au existat și mai
există încă numeroase confuzii, ca și în cazul cifrei fiarei . Tocmai de aceea se cuvine repetat
cu fiecare prilej că în tot cuprinsul Apocalipsei numerele și cifrele au o valoare cu precădere
simbolică, care nu exprimă sub raport cantitativ repere determinate sau determinante.
Numărul 1000, în acest caz, nu are în vedere o durată de timp fix, ci simbolizează doar o
perioadă foarte lungă. De altfel, expresia din originalul grec nu lasă loc nici unui fel de dubiu
(…τὰ χίλια ἔτη); ea este folosită în Apocalipsă 20, 2, 3, 4, 5, 6, 7 și indică împărăția lui
Dumnezeu și a celor credincioși care vor împărăți cu El „aici pe pământ” mii de ani, de la
prima până la a doua Venire a lui Hristos, adică până la sfârșitul acestui veac , și apoi în ceruri.
Acest pasaj este greșit înțeles și interpretat de către mulți (hiliaști, milenariști) ca o împărăție
de o mie de ani, care va necesita o a doua venire a lui Hristos pentru „cei aleși” și care va fi
înaintea Parusiei din urmă, sau a A D oua Venire a Lui, la sfârșitul lumii, când vor învia morții
și va urma judecata generală. Trebuie scos în evidență că acei care au o astfel de interpretare
vorbesc de „o împărăție de o mie de ani” intermediară , așadar de trei veniri ale lui Hristos . În
vreme ce textul în discuție vorbește despre „împărăția lui Dumnezeu de mii de ani ” (τὰ χίλια
ἔτη), adică timpul nedeterminat dintre cele două veniri ale Domnului: prima când a luat trup
de „rob”, din Sfânta Fecioară Maria, a propovăduit Evanghelia și S -a jert fit și S -a proslăvit,
după ce a întemeiat Biserica, iar a doua , când va veni la sfârșit, ca Împărat și Judecător, pe
norii cerului, întru slavă cu sfinții îngeri, să judece viii și morții (Matei 24, 30; 25, 31). Ca
traducerea o mie de ani să fie îndreptăți tă ar fi trebuit ca în limba greacă subiectul să fie la
singular ( τὸ χίλια ἔτος), sau numeralul la singular ( ἕν χίλια ἔτος). Mântuitorul Iisus Hristos nu
vorbește nicăieri de vreo împărăție pământească a Sa. Împărăția „de mii de ani” are în vedere
împărăți a duhovnicească a lui Hristos, în interioritatea omului, și a cărei durată este veșnică.
Sub aspect exterior, această împărăție este Biserica în care se intră prin Sfânta Taină a
Botezului. Interpretările greșite au dus fie la a vedea în mia de ani o viețu ire terestră a sfinților
(hiliasmul101), fie, simbolic, ca referindu -se la realități eshatologice.

100 Ion Mircea, Apocalipsa , p. 25 -26.
101 Această eroare de credință a apărut pe fondul cumplitelor persecuții suportate de creștini în primele trei
veacuri și al speranțelor acestora în revenirea Mântuitorului (întemeiată pe câteva locuri evanghelice ca Matei
XXIV, 34 -42 și XXV, 31, Luca, XXI, 39 și Ioan V, 38). Ideea „Împărăției milenare“ provenea din greșita
interpretare a locului din Apocalipsa XX, 5 -6. Elemente de hiliasm sunt detectabile mai întâi la Papias din
Hierapole, (sunt opinii după care hiliasmul ar fi început cu un Papias evreu, al tul decât episcopul Hierapolei)

