Generatia 80 In Istoriile Literare 2. Erorile Lui Calinescu 3. Toposul Si Desertaciunea In Povestirea Versificata Uciderea Lui Grigorie G

=== 028f51c7c47cf2b41bcad429945c5049df0c85d0_23515_1 ===

Mitizare, demitizare și remitizare în Marșul lui Radetzky, Joseph Roth

Mitul este o realitate culturală care poate fi abordată și interpretată în perspective multiple. Mitul povestește o istorie sacră; expune un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor. În societățile arhaice mitul desemna o istorie adevărată, sacră și semnificativă. Astăzi este folosit atât în sensul familiar, mai ales în cazul etnologilor, sociologilor și istoricilor religiilor, dar și de tradiție sacră, revelație primordială, model exemplar. Mircea Eliade consideră că miturile vorbesc despre înnobilarea omului:

„În fond miturile amintesc tot mereu că evenimente grandioase au avut loc pe pământ, că acest trecut glorios este în parte recuperabil. Imitarea gesturilor paradigmatice are de asemeni un aspect pozitiv: ritualul îl silește pe om să-și depășească limitele, să se situeze alături de zeii și de eroii mitici, spre a putea săvârși faptele lor. Direct sau indirect o „înnobilare” a omului. Aceasta reiese și mai clar dacă ținem seama că în societățile arhaice recitarea tradițiilor mitologice rămâne apanajul câtorva indivizi.”

Componenta primară a Mitului Habsburgic este ideea unei Austrii ca imperiu supranațional. Joseph Roth discută mitul supranaționalismului și naționalismul popoarelor supuse monarhiei.

Victoriile italiene ale lui Radetzky sunt recunoscute de a fi contribuit la eșecul revoluțiilor din 1848, nu numai la Viena, ci în toată Europa. În 1850 Baroneasa Franceză Blaze de Bury a reamintit că dovada importanței campaniei italiene a lui Radetzky stătea în modul în care au fost sechestrați revoluționarii, după vestea succeselor sale. Când intrarea în Milano a austriecilor a fost cunoscută la Paris, s-a crezut că republicanii și-au auzit propria moarte. Prăbușirea revoluției din Austria a fost considerată și de nobili și de monarhie o victorie, dar supraviețuirea monarhiei a ajuns la un cost care nu este de multe ori cunoscut, dar care joacă un rol vital în marșul lui Radetzky. Acesta a fost sărbătorit în marșul lui Strauss, ca fiind restauratorul ordinii în 1848, datorită rolului său în înfrângerea revoluției.

Joseph Roth, evreu din Galiția, a învățat limba germană ca limbă străină, iar volumul, scris după prăbușirea Imperiului, este o revizuire a poeziei „Feldmarschall Radetzky”, scrisă de austriacul Franz Grillparzer, în anul revoluționar 1848.

Potrivit lui Claudio Magris, Joseph Roth prezintă o viziune asupra identității Europei Centrale, dintr-o perspectivă a periferiei, a marginii. Joseph Roth, unul dintre cei mai prolifici scriitori din perioada interbelică, amintește despre destrămarea Imperiului Habsburgic în urma primului război mondial. În opinia autorului esența nu era centrul, ci periferia. Claudio Magris îi atribuie lui Roth tendința de a se raporta la Monarhia Habsburgică dispărută, ca fiind un timp fericit și armonios al securității. Totuși ficțiunea lui Joseph Roth nu este o utopie a întorcerii înapoi și nici un portret al Europei de Este ca loc al despotismului și nedreptății sociale. El nu încearcă să înfrumusețeze trecutul, ci să transforme realitatea într-o formă mai înaltă a adevărului, prin intermediul limbajului, încearcă să nareze istoria comunităților marginale ale Imperiului prin intermediul legăturilor mitice.

Ideea unui patriotism și a unei identități europene centrale a fost un fel de mecanism de apărare, o inversare a condițiilor periferice în Europa centrală, fiind prezentă confuzia, sentimentul de nesiguranță și disperarea nihilistă din anii de după prăbușirea monarhiei. În plus mai este și nostalgia, în cadrul literaturii interbelice austriece, pentru un loc care nu a existat niciodată – mitul istoriei dinastiei Habsburgilor, un mit care a apărut pentru a rezista forței centrifuge a mișcărilor naționale de după 1848.

Volumul Marșul lui Radetzky este recunoscut ca fiind capodopera lui Joseph Roth. Când a publicat-o însă în 1932 nu a avut cititori germani, deoarece Roth, ca un autor evreu, a fost interzis în 1933. Cu toate că 25.000 de exemplare ale unei prime ediții germane au fost vândute în cele din urmă, Roth nu a beneficiat de pe urma acestora.

Romanul a fost tradus mai târziu pe scară largă, însă nu a intrat, totuși, în canonul European. Scriitorii germani ai secolului al 20-lea au încercat să conteste noțiunile de caracter și de complot, care încorporează elemente eseistice și discursive, însă Roth a devenit un povestitor, ale cărui comploturi și desfășurări abile de caractere sunt cel mai bine illustrate în Marșul lui ​​Radetzky.

În contextul literaturii interbelice Austro – Germane, Marșul lui Radetzky a fost în mod frecvent citit ca un comentariu ambivalent al „Mitului Habsburgic”, criticând mitul construit al versiunii eroice a respingerii autorităților, a lui Joseph Trotta, și neincluderea lui Carl Joseph în manualele Imperial and Royal Austria.

Philip Manger indică trei componente ale mitului habsburgic, care sunt pertinente pentru o discuție despre romanul lui Roth: supranaționalitate, birocratism și hedonism. Trottas, ca descendent Austro – German și Sloven, întruchipează idealul supranațional al statului Habsburgic, conform căruia toate popoarele ei erau egale înaintea împăratului. Cu toate acestea, realitatea dură a hegemoniei Austro – Hermane este observată clar de naționaliștii cehi în sfidarea guvernatorului districtului Franz von Trotta. Birocratismul se referă la cei trei piloni ai statului habsburgic: biserica, armata și serviciul public. Evitând rolul ierarhiei catolice, Roth îl prezintă pe Franz Joseph ca funcționar civil suprem, iar pe Franz von Trotta ca fiind unul dintre cei care au căutat să susțină ordinea amenințată de modernizarea socială și economică. Armata a degenerat din zilele eroice ale bunicului Joseph Trotta.

