Generalizarea

Capitolul 7

Studiul de caz

Având în vedere importanța deosebită a studiului de caz în cercetarea doctorală de față, dar și elementele particulare legate de conceperea și interpretarea sa, am decis că merită să-i fie alocat un spațiu în care acestea pot fi punctate și detaliate, sub aspect teoretico-metodologic.

Pe lângă abordarea cantitativă și cvasiexperimentală, în științele sociale este nevoie și de o metodologie umanistă de probare a validității studiului care, deși nu folosește cuantificări sau teste de semnificație, ar funcționa totuși pentru aceleași întrebări și ar avea aceleași scopuri științifice. Este așadar tragic că tendințele majore din domeniul științelor sociale folosesc termenul de hermeneutică cu subînțelesuri de renunțare la scopul validității și de abandonare a disputelor în legătură cu cine a interpretat corect. Ca versiuni ale strategiei ipotezei alternative plauzibile, există două paradigme ale metodei experimentale pe care cercetătorii în științe sociale le pot adopta: modelul alocării randomizate a tratamentelor (randomizarea controlează numeroase ipoteze alternative, fără a fi nevoie să le specifice, pentru că le face implauzibile) și modelul izolării experimentale (în „laborator” se controlează mai puține ipoteze alternative, dar acestea sunt precizate în mod explicit). Robert Yin, dată fiind formarea sa profesională (doctor în psihologie experimentală), militează pentru ca metodele studiului de caz să fie aplicate riguros științific, însă conștientizând rolul crucial jucat de context și pattern (i.e. de mediul din afara laboratorului) asupra acelui stimul care este cel mai greu de specificat: aspectul uman (Donald T. Campbell, apud Yin, 2005, p. 9 – 11).

În mod paradoxal, deși criticată, metoda studiului de caz este folosită foarte des și în variate domenii (psihologie, sociologie, științe politice, antropologie, istorie, economie, dar și în domenii cu orientări mai practice, cum ar fi urbanistica, administrația publică etc.) (Yin, 2005, p. 13). Ca instrument de cercetare, studiul de caz, esența lui, trece dincolo de a fi văzut ca instrument pedagogic, dincolo de etnografii și observație participativă și de alte metode calitative (Yin, 2005, p. 14). Studiul de caz este o tehnică specială a culegerii, punerii în formă și a prelucrării informației, care încearcă să arate caracterul evolutiv și complex al fenomenelor referitor la contextul lui: un sistem social cuprinzând propriile sale dinamici; permite explicarea legăturilor care sunt prea complexe pentru strategii de anchetă sau experimentale (Mucchielli, 2002, p. 407).

În general, studiile de caz constituie strategia preferată atunci când se pun întrebări de genul „cum” și „de ce”, când cercetătorul are un control redus asupra evenimentelor și are în vedere un fenomen aflat într-un context din viața reală – astfel de studii explicative pot fi completate de studii explorative și descriptive, însă la oricare trebuie acordată o mare atenție conceperii și efectuării lor, pentru a obține rezultate pertinente și ne-criticabile (Yin, 2005, p. 17). Studiul de caz poate fi util în cadrul unei abordări inductive (în care, plecând de la una sau mai multe situații studiate, se încearcă revelarea proceselor implicate și gruparea informațiilor obținute, pentru formularea unei teorii) sau deductive, confirmative (pentru a verifica valoarea explicativă sau predictivă a unei teorii elaborate în prealabil, eventual îmbogățind-o) (Mucchielli, 2002, p. 408).

Mulți cercetători consideră că studiile de caz sunt adecvate pentru faza explorativă a unei cercetări, sondajele și istoriile pentru cea descriptivă, iar experimentele ar constitui singura metodă de a face investigații explicative sau cauzale (Shavelson și Townes, 2002, apud Yin, 2005, p. 19) – această perspectivă ierarhică sugerează ideea că studiile de caz ar fi doar o strategie preliminară și nu pot fi folosite pentru a descrie sau testa ipoteze. O perspectivă generală și pluralistă este mult mai potrivită: oricare dintre strategii poate fi folosită pentru toate cele trei scopuri (explorativ, descriptiv sau explicativ), între ele existând distincție din prisma a trei condiții care stabilesc când una este mai potrivită decât cealaltă: a) tipul întrebării care este adresată; b) controlul pe care cercetătorul îl are asupra evenimentelor; c) vizarea fenomenelor contemporane versus istorice – vezi tabelul de mai jos (Yin, 2005, p. 20 – 22).

