Geneza Ideologiei Conservatoare

Spre deosebire de doctrinele politice, ideologiile politice sunt mult mai suple și adaptabile realității. Ideologiile preiau din doctrinele politice corpusul de idei și valori propuse de acestea și încearcă adaptarea lor la realitățile societății. Ideologiile depășesc, astfel, cadrul didactic, încercând o transgresare a realului asupra idealului. De aceea ideologiile se impun asupra mentalităților colective devenind părți ale acestora și modele de credință și de comportament colectiv. Ideologiile fac apel la valorile create de ideologii, dar încearcă să și le impună ca fapte de viață și acțiune politică.

De aceea ideologiile pierd caracterul sistematic și se adresează mai degrabă subiectivității indivizilor din societate creându-le modele de comportament pentru a-și îndeplini scopul politic pe care îl urmăresc.

Termenul de ideologie este relativ recent, în ciuda rădăcinii grecești de la care provine – eidos – idee, logos – știință, fiind impus abia în 1796 de Antoine Destutt de Tracy într-o lucrare care lega conceptul de ideologie de cel de doctrină politică. Astfel, abia în secolul al XIX-lea termenul va face carieră, în Franța o bună perioadă doctrina politică și ideologia vor continua să fie legate, termenul de ideologie păstrând o conotație negativă.

Karl Marx va păstra conotația negativă a conceptului de ideologie considerând că aceasta este folosită ca metodă de oprimare a claselor exploatate. El definește ca ideologie orice set de iluzii politice produse prin experiența politică a unei clase sociale – de aceea o va numi falsa conștiință. Pentru Marx apartenența la o clasă determină și conștiința asupra lumii prin prisma experienței la acea clasă – fiind evident că perspectiva asupra lumii nu poate fi filtrată decât prin conștiința de clasă. Prin procesul de socializare individul este determinat să adere la valorile clasei din care face parte, și astfel el este supus ideologizării aproape instantaneu, și devine un exponent al valorilor de clasă pe toată durata vieții lui. Astfel, ideologia este o metodă de a păstra diferențele de clasă în societate, iar membrii claselor exploatatoare manipulează valorile ideologice pentru a influența perspectiva obedientă a claselor dominante.

Pentru Karl Mannheim, ideologia nu are o conotație negativă, ci ea face parte în mod indisolubil din societatea umană. El consideră că ideologia trebuie analizată din două perspective:

1. concepția totală a ideologiei – se referă la modul cum este perceput un fenomen social total (feudalismul, capitalismul etc.) de către un grup sau o clasă socială. Conform tezei lui, este imposibil să fie analizat corect un asemenea fenomen, el fiind prin excelență perceput printr-o grilă ideologică.

2. concepția particulară a ideologiei – se referă la modul cum se raportează un grup de interese la altul. Fiecare dintre ele tinde să particularizeze într-un fel, sau să își justifice acțiunile. Ele impun o concepție totalizatoare asupra lumii și societății, ci doar se raportează unele la altele.

Fiind o dimensiune a actului politic, ideologia are și câteva funcții politice importante, care o fac de neînlocuit în actul politic, oricât de mult s-ar afirma că epoca actuală a renunțat la excursul ideologic. Funcțiile politice ale ideologiilor sunt extrem de necesare pentru că ele se obține prin acordul maselor pentru diverse acțiuni politice ale celor care guvernează sau doresc să guverneze:

I. Funcția de legitimare – are ca scop să dea valoare unui regim politic și instituțiilor sale, adică să exprime acele idei operative care fac ca regimul politic să funcționeze cu acordul guvernaților.

II. Funcția de mobilizare și solidarizare – Ideologiile trebuie să joace același rol pe care totemurile și tabuurile le joacă în triburile primitive, adică să definească clar cine este membru al gupului și cine este străin. De aceea ele trebuie să joace un rol de liant social între membrii grupului care împărtășesc aceeași ideologie, și să acționeze ca și un stindard pentru a-i mobiliza în vederea unor acțiuni comune. Toate ideologiile trebuie să presteze funcția de unificare, integrare și identificare pentru toți cei care împărtășesc aceeași credință politică, dar care acționează în acest sens cu diferite grade de succes.

