Gentrificarea Comercială și Clasa de Mijloc în Cluj (studiu comparativ a două categorii de localuri) Coordonatori: Conf.univ.dr. Rudolf Poledna… [619677]

Universitatea “Babeș -Bolyai” Cluj-Napoca
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială
Specializarea Sociologie
Centralitate și Consum
Gentrificarea Comercială și Clasa de Mijloc în Cluj
(studiu comparativ a două categorii de localuri)
Coordonatori:
Conf.univ.dr. Rudolf Poledna
Asist.univ.drd. Norbert Petrovici
Absolventă :
Alexandra Ioana Vanea
Cluj-Napoca
2008

2Cuprins:
Introducere …………………………………………………………………………………………..3
1.Perspective teoretice în definirea „clasei de mijloc” ……………………………………………………………5
1.1 Perspectivele clasice; perspectiva sintetică la nivel macro …………………………………………5
1.2 Perspectiva micro- situațională ( Randall Collins, 2000)…………………… ……………………….9
1.2.1 Clasele econmice……………………………………………………………………………………….10
1.2.2 Grupurile de status……………………………………………………………………………………..11
1.3 Forme de capital în definirea claselor…………………………………………………………………….12
2. Procesul de gentrificare ………………………………………………………………………………………………….14
2.1 Perspective teoretice de abordare a procesului de gentrificare…………………………………..14
2.1.1 Timpul și Spațiul ………………………………………………………………………………………..16
2.1.2 Relația dintre indivizi și locuri ……………………………………………………………………..18
2.2 Discursul revanșist și discursul emancipării ……………………………………………………………19
2.2.1 Orașul revanșist ………………………………………………………………………………………….20
2.2.2 Orașul emancipării ………………………………………………………………………………………22
2.3 Câteva considerații la nivelul Clujului ……………………………………………………………………25
3. „Lumea Bună ”/ „Lumea Faină ”……………………………………………………………………………………..27
3.1 Metodologie………………………………………………………………………………………………………..27
3.2 Descrierea terenului de cercetare……………………………………………………………………………29
3.3 Transformarea unui spațiu într-un loc……………………………………………………………………43
3.4 Centralitate și consum ………………………………………………………………………………………….48
3.4.1 Imagine și brand, consum ostentativ/ consum cultural………………………………..49
3.4.2 Identitatea locului și a consumatorilor (retorica incluziunii/excluziunii) ……….51
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………………………54
Referinț e Bibliografice ………………………………………………………………………………………………………56

3 Introducere
Încercările de explicare ale procesului de gentrificare au generat direcții dife rite de abordare.
În general, procesul este identificat cu revitalizarea inner- city, în urma căreia viața urbană se
restructurează în jurul centralităț ii. Aceas tă restructurare este de asemenea înțeleasă în sensul
dezvoltării spațiului urban , ce apare atâ t ca reacție cât ș i ca stimul a nevoilor de consum specifice
clasei de mijloc. Centrul devine astfel spațiul socializării, activităților, shopping -ului, loisir-ului,
sintetic spus, al consumului.
La nivelul Clujului deși zona centrală este părăsită de cătr e clasa de mijloc sub aspect
rezidențial, controlul acesteia asupra centralității și asupra transformărilor aferente se menține pe
baza unei scheme circulare în tre cerere și ofertă. Prin investigarea acestei relații se relevă nu doar
modalitatea de consum a spațiilor de loisir ci însăși a centralității, ca efect dar și cauză a procesului
de getrificare. Ceea ce mi-am dorit sa realizez prin aceasta cercetare a fos t săsurprind modalitatea
de restructurare a spaț iului central al Clujului, care după perioada comunistă, î n care era
instrumental izat mai degrabă ca un spaț iu al exercit ării puterii politice și administrative, își schi mbă
treptat imaginea devenin d un spațiu orientat spre consum. Centrul orașului azi este împâ nzit de:
magazine moderne de vestimentație sau accesorii, decorațiuni interioare, bănci, agenții de turism ș i
imobiliare, galerii de artă, bijuterii, saloane de înfrumusețare și întreț inere corporală, florării ș i
farmacii “cochete ” și mai ales spații de loisir: cafenele, baruri, pub- uri, restaurante, cluburi, ceainării.
Toate aceste locuri și servicii care definesc zona centrală, îndemnând la un “shopping de marcă ”, se
adresează unei categorii sociale orientate spre consum și care implicit câștigă îndeajuns pentru a -și
permite să “consume centrul” și anume, noua clasă de mijloc.
Conceptul de gentrificare poate fi problematic la nivelul Clujului, întrucât zona centrală a
orașului a aparținut întotdeauna clasei de mijloc, în trecut mai ales sub aspect rezidențial, în prezent
aceasta își menține controlul a supra centralităț ii prin consum. Cu toate acestea, noua imagine
cosmopolită a orașului atestă desfășurarea procesului, cel puțin sub aspect co mercial. Propun la
nivelul Clujului o perspectivă în termenii “orașului emancipării” suprapusă gentrifică rii. Aceasta,
spre deosebire de perspectiva“orașului revanșisit” explică porcesul ca fiind o reacție a clasei de
mijloc nu împotriva claselor muncitoare, în încercarea de a- și recupera “dreptul asupra orașului” , ci
ca reacție a clasei de mijloc împotriva insti tuțiilor represive ale vieț ii din suburii. Astfel, consumul
în centru, care desigur nu poate fi incontestat nici î n perioada comunistă , devine azi o modalitate de
distingere , deferență a diverselor fracțiuni ale clasei de mijloc.

4Pornind de la această idee, lucrarea urmărește modalitățile (pattern -urile) de consum a
spațiilor pubilce destinate loisir -ului, prin investigarea a șase localuri situate în zona centrală a
Clujului. Alegerea acestora nu a fost însă întâmplătoare, trei dintre ele , respectiv Insomnia ,
Bulgakov Caffe și Quo Vadis Cafe sunt cafenele culturale iar celelalte, Diesel Club, Bellini Caffe și
Imperial Caffe, sunt consacrate ca locuri de întâlnire a indivizilor cu statut economic ridicat.
Specificul lor anunță încă de la început faptul că acestea se adrezează unor categorii distincte de
indivizi, care pot fi tratați ca reprezentând fracțiuni diferite ale clasei de mijloc. Pentru a realiza
acest lucru am făcut apel la conceptele de capital economic și cultural (Bourdieu,1984), adoptând
totodată perspectiva conform căreia spre deosebire de elite, clasa de mijloc se definește prin
deținerea (preponderentă) a unei singure forme de capital. Se încearc ă astfel înțelegerea relației
capital cultural- capital economic, focalizând în același timp pe ideea de construcție a spațiului . Cu
alte cuvinte, lucrarea urmăreș teșimecanismele prin care un spațiu anost, devine prin interacțiune
socială un locplin de s emnificație pentru consumatorii acestuia , realizâdu-se la un anumit nivel o
reală identificare a indivizilo r (consumatori) cu localul (frecventat). A face parte din clientela unui
local nu presupune simpla prezență fizică în acel loc. Este vorba despre un mecanism complex ce
are la bază ideea de interacțiune și recunoaștere socială .
Pe lângă motivația emblematică ce invocă gradul de actualitate și noutate al subiectului, a
existat și un interes personal dezvoltat cu ocazia unei lucrări realizate împreună c u colegii mei, în
cadrul s eminarului de Sociologie Urbană, din anul în curs. Sub o formă descriptivă aceasta trata
comparativ două dintre cele trei cafenele culturale. Pornind de la această idee, mi -am propus să
extind cercetarea asupra mai multor locații cu specific diferit. Fiind la rândul meu o consumatoare a
acestor locuri, am sesizat inevitabil diverse aspecte ce creează diferență între ele. După cum au
confirmat și persoanele intervievate, nu trebuie să ai neapărat formația unui sociolog pentru a
rema rca faptul că în cadrul acestor cafenele, caracteristicile definitorii ale consumatorilor (vârstă,
ținută, comportament, atitudini) diferă semnificativ.
Pornind de la aceste remarci, practic mai întâi delimitând terenului de cercetare, admit că am
întâmpi nat unele dificultăți în ancorarea teoretică. Îmi susțin însă alegerea de explicare a unui proces
la nivel macro (gentrificarea comercială, restructurarea spațiului urban prin transformarea
centralității într -un spațiu al consumului) printr -o abordare la n ivel micro (șase localuri din zona
centrală a Clujului), invocând agrumentul „micro -interacționist” propus de Randall Collins (2000).
Conform acestuia, întâlnirile micro- situaționale sunt punctul de plecare al oricărei acțiuni sociale și
a tuturor evidențe lor sociologice.

5Ca modalitate de structurare a textului, am adoptat forma clasică, împărțind conținutul
lucrării în capitole și subcapitole. Partea teoretică (primul și al doilea capitol) prezintă principalele
direcții de definire și abordare a clasei de mijloc și a procesului de gentrificare. Studiul continuă
apoi cu prezenarea demersului metodologic, descrierea terenlui și interpretarea interviurilor,
regăsibile în capitolul trei.
1.Perspective teoretice în definirea „clasei de mijloc”
Una dintre prin cipaele explicații ale gentrificarii, se realizează prin raportul la clasa de
mijloc, astfel încât revitalizarea inner- city și transformarea centrului într -un spațiu destininat
consumului este privită ca o consecință a nevoilor specifice acestei clase. Datorită faptului că în
prezentarea diferitelor direcții de abordare a procesului de gentrificare, referința la clasa de mijloc va
deveni aproape redundantă și mai ales datorită faptului că prin studiul de față se urmărește
identificarea patternurilor de c onsum (în cele șase spații de loisir) specifice acesteia, pentru început
voi prezenta diversele modalități de identificare/definire ale “grupurilor mijlocii”.
1.1 Perspectivele clasice; perspectiva sintetică la nivel macro
Definirea “clasei de mijloc” a fost întotdeauna problematică. Creșterea “grupurilor mijlocii”
aridicat numeroase probleme conceptuale pentru diverșii cercetători și teoreticieni. Cei mai mulți
dintre aceștia ,impresionați de eterogenitatea acestor grupuri, foloseau forma plurală vorbin d despre
“clase de mijloc”; acest lucru anunță încă de la început faptul că se poate vorbi despre mai multe
fracțiuni de clasă. S -au furnizat astfel diverse concepte: “ mica burghezie ” cu diversele fracțiuni:
veche, nouă, tradițională, “ clasa de mijloc ”: ve che, nouă, decompusă/dezagregată, “ clasa de
servicii ”, “clasa profesională si managerială ”(Mann, 1993) etc. toate acestea putând fi pe de altă
parte, în termenii lui Wright (1985) în “ locații de clasă contradictorii”. Alternativ se întâlnesc:
straturi mi jlocii, straturi ocupaționale sau gradații de statusuri, sau termini mixti clasă -status:
“gulerele albe”, “ocupații intelectuale”. Unele studii de limba germană combină de exemplu,
termenul de “clasă” cu cel de “proprietate”: Mittelstand Burgertum , divizat ă în Besitzburgertum,
proprietarii burghezi și Bildungsburgertum , burgezia cu educație înaltă (Mann, 1993).
După cum remarcă și Mann ( 1993) a ceastă diversitate d e termeni înglobează în fapt, mai
multe teorii alternative relativ la poziția grupurilor de m ijloc. Cu toate acestea se disting două

6perspective majore de abordare a problematicii claselor. Pe de o parte demersul gradațional, pe de
altă parte cel relațional. Primul este tipc abordărilor economiste, iar structura socială este explicată
în acest caz ca o varietate de dimensiuni exprimate cantitativ. Cel mai frecvent folosit indicator în
acest caz este venitul. În funcție de diversele dimensiuni (venit, prestigiu ocupațional) privite ca un
continuum indivizii ocupă poziții punctuale, iar clasele reprezintă constructe ale cercetătorului ce
delimitează granițe statistice. Perspectiva relațională, menține focalizarea pe factorul economic însă
definește poziția de clasă prin prisma relațiilor sociale, întrucât orice relație economică presupune în
primul r ând o relație socială. Se pot identifica astfel diverse tipuri de relații: producție și exploatare –
pe linia marxistă, relații de piață pe direcția propusă de Weber (1978), relații de exploatare și
dominație (Wright , 1985 ), relații de autoritate (Dahrendorf, 1959; Goldthorpe, 1992).
În viziunea marxistă, pe baza relațiilor de producție și a proprietății, societatea se divide între
exploatatori și exploatați, iar motorul acesteia este conflictul dintre cele două categorii.
Neo- marxiștii (Dahrendorf, 1959) păstrează ideea că societățile încoroprează conflicte, însă
proprietatea este privită ca instanță specifică a drepturilor autoritative de control, iar clasa este
tratată în termenii de relație de autoritate (posesiunea/ excluderea autorității). Aceștia sesizează însă
inconfortul creat de clasa de mijloc. Modelului abstract, format din două clase: exploatatori și
exploatați se contrapune modelul concret de societate capitalistă, rezultând astfel locații de clasă
bazate pe relații de producție specifice capit alismului. În termenii lui Wright (1985), acestea
reprezintă „locații de clasă contradictorii”: manageri, mici patroni, angajați semi -autonomi. Astfel,
pe lângă capital și forță de muncă acesta identifică încă două tipuri de resurse în producție:
organizarea (capacitatea de coordonare a deciziei într- o diviziune tehnică a muncii) și expertiza.
Wright (1985) identifică trei surse de putere ocupațională: proprietatea, puterea
organizațională și aptitudinile. În general, grupurile mijlocii tind sa dețină un n ivel ridicat al uneia
dintre acestea, dar nu le dețin pe toate trei, de aceea se află într -o “locație de clasă contradictorie”.
Teoria lui este productivistă și funcționalistă, în această perspectivă doar relațiile de muncă contează
cu adevărat, iar autoritatea și nivelul de educație sunt introduse adiacent, doar în măsura în care
contribuie funcțional la producția economică. Cu toate acestea, vom reține d in cadrul acestei
perspective ideea că spre deoserbire de elite, “ clasa de mijloc” deține, într -un nivel ridicat doar o
formă a puterii .
Unii non- marxiști au împărtășit de asemenea această perocupare pentru relațiile de muncă .
Dahendorf (1959) atrage atenția asupra faptului că relațiile de autoritate în ocupație au înlocuit
deținerea de proprietați ca deter minant fundamental al clasei în soc ietățile moderne. Goldthorpe
(1982) definește “clasa de servicii” î n termenii încrederii acordate la nivelul ocupa ției în rândul

7birocraților, managerilor sau tehnicienilor. Acesta este sensibil la alte calități ale clase i de servicii,
cum ar fi experiența educațională .
Se pare că doar perspectiva neo -weberiană pare să exindă discuția relativ la calsele mijlocii,
luând în considerare schimbările din viața cotidiană, cele de lifestyle, educația, cele de interacțiune
socia lă și intermaritale, precum și relațiile formale ocupaționale, depășind astfel granița unei
perspective economice. Neo- weberienii tind să integreze această diversitate în conceptul “pozițiilor
de piață”, definite în mare măsură prin educație.Educația devine în sine o formă de putere ( Collins,
1979 ).
Giddens (1973) încadrează puterea educațională într -o teorie mai vastă despre modalitate în
care puterea pe piață definește clasele. În paralel cu perspectiva lui Wright, acesta specifică existența
a trei ti puri de putere pe piață: proprietatea, calificarea educațională sau tehnică și puterea muncii
manuale. Astfel se disting trei clase moderne: capitaliștii, o clasă mijlocie definită de educație și
muncitorii. Modelul oferit de Giddens este însă mai complex datorită faptului că include și ideea de
autoritate în cadrul întreprinderilor și pattern-urile de consum ;în ansamblu, teoria lui înlocuiește
relațiile centrate pe ocupație în termeni de producție, cu puterea pe piață dobândită prin educație.
Abercrombie si Urry (1983) au atras atenția asupra faptului că ar trebui combinate relațiile
de producție cu cele de piață, lucru care ne va ajuta în definirea clasei mijlocii. Pornind de la această
idee, Mann (1993) merge mai departe. Încercarea lui de a defini clasa de mijloc se bazează pe
formula: relațiile de ocupație, relațiile de putere difuze/difuzate și toate sursele puterii sociale.
Acesta consideră că toate relațiile de producție conferă trei grupuri distincte: mica burghezie – micii
proprietari sau afacerile de familie; carieriștii -angajați/salariați mobili în ierarhiile birocratice sau
corporate și ocupațiile intelectuale – organizate colectiv, autorizate de către sta t.
Mica burghezie. Mica burghezie deține și controlează propria producție și muncă.
Proprieta rul afacerii poate fi o persoană, o familie, un parteneriat între cunoscuți. D e obicei se
bazează pe relații non -contractuale. P rofitul, pierderile și îndatoririle/obligațiile fiecăruia sunt
împărțite după norme difuze, sau “la mica înțelegere”, spre deosebire de relațiile impersonale de
parteneriat din cadrul marilor afaceri. Însă demarcația dintre dintre mica burghezie și capitaliști nu
este absolută. Afacerile se dezvoltă în timp, iar “micul proprietar” poate intra pe nesimțite în clasa
marilor capitaliș ti.
Carieriștii . Sunt indivizii angajați in cadrul corporațiilor capitaliste sau birocratice, dar sunt
mobile în ceea ce privește organizarea ierarhică. Aceștia beneficiază de un salariu periodic, iar unele
ocupații oferă o identitate colectivă distinctă ( îmbrăcăminte, lifestyle). Ceea ce se urmărește este
realizarea unei cariere.Acest grup include “gulerele albe”, muncitorii non- manuali, vânzători,

8manageri, tehnicieni etc. Ca o mica paranteză, menționez că în literatura de specialitate se poartă o
întreagă discuție cu privire la includerea unor poziții, în perspectiva unora ( Dahrendorf, 1959 )
contrastante, de exemplu vânzătoarea și managerul, în cadrul aceleași categorii. Mann însă,
respinge noțiunea de “revoluție managerială” și ideea conform căreia managerii ar forma o clasă
separată, întrucât carieriștii depind direct de autoritatea ierarhică a corporației, aplicabilă în ambele
cazuri ( manager/vânzător). Locul carieristului în istorie nu este a individului (spre deosebire de
antreprenori) ci al sub alternului în cadrul unei organizații.
Ocupațiile intelectuale. Termenul de “profesie” este adesea utilizat în cazul unor anumite
ocupații cu scopul obținerii de privilegii: doctori, ofițeri de armată, bibliotecari, asistente medicale
etc. Toate acestea au însă în comun faptul că necesită specializare, educație dar în același timp
prezintă și anumite carecteristici comune de lifestyle.
Viziunea lui Mann est e una sintetică, încorporând atâ t elemente din perspectiva
marxistă/neo -marxistă cât și din cea weberiană/neo -weberiană. Deși cele trei grupuri identificate de
acesta prezintă relații specifice de producție, ele sunt privite ca fracțiuni ale unei singure clase (de
mijloc) fiind încoroprate în moduri simil are în marile relații de putere. U nitatea lor provine din
„participare de mijloc” („mideling participation”) în ierarhia socială, oferind astfel o explicație la
nivel macro. În termeni neo- marxiști studiul de față nu se concentrează pe conflictul dintre clase ci
mai ales pe cel din interiorul acestora, cu alte cuvinte pe tensiunea dintre diferitele fracțiuni ale
clasei de mijloc. Definirea clasei de mijloc, prin identificarea acestor fracțiuni, propusă de Mann,
devine astfel relevantă. Cu toate acestea, întrucât cercetarea este realizată la nivel micro, se im pune
o restrângere a ariei de discuție, în încercarea de identificare a fracțiunilor și relațiilor dintre ele. Voi
realiza acest lucru făcând apel la perspectiva micro -interacționistă propusă de Randall Collins
(2000).
1.2 Perspectiva micro- situațională ( Randall Collins, 2000)
Ideea pertinentă de la care pornește Collins (2000) este că dincolo de realizarea unor
cercetări empirice bazate pe date cantitative, obiective care sa explice fenomenele sociale la nivel
macro atenția socilologilor trebuie îndreptată asupra evi dențelor la nivel micro, asupra situațiilor
cotidiene, asupra interacțiunilor din “viața de zi cu zi”; cu remarca că uneori acestea pot releva
situații contrastante tipului ideal de macroierarhie.

