GENERALITĂȚI PRIVIND JOCUL DE FOTBAL 1.1. Gradul de actualitate și importanța temei Printre activitățile pe care trebuie să le desfășoare profesorul… [304073]

CAPITOLUL I

GENERALITĂȚI PRIVIND JOCUL DE FOTBAL

1.1. Gradul de actualitate și importanța temei

Printre activitățile pe care trebuie să le desfășoare profesorul de educație fizică și sport în unitatea școlară în care își desfășoară activitatea se regăsește și aceea a [anonimizat]. Existența și pregătirea unei echipe reprezentative de fotbal a [anonimizat], determinat de înțelegerea și rezolvarea corectă a rolului și statutului acestei echipe. [anonimizat] a școlii, [anonimizat], la nivelul celorlalți elevi ai școlii precum și a cadrelor didactice.

[anonimizat] s-a diversificat foarte mult. [anonimizat], [anonimizat], atât la băieți cât și la fete. Acest aspect include foarte multe relații referitoare la amploarea pe care a luat-o mișcarea fotbalistică școlară.

Echipa de fotbal a [anonimizat], își asumă misiunea și rolul de a [anonimizat], sub o [anonimizat]. Situația este asemănătoare cu orice echipă sau formație care reprezintă un colectiv, o localitate sau o națiune, la întrecerile sau confruntările din afara lor. [anonimizat] a [anonimizat]. Desigur, [anonimizat].

Desigur, pregătirea, participarea, [anonimizat] a unei echipe reprezentative de fotbal a școlii sau liceului respectiv.

[anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat] a tuturor elevilor școlii și nu numai a celor din echipa respectivă.

[anonimizat], precum și structura desfășurării competițiilor școlare determină planificarea și programarea activității de pregătire a echipei reprezentative de fotbal.

Pregătirea echipei nu se rezumă numai la practicarea jocului de fotbal în sine. [anonimizat], pentru ca elevii să posede un „bagaj” tehnico-[anonimizat], destul de ridicat. Nu este corect dacă se lucrează cu acești elevi numai pentru consolidarea și perfecționarea elementelor și procedeelor tehnice sau a acțiunilor tactice sau numai pe dezvoltarea unor calități motrice.

Dar, în marea majoritate a [anonimizat], [anonimizat] elevi din școală.

În această idee, pregătirea echipei reprezentative îmbracă o formă aparte, specifică, în funcție nu numai de aceste aspecte, ci și de alți factori esențiali, cum ar fi: factorii antrenamentului sportiv (cu valori și ponderi evident mai scăzute decât în sportul de performanță), condițiile materiale din unitatea școlară respectivă, „materialul” uman (elevii) cu care se lucrează și, nu în ultimul rând, capacitatea conducerii școlii și a celorlalți colegi de cancelarie de a percepe esența și importanța acestei activități.

Actualitatea temei rezidă din caracteristicile bio-psiho-motrice ale acestei vârste, din metodele de instruire ce trebuie aplicate, precum și din importanța mijloacelor utilizate în scopul consolidării lovirii mingii cu piciorul, ce necesită o atentă selecționare a lor, o raționalizare justificativă și o adaptare permanentă la obiectivele lecțiilor de pregătire, în vederea ridicării calitative a nivelului execuțiilor lor.

1.2. Scopul și sarcinile cercetării

De la apariția sa și până în prezent jocul de fotbal a parcurs o lungă perioadă de dezvoltare și progres, cunoscând, în ultimele decenii, acumulări și transformări care au condus la crearea unui spirit competitiv de înaltă clasă, cu puternice tendințe de afirmare în ierarhia internațională.

Procesul dezvoltării fotbalului nu este un act unic, de moment, în evoluția sa el a trecut prin diferite stadii de dezvoltare, în care s-au putut stabili faze de tranziție. Ele apar ca niște salturi calitative determinate în special de cerințele mereu crescânde cu privire la practicarea unui joc din ce în ce mai organizat, mai rațional și mai spectaculos. Toate acestea au făcut ca, pe de o parte, apariția noului să modifice tot ceea ce era vechi și perimat, iar pe de altă parte, a dus la noi cuceriri în toată complexitatea problemelor pe care le îmbracă fotbalul.

Modele din ce în ce mai perfecționate aplicate în antrenament, inovațiile aduse de antrenori și jucători și tactica jocului, apariția, modificarea și completarea regulamentului de joc, toate au produs transformări în conținutul jocului. Aceasta a făcut ca jocul contemporan să aibă o cu totul altă înfățișare decât fotbalul practicat cu multe decenii în urmă.

Avântul și popularitatea se datorează în primul rând esenței și caracteristicilor lui: joc ofensiv, spectaculos, plin de dinamism, bărbătesc.

În ceea ce privește tehnica jocului, ea asigură șansa unei echipe ca, prin diferite execuții tehnice și acțiuni, să câștige treptat teren, apropiindu-se de poarta adversă și să-și creeze situații favorabile finalizării.

Astfel, se poate spune că preluarea mingii, deposedarea și transmiterea mingii cu piciorul și cu capul, sunt elemente tehnice care dau posibilitatea jucătorului să continue acțiunea de joc.

Transmiterea mingii a cunoscut o dezvoltare și perfecționare odată cu evoluția jocului și regulamentului de joc. Lovirea mingii cu piciorul, lovirea mingii cu capul și aruncarea de la margine au evoluat, de-a lungul timpului, odată cu regulamentul de joc, asupra lor efectuându-se cele mai dese modificări.

Problema corelației dintre joc și antrenament a determinat introducerea de noi mijloace pentru învățarea, consolidarea și perfecționarea procedeelor de transmitere a mingii. Este indiscutabil că nivelul fotbalului a crescut astăzi considerabil fată de trecut. Astăzi, problemele pe care le ridică jocul și antrenamentul sunt studiate în profunzime și în toată complexitatea lor, ajungând până acolo încât fotbalul să se bazeze pe reguli și principii specifice, fundamentate. Inovațiile aduse tehnicii, tacticii ca și metodica de pregătire, au modificat conținutul jocului, care, în condițiile actuale, a ajuns mai spectaculos și mai eficient.

Problema corelației dintre joc și antrenament este complexă, această corelație continuând să facă obiectul discuțiilor metodice ale antrenorilor. Este știut faptul că particularitățile și caracteristicile jocului influențează sarcinile și metodica antrenamentului, iar prin antrenament se perfecționează jocul.

Pornind de la cele afirmate mai sus, putem spune că scopul lecțiilor de pregătire a echipei reprezentative școlare este de a-i învăța pe elevi să joace cât mai bine fotbal și să obțină performanțe cât mai înalte. Deci, performanța atinsă de jucători depinde de felul cum aceștia învață, își consolidează și își perfecționează procedeele tehnice specifice jocului de fotbal.

În momentul de față, pentru pregătirea tehnică efectuată la toate nivelurile (deci și la elevii de gimnaziu), se folosesc metodele generale ale pedagogiei (exersarea, repetarea, corectarea) și cele ale învățării, consolidării și perfecționării fiecărui element sau acțiune în parte.

Unii specialiști fac următoarea precizare: conținutul factorului tehnic constă în existența unor elemente și procedee izolate (aproximativ 15%), corelate (40%), tehnic corelate între doi sau mai mulți parteneri (45%), care trebuie adaptate condițiilor de joc.

Pentru vârsta de 12-14 ani (vârsta unor copii de gimnaziu, metodica jocului de fotbal, recomandă lucrul în condiții apropiate de joc și 30% din timp să fie acordat deprinderilor de ordin tehnic. Printre temele și obiectivele de instruire se regăsesc și procedeele elementelor de lovire a mingii cu piciorul.

În esență, scopul cercetării a fost acela de a relua studierea problematicii teoretico-metodice a lovirii mingii cu piciorul și de a aplica în activitatea practică mijloace adecvate pentru consolidarea acestui element tehnic specific jocului de fotbal, la elevii componenți ai reprezentativei școlare de fotbal de gimnaziu.

Sarcinile cercetării au fost:

– studierea literaturii de specialitate subscrisă temei de cercetare;

– stabilirea metodologiei de cercetare științifică și planului de lucru;

– identificarea și utilizarea mijloacelor de pregătire;

– experimentarea mijloacelor;

– evaluarea eficienței și a calității instruirii;

– analiza și interpretarea rezultatelor obținute;

– redactarea finală a lucrării.

1.3. Ipotezele cercetării

La ora actuală are loc o intensificare a măsurilor de perfecționare și modernizare a tuturor aspectelor ce au în vedere educația fizică și sportul școlar, vizându-se, în egală măsură, conținutul, structura și tehnologia instruirii.

Prioritatea actuală constă în reactualizarea experienței acumulate de-a lungul anilor și aplicarea ei la nivelul posibilităților oferite de exigențele contemporane, precum și în sporirea eficienței procesului de învățământ, prin optimizarea conținutului, a metodelor și a formelor de organizare.

Marea majoritate a specialiștilor consideră că, în etapa actuală a evoluției și dezvoltării științei sportului, este necesară căutarea modalităților prin care practicarea fotbalului să răspundă tot mai adecvat cerințelor impuse de dezvoltarea lui pe plan intern și internațional.

Noua viziune de abordare a pregătirii copiilor relevă aspecte inovatoare pe linia conținuturilor, obiectivelor și activităților de însușire, consolidare și perfecționare a elementelor tehnice ale jocului a cărui valoare socio-sportivă este de nefăgăduit.

De remarcat este, însă, faptul că, în comparație cu alte jocuri sportive unde mingea este manevrată cu ambele mâini, dificultatea elementelor tehnice ale jocului de fotbal, unde mingea este manevrată cu picioarele, este mai evidentă. De aceea, este importantă instituirea unei acțiuni insistente pe direcția abordării elementelor tehnice, printre care se află și transmiterea mingii cu procedeele ei tehnice.

Precizia paselor, a lovirii mingii cu piciorul și cu capul, a aruncărilor de la margine, viteza și forța de transmitere, pot avea un rol important în desfășurarea jocului și, de aceea, nu există categorie de vârstă sau eșalon sportiv, categorie sau nivel de competiție unde să nu fie abordate aceste elemente tehnice, sub toate formele lor.

Astfel că, ținând cont de aceste aspecte, am conturat următoarele ipoteze :

– se presupune că, prin utilizarea în lecțiile de pregătire, a unui program de instruire bine întocmit se poate contribui la consolidarea lovirii mingii cu piciorul la elevii componenți ai reprezentativei școlare de fotbal, de gimnaziu;

– în ce măsură metodele și mijloacele specifice jocului de fotbal, selecționate și aplicate, sunt adecvate și eficiente pentru îndeplinirea obiectivului experimental.

1.4. Motivația alegerii temei

După cum se știe, o notă definitorie pentru tehnica jocului de fotbal, practicat la orice eșalon, este raportul strâns pe care îl are cu gradul de antrenament și de randament al jucătorilor.

În jocul de fotbal, problematica pregătirii tehnice, pare a fi simplă, la prima vedere, dar este mult mai complicată ca, de altfel, și-n celelalte jocuri sportive, pentru că este de presupus că ea reprezintă o însumare a stărilor optimale specifice pe care ar trebui sa le posede toti jucătorii în vederea efectuării precise a elementelor ei. Dificultatea constă în faptul că modelul de antrenament tehnic se raportează la întreaga echipă și nu la fiecare jucător în parte.

