Geneza Presei Religioase Romanesti

,,La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. Ioan 1,1.

„La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1) spune Evanghelistul, prin aceasta arătând rolul extrem de important pe care Logosul divin îl are în comunicare: Mesajul devenit și Mesager. Deoarece omul este chip al lui Dumnezeu, rezultă imediat că și omul, prin cuvânt, are putere de a crea valori spirituale dar și de a administra lumea materială, prin rațiune și conlucrare cu Dumnezeu. Astfel, cuvântul omenesc rostit, care devine act de comunicare ce poartă amprenta divină, este esențial pentru misiunea Bisericii în comunitate și pentru realizarea comuniunii în iubire dintre oameni.

Termenul „cuvânt” vine de la latinescul „conventus”, care înseamnă „adunare de oameni”, așa cum ne arată și Mihai Eminescu în caietele sale. El are următoarele sensuri:

– ipostasul divin al Cuvântului lui Dumnezeu, cuvântul devenit Persoană;

– cuvântul rostit de Hristos;

– cuvântul transmis de Sfânta Scriptură;

– cuvântul rostit cu ajutorul vocii;

– cuvântul interior, care există în inimile noastre;

– cuvântul artificial, prefăcut, rostit fără rost, denumit și în Scriptură „cuvânt deșert” (Matei 13, 36).

Dintre acestea, cuvântul transmis de Sfânta Scriptură și cuvântul rostit cu ajutorul vocii pot fi socotite mijloace prin care se realizează propovăduirea mediatică, pentru a se formă, în receptorii mediatici, cuvântul interior spre desăvârșirea vieții creștine. Această este perfect posibil deoarece „prin cuvânt omul stăpânește, conduce sau avertizează lumea…Dumnezeu ne-a dăruit darul cuvântului, că să descoperim unii altora simțămintele inimilor, să facem cunoscute gândurile noastre. Prin cuvânt, omul comunică, invită și se descoperă. Cuvântul este elementul de baza al comunicării și al comuniunii.

Cuvântul este cea mai mare putere din lume; el poate dărâma sau zidi în ordinea spirituală.” Cuvântul este așadar un mijloc de comunicare prin mijloacele massmedia, după cum exclamă sofistul lui Platon: „Ce teribil sau ce uimitor lucru poate fi cuvântul”. La rândul sau, Sf. Ap Iacov, descrie magistral puterea cuvântului rostit, prin intermediul limbii, că organ al vorbirii: „Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și de vietăți din mare se domolește și s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte.

Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl, și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după semănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa.” (Iacov 3, 5-10). La rândul sau, Sf. Grigorie de Nazianz arată că „Cuvintele sunt temelia vieții, prin ele mă deosebesc de animale, prin ele am clădit cetăți și am născocit legi, cu ele preamăresc puterea lui Dumnezeu.”
Cuvântul este însă unitatea de baza a vorbirii, acest minunat dar cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Prin cuvânt și vorbire, omul reușește să exprime gândurile, judecățile, raționamentele sale, în acest fel cuvântul devenind un mijloc indispensabil de comunicare al omului cu semenii săi, dar și cu Cuvântul-Dumnezeu. Așadar, cuvântul este elementul de baza cu care se alcătuiește un mesaj mediatic, mesaj care însă devine purtător de informație, iar această, la rândul ei, generează o atitudine spirituală, pe care Părinții o numesc mai simplu „duh”.

Lucrarea de față își propune să treacă în revistă instituțiile de presă religioasă din Dobrogea, totodată reliefând diferențele dintre jurnalismul religios și cel laic, în contextul evoluției jurnalismului în perioada post-comunistă.

Capitolul 1. Geneza presei religioase romanesti

„Istoria presei religioase românești se confundă cu însăși istoria României moderne. Într-un anume sens, modernitatea României de până la mijlocul primului război mondial este mai degrabă ea însăși o invenție a presei românești, care o premerge și o prefigurează”

Comunicarea mediatică în Biserică a fost la început prin cuvânt vorbit, după care s-a trecut la consemnarea în scris a cuvintelor și faptelor Mântuitorului. În acest sens, primele documente „mediatice” ale Bisericii sunt cărțile Noului Testament, urmate apoi de scrierile Părinților Apostolici, ale Sfinților Părinți, ale scriitorilor bisericești etc.

O bună perioada de timp, cuvântul vorbit și scris au fost mijloacele principale prin care Biserica își exercita misiunea sa. „Un capitol deosebit de interesant în istoria comunicării creștine este reprezentat de epistolografie. În lumea greco-romană modalitatea curentă de transmitere a textelor scrise era epistola și scrisoarea. Creștinismul timpuriu a întrebuințat genul epistolar, mărturii fiind scrierile neotestamentare, baze duhovnicești ale unei arte cultivate apoi de Părinții apostolici, de Sfinții Părinți și dascăli ai Bisericii. Genul epistolar va cunoaște secole de-a rândul o dezvoltare înfloritoare în Europa creștină. Biserica a păstrat până astăzi această formă de comunicare în scrisorile pastorale adresate de ierarhi credincioșilor din eparhie cu prilejul marilor sărbători sau în alte ocazii. Curând după inventarea tiparului, Biserica a adoptat nouă tehnică în activitatea sa liturgică, pastorală și misionară”. Primele tipărituri vin din China, care este și inventatoarea hârtiei. Prima carte tipărită se intitula „Diamond Sutra” și a fost scrisă în anul 800 folosindu-se o placă de lemn pe care s-au încrustat literele inversate, acoperite cu cerneală și apoi presată pe hârtie. Mai târziu, inventatorul german Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg va pune în aplicare un nou tip de presă tipografică ce folosea, pentru prima dată în Europa, litere mobile. În 1445, la Mainz, Gutenberg tipărește un fragment din „Cartea Sibilelor”, mai precis o poezie germană din secolul XIV. Apoi tipărește fragmente din gramatică lui Aelius Donatus, un calendar astronomic în 1448, o bulă papală contra otomanilor și chiar formulare pentru indulgențe în anul 1454. În 1448, Gutenberg se înhamă la un proiect care, în final, se dovedește a fi prea mare pentru el. Începe să împrumute bani pentru a cumpăra materialele necesare tipăririi Bibliei. Deoarece tot nu făcea față cheltuielilor, în 1450 și 1452 împrumută 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului din Mainz, acesta devenind și asociat în afacerea sa. Aproape de sfârșitul marelui proiect, la finele anului 1455, Fust profită de faptul că datoria era scadentă și preia întreaga afacere, ajutat de Peter Schoffer, care fusese calfa lui Gutenberg, astfel încât în august 1456, tipărește Biblia cu 42 de rânduri, considerată o bijuterie a artei tipografice, cuprinzând 2 volume și un total de 741 de pagini cu aproximativ 2.500.000 de semne.