52
CAPITOLUL III
”CETATEA CEA NOUĂ ”
În capitolul 21 ni se înfățișează „un cer nou și un pământ nou”, în care coboară din
cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă pentru mirele ei. În
această, oamenii sălășluiesc cu Dumnezeu, în cortul Lui, unde nu este plângere, nici strigăt ,
nici durere; căci toate s -au făcut noi de Alfa și Omega, care le va da să bea din izvorul apei vii
(21, 1 -7). Din această cetate sfântă sunt însă excluși toți cei nelegiuiți, din care sunt amintiți
aici doar: cei fricoși, necredincioși, spurcați, ucigași , desfrânați, fermecători, idolatrii și
mincinoșii, care și -au agonisit locul în iezerul cu foc și pucioasă. Pentru aceștia, după moartea
lor trupească urmează osânda veșnică sau „moartea a doua” (21,8), iar nu dist rugerea, cum
consideră milenariș tii sau a depții predestinației.102 Apoi, se cuvine avut în vedere două detalii
importante privind această viziune a mântuirii: 1) ea a fost scrisă într -o epocă în care
Ierusalimul istoric fusese de curând distrus și 2) autorul nu se afla în mediul său într -o cetate,
oricare ar f fost contextul cultural al acesteia. Această viziune nu presupune o reconstrucție
istorică . În versetul al 9 -lea cetatea este descrisă ca soția Mielului, așadar avem de -a face cu o
viziune simbolică a credincioșilor cu Domnul lor, cu atât mai mult cu cât este vorba, după
cum singur autorul o mărturisește de o viziune în duh , așadar apostolul vede tainele cerești în
stare de extaz. Tocmai în acest context, al unei hermeneutici simbolice, se situează și viziunea
similară din „Păstorul lui Herma”: „[…] iată m -a întâlnit o fecioară împodobită ca și cum ar fi
ieșit din cămara de nuntă103; era toată îmbrăcată în alb, cu încălțăminte albă; acoperită până la
frunte și pe cap avea o bonetă; părul capului îi era alb. Știam din vedeniile de mai înainte că
este Biserica (subl.mea) și m -am bucurat mult”.104 Cetatea este descrisă ca având „zid mare și
înalt și avea douăsprezece porți, iar la porți doisprezece îngeri și nume scrise deasupra, care
sunt numele celor douăsprezece seminții ale fiilor lui Israel. Spre răsărit trei porți și spre
miazănoapte trei porți și spre miazăzi trei porți și spre apus trei porți. Iar zidul cetății avea
douăsprezece pietre de temelie și în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai
Mielului” ( Apoc. 21, 12 -14). Tabloul este dominat de numărul 12 ca atare, de multiplul său
sau, cum se întâmplă în versetul 16, sau de pătratul său cum este cazul în versetul 17.

precum și la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, la Sfântul Irineu, la Metodiu, Lactanțiu, Commodian, Tertulian
(în perioada montanistă).
102 Ion Mircea , Apocalipsa , p. 26.
103 Ps. 18,5; Apoc . 21, 2.
104 Scrierile Părinților Ap ostolici (trad., note și indici de Pr. D. Fecioru), Herma Păstorul (23, 1 -2), P.S.B 1,
E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1979, p. 244.

53
Simbolul îl reprezintă pe Noul Israel, Biserica lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu.105 În
Dicționarul Simbolurilor găsim: „Pătrat al pătratului, cubul are, în cadrul volumelor, aceeași
semnificație ca și pătratul în cadrul suprafețelor, simbolizând lumea materială și ansamblul
celor patru elemente. Datorită poziției sale solide, a fost luat drept simbol al stabilități i; din
acest motiv, el se află adesea la baza tronurilor. Într -un sens mistic, cubul a fost considerat
simbolul înțelepciunii, al adevărului și al perfecțiunii morale. El este modelul Ierusalimului
viitor, promis de Apocalipsă , care are trei dimensiuni ide ntice”[…] Împreună cu sfera, el
simbolizează totalitatea terestră și celestă, finită și infinită, creată și necreată, pe pământ și în
ceruri”.106 Simbolul Sfintei Treimi înnobilează tutelar această alcătuirea văzută a cetății din
Apocalipsă : Și spre răsărit trei porți; și spre miază -noapte, trei porți; și spre miazăzi, trei
porți; și spre apus, trei porți (versetul13). Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei spune: „Cei
patru pereți ai zidului și întreita arătare a porților închipuie cunoștința Sfintei Treimi celei
închinate în patru părți ale lumii, pe care am luat -o din închinarea Crucii celei de viață
făcătoare”.107 Combinația dintre 4, umărul liniilor spațiale, și 3, numărul timpului sacru ce
măsoară crearea -recreare dă 12, numărul lumii desăvâ rșite; 12 este numărul Ierusalimului
ceresc (cu 12 porți, 12 apostoli, 12 pietre de temelie etc.); este numărul ciclului liturgic, al
anului de 12 luni. Ierusalimul ceresc din Apocalipsă are 12 porți pe care sunt scrise numele
celor 12 seminții ale lui Isr ael, iar zidul lui are 12 pietre de temelie, pe care sunt numele celor
12 apostoli. În același timp trebuie insistat asupra formei pătrate a Ierusalimului ceresc care
îl distinge de Raiul pământesc, reprezentat îndeobște ca fiind de formă rotundă . Aceasta ne
arată încă odată că Raiul pământesc reprezintă cerul pe pământ , în vreme ce Ierusalimul
ceresc este pământul în cer . Transmutarea un iversului, reprezentat de noul Ierusalim, nu este
o întoarcere la un trecut idilic, ci o proiecție într -un viitor care va sta sub semnul eternității. În
sfârșit, pentru a contracara încă odată, dacă mai era nevoie, interpretările abuzive care să
justifice propensiunea politicului secular în asumarea pe cât de trufașă, pe atât de ineptă a
atributelor divine, să amintim aici u n comentariu al Sfântului Dionisie Areopagitul, referitor
la pasajul din Apocalipsă la care ne referim: „Sculele de măsură și construcție înseamnă
puterea [ființelor cerești] de a pune temelii; de a clădi și de a termina, precum și toate
acțiunile ce aparț in grijii de a dirija în sus și a converti pe ființele inferioare”.108