III. Funcția de conducere și cea de manipulare – ideologiile incită oamenii la acțiune politică, dar tipul și scopul acțiunii depind foarte mult de conținutul și substanța ideologiei. Pentru ca aceste acțiuni să fie cunoscute și acceptate de membri este necesar să existe un număr de promotori și activiști politici care să mobilizeze și să conducă grupul. Pentru a-l conduce ei trebuie să recurgă permanent la manipulare (nu neapărat fiind și conștienți de aceasta) pentru a-l determina pe membrii să atingă scopul propus.

IV. Funcția de comunicare – ideologia face apel permanent la un limbaj comun, ultrasimplificat, dar specializat politic pentru a atrage noi atenți. Ele folosesc sintagme extrem de comune, ușor de reținut, dar cu un conținut semantic extrem de complicat – conspirația iudeo-masonică, elita de la putere, roșii, brunii, etc.- care să dea impresia că oricine poate înțelege despre ce este vorba, dar care permite și interpretări multiple ale subiectului.

V. Funcția de defulare a emoțiilor și frustrărilor – ideologiile au rolul de a determina anumite comportamente fidelilor săi, mai ales în condițiile alegerilor sau confruntărilor directe cu cei care sunt considerați opozanți. De aceea ele își propun prin mobilizare și să determine o stare de permanentă re-ideologizare a celor care sunt considerați membri de bază. Comuniunea tuturor membrilor cu liderii sau rememorarea celor considerați eroi au drept scop reîntărirea încrederii că au ales calea cea bună. În același timp, este întărit și disprețul față de cei considerați dușmani și de cauza acestora.

Toate aceste funcții politice pot întări aparența că ideologiile politice sunt ceva rău prin excelență, și au ca scop obținerea puterii prin forme neortodoxe. De fapt, aceste practici se manifestă în toate regimurile politice, totalitare sau democratice deopotrivă, ceea ce diferă fiind doar gradul lor de intensitate. Ceea ce se observă, însă, este gradul tot mai mic de implicare a cetățenilor în politică (în special în țările dezvoltate din punct de vedere economic), ceea ce poate crea aparența unei marginalizări a ideologiei și funcțiilor acestora.

În mod cert, datorită credințelor cu încărcătură simbolică și mosului de cele mai mult ori exagerat în care prezintă, interpretează și evaluează lumea, ideologia politică rămâne și astăzi un concept mult disputat. Totuși, în pofida unor puternice elemente de mistificare, cu consecințe catastofrale, ideologia continuă să fie ceea ce îi face pe oameni să acționeze împreună, ceea ce ține un grup social sau etnic. Marea diversitate a ideologiilor politice a generat o gamă largă de doctrine politice.

Prin urmare, ideologia politică definește un ansamblu relativ structurat de idei politice având caracter de grup. Este mai coerentă decât cultura politică, dar și mai puțin realistă. Sociologul și filosoful francez Raymond Aron considera drept ideologia drept „opium pentru intelectuali”, ceea ce face imposibilă o analiză și o elaborare științifică riguroasă. În perioada celui de-al doilea război mondial și apoi a războiului rece, lupta ideologică dintre blocul sovietic și țările occidentale a atins un grad maxim de intensitate. Ideologia funcționa doar ca o mască, ascunzând în fața popoarelor interese strategice de mare putere. După răsturnarea vechiului echilibru de forțe și încetarea războiului rece și ideologic prin dezintegrarea Tratatului de la Varșovia, a C.A.E.R.-ului, a colosului sovietic, apare posibilitatea realizării unei noi arhitecturi europene și internaționale pe temeiuri democratice, prin aderarea țărilor înscrise pe drumul instaurării autenticei democrații la Uniunea Europeană și la Organizația Atlanticului de Nord.

1.2. Elemente definitorii ale ideologiei conservatoare

Conservatorismul este definit de cele mai multe ori mai degrabă ca o stare de spirit decât ca o ideologie în sine. Și aceasta pentru că sunt foarte multe interpretări asupra naturii acestei doctrine, în special datorită abilității ei extraordinare de a supraviețui în orice context. Pentru a fi conservator este nevoie să existe ceva de conservat: un status-quo, o situație, o poziție etc. Dar conservatori sunt percepuți și cei care manifestă rezistență la schimbare chiar dacă situația în care se află nu este neapărat în favoarea lor, cum sunt locuitorii din mediul rural sau din orașele mici care nu își pot închipui un alt tip de existență altul decât al lor. De aceea, putem defini conservatorismul ca și o rezistență articulată și sistematică la schimbare, fiind o ideologie ce își propune să apere status-quo-ul deja prestabilit în fața oricărei schimbări rapide sau forțate.