9Se pune întrebarea în ce măsură teoriile soc iologice clasice sunt capabile să înglobeze
realitățile contemporane ale stratificării sociale ; în acest sens, autorul pune problema în termenii
unei ierarhii structurate a inegali tăților .În știintele sociale de obicei, se conside ră obiective datele
statisice ( ex. distribuția venitului, ocupația, educația ), însă observații le etnografice sunt mai
bogate/ complexe și mai aproape de empiric. Argumentul autorului este că datele micro -situaționale
au prioritate conceptuală – datorit ă faptului că nici statisticile spectaculoase nici datele obținute din
sondaje nu oferă o imagine plină de acuratețe a vieții sociale, decât dacă acestea sunt interpretate î n
contextul lor micro- stituațional . Întâlnirile micro- situaț ionale sunt punctul de plecare al oricărei
acțiuni sociale și a tuturor evidențelor sociologice .
Structurile macrosociale sunt reale, în masura în care acestea sunt agregate patternalizate
menținute de micro -situații. Desigur, datele empirice sunt colectate prin sondaje, întotdeuna la nivel
micro, prin det erminarea indivizilor de a răspunde la întrebări de genul : „ce cred despre…”, „care
este venitul”, „ce studii au” etc. Agregarea acestor răspunsuri arată ca o imagine obiectivă a unei
ierarhii structurale, dar aceste date agregate referitoare la distribuția avuției/ bogăției de exemplu, nu
înseamnă nimic propriu -zis decât dacă știm ce înseamnă “bogăție” într -o experiență situațională. În
același sens, autorul consideră că de exemplu prestigiul ocupațional poate fi înțeles într -un mod
realist doar în măsura în care se investighează stratificarea situațională care are loc la nivel micro. În
acest sens, este sugerată o “micro -traducere” a dimensiunilor weberiene de clasă, status și putere;
pentru studiul de față și în contextul încercării de identificare și descriere a fracțiunilor clasei
mijlocii și a caracteristicilor acesteia în privința consumului, consider relev antă perspectiva lui
Collins (2000 ) asupra claselor economice și statusurilor.
1.2.1 Clasele econmice
La nivel macro, distribuiția avuției e puternic inegală atât în interiorul societăților cât și
internațional ( Sanderson, 1999, citat în Collins, 2000)- important este să se poată înțelege acest
lucru la nivelul experiențelor din viața de zi cu zi. Se poate face distincția între bogăția materială
adică experiențele de consum și bogăția ca și control asupra experiențelor ocupaționale. Se poate
urmări cum la nivel micro banii se transformă în putere situațională. Astfel, întreaga structură a
clasei economice poate fi înțeleasă ca o varietate de circuite ale banilor instrumentalizați pentru a
înscena feluri particulare de relații sociale -în lumea comerțului, a conumului, a ocupațiilor, a

10creditelor sau investițiilor. Banii sunt înțeleși ca ș i procese nu ca lucruri iar clasele superioare sunt
un circui t de activități financiare.
Structura circuitelor de schimb monetar se circumscrie într- o perioada istorică dată ș i într-un
anumit context; de obi cei se poate identifica: o elită financiară -indivizi care participă a ctiv la
tranzacțiile financiare; o clas ă de investitori – care au bani fie dintr- un job bine plătit, fie din propria
lor afacere, dar care sunt participanți anonimi, lipsiți de acces la circuite personale în rândul dealer-
ilor; o clasă anteprenorială care utilizează banii direct, pentru angajare a de personal, pentru taxe sau
bunuri vândute- aceștia la nivel micro- situațional acționează într -o lume a reputației personale; o altă
clasă este cea a celebrităților, care sunt de fapt angajați ai unor organizații specializate în
divertisment ( film, muz ică, sport); o vairietate a circuitelor financiare din casa de mijloc/ sau din
clasa muncitoare, precum și întreaga rețea de informații și contacte care le susțin , în acest caz banii
nu sunt transformați în proprietate în nici o altă formă decât prin consu m.În sociologia empirică
există date care atestă faptul că aceste personane cheltuiesc banii in rețelele de contact personal
( DiMaggio and Lounch citat în Collins, 2000). O altă categorie este cea a circuitelor ilegale, a
spălării de bani, piața circuite lor ilicite: drog uri, prostituție, bunuri furate. Categoria ce se găsește la
periferia societății poate fi conceptualizată ca cei aflați în afara circuitelor de schimb monetar.
1.2.2 Grupurile de status
Există o multitudine de accepțiuni și semnificații atribuite conceptului de status, cel mai
abstract este probabil statusul ca î nțeles al prestigiului ocupațional ce apare în sondaje, întrucât pune
problema unei decontextualizări. În perspectiva lui Collins (2000), cea mai plauzibilă versiune este
cea de s orginte weberiană: status- grupul ca o reală organizare a rețelei sociale și deferență , la
nivelul comportamentului micro- sitiațional. Weber (1968 ) definește status -grupul ca fiind o
comunitate ce împărtășește un lifestyle cultural, o identitate socială recunoscută și un prestigiu
recunoscut public. Cel mai reprezentativ exemplu al acestui “tip ideal” sunt aris toacrații, burghezii,
cu toate că termenul este aplicabil și comunităților etnice sau religioase sau altor grupuri cu lifestyle
specific.
Practic, Weber a conturat termenul în contrast cu înțelesul de clasă economică. A stfel
grupurile de status nu mai sunt categorii statistice ci sunt grupuri cu cu o reală organizare socială.
Grupurile de status au grade variate de realități micro-situa ționale, Collins (2000 ) propune chiar o

11tipologie a situațiilor: situații de lucru, ceremonii oficiale, situații de socializare, de la formal la
informal, situații deschise, publice. În funcție de aceste situații există tipuri de comportamente
ritualizate, care în fapt îmbracă ideea de incluziune/excluziune și deferență. După cum au notat neo –
weberienii, clasa mijlocie consumă într -un mod distinctiv , dorința lor era să se distingă prin
consum, cultură si calificare de către clasele de jos/muncitoare .
În m od habitual anumiți indivizi se asociază formând un grup, întâlnirile lor generează mai
degrabă o recunoaștere locală, relații personale mai degrabă decât categorii identitare sau statusuri .
Cu toate acestea, chiar și aceste rețele privatizate și fragmentate mențin anumite pattern -uri de
diferențiere; uneori acestea pot fi invizibile din exterior și grupul poate să nu fie general recunoscut
ca lifestyle grup. Vom reține această idee și vom reveni asupra ei, în cele ce urmează, încercând să
urmarim în ce măsură se aplică în cazul nostru concret și anume grupurile sociale formate în cadrul
spațiilor de loisir.
Ideal tipul weberian de status- grup recognoscibil după semne particulare/ vizibile este
aplicabil unei societăți în cadrul căreia viața socială cotidiană este puternic formalizată. Î n cadrul
unei astfel de societăți indivizii sunt purtătorii unor identități categoriale: gentlemen, burghez,
aristocrat. La polul opus, se situează identitățile personale . Un individ este recunoscut după numele
său, în cadrul unei audiențe sociale mai largi sau mai restrănse și poate de asemenea să aibă o
reputație personală. Reputațiile larg recunoscute sunt rare, majoritatea indivizilor sunt recunoscuți în
cadrul rețelelor locale, iar în cele mai mule cazuri este vorba desp re o ierarhie a “faimei” sau
“atenției” dobândite mai mult decât a “onoarei”.
Referitor la “comportamentul deferențial”, întreaga gamă de gesturi, atitudini, limbaj, ton,
look, Goffman (1967), descrie majoritatea ritualurilor de politețe sau recunoaștere de la mijlocul
secolului 20 ca mutuale: ridicarea palariei, deschiderea ușii, zâmbetul. Reciprocitatea acestor gesturi
demonstrau egalitatea de status, întrucât cele mai sofisticate comportamete mutuale se realizau în
cercurile celor cu statut social ridicat, al elitelor. Astfel aceste cercuri îi excludeau pe cei care nu
puteau să presteze adecvat aceste maniere sau ceremonii mutuale deferențiale. Cu alte cuvinte,
aceste comportamente erau indicatori ai statutului. Desigur, ca odată cu trecerea timpului ac este
maniere/comportament e se schimbă sau se diversifică, vom vedea cum în perimetrul spațiilor de
loisir de azi, ținuta și accesoriile sunt elemente ce creează deferență. Autorul sugerează de asemenea,
ideea că în contemporaneitate aceste deferențe categoriale sunt reduse mai ales la reputația personală
iar acest lucru depinde de prezența individului în rețeaua în care este cunoscut personal.
Anderson ( citat în Collins, 2000 ) atrage atenția asupra așanumitelor “staging areas”, a
locurilor/ zonelor de tip “scenă” aflate în interiorul orașelor, zone intens populate în care tinerii

12obișnuiesc să meargă ca să se expună (“to show off”), pentru a primi un anumit status doar prin
simpla prezență în acel loc, vom urmări cum această idee este valabilă și în cazul spațiilor de loisir,
care uneori , pot deveni adevărate “scene”. În termenii lui Goffman (1967), aceste locuri sunt “acolo
unde este acțiunea”, un bun exemplu sunt scenele de gambling, pariurile, după cum sugerează
același autor , o structură similară poate fi ide ntificată și în cadrul formelor elitiste de acțiune
economică, manipularea financiară a piețelor de exemplu. Cu alte cuvinte, putem observa cum
situațiile concrete, la nivel micro și întreg contexul de desfășurare al acestora determină statutusul.
1.3 Forme de capital în definirea claselor
O imagine proeminentă în literatura de specialita te este cea oferită de Bourdieu (1984) care
distinge între o ierarhie bazată pe puterea economică și o ierarhie a gustului cultural internalizat de
către indivizi; cele două ierarhii se reproduc reciproc, între capitalul economic și cel cultural
creându- se o relație circulară. Dacă în termenii lui Bourdieu înțelegem structura socială ca un set de
relații ce definesc spațiul social, agenții și pozițiile acestora se distribuie în funcție de “încărcă tura”
pe care o au, cu alte cuvinte suma și compoziția capitalurilor pe care le dețin.
Reținem că este vorba despre mai multe tipuri de capital, concept căruia sociologul francez i –
a atribuit o importanță deosebită în cadrul lucrărilor sale. Sintetic, putem vorbi despre un capital
economic, măsurabil prin intermediul proprietății, un capital cultural, măsurabil cu ajutorul
atestatelor educaționale, un capital social, definit prin mărimea rețelelor și a pozițiilor ocupate, o
categorie specifică a acestuia fiind de exemplu capitalul politic, și nu în ultimul rând se poate vorbi
despre un capital simbolic, în măsura în care diferite tipuri de capital deținute pot fi preschimbate în
alte avantaje. Bourdieu numește habitusul “ o gramatică generativă a practicii sociale”, acesta poate
fi înțeles ca și interacțiune dialectică dintre diverșii actori sociali -dispoziții, obiceiuri, biografii sau
memorii colective și pozițiile aferente acestora -în instituții, în relațiile de clasă și în rețelele sociale,
construindu- se astfel o teorie a schimbării sociale care plasează în centrul analizei actorii și
strategiile lor de viață. (Szelenyi, 2001 pg.25)
În această schemă, putem spune că sociețătile capitaliste moderne se încadrează în te rmenii
deținerii a două tipuri de capital, economic și cultural, cu mențiunea că posesia capitalului economic
are o semnificație aparte. Astfel, în vârful societății se regăsesc cei care dețin o mare parte a
capitalului economic, fiind fie membrii marii b urghezii, fie managerii marilor corporații; cei care au
acumulat mai degrabă capital cultural (intelligentia) reprezintă în viziunea lui Bourdieu “fracținui

13dominate ale clasei dominante”. Sub clasele dominante, care dețin ambele tipuri de capital, se
desfășoară “clasele de mijloc”, compuse din indvizi care dețin capital cultural dar nu dețin capital
economic, sau viceversa , iar la baza ierarhie găsim clasele populare, lipsite de ambele tipuri de
capital. Reamnitesc faptul că unul din scopurile urmărite de această lucrare este “investi garea”
tensiunilor dintre fracțiuni leclasei de mijloc, care după cum sugerează și structura mai sus
prezentată se diferențiază în funcție de natura capitalului deținut: capital economic versus capital
cultural.
Bourdieu teoret izează structura socială ca un proces/spațiu în care indivizii deținători de
diferite tipuri de capital se angajează în diverse lupte de diferențiere între ei, prin care își negociază
astfel pozițiile, frontierele, identitățile colective. Aceste spații sunt spații reale, cu poziții și dispoziții
reale, în jurul cărora gravitează clasele. După cum se poate observa se face în continuu referire la
ideea real/ realitate, situație concretă, se dorește practic explicarea unor relații (de clasă sau din
interiorul acelea și clase) la nivel macro, însă acest lucru nu este posbil decât prin investigarea unor
evidențe la nivel micro, strategie care de altfel este urmărită și în acest studiu.
Împrumutând de la Bourdieu, ideea că indivizii se structurează în funcție de fo rma de capital
deținută, iar clasa de mijloc este definită de deținerea preponderentă a unei singure forme de capital,
fie acesta economic fie cultural, sugerându- se astfel implicit două fracțiuni ale clasei de mijloc, în
termeni neo- marxiști vom investiga conflictul dintre acestea; modalitățile în care indivizii celor două
categorii instrumentalizează formele dominante de capital pentru a obține, în termeni neo -weberieni,
deferență.
2. Procesul de gentrificare
Procesul de gentrificare este unul dintre cele mai dezbă tute subiecte, în perimetrul
sociologiei urbane din ultimele decenii, încercările de explicare a acestuia generând direcții diferite
de abordare. Acesta este identificat cu revitalizarea inner- city, în urma căreia ,viața urbană se
restructureaz ă în jurul centralității, fie că se focalizează pe proce sul de renovare/restaurare a
clădirilor în scop residențial sau dimpotrivă, pe schimbarea destinaț iei acestora în scopul realizarii
unei afaceri, caz în care putem utiliza conceptul de gentrificare comercială. Procesul este înț eles de
asemenea, în sensul dezvoltării spațiului urban ce apare atât ca reacție ,cât și ca stimul al nevoilor de
consum specifice clasei de mijloc. Tocmai datorită acestui aspect, pe care urmează să -l investigăm și

14prin cercet area empirică, în capitolul anterior am discutat diferitele direcții de definire a acestei clase,
care după cum reiese este al restructurării urbane.
2.1 Perspective teoretice de abordare a procesului de gentrificare
Originile și motivele procesului de gentrificare au fost îndelung disputate în literatura de
specialitate. Pe de o parte, Smith (1979, 1987, 1996) eviden țiază importanța procesului de
acumulare a ca pitalului prin utilizarea piețe lorurbane. Datorită dez -industrializării și investirii apare
și dev alorizarea spațiului urban, creând o discrepanță între valoarea potențială a spațiului (dată de
locația centrală) și adevărata lui valoare. Smith (1979) denumește acest lucru „rent gap” observând
cum, alături de alți factori, este strâns legat de crearea unei „ piețe de clădiri” care să fie supuse
procesului de gentrificare. Cu toate acestea, î n perspectiva lui Smith (1979) explicațiile gentrifică rii
sunt mai degrabă legate de „mișcarea” capitalului decât de cea a indivizilor (din punct de vedere
reside nțial).
Pe de altă parte, Ley (1980, 1986, 1994, 1996) atrage atenția asupra importanței valorilor ș i
lifestyle-lui noii clase de mijloc, cu orientări politice liberale, care valorizează perseverența istorică
a spațiului urban si co nsumul de bunuri ne-stan dardizate. Angajarea în sectorul terțiar sau în
domeniul ocupațiilor post -industriale, precum si deținerea unei diplome de facultate sunt indicatori
cheie în perspectiva lui Ley, ai gentrificării, fiind totodată expresii ale unui lifestyle post-mo dern și
aleunui consum de sine conștient.
Deși sceptic în privința explicaț iilor ce au în centru ideea de „rent gap”, Hamnett ( 1994,
1996, 2000) punctează importanța serviciilor post -industriale localizate în centrul orașului. Mai
recent, (ex. Redfern 1997), as istăm la lansarea unei ex plicații structurale sub forma scăderii
costurilor tehnologiilor domestice care dete rmină capacitatea renovării caselor în diverse moduri.
David Ley (1986) realizează un stud iu la nivelul sistemului urban canadian între anii 1971-1981.
Sunt luate în considerare patru mari explicații ale procesului de gentrificare , iar acestea sunt
operaționalizate într-o analiz ǎ de corelație și regresie. Unele dintre presupusele explicații nu sunt
susținute de rezultatele obținute; astfel , se pare c ǎfactorul economic (economi a metropolitană post –
industrial ǎ)și gradul de confort (life-style-ul urban, caracterizat de o mare diversitate social ǎ- în
1972, 80% din locuitorii marilor oraș e americane, au declarat c ǎ preferǎ viața în orașele mari
datorit ǎ oportunitǎții de a intra în contact cu o largǎ varietate de oameni, precum și datoritǎ
accesului la activit ǎți recreaționale ș i culturale, job-uri mai bune, venituri mai mari.- este sugerat ǎ

15astfel cultura de consum a marilor oraș e.) au cea mai puternică prestație în cadrul analizei, pe când
explicația demografică și cea a dinamicii pieței de locuinte, par a avea un efect redus.
Procesul a apărut prin prisma unor grupuri restrânse de indivizi cu studii superioare , dar nu
foarte bine plătiți, în sectorul public profesional, care au încercat să se distingă de clasa de mijloc
convențională ,tipică suburbiilor. Treptat însă, lifestyle -ul acestora, care au în ceput să renoveze
vechile case/ clădiri din zona centrală, atrage tot mai mult membrii clasei de mijlo c cu ocupații în
sectorul privat, cu un puternic capital economic și mai puțin cultural. Aceste grupuri sunt asociate
gentrificării comerciale, distincția urmarită de ele realizându -se pri n consumul de bunuri, servicii ș i
spații care presupun în primul rând deținerea unui ridicat capital economic.După cum se va vedea ,
lumea prezentă în localurile „ scumpe” ( Diesel, Imperial, Bellini) este cea care populează și
magazinele de haine scumpe, de brand-uri, saloane le trendy de înfrumusețare, solarele, sălile de
fitness.
În explicarea procesului de gentrificare, s- a sesizat tensiunea dintre acțiune și structură,
aceasta este reprodusă și în alte sfere, între economie și cultură (Lees, 1994; Zukin, 1982), pr oducție
și consum, modernitate ș i postmodernitate (Mills, 1988; Lees, 1996) , clasă și gender (Rose, 1984;
Lyons, 1996; Bondi, 1991, 1998; Warde, 1991; Butler ș i Hamnett, 1994). Una dintre pricipalele
explicații ale acțiunii gentrificatorilor se bazează pe tezele lui Pierre Bourdieu. S-au f ǎcut diverse
referințe în lit eratura de specialitate, cu privire la re lația dintre capitalul economic/ material ș i cel
cultural ( Bridge, 2001). Primii getrificatori sunt privi ți ca fiind cei cu un bogat capital cultural și cu
un capit al economic mai scă zut, astfel în pofida lipsei unui capital economic (ridicat), capitalul
cultural este instrumentalizat pentu a obține distincție. După cum remarcă Bridge ( 2001), capitalul
cultural utilizat în cazul gentrificării este setul de valori care privilegiază un lifestyle pro -urban.
Orașul devine astfel spațiul manifestării habitusurilor noii clase de mijloc (Podmore, 1998). Potrivit
acestei asumpții gentrificarea este privită ca o strategie de distincț ie a unei noi clase de mijloc
emergente .Vom reține de aici conceptele de capital economic ve rsus capital cultural, importante
atât în definirea și delimitarea claselor , cât și în cazul departajării între diferitele fracțiuni ale clasei
de mijloc, caracterizate după cum afirma și Szelenyi (2001), în deținerea preponderentă doar a uneia
dintre cel e două forme de capital.

162.1.1 Timpul și Spațiul
Tezele lui Bourdieu relativ la producerea/reproducerea claselor sociale printr-o transmitere
inconș tientă adispozi țiilor de clasă au cunoscut o influență crescândă î n perimetrul teoriilor sociale
în ultimii 20 de ani. Conform acestei abordări, gentrificarea este vazută ca o consecință inconștientă
la un întreg set de posibilităț i generate de rela ția dintre capitalul economic ș i cel cultural în spa țiul
social. Pornind d e la teza lui Bourdieu care susține că habitusul (o dispoziție încorporată care
condiționează mișcă rile corporale, gusturile , judecățile și valorile în conformitate cu poziția oferită
de clasă – Bourdieu ,1984) este responsabil de alegerile indivizilor, Bridge (2001) problematizează
ideea. Acesta încearcă să găsească o soluție la situația în care dispoziț ia primară a indivizilor nu le
oferă acestora o variantă concretă de a acționa, sau le oferă o p aletă prea largă de variante. Î n acest
caz, actorii sociali vor lua în considerare alte caracteristici ale situa țiilor sociale, spațiale sau
temporale care să le ofer e un punct de pornire pentru acț iunile viitoare; în egală masură ,aceștia pot
lua în calcul modalitatea de comportament a celorlalți pentru a putea adopta o atiudine diferită și a
obține astfel distincție. Concret spus, clasa de mijloc, a cărui deziderat este de ase diferenția prin
consum și lifestyle de clasele de jos și a -și forma astfel propria identitate, ia în considerare
comportamentul, atitudinile, gusturile, prefer ințele celor față de care dorește să de distanțeze.
Aceste caracteristici (ce permit coordonarea activității î n acest mod) sunt denumite de c ǎtre
Schelling (1980, citat în Bridge, 2001) „puncte focale” („focal points”), iar coordonarea
activității/acț iunii în conformit ate cu acestea reprezintă un act ra țional, conș tient: „People can often
concert their intention of expectations with others if each knows that the other is trying to do the
same. Most situation… provide some clues for coordinating behaviour, some focal point for each
person’s expectation of what the other expects him to expect to be expected to do. Finding the key…
many depend on imagination more than on logic; it may depend on analogy, precedent, accidental
arrangement, symmetry, aesthetic or geometric configuration.” (Schelling, 1980, p. 57, citat în
Bridge, 2001)
Ideea pe care o propune Bridge (2001) este de a privi timpul și spațiul ca puncte focale ale
acțiunii noii clase de mijloc î n procesul de gentrificare. Imaginarea diferit ăa spa țiului u rban și a
centralității generează noi practici sociale, dar care sunt explicabile atât prin habitus, cât și prin
acțiune și alegere rațională . Aceste puncte focale pot fi i mpredictibile ș i astfel pot conduce la
practici sociale foarte diferite în comparație cu cele anterioare. Bourdieu a acordat o atenție sporită
rolului pe care- l joacă timpul, văzut ca o forță simbolică, în același fel și spațiul poate avea un rol