Monarhia Habsburgică, mai ales căderea sa, a fost prezentată de scriitori austrieci cu dificultate – sau oportunitate – în încercarea de a împăca idealul și realitatea, posibilitatea și faptul. După cum Cláudio Magrio a arătat în urmă cu douăzeci de ani, cei mai buni din literatura de specialitate care se ocupă în mod conștient cu mitul habsburgic, nici nu critică monarhia, nici nu se prezintă ca propagandiști pioși, dar aleg o direcție între cele două extreme.

O mare parte a discuțiilor critice despre Marșul lui Radetzky s-au ocupat de calitatea istoricității sale. Există două întrebări în această privință, care sunt interdependente. Prima este dacă imaginea Austriei – Ungariei prezentate în roman este un precisă; iar a doua, care este poziția lui Roth față de propriul său roman. Georg Lukacs, într-una dintre cele mai vechi reacții critice la Radetzkymarsch, răspunde la ambele întrebări prin plasarea lor într-o relație paradoxală. Într-o devalorizare a intenției auctoriale anticipează deconstrucționismul.

Klaus-Detlef Muller susține că expunerea miturilor inerente în structurile imperiului constă în principiul narativ pe care este construit Marșul lui Radetzky. Acesta este un roman istoric, deoarece Roth descrie procesul de dezintegrare, mai degrabă decât prăbușirea reală. Revelația lui Roth cu privire la rolul mitului în păstrarea vie a unui imperiu constă în adevărul conținut de mit: realitatea neconfirmată a unei superiorități culturale germane, care era în contradicție cu idealul supranațional, și care este legată direct de naționalismul German Austriac prezent după război.

Pentru a-l parafraza pe Raymond William, mitul a fost considerat a fi o versiune mai profundă a realității, un raport realist care reprezintă un sentiment complex și, prin urmare, analizează natura umană. În acest sens, povestirile mitice sunt capabile de legitimare și solidificare a interacțiunii sociale contemporane. Conceptul de mit a lui Roth rezonează cu definiția lui Williams și totuși are ceva în comun și cu teza lui Magris cu privire la mitul habsburgic.

Potrivit lui Nikolai Berdiaev, istoria nu este un dat empiric, ci un mit, iar mitul nu este o invenție, ci o realitate, dar o realitate de altă natură decât cea a așa-numitului dat obiectiv empiric. Mitul este povestea unei întâmplări petrecute în trecut, întâmplare ce transcende limitele facticității obiective exterioare spre o facticitate ideală, subiectiv – obiectivă și care se păstrează în memoria colectivității. Conform concepției lui Schelling, mitologia este istoria originară a omului. Diferitele epoci istorice sunt impregnate de elemente ale creației de mituri. Orice epocă istorică mare, chiar în perioada modernă, este generatoare de mituri.:

„Există mituri și despre Renaștere, despre Reformă, despre Evul Mediu, ca să nu mai vorbim de miturile epocilor anterioare. Nu putem concepe o istorice exclusiv obiectuală. Avem nevoie de o legătură tainică, internă și profundă cu obiectul istoriei. Nu doar obiectul trebuie să fie istoric, ci și subiectul pentru ca subiectul cunoașterii istorice să simtă în sine istoricul.”

Miturile istorice au o mare însemnătate pentru acest proces de rememorare, întrucât în mitul istoric ni se prezintă o poveste transmisă de memoria colectivă, poveste ce înlesnește reactivarea în străfundurile cugetului uman a unui strat interior legat de adâncul timpului.

Bibliografie

Berdiaev, Nikolai, Sensul istoriei, Polirom, Iași, 2013

Tonkin, Katharine, Joseph Roth's March Into History: From the Early Novels to Radetzkymarsch, Camden House, New York, 2008

Dollenmayer, David, History and Fiction: The Kaiser in Joseph Roth's "Radetzkymarsch", în Modern Language Studies, vol. 16, nr. 3, 1986

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978

Roth, Joseph, Marșul lui Radetzky, Polirom, Iași, 2013

=== 028f51c7c47cf2b41bcad429945c5049df0c85d0_25044_1 ===

Toposul si desertaciunea in povestirea versificata Uciderea lui Grigore Ghica (volumul lui Dan Simonescu)

Dan Simonescu analizează cronicile din punct de vedere tematic și le împarte în șase mari grupe. În prima categorie întră cronicile care povestesc despre uciderea unor mari feudali, ca de exemplu: Poveste de jale asupra uciderii postelnicului Constantin Cantacuzino (20 decembrie 1663), Uciderea lui Constantin vodă Brâncoveanu, Uciderea spătarului Iordache Stavarache, Uciderea lui Grigore vodă Ghica, Uciderea vornicului Manolache Bogdan și a spătarului Ioan Cuza.

Cronicile abordează pe de o parte subiectul uciderii de feudali (domnitori, boieri) de către alți feudali, iar pe de altă parte, ele povestesc despre ucideri de domni executate din ordinul turcilor. Cei omorâți sunt victime ale luptelor interne, victime ale intereselor individuale ale membrilor aceleiași clase, clasa stăpânitoare, care se certau pentru a putea prelua puterea. Aceste decapitări, având ca motiv anumite interese economice și politice contradictorii, reprezintă o caracteristică o orânduirii feudale. Cele mai cunoscute cronici de până acum încep cu anul 1663 cu Uciderea Postelnicului Cantacuzino, și se termină în 1799, cu Hangerli. Originea socială și mentalitatea de clasă a autorilor (anonimi) au determinat poziția de pe care au fost privite aceste ucideri. Dacă în Uciderea postelnicului Cantacuzino, Uciderea lui Constantin vodă Brîncoveanu și Bogdan și Cuza, autorii arată o anume solidarizare cu cei uciși, în toate celelalte cronici întâlnim o explicație justificativă a morții lor. Potrivit lui Dan Simonescu, importanța povestirilor cu această temă constă în faptul că ele cuprind idei și tendințe populare specifice destrămării feudalismului, simțite mai mult în mediul orașelor, decât în lumea satelor.