Tehnica individuală se raportează, de asemenea, la starea pe care o posedă un jucător prin capacitățile lui de execuție, precum și în concordanță cu valoarea acestuia reprezentată de un nivel care, odată dobândit, nu pune decât problema de a fi menținut.

Capacitatea de a executa corect elementele și procedeele tehnice este o problemă care traversează toate perioadele prin care trec fotbaliștii.

Unii dintre antrenori și din păcate, nu sunt puțini, consideră acest aspect atât de important în activitatea lor ca fiind nesemnificativ. Se știe, însă, că fotbalul modern, indiferent la ce nivel ne referim, se practică astăzi după jaloane teoretice și practice bine conturate și că problematica execuției elementelor și procedeelor tehnice trebuie serios abordată de către antrenori. Unii dintre ei consideră drept minoră problema tehnicii sportive a jucătorilor, alții se lasă înșelați de aparențe iar cei mai mulți nu au pregătirea teoretică necesară pentru a înțelege această importantă chestiune.

Plecând de la aceste realități și în contextul importanței problematicii se poate spune că motivele care m-au determinat să aleg această temă au fost:

– încă din copilărie am îndrăgit foarte mult jocul de fotbal;

– am ales să urmez cursurile acestei facultăți pentru a mă perfecționa din punct de vedere teoretic și practic;

– am avut curiozitatea de a ști dacă este posibil ca, în timpul unui interval de timp, să pot aprecia cu aproximație, care sunt cele mai adecvate mijloace pentru consolidarea lovirii mingii cu piciorul la o echipă reprezentativă școlară de gimnaziu;

– consider că experiența dobândită prin întocmirea lucrării îmi va fi de folos pe viitor, într-o viitoare carieră de cadru didactic.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICO – METODICĂ A LUCRĂRII

2.1. Concepție în dezvoltarea fotbalului de bază

De-a lungul celor peste o sută de ani ai istoriei sale moderne fotbalul și tehnica sa s-au dezvoltat pe seama următoarelor condiții: competiționalizarea crescândă a jocului; ameliorizarea regulilor de joc; lupta tactică dintre atac și apărare; dezvoltarea pregătirii fizice în antrenamente și jocuri; evoluția tacticii și a sistemelor de joc; perfecționarea metodelor de antrenament; îmbunătățirea materialelor de joc și antrenament; modele noi create de marii jucători pe plan tehnic.

În anumite perioade, însă, doar unele dintre ele au dus la accelerări ale perfecțiunii tehnice. Acest lucru s-a petrecut având succesiv, mereu o altă condiție ca și cauză a expansiunii sale. Caracteristicile actuale ale tehnicii provin deci, în covârșitoare măsură, din creșterea rolului competițiilor, din miza pe care el o implică, din efectele sociale ce le produc victoria sau înfrângerea. Din competiționalizarea internă sau internațională decurge normal și tendința tot mai crescută de victorie, ce, la rândul ei, mărește considerabil dinamismul jocului, precum și cantitatea de efort fizic. Aptitudinile fizice s-au contopit cu deprinderile tehnice. Dezvoltarea tehnicii, în prezent, indică, cu probabilitate, formarea, la jucători, a unor capacități tehnico-fizico-psiho-tactice, ce contopind cei patru factori, permit exprimarea unei acțiuni care, deși, tehnice, realizându-se cu mingea, au un ridicat grad de încărcătură fizică, psihică și tactică. Evoluția sistemelor de joc care, în prezent, sunt caracterizate printr-o mare varietate, prin dinamism, interferență a zonelor și funcțiilor, adecvare la adversar și la situație, a creat cadrul favorabil unor achiziții noi ale tehnicii de joc. Caracterul polivalent al tehnicii este format și se manifestă mai evident în sistemele ce se bazează pe o largă interferență a funcțiilor, în care jucătorii acționează frecvent în zone învecinate, îndeplinind alternativ acțiuni de atac, recuperare și apărare.

În ansamblul evoluției factorilor de joc, a jocului însuși, în cadrul permanentelor schimbări de orientare și accent, tactica a prezentat, pe rând factorul efect al pregătirii fizice și tehnice. Într-o corelație strânsă cu pregătirea fizică și tehnică, exprimată în joc într-un „amestec” indivizibil, tactica s-a dezvoltat prin acești factori, dezvoltându-i, și, în același timp, s-a dezvoltat prin propriile ei acumulări și inovații.

Aparitia jocului supraorganizat a avut loc datorită dezvoltării, la jucători și echipe, a capacității de autoconducere, de manevrabilitate ridicată a acțiunilor tehnico-tactice și aceste atribute au fost, la rândul lor, permise de evoluția unor factori interni și externi ai jocului, dintre care, în primul rând, se poate menționa perfecționarea tehnică în condiții de viteză, forță și dispută cu adversarul, perfecționarea gândirii tactice, înmulțirea și creșterea rolului competițiilor, sporirea cunoștințelor jucătorilor despre fotbal și tactică, ridicarea măiestriei antrenorilor și ameliorarea metodicilor de antrenament. Organizarea jocului este determinată de existența unei idei și mentalitatea despre fotbal, de o atitudine specifică față de victorii și înfrângere, de resursele și forța psihologică a jucătorilor, cu alte cuvinte, de concepția socială și fotbalistică a factorilor de conducere, a tehnicilor și judecătorilor. Sensul tactic al organizării jocului, orientarea și eficiența acestuia sunt date de nivelul calitativ al conducerii clubului, al conducerii tehnice și al jucătorilor.

Dacă până nu demult relațiile de natură tactică erau exprimate prin acțiuni concrete și directe, ca pasa, combinația, schema, ajutorul reciproc, actualmente ele, păstrându-și însemnătatea, primesc noi adăugări. Este vorba de acele relații, realizate și aduse recent în fotbal, ca anticiparea intuiției partenerului cu mingea, dirijarea de către posesorul mingii a coechipierului liber, sprijinul individual și colectiv al fazei active, demarcajul fals, suplinirea sarcinilor unui partener angajat într-o acțiune în afara zonei sale, replierea promptă a atacanților după epuizarea atacului, atragerea adversarului în zonele de joc laterale. Acest tip de relații tactice, de natură, în mare măsură psihică, a apărut ca rezultat al organizării superioare a echipelor, al îmbogățirii mijloacelor de exprimare tehnico-tactică în atac și apărare, a măririi vitezei de joc, interferenței posturilor, al apariției sarcinilor duble, al gândirii tactice în continuă afirmare.

Trăsăturile jocului modern și, în special viteza acțiunilor, marcajul apropiat, grupările și aglomerările, combativitatea crescută, fac ca limitele evidente până nu demult, ale celor două faze clasice, fundamentale, să se estompeze. Astăzi și, probabil în viitorul apropiat, tot mai mult dinamismul jocului face ca trecerile din apărare în atac să aibă loc mai des, mai rapid și mai neașteptat decât înainte, ceea ce obligă jucătorii la prompte comutări defensive și ofensive. Atacul, apărarea și recuperarea sunt astăzi cele trei faze sau, poate mai adecvat, cele trei momente fundamentale ale jocului.

Dezvoltarea fotbalului din ultimile decenii impune tot mai mult o serioasă programare în joc a elementelor de exprimare tactică și concepțională, disciplina tactică se referă și cuprinde și sfera relațiilor de joc, în cele trei faze fundamentale ale acestuia. În acest caz disciplina tactică cere o relaționare activă și continuă a fiecărui jucător cu partenerii săi, fază de fază, pe toata durata partidei. Cere exactitate în realizarea dublajului, sprijinului, suplinirii, replierii, marcajului, presingului, susținerii, demarcajului, paselor, interferenței zonelor.

2.2. Fotbalul ca mijloc al educației fizice

Jocul de fotbal este o disciplină sportivă cu un statut special în rândul sporturilor, motiv pentru care acest statut a fost transferat și în cadrul școlii, fiind sportul cu cea mai mare priză la elevii de toate vârstele. Această disciplină sportivă face obiectul unui demers didactic care este supus evaluării în cadrul curriculumului specific educației fizice și sportului (Scarlat E., Scarlat M.B., 2002).

Fotbalul este un mijloc al educației fizice deoarece, prin practicarea lui, se contribuie la realizarea competențelor generale și specifice ale fiecărei trepte a învățământului preuniversitar, prin accesarea conținuturilor prevăzute, acestea conducând la realizarea finalităților respective.

Hoștiuc N., 2001, precizează că mișcările naturale și variate pe care le solicită jocul, executarea acestora în condiții igienice bune și pe fondul unei competitivități, care completează aspectul instructiv cu priceperi și deprinderi caracteristice educației multilaterale (disciplina, spiritul de colectiv, de solidaritate, de etică sportivă etc.), fotbalul exercită o influență favorabilă asupra aparatelor și funcțiilor întregului organism. Jocul de fotbal se caracterizează printr-un bogat conținut motric și printr-o varietate deosebit de mare de mișcări efectuate în aer liber, fapt care execută o influență favorabilă asupra funcțiunilor întregului organism.

În opinia lui Balint Gh., 2002, diversitatea acțiunilor, influența pe care o exercită practicarea jocului de fotbal asupra sistemelor și funcțiilor organismului, precum și posibilitatea desfășurării lui în aer liber, oferă nenumărate oportunități pein care se contribuie la o dezvoltare fizică armonioasă, în deplină stare de sănătate.

Informații importante, adunate de-a lungul anilor, prin cercetări științifice au relevat faptul că, prin practicarea jocului de fotbal, din punct de vedere fiziologic se produc o serie de modificări care au ca urmare o ridicare a capacității funcționale, iar aparatul locomotor suferă modificări calitative: sistemul osos se întărește, articulațiile capătă o mai mare mobilitate și elasticitate, iar forța mușchilor crește.

De asemenea, aparatul cardio-vascular asigură țesuturilor oxigenul necesar și substanțele nutritive, care sunt mai ușor asimilate, iar toxinele sunt mai ușor eliminate. Este de remarcat corelația dintre cerința realizării unui nivel dezvoltat al funcțiilor fiziologice, ca o condiție pentru practicarea fotbalului și continua ridicare a acestui nivel, tocmai ca urmare a practicării acestuia.

Jocul de fotbal exercită o deosebită influență asupra sistemului nervos central, starea emoțională a elevilor înainte și în timpul jocului, varietatea acțiunilor de la fază la fază ținând permanent starea de vioiciune și interes pentru joc, ceea ce determină o creștere a mobilității proceselor nervoase.

Se dezvoltă și perfecționează procesele intelectuale, afective și volitive. Foarte importantă este influența pozitivă pe care fotbalul o are asupra motricității, influențând dezvoltarea calităților motrice generale și specifice.

Astfel, îndemânarea se dezvoltă prin dinamismul caracteristic și necesar al deprinderilor tehnico-tactice și aplicarea lor în joc, în condiții de dispută (luptă) și în funcție de situațiile spontane caracteristice desfășurării jocului.