Calitatea sa, aranjarea în pagină și finețea cu care a fost întocmită o fac să rivalizeze cu cele mai pretențioase manuscrise ale vremii. După această experiență, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografică, reușind între 1458 și 1460 să tipărească pentru Konrad Humery o nouă ediție a Bibliei (Biblia cu 36 de rânduri) și un Catolicon, care reproduce enciclopedia latină a lui Baldus de Janua din 1286.
În privința ziarului, așa cum apare el astăzi, istoria consemnează că prima “gazetă” apare în 1631, datorită francezului Theophraste Renaudot, care va publica la Paris, ziarul „La Gazette”, care devine, un adevărat forum de viață culturală și științifică. La noi, istoria tipăriturilor începe undeva în secolul XV, în tinda Bisericii, deoarece primii mari tipografi români sunt slujitori ai Bisericii: ieromonahul Macarie și diaconul Coresi. „Ca meșter tipograf al primelor trei cărți apărute la noi în limba slavonă (Liturghier 1508, Octoih 1510 și Tetia-evanghel 1512) era indicat «ieromonahul Macarie». S-au purtat până acum multe discuții dacă acest meșter tipograf este «ieromonahul Macarie din Cerna Gora», sau sunt două persoane diferite. Majoritatea cercetătorilor admit că este un singur meșter tipograf, cu numele Macarie, originar din Muntenegru.”
Primele tipărituri românești apar sub semnătura lui Filip Moldoveanul: Catehismul din 1544 și Tetraevanghelul slavo-român din 1551-1553. Însă, cel mai de seamă reprezentant al tipăriturilor românești va fi Diaconul Coresi, socotit „părintele limbii românești”, deoarece datorită tipăriturilor coresiene, scrisul românesc s-a răspândit tot mai mult, începându-se procesul de lungă durata al înlocuirii limbii slavone din slujba bisericească și din cancelariile domnești. Prima carte românească tipărită de Coresi a fost Tetraevanghelul. „Tipărirea acestei voluminoase cărți, de 246 foi, a durat nouă luni, de la 3 mai 1560 până la 30 ianuarie 1561. La baza acestei ediții a Tetraevanghelului au stat vechile traduceri românești ale Sfintei Scripturi, cu îndreptările de limba necesare făcute desigur de preoții de la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.” Publicațiile periodice românești apar în prima jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu anul 1829, când se inițiază apariția de publicații românești: Albina Românească, tipărită la Iași de către Gheorghe Asachi, Curierul Românesc, redactat de I.Heliade – Rădulescu în Țară Românească și Gazeta de Transilvania a lui G. Barițiu, apărută la Brașov. Aceste trei titluri stau la baza presei periodice românești.

1.1.Mass-media promotor al valorilor moral-spirituale

Evenimentele din 1989 au adus societății românești o eliberare în plan comunicațional. „Primul fruct al libertății este însăși comunicarea” spunea Radu Preda, neuitând însă precizarea faptului că „peisajul mediatic bisericesc se prezintă, în ansamblul sau schimbat, și în bine și în rău”. Mijloacele de comunicare în masă existente la nivel bisericesc, în acest moment, sunt: presa scrisă, mijloace audiovizuale (radio, televiziune) și mai nou, un sistem care le cuprinde într-un mod specific pe cele anterioare: Internetul (conține atât mesaje sub formă scrisă, cât și audio-vizuală). Tot aici, putem enumera și mijloacele multimedia de comunicare, care presupun distribuirea unor mesaje prin intermediul unor suporturi de memorare electronice de tip CD, DVD, Blu-Ray, etc. Mai mult, Conciliul Vatican îi îndeamnă pe catolici să utilizeze mijloacele de comunicare socială „fără întârziere și cu cea mai mare eficientă în multiplele opere de apostolat”. Aceasta deoarece mijloacele de comunicare mediatică sunt privite ca daruri ale lui Dumnezeu, pentru a spori comuniunea între oameni. „Biserica le consideră instrumente „concepute de providență divină” pentru dezvoltarea comunicării și a comuniunii dintre oameni în timpul peregrinării lor pe pământ”.

1.2.Tipologia presei religioase

Discursul religios, așa cum rezultă din clasificarea lui Morriseste predominant prescriptiv și injonctiv , în sensul de a fi normat și normativ. Acest fapt vizează legea aspectului discursiv rezultat din ceea ce este religia că produs al credinței umane.

Credința în sine nu poate fi nici normată, nici poruncită. Dar ea este cea care conduce la acceptarea regulilor și, de aici, la formarea comunității oamenilor credincioși, creată după aspectul normat dorit și acceptat liber de către om. Altfel spus, credință, aflată în lăuntrul omului, este încadrată în anumite reguli acceptate firesc de către omul credincios. El își asumă o normă, o regulă, acceptând astfel aspectul injonctiv al unei religii.

Prin urmare, credința este manifestată prin religiozitate, care derivă din acceptrea diferențiată a unei anumite religii. Diferiții oameni care acceptă regulile și normele unei anumite religii, creează comunitatea religioasă, iar în creștinism prima comunitate religioasă a fost cea apostolică. Cei doisprezece apostoli au format comunitatea inițial, apoi, după anumite criterii propovăduite neamurilor, au format comunități locale care și-au mărit numărul prin discursul prezentat în itinerariul lor propovăduitor, ajungându-se azi la comunitatea bisericească.

O interesantă analiză a tipurilor de discurs religios mediatic găsim la Pătrașcu Alexandrina, în propria ei teză de doctorat. Astfel, în viziunea autoarei, există 8 tipologii de discurs mediatic, în presă românească post-comunistă:
1. Discursul religios de prezentare (discurs evenimențial). Discurs prin care sunt rezentate evenimentele religioase firești ale Centrelor Eparhiale și este singurul discurs în care presă și Biserica converg

2. Discursul de recuperare a identității prin care se dorește recăpătarea identității religioase a audienței.

3. Discursul religios justificativ. Discursul prin care ierarhia Bisericii încearcă justificarea erorilor sau mecanismelor ce au dus la apariția unui subiect de presă. Aici apar alte două sub-categorii: Discurs justificativ de natură istorică – a compromisurilor făcute în perioada 1945-1989 (colaboraționism, demolări de biserici); Discurs justificativ al măsurilor pentru cazuri de natură morală de ieșire
din tipare a clericilor B.O.R. (cazul Tanacu, cazuri de clerici imorali);

4. Discursul religios critic. Discurs prin care Biserica aduce critici mecanismelor sociale, culturale sau politice. În această categorie am inclus și critică clericilor asupra ierarhiei;

Discurs critic – social (diminuarea numărului căsătoriilor); se adresează maselor;

Discurs critic – politic ce vine în contradicție cu necesitățile și evoluția morală a românilor (legalizarea prostituției, scoaterea icoanelor din școli); se adresează clasei politice;

Discurs critic – cultural. Se adresează produselor culturale și producătorilor
culturali; (cazul Pippidi, filme de factură religioasă);

5. Discursul religios al sacrului de-spiritualizat. Este un discurs apărut în zona dintre armonia discursului tipic religios și aspectul despiritualizat al sacrului, care nu poate fi atins înlăuntrul sau, deci nu poate fi desacralizat, ci doar dezbrăcat de haina sacră pe care, prin cult, o poate reimbraca (cazul Tanacu, indisciplina clericală);

6. Discursul religios-mistic. Discurs în care reprezentanți ai laicatului sau ai clerului tratează aspecte ale vieții lăuntrice-duhovnicești;

7. Discursul religios-naționalist. Discurs în care aspectul religios este îmbinat cu cel naționalist, plecând de la sintagma „ne-am născut creștini și români.”

8. Discursul religios despre apocalipsa, în care se atrage atenția asupra venirii iminente a Apocalipsei. La nivelul comunității bisericești, discursul religios este principalul mijloc de asigurare a activității creștine . Pe baza acestui discurs se poate scrie istoria bisericii, se poate urmări evoluția acesteia în timp și spațiu, el fiind ampreta lăsată în istorie începând de la primele manifestări discursive-religioase, apostolice, până la discursul credinciosului conectat la internetul zilelor noastre sau manifestat prin filmul religios.