O altă categorie o reprezintă cronicile și povestirile care prezintă episoade din războaiele turce din secolul al XVIII-lea. Acestea, în comparație cu celelalte categorii tematice, sunt mai numeroase, cu un număr mai mare de versuri. Au o valoare istorică importantă, fiind mai valoroase decât alte cronici rimate. Țara Românească și Moldova au fost supuse unui jaf constant din partea turcilor. După ce fanarioții au venit la conducere, numiți și susținuți de turci, jugul imperiului otoman militaro-feudal a apăsat în special, asupra țăranilor și populației muncitoare din târguri și orașe.

Vechea istoriografie a avut parte de idei, teme noi, odată cu apariția cronicilor axate pe tema războaielor dintre ruși, austrieci și turci purtate pe teritoriul român, întrucât exprimă un avânt nou de libertate și democrație, vin cu un ochi critic ascuțit asupra abuzurilor clasei dominante. Aceste particularități specifice își au originea în transformările economico – sociale mai ales ale păturii orășenești, din mijlocul cărora ies autorii unor astfel de povestiri.

Mai remarcăm și critica și satira socială îndreptate împotriva vieții feudale, care apar în mai toate cronicile rimate, chiar și în acelea care povestesc fapte. Sunt amintite două cronici care sunt exclusiv satirice și critice: Slugile împotriva boierilor și Cearta între negustorii din Botoșani și Iași. În ambele se remarcă un cadru geografic și uman. În prima apare Țarigradul, loc de refugiu al familiei domnești, al boierilor mazili și slugilor lor, care s-au refugiat aici de din calea armatelor rusești, fiind vorba despre feudali filoturci. În a doua descoperim un mediu negustoresc, cu negustori ieșeni care îi acuză pe negustorii „botoșani” că sunt „lipsiți” și „ticăiți”, pentru că nu se pricep la comerț. „Botoșanii” le răspund că în schimb ei, ieșenii, sunt negustori necinstiți, care îi înșală pe clienți și de aceea arată „pricopsiți”. Ambele cronici realizează o critică socială, pe ton de glumă și ironia. Un exemplu ar fi cel al slugilor care îi compătimesc pe boieri – stăpânii lor – odată bogați „ca niște crai” că au ajuns acum care vânzător în băcălie, care hamal cu lemnele în spinare.

Povestirile satirice rimate din secolul al XVIII-lea constituie un gen nou în literatură, iar apariția lor a fost provocată de accentuarea luptei de clasă. Ele au fost create de autori din păturile democrate și progresiste, care neavând alte metode de a lupta împotriva feudalismului, foloseau satira drept armă de luptă.

Dan Simonescu mai amintește povestirile care tratează subiectul mazilirii domnului Moruzi. Mazilirea domnilor de către turci intră în mod constant în compoziția cronicilor în proză. Planul expunerii unei domnii, într-o cronică în proză, este acesta: numele domnului, plecarea din Țarigrad și sosirea în capitala țării, numirea divanului, întâmplări principale din timpul domniei, sfârșitul (moartea, mazilirea) și durata domniei (în ani, luni). Mazilirea este numai enunțată, dar nu motivată, nici explicată.

Mai sunt subliniate și versurile istorice ocazionale. În categoria aceasta între versuri despre întâmplări curente, evenimente istorice, care n-au caracterul de cronică. Cronologia are conținutul, întinderea și caracterul unei cronici rimate. Categoria versurilor istorice ocazionale dezvăluie idei și sentimente ale autorilor, în general progresiste și aceasta nu întâmplător. În cele din urmă vorbim despre cronica polemică. Acest gen de cronică s-a dezvoltat în Transilvania și are ca temă polemica între ortodocși, păstrătorii credinței tradiționale, și greco-catolici, uniții, după 1700, cu biserica romană – catolică.

Cronicile rimate sunt diverse în conținut și ideologie, cum s-a evidenția în clasificarea lor tematică. Ele se prezintă însă omogene sunt raportul reflectării unor realități obiective din viața noastră economică, socială, politică și culturală, cât și sub raportul unei atitudini, în majoritatea cazurilor combative și satirice, față de abuzurile orânduirii feudale.

Dan Simonescu mai adaugă că nu este deloc întâmplător în tematica cronicilor rimate din secolul al XVIII – lea prezentarea unor tipuri de feudali veroși, îmbogățiți prin exploatarea iobagilor. Portretele exploatatorilor, scrise cu talent literar, trezesc în sufletele cititorilor o totală condamnare și repulsie. Prin aceste portrete de oameni avari și lacomi, cronicarii au urmărit să-și afirme, într-un mod ocolit și indirect, protestul lor împotriva abuzurilor feudale. Astfel apar zugrăviți în culori respingătoare Stavarache, N. Mavrogheni, C. Hangerli, Dimitrache Turnavitu, Perdicari etc., al căror sfârșit, ca o răsplată meritată, este uciderea. În multe cazuri, cum vom vedea și pe parcursul lucrării, (în Hangerli, Bogdan și Cuza, Gr. Ghica) autorii pun pe seama destinului schimbător (,,roata lumii,,) sfârșitul lor tragic, dar, ca și în alte literaturi, și cronicarii români foloseau asemenea argumente.

O atenție deosebită s-a acordat cronicilor rimate, spre deosebire de cele în proză, datorită bogăției de imagini artistice, stilul lor figurat, adâncirea caracterelor psihologice ale persoanelor înfățișate, farmecul narațiunii, culoarea tablourilor descriptive, prospețimea actualității, care au fost calitățile de bază care au făcut din cronicile rimate nu numai opere de informare și educare politică, dar și de acaparare a cititorilor.