105 Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBMBOR, Buc., 2001, nota e, p. 1772.
106 Jean Chevalier & Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri (I), Ed. Artemis, Buc., 1995, pp. 406 -407.
107 Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, op.cit., p. 275.
108 Dionisie Pseudo -Areopagit ul, Ierarhia cerească ; Ierarhia bisericească , (trad. și studiu introductiv Cicerone
Iordăchescu), Ed. Institutul European, Iași, 1994, p.72.

54
Ierusalimul timpurilor din urmă este caracterizat prin natura sa divină: el coboară „din
cer”, „de la Dumnezeu”. Mai mult decât atât, el nu are nici un fel de continuitate istorică. Nou
și sfânt deopotrivă, Ierusalimul venit din cer poartă de asemenea numele de „cetate”, dar o
cetate purtătoare a arborelui vieții. Este ceea ce o deosebește de cealaltă cetate (Babilon –
Roma) a cărei caracteristică definitorie este mărimea . Grandoarea și sfințenia devin astfel
două realități contrarii. În vreme ce prima, iluzorie și perisabilă, constituie visul societăților
umane, sfințenia lumii lui Dumnezeu apare ca inaccesibilă omului. La plinirea vremii
Dumnezeu Însusși va face să coboare pe pământ pr opria lui sfințenie, instaurând Cetatea
sfântă sub chipul (anticipat de Cântarea Cântărilor ) al logodnicei, împodobite pentru mirele
ei, Mielul jertfit și slăvit. Atâtor și atâtor împărății cărora le -am fost martori ori complici ai
istoriei, le va urma împ ărăția fără de sfârșit a singurei Cetăți sfinte, aceea pe care însuși
Hristos o prezintă cu o simplitate tulburătoare ucenicilor din Filadelfia, ca fiind Cetatea
Dumnezeului Meu (Apoc.3, 12 ).
Dintr -o perspectivă strict etimologică termenul (propriu antichității) πόλις – cetate ,
larg răspândit în Noul Testament, are în vedere aglomerările de populație, de la marile cetăți
grecești menționate în Cartea Faptelor Apostolilor până la modestele târgu șoare palestiniene
amintite în Evanghelii, prevalând sensul geografic al termenului și mai puțin sensul social –
politic. Apocalipsa face o notă aparte dat fiind că, în afara câtorva aluzii pauline, este singura
scriere neotestamentară care propune o abord are simbolică a Cetății ca formă reînnoită a unei
umanități ajunsă la finalul parcursului său istoric și plasată definitiv în prezența lui
Dumnezeu. Cetatea sfântă , venită de la Dumnezeu, se deosebește de celelalte „cetăți” păgâne
și așadar, idolatre precu m Roma și Babilonul, dar și Ierusalimul istoric, complice la arestarea,
condamnarea și patimile Mântuitorului. Termenul πόλις – cetate capătă în Apocalipsă
dimensiunea deplină a sensului său: pe de -o parte are în vedere acea așezare, ca arhitectură
urbană, iar pe de altă parte populația acelei așezări, o umanitate restaurată la inocența și
plinătatea dintâi, noul popor al lui Dumnezeu. Cultura și civilizația țăranului român a știut să
pună în limbajul său firesc interdependența dintre așezare și omul așezat , omul la locul lui,
omul cu frica lui Dumnezeu. Această perspectivă a Apocalipsei are dimensiunea ei
ecleziologică. Între Biserica văzută și Împărăția nevăzută ea așează un al treilea termen: cel al
unei realități desăvârșite, împăcând și specificul Biser icii, poporul de credincioși mărturisind
Paștele lui Hristos și universalitatea Împărăției, oferind umanității reînnoite bucuria bunătățile
lui Dumnezeu potrivit plenitudinii unei creații noi și definitive. Apocalipsa ne întărește astfel
în nădejdea că la sfârșitul veacurilor Biserica și Împărăția vor fi una în Cetatea sfântă,

