Geneza Si Acceptiunile Curente Privind Societatea Comerciala Transnationala
CUPRINS
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE……………………………………………I
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SOCIETATEA COMERCIALĂ TRANSNAȚIONALĂ……………………………………….pp.
I.1.Secțiunea I – Apariția și dezvoltarea societãților transnaționale……pp.
I.1.1. Tendințe fundamentale în economia mondialã contemporanã…….pp.
I.1.2. Conceptul de societate comercialã transnaționalã…………………pp.
I.1.3. Structura societãților comerciale transnaționale…………………..pp.
I.2.Secțiunea II – Specificul juridic al societãții comerciale
transnaționale ……………………………………………………………………pp.
I.2.1. Regimul juridic al societãții comerciale transnaționale…………..pp.
I.2.2. Elemente ale personalității juridice a societãții comerciale transnaționale……………………………………………………………………pp.
I.2.3. Sediul și naționalitatea societãții comerciale transnaționale……pp.
I.2.4. Societatea transnaționalã ca mijloc sau vehicul de evaziune fiscal………………………………………………………………………………pp.
CAPITOLUL II. INTEGRAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE PE PLAN INTERNAȚIONAL……………………………………………………………..pp.
II.1.Secțiunea I- Fuziunea internaționalã a societãților comerciale……pp.
II.1.1. Factorii de dezvoltare ale societãților comerciale transnaționale……………………………………………………………………pp.
II.1.2. Strategii organizaționale ale societãților comerciale transnaționale……………………………………………………………………pp.
II.2.Secțiunea II- Principalele forme de integrare juridicã a societãților comerciale pe plan internațional…………………………………………….pp.
II.2.1. Trustul…………………………………………………………………..pp.
II.2.2. Concernul………………………………………………………………pp.
II.2.3. Holdingul………………………………………………………………..pp.
II.2.4. Grupul de interes economic………………………………………….pp.
CAP. III. ASPECTE ALE EXPANSIUNII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE TRANSNAȚIONALE…………………………………………………………….pp
III.1. Conceptul de investiție externã………………………………………..pp
III.2. Investițiile strãine directe și factorii dinamicii lor…………………pp
III.3. Efectele expansiunii asupra țãrilor gazdã și asupra țãrilor de origine a societãților comerciale transnaționale……………………………………..pp
CAP. IV. LIBERTATEA FORMELOR ȘI PROCEDEELOR DE INVESTIȚIE………………………………………………………………………pp
IV.1. Formele fluxurilor de investiție reprezentate prin contractele de leasing și de franciză…………………………………………………………..pp.
IV.2. Propagarea cadrului juridic privind investițiile străine directe în România………………………………………………………………………….pp.
IV.3. Regimul actual al investițiilor internaționale din România………pp.
CONCLUZII……………………………………………………………………..pp.
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………pp.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SOCIETATEA COMERCIALĂ TRANSNAȚIONALĂ
I.1. Apariția și dezvoltarea societãților transnaționale
I.1.1. Tendințe fundamentale în economia mondialã contemporanã
Corporațiile, societățile, firmele, transnaționale sau multinaționale sunt definite în literatura de specialitate pornind fie de la statutul juridic al acestora, fie de la comportamentul lor economic, financiar în relațiile internaționale.
Pentru definirea corporațiilor transnaționale au fost emise o serie de criterii, unii autori printre care și N. Rainelli, sunt de părere că: „o societate transnațională este o întreprindere care controlează unități de producție localizate în mai multe țări indiferent de talia acestora”.
Alți autori adaugă o serie de condiții pentru ca întreprinderea să fie transnațională cum ar fi: întreprinderea să fie de mari dimensiuni, (Vernon considera că numarul de țări trbuie să fie minim 6 iar cifra de afaceri de 100 milioane U.S.D.). Unii teoreticieni exclud criteriul producției considerând că: «orice mare societate având filiale în mai multe țări este o societate multinațională»; W. Andreff, în lucrarea « « Profits et structures du capitalisme mondial », definește corporația transnațională ca fiind: «orice firmă al cărei capital este investit în procesul de acumulare internațională într-o activitate productivă, ea însăși internațională»
Definiția lui Andreff ne obligă să gândim într-o manieră internațională producția, distribuția, aprovizianarea, know-how-ul corporațiilor transnaționale.
Dictionary of Modern Economy (întocmit de David W Macmillan , Londra 1994) definește corporațiile transnaționale astfel: « o întreprindere de mari dimensiuni având sediul central într-o țară operând principal sau parțial prin filialele sale din alte țări ». Aceste corporații se extind la scară internațională pentru a valotifica avantajele verticale și orizontale ale economiei de scară .
Dictionary of International Trade (întocmit de Jerry M. Rosemberg, New York 1994) definea corporația transnațională ca fiind: “o organizație comercială largă cu filiale care operează în mai multe țări”.
Specialiștii Catedrei de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice București sunt de părere că: “corporațiile transnaționale reprezintă extinderea marii întreprinderi în afara granițelor propriei țări”. Ea alcătuiește un ansamblu vast la scară mondo-economică, format dintr-o societate principală societate „mamă” și un numar de filiale.
Corporațiile transnaționale în adevăratul sens al cuvântului, nu au apărut decât în faza capitalismului industrial, în secolul al XIX-lea. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost înregistrată o creștere continuă a activități înteprinderilor de comerț și a filialelor acestora în străinătate, precum și a societăților bancare și de asigurări. Este perioada în care băncile nord-americane și-au deschis birouri la Paris și Londra, o serie de bănci europene (Barings, Rotschilds, Lazard) desfășurau o activitate intensă în finanțarea proictelor de infrastructură din Europa și America. În Asia, Corporația Bancară Orientală înființată în 1845, a fost câteva decenii cea mai importantă bancă din Orient. Prima filială în străinătate a unei societăți de asigurări a fost înființată în 1804.
După 1880 încep să se constitue primele imperii petroliere (Royal Dutch–Sell, Standandard Oill), miniere (Asturienne des Mines, International Nickel, Rio Tine Zine) etc. Printre primele gurpuri cu expansiune internațională se numară Singer (1888), Corn Products (1892). În Europa Simens își lansează activitățile în străinătate în anul 1892, Nestle în 1893, Schneider în 1887. La cumpăna dintre secole, companiile comerciale japoneze controlau o parte importantă a activității de navigație desfășurată în zona Oceanului Pacific. În 1881, 14 companii japoneze înfințaseră filiale la New York în scopul promovării exporturilor naționale, dar și pentru procurarea mașinilor și utilajelor moderne necesare pentru desfășurarea producției naționale.
Până la începutul primului război mondial, se estimează că cel puțin 14,5 miliarde de dolari au fost investite în înteprinderi sau filiale constiutite în străinătate, ceea ce rerprezenta aproximativ 35% din datoria externă pe termen lung a vremii, la nivel mondial. După 1914 creșterea internațională a grupurilor de societăți primește un nou avânt, este vremea în care distribuția geografică a investițiilor srăine directe s-a extins ; unele guverne au fost tot mai preocupate să ofere sitmulente investitorilor străini. Un prim val al societăților transnaționale americane explotând descoperirile tehnice invadează Europa (în 1914 cel puțin 37 de companii americane deschiseseră unități de producție în două sau mai multe țări) în timp ce grupurile europene debutează timid pe piețele externe. În 1920 Compania Ford avea unități de ansamblare în 14 țări, o dată încheiat al doilea război mondial procesul transnaționalizării cunoaște o schimbare radicală, în special în Statele Unite. Începând cu 1943 marile companii americane se extind pe tot continentul american, inclusiv în America Latină, în aceste teritorii care reprezentau o piață uriașă de aprovizionare și desfacere s-au consolidat și dezvoltat primele corporații transnaționale americane .
Din anii 50 Europa de Vest constitue o noua etapă în procesul extinderii corporațiilor transnaționale americane, astfel că până în 1968 toate marile corporații americane erau prezente în Europa Occidentală. După această dată corporațiile americane pătrund și în alte zone (Asia, Australia, Japonia, și restul lumii), presate de expansiunea grupurilor americane, corporațiile europene se extind și ele, mai timid la început și intens după 1971. Asemănător procedează și corporațiile japoneze, a căror expansiune în străinătate este mai evidentă după 1970.
După anii 1980, dezvoltarea corporațiilor transnaționale trece într-o altă etapă. Etapă în care organizarea activităților comerciale la nivel internațional îmbracă noi forme: se înmulțesc relațiile de cooperare, alianțele strategice, se dezvoltă diverse forme de comerț între filiale și între acestea și firma-mamă, multe firme adoptă noi strategii de dezvoltare, de producție, în timp ce extinderea investițiilor într-un domeniu este însoțită de reducerea activității în altul. În prezent din ce în ce mai mult corporațiile transnaționale sunt centrul de control al unor activități complexe, interdependente, a căror conținut și organizare sunt într-o continuă modificare, sub influența unor factori exogeni sau a unor strategii proprii. Corporațiile încep să se implice tot mai mult în sectoarele de vârf, caracterizate prin tehnologii complexe, dar și în domenii în care controlul asupra capacităților de producție dispersate geografic le conferă multe avantaje.
I.1.2. Conceptul de societate comercialã transnaționalã
Universul societăților transnaționale este fascinant și cu implicații majore în economia mondială. Nu de puține ori, forța acestor companii depășește cu mult P.I.B. al unor țări, chiar în dezvoltare, iar acțiunile pe care acestea le întreprind afectează deopotrivă țările de origine și țările gazdă. În ultimele decenii, s-a constatat că în ciuda unei internaționalizări deosebit de dinamice a activității economice globale, nu există încă un regim de standarde și de reguli în domeniul investițiilor străine directe. S-a pus atunci problema adoptării unor instrumente internaționale referitoare la conducerea și tratamentul corporațiilor transnaționale, instrumente care să funcționeze la nivel bilateral, regional sau multilateral. Cel mai complex dintre aceste instrumente este Codul Natiunilor Unite de Conduită al Companiilor Transnaționale. Efortul de a formula acest cod a fost inspirat de două aspecte esențiale legate de rolul companiilor transnaționale în economia mondială: faptul că ele reprezintă motorul dezvoltării economice atât pentru țările dezvoltate, cât și pentru cele în dezvoltare și că, în contextul globalizării tot mai accelerate, societățile transnaționale constituie un factor și un instrument al procesului de globalizare.