Cronicarii se remarcă prin darul povestirii, prin realismul tablourilor descriptive, prin tonul glumeț și ironic, prin tendințe de satirizare și prin adâncirea caracterelor psihologice. Caracterul personajelor nu rezultă din descrieri, ci din acțiunea însăși la care iau parte în narațiune aceste personaje. Toate aceste personaje sunt și rămân, datorită cronicilor rimate, tipuri umane ale vieții feudale din perioada căderii feudalismului.

Cronica versificată despre asasinarea mișelească a lui Grigore Ghica, domnul Moldovei, în comparație cu celelalte cronici versificate, a fost cea mai răspândită: 28 de manuscrise cunoscute până acum, dintre care 2 s-au pierdut, dar după ce au fost editate, respectiv de Iacob Negruzzi, M. Kogălniceau și Const. Bobulescu. Trei redacții au reușit o primă sistematizare a numeroaselor variante: redacția moldovenească, redacția munteană, ambele redând viu și dramatic impresiile proaspete ale întâmplării, și prelucrările târzii, ca ecouri mai depărtate de timpul si locul – Iasi – ale asasinatului. Dan Simonescu povestește că asasinarea mișelească a domnului Moldovei în piața Beilicului la Iași a zguduit cercurile politice conducătoare ale statelor Europei.:

„De la comiterea crimei (1/13 oct. 1777) și până la 7/20 febr. 1778, gazete din Berlin, Geneva, Stockholm, Hamburg, Constantinopol, Veneția, Frankfurt etc. relatau, comentau și răspândeau știrea asasinării și prevedeau consecinței politice grave. În cercurile ale Moldovei și Țării Românești crima a provocat nu numai mirare, dar și teamă. Nimeni dintre marii boieri n-ar fi putut scrie, multă vreme, o cronică rimată de compătimire a somnului ucis și de vestejire a crimei. Ei n-ar fi avut curajul, desigur, nici să inițieze sau să difuzeze o asemenea cronică, încât autorul ei trebuie căutat în rândul târgoveților sau a boiernașilor mărunți din Iași. M. Kogălniceanu a atribuit-o, cum se știe, greșit, străbunului său Enache Kogălniceanu.”

Cronica a fost compusă de îndată, cu toate că în 1778 circula deja copia lui Ioniță Popa. Cronica s-a transmis în numeroare exemplare, în Moldova, în Muntenia și în Transilvania, satisfăcând via curiozitate a cititorilor din toate păturile sociale. Forma populară a versificației a contribuit mult la larga ei răspândire.

Toposul deșertăciunii deșertăciunilor

Topos este un termen tehnic din retorica greacă antică a cărei semnificație străveche este discutată sub echivalentul latin: LOCUS. Termenul „topos” a fost introdus în criticii literare modernă, cu o schimbare în ceea ce privește sensul și ortografia de către Ernst R. Curtius. Termenul se referă la un concept general care prin tradiția culturală și literară a devenit posesia comună a cel puțin unei anumite straturi ale societății și scos din uz de către un autor într-un mod delimitat și convențional în tratamentul subiectului. Prin urmare, un topos de multe ori, este înțeles ca fiind ceva pronunțat în literatura de specialitate și preluat ca un stereotip, adică, definit ca o formulă tradițională, motiv moștenit sau gândire scheme. Cercetarea recentă a toposului, cu toate acestea, recunoaște rolul vechi și primar al topo descoperirii unor argumente pentru a fi utilizate într-o situație retorică dată. Toposul a fost comparat cu un vas, uneori, umplut cu apă, uneori cu vin, adică o formă care posedă funcții diferite în momente diferite, în funcție de ceea ce se consideră adecvat situației retorice.

În cronica Uciderea lui Grigore Ghica putem vorbi despre un topos al deșertăciunii și al morții. Zvonuri și păreri nesigure, scrie Dan Simonescu, circulau și în Țara Românească, dar știm că domnitorul Alexandru Ipsilanti, îngrozit de întâmplare și prudent, interzisese riguros „flecăreala” vorbelor nesigure și fără temei făcute, numai ca să se tulbure inimile oamenilor și fără nici un folos altul. Versurile exprimă simplu, ca în poezia populară, dar ingenios și original frământarea sufletească, agitația și neliniștea domnitorului, care presimțea moartea.:

“Vrînd să arăt și să grăesc,/ De mirare mă uimesc./A grăi nu mă pricep,/Nu știu de unde să încep,/Să făcu o jalnică vorbă/De Grigorie Ghica vodă,/ Cel puternic și vestit,/La ce sfârțit au venit./O limbă ritoriciască/Ar trebui să vorbească,/Să arate aciastă tâmplare/Groaznică și de mirare,/Din care îă cunoscut foarte/Halul lumii cei deșarte/”

Astfel se regăsește tradiția lui vanitas vanitatum, unde apare idea ruinelor lumii, a timpului care fuge, a morții etc. Toposul deșertăciunii deșertăciunilor are o continuitate remarcabilă în literatura română, întâlnindu-se atât în literatura veche, cât și la autori precum Tudor Arghezi sau Mihai Eminescu. Este prezentată lumea aceasta cu toate momentele ei, când totul este cădere, iar moartea anulează și justifică totul.

Potrivit lui Corin Braga celor care tind să se iluzioneze asupra consistenței visului vieții, moartea le aplică, din nou, cea mai radicală deziluzie. În continuarea acestei idei îl citează pe Fray Hernando de Zarate: „Lucru mizerabil și plin de deșertăciune este omul, mai deșert decât deșertăciunea însăși; deoarece el trece pe drumul îngust al acestei vieți ca o imagine vană și ca o umbră, fără a avea nimic ferm și stabil…Alții spun că viața noastră este fum, alții umbră. Cei răi, care obișnuiesc să ia în derâdere această afirmație, fiindcă li se pare că simțurile le spun tocmai contrariul, ajung să o recunoască tocmai în infern; aici sfârșesc prin a compara viața cu o umbră, care într-o clipă se naște și alta moare; iar viața și ființa sa este neființă.”