Viteza se dezvoltă sub toate formele ei de manifestare: de reacție, de deplasare și de execuție. Aplicarea în joc a diferitelor procedee tehnice, impune și dezvoltă unele forme de viteză de reacție: viteza de începere, fără pauză, a unei noi acțiuni. Fotbalul dezvoltă și cuplul viteză-forță (detentă) nu numai în cazul săriturilor, ci și în toate acțiunile de joc. Fotbalul dezvoltă forță la nivelul membrelor inferioare, în special la lovirea mingii cu piciorul și capul, pentru lupta corp la corp în vederea intrării în posesia mingii (deposedare) și parțial la nivelul brațelor, pentru aruncarea mingii de la margine.

Rezistența constituie fondul prin care se manifestă toate celelalte calități motrice, conferind acestora calitatea de a fi integrative. Jocul de fotbal solicită o activitate permanentă și eforturi repetate pe tot parcursul celor 90 minute de joc, precum și eforturi de lungă durată pe parcursul unui an școlar. Deci, prin însăși structura sa, fotbalul dezvoltă rezistență, atât în condiții aerobe, cât și anaerobe. Calitatea motrică dominantă în jocul de fotbal este rezistența în regim de viteză.

Motricitatea mai sus menționată, caracteristică acțiunilor tehnico-tactice din cadrul jocului, contribuie la dezvoltarea deprinderilor motrice de bază (deprinderile de alergare, săritură, opriri, loviri, aruncări și altele) a căror formare constituie un obiectiv-cadru al educației fizice la fiecare nivel de învățământ; aceasta este un argument în plus care atestă valoarea formativă a jocului de fotbal.

Utilizarea fotbalului sub forma jocurilor de mișcare și a minifotbalului, a condus la realizarea unei uniri între educația fizică și educația sportivă.

Experimentele efectuate au dus la următoarele concluzii:

– fotbalul – joc sportiv dinamic – cu un conținut psiho – motric variat, cu multiple efecte favorabile de ordin fizic, fiziologic și educativ, este un foarte bun mijloc al educației fizice școlare;

– fotbalul practicat sub forma minifotbalului, poate împlini o parte din mijloacele educației fizice și împreună cu alte discipline sportive contribuie la realizarea obiectivelor-cadru ale educației fizice în cadrul instruirii sportive multilaterale;

– instruirea sportivă multiformă oferă fotbalului posibilitatea concretizării unei simbioze perfecte dintre nou și util;

– forma competitivă de practicare a fotbalului redus (minifotbalului) în cadrul lecției de educație fizică, îi stimulează pe elevi și, concomitent, contribuie la reușita instruirii.

Inițierea elevilor în practicarea fotbalului în lecțiile de educație fizică (împreună cu alte sporturi) a contribuit la realizarea educației sportive. Fotbalul este un joc colectiv, iar pentru atingerea scopului propus, îi este proprie o anumită organizare a colectivului, bazată pe răspundere reciprocă, pe subordonarea intereselor personale celor generale și pe repartizarea funcțiilor ce revin elevilor. Din aceasta rezidă și marea varietate și importanță ce revine fotbalului, în educarea spiritului colectiv, a inițiativei, a perseverenței, a stăpânirii de sine în timpul acțiunilor de joc și disciplinei conștiente.

Activitatea din joc obișnuiește elevul cu analiza situațiilor, cu compararea și tragerea unor concluzii practice cu rapiditate. Toate aceste procese de gândire se mai caracterizează și prin corelarea situațiilor analizate și conduc la dezvoltarea atenției distributive, a capacității de anticipare a acțiunilor.

Jocul de fotbal practicat în școală dezvoltă și o serie de calități moral-volitive, cum ar fi: atitudinea de întrajutorare față de coechipieri, atitudine de respect față de colegi, adversari, profesori, atașament față de echipă (a clasei, a școli, etc.), dârzenia, perseverența, combativitatea. Dacă mai adăugăm și caracteristica de recreativitate și de agrement, se poate realiza motivul pentru care este practicat în învățământul de toate gradele.

Savu C.V., 2017, este de părere că fotbalul școlar este caracterizat de faptul că are o deosebită valoare educativă, cumulează efectele sanogenetice și sanofizice ale sportului și educaței fizice, contribuie la realizarea unei dezvoltări fizice generale multilaterale și armonioase, contribuie la dezvoltarea motricității generale, dezvoltă aptitudinile psiho-motrice, este un mijloc important de recreere și agrement.

De asemenea, valențele formative ale jocului de fotbal se manifestă în trei direcții: recreativ-distractivă, compensatorie (de refacere neuro-psiho-motrică) și formativă (asupra personalității și caracterului elevilor).

Apariția și desfășurarea demersului didactic prin prezența jocului de fotbal în lecțiile de educație fizică este posibilă printr-o metodologie specifică și prin faptul că didactica fotbalului în mediul școlar beneficiază de tradiția sportivă a unității școlare pentru motivarea profesorilor și a elevilor, de forme de practicare cât mai adecvate claselor și elevilor respective, de condiții autonome de practicare (lideri, autoorganizare, autoarbitrare, de existența regulamentetor de joc și de competitive, de resurse materiale necesare, precum și de o didactică modernă și flexibilă, bazată pe atragerea și colaborarea elevilor, însoțită de pregătirea specială a cadrului didactic pentru fiecare lecție și clasă.

La nivelul învățământului preuniversitar dunt stabilite următoarele forme de organizare ale fotbalului școlar: lecția de educație fizică, lecția de ansamblu sportiv și activitatea competițională de masă și performanță (oră opțională).

Pe toată perioada învățământului preuniversitar, lecția de educație fizică își aduce contribuția la îndeplinirea competențelor generale și specifice prevăzute de programele în vigoare, printr-un proces de învățare eșalonat în trei etape importante:

– etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) și clasa a IX-a (liceu);

– etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) și clasa a X-a (liceu);

– etapa a III – a – clasa a VIII-a (gimnaziu) și clasele XI-XII (liceu).

Jaloanele orientării metodice privitoare la stabilirea conținutului și mijloacelor fiecărei etape trebuie să asigure realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu și liceu, și anume, să fie capabil să se integreze în jocul competițional propriu-zis, de a avea cunoștințe și capacitatea de a-l, precum și abilități de bun manager (organizator) (Motroc I., Cojocaru V., 1991).

Același Savu C.V., 2017, este de părere că asimilarea unui ansamblu de cunoștințe, deprinderi și priceperi necesare pentru însușirea cât mai rapidă a jocului pe teren redus sau normal, se realizează cu eficiență maximă prin exersarea acțunilor tehnico-tactice de joc, din atac și apărare și prin jocul bilateral, dar modalitatea de învățare izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă. Utilizarea selectivă a acțiunilor de joc, pe baza calităților și deprinderilor elevilor oferă posibilitatea exersării unor structuri de exerciții specifice acțiunilor de atac și apărare, care compun jocul bilateral, facilitând însușirea acestuia.

Jocul bilateral, precum și jocurile cu număr redus de jucători pe spații limitate, oferă condiții optime pentru exersarea și perfecționarea tuturor procedeclor tehnico-tactice, în situații de colaborare și adversitate.

Desfașurarea lecției de educație fizică în etapele stabilite trebuie să respecte obiectivele, conținutul și modul fiecărei etape, precum și particularitățile metodice specifice acestora.

Metodica predării fotbalului în învățământ prevede, pentru etapa I (clasele a V-a, a VI-a și a IX-a) realizarea următoarelor obiective și sarcini:

– cunoștințe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus și normal;

– însușirea și respectarea principalelor reguli de joc, în funcție de dimensiunile

terenului;

– învățarea și aplicarea în joc a următoarelor acțiuni tehnico-tactice de atac și apărare:

– întâmpinarea mingii – preluare pasă;

– întâmpinarea mingii – transmitere (pasă-șut la poartă, centrare, degajare);

– întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă -șut la poartă;

– întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling -șut la poartă;

– întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – șut la poartă;

– deposedare prin intercepție – pasă (degajare, centrare, șut la poartă);

– combinații simple în atac și organizarea apărării la fazele fixe;

– încadrarea în jocul bilateral, pe teren redus (minifotbal).

Pentru etapa a II-a (clasele a VII-a și a X-a):

– însușirea cunoștințelor pentru organizarea și desfășurarea jocului conform

regulamentului;

– cunoașterea și respectarea sarcinilor de joc, în atac și apărare, pe zone și funcții, pe

teren redus și normal;

– învățarea și aplicarea în joc a următoarelor acțiuni tehnico-tactice, de atac și

apărare:

– întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la poartă,

centrare,degajare);

– întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă;

– tatonare – deposedare – pasă (degajare, centrare, șut la poartă);

– tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la poartă;

– jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2, 2:2, 3:1, 4:2;

– combinații simple la fazele fixe în atac și apărare;

– joc bilateral pe teren redus minifotbal (și normal-LPS-uri, CSS-uri).

Pentru etapa a III-a (clasele a VIII-a, a XI-a și a XII-a):

– consolidarea și perfecționarea acțiunilor tehnico-tactice, în atac și apărare și

aplicarea acestora, cu randamentul corespunzător, în jocul bilateral;

– însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor pentru organizarea și desfășurarea

competițiilor școlare, formarea echipelor și arbitraj, precum și întocmirea

clasamentelor și departajarea echipelor.

Lecțiile de ansamblu sportiv fac parte tot din categoria formelor de practicare a exercițiilor fizice la nivelul școlii și sunt considerate o etapă superioară a lecției propriu-zise. Organizarea acestor lecții are două forme: lecții pe clase, sub conducerea aceluiași cadru didactic (care predă la clasa respectivă și care lucrează simultan cu toți elevii clasei, circa 50 minute, organizați, după preferințe, pe maximum trei discipline sportive) și lecții pe grupe de clase, cu profesori cu o anume specializare sportivă, cu durata de 100 minute.

În conținutul acestor lecții se regăsesc teme ce privesc pregătirea echipelor de fotbal ale claselor pentru competiții interne și cele reprezentative ale unității școlare respective, pentru competițiile oficiale programate în calendarul competițional.

Calendarul sportiv anual cuprinde competițiile organizate la nivelul Olimpiadei Naționale a Sportului Școlar (O.N.S.Ș) la toate treptele învățământului preuniversitar și competiții organizate între unitățile școlare (cupe, turnee, întreceri tradiționale etc.).

La nivelul învățământului competițiile sunt pe categorii de vârstă: 8-10 ani (învățământul primar), 11-12 ani și 13-14 ani (învățământul gimnazial), 15-16 ani (ciclul inferior al liceului) și 17-18 ani (ciclul superior al liceului). Competițiile au finalitate la nivel national la fiecare treaptă a învățământului: primar, gimnazial și liceal.

Ora opțională este o oră, acordată în plus, față de cele două ore din trunchiul comun, la clasele a V-a, a VI-a și a VII-a și o oră pentru clasa a VIII-a. Această oră este prevăzută în planul-cadru de învățământ pentru fiecare clasă, dar apare numai în condițiile în care se solicită acest lucru.

Programele de educație fizică, la toate nivelurile învățământului preuniversitar, prevăd, prin obiectivele lor cadru (generale) și obiective pentru jocurile sportive.

Pentru clasele V-VIII, ce ne interesează pe noi, elevii pot alege din 4 jocuri sportive: volei, baschet, handbal, fotbal și, din altele, prezente ca discipline sportive alternative: badminton, cicloturism, dans sportiv, dans folcloric specific zonei, gimnastică ritmică, înot, korfball, orientare sportivă, patinaj pe gheață/patinaj cu role, sanie (obișnuită sau de concurs), schi alpin, schi fond, sport aerobic, șah, rugby-tag, tenis de masă.