Dacă definim conservatorismul ca pe o ideologie care apără status-quo-ul și pe o raționalizare și legitimare a unei ordini deja existente – adică pe o ideologie situațională – se observă că această ideologie are propria sa logică, ea nefiind influențată în esența sa de epoca istorică în care se manifestă.

Doctrina politică conservatoare se revendică atât în Europa cât și în America de la lucrarea irlandezului Edmund Burke, Reflecții asupra Revoluției din Franța (1790). Lucrarea e un pamflet deosebit de violent în care importantul eveniment revoluționar era calificat lume a nebuniei și dă o interpretare prin excelență conservatoare revoluției engleze de la 1688, pe care o opunea revoluțiein franceze.

Dezbaterile teoretice în jurul lucrării lui Burke au creat posibilitatea sistematizării elementelor definitorii ale conservatorismului:

1. Omul este fundamental o ființă religioasă ceea ce face din religie fundamentul societății.

2. Societatea este produsul natural, organic al creșterii istorice treptate. Instituțiile sunt produsul înțelepciunii generale anterioare. Dreptul este variabil în timp. Societatea este asemenea unei țesături – țesătura socială – în care indivizii, ca și firele de țesătură, se află prinși într-o plasă de relații, de multiple legături născute din nevoile vieții. Societatea se dovedește a fi un parteneriat de lungă durată care vine din trecut și se îndreaptă spre viitor. Drumul de la trecut spre viitor este un fir continuu de transformări lente evolutive, de conservare a experiențelor, deprinderilor, obișnuințelor dobândite de-a lungul existenței de o anumită comunitate.

3. Evoluționismul nu se poate identifica cu progresul. „Evoluția are înțelesul unei desfășurări în marginile puterilor date de fondul originar. Evoluția unui om stă în desfășurarea aptitudinilor sale existente. Dintr-un fond bun și bogat ies rezultate mulțumitoare. Dintr-o sămânță bună, rezultate bune; dintr-o sămânță rea, oricâte schimbări am face cu ea, rezultate rele. Evoluția nu desfășoară decât aceea ce este dat în fondul care se desfășoară”. Progresul, dimpotrivă, are „înțelesul unei perfecții venite prin simplul fapt al schimbării în timp”. Producerea progresului este condiționată de existența libertății de gândire și de dezvoltarea capacității de cunoaștere a oamenilor.

4. Omul este înzestrat nu numai cu rațiune, ci și cu instinct și emoție. De aceea, i se recomandă să ia drept călăuze prudența, judecata, experiența și obișnuința întrucât sunt mai folositoare omului decât îi sunt rațiunea, logica, abstracțiile și metafizica; individul alege o viață cu riscuri minime, urmează calea unor experiențe verificate „cu grație” capcanele situațiilor inedite ale vieții. Sunt, astfel, justificate „nostalgia”, regretul experiențelor anterioare, a trăirilor legate de tradiție, de evenimentele care formează mediul de afirmare și de realizare a personalității, a idealurilor etc. Pentru a da consistență activității oamenilor și pentru a le frâna pasiunile, au nevoie de puterea guvernământului. Izvorul puterii guvernului vine din fundamentarea pe tradițiile și obiceiurile oamenilor și din deprinderea oamenilor de a-l asculta, respecta și chiar a-l mitiza.

5. Comunitatea (Societatea) este superioară individului, pentru că îi oferă omului moștenirea unor valori culturale, anumite instituții consolidate, repere de stabilitate și continuitate. Răul nu are cauza în mediul de viață, ci este înrădăcinat în natura umană. Reforma cu orizont larg de schimbare nu începe cu reforma în organizarea și funcționarea instituțiilor sociale particulare, ci în mentalitate, în modul de gândire, de raportare a individului la comunitate. Oamenii au mai întâi datorii față de comunitate și stat și apoi au și drepturi care derivă din primele. Prioritate au obligațiile, nu drepturile, sau cel puțin între ele există raporturi de simultaneitate.