Cheia se află în conștientizarea faptului că întrebările au atât substanță (de exemplu, 'despre ce este studiul meu?'), cât și formă (cine, ce/care, de ce, cum) – ceea ce oferă un indiciu important cu privire la strategia de cercetare cea mai potrivită. Astfel, la pasul următor (gradul de control), distincția apare din faptul că istoriile se ocupă mai ales de situații în care nu există aproape deloc acces sau control, în care nu există persoane în viață, capabile să raporteze ce s-a întâmplat, iar cercetătorul trebuie să se bazeze pe documente și artefacte, în timp ce studiul de caz vizează evenimente contemporane (Yin, 2005, p. 24).

Stabilirea întrebărilor cele mai semnificative și precise pentru un subiect necesită o oarecare experiență și studierea literaturii de specialitate, dar nu ca scop în sine, pentru a determina răspunsurile privitoare la ceea ce se cunoaște despre o temă, ci ca mijloc în scopul de a formula întrebări mai exacte și mai relevante pentru tema respectivă (Yin, 2005, p. 26 – 27). (n.m. În matematică există o expresie: „o problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată”; cu alte cuvinte a stabili ce problemă ni se cere să rezolvăm, nu doar ce soluție căutăm, ci la ce, altfel putem căuta pe piste false.)

Tipuri de studii de caz: intrinsec (se preocupă de o situație cu un caracter unic sau foarte rar, ori greu accesibil pentru știință); instrumental (tratează o situație care cuprinde un număr mare de trăsături tipice în raport cu un obiect dat – fiind adecvat în special situațiilor în care se vrea ilustrarea fenomenelor definite în prealabil într-un model teoretic); multiplu (constă în identificarea fenomenelor recurente dintr-un anumit număr de situații – util mai ales pentru abordarea inductivă, vezi detalierea de mai jos) (Mucchielli, 2002, p. 408 – 409).

Îndiferent de tipul său, două dintre criticile frecvent aduse studiului de caz sunt legate de bias-ul cercetătorului (dar acesta apare și în conceperea și conducerea experimentelor, și în elaborarea chestionarelor pentru sondaje etc.) și de faptul că oferă baze insuficiente pentru o generalizare științifică; similar, se poate pune întrebarea „cum se poate generaliza pornind de la un singur experiment?” – însă în realitate faptele științifice se bazează rareori pe un singur experiment, ci au ca fundament o întreagă serie de experimente care au replicat același fenomen în condiții diferite. O abordare identică poate fi pusă în practică folosind studii de caz multiple. De fapt, în studiile de caz, ca și în experimente, generalizările se pot face în direcția ipotezelor teoretice, nu a populațiilor și universurilor, scopul fiind acela de a extinde și generaliza o teorie (generalizare analitică), nu de a enumera frecvențe (generalizare statistică) (Yin, 2005, p. 27 – 28).

În sfera definirii tehnice a studiului de caz regăsim două aspecte de bază ale sale, ce arată că studiul de caz este o strategie cuprinzătoare de cercetare (nu doar o tactică de colectare a datelor sau o caracteristică de design):

este o investigație empirică prin care se investighează un fenomen contemporan în contextul său, granițele dintre fenomen și context nefiind foarte bine delimitate; condițiile contextuale sunt deosebit de pertinente pentru fenomenul studiat (n.m.: și aici putem include atât relațiile din familie, mesajele primite inter- și transgenerațional și scenariile construite, mitologiile familiale, raportările clienților la acestea, rațional și emoțional, cât și cadrul efectiv de lucru terapeutic, modul și demersul de a identifica acest context mai larg și „fenomenul” studiat: cine și cum este clientul nostru astăzi și cum resemnifică și integrează trecutul, cum „re-devine”)

investigația studiului de caz se ocupă de situația distinctă în care variabilele de interes vor fi mult mai numeroase decât punctele de date, având drept consecințe faptul că se va baza pe surse multiple de dovezi (existând necesitatea ca datele să conveargă conform unui proces de triangulare) și că beneficiază de elaborarea anterioară a unor ipoteze teoretice, în scopul de a dirija colectarea și analiza datelor (Yin, 2005, p. 30 – 31).

