Generatia Studenteasca de la 1922 Si Influenta Ei Asupra Mentalului Colectiv Interbelic

Lucrarea de față urmărește evoluția generației de studenți în România după primul război mondial în contextul dezechilibrului etnic și tendințelor intelectuale naționaliste prezente în universitățile românești. Pornind de la premisa că a existat cu adevărat o generație de tineri care a stat sub semnul unei frustrări, aceea a neparticipării la primul război mondial, la războiul de reîntregire a neamului, care a avut parte de educație de inspirație militară, teza are ca țintă interpretarea manifestațiilor studențești de la 1922-1923 ca prefigurare a formării unui nucleu naționalist antisemit.Pentru a înțelege cum au apărut tendințele naționaliste în educație este nevoie de o contextualizare privind centrele universitare din România interbelică.

Evoluția instruirii populației Vechiului Regat odată cu înființarea celor două universități la Iași și la București s-a intensificat în momentul extinderii teritoriale. Fenomenul nu este unul neobișnuit, căci creșterea populației a determinat numărul mare de inscrieri și diversitatea etnică, neobișnuită, stârnind astfel rivalitatea. Iar până la unirea cu celelalte principate române, termenul de “sträin” se limitase doar la a desemna evreii. Tot creșterea populației a subliniat nevoia de naționalizare a noi centre universitare: Cluj și Cernăuți.

Desi românii erau majoritari în Transilvania, ei nu constituiau elita ardelenească; aceștia erau stabiliți în mediul rural, fiind modești din punct de vedere al stării materiale. În mediul urban, însă, erau preponderent unguri (50%) sau evrei (15%). Românii reprezentau populația cea mai puțin educată, dat fiind faptul că era și cea mai săracă, iar familiile de români nu iși puteau permite costurile vieții de student. Înainte ca Universitatea din Cluj să-și fi început activitatea sub administrație românească, studenții români erau nevoiți fie să plece la centrele universitare din Budapesta sau Viena, fie erau obligați să studieze în limba maghiară. Se poate sublinia “lipsa mobilității sociale a majorității” din Ardeal.1(Ghitta) Începând din octombrie 1918 se putea studia în limba română și se facea posibil studiul tinerilor cu situații materiale precare.

Dacă progresul în domeniul educației din Transilvania îi îmbucura pe românii din provincie și pe naționaliști, eruditul Nicolae Iorga se pronunța în revista sa “Neamul Românesc” împotriva naționalizării imediate a Universității din Cluj, unul din considerente fiind faptul că ar fi fost necesară acoperirea nevoii de cadre românești, iar în acel moment nu existau destui oameni instruiți. Acest aspect va fi prezent în toate universitățile din țară in următorii ani și va fi folosit drept pretext pentru protestele de la începutul deceniului al doilea.

Ca reacție a naționalizării universității transilvănene, statul ungar deschidea în apropierea graniței cu România două universități la Szeged și la Dobrețin, care ar fi atras studenții maghiari. Astfel că Ministrul Instrucțiunii interzicea ungurilor stabiliți în România să meargă la studii în statul vecin.

Universitatea germană din Cernăuți a avut parte de o naționalizare lentă, aceasta având un caracter multicultural pregnant, datorat prezenței profesorilor germani, români, evrei, cehi, sloveni, ruteni. Totusi, similar situației din Ardeal, se menține statutul de inferioritate al studenților români și, în acest caz, ucrainieni, facultățile arătându-se mai degrabă deschise evreilor și germanilor. Cu toate acestea, transformarea oficială în universitate românească a avut loc sub conducerea noului rector Ion Nistor în data de 23 septembrie 1919.

“Tendința în România Mare era înlocuirea elitelor străine, nu crearea elitelor românești”2(Livezeanu), astfel se justifică absența unei universități în Chișinău, singurul principat nou dobândit care nu a beneficiat de oportunitatea studiilor superioare.

În România interbelică exista un ideal nostalgic în ceea ce privea educația sau profesorul ideal. Spiru Haret, Ministru al Instrucțiunii, a avut un rol deosebit în culturalizarea în spirit poporanist a unei populații în care incidența analfabetismului era de 78%. Profesorul avea drept finalitate “luminarea poporului” și contribuia la insuflarea unei conștiințe naționale. Învățământul devenea unul dintre principalele elemente de “forjare a națiunii” 3(Somesan). Iar “din moment ce studenții se aflau la vârsta pasiunilor și a fluctuațiilor politice, problemele educaționale erau mai rapid și mai direct politizate în universități decât în școli”(Livezeanu). Totodată membrii noii generații se simțeau datori- având în vedere că aceștia nu și-au adus contribuția la Marea Unire prin participarea la război- să lupte împotriva nomenclaturii îmbătrânite și corupte și să ajute la construcția noului stat. Astfel s-au format societăți de studenți și tineri intelectuali cu caracter naționalist precum “Avântul” din Brăila în care au activat Nae Ionescu și frații Vasile și Ion Băncilă, “Petru Maior”, societate de studenți ai centrului universitar de la Budapesta și “Arboroasa” de la Universitatea Cernăuți.