Prevederile codului sunt structurate în jurul a șase probleme principale, și anume:
1. Preambul și obiective;
2. Definiții și scop;
3. Activitatea și conducerea companiilor transnaționale;
4. Tratamentul companiilor transnaționale;
5. Cooperarea interguvernamentală;
6. Implementarea codului.
În preambul se precizează faptul că rolul codului este de a servi ca centru focalizator al aranjamentelor internaționale și al înțelegerilor referitoare la companiile transnaționale. În acest fel, menirea sa este de a fi principalul iîn 1968 toate marile corporații americane erau prezente în Europa Occidentală. După această dată corporațiile americane pătrund și în alte zone (Asia, Australia, Japonia, și restul lumii), presate de expansiunea grupurilor americane, corporațiile europene se extind și ele, mai timid la început și intens după 1971. Asemănător procedează și corporațiile japoneze, a căror expansiune în străinătate este mai evidentă după 1970.
După anii 1980, dezvoltarea corporațiilor transnaționale trece într-o altă etapă. Etapă în care organizarea activităților comerciale la nivel internațional îmbracă noi forme: se înmulțesc relațiile de cooperare, alianțele strategice, se dezvoltă diverse forme de comerț între filiale și între acestea și firma-mamă, multe firme adoptă noi strategii de dezvoltare, de producție, în timp ce extinderea investițiilor într-un domeniu este însoțită de reducerea activității în altul. În prezent din ce în ce mai mult corporațiile transnaționale sunt centrul de control al unor activități complexe, interdependente, a căror conținut și organizare sunt într-o continuă modificare, sub influența unor factori exogeni sau a unor strategii proprii. Corporațiile încep să se implice tot mai mult în sectoarele de vârf, caracterizate prin tehnologii complexe, dar și în domenii în care controlul asupra capacităților de producție dispersate geografic le conferă multe avantaje.
I.1.2. Conceptul de societate comercialã transnaționalã
Universul societăților transnaționale este fascinant și cu implicații majore în economia mondială. Nu de puține ori, forța acestor companii depășește cu mult P.I.B. al unor țări, chiar în dezvoltare, iar acțiunile pe care acestea le întreprind afectează deopotrivă țările de origine și țările gazdă. În ultimele decenii, s-a constatat că în ciuda unei internaționalizări deosebit de dinamice a activității economice globale, nu există încă un regim de standarde și de reguli în domeniul investițiilor străine directe. S-a pus atunci problema adoptării unor instrumente internaționale referitoare la conducerea și tratamentul corporațiilor transnaționale, instrumente care să funcționeze la nivel bilateral, regional sau multilateral. Cel mai complex dintre aceste instrumente este Codul Natiunilor Unite de Conduită al Companiilor Transnaționale. Efortul de a formula acest cod a fost inspirat de două aspecte esențiale legate de rolul companiilor transnaționale în economia mondială: faptul că ele reprezintă motorul dezvoltării economice atât pentru țările dezvoltate, cât și pentru cele în dezvoltare și că, în contextul globalizării tot mai accelerate, societățile transnaționale constituie un factor și un instrument al procesului de globalizare.
Prevederile codului sunt structurate în jurul a șase probleme principale, și anume:
1. Preambul și obiective;
2. Definiții și scop;
3. Activitatea și conducerea companiilor transnaționale;
4. Tratamentul companiilor transnaționale;
5. Cooperarea interguvernamentală;
6. Implementarea codului.
În preambul se precizează faptul că rolul codului este de a servi ca centru focalizator al aranjamentelor internaționale și al înțelegerilor referitoare la companiile transnaționale. În acest fel, menirea sa este de a fi principalul instrument desemnat să reglementeze activitatea corporațiilor transnaționale, din punct de vedere sistemic și global.
În problema definițiilor și scopului, se formulează definiția corporației transnaționale, în viziunea O.N.U.
Partea referitoare la activitatea și conduita companiilor transnaționale este structurată pe două probleme majore și anume: probleme generale și politice și probleme economice, financiare și sociale.
Problemele generale și politice au rolul de a veni în întâmpinarea îngrijorării exprimate de țările în dezvoltare, în legătură cu exercitarea suveranității statelor și la dreptul lor de a reglementa activitatea economică desfășurată pe teritoriul lor în concordanță cu obiectivele și prioritățile naționale. În acest sens, principalele probleme abordate se referă la:
– Suveranitatea națională: pentru a se asigura că societațile transnaționale și filialele lor acționează ca ''cetățeni de buna credință'' ai țărilor gazdă, că activitatea lor contribuie la dezvoltarea țărilor respective, prevederile din această secțiune fac apel la respectarea suveranității naționale. Este prevazut, de asemenea, dreptul fiecărui stat de a reglementa și de a supraveghea activitățile companiilor transnaționale desfasurate pe teritoriul lor.
– Realizări economice și obiective de dezvoltare: Codul reglementează faptul că activitatea companiilor transnaționale trebuie să se desfășoare în conformitate cu realizările economice și cu obiectivele de dezvoltare, cu politicile și cu prioritățile țărilor gazdă, cu programele de integrare regională a acestora.
– Renegocierea contractelor are în vedere faptul că între guverne și companiile multinaționale trebuie să se încheie contracte, care să poată fi negociate și implementate în concordanță cu criteriul bunei credințe. Prevederile stipulează, de asemenea, că în astfel de contracte trebuie să se introducă și clauza de renegociere, atunci când condițiile din țara respectivă se schimbă radical și contractele devin net dezavantajoase pentru țara respectivă.
– O altă problemă importantă la care se face referire în acest Cod este cea a plăților ilicite. În acest sens, se prevede faptul că societățile transnaționale trebuie să nu recurgă la practici de corupție în activitatea lor. Pentru a asigura respectarea acestor prevederi, corporațiile trebuie să țină evidența corectă a acestor plăți și să pună la dispoziția autorităților competente din țările gazdă documentele de evidență cerute.
Problemele economice, financiare și sociale se referă la proprietate și control asupra investițiilor, balanța de plăți și finanțări, prețuri de transfer, impozitare, concurentă și practici de afaceri restictive, transfer de tehnologie, protecția consumatorului, protecția mediului.
Clauzele referitoare la proprietate și control au rolul de a stabili un echilibru între interesele marilor companii și ale țărilor gazdă. Astfel se cere societăților mamă sa acorde filialelor lor suficientă autonomie, astfel încât acestea să poată da atenția cuvenită necesităților de dezvoltare ale țării gazdă.
În legătura cu balanța de plăți, se cere companiilor transnaționale să-și desfasoare acțiunile în conformitate cu legile și prevederile țării gazdă. Prin activitatea lor companiile transnaționale vor contribuii la îmbunătățirea situației balanței de plăți prin substituirea importurilor, expansiunea exporturilor sau atragerea de capitaluri.
În ceea ce privește prețurile de transfer, se menționează că această practică nu trebuie utilizată în scopul sustragerii de la plata impozitelor și a altor obligații fiscale ale corporațiilor transnaționale către țările gazdă.
Protecția consumatorilor reprezintă o problemă de importanță deosebită. Aceasta este consecința recunoasterii faptului că politicile naționale referitoare la consum trebuie să facă față din ce în ce mai mult situației în care bunurile și serviciile sunt procurate prin comerțul internațional, prin transfer de tehnologie etc. Principalele prevederi legate de protecția consumatorilor cer companiilor transnaționale să respecte legile naționale din domeniu, precum și prevederile internaționale ce au ca obiect aceasta problemă. Clauzele referitoare la protecția mediului cer respectarea legilor naționale, a standardelor internaționale, necesitatea dezvăluirii oricarei informații referitoare la posibilele efecte secundare ale produselor și serviciilor sau a proceselor tehnologice utilizate.
Capitolul referitor la tratamentul aplicat companiilor transnaționale priveste în special tratamentul general aplicat corporațiilor transnaționale de către țările gazdă, probleme legate de naționalizare și compensațiile acordate și aspecte juridice. În legătura cu tratamentul general aplicabil corporațiilor transnaționale de către țările gazdă, se afirmă dreptul statelor de a decide asupra conditiilor de intrare și stabilire a corporațiilor transnaționale pe teritoriul lor. Totodată, se afirmă necesitatea stabilirii unor standarde legate de tratamentul corect și egal aplicat corporațiilor transnaționale de către țările gazdă.
Un alt aspect al tratamentului aplicat corporațiilor transnaționale îl reprezintă necesitatea unui climat legislativ clar și stabil referitor la corporațiiile transnaționale. De asemenea, se face apel la principiul confidențialității informațiilor, pe care corporațiile transnaționale le pun la dispoziția țării gazdă.
În legatură cu transferul liber al plăților pe care îl pot face corporațiile transnaționale, ca investitori străini, s-a ajuns la concluzia ca acesta să se realizeze în conformitate cu legile și prevederile legale din fiecare în parte.
Ultimele două probleme majore cuprinse în Codul de Conduită al Societăților Transnaționale se referă la cooperarea internațională și implementarea Codului. Concluzia ce se desprinde în legătura cu aceste probleme subliniază importanța cooperării, ca element esențial în realizarea obiectivelor Codului, iar statele sunt invitate să inițieze acțiuni de cooperare la nivel bilateral, regional sau inter-regional.