Dintre cronicile rimate consacrate uciderilor domnilor și boierilor prin tăierea capului mai face parte și Uciderea lui Constantin Brîncoveanu (15 august 1714). În anumite părți, ca, de exemplu, începutul și sfârșitul, autorul prezintă conflictul („pricina”) dintre Constantin Brîncoveanu și sultanul Ahmed al III-lea ca pe o ,,poveste minunată” din care oamenii ar putea trage învățătură despre „lumea trecătoare, înșelătoare și mai mult amăgitoare.”

Bibliografie

Braga, Corin, 10 studii de arhetipologie, Editura Dacia, București, 1999

Simonescu, Dan, Cronici și povestiri românești versificate (sec. XVII – XVIII), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1967

Soulen, Richard, Handbook of Biblical Criticism, Westminster John Knox Press, Kentucky, 2011

=== 028f51c7c47cf2b41bcad429945c5049df0c85d0_26314_1 ===

Generatia 80 in istoriile literare (Nicolae Manolescu, Alex Stefanescu, Dumitru Micu, Eugen Simion)

Istoriile literare, mai ales cele care încearcă să abordeze literatura națională de la origini până în prezent, sunt proiecte curajoase. În opinia lui Ion Lascu trei sunt principalele obstacole cu care se pot confrunta autorii. Primul se referă la istoriile anterioare, care desigur, servesc drept model noului „atentator“. Desprinderea de modele, distanțarea critică față de ele, constituie o condiție sine qua non a originalității, a independenței în selecția autorilor, în structurare și în evaluarea critică. Al doilea impediment constă în temeritatea tentativei singulare de autor, întrucât un asemenea efort, depășește azi, în mod normal, posibilitățile unui singur om. Cel de-al treilea îl consider și cel mai delicat: tratarea literaturii contemporane, unde spiritul critic, obiectivitatea, alegerea autorilor, evaluarea lor, timpul aferent cercetării, ar trebui să determine cât mai puține discuții critice.:

„Aici preferințele, simpatia pentru „generații“ și „găști“, „prieteniile“, „protejații“ trădează adesea. Nici N. Manolescu, nici Alex. Ștefănescu nu au scăpat de asemenea învinuiri, parțial îndreptățite. Ar mai fi, de asemenea, „colaborarea armonioasă“ dintre criticul și istoricul literar, întruniți în personalitatea aceluiași autor, cerință despre care a glosat G. Călinescu și a scris „în reluare“, dar și în manieră personală, N. Manolescu. Se cuvine, în cele din urmă, să ne punem întrebarea: sunt astăzi istoriile literare de autor un pariu pierdut? Da, cel puțin parțial: miza este enormă, iar câștigul nu este niciodată pe măsura așteptărilor. Și încă un aspect, în general ignorat de istoricii literari: în ultimii nouăzeci de ani, de la primul război mondial încoace, s-a scris, foarte probabil, mai multă literatură decât în toată istoria anterioară.”

Una dintre cele mai controversate demersuri de acest gen este Istoria literaturii române contemporane 1941 – 2000 a lui Alex Ștefănescu.

Analizând perioada de după 1989 Alex Ștefănescu constată că absența cenzurii a determinat declanșarea unor polemici violente, neîntâlnite înainte de 1989, când autoritățile comuniste reușeau să păstreze „liniștea publică” (prin metodele lor), chiar dacă aceasta însemna să nu mai ofere posibilitatea unei libere exprimări. Scriitorii care erau oarecum protejați de pratid și nu era afectați în mare măsură de critica literară – Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu ș.a. – sunt acum atacați în mod constant, de pe poziții morale, dar și estetice. Aceeași atitudine este răsfrântă și asupra unor autori care nu mai erau în viață, ca Mihail Sadoveanu, George Călinescu sau Marin Preda. Liderul de opinie al grupării adverse este Eugen Simion, academician pe care Alex Ștefănescu îl acuză că ar fi fost copleșit de onoruri și susținător al lui Ion Iliescu. De asemenea crede că Eugen Simion și-a asumat rolul de apărător al valorilor literaturii române, aflate – după opinia sa – în primejdie.:

„Cel care are dreptate în absolut este, bineînțeles, Gheorghe Grigurcu. În acțiunea sa justițiară el este însetat de idealitate ca un adolescent, din nefericire însă campania de rejudecare a literaturii din perioada 1948 – 1989 este dusă nu numai de critici literari de o desăvârșită integritate morală, ca Gheorghe Grigurcu, ci și de numeroși veleitari, complexați și sumbri, care folosesc prilejul pentru a-i minimaliza pe cei pe care nu i-ar putea egala vreodată. Acești veleitari compromit în mare măsură procesul reconsiderării literaturii din timpul comunismului. Planul moral al evaluărilor se confundă în mod frecvent cu planul estetic.”

Grupul din care făcea parte Eugen Simion era, după părerea lui Alex Ștefănescu, un grup de interese, care exploata propagandistic confuziile și abuzurile practicate de “justițiari”, instituind un fel de stare de asediu în literatura româna contemporană, considerată ca fiind subversivă și îndreptată împotriva patrimoniului culturii naționale.

De asemenea Alex Ștefănescu conssideră că adversarii lor sunt mai puțin toleranți când judecă atitudinile scriitorilor internaționaliști din timpul lui Dej, iar cei mai agresivi sunt reprezentanții generației 80, care, adunați în jurul revistei Contrapunct, fondată imediat după 1989, încearcă în sfârșit să-și ia revanșa pentru pretinsa (crede autorul) marginalizare a lor din perioada anterioară. Liderul de opinie al grupării este nu redactorul – șef al revistei, poetul Liviu Ioan Stoiciu, ci criticul literar Ion Bogdan Lefter.:

„Vârsta reprezintă un criteriu de maximă importanță – utilizat agresiv – în evaluarea scriitorilor de după către scriitorii tineri. Situația este comică întrucât acești ,,scriitori tineri,, se apropie, în marea lor majoritate, după 1989, de vârsta de cincizeci de ani. Cu picioarele slăbite de reumatism băgate în blugi și în adidași, cu niște plete, ei au, în virtutea inerției, un ton revendicativ. Afrodita care se naște din spuma murdară a obrăzniciei revărsate în viața literară este revista Fracturi, invenție a tânărului poet Marius Ianuș. Pe frontispiciul primului ei număr – din ianuarie 2002 – scrie cu litere mari:”Tinerii fac dragoste, bătrânii fac gesturi obscene.”