Există cel puțin cinci aplicații diferite pentru această strategie: de a explica presupusele legături cauzale în intervențiile din viața reală, care sunt prea complexe pentru sondaj sau strategii experimentale; de a descrie o intervenție și contextul din viața reală în care a avut loc; de a ilustra unele teme dintr-o evaluare; de a explora acele situații în care intervenția evaluată nu produce un set clar de rezultate; de a contribui la realizarea unei metaevaluări, un studiu al unui studiu de evaluare. Studiile de caz pot fi efectuate și scrise din variate motive, de la simpla prezentare a cazurilor individuale până la dorința de a face generalizări pe baza dovezilor studiului (Yin, 2005, p. 32 – 33).

În realizarea unui studiu de caz se disting trei elemente: cadrul general, culegerea și prelucrarea informațiilor și analiza cazului (urmată de realizarea raportului) (Mucchielli, 2002, p. 409).

O modalitate de a percepe un design este de a ne gândi la el ca la o „schemă” a cercetării, ce cuprinde aspecte legate de ce întrebări trebuie studiate, ce date sunt relevante, ce date trebuie colectate și cum trebuie analizate răspunsurile. Dincolo de a fi un plan de lucru, scopul principal al designului este de a ajuta la evitarea situațiilor în care dovezile nu au legătură cu întrebările inițiale de cercetare (Yin, 2005, p. 39).

Designului unui studiu de caz pornește de la cinci componente de importanță critică:

întrebările de studiu (deja menționate și detaliate)

ipotezele, dacă există (fiecare dintre ele indică și unde trebuie căutate dovezile relevante, îndreptând atenția asupra unei problematici din sfera studiului; în cazul în care o temă este subiect de explorare, ipotezele nu există, dar există un scop, care trebuie specificat, alături de criteriile după care va fi evaluat succesul explorării)

unitatea sau unitățile de analiză: cazul poate fi un individ, un eveniment sau o entitate oarecare, nu atât de bine definită precum un individ – unitatea de analiză poate fi chiar individul sau o dinamică de grup, tipurile de interacțiune etc. – se definește funcție de întrebările de studiu, inclusiv unele legate de limite de timp (când începe și când se sfârșește un studiu) și de fezabilitate (ce date se culeg, astfel încât datele să fie relevante, fără a fi exhaustive, sarcină imposibil de îndeplinit)

logica prin care se leagă datele de ipoteze: se poate realiza în mai multe moduri, dar o abordare promițătoare este aceea de pattern matching (Donald Campbell, 1975) – se descriu de fapt două patternuri promițătoare, apoi se demonstrează că datele se potrivesc mai bine cu unul decât cu celălalt; dacă cele două sunt considerate ipoteze alternative (în exemplul său, o ipoteză „cu efecte” și una „fără efecte” în privința impactului legii de limitare a vitezei asupra ratei accidentelor de circulație mortale), această tehnică este o metodă de raportare a datelor la ipoteze, deși studiul este realizat pe un singur caz (statul Connecticut)

criteriile de interpretare a descoperirilor: sunt greu de definit, dar au ca scop realizarea unor interpretări plauzibile și adecvate (Yin, 2005, p. 40 – 46).

Tratarea celor cinci componente de mai sus obligă la elaborarea unei „teorii” preliminare legată de tema studiului, ca parte a etapei de design – teorie nu în sensul clasic, formal, ci designul complet ia forma unei „teorii” pe marginea obiectului de studiu, e ca „poveste (ipotetică) ce explică acțiunile, evenimentele, structurile și ideile” (Sutton și Staw, 1995, apud Yin, 2005, p. 48; Yin, 2005, p. 47, 48).

În unele situații, teoria adecvată poate fi una descriptivă, ceea ce implică o concentrare asupra a) scopului activității descriptive, b) gama cât mai extinsă, dar realistă, a temelor ce ar putea fi considerate descrieri „complete” ale obiectului de studiu, c) tema sau temele ce ar putea constitui esența descrierii (Yin, 2005, p. 48).