6. Oamenii sunt inegali, au înzestrări naturale specifice, exceptând sensul moral ultim. Organizarea socială este complexă, concepută și structurată pe clase, ordine și grupuri extrem de variate. Orice societate se caracterizează invariabil prin diferențiere, ierarhie și conducere, pe existența în ierarhie a unei elite înzestrate cu capacitate intelectuală de excepție. Elita îmbină regulile tradiției cu datele concrete ale prezentului în sinteze originale de creație culturală sau de inovație socială.

7. Activitatea de înlăturare a răului, insuficient elaborată, provoacă rele și mai mari. Orice proiect de schimbare socială creează o disproporție între speranță și posibilitatea de realizare și devine o sursă de insatisfacție. Individul nu poate să se suprapună realității sociale prin proiectele sale. Statul (în sensul mai larg, realitatea socială) este un organism generat de legi proprii și îmbrățișează în întregime activitatea și interesele individului.

Din punct de vedere istoric este greu de arătat care este momentul real al apariției conservatorismului ca și doctrină politică închegată. Unii autori pretind că un anumit fel de conservatorism a existat dintotdeauna în cultura umanității, Cicero fiind un conservator în raport cu Cezar care a intuit mai repede beneficiile schimbării republicii în imperiu pentru cetățenii Romei antice. E totuși greu să accepți că orice rezistență la schimbare este o formă a conservatorismului, acesta din urmă pierzându-și astfel orice dimensiune ideologică, fiind doarm o încăpățânare de moment de a rămâne în urmă, în condițiile în care schimbarea oricum se produce. De aceea, majoritatea autorilor consideră că această ideologie se întemeiază ca o reacție la trecerea de feudalism la modernitate, fiind însă o doctrină a modernității, care se uită însă înapoi cu nostalgie. Și, în sfârșit, alți autori încearcă să demonstreze că nu avem de-a face doar cu un singur conservatorism, ci cu mai multe dimensiuni ale aceleiași doctrine. Astfel, Samuel P. Huntington argumentează că conservatorismul poate fi văzut ca 1. O ideologie care emană de la aristocrație ca raționalizare a pozițiilor și intereselor ei sociale în raport cu Revoluția Franceză de la 1789 – conservatorismul aristocratic. 2. O ideologie care conține prescripții substanțiale asupra organizării vieții sociale și politice – conservatorismul autonom și 3. O ideologie care apare în situații specifice, atunci când statu-quo-ul și interesele unui grup social sunt amenințate de o ideologie a schimbării profunde – conservatorismul situațional.

1.3. Pledoaria pentru tradiție a ideologiei conservatoare

Conservatorismul are reputația de a fi un apărător fanatic al tradiției. Ceea ce este incontestabil este faptul că gândirea conservatoare este deosebit de receptivă la avantajele firești ale tradiției față de inovație. Deși recunoaște caracterul schimbător al omului – „omul este o ființă foarte schimbătoare” – ea înclină să considere că rolul obiceiului și al obișnuinței, în viața acestuia, este extrem de mare și că elementul tradițional are totdeauna un mare surplus de autoritate în fața noastră, în special în ceea ce privește sfera politicii: „Cu formele de guvernământ nu este ca și cu alte născociri artificiale; în care o unealtă veche poate fi înlăturată, dacă descoperim alta mai precisă și mai comodă, sau în care se pot face fără grijă încercări, chiar dacă succesul este îndoielnic. O cârmuire de mult instaurată are un avantaj nemărginit, prin simplul fapt că este instaurată de mult; mulțimea oamenilor fiind guvernată de autoritate, nu de rațiune, și neacordând niciodată autoritate unui lucru care nu are recomandarea vechimii”.

Conservatorismul clasic nu se mărginește să elogieze tradiția, ci merge uneori și până la a dezavua spiritul de inovare ca expresie a unei micimi spirituale: „spiritul de inovare este în genere rezultatul unei firi egoiste și al unor vederi înguste”. Chiar atunci când inovația este admisă, se cere ajustarea ei la vechea țesătură socială.