55
Ierusalimul ceresc coborât de la Dumnezeu și așezat pentru totdeauna pe pământul oamenilor.
Casă a lui Dumnezeu printre oameni, Noul Ierusalim este cel care va păstra o sfințenie
absolută, sfințenie fără de care și -ar pierde rațiunea de a exista – noutatea sa radicală, sfințenie
care decurge din Taina Învierii Mântuitorului: Și în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni
care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna, ci numai cei scri și în Cartea vieții Mielului
109(Apoc. 21, 27 ).
Mai există un detaliu în acest capitol al Apocalipsei, detaliu ce are în vedere alcătuirea
acestei Cetăți sfinte, detaliu asupra căruia se cuvine a medita. În toate civilizațiile antice
orientale Templul era u n element fundamental, el repreze ntând casa divinității care asigură
vieții pământești protecția cerului. Și templu n -am văzut în ea pentru că Domnul Dumnezeu,
Atotțiitorul, și Mielul este templul ei. Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să
o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat -o și făclia ei este Mielul. Și neamurile vor
umbla în lumina ei, iar împărații pământului vor aduce la ea mărirea lor (Apoc.21, 22 -24).
Este cea mai strălucitoare și mai puternică imagine a dragostei lui Dum nezeu pentru creația
sa: la sfârșitul veacurilor Creatorul și Atotțiitorul îi va adăuga pe credincioși plenitudinii vieții
sale, făcându -i locuitori ai Cetății sfinte unde Dumnezeu va fi totul pentru toți, dincolo de
limita pământească dintre spațiul sacru al altarului și profanul vieții diurne. Spațiul orizontal –
pământesc și timpul istoric sunt la sfâ rșit, făcând loc veșnicie și ple romei dumnezeiești. De
altfel, este relevant că simbolismul liturgic este asemenea unui cerc care prin rotația sa
înfățișează nu numai perfecțiunea pleromei cerești și parcursul Bisericii în istoria lumii pentru
a se apropia de aceasta, ci și misterul unirii dintre Etern și Biserică – ea însăși Eternitat e în

109 Această imagine deosebit de puternică a unei Cetăți sfinte, a unei Cetăți ideale fără Templu plasează Cartea
Apocalipsei în proximitatea celor mai radicale comunități creștine care respingeau instituțiile vechiului Israel. În
vreme ce Cartea Faptelor Apostolilor mărturisește credința față de Templu, manifestă la prima comunitate
creștină de la Ierusalim ( Și în fieca re zi, stăruiau într -un cuget în templu și, frângând pâinea în casă, luau
împreună hrana întru bucurie și întru curăția inimii – Fapte 2, 46 ), Apocalipsa ioaneică pare să se plaseze în
proximitatea mediilor apropiate Sf. Ștefan ( Părinții noștri aveau în pu stie cortul mărturiei, precum orânduise
Cel ce a vorbit cu Moise, ca să -l facă după chipul pe care îl văzuse; și pe acesta primindu -l, părinții noștri l -au
adus cu Iosua în țara stăpânită de neamuri, pe care Dumnezeu le -a izgonit din fața părinților noștri , până în
zilele lui David, care a aflat har înaintea lui Dumnezeu și a cerut să găsească un locaș pentru Dumnezeul lui
Iacov. Iar Solomon I -a zidit Lui casă, dar Cel Preaînalt nu locuiește în temple făcute de mâini precum zice
proorocul: „Cerul este tronu l Meu și pământul așternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie? – zice
Domnul – sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?” – Fapte 7, 44 -50) sau în
proximitatea celei de -a patra evanghelii în care Mântuitorul îi spune Fem eii Samarinence că vine ceasul când
nici pe muntele acesta (Muntele Garizim unde samarinenii își făcuseră un templu propriu unde se închinau și lui
Iahve, dar și unor idoli asiro -babilonieni), nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui (Ioan 4, 21 ) sau c ând tot
Mântuitorul spune două versete mai târziu: Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor
închina Taălui în duh și în adevăr (Ioan 4, 23 ). Mai mult decât atât, într -un chip și mai radical, textul ioaneic
referitor la alungarea neg ustorilor din Templu ( Ioan 2, 14 -22) sugerează că însăși trupul lui Iisus Hristos înviat
constituie noul Templu, adică însăși locul prezenței divine în inima istoriei omenești: Dărâmați templul acesta și
în trei zile îl voi ridica […] Iar El vorbe despre templul trupului Său (Ioan 2,19.21 ).