Implementarea codului ține tocmai de această cooperare între toate țările și în soluționarea problemelor divergente ce există între țări și corporațiile transnaționale.
Pe lângă acest cod de conduită elaborat de ONU, în acest domeniu au fost adoptate și alte reguli și principii în special în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, în cadrul UNCTAD, al OCDE, precum și în cadrul altor foruri și instituții cu vocație internațională.
Dintre acestea cele mai importante sunt :
« Setul de priincipii echitabile și de reguli multilalteral acceptate pentru controlul practicilor comerciale restrictive », adoptat în 1980 de UNCTAD, al cărui obiectiv principal era să se asigure că practicile comerciale restrictive nu vor împiedica procesul global de liberalizare, manifestat prin reducerea barierelor tarifare și netarifare. În secțiunea D a Setului se cere corporațiilor să conformeze atât principiilor și regulilor generale privind libera conpetiție, cât și legislațiilor statelor pe teritoriul
cărora își desfășoară activitatea. Deși este adoptat de către UNCTAD acest document nu are decât valoare de simbolică și de recomandare, întrucât nu conține sanctiuni specifice.
Un alt document în acest domeniu se intulează « Linii de acțiune pentru înteprinderile multinaționale », elaborat de OCDE în 1976, și care recomandă corporațiilor să se abțină de la abuzul poziției dominante pe care o au pe piață și de angajarea lor în formarea de carteluri. În 1995 OCDE și-a revizuit recomamdările cerând statelor menbre să depună toate eforturule în urmtoarele direcții :
notificarea din timp a inițierii investigațiilor către o țară membră ale cărei interese pot fi afectate;
coordonarea acțiunilor între două sau mai multe state membre atunci când ele analizează acceași problemă;
cooperarea între statele membre pentru găsirea de soluții în problemele de competiție care să fie reciproc avantajoase.
La Conferința Economică de la Davos din 1999, secretarul general al ONU a cerut corporațiilor transnaționale să respecte valori și principii universal acceptate regăsite în : “Declarația Universală a Drepturilor Omului”, Declarația asupra princiilor și drepturilor fundamentale ale muncii” și “Declarația de la Rio cu mediu și dezvoltare”.
Inițiativa pentru crearea unor coduri de conduită au venit uneori, ce e drept destul de rar, chiar din partea corporațiilor transnaționale. Astfel în 1977 Leon Sullivan pe atunci membru în consiliul de administrație al lui General Motors, a elaborat un set de principii care asigurau condiții decente de muncă și viață angajaților corporațiilor transnaționale. Mattel, una din cele mai mari companii din lume specializată în fabricarea de jucării, promova în 1997, un set de principii intitulat : «Global Manufacturing Principles », care viza în special tratamentul nediferențiat al angajaților companiei din diferite țări și respectarea politicilor naționale de concurență.
I.1.3 Structura societăților comerciale transnaținale
În ceea ce privește sucursalele și filialele, acestea sunt structuri exterioare ale societăților comerciale care apar ca o necesitate a dezvoltării și desfășurării activității, determinate de amplificarea activității lor în zone și regiuni întinse ca efect al creșterii interesului clientelei pentru produsele respective.
Sucursala și filiala sunt două entități distincte, având un regim juridic
diferit.
Sucursala este un dezmembrământ al societății comerciale, o unitate
autonomă, un centru de profit sau un fond de comerț distinct de cel construit de societate la sediul său central38. Sucursala este o modalitate de extindere a activității societății comerciale din a cărei structură face parte.
Filiala este ca o întreprindere cu personalitate juridică aparținând societății comerciale, fiind socotită o societate comercială de sine stătătoare, dotată cu personalitate juridică.
Filiala, chiar dacă din punct de vedere economic este dependentă de
societatea mamă cu al cărei capital a fost restituită și care-i condiționează
activitatea, este independentă din punct de vedere juridic.
Punctele de vedere exprimate sunt convergente în sensul definirii sucursalei ca un stabiliment secundar, având o anumită autonomie, dar – neavând personalitate juridică – este dependentă economic de societatea mamă, iar a filialei ca o societate comercială cu personalitate juridică proprie, cu patrimoniu, obiect de activitate și răspundere proprii, având o legătură economică cu societatea-mamă care deține o parte importantă din capitalul acesteia.
Astfel, dacă sucursalele nu se disting de societatea-mamă, nu au personalitate juridică și sunt dependente economic total de societatea-mamă, filialele sunt societăți comerciale propriu-zise, care beneficiază de autonomie juridică totală față de societatea-mamă, fiind dependente economic de societatea-mamă, care deține, de regulă, mai mult de jumătate din capitalul lor.
Sucursalele și filialele se pot constitui atât în țara de sediu, cât și în
străinătate. O societate comercială recurge la sucursale, filiale și reprezentanțe ca urmare a cerințelor impuse de realitatea comercială, în condițiile extinderii și diversificării nimburilor comerciale atât în interiorul statelor, cât și dincolo de teritoriile lor naționale.
Neavând personalitate juridică proprie și fiind dependente economic total de societatea-mamă, sucursalele societăților comerciale de naționalitate străină constituie în România sunt cârmuite de lex societatis, deci de legea societății-mamă. „Prin derogare de la această regulă și pentru a răspunde unor reguli ale comerțului internațional, sucursala poate fi acționată în justiție în țara unde își are stabilimentul, dar numai pentru operațiile încheiate acolo”
Având personalitate juridică proprie, filialele sunt cârmuite de legea țării pe teritoriul căreia își au sediul social și a cărei naționalitate o au. Aceasta ca urmare a faptului că filiala este o societate comercială autonomă, legată de societatea-mamă numai sub aspect economic. Deci, în cazul filialei suntem în prezența unei persoane juridice autonome, care se individualizează față de societatea primară fondatoare prin deținerea unui patrimoniu propriu, ca urmare a faptului că încheie contracte cu terții în numele său sau pe contul său, având sediul în România are naționalitatea română, diferită de naționalitatea entității primare. În consecință, filiala se supune legii române, în virtutea legii naționalității – lex societatis.
În cazul în care o societate comercială română vrea să constituie o
sucursală sau o filială în străinătate sau dacă dorește să participe cu capital în orice alt mod, urmează să specifice acest lucru în documentele sale constitutive (contract și/sau statut) și să facă obiectul unei hotărâri a adunării generale, dacă dorința de constituire este ulterioară înființării societății. Atât în actul constitutiv, cât și în hotărârea adunării generale – survenită după constituirea societății – trebuie să se precizeze, printre altele, forma noii entități (sucursală sau filială), sediul din străinătate și capitalul afectat.
I.2. Secțiunea II. Specificul juridic al societății comerciale transaționale
I.2.1. Regimul juridic al societății comerciale transaționale
Normele juridice aplicabile societăților transnaționale se stabilesc în funcție de structura acestor societăți. Experiența arată că societățile transnaționale au apărut inițial ca societăți comerciale naționale, adăugând, treptat, trăsături multinaționale, care le-a îndepărtat, tot mai mult, de regimul juridic național. Prima societate de acest gen a fost compania franco-română de navigație aeriană constituită în anul 1920 pentru efectuarea transportului de călători pe linia Paris-București. Deși prin natura sa această societate era multinațională, ea a primit totuși naționalitatea franceză și ca urmare a fost supusă legii franceze.
Având sedii principale în mai multe țări și capitalul social format prin aporturile unor asociați din țări diferite, în zilele noastre, societățile transnaționale se constituie si funcționează fără o legătură juridică cu un anumit stat.
Astfel, un exemplu elocvent în acest sens este acela al Societății
„Scandinavian Air System” constituită cu participarea a trei societăți comerciale din Danemarca, Norvegia și Suedia, cu sedii principale, la Copenhaga, Oslo, și Stockholm. Actele constitutive ale “Scandinavian Air System” nu fac nici o referire la reglementările naționale din cele trei țări. Aceste documente conțin principii și norme care reglementează funcționarea ei internațională. Concluzia ce se desprinde din analiza documentelor privind constituirea și funcționarea societăților transnaționale este că, ele se sustrag regimului juridic național al statelor, instituindu-și principii și norme acceptate de părțile contractante, aplicabile în derularea tranzacțiilor lor comerciale.
Societățile transnaționale evită jurisdicția instanțelor naționale pentru soluționarea litigiilor ce ar putea să apară în legătură cu interpretarea și aplicarea actelor constitutive, convenind să-și supună aceste litigii unor instanțe internaționale ad-hoc (Tribunalele internaționale de arbitraj, Curte Internaționalăde Justiție) compuse pe criteriile parității internaționale.
Pe plan juridic, existența societăților transnaționale învederează două aspecte contradictorii: unul negativ constând în sustragerea acestor societăți de sub incidența legislațiilor naționale ale statelor semnatare ale tratatelor sau convențiilor de constituire a lor, iar altul pozitiv, decurgând paradoxal chiar din consecințele determinate de această împrejurare, concretizat în instituirea unor norme și principii acceptate de statele contractante care ar putea servi drept premise pentru elaborarea unor legi uniforme cu aplicabilitate mai largă la anumite categorii de raporturi la care dă naștere comerțul internațional.
Este posibil ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se constituie societăți transnaționale al căror regim juridic să fie dat prin norme juridice uniforme cu aplicabilitate mai largă statornicite prin convenții internaționale încheiate între statele făcând parte din unele organizații economice internaționale. Există deja, în cadrul Uniunii Europene tendințe și preocupări pentru punerea în acord a legilor naționale referitoare la societățile comerciale, precum și pentru constituirea unor
societăți anonime la nivel european care să fie dependente în principal de ordinea juridică comunitară.