În acest sens, direcțiile în care fotbalul poate interveni cu maximum de eficiență sunt următoarele:

– întărirea sănătății;

– formarea unui fond de deprinderi și priceperi motrice care poate fi aplicate în

condiții variate;

– creșterea indicilor calităților motrice;

– dezvoltarea proceselor de cunoaștere: analiza, sinteza, viteza de decizie, imaginația,

etc;

– dezvoltarea calităților morale și de voință;

– formarea obișnuinței de a practica independent jocul de fotbal.

Hoștiuc N., 2001, este de părere că practicarea jocului de fotbal se adresează și celorlalte obiective ale educației fizice și sportive, de exemplu, dezvoltarea fizică armonioasă. Efectele de ordin fizic pe care fotbalul nu le poate realiza sunt: forța la nivelul membrelor superioare și forța la nivelul musculaturii spatelui și abdomenului. De asemenea, exercițiile de front și formație, tracțiunile, cățărările și exercițiile la sol vor fi realizate prin practicarea, în special, a gimnasticii și a atletismului.

2.3. Bazele tehnicii jocului de fotbal

La modul general tehnica sportivă a avut numeroase definiții. Primii specialiști care au definit-o apreciau că tehnica cuprinde ansamblul acțiunilor și procedeelor de mișcare, ale căror forme și conținuturi specifice, pot asigura practicarea sporturilor, dar în regimul regulamentelor lor.

Alți teoreticieni defineau tehnica drept un complex de structuri motrice specifice ramurilor de sport, executate cu economicitate și raționalitate pentru atingerea unui nivel ridicat al randamentului în concursuri (Dragnea A., Teodorescu-Mate S., 2002). Cei doi autori precizează că la analiza tehnicii se pot evidenția următoarele componente: elementul tehnic (care este o structură motrică fundamentală), Procedeul tehnic (care este o structură motrică cu specific particular de execuție a elementului tehnic), stilul (definit drept modalitatea particulară de execuție a unui procedeu tehnic) și mecanismul de bază al prodeceului tehnic (succesiunea firească a actelor motrice).

Numeroși specialiști din domeniul educației fizice și sportului, atunci când vorbesc de pregătirea tehnică, se referă la un complex de măsuri, metode, mijloace și metode folosite în învățarea elemetelor și procedeelor tehnice specific unei ramuri de sport. Ei sunt de accord că, unul dintre componentele tehnicii este mecanismul de bază al mișcării, la care se mai adaugă și elementele caracteriale spațio-temporale și dinamice ale procedeului respectiv, și anume traiectoriile cele mai relevante ale segmentelor corpului sau a întregului corp în timpul derulării fazelor mișcării, eforturile finale sau marcarea diferitelor momente în mersul acțiunii. Deci, mecanismul de bază al unui procedeu tehnic trebuie perceput ca un sistem de componente (spațiale, temporale, dinamice și energetice), aflate în relație, care se finalizează cu o eficiență crescută.

În opinia lui Alexe N., 1999, pregătirea tehnică înseamnă totalitatea mijloacelor cu o structură identică sau apropiată de acțiunile motrice prevăzute de regulamentul de concurs, prin care se concretizează performanța.Cercetarea aprofundată a literaturii de specialitate l-a făcut pe Alexe N. să afirme că unii specialiști consideră aceste mijloace, ca fiind foarte importante pentru procesul de antrenament, deoarece ele sunt structurate strict și unic din punct de vedere biometric, urmărind obținerea unei performanțe. Este de părere că noțiunile cu care se lucrează în pregătirea tehnică sunt elementele și procedeele tehnice. Elementele sunt structurile fundamentale care conduc la performanță, iar celelalte înseamnă acțiunile motrice concrete prin care elementul tehnic este prezent în derularea jocului. De asemenea, interesantă este părerea domniei sale cu privire la abordarea pe care o face celor două noțiuni, pentru că, în opinia lui, din punct de vedere teoretic, elementul tehnic poate fi executat printr-un număr mai mare de procedee tehnice, scopul lor fiind același. Deci, după părerea lui Alexe N., procedeul tehnic constuie ceea ce se învață în jocurile sportive și nu elementul tehnic, care este doar o noțiune.

Un reputat antrenor și profesor, Rădulescu M., 2007, este de părere că importanța tehnicii, care se datorează gradului de economicitate și eficacității mișcării și, de aceea, ea nu trebuie însușită izolat, ci împreună cu ceilalți factori ai antrenamentului și, în special, cu pregătirea fizică, complexă. Părerea domniei sale este aceea că ținta finală a unei pregătiri tehnice bune este aceea de a facilita executantului variante de utilizare eficientă și permanentă a potențialului său funcțional în acțiunile sale competiționale. Evidențiază, totodată, că acțiunile îndreptate spre ridicarea calitativă a nivelului tehnicii, impune efectuarea unor sisteme de acționare foarte variate, unde cele executate solicită percepția, analiza și reflectarea psihică a executantului, asociate cu capacitatea de combinare a mișcarilor simple în acțiuni motrice mai complexe.

Pregătirea tehnică în jocul de fotbal este remarcată și de Motroc I., 1994, care amintește că, în activitatea cu începătorii există un principiu major, acela de a se aborda, în primul rînd, însușirea tehnicii, care necesită un număr mare de execuții. De asemenea, la fel de importantă este ridicarea nivelului capacității de efort, care poate influența pozitiv capacitatea copiilor cu o tehnică precară, urmată de efecte negative în viitor.

De asemenea, mai precizeză că, în jocul de fotbal, tehnica are o influență majoră asupra tacticii de joc, mai ales în condițiile concrete cu prezența adversarilor, dar și cu reducerea mișcărilor inutile, deci o economie de energie. Gradul pregătirii tehnice al unui sportiv depinde, de ansamblul și nivelul inițial al bagajului tehnic al jucătorului, de experiența motrică anterioară a acestuia și de direcțiile, volumul, intensitatea, complexitatea mijloacelor de lucru, precum și de indicațiile metodice avute în vedere de antrenor în această direcție.

Pentru autor, este important și faptul că acumularea unui ansamblu de priceperi și deprinderi motrice și de acționare asupra obiectului de joc, poate provoca o solicitare accentuată a complexului senzorial, ceea ce poate conduce la ușurarea perceperii și însușirii corecte și cu economicitate a elementelor și procedeelor tehnice ale jocului de fotbal.

Alți specialiști scot în evidență importanța pregătirii tehnice în jocul de fotbal prin trăsăturile speciale ale tehnicii. În opinia lor tehnica jocului de fotbal este precisă, suplă, fină și subtilă, în ideea majoră a execuției paselor și șuturilor derutante fără preluare, paselor cu călcâiul, deposedărilor și a celorlalte procedee, pe spații restrânse. Apoi, consideră că tehnica este sobră, prin execuția unor exerciții în forță și viteză, pentru îndeplinirea sarcinilor tactice pe suprafețe mari, cum ar fi pasele utilizate pentru lansarea contraatacului, pentru declanșarea unor atacuri rapide, utilizate la execuția loviturilor libere directe spre poartă și a șuturilor la poartă de la distanțe medii și mari (Motroc I., Motroc F. și Motroc A., 1999.

Ei completează cu explicații care denotă că unele procedee tehnice de bază se automatizează, cu scopul de a-l obișnui pe sportiv de a nu mai privi încontinuu obiectul de joc și, astfel, oferindu-i posibilitatea de a avea o privire care să perceapă aproape întreg câmpul de joc, pentru a avea capacitatea de a discerne și a opta pentru alegere soluției optime de pasare (spre un coechipier mai bine plasat sau deplasat pe o direcție bună de joc), fiind precaut și în măsură de a evita, în același timp, în orice moment, eventualele deposedări ale adversarilor, ce pot apărea inopinant și prin surprindere, mai ales cele acționate din lateral sau din spate.

Fac, de asemenea, precizarea că, în momentul actual, tehnica jocului de fotbal poate fi catalogată drept spectaculoasă și plăcută atât sportivilor, dar și spectatorilor, care admiră detenta jucătorilor la săriturile duelurilor aeriene, angajamentul total al corpului în disputa pentru minge, alergările scurte, surprinzătoare, dar, mai ales, alergările lungi, efectuate în condiții de adversitate, nivelul estetic al unor subtilități tehnice, centrările precise efectuate în viteză și cu prezența adversarilor, executate pe jos sau pe sus, finalizările din apropierea porții, în condiții de echilibru instabil, etc.

După Apolzan D., 2010, tehnica este aceea care caracterizeză executarea acțiunilor motrice, adică ansamblul de elemente și procedee specifice manevrării balonului și deplasărilor în spațiul de joc, care se derulează după legile mișcării și ale regulamentului de joc.

Si pregătirea tehnică în jocul de fotbal trebuie să constituie o preocupare majoră, pentru că îmbunătățirea nivelului calitativ al fotbalului depinde, în primul rând, de calitatea pregătirii copiilor și juniorilor. Duce importanța tehnicii până la prezentarea succintă a sarcinilor pe grupe de vârstă. Între 9-12 ani (intrarea copiilor în tehnica de bază: jocuri pe teren redus; jocuri dinamice; ștafete aplicative; jocuri creative); între 13-15 ani (consolidarea și perfecționarea execuțiilor tehnice de atac și apărare pentru dezvoltarea jocului în mișcare; combinații simple între 2-3 jucători); între (16-18 ani (realizarea de acțiuni tehnico-tactice simple și complexe, momente fixe, lovituri libere, aruncări de la, margine, lovituri de colț, lovituri de la 11 m, execuții de excepție, etc.).

Consideră, însă, că cele mai propice etape pentru îmbunătățirea tehnicii sunt: copilăria, pubertatea și adolescența (până la 17-18 ani). Precizează că, între 8-10 ani sunt bine dezvoltate și se poate acționa asupra lor, următoarele calități și abilități: echilibrul, mobilitatea articulară și rezistența musculară locală.

Ca elemente frenatoare în calea tehnicii, Apolzan D., menționează: antrenorii, jucătorii, baza materială, lipsa de contact cu echipa, jucătorii și antrenorii din țările cu fotbal dezvoltat, lipsa de preocupare a conducătoritor de club față de propriile lor echipe de copii și juniori.

Iar prescripțiile și indicațiile metodologice actuale, recunoscute unanim de către specialiști, în vederea creșterii nivelului tehnic al juniorilor ar fi următoarele: controlul dinamic al mingii la un nivel ridicat; un ridicat grad de inițiativă (personalitate); capacitate de a soluționa acțiunile individual sau în colectiv; să creeze și să finalizeze; tehnica lui proprie să reprezinte amprenta întregului colectiv.

În 2013, S.M. Ciolcă definea tehnica jocului de fotbal ca fiind ansamblul deprinderilor motrice specifice (procedeele tehnice) utilizate conform legilor activității nervoase superioare și ale biomecanicii, fundamentate pe posibilitățile fizice ale sportivilor, cu scopul de a rezolva cu success și cu promptitudine acțiunile tactice în atac și în apărare; în 2005 era de părere că în jocul actual de fotbal, tehnica de joc a ajuns la un nivel ridicat, aproape o artă, datorită preciziei, siguranței, automatizării și caracterului euristic al acțiunilor.