56
devenire. Asemenea unei imagini vorbite, ciclul liturgic reprezintă inelul de logodnă între
Biserică și Hristos, simbolizând cununiile de la nunta Miresei și Mirelui din Cântarea
Cântărilor. Dar, noțiunile de spațiu și timp sunt de neconceput una fără cealaltă. Întotdeauna
socotim parcurgerea unei distanțe într -un anumit timp. Nu putem percepe spațiul decât în
funcție de o noțiune sau de o unitate de măsură. Cu alte cuvinte, de o cantitate. Or, aceasta
aparține timpului. La rândul său, pentru a se scur ge, timpul are nevoie de un spațiu al duratei
sale. În cele două dimensiuni ce nu pot fi disociate nu ne putem deplasa decât simultan . Dar
nu ne putem referi la spațiu sau la timp decât pornind dintr -un punct până la un alt punct, de la
o bornă kilometrică sau dată calendaristică până la cealaltă. Cu alte cuvinte, spațiul deopotrivă
cu timpul nu pot fi desemnate decât în raport cu limita. Așadar spațiul și timpul aparțin în
egală măsură intervalului . Din punct de vedere teologic nu se poate vorbi de o anume calitate
a spațiului (ca în cazul timpului), ci mai cu seamă de ansamblul său în întregime: pleroma
divină în manifestarea sa de Împărăție a lui Dumnezeu. Este ceea ce sintetizează și textul
anaforalei euharistice: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți -aducem de toate și pentru toate.” De
fapt, chiar dacă pentru Biserica peregrină în timp și spațiu, împlinirea acestui deziderat relevă
voința divină, aceasta se află în strânsă legătură cu rugăciunea Bisericii. Or, tocmai aici
intervine adevărata funcție creatoa re a creștinului, când rugăciunea inspirată a oamenilor
trebuie să ajungă la o asemenea intensitate încât cronos să fie prefăcut în kairos , iar vasta
întindere a acestei lumi să devină cosmosul Împărăției. Așadar, aceasta este conform
Apocalipsei, adevărat a ieșire din istorie: nu dispariția tuturor lucrurilor în catastrofe
zgomotoase, ci transfigurarea umanității în lumina unei Cetăți în care Dumnezeu și omul sunt
pentru totdeauna alături, într -o plinătate a păcii, a vieții și a iubirii. Ceea ce credem că s e
cuvine a fi reținut este că această nu este, în primul rând, rezultatul eforturilor omenești. În
Apocalipsa ioaneică nu omul este cel care se urcă la cer și se înalță la Dumnezeu ci, Cetatea,
Împărăția lui Dumnezeu este cea care se pogoară din cer și vin e să instaureze un pământ nou,
casa lui Dumnezeu printre oameni. Este împlinirea profeției lui Iezechiel: Fi-va locașul Meu
la ei și voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu (Iezechiel 37,27).
„Ce este lumea , dacă nu o arenă în care se dau tot felu l de lupte și întreceri? De aceea
și Domnul zice în Apocalipsă: Voi da cununa vieții celui ce învinge și Pavel: Lupta cea bună
m-am luptat (II Timotei 2,4), iar în alt loc: Iar când se luptă cineva la jocuri nu ia cunună
dacă nu s -a luptat după legile jocu lui (II Timotei 2, 4). Rânduitorul acestei întreceri este
Atotputernicul Dumnezeu. Așadar, cel ce organizează o întrecere în această lume nu se
pregătește oare mai întâi cu toate cele de trebuință întrecerii, iar pe luptători îi cheamă numai

57
după ce a preg ătit și cununile și panglicile de premii, pentru ca învingătorul să n -aibă zăbavă,
ci să i se dea de îndată premiul? Premiile omului nu sunt deci frânturi ale pământului și lumini
ale cerului: unele spre folosul vieții prezente, celelalte spre nădejdea vie ții viitoare. Omul este
astfel cel din urmă atlet care a intrat în luptă. […] Vede că toată făptura suspină, așteptând
mântuirea. Vede că asupra sa rămâne toată truda. Ridică ochii, vede cununile luminilor,
privește chipul lunii și al stelelor: Fiindcă c ei drepți, care au învins, vor fi ca stelele pe cer
(Daniel 12, 3). El își strunește trupul, ca să nu i se împotrivească în luptă: îl unge cu
untdelemnul înțelepciunii, face exerciții z ilnice pe arena virtuții, cum luptătorii dau cu praf pe
piele și fac al ergări pe stadion. Exercițiul loviturilor și al brațelor nu -l face în gol și în
nesiguranță, ci străpunge pe potrivnic, pe care nu -l vede, fiindcă se gândește numai la Acela
în fața Căruia se dau la o parte chiar și cei ce nu se văd, în numele Căruia erau împrăștiate
puterile văzduhului. El dă drumul loviturii, iar Hristos conduce la izbândă. Pavel, deși nu -i
vedea pe cei pe care îi lovea, totuși nu lovea în aer (I Corinteni 9, 26), fiindcă, propovăduind
învățătura lui Hristos, rănea toate duhurile rele car e i se împotriveau. Deci nu fără chibzuință
omul căruia i se pregătea cununa a intrat cel din urmă pe câmpul de luptă, fiindcă înaintea sa
avea ca premiu cerul”110.