Societățile multinaționale sunt companii mari care își stabilesc sedii
principale în mai multe state. Elementele componente nu au stabilită o legătură juridică cu un anumit stat. Actele constitutive ale societăților multinaționale stabilesc obiectul de activitate, capitalul social, structura societății, piețele pe care acționează, normele care se aplică operațiunilor comerciale. Localizate îndeosebi în țările dezvoltate, aceste societăți ocupă piețe de cel mai mare interes strategic. Creșterea forței și influenței Companiilor transnaționale este definită drept o expresie a „globalizării și mondializării economiei". Marile companii multinaționale continuă să se dezvolte rapid și să influențeze schimbările din economia mondială. Ele domină comerțul dintre țările industrializate și controlează mișcările capitalului internațional.
Principalele trăsături distinctive sunt de natură economică și juridică. Astfel: capitalul lor este național sau multinațional; au o structură internațională distinctă, care le deosebește de vechile monopoluri; își extind activitățile de producție și comercializare pe mai multe piețe, printr-o strategie globală, bazatăpe studii aprofundate, aduse la zi în mod permanent; nu se află sub incidența unor anumite legi naționale, datorită structurării și funcționării concomitente în mai multe țări; e. litigiile ce pot să apară nu sunt în competența instanțelor naționale, ci a unor instanțe arbitrale sau tribunale internaționale28.
Societatea europeană s-a născut în urma unor lungi discuții și eforturi, concretizate în Regulamentul nr. 2157/2001 care reglementează prima formă de societate comercială europeană. Societatea europeană este o „societatea comercială înființată pe teritoriul Comunității, sub forma unei societăți pe acțiuni cu denumirea „Societas Europaea” sau SE în condițiile prevăzute de dispozițiile prezentului Regulament” (Articolul 1, paragraful 1 din Regulament). Regulamentul este completat de prevederile Directivei nr. 2001/86/C.E. privind completarea statutului societății comerciale europene în vederea implicării angajaților.
Societatea europeană se înființează sub forma unei societăți pe acțiuni și are personalitate juridică. Aceasta este supusă jurisdicției statului membru unde își are sediul statutar. Sediul statutar al societății europene se află în interiorul Comunității, în același stat membru în care se găsește administrația centrală a societății. Statul membru poate obliga societatea europeană înmatriculate pe teritoriul său să aibă administrația centrală în același loc cu sediul statutar. Sediul statutar poate fi transferat în alt Stat membru, fără ca aceasta să aibă consecințe juridice asupra personalității juridice.
În conformitate cu art. 2 din Regulamentul nr. 2157/2001, societatea europeană se poate constitui fie pe calea unei fuziuni, prin constituirea unui holding, fie prin constituirea unei filiale, fie prin transformarea unei societăți anonime în societate europeană.
Cadrul legal intern care facilitează aplicarea directă a reglementărilor comunitare îl constituie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2008, de modificare a legii societăților comerciale nr. 31/1990.
La nivel comunitar, autoritățile și grupurile din mediul de afaceri discută despre înființarea unei forme de societate europeană, denumită European Private Company, bazată pe principiul libertății convențiilor, care să deservească interesele întreprinderilor mici și mijlocii.
În funcție de dinamica creșterii și descreșterii societății transnaționale pe perioade de timp determinate, se constată că acestea înregistrează ritmuri de creștere și dezvoltare diferite, și anume: societăți transnaționale în creștere accelerată, în creștere ridicată, în creștere moderată, în stagnări și societățile transnaționale în declin. Se apreciază că societățile transnaționale cu creșterea cea mai dinamică sunt cele care au grad de transnaționalizare mai ridicat, adică cele care își extind cel mai mult operațiunile la scară internațională.
Conform sistemului organizatorico-decizional – criteriu frecvent folosit, societățile transnaționale pot fi: etnocentrice, policentrice și geocentrice.
Organizarea și conducerea activității societăților transnaționale astfel încât să fie elastică, eficientă și carentă reprezintă două dintre cele mai dificile și mai de vechime dintre diversele entități componente ale societății, dispersia geografică a entităților și stadiile lor de dezvoltare diferite etc.
Cea mai dificilă problemă este însă de a găsi un echilibru între două tendințe opuse și anume centralizarea, prin care se asigură unitatea obiectivelor și orientării grupului și care garantează o gestiune rațională a resurselor sale și descentralizarea, care permite să se țină seama cât mai bine de diferențele în funcționare ale diverselor entități. Orientarea spre o structură centralizată sau descentralizată este în funcție de foarte mulți factori, dar în oricare dintre situații, trebuie să răspundă scopurilor urmărite de către fiecare societate transnațională.
În sistemul etnocentric, societatea – mamă controlează strict sucursalele și filialele din străinătate, conducerea acestora fiind încredințată unor cetățeni ai țării de origine. Centralizarea ca principiu de organizare adoptat de multe societăți transnaționale, a cunoscut și cunoaște și în prezent o aplicare deosebită din cauza extrateritorialității largi a operațiilor pe care le realizează și a marii varietăți a mediului în care acționează. În scopul diminuării gradului de incertitudine, opțiunile cele mai importante care rezultă din confruntarea capacităților firmei cu viitorul și echilibrul de ansamblu, sunt luate de responsabilii „sediului social” al firmei și impus filialelor.
Societatea – mamă impune strategia de urmat obiectivele care trebuie atinse, recurgând la tehnica planului imperativ. În această situație, societatea transnațională fiind creată de o firmă națională dintr-o țară dezvoltată, iar filialele sale aflându-se în țări care au fiecare caracteristici economice și social-politice diferite, ea funcționează într-un cadru internațional foarte variat, cu multe zone și fenomene de instabilitate. Ca urmare, desfășurarea operațiunilor trebuie asigurată prin existența unui centru de decizie cu mare autoritate, funcția unităților componente fiind de a participa la maximizarea rezultatelor economice ale ansamblului transnațional. Filialele beneficiază de avantaje, prin faptul că fac parte dintr-o asemenea organizație care le furnizează capital, personal calificat, informații detaliate asupra piețelor, procedee tehnice moderne și maniera de a le utiliza (know-how), management modern, dar nu au libertatea utilizării veniturilor realizate, acestea fiind folosite potrivit strategiei globale a societății transnaționale.
Acest sistem centralizat de conducere, etnocentric, deși duce la crearea unui sistem închis, în ultimii ani cunoaște o largă aplicare pentru că permite societății – mamă să dirijeze activitățile filialelor sale; în funcție de interesele societății, de tendința de a concentra efortul de cercetare științifică la societatea – mamă, de a realiza interesul ei major, maximizarea profiturilor. De cele mai multe ori, relațiile dintre societatea – mamă și filialele sale sunt relații de inegalitate. Ca urmare, această abordare pleacă de la premiza superiorității a tot ceea ce provine din țara de origine, în comparație cu tot ceea ce provine din străinătate.
Sistemul policentric acordă o autonomie relativă filialelor și sucursalelor din străinătate, gestiunea descentralizată a societății urmând să răspundă exigențelor adaptării la condițiile de pe piețele locale. Conform acestui principiu de conducere și organizare, descentralizarea, societatea – mamă acordă un anumit grad de independență filialelor.
Sunt situații când o societate transnațională adoptă, încă de la început, o structură „bicefală” de organizare, adică are două societăți – mamă, de naționalități diferite. Cea mai puternică societate europeană, de exemplu Royal Dutch Shell, este condusă de două firme total distincte, una olandeză „Royal Dutch Company” și alta engleză „Shell Transport and Trading Company”. Aceasta controlează indirect societățile care compun grupul (societăți operaționale specializate și societăți de servicii) prin intermediul a două societăți holding – Shell Petroleum N.V., cu sediul la Haga și The Shell Petroleum Company Ltd., cu sediul la Londra. Rolul holding-urilor constă în mobilizarea capitalului și în analiza rezultatelor obținute de către „operating companies”. Acesta din urmă, la rândul lor, au un rol esențial în activitatea de exploatare, de producție, de transport și de vânzare. Companiile operaționale sunt autonome într-o măsură mai mare sau mai mică, în raport direct cu talia lor. Oricum, însă, fiecare companie este responsabilă de elaborarea unui plan care să se refere la toate activitățile pe care le desfășoară într-o anumită țară. În legătură cu acest aspect, în fața grupului se pune o problemă esențială: aceea a corelării strategiei și politicii societăților (filialelor) operaționale cu cele ale grupului.
Cartierul general al societăților transnaționale ia puține decizii pentru managerii filialelor. Această remarcă o întâlnim și în una din principalele caracteristici ale acestui sistem, în care se menționează că „managementul filialelor este asigurat de personal local iar de multe ori , managerii din țara gazdă nu sunt tratați pe picior de egalitate cu cei de la centru (țara de origine). Multe societăți transnaționale europene (Royal Dutch Shell), japoneze și americane (Coca – Cola) tind spre acest tip de organizare.
Sistemul geocentric este varianta cea mai evoluată a tipului policentric de organizare și conducere, în care descentralizarea este maximă. Societățile transnaționale care operează în sistemul geocentric sunt acelea în care societatea – mamă, filialele și sucursalele din străinătate, formează un tot integrat. În cadrul acestei forme de organizare, firmele își orientează activitatea spre întreaga piață mondială cu o structură integrată mondial, structură în care fiecare entitate e strâns legată de o altă entitate a societății transnaționale. Orientarea spre acest tip de structură este motivată de know-how-ul tehnologic și managerial de care dispun țările gazdă, de tendința de utilizare la maximum a resurselor materiale și umane locale, necesitatea unui sistem informațional mondial, selectarea celui mai capabil personal.
Există și dificultăți în promovarea acestui principiu de conducere și organizare, care decurg din:
„naționalismul” din economia și politica țărilor gazdă și a țării mamă;
deosebirile esențiale între țările bogate și cele sărace;
existența „societăților” în țara de origine indiferent de natura lor, tehnice, economice, militare etc.;
lipsa de încredere reciprocă;
problemă de limbă și culturale.