În această perioadă, crede Alex Ștefănescu, literatura pe teme erotice ia forme agresive și sfidătoare, devenind frecvent licențioasă, în replică la puritanismul impus de cenzura comunistă. Înainte de 1989 erau interzise și scoase din cărți cuvinte sărut sau sâni, ca să nu mai vorbim de orgasm, pubis, ejaculare etc. Dorința reprimată de a numi actul sexual, de a-l descrie, de a urmări ecourile lui în conștiință poate fi cu greu cotrolată. Autorii eu tentați sa scrie litertură care să se vândă repede și să asigure câștiguri mari, în stil americănesc.

Dintre toți autorii de pozie optzecistă, Dumitru Micu este de părere că Magdalena Ghica, cu numele real Magda Cârneci, are cea mai clară notă. Primul său volum are titlul Hipermateria (1980). Spre deosebire de ceilalți autori fascinați de realul imediat, ea se declară agasată de a cunoaște ,,numai fragmente, țăndări, chiștoace ale unei realități care întrece toate măsurile,, sigură fiind că mai există și altceva, bunăoară o stea în care trăiesc demonii, îngerii, spiridușii,/cifrele, literele, ideile/ și toate celelalte ființe fictive/fără care nu se poate trăi.,, Aceeași stare se regăsește și în următoarele volume: O tăcere asurzitoare (1985) și mai ales Haosmos (1992) unde poeta, numindu-l pe Mircea Cărtărescu „frate siamez”, este surprinsă de aparența feminină sub care se exprimă prin ea spiritul etern.:

“Fără a cere, ca altădată Blaga, munților și mărilor să-i dea alt înveliș corporal, posesoarea conștiinței ce transformă haosul în cosmos ar vrea să “aspire” întregul univers (“Prin trup aș fi vrut să aspir lumea întreagă”) și, într-un elan de generozitate, construiește viziuni unanimiste, care impun abandonarea versului și adoptarea frazării ample, de genul celei a “odelor” lui Claudel.”

Un alt autor care l-a impresionat pe Dumitru Micu este Traian T. Coșovei, care poetizează experiențe sufletești consumate în teritoriu citadin, îndeosebi bucureștean, pe un decor cu parcuri, cantine, berării, cafenele, cu multe

„fotografii,, în minus față de cele expuse de Cărtărescu, dar și în plus, ca, de pildă aceea din Ceaiul de la ora cinci, în care, într-o prea onorabilă familie, “tras la rîndea” cu întrebări stereotipe, oaspetelui i se pune dulceață în galoși și îi este prezentat “domnul Goe proaspăt ecranizat”.

Dumitru Micu subliniază că stările de conștiință traversate sub impresia diferitelor priveliști sunt, la Coșovei, nedisimulat depresive, chiar dacă la modul discret, delicat, iar discursul poetic al acestuia este unul whitmanian, prin stilul fluvial.

Autori care abordează imediatul din perspective proprii nebănuite sunt: Ion Stratan, Petru Romoșan, Denisa Comănescu, Romulus Bucur, Miruna Runcan, Alexandru Mușina, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Ion Mureșan, Ion Morar, Marta Petreu, Elena Ștefoi, Ioana Crăciunescu, Domnița Petreu, Doina Teodorovici, Aura Christi, Ioan S. Pop, Nora Iuga, Mihail Gălățanu, Aurelian Titu Dumitrescu, Andrei Bodiu, Simona Popescu, Justin Panța și alți ,,optzeciști,, și nouăzeciști,, (într-o antologie apărută, în 1998, la Botoșani, figurează, în afară de unii dintre mai sus numiții: Adrian Alui Gheorghe, Daniel Pișcu, Cassian Maria Spiridon, Nicolae Sava, Radu Florescu, Gellu Dorian, fiecare fiind autorul mai multor volume, până la zece), îl transfigurează în cele mai diferite chipuri, uneori chiar pe de-a-ndoaselea, sau cu concursul umorului, mai ales livresc.

În anul 1980 au apărut numeroase volume de debut care nu au trecut neobservate și au fost prezentate de unii dintre autorii acestora și de comentatori ai fenomenului literar ca fiind expresia ridicării unei noi generații și a reorientării creației.

Nicolae Manolescu afirmă că asupra postmodernilor din generația 80 erau făcute presiuni dinspre scriitori tineri și foarte tineri care nu se recunoșteau în decalogul cărtărescian din Postmodernismul, astfel ajungând la oncluzia că este imposibil de ghicit cum va arăta canonul care va lua locul celui creat de generația sa și despre care cronicile ce urmează par să dea o anumită socoteală.

În cele din urmă Dictionarul general al literaturii române, al lui Eugen Simion prezintă mare parte din literatura afirmată din 1990 încoace. Cel mai tânar scriitor inclus este poetul Marius Ianus, urmat de prozatorul Bogdan Popescu, iar lista continua cu Simona Popescu, Emilian Galaicu-Păun. Se mai regăsesc mai multi postoptzecisti, din promotia ’90 (Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Daniel Banulescu, Adrian Otoiu), și cei mai noi optzecisti (Radu Aldulescu, Alexandru Ecovoiu). Nu-I găsim însă pe Florin Iaru, Mariana Marin, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Mircea Petean, Liviu Antonesei, Eugen Dorcescu, Mircea Mihaies, Daniel Vighi, Andrei Bodiu, Daniel Corbu, Aurel Dumitrascu, Adrian Alui Gheorghe, Calin Vlasie etc.