Un alt factor de potențare al naționalismului tinerei generații, care de altfel a subliniat și caracterul xenofob ulterior, a fost revoluția rusă. “<<Instinctul național>>, teama ancestrală a românilor de tendințele expansioniste ale marelui imperiu vecin au facut ca reacția generală să fie una de respingere a revoluției.” (Somesan)

Dat fiind faptul că opțiunile studențimii erau limitate la Partidul Conservator, aproape inexistent, Partidul Liberal, al celor “îmbogățiți” după război, și Partidul Național Democrat al lui Nicolae Iorga și A.C. Cuza, fondat în 1910, iar mai apoi fracționat în Partidul Național Creștin și PND, tinerii aderau la tezele cuziste. Scindarea Partidului Național Democrat a avut drept motivație diferența priorităților: Nicolae Iorga considera educația și cultura fundamentele pe care societatea românească trebuia să fie clădită, pe când A. C. Cuza considera rezolvarea problemei evreiești esențială. În 1922 A.C. Cuza și omul de știință Nicolae Paulescu puneau bazele Uniunii Național Creștine, care urma să fie transformată în LANC. Uniunea avea drept țeluri conștientizarea pericolului evreiesc, a controlului presei și economiei și combaterea influenței “iudeofrancmasoneriei internaționale” (Somesan)

“Naționalismul funciar al tinerei generații” căpăta o nuanță preponderent antisemită, înrădăcinată în evoluția chestiunii evreiești. În 1930 doar 71%din populație erau români și din aceștia doar 58,6% constituiau populația urbana. Evreii, însă reprezentau 4% din populație și erau prezenți în mediul urban cu un procent de 13,6%. Provinciile alipite au contribuit la dezechilibrul etnic care îi defavoriza pe români, elitele românești devenind din ce in ce mai slabe. Se poate constata faptul că fenomenul radicalizarii de dreapta era o realitate internă ce refuza “importul” ideologic din Italia fascistă și, ulterior, Germania nazistă. (ibidem)

Cauzele care au contribuit la nuanța antisemită a naționalismului românesc au fost reacția față de revoluția bolșevică și față de activismul comunist, în care era implicat un număr considerabil de evrei și frustrarea privind opinia românească vizavi de semnarea forțată în urma primului război mondial a Tratatului minorităților. Cea din urmă, se poate spune, își are originile chiar din timpul imigrației evreiești masive, odată cu dispariția Poloniei istorice, când domnitorul Moldovei Mihail Sturdza era favorabil imigrării evreiești, și cu congresul de la Berlin din 1878. De asemenea se poate vorbi de o “tradiție antisemita” a intelectualității românești, căci “au luat atitudine în problema pericolului evreiesc”: I. H. Rădulescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Ion C. Brătianu, Simion Bărnuțiu, Cezar Bolliac, Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, B. P. Hasdeu, Vasile Conta, Ioan Slavici, Aurel Popovici, Nicolae Paulescu, Nicolae Iorga.

Bibliografie

Gitta, Maria. “The 1922-1923 [anonimizat] at Cluj University and Its Anti-Jewish Aspect” în “Jews in Russia and Eastern Europe”. Ierusalim, Editura The Hebrew University of Jerusalem, 2005;

Heinen, Armin. Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mișcare socială și organizație politică: o contribuție la problema fascismului internațional. București, Editura Humanitas, 1999;

Livezeanu, Irina. Cultură și naționalism în România Mare 1918 – 1930. București, Editura Humanitas, 1998;

Someșan, Maria. “Mișcarea studențească din 1922” în Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, Vol. I, 2002;

Veiga, Francisco. Istoria Gărzii de Fier 1919 – 1941. Mistica ultranaționalismului. București, Editura Humanitas, 1995;

Zamfirescu, Dragoș. Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate. București, Editura Enciclopedică, 1997;

“Dezbatere în Adunarea Deputaților a problemelor privind mișcările antisemite” în Minoritățile Naționale din România 1918-1925, Arhivele Statului din România, 1995.