De asemenea, sunt păreri care susțin că aplicarea acestui principiu al descentralizării permite apariția unor efecte negative cum sunt:
proliferarea serviciilor generale – constituirea diviziilor operaționale în unități autonome determină necesitatea intrării mijloacelor de control și îndrumare, al cărei efect este extinderea serviciilor generale și creșterea deosebită a cheltuielilor generale;
dublarea funcțiilor – descentralizarea maximă are ca efect crearea unui lanț de specialiști la fiecare nivel de decizie și acest lucru produce paralelism între serviciile generale și responsabilii diviziilor operaționale.
Pentru că multe firme care au procedat la descentralizare au săvârșit diverse excese, de la un anumit moment, s-a produs un recul față de această formă de organizare. Conform unui stadiu al AMA (American Management Association), două cincimi din marile firme ale SUA au revenit la o conducere centralizată.
La baza organizării și stabilirii unei anumite structuri pentru o societate transnațională se au în vedere mai multe elemente: tipul de întreprindere și de legături specifice, sectorul/sectoarele în care își desfășoară activitatea, dimensiunile sale, gradul de multinaționalitate etc.
În practică se întâlnesc patru „modele” de organizare a societății transnaționale, a căror structură au la bază diviziunea internă și internațională, diviziunea geografică, diviziunea pe produse și structuri mixte.
diviziunea internă și internațională presupune funcționarea unui serviciu însărcinat cu activitatea externă a societății, alături de serviciile necesare funcționării oricărei firme, cu posibilitatea suplimentării activității acestor servicii o dată cu apariția unor noi condiții de piață;
diviziunea geografică presupune ca fiecare entitate să răspundă de toate produsele pe o anumită zonă geografică. Se întâlnește în cazul în care se produce de către societate o gamă de produse relativ omogene, care trebuie să fie adaptate condițiilor specifice ale pieței locale. Unitățile de producție și de vânzare sunt grupate pe mari zone geografice, iar funcțiile de producție și de marketing sunt cumulate de un singur executant – directorul regional. Acest mod de organizare acordă responsabilitatea directorilor regionali, care trebuie să raporteze mai departe unui funcționar executiv principal. Societățile întâmpină o serie de dificultăți legate de coordonarea în timp și în spațiu a gamei de produse și acoperirea întregii cereri potențiale. În scopul reducerii efectelor negative ale acestui tip de structură, unele societăți numesc responsabili funcționali, pe toată societatea, pentru un produs sau o gamă de produse;
diviziunea pe produs este caracteristica societăților transnaționale care produc și comercializează în exterior o gamă largă de produse (ex. industria electronică). Această organizare, pe lângă avantajele care decurg din coordonarea unitară a produselor, are și unele dezavantaje: lipsa de personal specializat, care să se implice pe întreaga piață a produsului sau să coordoneze diferitele diviziuni dintr-o zonă geografică; concurența dintre produsele diviziunilor diferitelor societăți transnaționale; concurența dintre diviziunile aceleiași societăți transnaționale, cu domiciliul în țara gazdă.
În scopul diminuării efectelor negative, societatea transnațională numește responsabili funcționali pe o anumită zonă geografică, care au sarcina de a coordona diferitele diviziuni dintr-o zonă;
structuri mixte – în general, s-a constatat că societățile transnaționale recurg adesea la combinarea celor trei tipuri de structuri, pentru că în alegerea tipului de structură se are în vedere în primul rând adaptarea permanentă la condițiile mediului economic și deci obținerea unui profit maxim. Deși acest tip este mai complex și implică un personal mai numeros, el asigură o eficiență mai mare activității.
CAPITOLUL II
INTEGRAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE PE PLAN INTERNAȚIONAL
II.1.Secțiunea I. Fuziunea internațională a societăților comerciale
Fuziunea este un alt mod de concentrare a societăților comerciale care au aceeași naționalitate sau naționalități diferite. În cazul în care societățile comerciale au naționalități diferite, fuziunea lor are un caracter internațional. Indiferent dacă fuziunea are loc între societăți de aceeați naționalitate sau de naționalități diferite, operațiunea ăn sine se concretizează în reuniunea patrimoniilor a două sau mai multe societăși comerciale pentru a forma o nouă societate, distinctă de acelea care i-au dat naștere, sau pentru a amplifica volumul activității uneia dintre ele, prin încorporarea celleilalte, respectiv celorlalte societăți.
După cum s-au remarcat în doctrină, fuziunea societăților comerciale se poate înfăptui pe două căi diferite și anume: prin contopire și prin absorbție. Terminologia este, desigur, convențională, deoarece, și într-un caz și în celălalt se produce o contopire de patrimoniu.
Prin fuziune prin contopire se înțelege unire patrimoniilor a două sau mai multe societăți comerciale care astfel își înceteză existența, dând naștere unei noi societăți, diferită de cele preexistente.
Prin fuziune prin absorbție se înțelege încorporarea în patrimoniu unei societăți (societatea absorbantă) a patrimoniilor altor societăți (societăți absorbite), care astfel își încetează existența. În ambele ipoteze, odată cu reunirea patrimoniilor, se produce și o contopire a subiectelor de drept care de altfel este esențială pentru orice fuziune. Ca urmare, simpla reunire de patrimonii aparținând unor societăți comerciale diferite, fară implicații asupra calității de subiect de drept a vreuneia dintre societățile respective, nu constituie o fuziune.
Astfel, încorporarea de către o societate comercială a sucursalelor altor societăți, va constitui o cesiune a unui fond de comerț și nu o fuziune, deoarece în urma acestei operațiuni (care privește numai o parte a patrimoniului societății cedente), societatea cedentă va continua să-și păstreze calitatea de persoană juridcă distinctă de societatea cesionară. O primă condiție pentru a se putea efectua fuziunea este existența unei decizii în acest sens luată de Adunarea Generală a fiecărei societăți comerciale implicate.
În cazul în care societățile comerciale implicate în fuziune au naționalități diferite, fuziunea lor poate fi înfăptuită numai dacă este admisă de către legea fiecărei societăți, precum și de legea care ar putea urma să guverneze societatea nou creată (atunci când societățile preexistente se contopesc, încetându-și existența, pentru a da naștere unei noi societăți).
Legile naționale ale societăților implicate primesc vocație în cazul fuziunii internaționale și sub aspectul condițiilor de înfăptuire ale acesteia. În unele cazuri însă, este posibil să se facă o aplicare distributivă a legilor, cum ar fi, spre exemplu, cvorumul de decizie cerut pentru adoptarea hotărârilor necesare. Alteori se cere aplicarea cumulativă a legilor în prezență, cum este cazul transmiterii universale a patrimoniilor societăților care fuzionează, când, pe lângă legile acestor societăți, poate primi vocație și legea țării unde se află bunurile supuse transmisiunii (lex rei sitae), mai ales pentru ipoteza în care acele bunuri s-ar afla în țări diferite, știut fiind faptul că, în general, legile naționale conțin reglementări diferite în materia transmisiunii universale a patrimoniilor. În sprijinul celor de mai sus, sunt avute în vedere dispozițiile art. 46 din legea nr. 105/1992, conform cărora „fuziunea unor persoane juridice de naționalități diferite, poate fi realizată dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de cele două legi naționale aplicabile statutului lor organic”.
II.1.1. Factorii de dezvoltare a societăților comerciale transnaționale
II.1.2. Strategii organizaționale ale societăților comerciale transnaționale
II.2.Secțiunea II. Principalele forme de integrare juridică a societăților comerciale pe plan internațional
Grupurile de societăți nu au personalitate juridică. Fiecare societate membră a grupului își păstrează personalitatea juridică și independența din punct de vedere procesual. Cu toate acestea, în realitate, se pare că una dintre societățile din grup deține controlul. Constituirea grupului se realizează în funcție de comunitatea de interese. Formele la care recurg în mod concret sunt variate: trustul, concernul, cartelul, holdingul, grupul de interes economic și societățile transnaționale.
II.2.1. Trustul
Trustul reprezintă reunirea mai multor societăți comerciale într-o grupare colectivă. Integrarea fiind totală, societățile comerciale sunt subordonate unei conduceri centralizate, care decide direcțiile, obiectele și modalitățile de realizare a activității economice.
Activitatea societăților reunite are la bază un contract de dominare. Unitatea de decizie aparține unei societăți dominante, care exercită controlul asupra întreprinderilor grupate în cadrul trustului.
Trusturile unifică în unități colective puternice mai multe societăți comerciale, care își pierd autonomia, fiind subordonate unei conduceri centrale, care le orientează activitatea, le stabilește obiectivele, precum și modalitățile realizării lor. Societățile comerciale reunite în cadrul unui trust nu au, fiecare în parte, o forță economică și financiară foarte mare. Reunirea lor însă le asigură coerență economică, le întărește capacitatea de acțiune, le asigură sprijinul financiar necesar creșterii și consolidării forței de care au nevoie pentru a înfrunta concurența. Trusturile reprezintă o formă de integrare aproape totală a societăților comerciale respective.
Trusturile s-au dezvoltat semnificativ în comerțul nord-american și în comerțul unor țări din Europa, îndeosebi în comerțul german. Conducerea activității economice a societăților componente este bazată pe un contract de dominare, de regulă, prin preluarea de către o societate dominantă a conducerii celorlalte societăți, a căror activitate se integrează unor obiective generale comune, la realizarea cărora concură efectiv toate societățile comerciale componente.
Trustul este condus de către un consiliu de administrație care este compus din directorul general și directorii adjuncți ai trustului, șeful oficiului juridic al trustului, 2-3 specialiști din cadrul trustului, precum și câte un reprezentant (directorul) al fiecăreia dintre unitățile componente și unitățile proprii.
Consiliul de administrație se convocă trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, de către directorul general al trustului sau la cererea a cel puțin o treime din reprezentanții unitățile componente în consiliu.