Bibliografie

Lascu, Ioan, Istoriile literare de autor – astăzi, un pariu pierdut?, în Scrisul Românesc, Nr. 10 (74), octombrie 2009

Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, Editura Aula, Brașov, 2001

Micu, Dumitru, Istoria literatura române. De la creația popuară la postmodernism, Editura Vestala Saeculum, București, 2010

Simion, Eugen Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București 2007

=== 028f51c7c47cf2b41bcad429945c5049df0c85d0_26539_1 ===

Istoria literaturii contemporane și istoria literaturii epocilor vechi: asemănări și deosebiri

Literatura, cultura și poporul român s-au format în condiții nu tocmai prielnice creativității, deoarece istoria a avut un curs paradoxal, încercând mereu să înainteze în direcția firească. A fost pusă mereu sub semnul întrebării identitatea etnică, astfel încât în loc să se zidească, să se construiască, atenția era îndreptată către apărare. Dumitru Micu subliniază faptul că mereu ne-am simțit obligați să repetăm că de la Râm ne tragem, că suntem români și vorbim românește, că e normal să scriem cu caractere latine, de vreme ce limba noastră derivă din latină, că n-am părăsit nicicând, nici o clipă, meleagurile pe care locuim de când acestea există. Primele monumente de limbă scrisă au fost găsite după câteva secole de la realizare, și nu putem ști data cu certitudine absolută. Țiganiada, prima capodoperă a literaturii române, s-a aflat în manuscris, necunoscută, trei sferturi de veac.

Migrațiile au dus la amânarea formării depline a poporului roman și limbii sale, dar cu toate acestea potentialul creative a găsit moduri de manifestare.:

„Constrânși la o existență rurală, infraistorică, în codri și munți, strămoșii noștri n-au creat cultură ,,majoră,, de tip urban, dar au făurit una de mod minor, folcloric deloc inferioară, pătrunsă de spiritul pădurii. Acest spirit împrospătează creația spirituală românească până astăzi, fiind sursa primordială a originalității naționale. Prin folclor, literatura coboară în arhaic, la “fenomenul originar” la izvoarele ființei.”

Slavonismul a afectat într-o anumită măsură puritatea latină a sufletului național, însă nu în defavoarea lui, întrucât sufletul românesc, scrie Dumitru Micu, s-a îmbogățit, a devenit mai complex. Spiritualitatea latină e rațională, clară, echilibrată, ordonată, spre deosebire de cea slavă care e mai nuanțată, cu umbre, adâncimi, chiar abisalități, și este caracterizată de afectivitate. Impactul spiritualității slave avea ca scop reactivarea fondului nostru ancestral, tracic, de sensibilitate: tumultuos, eruptiv, dionisiac. De la romani s-a moștenit luciditata, realismul, inteligența, precum și simțul comicului, înclinația spre ironie, spre persiflare, gustul pentru satiră, iar de la daci: îndârjirea, tenacitatea, impetuozitatea, probabil și un anume conservatorism, reticența față de modurile existențiale diferite de cel propriu, cultul datinei.

Cultura românească poartă amprenta pluralității surselor și a componentelor, iar ponderea determinativă o are, în special în literature, spiritul clasic, care se observă în folclor, normele lui orientând creația multora, dacă nu a celor mai mulți dintre scriitorii reprezentativi, ca și a unora dintre contemporani: Cantemir, Budai – Deleanu, Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Brătescu – Voinești et. propensiuni spre clasicism, și chiar clasicism în sens larg, există și la mulți alții, inclusiv la Eminescu, dar în chip vizibil (sau la modul declarat) în operele lui Hogaș, Călinescu, Arghezi, Philippide, Ion Barbu, Dan Botta, Beniuc, M. Sebastian. În competiție cu el s-a afirmat spiritul romantic, de sursă originară orientală, asiatică, încarnat de Heliade Rădulescu, Bolintineanu, Bolliac, Bălcescu, Hasdeu, Eminescu, Macedonski, Iorga, Călinescu, Mircea Eliade, Goga, de simboliști, de Arghezi, Blaga, Vinea Emil Botta, de majoritaea poeților de după al doilea război mondial, însușit parțial sau temporar și de naturi literare clasice, precum Alecsandri, Filimon, Sadoveanu. Întotdeauna romantismul a întâmpina rezistența clasicului. Cei mai impulsivi romantici se clasicizează cu timpul și Al. Philippide spunea că orice poet se naște romantic și de vine clasic.

În toată literatura română cu tematică din istoria națională se regăsește idea iubirii de moșie:

„Prin ea și pentru ea însăși, istoria a solicitat penele scriitorilor români mai rar. În termeni foarte uzuali altădată, simplificatori, se poate spune că ponderea în literatura noastră a patrioticului e mult mai mare decât a socialului. Socialul ne implică în istorie. Patria e veșnică. Preponderența aceasta atestă, și ea, hegemonia spiritului clasic. Spirit clasic înseamnă, primordial, aderența la statornic, la permanent, la imuabil, și ce e mai neschimbător decât pământul?”

Din dorința de a menține individualitatea naționale și de a refuza dezrădăcinarea s-a opus rezistență urbanizării, deși modernizarea, urbanizarea, europenizarea e un proces logic, care nu poate fi respins. Ideea națională s-a manifestat prin curentul Daciei literare, prin semănătorism și poporanism, prin tradiționalismul și autohtonismul interbelic – și prin scriitori formați în centre ale latinității. Heliade, Alexandrescu, Bolintineanu, Russo, Bălcescu, Alecsandri, Macedonski, Ibrăileanu, Petică, Anghel, Bacovia, Minulescu, Arghezi, Pillat, Emil Isac, Adrian Maniu, Lovinescu, Ralea, Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Cioculescu n-au fost câtuși de puțin asimilați de cultura franceză sau italiană, ci din contra, stimulați să creeze și să militeze în spirit național.:

„Cu toată înverșunarea în anumite momente a confruntării dintre ele, autohtonismul și universalismul nu se excludeau și nu se exclud reciproc. Așa cum în clasicism există prefigurări romantice și cum romantismul conservă elemente de clasicism, autohtonismul (tradiționalismul) și universalismul (modernismul) își sunt correlative. Pe deasupra tuturor deosebirilor și a celor mai izbitoare incompatibilități, de formă și fond, determinate de principii orientative și structurante diametral opuse, literatura română posedă, negreșit, anumite caractere comune, date de propensiuni generale și permanente. …Componente eterogene (și prin origine și prin natură) coexistă, în literatura noastră, convergent, grație coordonării lor de către un simț al echilibrului, al măsurii, propriu spiritului clasic..”