Același S.M. Ciolcă precizează și caracteristicile tehnicii jocului de fotbal. În opinia domniei sale tehnica: este științifică, accesibilă, presupune necesitatea unei pregătiri de la vârste mici, este necesar ca ea să fie însușită corect, are loc în condiții diverse, este precisă, fină și spectaculoasă, dar și dificilă, unele dintre procedeele ei tehnice se automatizează.

O sistematizare a tehnicii au făcut I. Motroc și V. Cojocaru (Tabelul nr. 2.1.):

Sistematizarea tehnicii

(după I. Motroc și V. Cojocaru, 1991)

Tabelul nr. 2.1.

2.4. Elementul tehnic – lovirea mingii cu piciorul

Elementele componente ale mișcării de lovire a mingii cu piciorul sunt: elanul, piciorul de sprijin, poziția corpului, piciorul care lovește mingea, imprimarea forței corporale și mișcarea membrelor superioare.

Elanul pe care îl ia jucătorul din locul plecării până în mumentul aplicării loviturii depinde de distanța la care se trimite mingea și de forța pe care jucătorul dorște să o imprime.

Piciorul de sprijin presupune două aspecte, primul referindu-se la direcția lui care asigură traiectoria și înălțimea pe care o va urma mingea după lovire. Pentru a imprima mingii o traiectorie joasă, razantă cu pământul, piciorul de sprijin trebuie să fie așezat lâgă minge și, în acecași timp, la o distanță de 10-20 cm. Genunchiul piciorului de sprijin trebuie să fie flexat. Pentru a imprima mingii o traiectorie cu boltă, lovitura trebuie să fie aplicată în jumătatea inferioară a ei dar, în același timp, piciorul trebuie să fie așezat puțin înapoi și lateral față de minge. În momentul lovirii, centrul de greutate este lăsat pe piciorul de sprijin, ceea ce permite piciorului de lovire să manevreze în voie.

Poziția corpului în momentul lovirii presupune ca executantul, apropiindu-se de cu piciorul de sprijin lângă ea, corpul lui, în virtutea inerției, își contină mișcarea înainte până ajunge aproape vertical pe minge, cu umerii duși ușor înainte, iar corpul aplecat.

Piciorul care lovește este îndoit din articulația șoldului și flexat din genunchi, ca la mișcarea de alergare. În momentul pregătirii mișcării de lovire, umerii și brațele încep să pivoteze în direcția opusă, iar în momentul lovirii, genunchiul se extinde. Piciorul care a lovit mingea continuă mișcarea sa înainte și în sus, în timp ce corpul se înalță pe vârful piciorului de sprijin. Brațul opus piciorului care a lovit mingea termină mișcarea în fața corpului.

Piciorul care lovește. Pendularea piciorului cu care se lovește, deci curba pe care o face piciorul față de poziția piciorului de sprijin, influențează traiectoria, tăria și distanța până unde va fi transmisă mingea.

La toate loviturile se cere o pendulare pronunțată și, mai ales, o flexie, cât mai bună din articulația genunuchiului, chiar și la mingiile transmise la distanțe mai scurte, pentru că numai așa se obține lovirea corectă a mingii.

În prima fază a pendulării, mușchii, articulațiile și, în general corpul, efectuează această mișcare complexă în mod relaxant. Lovirea propriu-zisă se face prin reducerea piciorului din articulația șoldului, urmată de extensia treptată a genunchiului. Viteza mișcării de pendulare este direct proporțională și dependentă de forța care se dorește a fi imprimată mingii, cât si cu mărimea amplitudinii mișcării de pendulare. În faza de pendulare a piciorului spre înainte, mușchii, articulațiile și, în special articulația, gleznei trebuiesc să fie încordate.

Traiectoria mingii mai depinde și de momentul în care se produce lovirea, respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă sau este pe curba asccendentă (fig. 2.1.)

Fig. 2.1. – Lovirea mingii

Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie joasă și, în acest moment, piciorul acționează paralel cu pământul, iar piciorul de sprijin este situat în aceeași linie cu mingea.

De asemenea, genunchiul piciorului cu care se lovește este situat deasupra mingii. Până în momentul lovirii propriu-zise, greutatea corpului va fi în întregime pe piciorul de sprijin și numai după lovirea mingii greutatea corpului va aluneca înainte, pe piciorul care execută lovitura.

La executarea loviturii, care se produce pe curba ascendentă, piciorul cu care se lovește mingea va depăși linia piciorului de sprijin. Greutatea corpului pănă în momentul lovirii va fi în intregime pe piciorul de sprijin și va continua să rămână și după executarea lovirii. Lovită în acest fel, mingea va avea o traiectorie înaltă.

Imprimarea forței corporale este data de faptul că lovirea mingii este o mișcare completă a întregului corp, care necesită o bună coordonare a tuturor componentelor ei. Mișcarea brațelor asigură și ajută la menținerea echilibrului în momentul lovirii.

2.4.1.Clasificarea procedeelor tehnice de bază

ale lovirii mingii cu piciorul

Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic de bază al jocului de fotbal, folosit în pregătirea atacului, sub formă de pase, deschideri, lansări, centrări etc., precum și la finalizare, sub forma trasului lu poartă.

Există mai multe clasificări, dar cea mai întâlnită este aceea în funcție de partea labei piciorului: lovirea mingii cu șiretul (interior, plin, exterior), cu interiorul labei (latul), cu extcriorul, cu vârful, cu călcâiul, cu genunchiul devierea mingii și aruncarea mingii cu piciorul.

Lovirea mingii cu șiretul interior. Jucătorul își ia elan, în apropierea mingii fixează piciorul de sprijin, greutatea corpului este pe acest picior. Orientarea piciorului cu vârful în afară, mingea fiind lovită puțin lateral față de centru (fig. 2.2.).

Fig. 2.2.– Partea care vine în contact cu mingea

După lovire, piciorul continua mișcarea de pendulare, pentru o traiectorie joasă verticala care cade de la genunchi trebuie să fie deasupra mingii. Când piciorul de sprijin se așează lateral și înapoia mingii, se obține o traiectorie înaltă a mingii (fig 2.3.).

Fig. 2.3. – Elanul și așezarea față de minge la lovirea cu interiorul labei piciorului

Conținut tactic: pase la diferite distanțe sub formă de pasă lungă și degajare; în centrări; la lovituri libere cu și fără zid.

Greșeli frecvente: contactul cu mingea se face cu partea care corespunde degetului mare, de unde și un grad mai mare de imprecizie; elanul se face în linie dreaptă, înclinarea trunchiului pe spate în trasul la poartă.

Lovirea mingii cu șiretul plin – membrul inferior de sprijin ușor îndoit, se găsește lângă minge și lateral de ea. Membrul inferior de lovire pendulează din articulația genunchiului, lovind mingea cu glezna încordată, la mijlocul circumferinței acesteia (fig. 2.4.). Este o lovitură puternică prin care se obțin transmiteri la distanțe mari.

Figura 2.4.– partea labei piciorului care lovește mingea

Mingra se va deplasa pe o linie dreaptă , pe drumul cel mai scurt, la ținta aleasă. Precizia acestor lovituri se obține greu la mingile în mișcare, iar pendularea este destul de dificilă (fig. 2.5.).

Fig. 2.5. – Lovirea mingii cu șiretul plin

Conținut tactic: în degajări, la finalizarea unor acțiuni, în trasul la poartă; în schimbarea direcției de joc; în situațiile de contraatac; în situațiile de apărare disperată.

Greșeli frecvente: laba piciorului nu este perfect întinsă, glezna nu este încordată și piciorul nu este bine întins în momentul lovirii; elanul nu se face în linie dreaptă; jucătorul nu se ridică în momentul lovirii pe vârful piciorului de sprijin; înclinarea trunchiului pe spate.

Lovirea mingii cu șiretul exterior – pozițiile și mișcările segmentelor corpului sunt asemănătoare cu ale celor două procedee analizate anterior, cu deosebirea că vârful piciorului este îndreptat spre interior.Este o lovitură puternică și mingii I se poate imprima o traiectorie cu effect (fig. 2.6.).

Figura 2.6.– Partea care lovește mingea

Conținut tactic: se utilizează în pase (lansări); tras la poartă; lovituri libere peste zid (fig. 2.7.).

Fig. 2.7. – Lovirea mingii cu șireul exterior

Greșeli frecvente: piciorul este răsucit exagerat spre interior; piciorul de sprijin este așezat cu vârful în direcția unde se transmite mingea; glezna nu este încordată în momentul lovirii.

Lovirea mingii cu interiorul piciorului (latul) – membrele inferioare sunt ușor flexate din genunchi; piciorul de sprijin se așează lateral și lângă minge; piciorul de lovire este orientat cu vârful în afară, formând un unghi drept cu direcția în care transmitem mingea (2.8.).

Fig. 2.8. – Partea de contact cu mingea

Cea mai mică deviație a labei piciorului modifică traiectoria și direcția mingii. Lovitura cu latul este cea mai precisă, dar minga nu poate fi lovită puternic. Ea pote fi mai ușor interceptată de către adversar deoarece este vorba de poziția nenaturală pe care o ia executantul (fig. 2.9.).

Fig. 2.9. – Lovirea mingii cu latul

Conținut tactic: transmiterea mingii la distanțe scurte și medii, precum și în trasul la poartă din apropiere (realizează o precizie foarte mare).

Greșeli frecvente: așezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară; piciorul care execută lovirea nu este suficient răsucit în afară și de aceea mingea capătă o mișcare de rotație; piciorul de sprijin este așezat înaintea mingii, lovirea mingii este scurtă, aspecte ce nu asigură precizie și forță în lovitură.

Lovirea mingii cu exteriorul piciorului – acest procedeu se execută la fel ca precedentul, cu deosebirea că lovirea se aplică mai aproape de călcâi. Jucătorul trebuie să lovească mingea la mijlocul ei. Se folosește pentru a imprima mingii o mișcare de rotație (fig. 2.10.).

Figura 2.10.– Lovirea mingii cu exteriorul

Conținut tactic: în trasul la poartă; în loviturile libere directe; în schimbările de direcție.

Greșeli frecvente: piciorul de sprijin este așezat foarte aproape de minge; lovitura nu se aplică tangențial pe minge și de aceea „efectul” este foarte mic.

Lovirea mingii cu vârful piciorulul, în urma unei mișcări naturale, asemănătoare mișcării mersului sau alergării, fără a necesita o anumită poziție specială a corpului și piciorului.

Conținut tactic: pe terenuri grele (noroioase) și în situațiile de apărare distructivă; în trasul la poartă când adversarul își limitează spațiul (aglomerații).

Greșeli frecvente: piciorul de spriin este așezat foarte aproape de minge; mingea nu este lovită în mijlocul ei.

Lovirea mingii cu călcâiul – piciorul de sprijin se află așezat lângă minge și puțin înaintea ei. Membrul inferior de lovire trece pe deasupra mingii ușor îndoit din genunchi și execută mișcarea de lovire înapoi, scurt și energic (fig. 2.11.).

Fig. 2.11. – Lovirea mingii cu călcâiul

Conținut tactic: pentru derutarea adversarului; în evitarea întoarcerilor pentru executarea pasei înapoi.