17similar în ordonarea si mbolică a habitusului cultural și de clasă. Astfel gentrificarea reprezint ă o
formă de restructu rare simbolică a ordinii dintre timp ș i spa țiu în relaț iile dintre clase. Procesul
emerge dintr-o coordo nare rațională a acțiunii î n jurul acestor puncte focale (în speci al spațiul ) care
se dezvoltă într -un habitus de clasă de sine conș tient surprins cu p recădere î n expresia consumului
și a nevoilor de consum;, ideea aceasta ne este foa rte utilă pentru a urmări modalitatea în care
diversele fracțiuni ale clasei de mijloc își spațializează consumul în funcție de tipul de capital deținut.
Bridge (2001) aduce câteva ar gumente în favoarea înțelegerii/tratării procesului de
constituire a claselor prin intermediul gentrificării, făcând apel nu atât la ideea de predispoziție,
habitus cât la acțiunea intențională. În primul rând are legătură cu o clasă sau o fracțiune de clasă în
formare; este vorba despre o fracțiune de clasă emergentă, „noua clasă de mijloc”, iar membrii
acesteia par să fie conștienți nu doar de relațiile cu clasa muncitoare ,ci și de relațiile cu celelalte
fracțiuni ale clasei de mijloc. Cu alte cuvinte, n oua clas ǎ de mijloc nu este conștientă doar de
diferen țele vizavi de restul claselor, ci și de c ele dintre propriile fracțiuni; este caracterizată de
conștiința de sine.
Comparativ cu dispozițiile tradiți onale ale burgheziei, Bridge (2001) descrie „ noua clasă de
mijloc” ca având o estetică a practicilor p ublice, discursive, de sine conș tiente. Frac țiunile de clasǎ
se angajeaz ǎ în forme particulare ale unui consum reflexiv, tradus de exemplu în p erimetrul spaț iilor
de loisir, în alegerea unui anumit local î n detrimentul altuia. Reprezentația /performarea practicilor
reflexive a noii clase de mijloc es te susținută de și pe scena spațiului urban central. În acest sens,
noua clasă de mijloc folosește o strategie spațială ca expresie a habitusurilor specifice.
Spațiul ce ntral este redefinit ca un spațiu al distinctiei, relansând o tradiț ie veche a elitelor
cetrale, specific ǎperioadei dinaintea capitalismului industrial. Este vorba despre o revalorizare a
semnificației simbolice a spațiului central al orașului. Această re -organizare a semnificației
simbolice a centralității se află în opoziție cu istoria clasei muncito are și a practicilor acesteia,
precum și cu cele a le clasei de mijloc din suburbie . Ordonarea simbolică a spațiului însumează un
nou set de dispoziții de clasă. Redefinirea spațiului este acompaniată de o redefinire a timpului,
trecutul unei clădiri ,de exemplu, istoria ei devine o formă de autenticitate estetizată, iar capacitatea
de a redefini și reordona aceste puncte focale, timpul și spațiul ce implică noi practici sociale denotă
autoritatea și puterea clasei (Bridge, 200 1). După cum subl iniază același autor, habitusul de clasă
este o stare continuă de negociere între interpretările individualiste și dispozițiile de clasă. Relațiile
dintre clase și procesele de clasă se bazează atât pe dispoziții inconștiente ,cât și pe alegeri
conștiente. Estetica g entrificării în spațiul central este utilizată pentru a obține distincție atât față de
clasa muncitoare, cât și față de clasa de mijloc convențională, tipică suburbiei dar în același timp și

18pentru a crea diferențe între diferitele fracțiuni ; vom vedea cum spațiul central devine marcă a
distincției, iar consumul unui spațiu din această zonă, spre exemplu al unei anumite cafenele oferă
de asemenea distincție.
2.1.2 Relația dintre indivizi și locuri
Termenul de gentrificare a fost întodeauna asoc iat cu implicațiile sociale și spațiale
determinate de schimbările din mediul urban, care la rândul lor au fost cauzate de forțele socio –
economice (Glas, 1964 citat în Slater 2004) . După cum atrage atenția Slater (2004) procesul se
revendică nu doa r prin s chimbările residențiale , la nivelul claselor sociale, ci mai ales prin
schimbă rile din cadrul claselor.
Studiul recent al lui Savage (2005) în patru regiuni dimprejurul și interiorul orașului
Manchester, oferă o confirmare a faptului că este vorba nu doar despre un proces distinctiv al
claselor, ci mai important, după cum arată și studiul lui Butler ș i Robson (2003)- la nivelul Londrei-
se pune problema unei „apa rtenențe elective” (elective belonging) , indivizii dezvoltând un habitus
specific prin alegrea l ocului în care locuiesc. Ideea poate fi transpusă și în cazul spațiilor de loisir:
indivizii aleg s ǎ frecventeze anumite localuri în funcție de tipul de capital (economic, cultural, social)
deținut. Savage demonstrează cum conce ptul de habitus a lui Bourd ieu este unul în esență spațial,
creând o serie de „ diviziuni spa țiale ale consumului ” în conformitate cu posibilitățile economice ale
indivizilor, precum și cu tendința de a se „însoți” cu indivizi asemeni lor.
Aceeași concluzie este relevată și prin cerc etarea lui Butler (1997) în două arii diferite din
Hackney, care nu doar că prezentau două s tadii diferite ale procesului de gentrifcare, dar existau și
diferențe semnificative între indivizii care locuiau în cele două zone, deși toți făceau parte din clasa
de mijloc. Locul conteaz ǎ cel mai mult î n termen ii conotației pe care o primesc și în aceea că ele
acționează ca magneți pentru oameni „asemanatori” (PLUs- People like us) .Faptul că indivizii pe
care îi î ntâlnești în cadrul anumitor cafenele , de exemplu , se aseamănă între ei (ca vestimenație,
atitudine, comportament, limbaj, până la urmă lifestyle ) având un background si milar, reflectă ideea
de comunitate la nivel mental care devine o surs ǎ de confort. Oamenii frecventeazǎ diverse locuri cu
plăcere, simț indu-se „ ca între prieteni”, se creează astfel adevărate rețele sociale bazate pe o retorică
a incluziunii/excluziunii sociale.
Butler (1997) menține ideea de înțelegere a procesului de gentrificare prin prisma relaț iei
dintre indivizi ș i spațiile în care aceștia locuiesc și a schimbărilor residențiale. Considerând ocupația

19ca fiind determinantul pr incipal al preferințelor culturale, acesta a rgumentează că zona în care
locuiești devine o sursă importantă și în continuă crește rea costrucției identităț ii pentru indivizi.
Extrapolând ideea, hainele cu care te imbraci, look- ul pe care îl adopți, muzica pe care o asculț i,
locurile pe care le frecventezi sunt indicatori ai aceea și identităț i asumate și ai modului în care
diferitele fracțiuni ale clasei de mijloc își creează identitatea.
Schimbările sensului identității pot fi legate de consecințele restructurării economice, sociale
și spaț iale. Spre exemplu Blokland (2003) încearcă să explice faptul că indivizii ajun g să se
identifice cu „ comunităț i imaginate”, lucru ce se realiz ează prin expresiile similarităț ii și a
diferențelor, făcând apel la noț iunea de „prietenie” în alegerea peer-grupului, a colegiului etc. Butler
(2007) are o viziune critică as upra acestei perspective, înțelegâ nd crearea unei identit ăți pr in prisma
relațiilor de consum, viziune pe care o vom adopta și noi în cad rul acestui studiu, urmărind cum
diversele spații, cafenelele, sunt instrumentalizate de către indivizi în formării unei anumite
identității și implicit a unor rețele sociale.
2.2 D iscursul revanșist și discursul emancipării
În literatura de speciali tate, interesul pentru subiectul gentrificării cunoaște o descreștere
comparativ cu perioada anilor 1990, când dezbate rile pe această temă dominau discursurile
geografiei urbane (Lees, 2000). Redfern (1997) explică aces t declin prin încercarea de a g ǎsi o
formulă de sinteză în e xplicarea procesului (ex. Hamnett, 1991; Lees, 1994), care pân ǎnu demult,
era mai degrab ǎabordat prin prisma un or concepte dihotomice: ofertă/ cerere, economie/ cultură,
producție/ consum. De asemenea, imaginea metaforică specifică anilor 1970 -1980, de renaștere
urbană corelată procesului de gentri ficare pare să se nuanțeze treptat integrând și concepte ca
inegalitatea, lupta de clasă și conflict social.
Fǎcând di n nou apel la „ noua clasă de mijloc”, s -au desprins două mari discursuri/direcții: o
perspectivă care vede gentrificarea ca o reacție brutală a clase i de mijloc în încercarea de a „recupera
orașul” amenințat de invazia claselor de jos sau imigranților, fii nd vorba despre perspectiva
revanșistă. Aceasta își are originile în studii întreprinse în spațiul Statelor Unite , în special New
York ( Smith, 1996) și se opune perspectivei emancipării tipice Canadei (Caulfiels, 1994), care
explică procesul ca reacție a c lasei de mijloc nu împotriva clasei muncitoare, ci împotriva instituțiior
repre sive ale vieții din suburbii.

202.2.1 Orașul revanșist
Noțiunea gentrificării „revanșiste” (răzbunătoare) provine de la Smith (1996) care descrie
gentrificarea din New York-ul anilor ’80 ca o manifestare spațială a unei adevărate teror ide rasă, de
clasă și de gender re simțită de clasa de mijloc albă sau de cea conducătoare („ a race/class/gender
terror felt by middle- and rulling-class whites”,1996, p . 211), care aveau senzația că orașul le -a fost
furat de către clasele muncitoare, în special de către grupurile de minorități și imigranți. În
perspectiva lui Smith procesul de gentrificare este o încercare acerbă de a recâștiga orașul, de a -l
recupera din mâinile clasei muncitoare . Aceasta are la bază, politica neoliberală revanșistă din anii
1990, p erioadă în care, sub conducerea primarului Giuliani st răzile au fost „curățate” de „elemente
indezirabile” folosind politica “t oleranței -zero”, pregătind astfel cartierele orașului pen tru
gentrificare (Slater, 2004). Alături de prosperitatea economică, scăderea ratei criminalității și
privatizarea spațiilor publice ,a transformat orașul într -o arenă a consumului abundent al clas ei de
mijloc, timp în care, cei „ măturați” din aceste zone erau igonor ați în continuare . Ethosul revanșist
era practic o încercare încrâncenat ă de recuperare a orașului, de „curățare” a spațiilor publice, de
indivizi „ inadecvați” spațiului urban. În acest context, Mitchell (1997, citat în MacLeod and Ward,
2002) ami ntește de politicile „ anti-homeles s” prin care aceștia trebuiau sǎ se „evapore” din peisajul
urban american.
Smith ( 1998) susține că această atitudine este o încălcare a unor principii de bază ale politicii
liberale urbane, prin care guvernul își asumă responsabilitatea de a asigura un nivel minim, decent
pentru fiecare cetățean: „ Revanchism is in every respect the ugly cultural politics of neoliberal
globalization. At different scales it represents a response spearheaded from the standpoint of white
and middle-class interests against those people who, rhey feel, stole their world (and their power)
from them” (Smith, 1998, p. 10). Orașul revanșist este expresia unei frici sau terori generată de
diferențele de rasă, clasă sau gender, resimțită de clasele d e mijloc sau de cele conducătoare, de rasă
albă. Acesta p ortretizează o reacție vicioasă împotriva minorităților etnice (și rasiale), clasei
muncitoare sau a celor neangajați, împo triva gay-lor sau lesbienelor, „ oamenilor străzii” și
imigranților. După cum afirmă Katz (1991 , citat în Slater, 2004 ) acest oraș este un loc în care
reproducția relațiilor sociale a luat un traseu greșit.
Su b paravanul „revitalizării” și „î nnoirii”, orașele din diverse țări re -formează spațiile
urbane cu scopul de a atrage capital global. Dar acest limbaj al restructurării are conotațiile unui
triumf doar pentru unii indivizi, în timp ce alții sunt total excluși. În termenii revanșismului,

21Swanson (2007) pune în discuție legătura dintre estetica orașulului și cea a co rpurilor (umane),
argumentând cum discursul revitalizării urbane ,almodernității, civilizației, curățeniei și progresului
se suprapune tendinței de excludere a unor grupuri minoritare (indieni), pe considerente estetice.
După cum a descris Creswell (1996 citat în Swanson, 2007) anumite spații sunt frecvent corelate cu
anumite semnificații care întăresc pozițiile ideologice, iar semnificațiile sunt întotdeauna în soțite de
imagini.
În același context, Flusty (2001, p. 659) introduce noțiunea de „spațiu inte rzis”
(„Interdictory space”), care prin însăși definiția lui devine un loc din care anumiți actori sociali sunt
în mod sistemat ic excluși, fiind considerați „i ncomp atibili” cu spațiul respectiv: „Interdictory space…
systematically exclude those adjudged to be unsuitable and even threatening… people whose class
and culture positions diverge from developers and their target markets”. Aceste spații au la bază
ideea de selecție ,cu toate că au interfața unor spații publice, deschise tuturor, dacă pentru unii iau
forma unor spații ale divertismentului și destinderii ,pentru alții, excluși din punct de v edere fizic
sau instituțional sau pentru cei care se simt marginalizați datorită ritmului de consum, aceste spații
devin „utopice”, „deschise tutuor” doar emblematic; un bun exemplu sunt cluburile, barurile,
cafenele. Locurile „ interzise” nu doar că exclud prezența fizică ,dar simultan cu aceasta cei excluși
sunt privați de o serie de practici aferente spațiului.
Orașul contemporan este compus dintr -o mulțime de spații care chiar dacă sunt apropiate din
punct de vedere spațial pot fi distanțate în mod instituționalizat, la fel cum actorii sociali care
populează un anumit spațiu -centrul, orașul și se regăsesc în proximitate spațială se înstrăinează
unii de ceilal ți pe baza altor criterii; astfel încât orașul pare să fi devenit un spațiu al excluziunii. „(In
today’s cities)…Residents from all social groups have a sense of exclusion and restriction. For some,
the feeling of exclusion is obvious, as they are denied access to various areas and are restricted to
others. Affluent people who inhabit exclusive enclaves also feel restricted; their feelings of fear keep
them away from regions and people that their mental maps of the city identify as dangerous.”
(Calderia, 1999, p. 135, citat în MacLeod and Ward, 2002). Criticul American de arhitectur ǎ,
Michael Sorkin (1992) atrăgea atenția asupra faptului că și din punct de vedere architectural,
planificarea urbană și -a diminuat rolul istoric de integrator al comunităților î n favoarea unei
dezvoltări ce are la bază ideea de selecție menită să întărească distincția.
Astfel, gentrificarea poate fi privită ca un proces „by which poor and working-class
neighborhoods in the inner city are refurbished by an influx of private capital and middle-class
homebuyers and renters” (Smith, 1996, p. 32). Subiectul poate fi privit ca un câmp de luptă între cei
care mizează în explicarea și întelegerea procesului pe schimbările de str uctură ale produției sociale

22(Smith, 1979) și cei care subliniează rolul agenției, culturii și pione ratului „noii clase de mijloc”
(Ley, 1997). Să nu uităm de asemenea, perspectivele care iau în considerare intersecția dintre
capitalul economic și cel cultural (Lees, 1994; Robson and Butler, 2003).
2.2.2 Orașul emancipării
Perspectiva anterior prezent ată se află în contrast cu discursul orașului emancipării emergent
din cercetările canadiene. Textele focalizează pe ideea de e mancipare, avându-i în prim plan pe
gentrificatori și formele lor de acțiune (Ex. Ley, 1996; Butler, 1997). Cea mai reprezentativ ă lucrare
în acest sens este cea real izată de către Caulfield (1994) la nivelul orașului Toronto, procesul de
gentrificare fiind explicat de această dată ca o cu totul altă reacție a clasei de mijloc. Nu mai este
vorba despre o reacție împotriva clasei muncitoare, ci împotriva instituțiilor represive a vieții din
suburbie.
D upă cum remarcă Slater (2004), Caulfield a descris gentrificarea ca un răspuns critic la
adresa dezvoltării moderniste a orașului postbelic; acțiunea gentrificatorilor din Toronto este privită
ca un act eliberator, de emancipa re din rutina tipică suburbiei „ a routine of placeless space and
monofunctional instrumentality” (Caulfield, 1994, p. 624- 625), specifică anilor ’60. Viziunea
autorului asupra procesului este una optimist ă, în acest context , procesul a fost unul care a „eliberat”
clasele de mijloc, unind diverși indivizi în zona centrală a orașului și dezvoltând noi oportunități de
interacțiune socială și toleranță. Totuși viziunea lui Caulfield (și a altor scriitori, ex. Keith ș i Pile,
1993) în care urbanul/ centralit atea este un spectacol al diversității sociale ,al libertății expresiei
personale, minimizeaza faptul că grupuril e anti-gentrifiatoare, compuse î n speță din clasele
muncitoare sau minoritățile entice, nu împărtășesc aceleași deziderate; în viziunea acestora orașul ca
pârghie a emancipării este un spați u care prin diversitatea social ǎpromoveaz ǎ toleranța ș i egalitatea.
Genderul, sexualitatea ș i gentrificarea, al ături de „noua” clas ǎ de mi jloc sunt teme de
cerce tare strâns legate de construcția socială a orașului ca spațiu al emancipării. Butler ș i Hamnett
(1994) consideră că cea mai bunǎ întelegere a procesului se poate realiza în termenii practicilor
culturale distinctive ale noii clase de mijloc, în care genderul a jucat un rol important în formarea
socială și ocupațională. Cele mai recente cercetări recunosc importanța formării claselor și
fracțiunilor acestora, în înțelegerea relației dintre gender ș i gentrificare (Butler, 1997; Bondi, 1999).
Loretta Lees, co nsideră ca cea mai dificilǎ provocare pentru cercetǎtori este sǎ determine relația
complex ǎ dintre diversele aspecte ale identității pe rsonale și constituirea unui loc gentrificat; în

23perspectiva acesteia, cea mai bună abordare a subiectului menține balanț a dintre diferitele aspecte
ale ident ității personale ( clasă, gender, sexualitate) și investighează tensiunea dintre ele.
Pe de altă parte, Ley (1996) argumentează faptul că procesul a fost inițiat de grupuri
contraculturale, care s-au concentra t pe/în zona centrală a orașului ca un act expresiv de rezistență
împotriva ideologiei moderniste din anii ’60. Noua imagine a spațiilor este descrisă de autor ca fiind
propice diversității sociale, toleranței și creativității: „S ocially diverse, welcoming difference,
tolerant, creative, valuing the old, the hand-crafted, the personalized, countering hierarchical lines of
autority” (Ley, 1996, p. 210). Centrele orașelor proaspăt gentrificate, modernizate sunt priv ite ca
niște „peisaje idilice” capabile sǎ a sigure o varietate de „fantezii de lifestyle” (MacLeod and Ward,
2002), astfel noile locuri/spații de consum devin de fapt expresii ale lifestyle-ului urban: magazine
„fancy”, malluri, spauri, baruri, puburi, cafenele, parcuri, stadioane în termenii lui Ritzer (1999)
adevărate „ catedrale ale consumului”.
Goss (1996) observa cum aceas tă combinație de spații închise și spații deschise („outdoor
and indoor spaces”) oferă o ambianță care încurajează interacțiunea socială și re -integrarea orașului
și a pieței, comerțului, precum și determinarea unui anumit lifestyle. Această atenție gene ralizată
asupra lifestyle-ului, post- Fordistă, a fost însă și cea care a precipitat extinderea acestor spații de
consum: restaurante „nouvelle cuisine”, boutique-uri sau galerii de artă, tendință care, î n viziunea
unora, este un indicator al „ experiențe economice emergente” (Pine and Gilmore, 1999 citat în
MacLeod and Ward, 2002). Toate aceste locuri au condus la o estetizare a consumului vizual al
spațiilor publice, cu toate că acestora li se suprapune sectorul privat și implicit controlul. (Zukin,
1995, 1998 ). De obicei, astfel de spații „ temat izate” reprezintă proprietatea ș i controlul unei puteri
instituționalizate care, prin def iniție,își manifestă controlul asupra teritoriul ui.
Ca o consecință a integrării economiei și culturii ca factori explicativi, se manifestă un
interes asupra restructurării arh itecturale, obiceiurilor (trend urilor), gusturilor și esteticii. Zukin
(1998) vorbește despre o infrastuctură critică a consumu lui („critical infrastructure of consumption”),
observând cum se defi nește ș i re-definește codurile de conduită și „bunul gust” în funcție de relația
circulară cerere/ofertă, determinată în definitiv de clasa de mijloc.
După cum remarcă Watt (2008), Slater (2006) atrage atenția asupra câtorva aspecte care
împânzesc literatura de specialitate aferentă gentifcării, printre care tendința de a se axa pe ideea de
clasa de mijloc (middle-class), în timp ce clasa muncitoare ocu pă doar un loc marginal, o poziție de
„backstage”, de culise. Majoritatea acestor abordări, de exemplu Butler (1997, 2003) sau Hamnett
(2003) au ca framing teoretic lucrarea Distinction (1984) a lui Bourdieu. Pornind de la această
remarcă, una dintre explicațiile focalizării pe clasa de mijlo c în detrimentul clasei muncitoare este