Ședințele consiliului de administrație sunt conduse de directorul general al trustului sau, în absența acestuia, de către locțiitorul său. Consiliul de administrație este legal constituit în prezența a a cel puțin două treimi din numărul total al membrilor, iar hotărârile se adoptă cu majoritatea simplă de voturi a membrilor prezenți.
Consiliul de administrație aproba:
Organigrama trustului, cuprinzând unitățile proprii, compartimentele funcționale și statutul de personal;
Regulamentul de funcționare a trustului;
Participarea trustului la licitațiile pentru comenzile de stat;
Programele de fabricație ale unităților componente și livrările pentru comenzile de stat, exporturi și alte destinații considerate prioritare în perioada respectivă;
Programele de cercetare, dezvoltare și de investiții;
Investirea de capital în alte societăți;
Transferul mijloacelor fixe ale trustului;
Amortizarea mijloacelor fixe;
Nomenclatorul produselor destinate vânzarii și ale celor din spera aprovizionării tehnico-materiale a căror contractare intra în obligația trustului;
Modul de utilizare a fondurilor valutare ce revin, în conformitate cu reglementările în vigoare, trustului;
Participarea trustului sau unităților acestuia la acțiuni de cooperare economic și tehnico-științifică internațională, precum și la societăți mixte (de producție, cercetare sau comercializare) cu capital străin;
Bugetul anual de venituri și cheltuieli a trustului;
Bilanțul contabil, după adoptarea în consiliu de administrație și certificarea lui de către organelle financiare, bilanțul se dă publicității.
Consiliul de administrație desemnează comisia de cenzori și hotărăște asupra rapoartele acesteia. Consiliul de administrație adoptă statutul trustului pe care îl supune aprobării organelor prevăzute de lege.
Directorul general și consiliul director asigură conducerea curentă a trustului și aduc la îndeplinire hotărârile adoptate de consiliul de administrație. Directorul general angajează trustul în raporturile cu persoanele juridice și fizice, precum și în fața organelor jurisdicționale.
Fiind creat prin voința părților, trustul își încetează activitatea prin dizolvare în cazul când obiectul său de activitate nu mai poate fi realizat sau în orice altă situație, pe baza hotărârii consiliului de administrație.
Exemplu de trust: “Media Pro”, înființat în 1991
II.2.2. Concernul
Gruparea de tip trust este o entitate caracteristică zonei de comerț Nord-Americane. În Germania, acesta are corespondent în ceea ce se numește „konzern”.
Konzern-ul este o societate comercială de mari proporții ce se constituie prin reunirea altor societăți comerciale de proporții mai reduse, sub o conducere unică, asigurată de către o intreprindere dominantă, de care acestea sunt dependente. O asemenea grupare poate lua ființă fie în virtutea unui contract de dominare, fie prin efectul absorbției, ce are ca rezultat preluarea de către societatea comercială dominantă a conducerii celorlalte societăți astfel reunite.
Ca și în cazul trusturilor, conducerea concernului are un caracter unitar, urmărind obiective strategice comune și adoptând procedeele tactice impuse pentru atingerea lor.
Întreprinderea dominantă își păstrează existența juridică, preluând gestiunea societăților integrate.
Exemplu de concern: Kaufland
II.2.3. Holdingul
Holding-ul este o societate comercială care realizează un control asupra activității desfășurate de societățile comerciale membre, care au caracter de filială. Holding-ul este în măsură să emită directive obligatorii privind managementul general al societăților comerciale implicate.
Legislația românească nu reglementează holingul în general, ci doar în anumite sectoare de activitate. Astfel, Legea bancară definește holdingul finaciar ca fiind o societate mamă, instituție finaciară ale cărei filiale sunt exclusive instituții de credit sau sunt în principal instituții de credit ori instituții finaciare, dar cel puțin una să fie o instituție de credit.
Societatea tip holding este o societate-mamă, alta decât un holding finaciar sau o instituție de credit, ale cărei filial include cel puțin o instituție de credit.
Societatea-mamă – entitatea care se află în una dintre următoarele situații:
Deține direct și/sau indirect majoritatea drepturilor de vot într-o altă entitate, denumită în continuare filială;
Are dreptul să numească sau revoce majoritatea membrilor, organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor unei alte entități, denumită în continuare filial, și este în același timp acționar sau asociat al acestei entități;
Are dreptul de a exercita o influiență dominantă asupra unei entități, denumită în continuare filială, la care este acționar sau asociat, în vitutea unor clauze cuprinse în contracte încheiate cu entitatea respectivă sau unor prevederi cuprinse în actul constitutiv al acestei entități, în situația în care legislația care guvernează statutul filialei permite existența unor astfel de clauze ori prevederi;
În cadrul activității de administrare, supraveghere și control, holdingul poate presta, pe baze contractuale, către filială, servicii specializate, cum ar fi cele de management sau de consultanță, în vederea eficientizării activității sau afacerilor acestora. În acest caz, filiala datorează holdingului o contraprestație negociată de părți.
În cadrul unui grup societar pot avea loc tranzacții cu titluri de capital emise de societățile membre, în urma cărora:
a) o filială poate dobândi pachetul majoritar de acțiuni emise de un holding înregistrat în străinătate;
b) o filială poate dobândi pachetul majoritar de acțiuni emise de un holding în vederea reorganizării grupului societar astfel încât să dobândească calitatea de holding.
Capitalul societății de tip holding este în mod obișnuit mult mai mic decât capitalurile însumnate ale tuturor societăților controlate. Cu toate acestea, constituirea unui holding facilitează finalmente achiziționarea firmelor mici și mijlocii aflate în sfera de control.
Unele legislații naționale conțin dispoziții normative menite să îngrădească abuzurile în acest domeniu. În Anglia și S.U.A. societățile controlate de un holding sunt numite subsidiaries.
Integrarea societăților implicate în gruparea de tip holding este relativ moderată deoarece dreptul societăților holding de a da directive obligatorii și a controla activitatea societăților implicate, nu anulează integral autonomia gestionară și funcțională a acestora din urmă.
Convenția de vot încheiată între societățile membre ale unui grup societar, care indeplinesc calitatea de asociat într-o societate a aceluiași grup, este permisă, cu condiția aprobării acesteia de către organele statutare abilitate ale fiecarei societati semnatare si înregistrarea acesteia, în termen de 15 zile, la oficiile registrului comerțului în a cărui raza teritorială se afla sediul social al societatilor semnatare.(Art.7 din Legea Holdingului).
Exemplu de holding: “Adevărul Holding”, înființat în România în 2006.
II.2.4. Grupul de interes economic
Grupările de interes economic – G.I.E. sunt o creație originală a dreptului francez, o inovație în raport cu societpățile civile sau comerciale și cu asciațiile fără scop lucrativ. Aceste grupări au fost instituite prin Ordonanța nr. 67 – 621 din 23 septembrie 1967, modificată și completată prin Decretul din 2 februarie 1968, prin legea din 13 iunie 1989, legea din 19 septembrie 2000 și Legea din ianuarie 2003.
Această reglementare a grupărilor de interes economic în dreptul francez a venit într-o perioadă în care nici societățile și nici asociațiile nu erau perfect adaptate noilor condiții economice care au impus această nouă instituție juridică. Formalitățile de constituire a societăților comerciale, regulile de funcționare, erau considerate mult prea rigide, iar în cazul asociațiilor, principalul inconvenient a fost acela că nu aveau personalitate juridică.
În aceste condiții a apărut idea constituirii grupărilor de interes economic, ca o structură juridică intermediară între societăți și asociații cu un cadru juridic specific.
Grupul de interes economic este expresia cea mai elaborată a libertății contractuale în material instituțiilor dreptului commercial.
Preluată din dreptul francez, instituția grupului de interes economic este reglementată la noi prin Legea nr. 161/2003.
Potrivit definiției legale, Grupul de Interes Economic –G.I.E.-reprezintă o asociere între două sau mai multe personae fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activității economice al membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activității respective (art.118 din lege).
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant și nu poate fi compus din mai mulți de 20 de membri. Membrii grupului răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile grupului, în lipsa unei stipulații contrare cu membrii contractanți. Răspunderea mebrilor grupului, nu înlătură răspunderea grupului, ci are un character subsidiar. Potrivit legii, creditorii grupului se vor îndrepta mai întâi împotriva acestuia pentru obligațiile lui, și numai dacă acest nu le plătește în termen de 15 zile, de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva membrilor grupului.
Grupul de interes economic se înființează pe bază de contract autentic, semnat de către toți membrii săi, denumit act constitutiv. În afară de forma autentică prevăzută de lege considerăm atunci alături de alți autori, că actul constitutive al G.I.E. trebuie să respecte condițiile de validitate ale actului juridic, prevăzute de art. 948 C.Civ.
Actul constitutive trebuie să conțină următoarele clause obligatorii:
Denumirea (precedată de mențiunea “Grup de interes economic” sau prescurtat “G:I:E.”), sediul, și dacă este cazul emblema.
Datele de identificare ale membrilor, domiciliu, cetățenia.
Obiectivul de activitate al grupului cu pecizarea domeniului și activițății comerciale precum și a naturii comerciale sau necomerciale a activității.
Capitalul subscris și cel vărsat, menționarea aportului fiecărui membru și a modului de vărsare a acestuia, valoarea aportului în natură și a modului de evaluare, în cazul în care grupul se constituie cu capital
Durata grupului.
Mebrii grupului care reprezintă și administrează grupul.
Clauze privind controlul gestiunii
Sediile secondare sau condițiile privind înființarea lor ulteroiară.
Modul de dizolvare și lichidare a grupului.
Potrivit legii, grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital. Deși membrii grupului pot afecta scopului acestuia anumite valori patrimoniale, drepturile lor nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile, orice clauză fiind lovită de nulitate (art.121).