110 Sfântul Ambrozie al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă , II.

58
CONCLUZII

Se poate concluziona că în Apocalipsă nu este vorba – de la un capăt la altul – decât de
o luptă spirituală între două mari căpetenii (Mielul și balaurul) care -și revendică fiecare
dreptul de stăpânire și împărățire asupra acestei lumi. Primul, drept Creat or și răscumpărător
sau restaurator, respectiv ca Mântuitor al ei; iar celălalt, ca vicleanul, „stăpânitorul acestei
lumi” (cf. Matei 4, 8 -9; Ioan 12, 31). Să ne amintim că atunci când satana ispitește pe Domnul
în pustie, una dintre aceste ispite a fost t ocmai cu împărățiile lumii , posedate prin uzurpare și
viclenie. Dar, deși biruit atunci, la începutul propovăduirii Domnului, potrivnicul și -a
continuat lucrarea sa nefastă și după aceea, prin idolatria neamurilor păgâne și, prin iudei,
îndeosebi prin cărt urarii și fariseii lor care, până la urmă, L -au răstignit pe Iisus Hristos. Dar,
coborând la iad, Mielul, Împărat și Judecător – zdrobește porțile lui, slobozind pe cei drepți și
„legând” pe diavolul -balaur „pentru mii de ani”.111 Cu toate acestea, așa cum spune, Toma da
Kempis, „Diavolul nu doarme, iar trupul încă nu este mort: așadar nu înceta să te pregătești de
luptă, căci în dreapta și în stânga sunt dușmani care niciodată nu se odihnesc”.112
În Apocalipsa ioaneică raportul cu puterea seculară ni se înfăț ișează pe cât de limpede,
pe atât de univoc. Nu mai avem de -a face cu perspectiva și nuanțele atât de complexe pe care
le-am întâlnit în cazul Sf. Apostol Pavel și al Mântuitorului Hristos. Și aceasta nu pentru că
poziția față de Stat ar fi una diferită de cea a Mântuitorului ori a Apostolului Neamurilor, ci
pentru că acel Stat pe care Tarsianul îl avea în vedere la Romani 13,1 și urm. , aici se
înfățișează la judecată, cântărindu -i-se tocmai acea depășire a limitelor despre care am amintit
în capitolele ant erioare ale studiului, și care și -a găsit expresia totalitară în cultul Împăratului.
În vreme ce la Romani 13, 1 și urm. , era avută în vedere numai instituția Statului ca atare, în
cazul Apocalipsei ioaneice se pune în discuție numai celălalt aspect al pro blemei, respectiv
acela al Statului care, pretinzând ceea ce este al lui Dumnezeu, încalcă ordinea naturală,
transformându -se în putere satanică. Dacă avem în vedere că raportul dintre Stat și puterile
îngerești supuse, reprezintă fundamentul concepției pa uline, atunci raportul de continuitate
între Apostolul neamurilor și Apocalipsa ioaneică devine cu atât mai evident. Am putea
merge și mai departe afirmând că în Apocalipsa ioaneică aflăm chiar un argument
suplimentar, dar unul cu adevărat puternic, care c onfirmă fundamentul teologic al concepției