Greșeli frecvente: piciorul de sprijin nu este așezat alături de minge pentru a permite piciorului care execută lovirea cu elan înainte.

Lovirea mingii cu genunchiul. Este utilizată mai rar. În această lovitură mingea întâlnește genunchiul încordat cu femurul ușor flexat din articulația coxo-femurală. Lovirea propriu-zisă se face cu suprafața de deasupra rotulei (treimea inferioară a osului femural) (2.12). Cu acest gen de lovituri mingea este transmisă la distanțe mici.

Figura 2.12.– Lovirea mingii cu genunchiul

Conținut tactic: în situațiile când timpul și spațiul nu mai permit folosirea piciorului (înscrierea unui gol, înlăturarea pericolului din zona respectivă etc.).

Greșeli frecvente: flexia femurului pe bazin se face lent, forța de lovire fiind redusă; contactul cu mingea se face în treimea superioară a femurului.

Lovirea mingii prin deviere cu șiretul exterior – piciorul de sprijin se află la o distanță mai mare de minge și înapoia acesteia. Piciorul de lovire pendulează foarte puțin din articulația genunchiului, privirea mascând direcția pe care o va lua mingea, de regulă opusă direcției de venire a acesteia.

Conținut tactic: în transmiterea mingii la distanțe mici; pentru a surprinde adversarul.

Greșeli frecvente: se trădează intenția și direcția pe care o va lua mingea, astfel încât adversarul poate realiza intercepția;

Lovirea mingii prin deviere cu șiretul interior- mișcările sunt identice cu cele de la devierea mingii cu șiretul exterior, diferând doar partea piciorului cu care se execută devierea mingii.

Conținut tactic: în transmiterea mingii la distanțe mici; în scopul accelerării vitezei jocului și derutării adversarului; cu precădere în situațiile de marcaj strict; la mingile care vin spre jucător fără o viteză prea mare; pentru a reduce posibilitățile de organizare și contramăsuri ale adversarului.

Greșeli frecvente: partea piciorului care ia contact cu mingea nu este bine încordată.

Aruncarea mingii cu piciorul. Piciorul de sprijin cu vârful îndreptat înainte pe direcția de aruncare este așezat la 5-10 cm lateral și înapoia mingii. Piciorul de execuție este ușor flexat din articulația genunchiului, iar piciorul ridicat din călcâi. Printr-o mișcare rapidă în sus și înainte, mingea este aruncată peste adversar, la o distanță care convine situației respective.

Conținut tactic: la loviturile libere cu zid din apropierea suprafeței de pedeapsă, lovitura propriu-zisă este înlocuită cu aruncarea mingii cu piciorul peste zid; când, pe direcția de transmitere a mingii, se află un adversar.

Greșeli frecvente: vârful piciorului care execută aruncarea nu este introdus sub mijlocul mingii și în acest fel nu se obține traiectoria dorită; piciorul de sprijin este așezat prea înainte sau prea înapoia mingii.

Lovirea iningii din drob sau demi-volé – este un procedeu mai greu de executat de către începători deoarece lovitura se aplică imediat ce mingea a sărit de la pământ. După ce mingea a ricoșat de la sol, ea poate fi lovită cu orice parte a labei piciorului (fig. 2.13.).

Fig. 2.13. – Momentul de contact cu mingea

Conținut tactic: la repunerea mingii în joc de către portar; la degajările apărătorilor; în trasul la poartă.

Greșeli frecvente: nu este sincronizează lovirea cu momentul ricoșării mingii din pământ; glezna nu este încordată și piciorul nu este în extensie.

Lovirea mingii din volé – momentul cel mai important îl constituie înălțimea la care se află mingea atunci când este lovită. Pentru a imprima mingii, care vine din aer, o traiectorie joasă, în momentul lovirii trunchiul va fi aplecat înainte (fig. 2.14.).

Fig. 2.14. – Momentul de contact cu mingea

În situația în care mingea vine din lateral, cu boltă, atunci piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată înainte (fig. 2.15.).

Fig. 2.15. – Așezarea față de minge și pivotarea corpului

Conținut tactic: la repunerea mingii în joc de către portar; în degajările lungi; în trasul la poartă.

Greșeli frecvente: jucătorul nu așteaptă mingea să cadă la înălțimea momentului optim de lovire; poziția trunchiului, de cele mai multe ori, este spre înapoi, influențând traiectoria mingii.

Lovirea mingii prin forfecare – jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept și sare în înălțime aruncându-și înainte piciorul stâng. După ce a părăsit pământul, în timpul săriturii execută o extensie a membrului inferior drept din genunchi și coboară în același timp piciorul stâng cu care revine pe pământ. Aterizarea pe sol se face pe spate (torace). Extensia piciorului drept se face cu vârful, bine întins pentru că mingea să fie lovită cu șiretul (fig. 2.16.).

Fig. 2.16. – Poziția corectă față de minge și sol

Conținut tactic: când jucătorul care se află cu fața spre poarta proprie și este depășit de mingea care vine pe sus; când jucătorul în atac este cu spatele spre poarta adversă.

Greșeli frecvente: jucătorul nu lovește mingea în momentul cel mai potrivit al traiectoriei mingii; nu există o coordonare între piciorul de execuție și piciorul de elan; jucătorul pregătește prea devreme aterizarea și nu mai este preocupat de lovirea propriu-zisă.

2.5. Efectele particularităților de vârstă asupra instruirii

O sintetizare din precizările științifice ale unor specialiști, relevă faptul că copiii de această vârstă fac parte din etapa școlară mijlocie; după criteriul „erupției dentare” (clasificare precizată de Cârstea Gh., 1993) ei se află în a doua copilărie (mijlocie), mai precis pubertatea (între 10/11-14/15 ani), de fapt la sfârșitul ei. Alții o consideră preadolescență, cu toate diferențele dintre cercetători cu privire la stabilirea locului ei în cursul general al dezvoltării umane.

Particularități somatice. La sfărșitul perioadei pubertare (13-14 ani) copiii manifestă un ritm de creștere și dezvoltare în funcție de sex. Creșterea este urmată de maturizarea sexuală care se intensifică. Albu E., 2007, spune că maturizarea sexuală se pune în evidență prin apariția pilozității, iar Șchiopu U., 2008, amintește de creșterea organelor sexuale, pentru ca, Crețu T., 2009, să evidențieze începutul funcționării glandelor sexuale și „modificarea de voce.

Stănescu M., 2012, aduce câteva completări: ritm rapid al creșterii în înălțime, superior altor vârste, remarcat prin alungirea membrelor inferioare și superioare, mai mult decât trunchiul. Acestea conduc la dizarmonii; este caracterizată ca fiind o etapă „caricaturală”, dată de forma mai alungită a oaselor și de musculatura slab dezvoltată sau de o creștere a laxității articulațiilor, dar și de o insuficientă depunere a calcului în sistemul osos. Tot Crețu T., 2009, adaugă faptul că procesul de creștere este însoțit de oboseală, apatie, dureri de cap, instabilitate psihică, nevoie crescută de somn, dureri articulare, neîndemânare.

La aceleași vârste, fetele au valori superioare la înălțime și greutate corporală, prin faptul că la băieți, se înregistrează o ușoară încetinire a ritmului creșterii, totuși diferențele interpersonale sunt numeroase și evidente.

Golu F., 2010, concluzionează apreciind că schimbările cele mai puternice se produc în sona maturizării sexuale, tiroida crescându-și rolul, iar rimusul reducându-și-l.

Particularități funcționale. După Cârstea Gh., 1993, la această vârstă, 13-14 ani, funcția celui de-al doilea sistem de semnalizare (limbajul), domină asupra primului sistem (senzorial). Tendința spre iradiere a procesului de excitație are la bază slăbirea relativă a procesului de inhibiție corticală.

Aparatul cardio-vascular prezintă o slăbiciune pronunțată, adaptarea sa la efortul intens și de lungă durată fiind deficitară. Datorită particularităților dezvoltării morfologice se constată o capacitate scăzută de adaptare și rezistență funcțională a aparatului vascular și respirator la efortul fizic intens. Organul respirator, plămânii, sunt slab dezvoltați; capacitatea vitală este de aproximativ 2000 cm3 la 12 ani și crește până la 3000 cm3 la 15 ani, dar cu diferențe mici între băieți și fete în prima parte, iar pe urmă diferențele sunt evidente. În efort, inima depune un travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelor; deoarece lumenul vaselor este îngust pot apărea fenomene de oboseală, amețeli, oscilații ale ritmicității cardiace.

Comportamentul fizic și psihic este variabil și inegal datorită instabilității reglării neuroendocrine, aceasta reprezentând un handicap puternic, mai ales în privința performanțelor sportive. La sfârșitul acestei perioade se încheie aproape total diferențierea dintre cele două sexe.

Particularități psihologice

Crețu T., 2009, precizează că sensibilitatea și percepțiile vizuale, auditive, tactile, kinestezice, precum și reprezentările ating un nivel mai înalt de generalizare față de perioada anterioară, iar spiritul de observație și activitățile observative sunt în evidentă creștere.

Sentimentele se multiplică. Cunoașterea și descoperirea de sine este importantă. Apare grija pentru propria ținută. Copiii de 13-14 ani tind să se confeseze prietenilor și cunoscuților dar nu părinților, pe care îi consideră excesiv de autoritari. Acum, interesele se diversifică și copiii au o puternică dorință de afirmare. Ambele sexe pot manifesta aspecte de obrăznicie, ca o reacție a acestora la deciziile negative ale părinților față de aspirațiile și tendințele lor.

În opinia lui Cârstea Gh., 1999, apar conflicte, proteste, abandonări și retrageri din grup, cu urmări negative pentru activitatea sportivă. Se vorbește de criza care necesită o asistență psiho-pedagogică. Memoria devine logică, crește capacitatea de reținere a esențialului. Crește capacitatea de autocontrol în timpul învățării. Concentrarea atenției poate fi menținută la nivel corespunzător un volum mare de timp. Ea este de tip voluntar. Se continuă dezvoltarea imaginației de tip reproductiv și mai ales a celei creatoare.

Sion G., 2007, completează, precizând că procesele gândirii (analiza, sinteza, abstractizarea, etc.) se perfecționează, apare gândirea logică, abstractă, caracterizată prin raționamente complexe, iar limbajul este mult îmbogățit, relatările cuprinzând mulți termeni tehnici și științifici.

Particularități motrice. Cârstea Gh., 1993, consideră că vârsta de 13-14 ani (pubertară) este vârsta propice dezvoltării (educării) tuturor calităților motrice precum și a învățării și consolidării deprinderilor și/sau priceperilor motrice.

Calitatea motrică viteza se poate dezvolta foarte bine, fiindcă crește mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitația și inhibiția, elemente esențiale și determinante pentru această calitate. Dacă la 12 ani viteza fetelor este mai mare decât a băieților, ulterior băieții vor depăși, în mod progresiv, fetele. Distanța optimă pentru dezvoltarea vitezei de deplasare este de 80 m la 14 ani. Viteza de reacție se îmbunătățește treptat, iar timpul de reacție ajunge, în perioada pubertății, la valori mai apropiate de cele ale adolescentului și chiar ale adultului.