Adunarea generală este organul decizional al Grupului de Interes Economic și se întrunește la inițiativa oricărui administrator sau la solicitarea oricărui membru, convocată fiind de către administrator.
Hotărârile se iau în lipsa unor prevederi în actul constitutiv, cu unanimitate de voturi. Regula unanimității voturilor în adoptarea hotărârilor adunării generale, este încă o dovadă a caracterului intuit personae a grupurilor de interes economic. Chiar dacă în actul constitutiv al grupului s-a prevăzut o anumită majotritate de voturi, totuși, legea nr. 161/2003, în art. 153 alin.(4), prevede obligativitatea adoptării hotărârilor cu unanimitate de voturi, cum ar fi de exemplu, în cazul modificării obiectului de activitate al prelungirii duratei grupului, al modificării aporturilor membrilor, la capitalul social etc.
Cu toate aceste , există situații când legiuitorul atenuează “regula unanimității votului”. Astfel, în art. 168 se prevede în mod expres că pentru aprobarea situației finaciare și pentru deciziile ulterioare referitoare la răspunderea administratorilor, este necesar votul majorității membrilor.
Pentru modificarea actului constitutive este necesar votul unanim, în timp ce, pentru aprobarea situației financiare anuale și pentru angajarea răspunderii administratorilor, este suficientă majoritatea voturilor. Administratorii grupului sunt personae fizice, obligațiile și răspunderea fiind stabilite potrivit regulilor de la mandat și dispozițiilor legii sau persoanei juridice, iar drepturile și obligațiile acestora sunt stabilite pe baza unui contract de adminstrare.
Controlul gestiunii grupului se realizează de către membrii acestuia datorită dreptului de a consulta documentele grupului. În urma acestor consultări, îl pot sesiza pe administrator, acesta fiind obligat să răspundă, în termen de 15 zile. Dacă administratorul nu răspunde la sesizare, membrii grupului se pot adresa instanței, pentru stabilirea daunelor cominatorii
II.5. Grupul European de interes economic
Grupul European de interes economic este o primă etapă în reglementarea la nivel European a societăților comerciale, process care s-a definitivat prin reglementarea societății europene. Apariția grupului European de interes economic și a societății europene reperezintă încununarea unui effort de cooperare transnațională în materia societăților.
În dreptul românesc, legea nr. 161/2003 reglementează în art. 232-238 activitatea grupurilor europene de interes economic. Grupul European de interes economic a fost definit drept o “asociere de două sau mai multe personae fizice sau juridice constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activității economice a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activității respective”.
Grupul European poate fi înființat de companii sau firme, potrivit prevederilor art. 165 alin. 2din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene și de personae juridice de drept public sau privat, înființate în conformitate cu legislația statelor member ale Uniunii Europene și îndeplinește prevederile art. 232 și urm. din legea nr. 161/2003, precum și persoane fizice care desfășoară activități comerciale, industriale, meșteșugărești sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.
Grupul European de interes economic poate fi format din cel puțin două companii sau firme ori alte personae juridice, ale căror centre principale de conducere se află în state member ale uniunii diferite; din două personae fizice – care își desfășoară activitatea principal în state mebre diferite; o companie , al cărui centru principal de conducere și de gestiune se află într-un stat membru, și o persoană fizică ce își desfășoară activitatea principală într-un alt stat mebru (art.233).
Grupul European de ingteres economic se constituie pe baza contractului de asociere, denumit act constitutive, care se înregistrează în registru special ținut de statul membru pe teritoriul căruia grupul își stabilește sediul.
Actul constitutiv trebuie să conțină următoarele mențiuni obligatorii:
Denumirea grupului, precedată sau însoțită de mențiunea “Grup European de Interes Economic”;
Sediul;
Obiectul de activitate;
Datele de indentificare ale mebrilor;
Perioada pe care va funcționa grupul, cu excepția cazului în care aceasta este nedeterminată.
Grupurile europene d einteres economic pot înființa în România sucursale sau filiale, care sunt supuse dispozițiilor referitoare la înmatricularea grupurile de interes economic române (art. 235 alin. 1 și 2).
CAPITOLUL III
I.1. Conceptul de investiție externă
II.2. Investițiile externe directe și factorii dinamicii lor
III.3. Efetectele expansiunii asupra tarilor gazda si asupra tarilor de origine a acestora
Fără îndoială corporațiile transnaționale depășesc orizonturile naționale, ele nemaifiind interesate de omul-cetățean ci de omul-client indiferent de țara de origine. Unii specialiști susțin că în timp ce puterea marilor corporații crește cea a statelor naționale scade. Cu toate acestea nu se poate afirma că societățile transnaționale au devenit entități fără stat, oricât de mare ar gradul de transnaționalitate al acestora, ele nu-și desfășoară activitatea în neant ci pe teritorii care aparțin statelor. Motiv pentru care oricât de puternică ar fi o corporație, ea este nevoită să aibă relații atât cu țara sa de origine cât și cu statele pe teritoriul cărora are implantate filiale, ea devenind „multistatală”.
Relațiile corporațiilor transnaționale cu țara sa de origine.
Fostul președinte al lui General Motors Charles Erwin Wilson, propus pentru funcția de secretar de stat la SUA pentru apărare a fost întrebat dacă ar putea lua o decizie în interesul SUA, chiar dacă ar leza interesele acționarilor lui General Motors. Acesta a răspuns: „ Nu-mi pot imagina așa ceva, deoarece de ani și ani, gândesc că tot ceea ce este de folos țării noastre este de folos și lui General Motors și viceversa”.1
Din cele de mai sus reiese că între corporații și statele naționale există colaborare pe diverse planuri care este reciproc avantajoasă. Un exemplu este statul american, care încurajează expansiunea marilor săi „Generali” (Electric, Motors, Dynamics), dar și a celor consacrate (Ford, Exxon, IBM, ATT), precum și a noilor veniți ( Microsoft, Wall-Mart Stores, Pfizer, Lucent Technologies). În schimb transnaționalele au „grijă” ca SUA să ajungă și să rămână prima putere economică, politică și militară a lumii. Pe de altă parte companii ca McDonald’s, Levi’s, Coca-Cola, prin expansiunea lor oare nu servesc și interesul SUA, nu acționează ca niște promotori ai stilului de viață american ?
Această relație a evoluat asemănător și în celelalte țări dezvoltate.
Relațiile corporațiilor transnaționale cu statele pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea.
De regulă marile corporații, în special americane, preferă să dețină integral acțiunile filialelor externe. Astfel centrul de decizie poate impune filialei dintr-o anumită țară fie o politică financiară în beneficiul altei regiuni, fie să cumpere de la societatea mamă sau de la o altă filială diferite bunuri la prețuri inferioare costurilor de fabricație, pentru a reduce taxele vamale, impozitele pe cifra de afaceri. Aceste practici pot influența negativ balanța de plăți externe precum și bugetul țării gazdă. Corporația transnațională nu are preferințe subiective pentru o anumită filială sau țară, scopul ei fiind maximizarea profitului pe ansamblu; ea poate impune filialelor externe restrângerea activității, transfer de capital, concedieri, etc. Aceasta poate conduce la o anumită instabilitate economică și socială a țării gazdă.
Impactul corporațiilor asupra mediului economic al statelor gazdă poate fi conturat cu ajutorul a trei chestiuni care preocupă statul în relația sa cu corporația transnațională: balanța de plăți,
mediul concurențial și problema socială.
Impactul investițiilor străine asupra balanței de plăți variază în funcție de scopul investiției, natura activității și de stadiul de dezvoltare al proiectului investițional.1
a) După scopul investiției:
– tranzacțiile corporațiilor în căutare de piață, implică mai multe importuri decât exporturi;
– tranzacțiile corporațiilor interesate de resursele locale, implică mai multe exporturi decât importuri;
b) După natura activității:
– activități diferite necesită importuri și exporturi diferite.
c) După stadiul de dezvoltare al proiectului investițional:
– proiectele aflate la început necesită importuri masive de tehnologie, echipamente de producție, produse intermediare, însă pe măsură ce afacerea se dezvoltă este de așteptat ca importurile să scadă, concomitent cu creșterea aportului furnizorilor locali.
– după ce investiția devine profitabilă, încep să se realizeze plățile capitalului extern. Fluxurile astfel rezultate sunt considerabile, la care se pot adăuga și prețurile de transfer.
În prezent tot mai pronunțată a devenit trecerea de la multinațional la transnațional. Corporația multinațională tradițională era o întreprindere națională avînd filiale în străinătate, aproape „clone” ale firmei mamă. Astfel, o filială americană a unei întreprinderi germane reprezenta o unitate de producție relativ autonomă, care vinde în SUA aproape tot ceea ce fabrica, cumpărînd de la fața locului furniturile necesare și utilizînd, practic exclusiv, personal american.
Astăzi însă serviciile și produsele oferite de acest tip de întreprindere pot fi aceleași, dar structura firmei respective și orizontul ei de activitate sunt total diferite, devenind tot mai transnaționalizată. Unitatea de referință a devenit „întreaga lume”. Vînzările, întreținerile, relațiile publice și serviciile sunt asigurate „local”, dar fabricarea pieselor, tehnologiile, mașinile, previziunile, cercetarea, finanțele, marketingul, stabilirea prețurilor, toate acestea sunt proiectate, elaborate și finalizate în funcție de „piața mondială”. În această întreprindere se poate fabrica o singură piesă și nimic altceva, pentru toate uzinele trustului respectiv răspîndite în lume. Frontierele naționale au devenit practic fără o anume importanță primordială pentru acest tip de întreprindere.