111 Ion Mircea , Apocalipsa , pp. 28 -29.
112 Toma da Kempis, Urmarea lui Hristos , II, 9, 7 -8.

59
pauline despre Stat. Am văzut cum în toate cele trei texte pauline care vorbesc despre Stat, a
fost folosită aceeași expresie pentru a indica puterile nevăzute care stau în spatele Statului,
chiar dacă Statul este , ca la Romani 13 , „slujitorul lui Dumnezeu”. În Apocalipsa ioaneică
fiara care se ridică din mare și despre care se vorbește în termeni impresionanți în capitolul
13 este ca și în apocalipsa iudaică113, Imperiul Roman. Apare cu limpezime că la baza întregii
Apocalipse ioaneice este evidentă ideea că în spatele evenimentelor pământești au loc lupte
crâncene între puterile nevăzute . Astfel, este aproape unanimă interpretarea că „bestia care se
ridică din mare” din capitolul al 13 -lea se referă la Imperiul Roma n, formă de putere seculară
ce aspiră prin cultul Împăratului la paradigma divină, dar care, poate fi la fel de bine și orice
alt imperiu din oricare timp al istoriei ce își transformă atribuțiile în forme de exercitare a unei
puteri totalitare. Să ne amin tim doar de relatările din capitolul 4 al Evangheliei lui Matei și al
Evangheliei lui Luca în care Satana însuși îi oferă lui Hristos puterea (stăpânirea) asupra
regilor pământului. Imperiul Roman din vremea sa îi servește Sf. Evanghelist Ioan tocmai acel
exemplu potrivit pentru a descrie orice fel de imperiu devenit demonic. Extrem de important
pentru problema care ne interesează este să reținem că în întreg genul apocaliptic, încă de la
Apocalipsa iudaică , Statul cuceritor este so cotit ca personificarea p rin ex celență a
anticristului.

113 Conceptele de „imperiu” și de „cult al Împăratului”, sunt deja în apocalipsa iudaică elemente tradiționale
pentru descrierea Anticristului.

60
BIBLIOGRAFIE

Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură , Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu An ania, EIBMBOR, Buc., 2001 .

Apocalipse apocrife ale Noului Testament (trad. în lb. română de Gh. Fedorovici după trad. în lb.
engleză a lui M.R. James), Ed. Herald, Buc., 2007.

Cartea lui Enoh (trad. În lb. română de A. Anghel după trad. în lb engleză a lui R.H.Charles), Ed.
Herald, Buc., 2006 .

Irénée de Lyon, Contre les Hérésies (II), Livre V (ediție critică după versiunile armeană și latină de
Adelin Rousseau, Louis Doutreleau et Charles Mercier), Sources Chrétiennes (S.C. 153), Les Édit ions
du Cerf, Paris, 1969 .

Josephus, Flavius , Antichit ăți iudaice (I), X,XI,7, trad. și note Ion Acsan, prefață Acad. Răzvan
Teodorescu, Ed. Hasefer, Buc., 2007.

Josephus, Flavius , Istoria Războiului Iudeilor împotriva Imperiului Romanilor (trad. Gheneli Wolf și
Ion Acsan), II,VIII,7 , Ed. Hasefer, Buc., 200 4.

Origen, Scrieri alese , partea întâi, „Din lucrările exegetice la Vechiul Testament” (Trad. Pr. Prof. T.
Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introductiv și note Pr. Prof, T. Bodogae),
P.S.B. 6, Omilii la Cartea Numerii, XII, 2.

Sfântul Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă , Ed. Sofia (Buc.) și Ed. Cartea Ortodoxă
(Alexandria), 2006.

Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești , Opere complete , X, 3, trad. D.Stăniloae,
Ed. Paideia, București, 1996.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , (trad. Pr. D. Fecioru, ed. a III -a), Ed. Scripta, Buc., 1993, p.173.

Sfântul Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire , IV, C -3, trad. Ioasaf Popa, Ed.
Anastasia, București, 2001.

Sfântul Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie , („Filocalia”, vol. III, trad. Pr. stavr. dr.
Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1948) .

Scrierile Părinților Apostolici (trad., note și indici de Pr. D. Fecioru), Herma Păstorul (23, 1 -2), P.S.B
1, E.I. B.M.B.O.R., Buc., 1979 .

Dionisie Pseudo -Areopagitul, Ierarhia cerească ; Ierarhia bisericească , (trad. și studiu introductiv
Cicerone Iordăchescu), Ed. Insti tutul European, Iași, 1994 .

Dicționare, enciclopedii etc.
Dubarle, A. M. , Dictionnaire de la Bible – Supplément , col. 744, apud J. de Fraine, Adam et son
lignage , Desclée de Brouwer, Paris, 1959,pp. 172 -175.

Dictionary of the Later New Testament and Its Developments , ed. R.P. Martin & P. H. Davids, Downers
Grove: Int erVarsity Press, 1997 .

61

Biedermann, Hans ; Dicționar de simboluri (I, II, III ), Ed. Saeculum I.O., București, 2002.