Generalizarea de la studii de caz la teorie. Rolul dezvoltării teoriei nu este doar acela de a facilita etapa colectării datelor, ci o teorie elaborată corespunzător este și nivelul la care va avea loc generalizarea rezultatelor – „generalizare analitică”, în contrast cu cea statistică (deducție de nivelul 1) (mai larg acceptată pentru că există acces imediat la formule cantitative pentru a stabili nivelul de încredere cu care se pot face generalizările). Folosirea metodei de generalizare statistică pentru rezultatele studiilor de caz este o eroare foarte gravă, deoarece studiile nu sunt unități de eșantionare. Metoda este una de generalizare analitică, în care o teorie dezvoltată anterior este folosită ca un șablon după care se vor compara rezultatele empirice ale studiului. Dacă se dovedește că două sau mai multe cazuri susțin aceeași teorie, s-a efectuat o „replicare”. Rezultatele empirice pot fi considerate chiar mai solide dacă două sau mai multe cazuri susțin aceeași teorie dar, în același timp, nu sprijină nicio teorie alternativă, la fel de plauzibilă (deducție de nivelul 2) (Yin, 2005, p. 50 – 52).

Elaborarea designurilor trebuie să maximizeze patru condiții legate de calitatea studiului: validitatea de construct, validitatea internă (doar pentru studii de caz explicative sau cauzale), validitatea externă și fidelitatea (Yin, 2005, p. 37, 53 – 58):

Validitate de construct: stabilirea de măsuri operaționale corecte pentru conceptele care sunt studiate, pentru înlăturarea judecăților „subiective” în colectarea datelor.

Validitate internă (doar pentru studiile de caz explicative, cauzale, nu și pentru cele descriptive sau explorative, care nu manifestă interes în cauzalitate): stabilirea de relații cauzale prin care se arată că unele condiții x duc la alte condiții y, pentru evitarea relațiilor specioase, în care se ignoră că de fapt un alt factor, z, este cauza.

Validitate externă: stabilirea domeniului în care descoperirile unui studiu de caz pot fi generalizate (prin generalizări analitice!).

Fidelitate: demonstrarea faptului că operațiile unui studiu (cum ar fi, de exemplu, procedurile de colectare a datelor) pot fi repetate cu aceleași rezultate. Accentul se pune pe efectuarea aceluiași studiu, nu pe replicarea rezultatelor unui caz prin realizarea unui alt studiu.

(Yin, 2005, p. 53)

Tipuri de design pentru studii de caz:

Studiul pe un singur caz este un design corespunzător în anumite circumstanțe: reprezintă cazul crucial în testarea unei teorii bine formulate; constituie un caz extrem sau unic; dimpotrivă, este reprezentativ sau tipic; este revelator, inaccesibil anterior; studiul longitudinal; este studiu-pilot pentru unul cu cazuri multiple. În restul situațiilor este mult mai potrivit un design pentru cazuri multiple (Yin, 2005, p. 59 – 61).

(Yin, 2005, p. 59)

În studiile pe cazuri multiple vorbim despre replicare (și nu eșantionare*) – în momentul în care se face o descoperire importantă în urma unui singur studiu de caz, scopul imediat al cercetării este de a replica rezultatele respective prin realizarea unui al doilea, al treilea sau mai multor studii ulterioare. Fiecare caz trebuie ales cu grijă, astfel încât să existe o replicare literală (să prezică rezultate similare) sau una teoretică (să prezică rezultate diferite, dar din motive previzibile, prevăzute în cadrul teoretic) (Yin, 2005, p. 67). Numărul de replicări teoretice este legat de complexitatea teritoriului validității externe (Yin, 2005, p. 71).

Studii holistice versus înglobate: dacă studiul investighează natura globală a unui fenomen, organizații sau program, se folosește un design holistic; dar același studiu de caz poate implica mai mult de o unitate de analiză, când se acordă atenție și uneia sau mai multor anumite subunități din cadrul aceluiași caz – și se folosește un design de studiu înglobat (Yin, 2005, p. 62 – 63).

Metodă pentru studiul de caz (Yin, 2005, p. 70)

Realizarea cu succes a unui studiu de caz depinde de:

aptitudinile cercetătorului (fiind necesar să poată pune întrebări relevante și să interpreteze răspunsurile; să știe să asculte și să nu cadă în capcana propriilor ideologii sau prejudecăți; să fie adaptabil și flexibil, noile situații fiind oportunități, nu amenințări; să cunoască foarte bine problemele studiate, chiar și în studiile explorative, aceasta reducând informațiile relevante la proporții care pot fi manevrate; să nu se lase influențat de idei preconcepute, inclusiv derivate din teorie),