Se remarcă un progres real al îndemânării, de aceea pubertatea mai este numită și „vârsta îndemânării”. Spre sfârșitul perioadei pubertare (13-14 ani), marea plasticitate a scoarței cerebrale, tendința iradierii și predominanța excitației corticale este favorabilă realizării unor mișcări fine, precise limitate în timp și spațiu.

Calitatea motrică rezistența (mai ales cea de tip cardio-vascular) are, acum, cei mai mici indici relativ. De aceea se recomandă utilizarea efortului de rezistență cu un volum și o intensitate adecvate pentru dezvoltarea marilor sisteme funcționale. Rezistența este mai slabă ca la băieți. Eforturile aerobe cu durata de la 6 la 30 de minute (unde frecvența este situată la peste 130 pulsații pe minut) sunt adecvate pentru copiii de 13-14 ani.

Despre forță, se poate spune că are indicii mult mai ridicați față de perioada de vârstă antepubertară. Se ridică capacitatea de efort static moderat în raport cu greutatea corporală (mai ales la băieți). Forța relativă, pe ansamblu, stagnează sau chiar regresează, mai ales la mușchii extensori.

Deși este efectuată cu aceleași greșeli, atunci când nu a fost corectată, alergarea este deprinderea motrică cea mai frecvent folosită în lecțiile de educație fizică, dar și-n activitatea liberă.

Se constată că băieții aruncă mai bine decât fetele, mai ales obiectele ce necesită tipul de aruncare „zvârlită”. Fetele aruncă deficitar, incorect, mai mult prin împingere.

Săritura nu are eficiență bună. Efectuarea bătăii este corectă, chiar puternică, în schimb zborul nu este pe măsura acesteia. În timpul zborului, coordonarea dintre mișcările segmentelor corpului nu este eficientă și, de aceea, zborul și aterizarea sunt elemente spre care trebuie să se îndrepte atenția profesorilor.

La sfârșitul perioadei pubertare se poate începe acțiunea pentru însușirea de către elevi a deprinderilor și priceperilor motrice în majoritatea disciplinelor sportive. Este vorba despre elementele acestor ramuri sportive. Nu este recomandată însușirea unor deprinderi și priceperi motrice complicate care necesită o diferențiere fină, deoarece duce la suprasolicitarea inhibiției interne și apariția unor stări de nervozitate și chiar la renunțarea consolidării lor. Învățarea, consolidarea și perfecționarea tehnicii unor jocuri sportive poate constitui o prioritate. Elementele și procedeele tehnice pot fi abordate curajos, deși dimensiunile obiectului de joc (mingea) par să nu-i avantajeze (Dragnea A, Bota A., 1999).

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1. Metode de cercetere

În intenția de a realiza prezenta lucrare, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, am fost nevoit să aprofundez latura metodologică a cercetării din domeniul educației fizice și sportului. Astfel, am studiat și am reținut cele mai importante aspecte ale unor metode de cercetare descrise de specialiștii din domeniu.

Analiza teoretică și generalizarea datelor literaturii de specialitate.A fost prima metodă utilizată, întrucât am considerat că analiza literaturii de specialitate reprezintă sursa de informare și de transmitere a datelor științifice în timp și, de aceea a trebuit să-mi întocmesc un plan de identificare a acestor surse. Identificarea surselor a fost anevoioasă la început, deoarece singura sursă ajutătoare a fost bibioteca. Am schițat un plan cu lucrări de specialitate pe care le-am împărțit în două categorii: lucrări primare (ce înregistraseră, în conținutul lor, rezultate ale unor activități anterioare dar identice sau adiacente problematicii temei care mă interesa) și secundare (care aveau, în conținutul lor, prelucrarea analitică a unora dintre lucrările primare).

Studiul literaturii de specialitate a avut un caracter continuu și a presupus fișarea unora dintre problemele pe care am considerat că trebuie să le am în vederea compunerii părții fundamentel-teoretico-științifice a lucrării. De asemenea, am considerat că este necesar să fac notări pe marginea unora dintre documente, pentru a-mi ușura studiul în continuare. În ideea de a evidenția unele dintre ideile importante ale problematicii în cercetare, am extras anumite pasaje ce urmau să fie menționate în lucrare, cu scopul de a da lucrării o tentă cât mai științifică

De asemenea, am considerat foarte important să întocmesc o bibliografie bogată, cu lucrări de specialitate, dar și menționarea unor autori importanți din anatomie și fiziologie, ergofiziologie, pedagogie, psihologie, etc. Menționarea lor nu a fost întâmplătoare, ci a avut scopul de a remarca amplitudinea fenomenului cercetat.

Observația pedagogică a constat în urmărirea sistematică, cu un scop bine precizat, a actelor acțiunilor și activităților motrice efectuate de eșantionul de elevi avut în vedere de cercetarea preconizată. Observația efectuată a avut un scop bine conturat, acela de a urmări demersul orientat spre consolidarea lovirii mingii cu piciorul la o echipă reprezentativă școlară de fotbal. Am stabilit câteva obiective precise, și anume: respectarea unui plan de observație, prin care am reușit să cunosc colectivul investigat și să observ comportamentul și evoluția lui, am înregistrat și notat unele dintre sistemele de acționare utilizate, precum și felul în care au decurs lecțiile. De asemenea, am efectuat o pregătire personală prealabilă, mi-am pregătit și instrumente de observație, ca: tebele, fișe, cronometru, ruletă și alte materiale ajutătoare.

În cazul nostru observația a fost vizuală, dar a avut un caracter științific (intenționat) și s-a derulat în mod direct. S-au observat: diferite situații de învățare motrică, reacțiile subiecților la diferiți stimuli, frecvența la lecții, procentul acumulării cantitative pe toate planurile, eficiența exercițiilor, a sistemelor de acționare, comportamentul subiecților în timpul pergătirii, s-a urmărit, de asemenea, modul cum au reacționat, în diverse situații, etc.

Metoda studiului experimental. Valoarea deosebită a studiului a fost dată de funcția acestuia de verificare a ipotezelor cauzale. În legătură cu funcția de verificare a ipotezelor cauzale, rezultatele studiului s-au prezentat direct ca fapte științifice. Pentru a-și îndeplini funcțiile cognitive, studiul experimental s-a fundamentat pe teorie, iar la rândul ei, teoria pe activitatea de cercetare (experimentală), raporturile fiind bilaterale).

Investigația experimentală, în cazul nostru, a păstrat observația ca o condiție esențială, un izvor al ipotezelor și predicțiilor, sau o sursă a informațiilor ce provin din provocarea deliberată a faptelor și s-a desfășurat în condiții naturale (experiment pedagogic), care s-a bazat pe condițiile unei observații dirijate, așa cum se întâmplă în studiul unor fenomene educaționale. S-a încadrat în aria experimentelor de durată.

Organizarea cercetării a presupus identificarea și stabilirea eșantionului, cunoașterea lui prin convorbiri cu cadrul didactic și cu subiecții, caracterizarea eșantionului din mai multe puncte de vedere: vârstă, sex, nivel de dezvoltare fizică și motrică, etc. Selecționarea subiecților și alcătuirea eșantionului au constituit operații de mare însemnătate, cărora li s-a acordat o mare importanță și atenție, ca și formularii ipotezei, scopului, obiectivelor și sarcinilor cercetării.

Metoda statistico-matematică. Am ținut cont de faptul că prin statistică se înțelege folosirea unei ramuri a matematicii care se ocupă cu studiul numeric al unui foarte mare număr de fenomene analoage, indiferent de natura lor. Am considerat necesar utilizarea acestei metode deoarece, din culegerea datelor, prezentarea, prelucrarea, analiza și interpretarea datelor urma să rezulte mai multe concluzii valabile la fenomenele pe care le cercetam. Prin utilizarea acestei metode am considerat că pot obține date calitative din informații cantitative și care erau necesare în cunoașterea structurii și dinamicii evenimentelor cercetării.

De asemenea, am reținut faptul că utilizarea ei în științele comportamentului, cum era și cazul nostru, poate să-mi ofere date despre structura comportamentală a subiecților cuprinși în cercetare, în corelație cu alți factori (biologici, psihici, educaționali, sportivi, etc.).

Faptul că statistica operează și clasifică rezultatele obținute, cu valori medii și abateri de la medie, m-a determinat să aplic indicatorii statistici în ideea de a-mi furniza date concrete, cifrice, care, analizate profund să-mi poată oferi posibilitatea de a caracteriza subiecții cercetării din mai multe punce de vedere și cât mai elocvent.

Statistica mi-a facilitat nu numai interpretarea calitativă sau cantitativă a eșantionului aflat sub incidența cercetării, ci și relația dintre ele, precum și o delimitare a problemelor, o interpretare semnificativă a datelor, ca a permis elaborarea unor prognoze cu privire la evoluția viitoare a subiecților, tendințele lor de progres, stagnare sau regres și chiar evoluția lor individuală, din anumite puncte de vedere.

Cu ajutorul statisticii matematice am putut grupa datele culese în vederea determinării unor parametri ca:

– media aritmetică (), care este rezultatul sintetizării, printr-o singură expresie numerică, a tuturor valorilor (datelor, rezultatelor) înregistrate. Formula de calcul:

= sau =

– mediana, nereprezentând o valoare calculată, a fost folosită pentru a stabili jumătatea șirului de date. Se calculează după formula:

Md =

Dacă „n” este impar, mediana concordă cu o valoare din șirul de date, iar dacă este impar, mediana se va situa între două valori din șir.

– amplitudinea (W), se calculează ca diferență între valoarea maximă și cea minimă a șirului de date (rezultate) și care indică, într-un fel, omogenitatea șirului respectiv. Un șir de date este mai omogen atunci când amplitudinea este mai mică. Formula de calcul este:

W = x- x

– rata de progres s-a calculat prin regula de trei simplă, a celor două medii aritmetice, inițială și finală.

Rp = 100 –

– abaterea standard (S), care este indicatorul ce se folosește cel mai des în practica cercetării științifice. După formula:

S = ±

Metoda tabelară și grafică. Ansamblul cifric obținut în urma prelucrării statistice aplicate rezultatelor obținute de către subiecți, în urma efectuării măsurătorilor și susținerii probelor, a trebuit să fie expus. Am considerat că această operațiune poate fi efectuată prin expunerea de tabele statistice și prin reprezentări grafice

Pentru prezentarea rezultatelor, observațiilor și prelucrării statistice, tabelele întocmite au reprezentat o formă caracterială pentru subiecții supuși cercetării sub mai multe aspecte. Mulțimile, șirurile de rezultate, cifrice, numerice cu care am încercat să relev esența fenomenelor studiate și legile lor de dezvoltare, a trebuit să fie aranjate, ordonate în așa fel încât să înlesnească formarea unei imagini clare a aspectelor problematicii cercetării.

Astfel, șirurile de rezultate au fost trecute în tabele care au cuprins următoarele elemente: titlul, subiecții și caracteristicile lor (vârsta, parametrii antropometrici, diverse probe de control susținute, etc.). Datele statistice cuprinse în tabele au fost mărimi absolute, mărimi medii sau mărimi relative, în fuuncție și de parametrii statistici calculați.