Capitolul 2. Religia, latură importantă a comunicării în procesul cultural.

Nicicând omenirea nu a tipărit atâtea cuvinte, nicicând nu a lansat în eter atâtea vorbe că azi și totuși „ochiul nu se satură de câte vede și urechea nu se umple de câte aude” (Eccl. 1, 8). De ce? Pentru că multe vorbe de astăzi nu mai hrănesc, fiind goale de sens. Cuvintele devin pline de sens însă atunci când se întorc la sensul lor principal: acela de a forma pe om.

Din fericire, prin natura ei, Biserica este un mediu de comunicare: între Dumnezeu și umanitate, între Cer și pământ, între persoanele umane dar și între om și creația divină în totalitatea ei. De aceea, presa bisericească reprezintă șansa misionară reală a Bisericii, prin „cuvântul care zidește și re-zidește” și prin arătarea către lume a Adevărului-Hristos, într-un ocean global de idei manipulatoare și desacralizante. Însă, misiunea acesteia, deși frumoasă și înălțătoare, este delicată și nu de puține ori dificil de realizat, datorită ispitelor ce apar în vacarmul mediatic galopant și globalizant, care tinde să devină din ce în ce mai asurzitor. Presa religioasă reprezintă însă un mod de a face teologie practică.

2.1.Comunicarea religioasă și mass-media în România post-comunistă

Evenimentele din decembrie 1989 au adus evidențele unei libertăți ce ține mai degrabă de sfera spiritualului decât de realitatea concretă, cea din urmă implicând remodelarea, în timp îndelungat, a mentalității și a practicilor sociale. Libertatea spirituală. deși este o liberate pe care o poți experimenta și într-un sistem totalitar, și-a reinstituit, după perioada comunistă, forme de expresie pregnante atât în comunicarea rituală- din spațiul bisericilor-, cât și în comunicarea infomala/ formală din spațiul mass-media.

Necesitatea recuperării comunicării religioase în cele două spații a devenit o preocupare atât pentru mediile ecleziale cât și pentru mediile de comunicare. Asistăm astăzi, (la peste douăzeci de ani de când în România s-a reinstalat libertatea cuvântului), la o necesitate a comunicării spirituale din amvon, dublată de necesitatea comunicării prin diferite alte mijloace.

Vechile Epistole, ca mijloace de propovăduire, sunt astăzi continuate de televiziune, de presă audio și de cea scrisă. Însă toate acestea au tendința de a fi înglobate de intemet, că mijloc de comunicare în care poți găsi fie știri de televiziune, de radio sau de ziare care au uitat ce înseamnă tiparul și care își evidențiază ,,tirajele" prin numărul de accesări.

În toată această invazie a comunicării, religiosul este un spațiu asumat sau căutat de mulți dintre noi, fie permanent, fie cu intermitențe, în funcție de necesitățile spirituale diferite, necesități dictate de lumea în care trăim: lumea reală și cea imaginară, creată de fiecare individ în partee. Cert este că fiecare dintre cele două lumi ne creează personalitatea. Prin credința, manifestată sau nu religios, realitatea transcende lumea materială, făcând apel la imaginarul nostru la care participa mesajul și limbajul religioase.

Mesajul și limbajul religioase sunt componente de baza ale fiecărei religii. Creștinismul, mozaismul, islamismul, credințele politeiste orientale sau alte concepții de natură religioasă ne sunt prezentate diferențiat, nu numai printr-o doctrina specifică, ci și prin mesaj și limbaj diferențiate. Dacă diferențierea ar fi fost doar docrinară, religiile lumii ni s-ar fi prezentat ca simple partide cu doctrină proprie, și prin umare nici una dintre ele nu ar fi pus în discuție revelația dumnezeiască.

Măsura în care mesajul religios reușește să fie recuperat și experimentat în pleiada media este o problemă ce ține de expenența și darul fiecărui comunicator religios în parte. Ca problematică de studiu însă este necesară o abordare interdisciplinară a impactului pe care îl are spuitualitatea asupra vieții omului în această eră a comunicării cibernetice.

Este unanim acceptat că factorul religios, spiritual are un impact imens asupra ființei umane, însă filtrarea lui, comunicarea lui prin intermediul mijloacelor de comunicare este o chestiune care, cu siguranță, va face obiectul unor studii sociologice, psihologice, teologice care vor preocupă mult timp mediile academice.

Prin urmare, nu pun la îndoială impactul spiritualului asupra vieții omului prin mesaj mediatic, însă am o rezervă în privința împărtășirii adevăratelor experiențe spirituale în afară cadrului sacru.

Rezerva derivă din acea latura a comuniunii în duh ce nu poate fi în niciun fel mediată, după cum nici gestul ritual nu poate fi substituit prin aplicarea unei taste de înaintare a unui pomelnic on-line, spre exemplu.

Comuniunea, ritualul.limbajul sunt componente integrale, fără de care nu există deplinătatea discursului religios creat într-un timp și spațiu recuperat.

,,Astfel, o recuperare a comunicării religioase în mass-media din România de după 1989, s-a dovedit a fi mai mult decât naturală. Singură problema ține de adaptabilitatea mesajului și de rămânerea lui în integrum, neafectat de mediologia actuală.”

O comunicare religioasă care să își atingă scopul (transformarea și evoluția spirituală a lumii materiale) trebuie să țină cont de limitele conferite de acea comunicare în absența comuniunii, comuniune ce semnifică mai mult decât rezonanță cu faptul cotidian, fiind ancorarea la viață și empatia Tainelor ce le-a lăsat Mântuitorul lumii acesteia prin discursul sau pentru a fi mereu actualizată viață Să și reînnoită creația Să.

Discursul sau, în ansamblu a penetrat istoria omenirii și i-a schimbat destinele, a schimbat omul că predispoziție sufletească și a făcut posibilă o nouă percepție asupra lumii, vieți și morții. Însă nu este suficientă o îmbrățișare a pământului prin Crucea Să, este mai mult decât importantă acceptarea acestei îmbrățișări de către cei pentru care s-a răstignit. Odată acceptată, îmbrățișarea reciprocă schimbă omul începând dinlăuntrul sau. De aceea discursul Hristic a rămas că model, că discurs fondator, ajungând pînă în zilele noastre cu același scop: de a reface legătură dintre Dumnezeu și om.

Dacă există puterea de a schimba ceva în sufletul omului ea aparține unui discurs (ca ansamblu de aspecte discursive) trăit și reprodus în trăirea iubitoare a Mântuitorului. Doar în acest caz se poate spune că interlocutorul este cel prin care se verifică eficacitatea discursului religios, fiind foarte importantă nu atât percepția, cât efectele sale asupra stării sufletești a omului.

Noțiunea de comunicare religioasă se regăsește în două dintre cele opt accepțiuni enumerate de Daniela Roventa-Frumușani, și anume un discurs poate fi un enunț considerat în accepțiunea să interactive:,,puterea de acționa asupra interlocutorului, înscrierea în situația de enunțare, obiect al teoriei enuntarii pragmaticii”. În același timp, nu trebuie neglijată nici ultima dintre definițiile date discursului în general, dar care vizează tocmai faptul că mesajul religios, deși unitar, nu aparține unei singure entități sociale.