În ciuda aparențelor, însă, conservatorismul nu respinge în mod nediscriminat orice schimbare sau inovare socială. Chiar Burke, care atribuie spiritul de inovare unor defecte de caracter și unor lipsuri intelectuale, recunoaște că „un stat lipsit de mijloace pentru anumite schimbări este lipsit de mijloace pentru propria sa conservare”. Cum ar trebui, atunci, înțeleasă pledoaria pentru tranziție?

Teoreticienii conservatorismului subliniază că ceea ce trebuie respins, din perspectiva acestui curent de gândire, nu este schimbarea sau inovarea în sine, ci numai schimbarea de dragul schimbării, inovația inutilă și artificială, „Plăsmuirea” și „improvizația” care se ascund sub numele de inovație. Cultul lipsit de sens pentru schimbare de dragul schimbării este adevăratul obiect al atacurilor conservatoare.

Conservatorismul nu se rezumă numai la a prezenta aplecarea către tradiții ca pe un simplu rezultat cauzal al unor nevoi interioare. El fae o pledoarie nu numai în favoarea ideii că, în fapt, suntem și nu putem să nu fim atașați tradițiilor, ci și una în favoarea ideii că se și cuvine să dăm prioritate acestora. Preferința pentru tradițional nu este doar normală, dată fiind alcătuirea noastră spirituală, dar și rațională, dată fiind funcționalitatea tradițiilor. În acest punct intervin, în fond, cele mai interesante argumente conservatoare.

Primul și, într-un fel, cel mai substanțial argument este acela că tradiția prezintă oricum un anumit fel de adecvare la realitatea socială. Această idee nu trebuie înțeleasă ca expresie a idealizării tradițiilor; ea nu implică un principiu de perfecțiune intrinsecă arhaicului. Tradiția nu reprezintă neapărat optimul social sau uman, și nici măcar nu reprezintă totdeauna un element pozitiv; dar persistența ei nu poate să nu indice un anumit tip de adecvare, un acord (cel puțin parțial și contextual) cu condițiile reale. Cum spune Francis Bacon (și aceasta arată cât de veche este supoziția adecvării tradițiilor) „ceea ce s-a statornicit prin obicei, chiar dacă nu este ceva bun, cel puțin este potrivit”. Temeiul acestei supoziții este următorul raționament: persistența tradiției nu poate decât să indice un anumit fel de potrivire față de nevoile existente – nici o tradiție nu ar fi putut supraviețui ca tradiție dacă nu ar fi avut un anumit grad de adecvare la necesitățile oamenilor, la condițiile particulare relevante sau la alți factori importanți în societatea respectivă. De la Bacon și până la gânditorii contemporani, această ideea joacă un rol extrem de însemnat în justificarea devotamentului și respectului pentru tradiții. În termenii gândirii sociale de azi se afirmă că „indiferent cât de desuetă pate fi o structură sau un modus vivendi, poate încă să aibă o funcție care încă persistă, care este încă vitală, de pe urma căreia omul profită, psihologic sau sociologic”.

Funcționalitatea tradițiilor pare să decurgă, logic și inevitabil, din însăși ideea de obicei, deprindere, regularitate socială, uzantă sau moștenire colectivă; pare imposibil de înțeles cum s-ar putea ceva transforma într-o tradiție în cazul în care nu ar beneficia de o anumită funcționalitate sau adecvare. Recunoașterea unui tip sau grad de funcționalitate nu poate, bineînțeles, justifica acordarea în genere a unei priorități tradiției față de inovație, deoarece se poate întotdeauna susține că o anume schimbare sau înnoire asigură un grad mai mare de adecvare (funcționalitate) decât tradiția pusă în discuție. Însă, prezentarea lucrurilor din perspectiva funcționalității permite relevarea unui avantaj principal de care se bucură tradiționalul, nu însă și noul sau originalul; și anume, acela că, prin forța lucrurilor, tradiționalul nu poate fi pur și simplu arbitrar, în timp ce, cât privește elementul de inovație, acest lucru este posibil. Spre deosebire de "inovație", "inițiativa originală" și "nou", tradiția nu poate fi niciodată pur arbitrară nu poate fi în nici un caz o simplă "plăsmuire" a imaginației necontrolate sau o "născocire" lipsită de orice adecvare la realitate. Supraviețuirea tradiției garantează, în sine, existența unei corespondențe reale, între situația în care se află oamenii și tradiția ce "răspunde" acestei situații sau constituie o reacție sistematică la ea.