24tocmai încercarea de a înțelege și explica, în termenii sociologului francez, habitusul
gentrificatorilor.
Astfel, Butler și Robson (2003a) folosesc această încadrare teoretică pentru a dezvolta
noțiunea „ habitusul ui metropolitan” londonez, bazată pe o interpretare sofisticată a articulațiilor
socio- spațiale dintre diferitele cartiere rezidențiale și fracțiunile clasei de mijloc în funcție de diverse
forme de capital. În acest context, măsura în care se pune în discuție clasa muncitoare este prin
raport direct la clasa de mijloc: „Usually in the form of how middle classes feel sabout „others”, or
neighbours not like them” (Slater, 2006, pg 743) .Watt (2008) consideră că prezența claselor
muncitoare în imaginarul urban al gentrificatorilor din clasa de mijloc ia forma unei „fantasme”,
„ceilalți” de care doresc să se distingă. Butler și Robson (2003a) discută acest proces de diferenți ere
față de ceilalți, prin intermediul a ceea ce numesc ei „relații tectonice”, luc rarea lor ilustrând aspecte
clare de excluziue socio- spațială presupusă de practicile clasei de mijloc. Watt (2008) consideră că
cercetările ar trebui să ia în considerare și aspectele clasei muncitoare , nu doar ale clasei de mijloc,
în termenii lui Butler (19 97) să nu se focalizeze doar pe ideea de „people like us” , ci și pe cea de
„people not like us”.
În același timp însă, procesu l de gentrificare este asociat de unii autori (Hamnett, 2003a) cu
o „restructurare” a claselor, bazată pe interpetarea structurii ocupaționale din perspectiva schimbării
economice, de la economia industrială la cea post -industrială. În urma acestei evoluții forța de
muncă nu s -a polarizat, ci s- a profesionalizat, adică a devenit dominată de către ocupații intelectuale
și manageri ale, ceea ce duce, în fapt, la extinderea proporției clasei mijlocii și astfel , implicit, la
dominația acesteia și în aspecte de lifestyle și consum; re -organizrea urbană aferentă acestei
schimbări de structură a claselor poate fi privită prin lentila modernizăii, civilizării și progresului,
sau altfel spus, emancipării.
2.3 Câteva considerații la nivelul Clujului
Cele mai recente cercetări admit importanța formării claselor în explicarea și înțelegerea
procesului de gentrificare (ex. Butler, 1997; Bondi, 1999). Argumentul lui Bondi (1999) de exemplu,
bazat pe investigații empirice î n Edinburgh, Scotland, relativ la gentrificare, porneș te de la
importan ța depistă rii unui pattern al cursului vieții în articulaț ia clasei, al genderului și al
gentrificării. Cercetarea acestuia îmbogățeș te literatura de specialitate prin oferirea unor noi
perspective. În primul rând, acesta demonstreză că asocierea dintre gentrificare și clasa de mijloc nu

25este una exclusivă, cea mai importantă remarcă fiind faptul că specificitatea locală și temporalitatea
sunt cruciale în a înțelege că procesul de gentrificare este diferit în locuri diferite. Cu alte cuvinte, nu
exist ăun pattern/model standardizat de gentrificare al unui ora ș, ci mai degrabă o „ geografie a
gentrifică rii”, term enul fiind propus de Ley (1996), iar perspectiva acestuia fiind puternic susținută
de Lees (2000): gentrificarea nu se desf ǎșoară identic în locuri diferite. Cu toate că există
caracteristici generale ( la nivel internați onal), procesul este marcat de parti cularităț ile locului, de
istoria ș i cultura, de dezvoltarea eco nomică și de natura relați ilor sociale. În amplificarea acestor
diferen țe bazate pe ideea de spaț iu/loc (local), dup ă cum implică texele lui Ley , există remarcabile
diferențe și î n plan temporal. Gentrificarea azi este diferită de cea din anii 1970, 1980, sau chiar
1990, precum proce sul la nivelul Clujului ia o formă diferită decât cel de la nivelul New York-ului.
În perioada interbelică, orașul trece printr -o etapă de industrializare moderată , aglomerându-
se cu muncitori. Un nou val de industrilizare, între anii1960-1970, este dublat de un aflux masiv de
muncitori, proveniți din mediile rurale, care proaspăt sosiți se instalează cu precădere în cartierele
Mănăștur, Mărăști și Zorilor; în timp ce acestea îndeplinesc funcția de „ dormitoare”, centrul devine
spațiul aprovizionării cu bunuri, sau a lserviciilor; în aceste condiții, birocrații din clasa de mijloc
preferă casele naționalizate din zona centrală, în detrimentul cartierelor socialiste (P etrovici, 2007) .
După anii ’90, Clujul suferă o transformare continuă dintr -un oraș industrial, a că rui func ție
principală era producția, într -un oraș dominat de servicii. O rașul atage din ce în ce mai mulț i
investitori, iar aspectul centrului ( dar ș i al car tierelor) se schimbă treptat , adoptând o nou ǎ imagine
„emancipată ”, occ identală. În prezent centrul orașului a devenit un spaț iu al consumului: magazine
moderne de vestime ntație, ac cesorii, decorațiuni interioare, bănci, agenții de turism și agenții
imobiliare, galerii de artă , bijuterii, centre de înfrumusețare și întreț inere corporală, florării și
farmacii cochete și spaț ii de loisir, cafenele, baruri, puburi, fast-fooduri, toate aceste locuri ș i servicii
care împânzesc și totodată definesc zona centrală, îndeamnă la un „shopping de marcă ”, adresându-
se unei categorii sociale orientate spre consum și care implicit câștigă în deajuns pentru a- și permite
să „consume centrul” ș ianume, noua clasă de mijloc.
Petrovici (2007) atrage atenția asupa procesului de excludere a muncitorilor din zona
centrală, -se discută distincția dintre comercializare și gentrificare, în concepția lui Sykora , primul
termen se referă la restaurarea clădirilor de către firme în scopul realizării unei afaceri, iar cel de -al
doilea termen denu mește procesul de renovare a clǎdirilor în scop rezidențial; se propune însǎ o
întelegere a termenului de gentrificare în sen sul dezvoltării, restructurării spațiului urban, ce apare
atat ca reacție ,cât și ca stimul a l nevoilor de consum specifice noii clase de mijloc La nivelul
Clujului, de și zona centrală este pǎrǎsită, după perioada comunistă, de că tre clasa de mijloc sub

26aspect residential, controlul acesteia asupa centralit ǎții și asupra transformǎ rilor a ferente se menț ine
pe baza unei sc heme circulare între cerere și ofertǎ.
Viața urbană se restructurează în jurul cent ralității, care prin însăși denumirea sa devine
pivotul urbanismului. Se merge adesea până la o identificare a urbanului cu centralitatea, de unde
probabil s- a încetățenit și expresia „a merge în oraș”, „a ieși în oraș”, des utilizată de locuitorii
diferitelor cartiere pentru a sugera contactul lor cu centralitatea cu precădere în privința socializării,
a consumului spațiilor de loisir . Centrul devine astfel spațiul socializării, activităților, shopping -ului,
loisir-ului, în timp ce diversele cartiere „construite” în jurul centr ului, mențin încă funcția de
„dormitoare”.
3. Stu diu Descriptiv/Comparativ a Două Categorii de Localuri
( „Lumea Bun ă”/ „Lumea Fain ă”)
3.1 Metodologie
Pentru a surprinde cât mai bine unul dintre aspectele esențiale ale procesului de gentrificare,
respectiv restructurarea spațiului urban și transformarea acestuia într -un spațiu destinat consumului
și adresat în speță clasei de mijloc, mi -am propus s ǎ focalizez pe spațiile destinate loisir -ului. Am
încercat să urmăresc în de-aproape diverse aspecte ale vieții sociale în câteva spații publice
destinate loisir- ului, respectiv șase localuri situate în zona centrală a Clujului: Diesel Club (P-ța

27Unirii- ex P- ța Libertǎții, nr. 17), Bellini Caffe (Str. Emile Zola, nr. 1-3), Imperial Caffe (Str. Ștefan
Octavian Iosif, nr. 4), Café Bulgakov (Str. Inocențiu Micu Klein, nr. 17), Quo Vadis Café (Str. Mihai
Eminescu, nr. 13), Insomnia (Str. Universit ǎții, nr. 2).
Cu excepția unui singur local dintre cele șase, și anume Diesel Club, care îmbină caracterul
unei cafenele (în timpul zilei) cu cel al unui club (dup ǎ ora 21 și cu precǎdere în week -end), toate
localurile vizate sunt cafenele, însă prin specificul lor, prin ceea ce propun și promovează, și nu în
ultimul rand, prin tipul clientelei formate, acestea se departaje ază simțitor unele de celelalte. Trei
dintre acestea, respectiv Insomnia , Quo Vadis și Bulgakov se autointitulează cafenele culturale, iar
celelalte, Diesel Club , Bellini Caffe și Imperial Caffe sunt renumite pentru specificul lor de localuri
„scumpe”, exclusiviste, adresate în special „oamenilor cu bani”. Potrivit acestei remarci, am privit
departajarea pe linia opoziției capital econom ic (Diesel Club, Bellini Caffe și Imperial Caffe ) versus
capital cultural ( Insomnia, Quo Vadis și Bulgakov ). Desigur, termenul „ opoziție” relativ la cele două
forme de capital poate fi ușor forțat, având în vedere faptul că în definitiv, indiferent de tipu l
clientelei (fie ei indivizi cu un capital economic mai ridicat sau dimpotrivă, cu capital cultural) sau
de specificul lor, toate cafenelele sunt deopotrivă afaceri. Ar fi probabil mai adecvat termenul
„relație” între cele două forme de capital . În plus, ar fi și interesant de urmărit cum se transformǎ în
cadrul acestor spații specifice capitalul economic în capital cultural și viceversa.
Admit faptul că am întâmpinat greutăți în alegerea localurilor datorită multitudinii de astfel
de spații existente pe piața clujeanǎ, ca o consecință a gentrificării comerciale, a transformării
centrului într- un loc al consumului. Primul criteriu de selecție a fost așadar poziționarea în zona
centrală; mi -am propus încă de la început să mǎ opresc asupra câtorva localuri cu specific diferit.
Pornind de la disocierea mai sus amintită capital cultural/capital economic, am luat în considerare
gradul de notorietate a localurilor pe cele două categorii. Astfel, alegerea acestor cafenele culturale a
devenit implicită, fiind printre primele localuri cu acest specific apărute în oraș, ele au rezistat în
timp datorită afluxului mare de consumatori. A fost însă mai dificil să aleg celelalte trei localuri
datorită faptului cǎ cel puțin aparent clientelele sunt diferite, iar în afara faptului că sunt cotate ca
„selecte”, specificul lor nu este atât de clar circumscris. Dintre acestea, Diesel Club , fiind una dintre
cele mai celebre locații din Cluj, pare a avea cea mai omogenă clientelă. În urma observațiilor și a
unor discuții (interviuri informale) avute cu clienți fideli ai localului (persoane care merg în acel loc
de câteva ori pe săptămână), am obținut câteva informații în acest sens: vârsta medie peste 30 ani,
capital economic ridicat, vestimentație foarte în trend și nume de „marca”- puternic accesorizată,
majoritatea consumatorilor se cunosc între ei, de obicei se întâlnesc la party- urile de sâmbătă seara,
iar de regul ǎ distracția continuă în Club Obssesion . Rugându- i pe subiecți să îmi indice alte localuri

28pe care le consideră asemǎnǎtoare (cel puțin din punctul de vedere al clientelei) am ajuns sǎ mă
opresc asupra celorlalte două ( Imperial Caffe și Bellini Caffe ).
M-a interesat cu precădere modalitatea de consum a acestor spații: cum și, mai ales, cine
consumă aceste localuri, cărei categorii sociale se adresează, care sunt mecanismele de producere a
unei clientele și relațiile sociale implicite (clienți -clienți, clienți -staff, staff-staff), ce presupune a
consuma un local în general, și ce presupune a consuma un local anume. Alte aspecte importanta
pentru monitorizarea acestor localuri sunt: motivele care îi determină pe indivizi să aleagă un anume
loc, în ce m ǎsură indivizii se identifică cu locul sau în ce masură se identifică/aseamănă între ei prin
simplul consum al aceluiași loc. Intenția mea a fost de a surprinde cât mai bine pattern-urile de
consum a unui spațiu public, destinat loisirului, pentru a reflecta totodatǎ modalitǎțile diferite de
înscenare a consumului tipice celor două fracțiuni (pe linia distincției capital econo mic/capital
cultural) ale clasei de mijloc. Zona centrală a Clujului a fost întotdeauna dominatǎ de clasa de mijloc,
deși aceasta pǎrǎsise zona sub aspect rezidențial, controlul ei aspura centralitǎții se manifesta printr –
o relație circularǎ între cerere ș i ofert ǎ, surprinsǎ în modalitǎțile de consum.
Pentru a contura nuanțele acestei relații am urmărit diverse aspecte ale vieții sociale din
aceste spații. Având în vedere cǎ am ales localuri cu specific diferit (distincția capital economic
versus capital cultural la nivelul clientelei ), mi- am propus de asemenea să urmǎresc mecanismele de
excludere existente. Menționez că în urma unei „simple vizite” se remarcă foarte limpede diferențe
semnificative: la nivelul decorului, al ambianței, al muzicii, al prețurilor și ofertei, al servirii și, nu în
ultimul rand, al consumatorilor (vestimentație, conduită, poziții corporale, atitudine).
Dincolo de aceste aspecte evidente, mi-am dorit s ǎ investighez și „culisele spectacolului”,
dupǎ cum numea Goffman ( 1959) tot ceea ce st ǎ în spatele scenei publice a unui local. El identifică
natura „ teatrală” a actului servirii, explicând -o prin metafora dramaturgică a „back-stage- lui” și
„front-stage- ului”, astfel încât cei angajați în procesul de servire nu fac altceva decât sǎ joace un rol.
Consider util pentru cercetarea de fațǎ identificarea celor care stau în spatele scenei și a strategiilor
folosite pentru a menține în timp spectacolul viu.
Am început cercetarea printr- o serie de observații participative, în postura de clie nt, pe o
perioadă de aproximativ șapte săptămâni, în care am frecventat cele șase locații atât în timpul
săptămânii, cât și în week -end, precum și în diferite momente ale zilei (dimineața, la amiaz ǎ,
seara/noaptea). Următorul pas a fost susținerea unor discuții minimale cu diverse personane care
frecventau aceste locuri, recrutate din cercul de prieteni/colegi/cunoștințe; acest lucru mi -a folosit în
obținerea unei imagini de ansamblu, precum și în realizarea „grilei” de interviu, sau mai bine spus a

29direcțiilor de discuție -interviul fiind semi-structurat . Etapa a fost premergătoare interviurilor
intensive cu indivizi selectați, în majoritatea cazurilor prin metoda bulgărelui de zăpadă. Pentru a
putea răspunde întrebărilor de cercetare care vizează atât „front-stage- ul”, cât și „back-stage-ul”,
precum și pentru a obține o triangulare a datelor, inteviurile au fost realizate atât cu clienți, cât și cu
persoane din staff: chelneri și manageri/patroni. În unele cazuri, în special în cazul staff -ului,
modalitatea de acces la subiecți a fost una directă, pur si simplu o solicitare de interviu; am fost
plăcut surprinsă de receptivitatea subiecților, de disponibilitatea acestora de a sta de vorbă cu mine.
La categoria limite ale cercetării, dincolo de cele inerente unei abordări calitative, menționez cǎ în
unele cazuri persoanele intervievate au refuzat înregistrarea conversației. Iar ca un regret personal,
mărturisesc faptul că aș fi dorit să pot reproduce integral conținutul interviurilor în textul lucrării.
Întrucât nu aceasta este procedura consacrată de realizare a unui studiu științific, sociologic, am
recurs desigur la interpretarea acestora, interviurile fiind anexate integral pe support electronic.
3.2 Descrierea terenului de cercetare
Ipoteza cercet ǎrii implică studierea modului în care specificul acestor locații prezintă
importanță /interes pentru anumite categorii sociale de con sumatori, ceea ce duce la apariția ș i
dezvoltarea circuitului „capital cultural-capital economic”. Prin urmare, un prim aspect deosebit de
important devine descrierea cât mai exact ǎ și mai complexǎ a celor șase locații (realizatǎ pe mai
multe dimensiuni: la nivelul așezǎrii/amplasǎrii localului în spațiul central, la nivelul amenajǎrii
interioare, a compartiment ǎrii, a decorului (mobil ier, obiecte decorative, modalitate de iluminare,
genul muzical), cultura servirii (modalitatea de primire a clienților, de expunere a meniului, de luare/
onorare a comenzii, modalitatea de plata si actul servirii efective, vestimentația personalului, vese la/
tipul veselei utilizate), muzica, la nivelul clientelei: vârsta medie, vestimentație, poziții corporale),
realizată pe baza observației participative și a intreviurilor.
Intervine în discuție un termen greu de definit și anume ambianța – multitudinea de elemente
fizice prezente într- un loc la care se adaugă intracțiunea socialǎ, relațiile sociale și, nu în ultimul
rând, rolurile asumate: asemeni „culturii de servire” putem vorbi despre „cultura de consum”
(termenul consacrat în literatura de specialitate fiind cel de pattern ). Pentru a putea studia îns ǎ
modalitatea de a consuma un loc, consider c ǎ întâi trebuie urmǎrit felul în care un loc ajunge sǎ
existe. Sau cu alte cuvinte, felul în care se transform ǎ un spațiu anost într -un loc plin de înc ǎrcǎturǎ
pentru cei care-l consum ǎ/instrumentalizeazǎ: fie cǎ este vorba despre o afacere (pentru patroni), un

30loc de munc ǎ (pentru chelneri/staff) sau loc de întâlnire (pentru clienți). Tocmai datoritǎ acestor
considerente am încercat în acest studiu s ǎ focalizez cât mai mult pe indivizi, pe relația acestora cu
locul și pe relațiile dintre ei, pentru a obține o imagine cât mai exactǎ a profilului/identitǎții
consumatorului unui anumit tip de local. Este interesant s ǎ descoperi prin ce se diferențiazǎ „lumea
buna” din Diesel, Imperial sau Bellini de „lumea fain ǎ” din Insomnia, Bulkagov sau Quo Vadis – cu
mențiunea cǎ expresiile aparțin unor clienți ai acestor locuri. Cele douǎ lumi se traduc în fapt, ca
fracțiuni diferite ale clasei de mijloc clujene ce oferǎ douǎ vari ante distincte de înscenare a
consumului, în concordanțǎ cu natura capitalului (economic/cultural) deținut. Noua clasă de mijl oc
este descrisă de Bridge (2001) ca având o estetică a practicilor publice, discursive, de sine conștiente;
în termenii autorului, membrii acesteia se angajează în forme particulare ale unui consum reflexiv,
folosind o strategie spațială ca expresie a habitsurilor specifice, tradusă în perimetrul spațiilor de
loisir în alegerea unui anumit tip de local, în funcție de forma de capital deținută.
Dacă privim actorii sociali ai celor „dou ǎ lumi” ( „lumea buna”/„lumea fain ǎ” ) ca fracțiuni
diferite ale clasei de mijloc clujene, putem remarca faptul c ǎ și în interiorul acestora se regǎsesc
diferențe specifice, generate spre exemplu de modal itǎțile în care este înțeleasǎ/promovatǎ cultura
(în cazul cafenelelor culturale) sau de diferitele nevoi ale consumatorilor, în funcție de care aceștia
vor instrumentaliza diferit locurile. Astfel, în, „lumea fain ǎ” se regǎsește individul care deține sau
valorizeaz ǎ capitalul cultural, pe când din „lumea bun ǎ” face parte individul cu un nivel ridicat al
capitalului economic. Pornind de la acest ǎ distincție, localurile, prin ceea ce reprezintǎ și prin
imaginea pe care o promovez ǎ, nu fac altceva decât sǎ rǎspundǎ cerințelor consumatorilor, celor
care, în definitiv, creeaz ǎ locul.. Pe lângǎ aspectele obiective, „palpabile” care ofer ǎ unicitate
fiecǎrui local: amplasare, compartimentare, amenajare etc., locul devine unic prin tipul clientelei,
prin relațiile dintre indivizi, prin interacțiunile dintre aceștia, în unele cazuri (Insomnia, Bulgakov,
Diesel ) prin adev ǎrate rețele sociale ce s -au dezvoltat și menținut în timp. Pentru a oferi o imagine
cât mai relevant ǎ a acestor localuri, consider necesar sǎ mǎ opresc mai întâi asupra aspectului fizic
al acestora, încercând o descriere cât mai exact ǎ a elementelor „palpabile” (amplasare, amenajare-
decor, muzic ǎ) amplificatǎ ulterior, de la sine înțeles, de o descriere focalizatǎ pe individ și pe
relațiile so ciale.
Cafeneaua Quo Vadis: „un loc liniștit, plăcut, cald; e diferit de restul localurilor, ai
impresia că intri într -o bibliotecă, e un mediu cultural ” (F., 23, studentă). Localul este situat în
apropie rea Parcului Central, fiind poziț ionat la intersec ția străzii M. Eminescu ș i Iuliu Hosu, la
parterul unei clădiri ce amintește prin construcția arhitecturală de Clujul interbelic: „ pare o intrare

31sau o clădire dintr -un alt secol, dint- o altă perioadă, cochetă ” (F, 30, artist plastic). Destinată inițial
locuirii, clădirea face parte dintr -un șir de case naționalizate din zonă. Intrarea în local se face printr –
o poartă de fier forjat, ș i necesit ǎ urcarea câtorva trepte din piatrǎ cu mozaic. Ușa este realizatǎ din
lemn și sticlǎ coloratǎ s ub forma unor vitralii, însă într -o notă discretă . Localul este împ ǎrțit în 3
încǎperi, fiecare reflectând o anumit ǎ tematicǎ prin nuanțe calde: galben, alb, violet deschis, verde.
Cafeneaua este frecventat ǎde anumite categorii sociale și de vârstǎ, persoane de naționalitate și
etnie diferit ǎ, cu toate acesta, ei au aceleași așteptări, se aseamănǎ prin gusturi, atitudini, preferințe,
„evenimentele culturale atrag oamenii de cultură, sau cel puțin o anumită catego rie de oameni, de
calitate.. .e clar că oamenii care vin aici se aseamănă, parcă fac parte din același grup, caută
același lucru. ” (F, 30, artist plastic). Mediul este linistit, nu se fumeaz ǎ și nu se consumă alcool;
fundalul sonor este preponderent alc ǎtuit din melodii clasice, ambientale, relaxante. Lumina difuz ǎ,
reflectat ǎdin unghiuri diferite, este intensificat ǎ dupǎ preferințǎ prin existența pe mese a unor
amforete forjate. Mesele sunt personalizate prin aranjamente florale (în perioada de prim ǎvarǎ de
exemplu, pe fiecare mas ǎ se gǎsește câte un aranjament de ghiocei) ș i uneori prin prezența unor
bomboniere din porțelan în care sunt cuburi de zahǎr brun. Amplasarea spațialǎ a meselor respect ǎ o
anumit ǎ logică și simetrie, iar separeurile ( de tip canapele ) sunt situate strategic în colțurile
încǎperilor și se diferențiazǎ prin design ș i mobilier.
Servirea se face la mas ǎ, dupǎ inspectarea prealabilǎ a meniului, un imprimat publicitar cu
tentǎmedieval ǎ. Din primele rânduri ale meniului se poate constata existenț a unui slogan al Quo
Vadis, relevant prin trimiterile f ǎcute la „ domeniul cultural”: „O cafenea pentru gânditori vechi ș i
noi.”. Acest mesaj îl putem observa și pe tǎblița care înfǎțișeazǎ evenimente culturale ș i imagini
mozaic . Meniul este confecționat dintr -o hârtie special ǎ, de culoare opal, cu coperț i amintind de
vechile manuscrise. Designul meniului, prezentarea poliglot ǎa sortimentelor, descrierea detaliat ǎ a
produselor ș i prezentarea unor istorioare/geneze îi confer ǎ acestuia autenticitate, fiind totodată o
invitație subtilă la lecturǎ. Personalul este tânǎr, sub 30 ani, poartǎ o vestimentație similarǎ,
preponderent clasic-elegant ǎ, corelatǎ specificului încǎ perii, (pantaloni simpli sau jeans, c ǎmǎși roz).
Relativ la actul sevirii, aceasta se realizeaz ǎ foarte discret, prestația personalului este definit ǎ prin
gesturi simple, ușor timide, încǎrcate de o politețe caldǎ ce îndeamnǎ consumatorii la un
comportamen similar.
Locul este consumat preponderent de cupluri sau de grupuri mici formate din trei-patru
persoane, uneori îns ǎ e consumat și individual. Discuțiile dintre clienți sunt discrete, acoperite de
fundalul sonor muzical, de asemenea discret. La nivel vizual, exist ǎ o slabǎ interacțiune între
consumatori, aceasta fiind înlocuit ǎ mai degrabǎ de un puternic consum viz ualal locului. În poziții