Comunicarea religioasă este difuzată prin diferitele mijloace de informare in masă (birouri de presă, purtători de cuvant, publicatii, transmisiuni radio sit v etc.), însa dincolo de a fi comunicat, expunerea religioasă mediată este comunicantă, care vorbește despre o evoluție în spațiu și timp, fapt ce conturează și ne creează harta unei comunicări religioase exterioare, însă nu desprinsă de cea interioară, ci creată pe temelia celei dintâi. De asemenea, simbolic vorbind, la nivel de discurs religia este expresia unei încrederi în existența unei realități absolute(Supremul, Sacrul, Dumnezeu) de care omul depinde.

2.2. Diferențe între presa religioasă și cea laică

Posturile de radio și TV laice sunt posturi comerciale. Ele sunt orientate pe profit. Acestea urmăresc "cererea" și încearcă să vină cu o "ofertă". Conținutul grilei de programe este dictat de audiență. Presa religioasă ține cont și de "nevoile audienței", dar în plus își propune să educe audiența. Oamenii au o nevoie spirituală de care uneori nu sunt constienți. Societatea materialism-dialectică a încercat să ascundă și să nege nevoia oamenilor de Dumnezeu. Un post de radio și TV creștin, trebuie să îi ajute pe oameni să își identifice aceasta nevoie și să raspundă acestei nevoi.

Media laică nu poate surprinde în mod obiectiv fenomenul religios, pentru că nu își propune acest lucru și pentru că operează cu alte standarde și valori.

2.3. Noile media și valoarea lor misionară

,,Ceea ce contează este să vedem în omnipotența obsedantă a mediaticului un adevărat simptom de criză. În procesul destul de van pe care democrația îl instruiește neâncetat împotriva mass-media, propriul sau proces și propria să prăbușire sunt în joc”. J.-C. Gillebaud

O prima recunoaștere a valorii misionare a mass-media o constituie faptul că, încă de la apariția presei scrise, cel puțin la noi în țară, au fost tipărite și primele ziare și reviste religioase. Mai mult decât atât, periodicul Telegraful Român de la Sibiu este singură publicație românească tipărită fără întrerupere de la înființare (3 ianuarie 1853) și până astăzi . Actualmente, aproape nimeni nu mai poate scapă de comunicarea mediată, fiind cu toții asaltați de mass-media, indiferent dacă este vorba de presă scrisă, de radio, de cinema, de televiziune sau internet.

Sa creat un adevărat imperiu al mijloacelor de comunicare în masă și asta pentru că, prin intermediul lor, se ,,recreează” lumea, în ambele accepțiuni ale termenului. Se recreează ca lume tehnicistă, fără suflet și se recreează prin ea, în sensul relaxării, dar o relaxare lipsite de pace, de echilibru și liniște. Ea va naște mereu concurență și va întreține din dorința de a fi cât mai vizibil cum ar fi (faceebook și alte rețele de socializare), în ideea de a fi văzut și adulat de cât mai multă lume. Prin această este reluată promisiunea biblică dinaintea căderii, ,,Veți fi că Dumnezeu” (Geneza, 3,5), promisiune ce urmărește de atunci neamul omenesc, dar care firesc, rămâne doar o iluzie.

Noile tehnici de comunicare în masă, în special cele vizuale, modelează atitudini și comportamente influențând oamenii în felul de a percepe propria lor existența. Din păcate însă, adeseori mass-media impune modele anticreștine, inventate, rupte de realitatea spirituală și chiar de cea fizico-socială a lumii acesteia, a creației lui Dumnezeu.

Faptul că Biserica nu trebuie să ignore noile media este de la sine înțeles, întrucât tendința de transfer a puterii de la media de tip clasic la noile media este foarte clară, astfel că, probabil, va fi vorba doar de câteva decenii până când publicul va ignora media clasică în favoarea noilor tehnologii. Acest fapt arată că puterea din jurnalism se mută de la jurnaliști, la ceea ce publicul își dorește. Audiență glisează de la canalele de comunicare tradiționale, presă, televiziunea, către noile media, media on-line. În această situație, jurnaliștii trebuie să-și redefinească rolul și trebuie să lupte pentru a le păstra în continuare.

Păritele Ion Bria a sesizat, în lucrarea ,,Liturghie după Liturghie” rolul contemporan al mass-media: ,,Presa, radioul și televiziunea sunt mijloace pedagogice de mare influență de care Biserica trebuie să știe să se folosească pentru a recâștiga popularitatea ei. Dar Biserica trebuie să fie și să rămână ea însăși, nu ceea ce politicienii sau mass-media ar dori să fie”. Cu alte cuvinte, Biserica să fie cea care să folosească mijloacele de comunicare în masă, și nu ea să fie cea folosită în scopuri politice sau economice.

Asadar, rolul si rostul noilor mijloace de comunicare in masa vor putea fi discutate pe masura ,, roadelor” comunicarii, in cazul nostru cea religioasa. Daca in Pilda Semanatorului ,, „Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum și au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut și au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun și a dat rod: un grăunte a dat o sută , altul, șaizeci și altul, treizeci.  Cine are urechi de auzit să audă.”(Matei, cap.13,3-9) Hristos arata explicit care ar trebui sa fie efectul unei comunicari religioase, si anume sa aduca rod, putem vorbi si astazi despre acelasi scop in ,,semanare”, al cuvintelor. Cat despre tehnica de semanare, astazi se poate vorbi despre iesirea ,,semanatorului” sa semene samanta sa cu ajutorul tehnologiei. Importanta ne este tehnica, ci locul unde cade samanta, adica in mintea si inima celui care vede, aude, cauta pe internet, citeste despre religie in general. Cat despre al doilea element esential al comunicarii, cautarea acesteia exclusiv in lumea tehnica ne poate distruge ca fiinte umane, ne robotizeaza, anuleaza chipul lui Dumnezeu din noi si nu putini sunt cei care isi pervertesc sentimentele si simtirile ,,traindu-si” viata in lumea internetului si sfarsesc distrugandu-se. Sfantul Maxim (sec al VII-lea) spunea: ,,Daca sufletul se va folosi bine de puterile sale si potrivit cu scopul lui Dumnezeu, strabatand intelepteste lumea sensibila prin ratiunile duhovnicesti din ea, va veni la Dumnezeu cu intelegere; dar daca se va folosi rau, privind lumea prezenta contrar ratiunii cuvenite, nu e greu de inteles cum, cazand in patimi de necinste, va fi aruncat pentru vesnicie, dupa cuviinta din slava dumnezeeasca, luand ca osanda infricosata pentru veacuri, nesfarsita instrainare de Dumnezeu”.

Prin urmare, omul ar trebui sa fie cel care se foloseste de dinamica tehnologiei, nu tehnologia de dinamica sufleteasca a omului. Dar asta se intampla doar daca ramane neclintit in credinta sa, nedominat de mijloace, ci dominandu-le, independent de ele, insa dependent de impulsul initial. Acesta pune in miscare intreaga creatie, intreaga istorie, cultura, civilizatie… Dependenta omului de cuvant, de Insusi Cuvantul intrupat, este cea care insufleteste comunicarea religioasa si care poate rodi in sufletul sau pacea, bucuria, dragostea, dorinta de comuniune, de apropiere si de iubire fata de aproapele. Doar comuniunea este cea care valideaza relatiile interumane si face ca expunerea religioasa sa fie roditoare si revelatoare. Altfel spus, desi putem auzi cuvinte inaltatoare, desi le putem simti infiorati citind pe internet despre orice tema ce poate ce poate face obiectul expunerii religioase, daca acele cuvinte nu au finalitate in viata noastra launtrica, schimbandu-ne pe noi si prin noi lumea, atunci discursul religios este asemenea oricarei seminte cazute fie pe piatra, fie pe drum, fie printre spini si palamida.O comunicare religioasa ce transforma, in noi, preocuparile vietii, ducandu-ne catre cautarea launtrica finalizata in comuniune, este o comunicare ce si-a atins scopul. Acesta este poate marele merit al internetului, stocheaza informatia si oricand poti gasi ceva care sa te poata conduce catre comuniunea reala, ce te va desprinde de tehnica, te va face independent de mijloc, dar dependent de mesajul ce se actualizeaza doar in Biserica prin intermediul Sfintelor Taine.