Conservatorismul este deosebit de sensibil la acest tip de avantaj, deoarece el percepe în mod extrem de acut pericolele potențiale ale arbitrarului. Anti-intelectualismul său funciar îl determină să vadă în abstracții și în proiectele a priori ( alte produse arbitrare, de această dată cu relevanță socială și politică, dar la fel de expuse riscului de a nu răspunde decât stringențelor imaginației utopice, reveriei nesupravegheate) marii adversari ai fericirii și ai normalității sociale. Raționalitata tipic atitudinii conservatoare susține manifestarea sistematică a unei ostilități față de arbitrar și, implicit, preferința pentru tradiție – căci tradiția pare să aibă o dublă calitate pozitivă; pe de o parte, este ferită de riscul arbitrarului complet iar pe de alta este susceptibilă să exercite un anumit control asupra inovației "abstracte", "gratuite", "rupte de realitate", "utopice".

Un alt argument, mai familiar, în favoarea tradiției este caracterul ei verificat. Principiul lui Burke – „instituțiile vechi sunt verificate pe baza efectelor lor” – se regăsește sub diferite forme în nenumărate luări de poziție conservatoare. Tradiția, în opoziție cu inovația, beneficiază de suportul experienței; ea a fost "pusă la probă", a "înfruntat" cerințele practicii, s-a "ajustat" și adaptat, a înglobat o multitudine de elemente relevante, s-a diversificat și mlădiat în contact cu variatele împrejurări și evenimente etc. Rezultat al unei evoluții îndelungate, tradiția atinge un înalt nivel de eficiență și devine "o a doua natură" a omului; bunăoară, ca prejudecată, ea este departe de a fi un automatism regretabil, căci prejudecata are "ceva rațional în ea", oferă motivație, beneficiază de atașementul individului, "este totdeauna gata de a servi în caz de urgență", elimină șovăiala, scepticismul și nehotărârea.

Avantajele tradițiilor și prejudecăților sunt maxime în câmpul vieții sociale și al activității politice, deoarece aici experimentele (inovații gratuite, bazate pe ipoteze necontrolate, pe aventuri ale minții și ale voinței sau pe proiecte fantezite) comportă cele mai mari riscuri și implică pe cele mai exagerate costuri. Totuși tradiția joacă un rol esențial și în domenii în care nu se pune problema riscurilor și costurilor.

Scriitori de orientare spirituală conservatoare au subliniat că, chiar și în universul artei și literaturii – unde originalitatea și inovația par să fie valori supreme – tradiția joacă un rol esențial. Parte a identității culturale a omului, ea reprezintă fundalul indispensabil pentru orice inovație sau contribuție originală. Într-un fragment binecunoscut din eseul său „Tradition and the Individual Talent”, T.S. Elliot pledează cazul tradiției în artă astfel: „Nici un poet, nici un artist din nici o artă, nu are înțeles deplin de unul singur; pentru contrast și comparație, trebuie să-l așezi alături de cei morți…Necesitatea ca el să se adapteze, să fie coerent cu ceilalți, nu e unilaterală; ceea ce se întâmplă atunci când este creată o nouă operă de artă este un lucru care se întâmplă simultan tuturor operelor de artă care au precedat-o. Monumentele existente formează o ordine ideală, luate între ele, care este modificată prin introducerea unei opere noi (realmente noi) printre altele. Ordinea existentă este completă înainte să apară noua operă; pentru ca ordinea să se mențină după apariția noutății, întreaga ordine existentă trebuie modificată, chiar dacă foarte puțin; și astfel, proporțiile, relațiile, valoarea fiecărei opere de artă față de întreg este reajustată; și aceasta este conformitatea dintre vechi și nou”.