instruirea și pregătirea pentru un studiu de caz anume,

crearea unui protocol de studiu (modalitate de bază pentru obținerea fidelității, conținând atât instrumentul de lucru, cât și procedurile și regulile generale ce trebuie respectate în folosirea lui: o prezentare de ansamblu a proiectului de studiu, cu obiective și auspicii, subiecte de studiu și lecturi relevante; proceduri de teren; întrebările* specifice de studiu, pe care cercetătorul trebuie să le aibă constant în vedere – cu atenție la evitarea confuziei între unitățile de colectare a datelor și unitățile de analiză ale studiului; un ghid pentru raportul studiului de caz, funcție de cui se adresează comunicarea lui),

selectarea cazurilor (stabilirea numărului lor, a criteriilor și modurilor de selectare),

efectuarea unui studiu-pilot (aici intervenind aspecte ce țin de selectarea cazului, de natura investigației, care poate fi mai generală și mai complexă decât cele ulterioare și de raportarea lui, ce menționează explicit lecțiile „învățate”) (Yin, 2005, p. 80 – 103).

Dovezile pentru studiile de caz pot veni din cel puțin șase surse: documente (scrisori, memoriale, anunțuri, rapoarte scrise, studii, articole ș.a.), arhive (registre, documente organizaționale, harți, grafice, liste de nume, date de sondaj, jurnale personale ș.a.), interviuri (una dintre cele mai însemnate surse, având mai degrabă forma unor conversații ghidate, mai curând decât a unor întrebări structurate; au de obicei o natură deschisă, respondenții referindu-se atât la evenimente, cât și la părerile lor despre acestea; pot lua forma unor interviuri focalizate – se desfășoară pe o scurtă perioadă de timp, întrebările rămânând deschise, dar respectând un plan inițial; există și interviuri cu întrebări mai formale, similare cu un sondaj), observația directă (a contextului), observație participativă (observatorul nefiind pasiv, ci implicat), artefacte fizice (un dispozitiv tehnologic, o operă de artă ș.a.) etc. (Yin, 2005, p. 108, 111 – 122).

(Yin, 2005, p. 110)

În afara atenției acordate fiecărei surse, pentru efortul de colectare a datelor și sporirea calității cercetării, sunt importante sursele multiple de dovezi (două sau mai multe surse, care converg spre aceleași descoperiri – triangulare, creșterea validității de construct), o bază de date (ansamblul dovezilor adunate: note, documente, tabele, texte narative – crește fidelitatea studiului de caz) și o succesiune logică de dovezi (legături explicite și coerente între datele colectate, întrebările adresate și concluziile la care se ajunge – cresc fidelitatea și validitatea de construct) (Yin, 2005, p. 108, p. 122 – 131).

Etapa de analiză a datelor constă în examinarea, clasificarea și testarea dovezilor – reorganizarea lor cantitativă și calitativă, după caz, în scopul abordării ipotezelor inițiale ale unui studiu. Există trei strategii (sprijinirea pe ipoteze teoretice – cele ce au dus la studiul de caz, considerarea explicațiilor alternative – formularea și testarea lor – și elaborarea unei descrieri de caz – a unui cadru descriptiv pentru organizarea studiului de caz) și cinci tehnici specifice analizei studiilor de caz (pattern matching, construirea explicațiilor, analiza seriilor de timp, modele logice și sinteza comparativă – primele patru sunt aplicabile atât pentru designuri cu un singur caz, cât și pentru cele pe cazuri multiple, ultima doar când studiul cuprinde cel puțin două cazuri). O analiză de calitate presupune din partea cercetătorului o atenție deosebită pentru toate dovezile, prezentarea acestora într-un mod obiectiv și manifestarea unui interes corespunzător pentru explorarea interpretărilor alternative; analiza trebuie să se ocupe de cel mai semnificativ aspect al cazului studiat, cercetătorul folosindu-se de experiența acumulată anterior (Yin, 2005, p. 135, 138 – 141, 165, 166).

Logica de pattern matching: compară un pattern stabilit pe bază de date empirice cu unul anticipat (sau cu mai multe predicții alternative); dacă pattern-urile coincid, rezultatele pot contribui la consolidarea validității interne a investigației și astfel se pot face deducții cauzale puternice (Yin, 2005, p. 143).

Explicațiile alternative ca pattern-uri: dincolo de a fi o strategie analitică eficientă, utilizarea lor oferă un bun exemplu de pattern matching al variabilelor independente – se poate ca mai multe cazuri să fi avut un anumit tip de rezultat, iar investigația se va concentra pe modul și motivele pentru care a apărut rezultatul respectiv pentru fiecare caz în parte (Yin, 2005, p. 145).