Nu trebuie sa ne rupem definitiv de lumea tehnicizata, insa, folosirea eitrebuie sa fie rationala. In aceasta lume a comunicarii globale, mijlocul prin care ne putem gasi calea poate fi descoperit chiar si prin intermediul internetului sau al televizorului, insa a afla nu este tot una cu a trai, de aceea pentru crestinul autentic tehnica poate fi considerata caietul pe care notam prima lectie de religie ce ne va duce catre descoperirea lui Dumnezeu si a noastra.

Capitolul 3. Fenomenul religios și mass-media

Misiunea Bisericii este, în esență, vestirea către lume a mesajului mântuirii și desăvârșirii în Iisus Hristos.

Actualmente însă, în mod major, lumea nu mai poate fi definită ca un spațiu
necreștin de misiune, ci, dimpotrivă, avem de-a face cu o misiune a Bisericii într-un spațiu creștin, dar în care Evanghelia nu a devenit o realitate concretă în care oamenii urmează lui Hristos. În acest fel, termenul „lume” descrie mai degrabă spațiul societății secularizate de astăzi, și, foarte rar, un spațiu necreștin. Acest spațiu secularizat este foarte vast și foarte divers, de aceea Biserica a trebui să-și adapteze misiunea funcție de specificul acestor spații.

Un aspect aparte îl constituie acele spații secularizate în care Biserica are de-a face cu o îndepărtare de la spiritualitatea creștină, în forme care variază de la indiferentism religios, până la ostilitate deschisă. Punctele comune ale acestor spații îl constituie hedonismul și materialismul, adică preocuparea covârșitoare sau exclusivă a omului pentru satisfacerea plăcerilor sau a nevoilor materiale. Acestea, la rândul lor, se bazează pe concepții deiste și autonome despre lume, care au condus la filozofia conform căreia lumea funcționează asemenea unui mecanism, în mod independent și autonom față de divinitate. O contribuție majoră la răspândirea acestei concepții o au mass-media seculare, alături de separația domeniului public de cel privat. În acest fel, spațiul public a devenit un spațiu în care știința sau economia se manifestă în mod predilect, iar religia a fost transformată într-o chestiune de opinie personală, ceea ce a determinat concluzia eronată că religia, fiind o chestiune personală, nu are valoare pentru toată lumea.

În acest fel, spațiul public a fost supus unei tentative de „sterilizare religioasă”, iar religia a devenit o chestiune de subiectivism uman. Astfel, se ajunge la următorul paradox: omul dobândește o importanță mai mare decât Dumnezeu (care este exclus din spațiul public), însă el nu se mai distinge fundamental de animale și plante, că urmare a lipsei de identitate spirituală. Utilitatea acestui paradox însă este mai mult decât evidență la nivel mediatic: dezvoltarea globalizanta a manipulării.

Prin urmare, postmodernitatea are ca program formarea unei societăți de tip laic, cu o spiritualitate de tip secular, în care religia tradițională devine facultativă, nu interzisă. Câteva elemente structurale ale acestui program au fost identificate de părintele Gheorghe Petraru:

– ideal de desăvârșire umană;

– filozofie politică a legii, elaborată într-o dialectică a emancipării;

-educație orientată integral pe autonomia intelectuală și pe universalizarea vieții spirituale într-un orizont limitat de rațiune;

– raționalism exigent și exagerat;

– considerare distanțată a diferitelor versiuni de interogație metafizică.

Riscurile acestui program sunt evidente, mai ales în civilizația occidentală:
analfabetismul religios, incultură spirituală, laxismul moral, degradarea și chiar distrugerea ființei umane.

Însă efectele dezastruoase ale secularizării nu se văd numai în plan religios. Pornind de la planul religios, întregul sistem de valori al umanității a fost serios zdruncinat, astfel că apar probleme în plan științific, ecologic, economic, juridic, social etc., aproape toate domeniile vieții sociale de astăzi fiind serios afectate de secularizare. Desigur că massmedia nu pot face excepție, din moment ce ele însele sunt propovăduitoarele secularizării.

Biserica trebuie să combată secularizarea, ținând seama de experiențele societății, prin afirmarea fermă a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viață omului. Este necesară o coordonare a adevărului revelat și realizat în persoană lui Iisus Hristos cu aspirațiile cele mai profunde ale omului. Totodată, Biserica trebuie să critice și să condamne conceptele care domină cultura secularizată, mai cu seama ținând cont de noile tendințe ale dialogului dintre știință și teologie, care converg în afirmarea realității că materia este energie, iar cauzele existenței lumii de azi țin mai mult de transcendent decât de imanent. De asemenea, Biserica nu trebuie să neglijeze dialogul cu lumea politico-administrativă a societății, deoarece există tendința de disociere sau de refuz a creștinismului din partea lumii politice, odată cu tendința paralelă de a adopta legi străine sau chiar contrare creștinismului. De aceea, Biserica este chemată să redescopere lumii sensul progresului spiritual, care contribuie în chip major la progresul real al societății, prin cultivarea iubirii adânci și curate, care duce la îndumnezeirea prin har a omului.

Una dintre cele mai eficiente căi de combatere a secularizării este propovăduirea mediatică sistematică a unui program de predici și cateheze, care să cuprindă expunerea istoriei mântuirii pe baza Sfintei Scripturi, explicarea și dezvoltarea Simbolului de credință precum și explicarea cultului, îndeosebi a Sfintei Liturghii, în scopul promovării angajamentul personal și a trăirii a ceea ce se simbolizează prin cult.

3.1. Mediatizarea religiei. Clericalizare și secularizare

În ultimii 10-15 ani, conceptul de secularism a căpătat o turnură nouă. Această schimbare are legătură cu ceea ce mulți numesc ,,postmodernism’’, termen care a fost folosit pentru prima dată în contextul noilor tendințe din arhitectură. În multe aspecte, generatia tânără de astăzi, adesea numită ,,postmodernistă’’, constituie opusul prsoanelor secularizate tradiționale. Dacă cei din urmă își trăiesc viața fără a-l lua p Dumnezeu în considerare, oamenii secularizați postmoderniștii tind să fie foarte spirituali.

E posibil să petreacă un timp destul de insemnat în rugăciune personală. Există și tendința de a participa la inchinarea religioasă, mai ales când aceasta include elemente de muzică și stil contemporan. Le pace să citească despre Dumnezeu și îi apreciază pe cei al căror traseu spiritual este diferit de al lor. Peroanelor secularizate postmoderniste le place socializarea destinsă din grupele mici, câtă vreme nu își iau un angajament pe termen lung. Cu alte cuvinte, astfel de persoane caută și mențin adesea o relație vie cu Dumnezeu. Spiritualitatea reprezintă o componentă crucială a stilului lor de viată.