32relaxat e, dar discrete, de obicei rezemați de spǎtarul scaunului sau restrânși în jurul mesei, picior
peste picior, clienții focalizeazǎ viz ual fie pe elementele decorative: zugr ǎveala, obiecte de artǎ, fie
citesc publicații (ziare, reviste, cǎrți) puse la dispoziție prin „politica” localului. La nivelul
vestimentației clienților, stilurile oscileazǎ între: casual, hippie, elegant, clasic, „ vestimentația te
definește ca om și atunci alegi un loc în care să te simți bine în stilul tǎu, care să ți se potrivească,
aici oamenii sunt îmbracăți mai clasic și discret, se aseamănă cu locul ” (F., 30, artist plastic)
Deși fiecare încǎpere este diferitǎ, propunând o tematicǎ specificǎ, existǎ o puternicǎ unitate
în stil și atmosferǎ. Dacǎ prima încǎpere îți poate lǎsa impresi a unei cofet ǎrii datoritǎ vitrinei mari
(așezatǎ imediat lângǎ bar) în care sunt expuse sortimente diverse de prǎjituri și deserturi, iar
încǎperea intermediarǎ se distinge prin spațialitate, ultima încǎpere este ineditǎ prin mobilier. Aici,
spre deosebire de primele dou ǎ încǎperi, unde existǎ mese rotunde de patru persoane, așezate
simetric, se g ǎsește o masǎ mare de opt persoane, dreptunghiularǎ, așezatǎ chiar în fața geamului, pe
partea opus ǎ gǎsindu -se 3 m ǎsuțe, de doar douǎ persoane. Peretele din mijlo c al ultimei înc ǎperi
gǎzduiește o bibliotecǎ veche, cu diverse cǎrți și enciclopedii. Atmosfera este întregitǎ de prezența
unor obiecte decorative/culturale – tablouri, fotografii, colaje, statuete din lut.
Scopul cafenelei este de a crea un mediu propic e gândirii, meditației; este un loc unde
indivizii pot explora lumea ideilor și unde sunt încurajați sǎ conștientizeze adevăratele valori ale
vieții. Aceste obiective ale localului sunt puse în practică prin decor/mobilier (încercarea de a găsi
citate și obiecte de artă care să stimuleze gândirea, mediația, introspecția), modalitatea de amenajare,
muzică și, mai ales, prin evenimentele culturale găzduite (expoziții de pictură, desen, fotografie,
cronici de film, concerte, dezbateri, lansări de carte etc). Cafeneaua reprezintă și un centru de
resurse (cărți, reviste periodice, articole, materiale digitale) în dorința de a dezvolta o perspectivă
biblică asupra societății și culturii: „ este o afacere creștină care încercă să aplice perspectiva
biblică asupra lumii în spațiul comercial, punând accent pe ideea de integritate ” (F., 30, manager
Q.V)
Bulgakov, situat pe o straduță lăturalnică, se aflǎ î n apropierea vechilor ziduri de ap ǎrare ale
cetǎții clujene Napoca. Și în acest caz, clădirea a fost destinată inițial locuirii; actualii proprietari au
părǎsit -o, închiriând spațiul după anii ’90 în scop comercial, găzduind diferite afaceri. Astfel, înainte
de a deveni o cafenea, spațiul a fost o tipografie; întâmplător acest lucru și -a lasat amprenta asupra
specificului de „cenaclu literar” al cafenelei. Accesul în local se face printr-un gang, pe lâng ǎ
balustrada și terasa de afarǎ. Daca î n cazul Quo Vadis , exist ǎ o invitație la lecturǎ prin paginile
meniului, ce atest ǎ „cultura” (descrierea succintǎ, istoricǎ a apariției ș i extinderii cafelei în diferite

33zone geografice, precum și modul în care e perceputǎ cafeaua î n diferite perioade de timp),
Bulgakov se remarc ǎprintr-un alt element/indicator „cultural”, ce invit ǎla lectura: prezența la
intrarea în local a 2 t ǎblițe imprimate cu texte poliglote, care prezintă viața și opera celebrului
prozator ș i dramaturg rus, Mihail Bulgakov .
Localul se extinde pe 3 nivele a le unui imobil (subsol, parter ș i mansarda, terasa
funcționeazǎ doar pe timpul verii), fiecare nivel având o geometrie a spațiului ș i o tematic ǎ specificǎ.
Și aici se constatǎ frecventarea localului de cǎ tre anumite categorii sociale. Spre deosebire de Quo
Vadis , aici se remarc ǎ o paletǎ mai omogenǎ privind diferențele indicatorilor sociodemografici:
prepon derenț a tinerilor (aproape exclusiv ǎ), majoritar maghiari și români. O altǎ deosebire
constatat ǎeste existen ța pâclei permanente de fum de țigară. Lumina este obscurǎ, cu incidența pe
expoziț ia de tablouri (la parter) sau orientat ǎdifuz prin spoturi (la mansarda). Servirea se face la
masǎ, însǎ clienților nu le este prezentat în prealabil meniul, cu toate că acesta există, motivația
chelnerilor fiind faptul că majoritatea indivizilor sunt clienți fideli, care cunosc produsele, venind
aproape zilnic: „ avem meniu, dar nu vin cu el la masă pentru ca foarte multă care vine aici nu vine
pentru prima dată, pot spune că cunosc deja pe majoritatea dintre ei, chiar dacă nu le știu numele,
aprope stiu dinainte ce vor comanda …aici foarte multă lume se cunoaste și n oi ne cunoastem cu
clienții ” (F., 24, chelner Bulgakov ). Se confirmă astfel și existența unei rețele sociale, indivizii se
cunosc, interacționează, aceștia prezintǎ anumite similaritǎți, ceea ce duce la o relativǎ omogenitate,
un lucru ușor inedit a fost s esizarea faptului c ǎ majoritatea clienților de sex masculin poartǎ bandane,
bocanci de munte și rucsaci, care dincolo de stilul vestimentar trădează și anumite caracteristici de
life-style.
Personalul, de asemenea tân ǎr, nu mai prezintǎ o vestimentație sim ilarǎ, fiecare angajat
infǎțișând un stil perso nal. Fundalul sonor este înăbușit de un zgomot de fond, pricinuit de numărul
mare de consumatori prezenți în local indiferent de momentul zilei. Ca genuri muzicale, predomină
rock, folk, jazz, iar la mansard ǎau loc periodic co ncerte spontane sau organizate. Alte discrepanțe se
pot observa î n sortimentația celor douǎ game de produse oferite, p recum și în diferențele de preț, în
aceast ǎ cafenea se servește/consuma alcool, cel mai adesea bere, iar prețurile sunt mai mici.
Actul servirii este caracterizat de o lejeritate familial ǎ, „ca între prieteni”, prestația
personalului fiind caracterizat ǎ nu atât de discreție, cât de o lejeritate/relaxare, deși puțin grǎbitǎ
datorit ǎ fluxului foarte puternic de persoane, ap roape indiferent de or ǎ; înspre searǎ însă, locul
devenind de-a dreptul neînc ǎpǎtor; „aici vin oameni lejeri, cu simțul umorului, relaxați, li beri, nu
sunt oameni care să aștepte o servire impecabilă ” (F., 24, chelner Bulgakov ). Se remarc ǎ aproape în
exclu sivitate prezența grupurilor, consumul individual devenind o adevǎratǎ excepție: „ de obicei vin

34cu colegii, dupa ore, ne si mțim bine aici, ne place locul ș i evenimentele, dar mai ales oamenii,
atitudinea lor ” (F., 22, studentă). Este o atmosfera degajatǎ, în care oamenii discut ǎ aprins, râd
zgmotos, se bucur ǎ de prezența celorlalți, existǎ un impact viz ualputernic între clienți. Prezența/
consumul în acest loc nu se realizeaz ǎ prin discreția specificǎ Quo Vadis-ului. Cu toate acestea,
localurile fac parte din aceeași categorie, prin specificul lor de cafenele culturale și prin modalități
similare de promovare a culturii.
Insomnia: Cea de-a treia cafenea vizat ǎ, pe filiera capital cultural, se găsește pe strada
Universit ǎții, într -o cl ǎdire veche cu 2 etaj e, în incinta c ǎreia accesul se realizeazǎ printr-un gang
sub foma de cupol ǎ. Singurul impact al localului asupa simplului trec ǎtor se realizeazǎ prin prezența
unui banner pe fundal roșu pe care este inscripț ionat numele loc alului, bannerul e așezat în int eriorul
gangului, poziționarea lui în interio rul acestuia nu atrage într-un mod deosebit atenția trecǎ torilor.
Localul este situat la primul etaj al cl ǎdirii, de asemenea destinată inițial locuirii. Accesul se
realizează urcând niște scǎri masive, vechi. Inexistența oricǎrei forme de publicitate sau de
prezentare a localului în exterior (adic ǎ pe stradǎ ), amplificat ǎde imposibilitatea accesului la nivel
vizual a trec ǎtorilor (deoarece este situat la etaj), poate fi interpretatǎ ca o modalitate de selecție a
clienț ilor – pentru ca indivizii s ǎ devinǎ potenț iali consumatori ai unui loc trebuie în primul rând ca
aceștia sǎ știe de existența locului. Se mizeaz ǎ pe o clientelǎ deja formatǎ, explicabilǎ atât prin
longevitatea localului (cu toate ca acesta și -a sc himbat locația, iniț ial fiind situat pe Strada I. Maniu,
tot în zona central ǎ și poate nu întâmplǎ tor, într-o cl ǎdire ce întrunea î n mare acele ași caracteristici,
barul funcționeazǎ de aproximativ 11 ani), cât și prin focalizarea, nu atâ t pe ideea de cantitate a
consumatorilor, ci mai degrab ǎ, pe calitatea acestora. „ De exemplu noi nu suntem atât de mult axați
pe bani și dacă de exemplu vine cineva care mie pur și simplu nu mi -e simpat ic, că e gălăgios, că se
crede „ mare și grozav”, noi nu -l mai servim indi ferent dacă pierdem bani, n -are decât să aibă bani,
pe noi nu ne interesează, n -are decât să aleagă alt local că sunt destule… deci cred că încercăm să
servim oamenii care nouă ne sunt simpatici, nu toți au bani, dar asta nu contează (râde), e puțin
ideali st ceea ce spun, nu sună ca o afacere, d ar cam asta era ideea Insomania” ( F., 45, patron
Insomnia). Ca urmare, reiese c ǎlocalul nu se adresez ǎ oricui își permite sǎ consume un anumit
produs, ci în spețǎ celor care -l apreciaz ǎ și-l înteleg sub aspect cultural si artistic.
La etajul întâi al cl ǎdirii, accesul în interiorul localului este facilitat de o ușǎ înaltǎ din lemn
și sticlǎ. Localul este compartimentat în trei încǎperi mari care comunicǎ între ele prin cupole/uși,
existând de asemenea, dou ǎ încǎper i extrem de mici (a câte o masa fiecare) care ofer ǎ intimitate. În
prima înc ǎpere se gǎsește barul construit din caramidǎ, acesta find foarte încǎrcat cu diverse obiecte

35de vesel ǎ, produse, expunere de bǎuturi, ustensile specifice (dozatoare, râșnițe etc.) , spoturi,
materiale promoționale. Ceea ce atrage atenția este o vitrinǎ micǎ cu obiecte de artǎ spre vânzare
(brǎțǎri realizate din linguri vechi de argint). Urmând același stil boem, artistic, avangardist și în
mare, același mobilier, fiecare încǎpere es te personalizat ǎ prin existența unor elemente decorative
diferite (tablouri, expoziție de picturǎ, reviste), zugrǎveala în culori diferite: portocaliu, alb, negru,
roșu. În prima încǎpere se remarcǎ existența unui pian din lemn masiv care este utilizat adesea și pe
post de mas ǎ, dar care este folosit de asemenea și ca instrument muzical la diverse evenimente. Un
alt element deosebit este modalitatea de iluminare, realizat ǎ prin existența unor candelabre
improvizate din papirus, dispuse pe un suport din sârm ǎ sub forma cilindricǎ.
Fiind prima cafenea culturală din oraș, a atras la început foarte mulți indivizi ce împărtășeau
aceleași concepții și mentalități, majoritatea artiști plastici, fotografi, devenind astfel, principalul loc
de întâlnire a „lumii fai ne”. Răspândirea ulterioară a spațiilor de loisir cu același specific a creat
concurență. De aceea, ca aspect fizic, localul se reinventează mereu, pǎstrând însă un stil eclectic, o
combinație de nou, modern și antic :„ are mare importanță faptul cǎ noi, cei care am înființat acest
loc suntem artiști și adepții ideii de cultură… noi închidem și a doua zi deschidem iar, cu un nou
look, niciodată nu ne -a fost teamă de concurență… a fi bun înseamnă a rezista în timp indiferent de
ce alte opțiuni au cl ientii, nu a fi singur pe piață. ” (F., 45, patron Insomnia ).
Deși volumul muzicii este ridicat, acesta este acoperit de zgomotul discuțiilor; locul se
consum ǎ într -un mod liber, lipsit de constrângeri. În plus, se observ ǎ preponderența grupurilor și a
unui limbaj nonverbal ce denot ǎ lejeritate și libertate (de exemplu, unii stau cu picioarele rezemate
de mas ǎ sau de alte scaune). Sub acest aspect remarcând o asemǎnare cu Bulgakov , exist ǎ o
interacțiune puternicǎ între clienți la nivel vizual realizatǎ printr -o privire în ansamblu – fiecare pare
interesat de stilul celuilalt, de elementele inedite propuse, se remarc ǎ un stil vestimentar foarte variat
între urban, hippy, rock, E.M.O și casual, puternic accesorizat și personalizat, prin frizuri
nonconformiste, pierce- uri. Deși existǎ eterogenitate între clienți ca vârstǎ, statut socio -profesional,
majoritatea sunt tineri, studenți sau chiar elevi de liceu. Actul servirii se realizeazǎ și de aceastǎ datǎ,
într-o manier ǎ lejerǎ, degajatǎ, uneori cu oarecare întârzier e, datorat ǎ volumului ridicat de
consumatori. Personalul este tân ǎr, îmbrǎcat de regulǎ în jeanși și în tricouri roși, imprimate cu
denumirea localului. Având și cea mai mare vechime, localul se reinventeazǎ stilistic mereu, însǎ de
fiecare dat ǎ în aceeasi manier ǎ de „colaj” între postmodern, vechi, istoric.
Imperial Caffe, situat pe o straduță lăturalnică, ultra central, la parterul unei clădiri proaspăt
renovate, se remarca printr- o „transparență”, caracteristică dupǎ cum se va vedea și în cazul

36celorlalte dou ǎ localuri ( Diesel, Bellini ), sugerată prin existența unor geamuri imense și a ușii din
sticlǎ, asemenea unor vitrine, ce permit vizibilitate. Clădirea destinată și în acest caz locuirii, a luat
acest aspect odată cu înființarea localului, înainte intrarea în clădire realizându -se de pe o stăduță
perpendiculară, printr -o curte interioară ce gazduiește mai multe case. Prin această „transparență”,
dincolo de asigurarea luminozitații, se creează o puternicǎ legaturǎ între lumea din exterior (simpli
trecǎtori) și cei din interior, cel puțin la nivel vizual; de data aceasta nu este nevoie de „inițiere”
pentru a descoperi locul, el devine aparent accesibil tuturor. Desigur, va exista și în aceste cazuri o
„selecție” a consumatorilor, bazatǎ în acest caz mai degrab ǎ pe capitalul economic. Spre deosebire
de cafenele culturale, în acest caz nu se mai atribuie un alt scop localului, decât cel tipic oric ǎrui
astfel de spațiu de loisir: „ Am dorit să creăm un spațiu civilizat, în care lumea din zona mijloc, sus
să se simt ǎ bine si totodată să fie o afacere profitabil ǎpentru noi ” (F., 29, manager).
Localul este dispus pe dou ǎ niveluri, legatura dintre ele realizându -se prin intrmediul unor
scǎri din lemn negru ce se gasesc în partea stângǎ, imediat la intrare. Încǎp erea de jos este mai
spațioasa și mai luminoasǎ; de remarcat este faptul cǎ se pǎstreazǎ același decor, un tapet în dungi
verticale, cu nuanțe de verde, bej, kaki, maro, ce oferǎ o nota de distincție localului și o imagine
simetrică, într -un stil business, minimalist. Pe pereți nu sunt expuse tablouri sau fotografii, singurele
elemente decorative fiind câteva ghivece mari din bambus cu plante ambientale. Mesele și scaunele
sunt realizate din lemn închis la culoare, toate au aceeași formǎ și dimensiune și su nt dispuse
simetric.
În înc ǎperea de la parter se gǎsește un șemineu electric din marmurǎ, pe care se remarcǎ
câteva lumân ǎri în suporturi de sticlǎ. Pe peretele opus intrǎrii se aflǎ barul, în forma de „L”,
îmbr ǎcat într -un tapet kaki, pe bar se g ǎsește doar un suport cu publicații promoționale, un frigider
mic „Red Bull” și un dozator iluminat, de bere, „Henieken”. Un al element ce atrage atenția este
gama de b ǎuturi alcoolice expuse pe peretele din spatele barului, în dreptul acestora apǎrând
denumirea localului – litere mari din bronz dispuse vertical. Împrejurul barului sunt așezate câteva
scaune înalte, de regul ǎ utilizate pentru consumul individual. Stilul se pǎstreazǎ întru -totul și la etaj,
singura diferențǎ fiind aici compartimentarea spațiului, prin existența unor separeuri, a câtorva mese
mai mari (opt persoane) și a unui ecran LCD, unde se vizioneazǎ, de obicei, canale de sport sau de
știri; astfel la etaj atmosfera este oarecum mai intimǎ și mai degajatǎ.
Muzica este identic ǎ în cele douǎ în cǎperi, se ascultǎ clubbing, transs, rnb cu o sonorizare
puternic ǎ. În privința clientelei se remarcǎ o eterogenitate ca vârstǎ, statut socio -profesional sau
vestimentație; ca stiluri predominǎ business, elegant, casual. Existǎ o interacțiune destul de
puternic ǎ între clienți sub aspect vizual, însǎ spațiul se consumǎ într -o manier ǎ mai degrabǎ discretǎ,

37în grupuri mici, cupluri sau individual. Discuțiile dintre indivizi sunt relativ discrete, acoperite de
fundalul sonor, în schimb aceștia acordă o atenție sporită poziției corporale și gesturilor.
Personalul este format din tineri, exclusiv b ǎrbați , îmbr ǎcați în pantaloni de stof ǎ sau jeans
având un sorț negru, lung, și cǎmașǎ de asemenea neagrǎ, pe care este imprimatǎ denumirea
localului cu litere roșii. Se rvirea se realizeaz ǎ într -o manier ǎ promptǎ, ușor teatralǎ, cu mișcǎri
ample, l ǎsând impresia de profesionalism, în conformitate cu așteptările consumatorilor.
Bellini Caffe -situat în aceeași zonǎ centralǎ a orașului (la aproximativ 2 minute distanțǎ de
Imperial Caffe ), la parterul unei cl ǎdiri vechi, (de la început gândită ca o clădire cu locuințe la etaj și
spații comerciale la nivelul parterului) atrage atenția trecǎtorilor, prin aceeași „strategie’’ de
transparențǎ -geamuri ample și ușa din sticlǎ. Localul este format dintr-o singur ǎ încǎpere
dreptunghiular ǎ: în partea dreaptǎ a intrǎrii se desfǎșoarǎ barul, realizat din lemn și metal auriu; în
interiorul barului se remarc ǎ și de aceastǎ datǎ câteva dispozitive de iluminat, cilindrice. O
asem ǎnare cu Imperial Cafe este expoziția de bǎuturi alcoolice, dispusǎ tot pe peretele din spatele
barului, al ǎturi de care se observǎ denumirea localului, inscripționatǎ cu litere de culoare bej,
dispuse orizontal. Împrejurul barului se g ǎsesc câteva scaune înalte, cu spatar și tapiserie.
Majoritatea meselor sunt de patru persoane, realizate dintr- un lemn caramel în concordanțǎ cu
cromtica utilizat ǎ: pereții sunt vopsiți într -o nuanțǎ de galben muștar, uniform; se remarcǎ prezența
câtorva tablouri și a unor colaje de pictur ǎ, lemn, țesǎturǎ în stil bizantin.
În partea stâng ǎ a intrǎrii se observǎ o cupola ce creeazǎ, mai degrabǎ la nivel ul
intenționalității , o înc ǎpere pentru nefumǎtori. În aceastǎ parte a localului existǎ mese joase și
canapele cu tapiserie în aceea și cromaticǎ: verde, kaki, galben muștar și perne colorate, având o
tentă ușor orientală. Clientela este diversificatǎ ca vârstǎ, statut socio -profesional, vestimentație,
naționalitate (români, arabi, italieni). Cu toate acesta, predominǎ mai ales stilul business și elegant,
iar vârsta medie a clienților este de data aceasta mai ridicatǎ. Impactul vizual dintre clienți este
relativ puternic și ușor observabil, amplificat probabil și de existența unei singure încǎperi. Locul se
consum ǎ și aici în grupuri mic i (trei-patru persoane), cupluri sau individual.
Personalul este majoritar masculin, purtând c ǎmǎși simple, negre și jeanși. Servirea se
realizeaz ǎ respectând pașii standard, prezentarea meniului, timp de gândire/decizie, luarea comenzii,
onorarea acesteia. Actul (servirii) este realizat într-o manier ǎ discretǎ, politicoasǎ, ușor elegantǎ.
Localul se distinge prin simetrie și eleganțǎ printr -o cromatica cald ǎ ce oferǎ luminozitate și
intiminate.