Pentru dobândirea statutului de corporație transnațională este necesară prezența unor caracteristici minime ale operatorului în cauză iar, pe de altă parte, odată dobândit acest statut, se poate vorbi despre un anume grad de transnaționalitate al operatorului respectiv. Aceste criterii minime sunt:
(a) gradul de implicare a firmei pe piețele internaționale de produse, de factori de producție și pe piețele financiare;
(b) gradul de coordonare la scală globală a operațiunilor și funcțiilor firmei;
(c) gradul de flexibilitate a deciziilor operaționale și strategice ale firmei față de considerentele de natură financiară.
Activitatea internațională a societăților comerciale
Participarea societăților comerciale la raporturile de drept comercial internațional pune problema recunoașterii internaționale a personalității lor juridice. Numai în condițiile în care statele străine unde ele desfășoară activități cu character permanent sau temporar le acordă deplină recunoștere a personalității juridice, participarea lor la raporturile de comerț internațional, poate devein efectivă și eficientă.
Legea română recunoaște de plin drept personalitatea juridică a societăților comerciale străine. Art. 43 din legea nr. 105/1992 nu lasă nicio îndoială în această privință, dispunând că “persoanele juridice străine cu scop patrimonial, valabil constituite în statul a cărui naționalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în România.” Grație acestei împrejurări, asemenea societăți pot încheia acet juridice, valabile pe teritoriul României, pot introduce acțiuni la organelle de jurisdicție română în vederea valorificării unor drepturi sau interese legitime fără autorizație prealabilă din partea vreunui organ de stat și fără a fi necesară o verificare prealabilă a reciprocității în raport cu statul unde sociatatea respectivă și-a fixat sediul principal.
Recunoscând personalitatea juridică a societăților comerciale străine care exercită activități comerciale pe teritoriul României sau cu care agenții economici români stabilesc raporturi de comerț internațional, legea română precizează că statutul organic al acestora este guvernat de legea lor națională.
Din dorința de a evita confuziile posibile, datorită faptului ca legea nr. 31/1990 u face distincție între regimul juridic al filialei și cel al sucursalei societății comerciale, legiuitorul roman adduce următoarele clarificări în această prvință:
Statutul juridic al sucursalei înființate de către persoana juridică într-o altă țară este supus legii naționale a acesteia (adică a persoanei juridice constituiente)
Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărei teritoriu și-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă a persoanei juridice care a înființat-o.
IV. CONCLUZII
Concluziile ce se poate desprinde din considerentele de ordin economic-juridic prezentate anterior sunt următoarele:
– societățile transnaționale sunt produsul direct al liberalizării economiei mondiale;
– societățile transnaționale, sunt centre de forță economică, în lumea
contemporană, principalii operatori ai comerțului internațional;
– societățile transnaționale reglează cvasitotalitatea investițiilor internaționale și se află la originea principalelor fluxuri financiar-monetare internaționale;
– societățile transnaționale au influențat decisiv diviziunea internațională a muncii prin:
delocalizare – deplasarea unei activități de producție dintr-o țară în alta în căutarea avantajului comparativ;
b) multinaționalizare – extindere progresivă a activității unei întreprinderi, a unui grup financiar prin implantarea de filiale în exterior, în baza unei strategii gândite la scară mondială;
– în prezent, societățile transnationale constituie principalii subiecți ai procesului de globalizare a activității economice.
Rolul societăților transnaționale în creșterea volumului exporturilor țărilor gazdă derivă din capitalul și tehnologia adițională, din know-how-ul managerial implementat, dar și din accesul la piețele regionale sau globale unde activeazăacestea. Totodată, resursele autohtone vor fi completate cu alte resurse care vor permite extinderea portofoliului de produse consumate pe piața internă sau destinate exportului, ceea ce va conduce la creșterea competitivității și a avantajelor economiei gazdă, în cazul țărilor confruntate cu investiții interne reduse, datorită constrângerilor financiare, societățile transnaționale pot conduce la creșterea exporturilor prin simplul aport de capital pentru exploatarea resurselor 105 naturale și a forței de muncă ieftine. Astfel, societățile transnaționale preiau riscul lansării unor produse noi la export.
Acesta a constituit de fapt rolul istoric al societăților transnaționale în
dezvoltarea exporturilor economiilor slab dezvoltate. În prezent acest rol s-a transgresat. în special spre exporturile de produse care înglobează un grad înalt de tehnologizare, spre produse a căror cerere este dinamică în comerțul mondial: produsele electronice, aparatele, mașinile etc.
Exporturile țărilor în curs de dezvoltare de produse intensive în tehnologie crește, în prezent, mai repede decât exportul țărilor industrializate. Aceasta ne sugerează însă că în țările în curs de dezvoltare se derulează mai degrabă operațiunile relativ simple de asamblare, intensive în forță de muncă ieftină, decât operațiuni de producție complexă sau de cercetare și dezvoltare. Dar sunt câteva excepții notabile de la această regulă: Singapore, Coreea, Taiwan s-au angajat deja în procese complexe de producție și design, iar această orientare se extinde îndeosebi spre economiile care au o pondere ridicată a exporturilor de produse high-tech, cum ar fi, de exemplu, cazul Chinei sau al Ungariei și Poloniei.
V. BIBLIOGRAFIE
1. POPA, Sorana, Societățile comerciale, teorie și jurisprudență, modele de act constitutive, Editura „Universul Juridic”, București, 2007;
2. ȘANDRU, Daniel, Societățile comerciale în uniunea europeană, Editura “Universitară”, București, 2006;
3. CĂRPENARU D., Stanciu, PREDOIU, Cătălin, DAVID, Sorin, PIPEREA, Gheorghe, Societățile comerciale – reglementare, doctrină, jurisprudență, Editura “ALL BECK”, București, 2001;
4. MĂNDOIU, Nicolae, Societăți comerciale – grupuri de interes economic, întreprinderi individuale și familiale, Editura “ Con Fisc”, București, 2008;
5. ANGHENI, Smaranda, VOLONCIU, Magda, STOICA, Camelia, Drept comercial – Ediția a 3-a, curs universitar, Editura “ALL BECK”, București, 2004;
6. CĂRPENARU, Stanciu, Drept commercial roman – ediția a VI-a revăzută și adăugită, Editura “Universul Juridic”, București, 2007;
7.KORTEN, David, Corporațiile conduc lumea Editura “Antet”, București, 1998
8. MAZILIU, Anda, Transnaționalele și competivitatea, Editura “Economică”, București, 1999
9. ȘANDRU, Daniel, Mihail, Îndrumar theoretic și practice în domeniul legislației societăților comerciale, Legea nr. 31/1990 (republicată în noiembrie 2004), Editura Szlvi, București, 2005.
10. MIRCEA, N. Costin, Dreptul comerțului internațional, partea I generală, Ed. Lumina Lex, București, 1994
11. MIRCEA, N. Costin – "Dreptul comerțului international”-ghid alfabetic", Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987
12. TURCU, I., “Tratat teoretic și practic de drept comercial”, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2008
13. GHEORGHE, C., “Structuri suprasocietare. Grupurile de societăți, Revista de Drept Comercial”, nr. 3/2005
14. ROȘU, C., M. L. TEC, “Dreptul societăților comerciale”, Ed. Mirton, Timișoara, 2004
15. IRINESCU, L., “Subiectele raportului juridic de concurență neloială”, ANALELE ȘTIINłIFICE ALE UNIVERSITĂłII „AL.I.CUZA” IAȘI,Tomul LVI, Științe Juridice, 2010
14. Regulamentul (CEE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind Statutul societății europene
V. BIBLIOGRAFIE
1. POPA, Sorana, Societățile comerciale, teorie și jurisprudență, modele de act constitutive, Editura „Universul Juridic”, București, 2007;
2. ȘANDRU, Daniel, Societățile comerciale în uniunea europeană, Editura “Universitară”, București, 2006;
3. CĂRPENARU D., Stanciu, PREDOIU, Cătălin, DAVID, Sorin, PIPEREA, Gheorghe, Societățile comerciale – reglementare, doctrină, jurisprudență, Editura “ALL BECK”, București, 2001;
4. MĂNDOIU, Nicolae, Societăți comerciale – grupuri de interes economic, întreprinderi individuale și familiale, Editura “ Con Fisc”, București, 2008;
5. ANGHENI, Smaranda, VOLONCIU, Magda, STOICA, Camelia, Drept comercial – Ediția a 3-a, curs universitar, Editura “ALL BECK”, București, 2004;
6. CĂRPENARU, Stanciu, Drept commercial roman – ediția a VI-a revăzută și adăugită, Editura “Universul Juridic”, București, 2007;
7.KORTEN, David, Corporațiile conduc lumea Editura “Antet”, București, 1998
8. MAZILIU, Anda, Transnaționalele și competivitatea, Editura “Economică”, București, 1999
9. ȘANDRU, Daniel, Mihail, Îndrumar theoretic și practice în domeniul legislației societăților comerciale, Legea nr. 31/1990 (republicată în noiembrie 2004), Editura Szlvi, București, 2005.
10. MIRCEA, N. Costin, Dreptul comerțului internațional, partea I generală, Ed. Lumina Lex, București, 1994
11. MIRCEA, N. Costin – "Dreptul comerțului international”-ghid alfabetic", Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1987
12. TURCU, I., “Tratat teoretic și practic de drept comercial”, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2008
13. GHEORGHE, C., “Structuri suprasocietare. Grupurile de societăți, Revista de Drept Comercial”, nr. 3/2005
14. ROȘU, C., M. L. TEC, “Dreptul societăților comerciale”, Ed. Mirton, Timișoara, 2004
15. IRINESCU, L., “Subiectele raportului juridic de concurență neloială”, ANALELE ȘTIINłIFICE ALE UNIVERSITĂłII „AL.I.CUZA” IAȘI,Tomul LVI, Științe Juridice, 2010
14. Regulamentul (CEE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind Statutul societății europene
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Geneza Si Acceptiunile Curente Privind Societatea Comerciala Transnationala (ID: 127999)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.