Ceea ce îi face secularizați este aversiunea puternică pe care o au față de formele și instituțiile religioase. E posibil să aibă o relație cu Dumnezeu, dar nu doresc să aibă nimic de-a face religiile organizate instituțional. Astfel de persoane prezintă două din cele patru caracteristici ale secularismului tradițional – autonomia și relativitatea. Cred în Dumnezeu și caută o relație cu El, dar, în general, nu sunt interesate de regului impuse din exterior și de cerințe morale. Preferă să fie ele însele ghizi propriei călătorii spirituale. Prin urmare, postmoderniștii au în constituția lor o puternică aversiune față de autoritate, opunându-se celei exercitate de instituțiile religioase.

Fie că ne referim la persoanele secularizate tradiționale sau la cele postmoderniste, ar trebui să evităm presupunerea că le putem clasifica ușor. Distincția dintre cele două tipuri de persoane secularizate este imortantă și utilă, dar nu există o dihotomie clară. Exista oameni care se incadreayă clar intr-una din cele două categorii, dar sunt alții care prezintă caracteristicile ambelor clase sau care se află în tranziție de la un mod de gândire secularizat tradițional spre unul postmodernist. Această diversitate este, cu siguranță, consecința inevitabilă a relativității. Dacă nu există niciun standard absolut privind viața, va exista o mare diversitate de credințe și stiluri de viață printre oamnii secularizați. Ce mai mulți oameni secularizați nu sunt atei și nici nu au luat in mod conștient decizia de a fi ,,persoane secularizate’’. E posibil să creadă în existența lui Dumnezeu sau a religiei în deciziile și acțiunile fiecărei zile nu reprezină o prioritate. Persoana secularizată tipică nu este ostilă religiei, dar nici nu adoptă practici religioase consacrate, cum ar fi rugăciunea, participarea la serviciile religioase sau citirea Bibliei. Dar ce înțegem prin oameni secularizați? O definiție scurtă, dar practică, este orice individ care își trăiește viața zi după zi raportându-se prea puțin sau deloc la Dumnezeu sau la practicile religioase.

3.3.Personalizare și specializare în comunicarea religioasă

„Misiunea Bisericii realizată prin mass-media este aceea de a propovădui Evanghelia și de a chema oamenii la comuniune sfânta. Ea are în prezent o importantă deosebită, întrucât Dumnezeu ne dăruiește noi căi de comunicare a Cuvântului Sau mântuitor și de trăire a prezenței Sale iubitoare, prin comuniunea de credință a unei comunități bisericești extinse. Prin prelungirea mesajului credinței din lăcașul de închinare în casele și în sufletele oamenilor aflați departe unii de alții, se adună sufletele lor în aceeași credință, în același duh de rugăciune și în aceeași lumina a faptelor bune. (…) Într-o epoca în care cea mai puternică influență asupra opiniei publice este exercitată prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă (inclusiv Internetul), Biserica folosește aceste mijloace de comunicare în masă pentru promovarea valorilor evanghelice în societate, dar și pentru a face cunoscute activitățile ei multiple.”
De altfel, Patriarhia Română a făcut în ultima perioada eforturi susținute pentru înființarea și dezvoltarea Centrului de Presă „Basilica”, inaugurat în 2007.

În Statutul de organizare și funcționare al Centrului de Presă „Basilica”
sunt definite 7 obiective majore:

a) Cultivarea unei relații active și a unei colaborări fructuoase între cler și credincioși, între Biserica și societate.

b) Prezentarea în societate a instituțiilor, activităților și atitudinilor Bisericii, cu deschidere spre dialog și cooperare.

c) Cultivarea valorilor moralei creștine și promovarea activităților cultural-
educative în societate, sprijinirea dezvoltării comunităților locale.

d) Mediatizarea programelor social-filantropice și cultural-misionare ale Bisericii.
e) Promovarea obiectivității și respectarea principiilor deontologiei jurnalistice în relatarea evenimentelor, în prezentarea persoanelor și a instituțiilor.
f) Stabilirea de parteneriate cu instituții de presă, de cultură și de educație din țară și din străinătate.

g) Încurajarea dialogului credinței creștine cu filosofia, știință, artă și alte domenii de manifestare ale spiritului uman creator de valori perene. O precizare mai sintetică a scopului prezenței și folosirii mijloacelor de omunicare mediatică de către Biserica ar arată în felul următor:

-catehetic, având în vedere lacunele mari pe care mulți credincioși le au în acest domeniu. Aici se pot aborda prezentarea marilor teme ale credinței în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție și reflectarea lor în slujbele Bisericii;

-apologetic, adică apărarea credinței ortodoxe în față atacurilor, sau sublinierea compatibilitatilor dintre știință și teologie;

-practic, prin abordarea problemelor curente ale omului și societății;
-artistic, promovarea artei autentice că aspirație a omului după Dumnezeu.
Deși într-o prima faza Biserica a amânat întrebuințarea noilor medii de comunicare, din anumite motive, este mai mult decât evident că Biserica are dreptul de a utiliza formele de comunicare mediatică în scop misionar.

nsă trebuie avut în vedere modul în care aceste mijloace, asemenea unor unelte, se întrebuințează, deoarece ele pot aduce și mari deservicii misiunii.

Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că: „Dacă sufletul se va folosi bine de puterile sale și potrivit cu scopul lui Dumnezeu, străbătând înțelepțește lumea sensibilă prin rațiunile duhovnicești din ea, va veni la Dumnezeu cu înțelegere; dar dacă se va folosi rău, privind lumea prezența contrar rațiunii cuvenite, nu e greu de înțeles cum, căzând în patimi de necinste, va fi aruncat în viitor, după cuviință din slavă dumnezeiască, luând că osânda înfricoșată pentru veacuri nesfârșită înstrăinare de Dumnezeu.”

3.4.Scepticismul Bisericii față de mass-media în istorie și astăzi

Capitolul 4.Caracteristicile mesajului religios

Așadar, până acum am realizat că misiunea Bisericii presupune existența unui mesaj evanghelic, transmiterea lui către credincioși și explicarea corectă a acestuia.
Se poate observa însă cu ușurință că Biserica poate fi ajutată la împlinirea acestui tel misionar de către mass-media. Aceasta deoarece massmedia are un punct comun cu Biserica: comunicarea. Nu putem vorbi de propovaduire și transmitere a credinței, fără a aduce în discuție actul de comunicare. Nu degeaba s-a spus adeseori că Biserica, prin natură ei, este mediu de comunicare, între Dumnezeu și umanitate, între cer și pământ, între persoanele umane create după chipul Creatorului, între om și creația divină în totalitatea ei.
Ce este însă mass-media? Sintagma, atât de des întrebuințată în limbajul curent, vine din limba engleză și reunește două cuvinte de origine latină: massa, prin care înțelegem „o cantitate mare de entități agreate” și medium, la plural media care înseamnă „mijloc de transmitere a ceva” sau „mijloace de comunicare în masă” înțelese că „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori entralizați, a unor mesaje, către audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”. În cadrul acestui sistem avem de-a face cu o comunicare de masă, care leagă conglomerate sociale, unde un grup de emițători profesioniști transmit mesaje către un număr foarte mare de receptori, prin intermediul unor instalații tehnice și instituții complexe: edituri, tipografii, librării, redacții, producție audio-video, firme de publicitate etc.