Dumitru Micu menționează faptul că e dominată cultura românească de modul apolinic, deși nu-i lipsește nici tumultul dionisiac. Pe de altă parte, apolinicul își exercită atribuțiile fără a le suprasolicita. Creativitatea românească evită și pasionalitatea dezordonat eruptivă și exacerbarea cerebralității, iar în poezie, scrie Dumitru Micu, extremele ating și impetuozitatea vijelioasă și seninătate ataraxică.

Condiția ca o comunitate să poată participa la creația istorică de cultură este, evident, scrierea. În Dacia romanizată s-a scris latinește, la început, apoi în alte limbi, și abia pe la mijlocul celui de al doilea mileniu creștin și românește. O parte din ceea ce s-a scris nu mai poate fi găsit. Primă dovadă materială a existenței scrisului pe pământul românesc e un grafit slav, găsit în județul Prahova, la Bucov. Alte texte vechi, tot slavone, cunoscute sunt: Savina Kniga, Codex Supraliensis, un Apostol, un Octoih etc.

Manuscrise și cărți religioase.

Un moment semnificativ în a fost înscris în secolul al XVII – lea, în toate țările românești, prin activitatea pe tărâmul culturii a doi mitropoliți și un mare boier, cumnat al domnitorului Munteniei. Mitropoliților, Varlaam al Moldovei și Simion Ștefan al Ardealului au dus, în secolul al XVII-lea la o „evoluție estetică a limbii române”. Acestora li se datorează Cazania și Noul Testament; boierului Udriște Năsturel, sprijinirea unei cărți sapiențiale, Varlaam și Ioasaf. Cazania lui Varlaam include și stihuri, printre cele dintâi în limba română scrisă. Mai impresionante din punct de vedere literar sunt însă multe dintre paragrafele în proză: prin expresia net superioară celei din tipăriturile coresiene, prin limpezimea și firescul formulărilor, prin numărul redus de slavonisme, prin preponderența covârșitoare a cuvintelor frecvente în toate ținuturile românești.:

“Înzestrat cu talent oratoric, mitropolitul și-l valorifică și prin cursivitatea istorisirii, punctată de comparații ample, îngrijit construite. O preocupare a domnitorilor români, alături de imprimarea unor cărți religioase, a fost aceea de a da supușilor îndreptare juridice. Acestea sunt Pravila de la Govora (1640), Carte românească de învățături de la pravilele împărătești etc.”

Spre finalul secolului al XVI – lea, scrisul religios relizează un pas hotărâtor spre literatura artistică prin versificarea de către mitropolitul Dosoftei a psaltirii. Străduindu-se să transpună cât mai exact sensul versetelor sacre, Dosoftei a căutat, în același timp, să dea acestor versete cât mai multă suplețe și prospețime lirică în graiul românesc.

Scrieri istorice. Cronicarii.

Prima scriere istorică în românește apare sfârșitul secolului al XVI-lea, când în cancelaria domnească a Țării Românești se introduce limba națională. E cronica oficială a lui Mihai Viteazul, redactată sub supravegherea sa, după toate probabilitățile, de logofătul Teodosie Rudeanu.:

„Departe de a fi consemnate doar în cronica de curte, evenimentele domniei lui Mihai, și în special vitejia principelui, au inspirat o întreagă literatură, în diverse limbi. Intrat în legendă, domnitorul român a fost celebrat în cântece populare grecești, în balade sârbești și bulgare, în folclorul liric maghiar, în versuri ale poetului ragusan Antun Sasin.”

Specia caracteristică istoriografiei medievale este cronica (letopisețul). Letopisețul lui Miron Costin a fost sursa de inspirație a unor scriitori precum B.P. Hașdeu (Domnia arnăutului, Domnița Ruxandra), N. Gane (Domnița Ruxandra), Ioan Slavici.

Ion Neculce este unul dintre autorii care au influențat cel mai mult generațiile următoare, întrucât opera sa conține în germene, în expresie elementară, jovialitatea lui Creangă, pitorescul suculent al lui Ghica, poezia sadoveniană a rememorării, intermitent și virulența pamfletară argheziană.

Curentelor ce tindeau să integreze literatura unor activități care vizau obiective majore de ordin social și național li s-au împotrivit orientări cu caracter pur artistic, care luînd amploare, devin, după 1900, foarte active și dobândesc în mișcarea literară o pondere crescândă. Eterogene, componentele literaturii create sub semnul acestor noi directive gravitează în jurul unor principii orientative de sursă franceză simbolistă. Din acest motiv, curentul pe care l-au declanșat este numit simbolist, cu toate că, alături de caracterele ce îl apropie de simbolismul propriu-zis, el posedă și particularități singularizante: n-a apărut ca reacție față de o anume orientare strict artistică și, în consecință, nici n-a putut avea drept țel doar înlocuirea unui tip de artă literară prin altul.

Secolul al XVII-lea se impune nu numai prin noul tip de cărturar, cu studii înalte și orizonturi larg deschise spre temele majore ale umanismului, ci aduce, urmare a legăturilor tot mai intense stabilite în secolul al XVII-lea între țări, o problematică general românească, preocupări care atestă tot mai insistent unitatea culturală. Școala Ardeleană este nu numai încadrată între marile momente ale culturii românești, ci sunt stabilite acum și legăturile cu evenimentele europene.

O primă modernizare a țării s-a realizat în a doua jumătate a secolului nouăsprezece, iar a doua, mai efervescentă, în perioada 1919 – 1938. În perioada interbelică s-a reușit reconstituirea unui stil de viață firesc, pe care românii, de-a lungul timpului, scrie Alex Ștefănescu, au avut foarte rar ocazia s-l practice. Decomplexați, neprovinciali, ei trăiesc în deceniile trei și patru ale secolului douăzeci asemenea unor europeni, fără să facă parade de europenism.

Bibliografie

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism, Editura Saeculum, București, 2000

Ștefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane, Editura Mașina de scris, București, 2008

Teodor, Pompiliu, Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2000