Un argument mai puțin cunoscut în favoarea tradiției pleacă de la incompletitudinea oricărei cunoașteri și a oricărui adevăr. Dacă este adevărat că până și opiniile greșite conțin "un drum de adevăr", în timp ce „opinia generală sau dominantă într-o anumită chestiune reprezintă numai arareori sau chiar niciodată întregul adevăr” atunci alternativa dintre tradiție și inovație nu poate fi niciodată redusă la alternativa dintre "desuet" și "potrivit epocii", dintre "inadecvat" și "adecvat" sau dintre "greșit" și "corect". Tradiția trebuie să conțină, și ea, "dramul" său de adevăr iar omul cu înclinații conservatoare tinde să respecte acest element de adevăr și raționalitate, deci să apere tradiția în loc de a o denunța: „În loc de a denunța prejudecățile, mulți dintre gânditorii noștri își folosesc inteligența pentru a descoperi înțelepciunea ascunsă care precumpănește în ele”.

Pledoaria conservatoare pentru tradiție poate suna foarte convingător, dar nu lipsesc nici criticile la adresa ei. Ted Honderich observă că autorii conservatori disting între schimbarea pe care o apreciază negativ și modificări adaptative sau reforme pe care le aprobă, însă ei nu au trasat o distincție clară între cele două tipuri de transformare.

Obiecția nu este lipsită de temei, dar există și contraargumente la adresa ei. Lăsând la o parte observația elementară (dar ignorată adesea) că neclaritatea unei distincții nu anulează îndreptățirea ei, ceea ce poate spune conservatorismul este că n-ar fi rezonabil să i se ceară o elaborare teoretică generală și principială privind diferența dinttre schimbarea indezirabilă și reforma pozitivă. Nu numai pentru că acest curent de gândire repudiază generalitățile abstracte, prescripțiile universale și doctrinarismul, ci mai ales pentru că o atare elaborare teoretică cum este cea pretinsă aici ar reprezinta un veritabil algoritm cu pretenția de a putea disocia totdeauna negativul de pozitiv, de a putea decide binele și răul cu privire la soluționarea problemelor sociale. Este evident că așa ceva nu există iar cerința în cauză e deplasată. Chiar în absența unei delimitări generale clare între tipuri de schimbare – poate afirma conservatorismul – distincția rămâne validă câtă vreme ea poate fi aplicată în mod adecvat în cazuri specifice și se pot oferi exemple paradigmatice relevante privind aplicarea ei. Este un argument tipic empirismului și conservatorismului care pledează pentru cunoașterea axată pe experiență și exemplu, nu pe principii universale și generalități teoretice.

O a doua problemă care se ridică este legată de evaluarea favorabilă a experienței și tradiției. Autori importanți, cum este Anthony Quinton, reprezentant al filosofiei analitice englezești dar și al conservatorismului politic, susțin că acesta din urmă se bazează pe o convingere privind imperfecțiunea intelectuală radicală a individului uman, în contrast cu înțelepciunea politică acumulată istoric de către comunitate, așa cum ea este materializată în tradițiile și instituțiile ei. Tot Quinton afirmă că „înțelepciunea politică, genul de cunoaștere necesar pentru conducerea reușită a treburilor omenești, nu se găsește în speculațiile teoretice ale gânditorilor izolați, ci în experiența socială, acumulată istoric, a comunității ca întreg”.

Honderich semnalează dificultatea de a decide, în chestiuni de ordin politic, pe baza probei timpului sau a ceea ce ne învață experiența. Câtă experiență trebuie să se acumuleze? Când proba timpului se poate aplica și este conclusivă?

Dificultatea este reală și ea reliefează unul dintre punctele vulnerabile ale mentalității empiriste (și ale celei conservatoare): semnificația lecției date de experiență nu este evidentă și univocă, ea este chiar deschisă diverselor interpretări ale (mult hulitei) Rațiuni (ce ar trebui educată de aceste lecții).

Dacă, însă, discursul naiv despre învățăminteler experienței nu convinge, nu este mai puțin adevărat că nici anularea rolului experienței și al tradiției nu este posibilă. În ciuda discursului în vogă despre caracterul interpretabil, "deschis", al istoriei și trecutului, gândirea rațională nu poate evita să dea o anumită lectură experienței și să țină seama de mesajul acesteia. "Testul timpului", "lecția" experienței, fără a reprezenta un dat absolut și indiscutabil, rămân un factor activ și relevant (pentru cine nu îmbrățișează relativismul radical).