Christian Baylon și Xavier Mignot merg și mai departe, afirmând că, de fapt, mass-media vulgarizează conținuturile: „Comunicarea de masă desemnează ansamblul procedeelor prin care grupuri de specialiști întrebuințează massmedia
pentru a vulgariză un conținut informativ sau simbolic.”
Pentru a înțelege însă massa trebuie să precizăm că, „conceptul sociologic de masă desemnează un anume mod de agregare a indivizilor (diferit de alte moduri de agregare cum ar fi grupul, publicul, mulțimea); masă reprezintă un conglomerat uriaș de oameni care nu se cunosc între ei, nu se află în relații de proximitate spațială, nu comunica, nu au valori și scopuri comune și pe care nu-i leagă decât un singur lucru – consumul aceluiași produs cultural, distribuit pe scară largă prin tehnologii moderne”.
În comunicarea de masă avem de-a face cu difuzarea unui mesaj realizat de către un grup de specialiști către mai mulți receptori, media reprezentând suportul, tehnic sau instituțiile prin care se asigură circulația mesajelor, într-un mod din ce în ce mai rapid, pe arii geografice din ce în ce mai extinse, către conglomerate din ce în ce mai numeroase de oameni. Mai mult, specialiștii studiază tendința actuală prin care termenul media are tendința să se rupă de termenul de mass, astfel încât se vorbește din ce în ce mai des numai de media, ca ansamblul tehnicilor de comunicare în care se integrează mesajele produse de specialiști alături de instituțiile de comunicare către mase.

4.1. Misiunea prin mass-media

Misiunea creștină își are temeiul și punctul de plecare în comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt și către întreaga lume. De aceea, esența misiunii creștine înseamnă trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și a integrării oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată că anticipare a ei în Biserica prin coborârea Duhului Sfânt, Împărăție ce se va manifestă în plenitudinea ei la a două venire a lui Hristos întru Slavă.

Pe de altă parte Biserica este condiția misiunii; numai ea poate face misiunea adevărată. Dar Biserica nu este numai condiția și instrumentul misiunii, ci ea reprezintă și scopul și realizarea misiunii, deoarece Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei.
Actul misionar este și rămâne deci un act eclezial. De la începutul creștinismului, răspândirea Evangheliei s-a concretizat în încorporarea în trupul eclezial al lui Hristos prin convertirea personală, în urmă primirii cuvântului propovăduit de Biserica, botezarea în numele Sfintei Treimi și creșterea duhovnicească în acest Trup prin participarea la viață liturgică-sacramentală, împlinirea poruncilor, mărturie și slujire.
Astfel, misiunea Bisericii în lume are un caracter permanent și dinamic, care are în vedere permanent contextul vieții sociale. Reușita misionară a Bisericii va depinde de modul în care aceasta va ști să gestioneze spiritual relația cu societatea, cu tinerii, cu intelectualii, cu mass-media, în general de modul de implicare într-un dialog sincer, eficient și constructiv cu scopul de a-i descoperi omului contemporan motivul existenței sale în lume.

În acest sens, Biserica trebuie să se adapteze la societate, fără a se confundă cu această, pentru că „acțiunea socială, în Biserica Ortodoxă, nu a fost niciodată considerată, de tradiția creștină, separat de viață spirituală a omului creștin”.
Însă, pentru realizarea acestui scop, Biserica are nevoie de misionari, sau „lucrători”, deoarece „secerișul este mult” (Luca 10, 2), altfel spus, „martori” ai Domnului, deoarece misiunea este a acestora, în calitatea lor de „preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, că să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Să cea minunată” (1 Petru 2, 9).

Astfel, în acțiunea de propovăduire a Evangheliei, misionarii creștini nu se limitează la relatarea unor fapte, gesturi sau cuvinte ale lui Iisus, ci exprimă adeseori și convingerea lor personală, identificându-se cu cauza pentru care dau mărturie, astfel că ei mărturisesc public și propria credință.

Această mărturisire se face sub diverse aspecte, fie verbală, fie prin fapte care culminează uneori chiar cu sacrificiul suprem al vieții, motiv pentru care termenul „martir”, arată pe creștinul care își varsă sângele pentru credință. În acest fel, se împlinea de fapt o direcție fundamentală în misiunea Bisericii, anume cea de evanghelizare, de transmitere a Evangheliei – Vestea cea bună – prin propovaduire orală sau scrisă, alături de cea împlinire a vieții creștine prin cult, Sfintele Taine, rugăciune, spiritualitate, diaconie (că opera social-filantropică), acte prin care ființă oamenilor se înnoiește spiritual și este transfigurată de iubirea lui Dumnezeu.
Ceea ce ne interesează însă aici este aspectul vorbit al propovăduirii, după cum se da mărturie în Scriptură că „credință este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10, 17), deoarece propovăduirea Evangheliei este prima exigență a misiunii creștine. De altfel, este bine-știut faptul că Însuși Iisus Hristos a ales că mijloc de propovaduire cuvântul oral, neexistând nici o scriere pe care să o fi lăsat. Și această nu din comoditate, ci dintr-o iconomie tainică a comunicării orale, care lasă de înțeles că prin comunicare orală, credinciosul va trece la împlinirea celor auzite, iar prin împlinire, se va vădi oamenilor, cu fapta, calea către Împărăția Cerurilor: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Mt. 5, 16). Prin urmare, pare că în viziunea lui Hristos nu ar mai fi nevoie de suporturi mediatice (papirus, hârtie, suporturi electronice moderne) pentru a propovădui valorile creștine în societate. Am fi însă naivi dacă am crede că deja trăim într-o asemenea societate, desigur ideală în viziunea Mântuitorului. Să nu uităm că tot Dumnezeu este Cel ce va da lui Moise tablele Legii „scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ies. 31, 18), semn al faptului că în față unei lumi care tinde spre uitare și păcat, este necesar că voia lui Dumnezeu să rămână bine fixată în memoria
timpului, dar și totodată o invitație la a ne aduce aminte că Scriptură, insuflată de Dumnezeu, trebuie să rămână veșnic în memoria umanității.

Hristos folosește cuvântul rostit, pentru că ființă umană să fie chemată în întregul ei să primească mesajul divin, însă cuvântul revelat „se slujește de un limbaj plurisenzorial, cu o extraordinară putere de sugestie”. Chiar Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este un act care marchează o restaurare a puterii creatoare a cuvântului rostit, care se pervertise, că urmare a căderii în păcatul strămoșesc. Cuvintele lui Hristos au câteva caracteristici, de care misiunea mediatică trebuie să țină cont: exprimă întotdeauna adevărul, sunt încărcate cu putere împărătească și au puterea de a ierta păcatele oamenilor precum și de a aduce vindecare sufletelor și trupurilor.

Însă, acest mecanism al propovăduirii pe cale orală a cuvântului evanghelic se împletește în mod esențial cu îndrumarea în tâlcuirea acestuia „Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva” (F. A. 8, 31). „Graiul este mijlocul prin care are loc înțelegerea umană”. Această deoarece, în urma auzirii și tâlcuirii, se ajunge în cele din urmă la convertire, înțeleasă ca transformare profundă a sistemului de valori, practic o transfigurare a întregii vieți a omului. Apoi, după convertire va urmă creșterea mlădiței în vită-Hristos „hrănirea mădularului din seva Trupului Tainic al lui Hristos care este Biserica”, ceea ce nu poate avea că final decât mântuirea. De aceea, pe lângă transmiterea cuvântului evanghelic, necesar pentru fundamentarea și amplificarea credinței, misiunea Bisericii presupune și explicarea acestui cuvânt, pentru a fi înțeles în mod corect de către credincioși.