38Diesel Club -situat în Piața Centralǎ, pe una dintre arterele principlale ale centrului, așa –
numita „stradă a bișnițarilor”, e gǎzduit de una din cele mai vechi clǎdiri în stil gotic din oraș,
aparținând Parohiei Romano -Catolice. Localul este înființat pe fondul descoperirii prealabile a
pivnițelor medievale din centrul istoric, care imediat dup ǎ anii 90 sunt transformate în spații de loisir
(Petrovici, manuscris). Localul este unul dintre cele mai vechi și mai celebre locații din Cluj, inițial
doar cafenea, devine ulterior club. În acest caz, pare a fi dep ǎșitǎ ideea de transparențǎ tipicǎ
Imperial sau Bellini -prin geamuri/uși din sticlǎ, propunând o variantǎ de consum „în vitrinǎ” –
intrarea se realizeaz ǎ printr -o ușǎ imensǎ din sticla (pe toatǎ lǎțimea localului). Localul devine
aproape imposibil de trecut cu v ederea și datoritǎ prezenței unor difuzoare în stradǎ ce fac posibilǎ
ascultarea muzicii de c ǎtre trecǎtori. Încǎperea destinatǎ cafenelei se aflǎ la parterul clǎdirii, fiind un
spațiu restrâns: pe peretele stâng se desfǎșoarǎ o banchetǎ continuǎ, din piele maro, în fața cǎreia
sunt așezate șapte mese mici din lemn și marmurǎ, dispuse simetric, la distanțǎ egalǎ; în partea
opus ǎ se desfǎș oarǎ barul pe întreaga lungime a încǎperii, împrejurul cǎruia sunt așezate scaune
înalte. Astfel, în mijlocul înc ǎperii s e creeaz ǎ un culoar ce conduce, dupǎ urcarea câtorva trepte,
într-o înc ǎpere extrem de micǎ unde, surprinzǎtor funcționeaza o casǎ de schimb valutar, urmatǎ
apoi de o alt ǎ încapere – o adev ǎratǎ „casǎ a scǎrilor” – masive, din marmura – pe tavanul c ǎreia
atârn ǎ o draperie imensa, kaki, ce te duce cu gândul la somptuoasele sǎli de teatru. „ Casa de schimb
valutar dinauntru e xistă pentru cǎ înDiesel se fac și se învârt mulți bani, adică se schimbă multă
valută și pentru consum și pentru afaceri. ” (F., 24, manager assistent- Real Estate). Se confirmă
astfel preponderența capitalului economic.
Subsol localul se împarte în 3 înc ǎperi mari, prima ia forma unui „salon – louange”, foarte
puternic iluminat în care sunt dispuse canapele albe și mese joase din sticla, înt r-un stil ușor
futuristic. Accesul aici se realizeaz ǎ de obicei prin rezervare pentru cǎ încaperea e folositǎ de cilenții
fideli, de cei „ai casei”. Celelalte dou ǎ încǎperi sunt asemǎnǎtoare ca amenajare: canapele din piele
roșie, scaune cu tapiserie din catifea, mese din fier forjat și marmura, lumina difuzǎ – aceste dou ǎ
încǎperi pǎstreazǎ încǎ imaginea de pivnițǎ a vechii clǎdiri gotice -prin arcadele colosale și pereții
din piatr ǎ. Spațiul de la subsol este pus la dispoziția clienților doar dupǎ ora 21 , în week-end
desfǎșurându -se pereceri cu Dj, cu diverse tematici sau concerte.
Încǎperea de la primul etaj, cafeneaua, funcționeazǎ zilnic, fiind un punct de referințǎ a unor
indivizi ce formeaz ǎ o clientela foarte omogenǎ sub diverse aspecte. Cel mai fr apant dintre acestea
este stilul vestimentar foarte în tendințe și puternic accesorizat. Clienții, majoritar barbați, cu vârsta
medie peste treizeci de ani, cu prec ǎdere români, italieni sau arabi, poartǎ aproape invariabil geci de
piele negre, paltoane cu gulere ridicate în stil italian, pantofi, c ǎmǎși albe, bluze sau tricouri

39inscripționate cu nume de marca (D&G, Armani, Cavalli, Prada), se remarcǎ de asemenea câteva
accesorii prezente pe aproape fiecare mas ǎ: ochelari de soare, portofele și telefoane mo bile- brand-
uri renumite. Al ǎturi de aceste elemente, ceasul utilizat adesea într -un mod ostentativ, reprezint ǎ un
alt indicator al statutului economic și social al consumatorilor, preponderent oameni de afaceri –
lucru atestat și de caracterul discuțiilor.
Acesta este locul unde impacul vizual dintre clienți este cel mai puternic: dupǎ o „scanare”, o
privire în ansamblu a noului venit, cu o focalizare puternic ǎ pe elementele mai sus menționate (ceas,
bijuterii, geant ǎ, pantofi, portofel), lumea își continuǎ discuțiile într -o manier ǎ zgomotoasǎ.
Personalul este tân ǎr, îmbrǎcat în negru (pantaloni de stofǎ, cǎmǎși, pantofi) – servirea se realizeaz ǎ
prompt, într-o manier ǎ profesionistǎ – ce atest ǎ standardele ridicate atât ale clienților, cât și ale
localului.
3.2.1 „Lumea faină”/ „Lumea bună”
Cafenelele „lumii faine” promoveaz ǎ cultura prin diverse modalitǎți (expoziții, vernisaje,
lansǎri de carte, concerte), „practic, orice ține de cultură, noi am promovat mult muzica anilor ’50,
chiar ’30, jazz-ul… mai nou și asta a devenit o modă în Cluj, sunt foarte multe localuri, de diverse
categorii unde se ascult ǎ jazz, ceea ce este foarte bine pentru că lumea se obișnuiește… de expus
lucrări în local, practic poate oricine aduce o mapă și e pregătit; de exemplu acum (la momentul
interviului) sunt expuse lucrările foto ale unor tinere de liceu… orice lucrare artistică, care ne
place nouă e binevenitǎ ” (Interviu patroană Insomnia); fiecare local are îns ǎ o viziune proprie
asupra conceptului: cultura clasic ǎ (Quo vadis ), cultur ǎ boema ( Insomnia ), cultur ǎ avangardISTA
(Bulgakov ).
În prima locație din cele trei, locul se consumǎ cu precǎdere în grupuri restrânse, cupluri sau
individual, fiecare interacțiune socialǎ (de exemplu, privirile dintre clienți, luarea/onorarea come nzii)
se va caracteriza în primul rând prin discreție; discuțiile dintre clienți sunt acoperite de fundalul
muzical (melodii clasice, de relaxare, ambientale). Aceștia, deși asemǎnǎtori prin anumite preferințe,
deduse prin îns ǎși opțiunea pentru acest loca l, sunt eterogeni prin vârst ǎ, statut social, etnie –
diferențele fiind observabile prin aspecte exterioare. Exist ǎ o slabǎ interacțiune î ntre consumatori la
nivel vizual înlocuit ǎ mai degrabǎ de un puternic consum vizual al locului.
În Quo vadis nu se re simte existența unei rețele sociale, clienții nu par sǎ se cunoascǎ, nu se
salut ǎ, în cazul în care întǎmplator li se intersecteazǎ privirile, eventual își zâmbesc timid, fiecare în

40parte (sau în grup restrâns) urm ǎrind oarecum o eliberare fațǎ de prezența celorlalți, creând astfel un
mediu propice meditației, introspecției. Se observǎ o puternicǎ interdependențǎ între tipul de
prestație a clienților și cel al staff -ului, o prezența foarte discretǎ, încǎrcatǎ de o caldurǎ și politețe
timid ǎ, nedorind sǎ pe rturbe universul meditativ al consumatorilor. Ca stiluri vestimentare, în rândul
acestora, predomin ǎ stilul casual, hippie, elegant -artistic, îns ǎ locul nu este utilizat ca o oportunitate
de afișare a unei anumite imagini, ci mai degrabǎ ca loc de refugiu, desprins dintr-un roman celebru,
încǎrcat de un aer medieval și transpus într -un Cluj cosmopolit “ în tot stresul cotidian, în acest local
mǎ simt oarecum ruptă de realitate, parcă aici timpul stă în loc ”( F, 23, studentă).
Cel mai probabil datorit ǎ atmosferei propice meditației, reflecției, realizatǎ prin prisma
elementelor decorative: zugr ǎveala în culori vii (galben, violet deschis, albastru deschis, verde), cu
ornamente florale, a mobilierului (ca materiale predomin ǎ lemnul, fierul forjat, sticla), a
compartiment ǎrii spațiului, (trei încaperi ce comunicǎ, ultima oferind însǎ o mai mare intimitate), a
muzicii (relaxante, difuze), a obiectelor culturale: biblioteca (cu istorii și enciclopedii pusǎ la
dispoziția consumatorilor), reviste culturale expuse pe un panou, fotografii, tablouri, statuete-toate
oferind o imagine clasic ǎ, medievalǎ localului, interacațiunea umanǎ este diminuatǎ. În acest sens,
este bine de menționat și existența unui scop transcedental al localului, al unei adevǎrate misiuni de
promo vare a unei vieți lipsite de vicii (în incinta localului nu se servește alcool și nu se fumeazǎ), în
conformitate cu normele creștine, localul autodefinindu -se ca fiind “ o afacere creștina ” ( F., 30,
manager Q.V ).
Spre deosebire de „aceast ǎ variantǎ” de cafenea cultural ǎ, Insomnia se impune printr-un stil
boem, relaxat, în care indivizii sunt liberi s ǎ se exteriorizeze, sunt degajați, majoritatea clienților se
cunsoc, se salut ǎ ș își zâmbesc. Sunt aproape insesizabile situațiile de consum individual sau în
cuplu, predominând grupurile. Se întâlnesc adesea situații în care indivizii se mutǎ de la o masǎ la
alta, de la un grup de prieteni la cel ǎlalt. Un argument în plus, care sǎ ateste cǎ în acest caz putem
vorbi despre existența unei rețele sociale este ș i faptul c ǎ odatǎ intrați în incinta localului, înainte de
a se așeza la masa, clienții „colind ǎ” mai întai toate cele 4 mari încǎperi, “aruncând o privire”
tradus ǎ de fapt în încercarea de a depista persoane cunoscute, prieteni, pe care se așteaptǎ sǎ -i
întâlneasc ǎ în acest loc. Localul se consumǎ într -un mod zgomotos, fundalul sonor muzical (rock,
jazz, alternative) este în ǎbușit de volumul discuțiilor dintre clienți. Interacțiunea dintre clienți este în
acest caz puternic ǎ, lumea se privește nu timid, ci degajat, fiecare fiind oarecum interesat de stilul
celuilalt, de noul, ineditul pe care îl propune prin vestimentație (rock, hippie, alternative, urban,
E.M.O.), de look-ul puternic personalizat (frizuri, pierce-uri). “ În Insomnia lumea nu se îmbracă
după ce se poartă, după cum e la modă…tipii poartă plete, mai vezi câte o creastă, câte o rasta ,

41pentru c ǎ pe oamenii de aici îi interesează ceva mai mult decât imaginea sau materialul, îi
interesează arta, cultura, noul. .. chestii inedite, personalizate ”(F., 25, fotograf).
Lejeritatea specific ǎ consumatorilor acestui local este sesizabilǎ și la nivelul staff -ului, a
prestației acestora. Prezența chelnerilor nu este timidǎ, ci degajatǎ, “ca între prieteni”, se dovedește
astfel relația strânsǎ, interdependența d inte “back- stage” și “front -stage”. Chiar dac ǎ nu se cunosc
clienții își cer/împrumutǎ diverse obiecte cum ar fi brichetǎ, pix chiar și bani. (Ca observator
participativ am fost surprins ǎ de lejeritatea cu care o tânǎrǎ de la masa vecinǎ, stând cu spatele spre
mine, s-a întors, m-a privit degajat ǎ, mi -a zâmbit și mi -a cerut 1 leu/ron). Se deduce astfel un nivel
al capitalului economic mai degrab ǎ scǎzut, compensat insǎ de un capital cultural ridicat – nivelul
discuțiilor surprinse trǎdeazǎ statutul socio -profesional al consumatorilor (elevi, studenți la arte
plastice, artiști, arhitecți). Locul se consum ǎ într-un mod liber, lipsit de constrângeri, se observ ǎ de
asemenea preponderența grupurilor și a unor poziț ii corporale ce denot ǎlejeritatea și libertatea ( ex.
cu picioarele rezemate de masa, sau de alte scaune ), „ oamenii sunt lejeri, de treabă, relaxați,
deschiși, atmosfera este faină… se râde, se dicută… se consumă cultură ”(F, 25, fotograf)
La nivelul clientelei ș i mai ales a l relațiilor dintre indivi zi, în Bulgakov se întâlnește o
situație similarǎ, lumea se cunoaște, se salutǎ, chelnerii nu prezintǎ meniu la mese pentru cǎ
majoritatea oamenilor știu deja produsele, frecventând localul zilnic . De remarcat este și faptul cǎ
exist ǎ mari șanse ca un indi vid pe care- l întâlnești în Insomnia sǎ-l întâlnești și în Bulgakov .
Atmosfera de aici este caracterizat ǎ de aceeași lejeritate întalnitǎ și în Insomnia, volumul ridicat al
discuțiilor acoperǎ și aici fundalul muzical (rock, folk, trenss). Chelnerii au o prestație similarǎ,
degajat ǎ. Se remarcǎ totuși unele diferențe la nivelul clienților, ca stiluri vestimetare predominǎ
hippie, rock, folk; localul fiind consumat și în acest caz, cu precǎdere de tineri (studenți). Est e o
atmosfer ǎ degajatǎ , ce adună indivizi cu gusturi, nevoi și așteptări similare.
„Lumea faina” care frecventeaz ǎ aceste localuri este caracterizatǎ de interesul comun
pentru cultur ǎ, artǎ și instrumentalizeazǎ aceste locuri nu atâ t pentru crearea unei imagini, cât mai
degrab ǎ pentru exprimar ea liber ǎ a unei imagini deja existente, cu toate acestea este î n definitiv
vorba despre un pr oces de legitimare a consumului, realizat prin recunoaș tere social ǎ; “lumea din
aceste cafenele se cunoaște, cel puțin din vedere, merg cam în aceleași locuri, se învârt cam în
aceleași cercuri…alte localuri, școală, facultă, job -uri, cam toți îs așa, înspre artiști, până la urmă
este vorba despre același stil de viață ”(F, 25, fotograf). Se atest ǎ astfel existența unei rețele sociale
care funcționează dincolo de spațiul fizic al localului.

42Remarca este perfect valabilă și în cazul „lumii bune” , recunoașterea socialǎ se va realiza
aici îns ǎ prin prisma capitalului economic, nu a celui cultural, iar consumul acestor localuri, în mod
particular Diesel , “va crea imaginea”. Fiind una dintre cele mai vechi cafenele din Cluj (în prezent
cafenea și club), Diesel a dobândit în timp reputația unui loc consumat de „oamenii cu bani”. Dac ǎ
întâmpl ǎtor ai un look adecvat: haine și accesorii (ochelari de soare, geantǎ, portofel, pa ntofi, telefon
mobil) ce poart ǎ nume de marcǎ, ai șanse ridicate sǎ faci parte din categoria “lumii bune”.
Cafeneaua, este aproape imposibil s ǎ nu se facǎ remarcatǎ de cǎtre trecǎtori, datoritǎ ușii imense din
sticlǎ (pe toata lǎțimea localului) ce permite vizibilitate ǎ, precum și a difuzoarelor de muzica
amplasate în strad ǎ. În acest caz, se observ ǎ un consum mai degrabǎ ostentatoriu al locului, o
instrumentalizare a acestuia în vederea cre ǎrii unei imagini “bune”. Fiind un loc de întâlnire a
“oamenilor cu bani”, îmbr ǎcați “bine”, care discutǎ afaceri (imobile, mașini, haine) și consumǎ
produse sofisticate (diverse cocktail-uri), cafeneaua surprinde prin promovarea unor evenimente
culturale (concerte, piese de teatru), precum și a genurilor muzicale difuza te (jazz, muzica clasic ǎ)-
aceste aspecte putând fi interpretate ca “stategii” de a oferi capital cultural unei clientele ce dispune
sau se legitimeaz ǎ prin prisma capitalului economic, “ foarte puțini patroni de localuri provin din
lumea culturii și artei, cu toate acestea mai nou se combină servicii de catering cu lansări de carte
(râde energic) și asta e un progres ” (F., 45, patron Insomnia)
“Lumea bun ǎ” din Diesel difer ǎ într -o oarecare m ǎsurǎ de “lumea bunǎ” din Imperial sau
Bellini , în aceste ultime ǎlocații, indivizii consumǎ locul într -o manier ǎ diferitǎ, nu se observǎ un
consum ostentatoriu; locurile nu sunt consumate de indivizii ce doresc s ǎ-și creeaze o “imagine bunǎ
pe centru“, aceasta fiindu-le oferit ǎ mai degrabǎ prin prisma statutului soci -profesional: “ la noi în
cafenea vin oameni cu o anumită poziție financiară și socială din Cluj sau din țară; acest lucru se
întâmplă datorită locului, aici pot desfășura o discuție de afaceri ” (F, 50, patron Bellini ). Predomin ǎ
un stil business, ușor elegant . Locurile se consum ǎ în grupuri mici, cupluri sau individual, servirea
se realizeaz ǎ într -o maniera prompt ǎ, ușor teatralǎ, profesionistǎ. Indivizii par mai degrabǎ interesați
de discuțiile personale, decât de prezența celorlalți.
Adresându-se unor categ orii diferite de indivizi, pe de o parte unei „lumi bune”, dominată de
capitalul econmic, pe de altă parte unei „lumi faine” a capitalului cultural, fiecare cafenea este un
loc unic. Unicitatea acestora se bazează atât pe recuzita materială: amplasare, ame najare, decor, cât
și pe cea socială. Localurile devin niște experiențe irepetabile prin convergența celor două dimensiui
(material/social) și prin interacțiunea dintre „back -stage” și „front -stage”. Din exterior, simple spații
destinate loisirului, în int erior cafenele orchestrează noi forme și practici ale vieții sociale clujene.