Chevalier , Jean & Gheerbrant, Alain , Dicționar de simboluri (I, II, III), Ed. Artemis, Buc., 1995 .

Migne, J.P. , Dictionnaire des apocryphes , (I), Paris, 1856.

Cărți, tratate, cursuri
Agouridis, Savva , Apocrifele Vechiului Testament (I-II), Atena, 1973, 1985.

Blanchard, Yves – Marie , Apocalipsa , Ed. Galaxia Gutenberg, Buc. , 2007.

Brown, Raymond E. , Fitzmyer, Joseph A. , Murphy , Roland E. (coord.) , Introducere și comentariu la
Sfânta Sc riptură , IX, Literatura ioaneică , trad. P. Dumitru Groșan, Ed. Galax ia Gutenberg, f.1., 2007 .

Charles, R. H. , The Apocrypha and Pseudoepigrapha of the Old Testament , I-II, Oxford, 1913.

Delcor, M athias, Les Hymnes de Qumrân (Hodayot) , Letouzey et Ané, Pa ris, 1962.

Delcor, Mathias , Les apocalypses juives , Encyclopédie juive/Berg i nternational, Paris, 1955 .

Dupont -Sommer A. & Philonenko, M. , La Bible. Écrits intertestamentaire , Pléiade, Paris, 1987 .

Mircea, Pr. Dr. Ioan , Apocalipsa (introducere, note și comentariu de Pr. Dr. Ioan Mircea, cu un cuvânt
înainte de Părintele Galeriu), Ed. H arisma, București, 2008 .

Rowland, Christopher , The Open Heaven. A Study of Apocalyptic in Judaism and Earky Christianity ,
Londra, 1982.

Scholem, G ershom G. , Les grands courants de la mystique juive , Paris, Payot, 1994.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru , Teologia dogmatică ortodoxă (I), EIBMBOR, Buc., 1978.

Taușev, Averchie , Apocalipsa Sfântului Ioan: Un comentariu ortodox (cu un cuvânt înainte de P r.
Serafim Rose), Ed. Sophia, Ed. Car tea Ortodoxă, Buc., 2005 .

Vielhauer, Ph. , New Testament Apocrypha , (ed. E. Hennecke, W. Schneemelcher, R. Wilson), vol. 2,
Philadelphia, 1965.

Apocalipsa lui Ioan în tradiția iudeo -creștină (studiu introductiv de Cris tian Bădiliț ă), Humanitas, Buc.,
1998 .

Studiul Vechiului Testament pentru Institutele teologice (manual tipărit cu binecuvântarea Prea
Fericitului Patriarh Justin Moisescu), ed. a II -a, E.I .B.M.B.O.R., Buc., 1985.

Articole, studii din volume colective, reviste și periodice
Coppens, J. , Le messianisme sapientiel et les origines littéraires du fils de l’homme danié1ique , în
Vetus Testamentum – Suppl. III, Brill, Leiden, 1955, pp. 35 -37.

Norelli, E. , L’Ascensione di Isaia , Studi su un apocrifa al codevia dei cristianesimi (Origini 3), Bologna,
1994 și Sulla pneumatologia dell'Ascensione di Isaia , în: Isaia, il Diletto e la chiesa. Visione ed esegesi

62
profetica cristiano -primitiva nell'Ascensione di Isaia. Atti del convegno di Roma, 9 -10 aprile 1981,
editi a cura di M. Pesce, Brescia 1983, pp. 211 -276.

Surse internet

Burkitt, Francis C , .Jewish and Christian Apocalypses – The Schweich Lectures of 1913 ., Gorgias Press
(Analecta Giorgiana 35), 2009, Piscataway, NJ, USA pp 15 -16 (integral în engleză pe inte rnet la adresa:
http://www.archive.org/stream/jewishchristiana00burkuoft/jewishchristiana00burkuoft_djvu.txt )

Riddle , M. B. , Introductory Notice to Apocrypha of the New Testament , 1870 (versiunea integrală în lb.
engleză se află pe internet la: http://www.bible.ca/history/fathers/ANF -08/anf08 -66.htm ).

Gerhard von Rad, Old Testament Theology (introduced by Walter Brueggemann), Oliver and Boyd Ltd,
HarperCollins Publishers, Inc., U.S.A., 1962, (parțial disponibilă pe internet la adresa:
http://books.google.ro/books?id=oYmCofVU_1MC&dq=G.+von+Rad+Old+Testament+Theology,&pri
ntsec=frontcover&source=bn&hl=ro&ei=QfdZStzkEojKnAPaw –
GyBw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4).