În concluzie, cuvântul este un dar esențial făcut omului de către Însuși Cuvântul divin. Mai mult, cuvântul este chip al Cuvântului, înzestrat cu putere creatoare specifică în relațiile interumane, generând idei și devenind mijloc de exprimare a legăturii transcedentale a omului cu Dumnezeu. Prin urmare, forță cuvântului este esențială în misiunea mediatică, deoarece, prin cuvânt, putem mărturisi, în chip misionar, Cuvântul, care trebuie vestit lumii pentru că toată lumea să-L cunoască și să-L preaslăvească.
Însă, în aplicarea acestui principiu trebuie avut în vedere și faptul că, tot prin cuvânt, se poate ajunge și la o deformare duhovnicească a omului. „Cuvântul poate avea putere formatoare sau deformatoare pentru om, poate fi cuvânt ziditor și slujitor, coerent cu datele duhovnicești ale persoanei sau, dimpotrivă, poate fi cuvânt în dezacord cu Binele, Adevărul și Frumosul, propagând răul în lume”.

4.2. Comunicarea mediatică în Biserică

„Ce înseamnă viața omului dacă i se ia comunicarea?”

O întrebare retorică, pusă de Marko Ivan Rupnik, care ne face să realizăm brusc importanța comunicării în viața noastră. De aceea, vom încerca să analizăm câte ceva din abisurile acestui fenomen de origine divină. Astfel, comunicarea care are loc în Biserica și prin Biserică constă în proclamarea Evangheliei lui Iisus Hristos, ca veste bună adusă umanității, din șanurile Sfintei Treimi. Este proclamarea Evangheliei „că un cuvânt profetic și eliberator, adresat bărbaților și femeilor din timpul nostru; este o mărturie adusă adevărului divin și destinului transcendent al persoanei umane, în față unei secularizări radicale; în față conflictelor și a diviziunilor, este alegerea dreptății, în solidaritate cu toți credincioșii, în slujba comuniunii dintre popoare, națiuni și culturi.”
Dacă misiunea Bisericii constă în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, înseamnă că actul de propovaduire este, în esență, un act de comunicare. De aceea, încă de la început constatăm că între misiune și comunicare este o strânsă legătură, în sensul în care misiunea este comunicare, iar orice mesaj comunicat este, în esență să, un mesaj trimis către un receptor, așadar un mesaj de tip misionar.

Trăind într-o lume dominată de comunicare mediatică, Biserica trebuie să ia în calcul folosirea noilor tehnologii de comunicare din cel puțin trei motive:
a) Omul contemporan este influențat de către comunicarea mediatică.
b) Mesajele mediatice adeseori nu ignoră Biserica, ci abordează subiecte cu tematică religioasă.
c) Instrumentele de comunicare mediatică sunt compatibile cu misiunea Bisericii și chiar este recomandată folosirea lor.

De aceea, în cele ce urmează vom studia elementele ce compun actul comunicării mediatice în Biserica, dar și interacțiunea dintre ele.

4.3. Principalele probleme pe care le creează astăzi Bisericii mass media:

– Prezentarea tendențioasă a unor aspecte din viața și activitatea Bisericii.
– Subminarea credibilității Bisericii prin prezentarea de materiale defăimătoare și exemple negative din activitatea unor slujitori ai Bisericii.

– Multe emisiuni TV poartă amprenta anti-ierarhică și anticlericală;
– Cel mai adesea mass-media confundă misiunea Bisericii cu una eminamente caritativă.
– Transmiterea slujbelor la radio și TV favorizează absentarea de la biserica.
– Transmiterea unor emisiuni cu conținut religios la ore nepotrivite (în timpul slujbelor sau după miezul nopții).- Emisiunile imorale, filmele comerciale, unele genuri de muzică denaturează viața spirituală a tinerilor, influențând negativ caracterele lor aflate în formare.

– Dacă nu sunt bine pregătite, dacă nu ating mintea și inima ascultătorilor, multe emisiuni cu tematică religioasă pot dăuna Bisericii.

– Crearea de false tensiuni, instrumentarea rău voitoare și tendențioasă.

– Prezentarea intenționat negativă a unor situații și adevăruri din viață Bisericii și

slujitorilor ei.

– Forfota de informații vehiculate prin mass-media îndepărtează gândirea omenească de la preocupare pentru viață veșnică.

4.4. Forme de cooperare între Biserica și mass-media în rezolvarea problemelor sociale majore de azi:

– Cunoașterea cât mai adecvată a colaboratorilor de la ziarele locale, radioul local și televiziunea locală, mai ales a persoanelor care sunt de credință ortodoxă, fii ai Bisericii.
– Informarea lor cât mai adecvată privind activitatea Bisericii.

– Să-i ajutăm cu material documentar privind activitățile culturale misionare, filantropice.

– Cooptarea ca și colaboratori ai organelor bisericești, a jurnaliștilor laici de bună credință, implicați în problematica religioasă.

-Formarea de jurnaliști teologi, la Facultatea de Jurnalistică sau introducerea unui curs facultativ de Jurnalistică în cadrul Facultății de Teologie.

– Implicarea preoților sau a unor teologi în programele TV și radio, în susținerea unor rubrici sau serii de articole tematice în presă locală.

– Formarea în cadrul Mitropoliei a unui birou de presă care să stabilească o colaborare strânsă cu mass-media.

– Formarea unor asociații de presă religioasă.

– Emisiunile religioase trebuie să aibă teme de actualitate pentru viață bisericească și să aibă drept scop principal mântuirea credincioșilor.

– Organizarea de întruniri la protopopiate cu jurnaliști din zona.

– Invitarea la evenimente bisericești a reprezentanților mass-media.

– Cooperarea cu alte instituții (școli, centre culturale) în vederea unor programe comune care apoi să fie mediatizate.

– Cooperarea cu instituții filantropice și instituții de asistență socială;

– Folosirea evenimentelor (comemorări și aniversări) ca momente misionare.
În privința principiilor care trebuie să guverneze comunicarea mediatică religioasă, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel susține principul profesionalismului tehnic dublat de profetismul teologic spiritual: „În comunicarea mediatică religioasă trebuie să discernem, să alegem, să adaptăm în mod creator ceea ce corespunde conținutului credinței ortodoxe, atât în ceea ce privește cuvântul, cât și în ceea ce privește imaginea, deoarece nu orice vorba, nu orice imagine e potrivită pentru a transmite adevărul viu al Evangheliei. Avem nevoie de un profesionalism tehnic dublat de un profetism teologic spiritual, nu de un mimetism secularizant.

Suntem tentați adesea să imităm secularul, însă nu trebuie să imităm prea repede tot ce este produs de alții, ci să luăm selectiv doar ce este bun și să transcendem ceea ce este spirit egoist autosuficient, pentru a găsi starea de comuniune sfânta cu Dumnezeu și cu oamenii. Lumea păcatului este lumea autosuficienței, a orgoliului și a lăcomiei, însă lumea sfințeniei este lumea comuniunii, iar ceea ce nu este unit cu Dumnezeu nu este mântuit, adică nu dobândește viață veșnică. Sfântul Grigorie Teologul ne spune că: “este mântuit numai ceea ce este unit cu Dumnezeu”. Această-i definiția mântuirii. Este mântuit cel ce se unește cu Dumnezeu, iar cel ce se desparte de Dumnezeu pierde mântuirea, adică pierde viață veșnică sau comuniunea sfinților”.

Astfel, presa bisericească poate constitui „o prelungire în societate a ceea ce Biserica gândește și practică, fiind o împreună-lucrare a interiorității cu exterioritatea, a pastoratiei cu misiunea”.

Capitolul 5. Mass-media și bisericile creștine recunoscute în Romania