433.3 Transformarea unui spațiu într-un loc ( cum „au luat naștere” -discuț ii cu cei
din „back-stage”)
Organizarea orașului, cu precădere a centrului într -un spațiu al consumului, se realizează
prin intermediul spațiilor fizice, a serviciilor, a noilor afaceri apărute și nu în ultimul rând a
imaginilor promovate. Toate acestea presupun atât construcții materiale, cât și simbolice,
convergența lor realizând de fapt trecerea de la orașul tradițional la cel postmodern. După cum
remarcă Zukin (1995), economiile urbane se bazează tot mai mult pe producție simbolică. Cultura
orașului ne scoate din rutina zilnică și ne introduce în ceea ce autoarea numește „spații sacre ale
plăcerilor ritualizate” („sacred spaces of ritualized pleasures”): muzee de artă, săli de concerte și
spectacole, săli de cinema și teatru, galerii de artă, restaurante, baruri, pub -uri, cafenele.
Construcția și dezvoltarea orașului depinde de modul în care indivizii combină factorii
„tradiționali” economici: terenuri/spații/capital economic și modalitățile de manipulare a limbajului
simbolic al proprietății: „The look and the feel of cities reflect decisions about what and who should
be visible, and what should not, on concepts of order and disorder, and on use of aesthetic power”
(Zukin, 1995, p.7). Orașul devine astfel o sursă de imagini și simboluri. Cultura publică este
înțeleasă ca fiind un proces de negociere a imaginilor care sunt acceptate de un număr mare de
indivizi. Aceasta este consturită atât la nivel macro (prin activitatea investitorilor sau oficialilor care
dețin atât capital economic, cât și putere, lansând noi domennii de activitate/ afaceri sau a elitelor
culturale care participă la consturirea de noi spații: muzee, parcuri, complexe arhitecturale, sau de ce
nu, cafenele culturale) cât și la nivel micro prin intermediul indivizilor care trăiesc realitata din
stradă, din magazine, din spațiile de loisir, adică locurile în care experimentăm prin interacț iune
socială, viața publică din oraș. „Creating a public culure involves both shaping public space for
social interaction and constructing a visual representation of the city.” (p. 24).
Tensiunile dintre public și privat iau naștere odată cu reconstrucția imaginii orașului care se
dorește un spațiu aerisit, curățat de prezența criminalității și a unei percepute clase de jos. Astfel, în
diversele spații ale orașului se face trecerea de la organizarea publică la cea privată, apelându -se la o
serie de strategii de re- creare a spațiilor: reamenajare, protecție, pază. Dincolo de aceste aspecte,
care într- o manieră revanșistă pot fi interpretate ca pure modalități de curățare a orașului de
„elemente indezirabile” (oamenii fară adăpost, cerșetorii) și de populare a centrului cu categorii
valorizate pozitiv, trecerea de la public la privat poate fi privită ca o acțiune de emancipare, de

44modernizatoare, fondată pe o viziune consumeristă a civilizației, tipică orașului occidental, post –
modern. Cine „are dreptul” sau e ste în măsură să ocupe spațiul public, este adesea decis prin
negocieri asupra securității fizice, a identității culturale a comunității culturale și geografice.
Tensiunea bazată pe retorica incluziunii/exclziunii sociale reprezintă o veche anxietate a urb anului,
însă devine mai complexă și mai evidentă odată cu noile realități ale vieții postmoderne, respectiv
transferul de la imagini locale la imagini globale, de la instituții publice la instituții private, de la
comunități omogene etnic, rasial și cultural la comunități eterogene.
Odată cu această reconstucție a urbanului și a centralității, s -a „încetățenit” la nivelul
simțului comun ideea de pierdere a identității locului și localului, de transformare a acestuia într -o
variantă standardizată, cu o imagine globală, unificatoare. Dincolo de spațiul fizic, să nu uităm însă,
că orașul trebuie privit în egală măsură ca un complex/ansamblu de interacțiuni sociale, fiind
rezultatul unor forțe adesea contradictorii (lupte/confilcte ale diferitelor clase sociale). Spațiul fizic,
concret are o istorie și o evoluție proprie însă aceasta nu se poate detașa de istoria locuitorilor.
Structura fizică a orașului se modifică treptat, se desăvârșește în timp, modificare care se realizează
în consonanță cu schimbările sociale. Spre exemplu apariția noilor spații de loisir, a barurilor,
puburilor, cluburilor, cafenelelor, a centrelor de întreținere corporală, a diverselor magazine și
reprezentanțe care prin designul, prin estetica lor modifică implicit înfățișarea orașului, apariția
acestora este pe fondul schimbărilor sociale, a trecerii de la regimul comunist la cel actual și totodată
a modificărilor de life -style și consum aferente.
Descriind principalele elemente ale unei structuri urbane centrale, Agachi (2004) alături de
trama stradală -felul în care sunt organizate străzile, tipologia insulelor, a spațiilor constuite, a
piețelor și clădirilor -atrage atenția asupra importanței spațiilor reprezentative: piețe, clădiri,
monumente. Aceste spații reprezenative sunt cele care dau personalitate orașului, care oferă
unicitate, fiind totodată cele mai populare (în sensul de cunoscute) „obiective”. Chiar dacă fiecare
cartier/zonă în parte deține astfel de spații, zona centrală a orașului este prin excelență împânzită de
astfel de l ocuri semnificative; centrul devenind în sine un spațiu repezentativ al ubanului.
Dacă ne amintim „imaginea gri” a Clujului (sau a celorlalte orașe) din perioada comunistă:
caracterul de oraș industrial, lipsa diversității la nivelul magazinelor, a aprovizionării, a spațiilor de
loisir, devenim mult mai optimiști relativ la noua imagine a acestuia. În acest sens, consider că
acțiunea modernizatoare specifică procesului de gentrificare, cel puțin sub aspect comercial, nu a
subminat identitatea locului, ci d impotrivă a re -creat locul, transformând orașul nu doar într -un
important centru universitar și cultural, dar și într -un obiectiv turistic.

45Pornind de la ideea că „a bea și a mânca în oraș”, în spații publice destinate acestor activități
reprezintă două acte importante în consumul unui anumit loc, a unui anumit oraș de exemplu,
Cuthill (2007) realizează o cercetare la nivelul a două localuri cu specific diferit din Harrogate,
Anglia, investigând modalitatea în care intersecția dintre fluxurile de vizitatori, rezidenți, staff,
obiecte materiale, de consum și culturale, modă, gusturi, imagini specifice, coexistă în astfel de
locuri de întâlnire, creând o cultură specifică servirii și consumului. Cultura de servire este
conceptualizată ca fiind acel tot unitar creat la intersecția dintre clienți și staff. Goffman (1959 )
identifică natura teatrală a actului servirii, explicând -o prin metafora dramaturgică a „back -stage-
ului” și front -stage- ului”, astfel încât cei implicați în procesul servirii/consumului nu fac altceva
decât să joace un rol. Dincolo de amenajarea fizică: elemente decorative, mobilier, sistem de
iluminare specificul locului este creat prin multitudinea de scenarii posibile dintre consumatori și
staff. Tocmai datorit ǎ naturii relațiilor sociale se creează o ambianță specifică fiecărui local și
specifică și zonei geografice în care acesta este amplasat. Cultura materială și obiceiurile creează o
imagine vizuală sau o impresie de unicitate asupra localurilor.
Aminteam în partea de metodologie, că unul dintre criteriile de selecție a localurilor, dincolo
de specificul lor, a fost gradul de notorietate, popularitatea acestora. Putem urmări astfel, cum una
dintre consecințele procesului de gentrificare este nu doar reamenajarea unor spații anoste, ci
implicit, transformarea acestora în locuri unice, care prin funcția lor, prin practicile sociale aferente,
prin interacțiune dar și prin semnificația atribuită, în termenii lui Agachi (2004) devin spații
semnificative , care „vorbesc” despre oraș. Deși probabil puțini indivizi dintre cei care frecventează
Diesel-ul , de exemplu, cunosc faptul că localul e gǎzduit de una dintre cele mai vechi clădiri în stil
gotic din oraș, construită în secolul al XV -lea de către parohul Bisericii Romano -Catolice de vizavi,
pivnița medievală ce găzduiește localul, desigur „preluată stilistic într -o cheie postmodernă,
apropiată de sensibilitatea clasei de mijloc a acestei epoci” (Petrovici, 2007?) păstrează încă
amprenta trecutului, comunicând astfel indirect despre istoricul or așului.
Actualul patron, „un antreprenor care înțelege potențialul clasei de mijloc clujene și mai ales
a noilor îmbogățiți, cu educație mai puținǎ, dar cu statut economic mare și care au nevoie de un
spațiu în care pot să își creeze și exerseze noua poziție dobândită” (Petrovici, 2007? Pg 1/
manuscris???? ), preia spațiul, oferit spre închiriere după 1995 de către Biserica Catolică,
transformându- l în ceea ce este și azi: unul dintre cele mai celebre localuri din Cluj: ” după o
săptămână de Cluj, m -am hotărât să rămân în oraș pentru că mi -a placut enorm… și mi -am c ǎutat
un job, am zis să mă duc în locul cel mai tare… am întrebat câț iva prieteni de ai mei singurele
cunoștințe de pe atunci din Cluj, vreo 9 prieteni la număr… am dat o turǎ în oraș, am vǎ zut clubul,

46mi-a plăcut mie.. . apoi mai era un indiciu, era î n centru, când am aflat că tot de noi ține și Fashion
Club, alt local de care am fost impresionat, și Napoca 15… am zis c ǎ da, într -adev ǎr e cel mai
tare! ”(M, 26, director Diesel ). Ca orice loc al, acesta și -a “creat numele” în timp, după cum reiese,
cea mai importantă sursă de rǎspândire a imaginii fiind consumatorii, (“am întrebat câțiva
prieteni…care este cel mai tare local”), interacțiunea indivizilor și practicile sociale aferente locului,
comunicarea și desigur recuzita back -stageului (conceptul, amplasarea, amenajarea, decorul, muzica,
servirea) și mai cu seamă convergența lor, fac ca locul să existe, să fie unic, iar imaginea lui să se
raspândească: “.. de Diesel de exemplu, lumea știe. ..și nu știe doar în Cluj, știe în București, mă rog
întoată țara, dar se știe de el și afară în Veneția, în Milano, am fost, am vorbit cu oameni de acolo,
știau de Diesel și pe vremeuri de Crema, e vorba despre nume și renume, lucrurile astea circulă în
anumite cercuri, desigur ” ( M, 28, chelner Bellini , fost chelner Crema).
La fel cum un astfel de loc poate comunica, de exemplu, despre istoria orașului, cu siguranță
acesta poate oferi o imagine asupra vieții și relațiilor sociale specifice. Cele două catego rii de
localuri vizate, relevă în termenii consumatorilor, două lumi distincte, “o lume bună”, cu un statut
economic ridicat, specifică “localurilor scumpe” ( Diesel, Imperial, Bellini ) și “o lume faină”
dominată de capitalul cultural, pe care o întâlnești în celelalte trei cafenele monitorizate. Vedem
cum surprinzător niște localuri ajung să ne vorbească despre modalități diferite de înscenare a
consumului în cadrul celor două lumi, a celor două fracținui ale clasei de mijloc clujene sau despre
modalitățile în care cele două tipuri de capital (economic/cultural) transformă spațiile în locuri:
beciul medieval din clădirea Parohiei Romano -Catolice a devenit Diesel Club , un vechi depozit de
materiale a devenit Bellini Café , un apartament vechi la etajul unei cl ădiri centrale a devenit
Insomnia -mai mult decât un spațiu de loisir, o mișcare culturală.
“<Afacerea Insomnia> a pornit ca o activitate culturală, absolut pur c ulturală, totul a
pornit dincolo pe Iuliu Maniu ( locația inițială a cafenelei), era o galerie foto și am avut și o revistă
foto națională, fiind practic prima revistă foto de specialitate. Eu personal am venit cu ideea și cu
puterea de mu ncă, dar am avut și mult ajutor… La noi în momentul respectiv, pe fondul sovietic, s-a
rămas la fetițe pe stânci sau apusuri de soare-ceea ce era de fapt un k itsch și ni se zicea că e “artă
fotografică” (râde), eu am considerat că misiunea mea este să deschid un pic privirea tineri lor spre
ce se întâmplă în lume… Mai exista o singură galerie foto pe atunci, la București, deci practic nu
exista mișcare fotografică dupa anii ‘50 în România, așa cum era în Franța sau Slovacia, sau
Polonia, deși existau fotografi foarte buni…deci a fost foarte binevenit ” ( F, 45, patron Insomnia ).
Patroana își amintește cum în galerie veneau o mulțime de artiști, spre exemplu , la deschidere au
fost mai mult de 300 de persoane , majoritatea fotografi din țară sau din stăinătate. Acum 12 ani, în

47toamna anului 1996, când a luat ființǎ galeria, aceastǎ mișcare artisticǎ era perceputǎ drept ceva
foarte nou, inedit, locul a atras din ce în ce mai mulți oameni, iar proprietarii s -au hotărât să
servească cafea vizitatorilor.
Transformarea ulterioară a galeriei în cafenea este un exemplu concret care sugerează relația
strânsă, circulară, dintre cerere și ofertă, dintre front -stage și back -stage, sau modalitatea de
convertire a capitalului cultural în capital economic și viceversa. Prin acțiunea gentrificatoare a unor
artiști (patroana fotograf, asociatul grafician) un apartament extins dintr -o veche clădire de locuit din
centrul orașului este transformat în galerie foto. Inițiativa este receptatǎ cu entuziasm de indivizii ce
împărtășeau aceleași “concepții”, adică fracțiunea clasei de mijloc clujene dominată de capitalul
cultural pentru c ǎ și aceștia la rândul lor, asemeni fracțiunii dominate de capitalul economic, aveu
nevoie de un loc de socializare și consum “ la urma urmei lumea a decis să devină galeria un bar…
pentru că la o adică lumea a decis așa, în felul ăsta, nu noi… că atâta lume a venit să bea o cafea,
în ghilimele, că mai trebuia și o bere și o vodcă…și am ajuns aici ”(F, 45, patron Insomnia ). La
cererea indivizilor locul își extinde funcția inițială de consum strict cultural, vizual, specificǎ galeriei,
în cea specific ǎ unui spațiu de loisir și implicit a unei afaceri, devenind un loc în care printre
evenimente culturale, indivizii își petrec timpul liber, se întâlnesc cu prieteni, mănâncă, beau,
discută, socializează. “ Este practic un dialog între loc și indivizi, pentru că tu prin loc pro pui ceva,
dar trebuie continuat prin oamenii care frecventează locul, este exact ca și o prietenie ”(F, 45,
patron Insomnia ).
Transformarea unei galerii foto într- un spațiu de loisir pare a fi o excepție, fiecare local are
propria sa istorie, fundamentată pe același principiu de comunicare între back -stage și front –
stage: ” Ideea nu a fost personală, a aparținut copiilor, întâi au găsit spațiul, am zis ok, pentru o
afacere pe vânzări directe, jumătate din succes era asigurat de locație, fiind bine poziționat într-un
spațiu limitat cum este Clujul; așezați nordic, cu o clădire înaltă în față noastră, ne -am orientat
mult spre a crea senzația de caldurǎ și luminǎ, la început spațiul ( un fost depozit de materiale )
arăta ca o hală rece: geamuri de metal, pereți al bi. Soțul meu ( artist plastic și scenograf) a gândit
aspectul interior și a oferit astfel o parte din atmosferă… noi comunicăm cu clienții, știm ce le place,
știm că unii merg la operă, alții sunt oameni de afaceri” ( F, 51, patron Bellini ). Astfel, putem
urmări cum acțiunea modernizatoare a antreprenorilor sau a oamenilor de cultură, specifică
procesului de gentrificare, de restructurare urbană, transformă spații anoste în spații reprezentative ,
în locuri cu o funcție specifică, dar dinamică prin interacțiune socială.
Prin convergența elementelor fizice, materiale și a celor simbolice, prin natura relațiilor și
practicilor și prin recunoaștere socială, aceste locuri devin niște “experiențe” unice, irepetabile:

48“Sunt oameni care regretă fosta Insomnia ( este vorba despre locația inițială, de pe Iului Maniu ), noi
am rămas aceeași, dar nu poți reface un loc complet, e doar o încercare, parcă am fi fost noi
epigonii noștri, pentru că fiecare loc e altfel, mai ales aceste case vechi, ele au propria lor aură,
trebu ie să adaptezi, nu poți copia. ”(F., 45, patron Insomnia ). Localul nu și -a pierdut însă identitatea,
ci a rămas viu în timp prin intermediul consumatorilor, a caracteristicilor acestora și a modului în
care, în funcție de forma de capital dominantă, “fracțiunea culturală” a clasei de mijloc clujene își
spațializează consumul.
3.4 Centralitate și consum
În viziunea unor autori (ex. Bridge, 2001), procesul de gentrificare emerge atât dintr-o
coordonare rațională a acțiunii în jurul unor „puncte focale”, asemeni spațiului, cât și dintr -o
dezvoltare a unui habitus de clasă de sine conștient, surprins cu precădere în expresia consumului și
a nevoilor de consum. Spațiul central este redefinit ca un spațiu al distincției, iar estetica gentrificării
și a consumul spațiilor din această zonă sunt utilizate pentru a obține diferență. În funcție de forma
de capital (economic/cultural) cele două fracțiuni ale clasei de mijloc clujene instrumentalizează
localuri în mod diferit, creând în termenii lui Savage (2005) „diviz iuni spațiale ale consumului”.
3.4.1 Imagine și brand, consum ostentativ/ consum cultural
Procesul de restructurare a spațiului central, într -o viziune consumeristă și emancipatorie,
apare prin prisma unor grupuri restrânse de indivizi, deținători de capital cultural sau economic, care
încearcă să se distingă de clasele de jos, sau de mijloc tipice suburbiei. Aceste grupuri sunt asociate
gentrificării comerciale, iar distincția urmărită de ele se realizează prin consumul de bunuri ne –
standardizate, ser vicii și spații care presupun în primul rând deținerea unui capital economic ridicat,
devoltând totodată noi practici sociale. „Lumea bună” din localurile scumpe este și cea care
populează magazinele de brand, saloanele de înfrumusețare: „ îmi place mult shoppingul :pantofi,
genți, haine, cosmetice, parfumuri… prefer Zara și Mango, cel mai des fac cumparături în Mall sau
pe centru, în Galeriile Ferdinand, în Outwear.. .merg adesea la solar sau prin salon… pentru mine
imaginea contează mult ”( F., 25, manager assistent Real Estate).
Spațiul central al orașului devine marcă a distincției, iar consumul unui spațiu din această
zonă, spre exemplu al unei cafenele oferă de asemenea distincție, creând o anumită imagine,

49identitate. Odat ǎ cu gentrificarea comercială, dupǎ anii ’90 centrul Clujului este împânzit de diverse
magazine și spații „trendy”, până și farmaciile au devenit „cochete”; toate îndemnă la un „consum
de marcă, de brand”; azi nu ne mai achiziționăm pantofi de la „Magazinul de Încălțăminte”, ci ne
facem cumpărăturile din „Sora Shopping Center” sau din „Galeriile Ferdinand”, purtăm gablonțuri
„Meli Melo”, frizuri „Fisti- Q”, ne administrăm algocalmine „Sensi Blue” și ne răcorim cu cock –
tailuri „Diesel”.
În special în cazul unui local, amplasarea cen trală devine esențială în crearea unui brand:
„este vorba de legea rezonanței (cine se aseamănă se adună), în centru în general sunt cele mai tari
branduri… nu exista o imagine ci un brand Diesel, care atinge cota premium…dacă Diesel are
nevoie de cent ru? Diesel este centrul!!! Unde mergi în centru?la Matei Corvin, la Catedrală, la
Diesel. brandul Diesel, localul(cafenea, lounge si club) are ca tinta, consumatori cu varsta intre 25
si 55 de ani, are niste reguli strcite ale clubului, care il fac sa se diferentieze de celelalte, si sa isi
atinga imaginea de premium, tinuta si garderoba obligatorie, tot ce inseamna produs de consum
este din gama premium… este un loc unde cei care savureaza astfel de viata, cu standarde inalte,
pot gasi in Diesel, un local aparte, un bran.” (M, 26, director Diesel ). După cum este sugerat,
legitimarea consumului în acest local se realizează prin deținerea capitalului economic ridicat. Dacă
ai o ținută adecvată și îți poți permite “standardele înalte”, atunci te poți integra în “lumea bună”. În
funcție de aceste aspecte, indivizii instrumentalizează spațiul în conformitate cu propriile nevoi,
după cum remarca Petrovici( 2007??), într-o notă ironică, localul este utilizat ca un spațiu de
exersare a noii poziții sociale dobândite de “proaspății îmbogățiți”: “ unii indvizi care vin în Diesel,
sunt așa o evoluție a foștilor bișnițari de pe centru ” (F, 25, manager assistant Real Estate).
Reputația localului și imaginea de “high -class” promovată, oferă indivizilor prin consum o
imagin e similară și o anumită identitate: “ ca și mașina pe care o ai, sau telefonul mobil, sau hainele
pe care le porți la fel și locul pe care îl frecventezi îți dă o anumită imagine, nu neapărat reală ”
(F.,30, artist plastic). Desigur, nu putem contesta frecve ntarea localului și de către alte categorii
sociale, după descrierea unui chelner din Diesel cu care am stat de vorbă, clienții se împart între cei
care fac parte din “lumea bună”, care dețin atât capital economic cât și capital cultural și “lumea
care vr ea sa fie bună”, cei care vin doar să se afișeze, vin în local să fie văzuți: “ diferențele se
observă la nivelul felului de a fi, de a se comporta, de a vorbi, <peste -noapte îmbogățiți> merg pe
sistemul brand-ul la vedere, c onsumă mai mult, mai scump, ca să demonstreze ca au bani” ( M, 24,
chelner Diesel ). Vedem astfel, cum dincolo de funcția de bază a unui spațiu destinat loisirului,
localul este instrumentalizat, printr- un consum ostentativ, demonstrativ, în vederea obținerii unei

50identități bazate în primul rând pe recunoaștere socială. Dincolo de consum, clienții utilizează
localul și în scopul acumulării de capital economic: “ mergi în Diesel, la o cafea, stai de vorba cu
oameni, mai prinzi un pont și de acolo poti porni o afacere… au loc afaceri cu terenuri, construcții
de blocuri, unii semnează contracte, mașini, diverse…sunt mulți care fac afaceri cu haine,
parfumuri…lumea știe că dacă vrea să -și cumpere ceva brand -uit și nu prea scump, poate merge la
Diesel să se intereseze ” (F., 25, manager assistant Real Estate).
În aceeași manieră, indivizii din “lumea faină” își spațializează consumul în funcție de forma
de capital dominantă, de preferințele și nevoile specifice. Astfel locurile reprezintă mai mult decât
simple spații de întâlnire, de loisir, deven ind prin evenimentele culturale promovate (concerte,
lansări de carte, expoziții, proiecții cinematografice etc.) o sursă de capital cultural. Indivizii care
frecventează aceste cafenele “ sunt interesați de ceva ma i mult decât bani sau haine, respectiv de
cultură, de artă, de frumos.. ”(F., 25, fotograf). Consumul acestor localuri nu presupune afișarea ca
într-o vitrină; deși situate în zona centrală a orașului, cafenele “lumii faine” se ascund oarecum de
privirile trecătorilor nefiind situate la nivelul solului; și în acest caz consumul se legitimează prin
recunoaștere socială, dar aceasta se realizează prin prisma capitalului cultural. Este vorba despre
recunoaștere socială și selecție: “ Insomnia în vitrină…aia n -ar mai fi Insomnia, s- ar pierde nu știu,
exact intimitatea locului, eu nu suport localurile de genul acela, acolo poate sa intre oricine, dar
tocmai asta e problema, daca toată lumea poate să vină atunci nu mai poți face selecție decât prin
preț, le ridici până la cer și atunci normal, intră doar copilașii de bani gata…aici oricum nu vin
(râde), ca nu-i localul lor, nu-i genul lor (zâde energic) ” (F., 45, patron Insomnia )
3.4.2 Identitatea locului și a consumatorilor (retorica
incluziunii/excluziunii)
Am văzut că transformarea unui spațiu într-un locplin de personalitate, presupune ceva mai
mult decât o simplă reamenajere după norme moderne sau “trend -uri”, se bazează pe comunicare și
interacțiune, pe un dialog între suportul material și cel social. Relativ la crearea identităț ii se pune
problema cine pe cine creeaz ǎ. Locul frecventat dă identitate indivizilor sau indivizii care
frecventează locul oferă identitate acestuia? C onsider ca este vorba mai degrabă despre o relație
circulară î ntre identitatea /prestigiul/imaginea locului ș i cea a actorilor sociali. Membrii celor
“dou ǎlumi” își legitimează consumul fie prin prisma capitalului economic ( Diesel, Imperial, Bellini ),