Construirea explicațiilor este de fapt un tip special de pattern matching, dar aici scopul este de a analiza datele studiului prin construirea unei explicații în privința cazului – procedură relevantă mai ales pentru studiile explicative. „Explicarea” unui fenomen înseamnă specificare unei serii de presupuse legături cauzale referitoare la el. Într-un studiu realizat pe cazuri multiple, obiectivul cercetătorului este să construiască o explicație generală, care să fie valabilă pentru fiecare dintre cazurile individuale, chiar dacă ele prezintă variații de detaliu . Explicația finală va fi rezultatul unei serii de repetiții: formularea unei afirmații sau ipoteze teoretice inițiale, compararea descoperirilor unui caz inițial cu o asemenea afirmație sau ipoteză, revizuirea afirmației sau ipotezei, compararea altor detalii ale cazului cu ce s-a obținut după revizuire, compararea rezultatului revizuirii cu faptele unui al doilea, al treilea sau mai multor alte cazuri, repetarea acestui procedeu ori de câte ori este nevoie – rezultatul acestui proces poate duce și la un început de analiză comparativă, nu doar la analize separate ale cazurilor individuale (Yin, 2005, p. 147 – 149).

Analiza seriilor de timp are ca obiectiv principal examinarea unor întrebări despre legăturile dintre evenimente de-a lungul timpului, a unor predicții cauzale, nu doar observarea tendințelor temporale (Yin, 2005, p. 154).

Modelele logice stipulează în mod intenționat o înlănțuire complexă de evenimente în timp, incluse în pattern-uri repetate cauză-efect-cauză-efect, unde o variabilă (eveniment) dependentă dintr-o etapă inițială devine variabilă independentă (eveniment-cauzal) într-o etapă următoare; tehnica constă în potrivirea evenimentelor observate empiric cu cele prezise teoretic (Peterson și Bickman, 1992, Rog și Huebner, 1992, apud Yin, 2005, p. 155).

Sinteza comparativă pune laolaltă descoperirile unei întregi serii de studii individuale; o posibilitate este crearea unor tabele cu text care să conțină datele cazurilor individuale conform unui cadru uniform, tabele ce sunt examinate în căutarea de pattern-uri comparative, în baza unor interpretări argumentative, nu a unor măsurători numerice (Yin, 2005, p. 162, 165).

Raportarea studiului de caz presupune finalizarea rezultatelor și descoperirilor, identificarea audienței raportului, dezvoltarea structurii compoziționale și urmarea unor proceduri de genul revizuirii de persoane informate; studiul poate fi finalizat sau combinat cu date colectate prin alte metode, ca parte integrantă a unui studiu mai cuprinzător* (Yin, 2005, p. 171).

Printre stucturile ilustrative pentru raportarea studiilor de caz se numără: liniar-analitice (capitolele încep cu aspectul studiat și cercetarea literaturii relevante anterioare, apoi secțiunile acoperă metodele folosite, descoperirile rezultate din colectarea și analiza datelor și concluziile și aplicațiile lor), comparative (repetă același studiu de mai multe ori, comparând descrieri și explicații alternative ale aceluiași caz), cronologice (prezintă dovezile studiului în ordine cronologică), de construire a teoriei (fiecare capitol dezvășuie noi aspecte ale teoriei prezentate), în suspans (rezultatul este prezentat la început, restul raportului fiind dedicat dezvoltării unei explicații a acestuia), nesecvențiale (ordinea capitolelor nu are o importanță anume). Dacă primele trei se potrivesc studiilor indiferent dacă acestea sunt explicative, descriptive sau explorative, structurile de construire a teoriei se potrivesc unor studii explicative sau explorative, cele în suspans numai studiilor explicative, iar cele nesecvențiale numai studiilor descriptive (Yin, 2005, p. 182 – 185).

Un studiu de caz exemplar, care aduce o contribuție de durată în domeniu, trebuie să fie semnificativ, complet (să diferențieze fenomenul de contextul său și să colecteze și să analizeze toate dovezile pertinente – pe toate disponibile fiind imposibil), să analizeze perspective alternative, să ofere suficiente dovezi (păstrate în baza de date, în raport fiind incluse cele cruciale, prezentate cu neutralitate și cu demonstrarea faptului că difeitele cazuri au fost tratate în mod egal, concluziile comparative nefiind influențate de o atenție selectivă), să fie redactat într-un stil captivant (un stil narativ clar, incitant) (Yin, 2005, p. 192 – 196).