51fie prin cel cultural ( Insomnia, Bulgakov, Quo-vadis ), iar localuri le sunt instrumentalizate ca spații
ale desfășurării relaț iilor sociale dintre indivizii “asemănători”.
Dacă ar fi să urmărim un traseu, cel mai probab il acesta ar fi foarte similar cu cel al
transformării unui spațiu î ntr-un loc. Cu alte cuvinte , primul pas este realizat de că tre cei din “back-
stage” care vin cu o ofert ǎ, cu un concept, propun “un scenariu”: “ Relativ la stil și amenajare. .. nu
poate da un raspuns concret, este stilul meu și al asociatului meu, care a termnat grafica… exact ca
și când ai picta un tablou, daca te -ar întreba dinainte ce dorești sa pictezi, nici un artist nu poate să
raspundă concret, dar este un concept, conceptul Insomnia, daca este un loc în care eu ma simt bine,
probabil că mai sunt mulți alt oameni care sa se simta la fel…tot timpul ne -a plăcut eclectica, să
împrietenești un lucru mai modern cu unul vechi” (F, 45, patron Insomnia) . Putem observa astfel,
cum cei din back- stage împrumută locului “elemente” din propria lor identiate/personalitate, din
gusturile și preferințele lor, din experiența personală, din credințe sau idealuri; Quo Vadis de
exemplu, dincolo de specificul de cafenea culturală este “ o afacere creștină ”, care își asumă
misiunea promovării unei vieți lipsite de vicii, co nform religiei neo-protestante a patronilor; “ localul
îndeamnă la mediatație și relaxare, la descoperirea adevăratelor valori ale vieții ” (F, 30, manager
Quo Vadis ).
Aceeași idee poate fi susținută și prin semnificația numelor date localurilor: “Noi am avut o
grămadă de nopți nedormite lucrând la revistă și când la urma urmei lumea a decis să devină
galeria un bar (râde)… am zis no bine, dacă tot vreți cafenea, atunci să fie “Insomnia” pentru
vremurile trecute pentru nopțile nedormite…” (F, 45, patron Insomnia). În cazul Bellini , de exemplu,
“principalul reper au fost prietenii, cunoștințele oameni consumatori de artă de frumos, soțul meu
fiind pictor și scenograf la operă ne -am gândit să alegem un nume de compozitor, de artist,
propunerea a venit din partea fiicei care s- a gandit la Belini, fiind că a compus o arie superbă și
mai mult, fratele lui era pi ctor, în plus sonoric avea o notă de inovație, exact cum ne doream ”(F.,53,
patron Bellini ), cu alte cuvinte dincolo de efectul obținut prin sonorizare, numele comportă o
conotație personală, oferind localului “ceva” din identitatea creatorului.
Atât prin a cțiunea celor din spatele scenei, cât și prin intermediul consumatorilor, localurile
sunt definite de o ambianță specifică, creându -și astfel o identitate proprie. Locul ajunge să existe
datorită celor care îl creează și celor care îl consumă. Am văzut cum Insomnia a rămas aceeași, cu
toate că s -a schimbat locația; s -a pǎstrat ideea, conceptul și mai ales clientela. Identitatea cafenelei
nu s- a pierdut, a rămas vie prin caracteristicile definitorii ale tipului de indivizi care o frecventează
“genul acela de oameni care seamăna în gândire, în mentalitate, in idei, concepții, artiști, non –
conformiști ” ( F., 45, patron Insomnia )

52Locul contează cel mai mult în termenii conotației pe care o primește și a faptului că
acționează ca un magnet pentru oameni asemănăto ri.În cadrul celor “două lumi” indivizii se
aseamănă sub divrse aspecte: vestimentație, atitudine, comportament, limbaj, până la urmă, stil de
viață și nevoi de consum. După cum confirmau și respondenții, majoritatea oamenilor care
frecventează aceste localuri, au ajuns să interacționeze, unii s -au cunoscut în local, alții se știau de
prin școli, facultăți, locuri de muncă. Aproape invariabil, principalul motiv declarat de subiecți în
alegerea unui anumit local, a fost prezența celorlalți,” aleg Diesel în primul rând pentru lumea de
aici, vin același gen de oameni ca mine ”(M., 27, director). Faptul că indivizii pe care -i întâlnești în
aceste cafenele au un background similar, ce argumentază totodata apartenența la aceeași fracțiune
de clasă socială, reflectă ideea de comunitate la nivel mental, care devine o sursă de confort. Se
creează astfel adevărate rețele sociale bazate pe o retorică a incluziunii/excluziunii .
Urmând direcția sugerată de Bridge (200 1), putem descrie “noua clasă de mijloc” ca având o
estetică a practicilor publice, discursive, de sine conștiente. Fracțiunile acestei clase se angajează în
forme particulare ale unui consum reflexiv, care să le ofere o identitate proprie. Indivizii ambelor
“lumi” au însă în comun dorința de a se diferenția de “ceilalți” întruchipâ nd astfel un exemplu
concret de fracț iune la nivelul cla sei de mijloc, pe scena centrală a unui ora șsupus procesului de
restucturare economică, culturală și spațială. Spectacolul urban nu este o imagine iconică ci este o
dinamică a unei lumi în competiție cu alta și o reuniune a diferitelor forme de practici sociale. Prin
consumul acestor localuri, cele două fracțiuni folosesc o strategie spațială ca expresie a habitusurilor
specifice. “Ceilalți’, sau în termenii lui Butler (1997) “people not like us”, față de care se urmărește
distincția, nu sunt doar indivizii din categoriile de jos ci și indivizii ce formează alte fracțiuni ale
aceleași clase. Clasa de mijloc este conștientă nu doar de diferențele față de alte clase ci și de
diferențele din interior, dintre diversele fracțiuni.
Pentru a te putea integra în “lumea bună” sau în “lumea faină” trebuie să comporți
caracteristicile definitorii acestora, sintetic spus, să deții fie capital economic fie capital cultural.
Consumatorii cel or două tipuri de localuri sunt conștienți de diferențele dintre ei, iar consumul unui
loc din cealaltă categorie pare a le păta identitatea: “ Eu cred că în momentul în care intri acolo nu
mai ești cel care ai fost, sau eu cel puțin eu dacă intra în Diesel așa aș simți, n -are fi locul meu
acolo, iar dacă aș continua să merg, m -aș transforma, aș deveni altcineva. Este vorba despre un
grup si grupul are niște norme pe care trebuie să le adopți, ca să te poți integra. Acolo prima
chestie este îmbrăcămintea, ca să nu se uite lumea ciudat la tine, trebuie să te îmbraci ca restul,
adică la modă, extravagant și asta te schimbă” .(F., 30, artist plastic, client Quo Vadis )

53Retorica incluziunii/excluziunii în cadrul celor dou ǎ grupuri reiese din modalitatea în care
subiecții din “lumea faină” se reportează la cei din “lumea bună” și viceversa și din felul în care
aceștia se autodescriu. Imaginea din interiorul grupurilor nu este însă similară cu cea din afară.
Astfel, consumatorii localurilor “scumpe” se autodescriu ca fiind o lume “bună”, “stilată”, “de
calitate”, pe când percepția celorlalți asupa lor este de “snobism”, lipsă de cultură”,
“superficialitate”. În aceeași manieră, imaginea “lumii faine” despre sine: indivizi cu idealuri
înalte,dezinteresați de aspecte materiale, cu simț și gust artistic, preocupați de cultură, de frumos se
contrapune percepție din exterior. Aceștia sunt descriși de “lumea bună” ca fiind niște indivizi
“lipsiți de scop în viață”, “visători blazați”. Descrierile și auto -descrierile respo ndenților reflectă
faptul că indivizii se identifică între ei, în cadul aceluiași grup, pe baza unei scheme de “apartenență
electivă” (Butler și Robson, 2003), indivizii aleg să frecventeze anumite localuri în funcție de forma
de capital (economic/ cultura l) deținută, dezvoltând totodată habitusuri specifice.
Mecanismele de incluziune și excluziune sunt reglate atât din “back -stage” cât și din “front –
stage”. În primul caz, acest lucru se realizează prin strategii de selecție a clientelei, reamintesc aici,
ca exemplu, amplasarea cafeneleleor culturale astfel încât să nu fie accesibile tuturor: “ Insomnia nu
e ușor de găsit, dacă știi de el atunci știi de la cineva…nu -i pentru oricine își permite o cafea ”( F.,
25, fotograf); sau pur și simplu prin refuzul servi rii: “ dacă nu sunt civilizați nu -i servim ” ( F., 50,
patron Bellini ). În “front- stage” acestea devin însă explicite, prin priviri, gesturi, comentarii verbale.
Vedem astfel cum aceste spații publice/private au o logică de funcționare care urmează anumite
reguli clar definite caracteristice oricărui grup social. A deveni client al acestora presupune cu alte
cuvinte, ceva mai mult decât simpla prezență fizică în local, este vorba despre acceptare,
recunoaștere socială, aparteneță la fracțiunea respectivă, consumul în cadrul celor două “lumi”
legitimându- se prin prisma celor două tipuri de capital, economic sau cultural.

54Concluzii:
Prin estetica și specificul lor, dar mai ales datorită categorii lor de indivizi cărora se adresează
aceste localuri, ele au devint relevante în investigarea modului în care, în urma procesului de
gentrificare (comercială), spațiul central al orașului devine un loc destinat consumului. Aceste
localuri orchestrează noi forme de practici sociale tipice fracțiunilor clasei de mijloc, identificate
prin utilizarea conceptelor de capital economic și cultural, pe linia propusă de Bourdieu (1984). Pe
baza observațiilor și a interviurilor am descoperit cum în funcție de forma de capital dominantă,
economic (în Diesel, Bellini, Imperial ) și cultural (în Insomnia, Bulgakov, Quo Vadis ) indivizii își
spațializează consumul într -un mod diferit, instrumentalizând aceste locuri în funcție de propriile
nevoi.
Astfel, prima categorie legitimându- și consumul “ localurilor scumpe ” prin nivelul ridicat al
capitalului economic, transformă aceste spații, în termenii lui Andreson (citat în Collins, 2000) în
niște “stageing areas”, sau “scene” practicând un consum ostentativ, “în vitrină”. În unele cazuri,
dincolo de funcția tipică oricărui astfel de spațiu de loisir (consum de produse comerciale,
socializare), localului îi sunt atribuite noi funcții. Spre exemplu, acesta poate fii utilizat de unii
consumatori ca o modalitate de a dobândi capital economic. Am văzut în acest sens, cum în
interiorul ac estor spații , “la o cafea”, se realizează diverse afaceri, se semnează contracte sau se
schimb ă valută. Amintesc pentru exemplificare casa de schimb ce funcționează în interiorul Diesel .
În același mod, categoria “lumii faine”, instrumentaizează localurile ca reale resurse de acumulare a
capitalului cultural, acest lucru realizându- se prin organizarea și participarea la diferitele evenimente:
lansări de carte, vernisaje, expoziții de pictură, sau foto, dezbateri, proiecții cinematografice etc.
Pentru diver șii clienți localurile contează cel mai mult în termenii conotației, semnificației
atribuite, majoritatea acestora raportându-se la aceste locuri ca fiind “parte din viața lor”. Principalul
motiv care îi determină pe indivizi să aleagă un anumit local, sunt “ceilalți” indivizi care
frecventează același loc și care întrunesc aceleași caracteristici. Am descoperit că acestea nu sunt
doar simple elemente exterioare: ținută, accesorii, conduită ci mai mult decât atât indicatori ai unui
lifestyle comun. Am văzu tastfel cum se creează adevărate rețele sociale care funcționează după
logica incluziunii/excluziunii sociale și recunoașterii. Indivizii din “lumea bună” nu se amestecă cu
cei din “lumea faină” , consumul într- un local din cealaltă categorie pare a le pată propria identitate.
În mod habitual anumiți indivizi se asociază formând un grup, iar întâ lnirile lor generează
mai degrabă o recunoaștere locală, bazată mai mult pe relații personale decât pe categorii identitare
sau statusuri .Majoritatea indivizilor frecventează aceste locuri împreună cu grupul personal de

55prieteni. Cu toate acestea, ei conștientizează apartenența lorla o anumită categorie, “bună” sau
“faină” și se auto -definesc prin caracteristicile generale ale acesteia, generate de forma de capital
dominantă. Excluderea reciprocă a celor două categorii este un mecanism reglat atât din “front –
stage”, prin neacceptare, uneori stigmatizare, cât și din “back -stage”- prin strategiile de selecție a
cilentelei. Ambele cate gorii de indivizi împărtășesc însă dorința de a se diferenția de “ceilalți” , de
altfel un deziderat definitoriu al clasei de mijloc, spațializeazându -și consumul în acest scop.
Printre limitele cercetării, dincolo de cele inerente unui demers calitativ, descriptiv,
menționez numărul limit at de persoane intervievate (23), imposibilitatea înregistrării unor inteviuri
datorită refuzului respondenților, precum și inaccesibilitatea la unele informații de funcționare a
afacerilor (costusturi, profit) ce ar fi putut fi utile pentru comparație. Cu toate acestea, având în
vedere faptul că este vorba despre un studiu sociologic focalizarea pe indivizi și pe interacțiunea
dintre aceștia este mult mai relevantă.

56Referințe bibliografice:
Agachi, Mihaela I.M. (2004), Clujul modern – aspecte urbanistice , Editura U.T.PRES, Cluj-Napoca.
Abercrombie, N., and J. Urry (1983) Capital, Labour and Middle Classes , London: Allen &
Unwin.
Blokland, T. (2003) Urban Bonds , Cambridge: Polity Press.
Bondi L. (1999) Gender, class and gentrification:enriching the debate Environment and Planning
D:Society and space, 17, 261-282.
Bondi, L. (1998) Gender, class and urban space: public and private space in contemporary urban
landscapes, Urban Geography, 19, 160-165.
Bondi, L. (1991) Gender division and gentrification: a critique, Transcritions, Institute of British
Geographers 16, 190-198.
Bourdieu, P. (1984) Distinction. Routledge, London.
Bridge, G. (2001) Bourdieu rational action and the time-space strategy of gentrification, Transaction
of the Institute of British Geographer , NS 26, 205-216.
Butler, T.(2007) For gentrification?, Environment and Planning A, 39, 162-181.
Butler, T.(1997) Gentrification and the middle classes . Ashgate, Aldershot.
Butler, T. and G. Robson (2003) London calling:the middle classes and the re-making of inner
London. Berg, Oxford.
Butler, T. and Hamnett, C. (1994) Gentrification, class and gender: some comments on Wrade’s
gentrification of consumption, Envionment and Planning D: Society and Space, 12, 477-494.
Caufields. J.(1994) City form and everyday life : Toronto’s gentification and critical social practice,
Toronto: University of Toronto Press.
Collins, R. (2000) Situational Stratification: A Micro-Macro Theory of Inequality, Sociological
Theory , Vol.18, Nr.1. Mar. 17-43.
Collins, R. (1979) The Credential Society , New York: Academic Press.
Cuthill, V.(2007) Consuming Harrogate: Performing Betty’s Cafe and Revolution Vodka Bar, Space
and Culture , 1, 64-76.

57Dahendorf, R. (1959) Class and Class Conflict in Industrial Society , Stanford CA: Stanford
University Press.
Eyal, G, I.Szelenyi, E. Townsley, (2001) Capitalism fară capitaliși. Noua elită conducătoare din
Europa de Est , Editura Omega, București.
Flusty, S. (2001) The banality of of interdiction: surveillance, control and the displacement of
diversity, International Journal of Urban and Regional Research , 25, 658-664.
Giddens, A.(1973) The class structure of the Advanced Societies, London: Hutchinson.
Goffman, E. (1967), Interaction Ritual , New York, Pantheon.
Goffman, E. (1959), Viața Cotidiană ca Spectacol , București, Editura Comunicare.Ro.
Goldthorpe, J.H. (1992) The constant flux: a study of class mobility in industrial societies , Oxford,
Clarendon Press.
Goldthorpe, J.H. (1982) On service class, its formation and future. In Social Class and the Division
of Labour, Cambridge, Cambridge University Press.
Goss, J.(1996) Disquite of the waterfront: Reflection on nostalgia and Utopia in the urban
archetypes of festival market-places, Urban Geography , 17: 221-47.
Hamnett, C. (2003a) Unequal city:London in the global arena .Routledge, London.
Hamnett, C. (2003b) Gentrification and the middle classes: remaking of inner London,
Urban Studies 40.12, 2401-26.
Hamnett, C.(1994) Social polarization in global cities: theory and evidence, Urban Studies , 31, 401-
424.
Hamnett, C. (1991) The blind men and the elephant; the explanation of gentrification. Transaction,
Institute of British Geographers, 16, 259-279.
Keith, M. And S. Pile (1993) : Place and the politics of identity . London and New York : Routledge.
Lees, L. (2000) A reappraisal of gentrification: towards a “geography of gentrification”, Progress in
Human Geography , 24, 389-408.
Lees, L.(1996) In the pursuit of difference: representation of gentrification, Environment and
Planning A, 28, 453-470.
Lees, L.(1994) Rethinking gentrification:beyond the positions of economics and culture, Progress in
Human Geography , 18, 137-150.
Ley, D. (1997) The new middle class and the remaking of the central city . Oxford: Oxford
University Press.
Ley, D. (1994) Gentrification and politics of the new middle class, Environment and Planning D:
Society and Space , 12, 53-74.

58Ley, D. (1986) Alternative explanations for inner city gentrification: a Canadian assessment, Annals
of the Association of American Geographer , 76, 521-535.
Ley, D. (1980) Liberal ideology and the post-insdustrial city. Annals of the Association of American
Geographers, 70, 238-258.
Lyons, M. (1996) Employment, feminisation and gentrification in London, 1981-93. Environment
and Planning A 28, 341-356
MacLead, G. and K.,Ward (2002) Spaces of Utopia and Dystopia: Landscaping the Contemporary
City, Geografiska Annaler , 84 B 153-170
Mann, M. (1993) Sources of Social Power, Volume 2: The Rise of Classes and Nation-States, 1760-
1914 . New York: Cambridge University Press.
Mills, C. (1988) Life on the upslope : the postmodern landscape of gentrification Environment and
Planning D: Society and Space 6, 169-189.
Petrovici, N. (2008) The middle class city.The Production of Centrality in a Central European City,
versiune nepublicată.
Petrovici, N. (2007) Orașul de jos , manuscris.
Podmore, J. 1998 (Re)reading of the loft leaving habitus in Montreal’s inner city International
Journal of Urban and Regional Research 22, 283-301.
Redfern, P. (1997a) A new look at gentrification. 1. Gentrification and the domestic technologies,
Environment and Planning A 29, 1275-1296.
Redfern, P. (1997b) A new look at gentrification:2. A model of gentrification . Environment and
Planning A 29, 1335-1354.
Ritzer, G.(1999) Enchanting a Disenchanted World: Revolutionizing the Means of Consumption.
Pine Forge Press, London.
Rose, D. (1984) Rethinking gentrification: beyond the uneven development of Marxist urnban
theory, Environment and Planning D: Society and Space 2, 47-74.
Savage, M. (2005) Globalization and Belonging , Sage, London.
Slater, T. (2006) The eviction of critical perspectives from gentrification research, International
Journal of Urban and Regional Research 30.4, 737-57.
Slater, T. (2004) North American gentrification? Revanchist and emancipatory perspectives
explored, Environment and Planning A 36, 1191-1213.
Smith, N. (1996) The new urban frontier: gentrification and the revanchist city . London and New
York: Routledge.

59Smith, N. (1987) Of yuppies and housing: gentrification, social restructuring and the urban dream,
Environment and Planning D: Society and Space 5, 151-172.
Smith, N. (1979) Twoard a Theory of Genrification: a back to the city movement by capital not
people, Journal of the American Planners Association 45. 538-548.
Sorkin, M.(1992) Introduction in SORKIN, M.(ed.): Variation on the Theme Park: The New
American City and the End of Public Space, Hill and Wang, New York.
Swanson, K. (2007) Revanchist Urbanism Heads South: The Regulation of Indigenous Beggars and
Street Vendors in Ecuador, The Author Journal compilation , Antipode.
Watt, P. (2008) The Only Class in Town? Gentrification and the Middle-Class Colonization of the
City and the Urban Imagination, International Journal of Urban and Regional Research 32.1,
206-11.
Weber, M. (1978) Economy and Society: An Outline of Interpretive Sociology . vol. 1., Berkeley
and Los Angeles: University of California Press.
Wrade, A (1991) Gentrification as consumption: issues of class and gender, Environment and
Planning D: Society and Space 9, 223-232.
Wright, E.O. (1985) Classes , London: Verso.
Zukin, S. (1998) Urban lifestyle: Diversity and standardization in space of consumption, Urban
Studies , 35:825-839.
Zukin, S. (1995) The Cultures of Cities . Blackwell, Oxford.
Zukin, S.(1982) Loft leaving: culture and capital in urban change , John Hopkins Unversity Press,
Baltimore.