Reprezentarea grafică a fost utilizată în vederea ușurării înțelegerii și analizei materialului statistic, prin folosirea unei expuneri mai atrăgătoare și sugestive. Reprezentarea grafică a presupus inventivitate și creativitare de nivel ridicat. Graficele au fost însoțite de titlu și au avut, ca element ajutător, obligatoriu, o legendă explicită. Un element esențial al reprezentării grafice l-a constituit estetica realizată, varietatea modelelor de grafice, coloristica lor diversă, precum și grafica concisă, vizibilă și sugestiv-edificativă. Ralizarea lor a presupus un volum mare de muncă, atenție, sensibilitate și precizie.

3.2. Locul, durata și subiecții cercetării

Studiul a avut loc la Liceul Teoretic „Panait Cerna”, din Brăila, în anul școlar 2017-2018, care a avut rmătoarea structură :

– semestrul I: 11 septembrie 2017 – 2 februarie 2018, ce a inclus și vacanța de Crăciun, între 23 decembrie 2017 – 14 ianuarie 2018;

– semestrul al II-lea: 12 februarie 2018 – 15 iunie 2018, ce a inclus „Săptămâna altfel” (26 – 30 martie 2018) și vacanța de Paști (31 martie – 11aprilie 2018).

Am ales această unitate școlară pentru că am fost elev acolo și pentru că exiatau și clase de gimnaziu, la nivelul cărora era constituită și echipa de fotbal, în marea lor majoritate elevi de clasa a VIII-a și a VII-a. Vârsta subiecților era în funcție de nivelul clasei din care făceau parte (cei de clasa a VII-a, între 13-14 ani, iar cei de clasa a VIII-a, între 14-15 ani).

Referitor la condițiile în care s-a desfășurat activitatea, baza sportivă și tehnica materială a școlii este compusă din:

în aer liber:

– teren de handbal 50 x 25 m cu porți regulamentare și asfaltat (iarna este acoperit cu un balon);

– teren de handbal 50 x 25 m cu porți regulamentare și asfaltat;

– teren de volei (9 x 18 m).

în interior:

– sală de sport cu dimensiunile de 36 x 18 m, cu următoarele dotări: vestiare cu instalații sanitare, magazie materiale, birou (vestiar) profesori, 8 scări fixe, 8 cadre metalice pentru tracțiuni, 2 panouri de baschet regulamentare, instalație rabatabilă pentru jocul de volei, 12 bănci de gimnastică, 12 saltele, 1 capră sărituri, 1 ladă sărituri, 2 trambuline elastice.

Ca materiale sportive, au mai fost utilizate: 20 mingi fotbal, 30 jaloane, cronometru, 30 copete, veste de culori diferite, scărițe, porți mici, ruletă, 10 mingi medicinale (2 kg), 10 mingi oină, 10 mingi tenis de câmp, 30 bastoane de gimnastică, 12 corzi de săritură, corzi.

Activități premergătoare experimentului:

– control somatoscopic și funcțional elevilor (11-15 septembrie 2017);

– instruirea elevilor pe linia protecției în cadrul practicării exercițiilor fizice în timpul lecțiilor de educație fizică, precum și în afara lecțiilor, în cadrul activităților din timpul liber și semnarea procesului verbal de luare la cunoștință (11-15 septembrie 2017);

– discutarea aspectelor cercetării cu elevii eșantionului experimental (16-20 octombrie 2017).

Demersul didactic s-a desfășurat conform metodologiei specifice antrenamentului sportiv, dar adaptat la nivelul unei reprezentative școlare de rețea.

Pe parcursul experimentului, conținutul, mijloacele și sistemele de acționare utilizate au avut la bază cerințele metodicii predării jocului de fotbal în învățământul gimnazial.

În vederea realizătii cercetării și verificării ipotezelor, am apelat la un ansamblu de măsurători și testări, pe care le-am considerat adecvate:

A. Măsurători antropometrice: greutatea, înălțimea, anvergura.

B. Probe motrice: alergare de viteză pe 50 m, cu start de sus, săritura în lungime de pe loc, săritura pe verticală de pe loc, ridicarea trunchiului din culcat dorsal, 30 secunde, alergare de rezistență 1000 m.

C. Probe tehnice: pasă la punct fix, pase la perete în două pătrate timp de 1 minut, tras la poartă de la distanță, tras la poartă de pe lateral, structura tehnică.

Aceste probe au fost susținute, de către elevi, la ambele testări (inițială și finală), pe baza sportivă a unității școlare. Testările inițiale au avut loc între 16-20 octombrie 2017, iar cele finale între 21-25 mai 2018.

Pentru a face o comparație, am ales un eșantion identic, echipa reprezentativă de fotbal a Școlii „Mihai Eminescu” din Brăila, care avea o bază sportivă asemănătoare cu cea a Liceului „Panait Cerna”

3.3. Mijloacele utilizate în cercetare

F.1.: formația de lucru: linii trei-patru elevi, lucru alternativ, lovirea mingii la zid cu latul, cu șiretul interior și cu șiretul exterior, urmărindu-se aspectele biomecanice: echilibrul în mișcare, poziția piciorului de sprijin, balansarea piciorului care lovește mingea, poziția trunchiului și a brațelor, acțiunile de după lovirea mingii, 2-3 x 30 lovituri, pauză pasivă 30 sec.;

F.2.: formația de lucru: pe perechi, lucru alternativ, lovirea mingii la perete în doi jucători: unul lovește mingea, celălalt lovește în poziție fundamentală, executând întoarcerea mingii și lovirea ei cu procedeul cel mai urmărit, 2 x 30 1ovituri, pauză pasivă 30 sec.;

F.3.: formația de lucru: trei-patru siruri a câte patru-cinci elevi în dreptul fiecărei mingi suspendate, lovirea mingii suspendate care pendulează în aer (exercițiul ajută la învățarea lovirii din vole, dezvoltă simțul mingii, îndemânarea în lovirea mingii care-și schimbă poziția, echilibrul etc., 2-3 x 30 lovituri, pauză pasivă 30 sec.;

F.4.: jonglerii individuate pentru menținerea mingii în aer, prin lovirea ei succesivă cu diferitele părți ale piciorului, cu laba, cu genunchiul, cu coapsa, alternativ cu piciorul drept și stâng: de pe loc, cu întoarceri în toate direcțiile, 2- x l min. – 1,30 min., pauză pasivă 30 sec.;

F.5.: idem exercițiul 4 executat din deplasare (mers în diferite direcții) în semicerc, în cerc, cu fața sau cu spatele;

F.6.: idem exercițiul 4 executat din alergare: pe direcții și cu ritmuri diferite combinând toate procedeele de lovire a mingii după o ordine oarecare, stabilită de fiecare jucător și de către profesor;

F.7.: formația de lucru: pe perechi cu o minge, autopasă: printr-o mișcare circulară, în sensul opus mingii, jucătorul ocolește adversarul în viteză maximă, preia mingea și continuă acțiunea de joc, 8-10 x, pauză pasivă 20 sec., se lucrează pe lungimea terenului alternativ;

F.8.: pe perechi, față în față, cu o minge: execută pasarea mingii cu latul sau cu șiretul plin, la partener, din deplasare înainte și înapoi, în poziție fundamentală, 3 x 1,30 min., pauză pasivă 30sec, execuția se va efectua alternativ cu piciorul drept și stâng;

F.9.: elevii așezați în două cercuri concentrice, față în față, cu fața sau cu spatele spre centru, își pasează mingea, exercițiul se poate efectua cu o minge, două, trei, până se ajunge la un număr de mingi de -2 față de numărul de jucători care formează cercul, în timpul exercițiului se va privi spre locul de unde vine mingea, pasarea propriu zisă făcându-se fără a întoarce privirea după minge, și doar cu privirea periferică se urmărește drumul mingii pasate, 2-3 x 3 min., pauză pasivă 30 sec. (fig. 3.1.);

Fig. 3.1.

F.10.: formația de lucru: doi jucători cu câte o minge fiecare, pasează și reprimesc mingea de la un al treilea jucător, alternativ, 2-3 x l min., pauză pasivă 30 sec. (fig. 3.2);

Fig. 3.2.

F.11.: idem exercițiul nr. 10, dar cu trei jucători care pasează alternativ la un al patrulea jucător, 2-3 x l min., pauză pasivă 30 sec.;

F.12.: formația de lucru: pe trei șiruri, pasărea mingii și trecere la coada șirului propriu, 2-3 x 2 min., pauză pasivă 30 sec. (fig. 3.3.);

Fig. 3.3.

F.13.: pasarea mingii în patru: jucătorii sunt așezați în două careuri în formă de stea, careul numărul I execută pase pe jos cu șiretul interior sau exterior într-un sens, iar careul numărul 2 execută pase cu șiretul interior sau exterior, ocolind jucătorii din careul numărul l, 2-3 x 2 min., pauză pasivă 30 sec. (fig. 3.4.);

Fig. 3.4.

F.14.: formația de lucru: pe perechi, pase în doi din deplasare spre poartă, de la mijlocul terenului: elevii de pe partea stânga a terenului, execută pasă cu piciorul stâng, iar cei din dreapta, execută cu piciorul drept, 2 x 15-20 pase, pauză pasivă 30 sec., se vor schimba locurile între jucători după prima serie (fig. 3.5.);

Fig. 3.5.

F.15.: pase în doi cu schimb de locuri, elevul cu mingea conduce și schimbă locul cu elevul fără minge și numai după aceea pasează, 4-6 x, pauză pasivă 30 sec.;

F.16.: formația de lucru: pe trei șiruri paralele, pasarea mingii în trei jucători, fără schimb de locuri, 6-8 x, pauză (mers cu revenire în formație) 30 sec. (fig. 3.6.);

Fig. 3.6.

F.17.: pasarea mingii în trei jucători, cu schimb de locuri, mingea mergând în linie dreapta, 6-8 x, pauză (mers cu revenire în formație) 30 sec., exercițiul se execută la început fără adversar apoi cu adversar semiactiv și activ, din ușoară alergare, până se ajunge la viteza maximă (fig. 3.7.);

Fig. 3.7.

Trasul (șutul) la poartă

F.25.: formația de lucru: patru-cinci elevi pentru fiecare poziție, tras la poartă sau la zid de pe cinci poziții, de la stânga la dreapta, cu piciorul stâng și piciorul drept: poziția 1-cu șiretul interior la colțul lung sau scurt, sus sau jos, poziția 2-cu siretul interior la colțul lung sau scurt, poziția 3-cu șiretul plin la colțul scurt, poziția 4- cu șiretul exterior, poziția 5-cu șiretul interior, 6-8 x, pauză pasivă 30 sec. (fig. 3.8.).

Fig. 3.8.

F.26.: formația de lucru: șiruri de patru-cinci elevi, tras la poartă sau la zid din minge condusa de la distanță de 30 m de poartă, trecând prin cele cinci direcții, trăgându-se la poartă cu procedeul corespunzător, 6-8 x, pauză pasivă 30 sec.;

F.27.: formația de lucru: pe două grupe, fiecare cu o minge, din alegare spre poartă pasează altemativ profesorului, care este așezat în față careului de
16 m. Acesta după particularitatile fiecărui jucător, transmite mingea mai aproape sau mai departe pentru șut (fig. 3.9.);

Fig. 3.9.

F.28.: tras la poartă din formație de doi, trei jucători, care înaintează spre poartă în diferite așezări, 6-8 x, pauză (mers cu revenire în formație) 45 sec.;

F.29.: formația de lucru: pe două șiruri paralele, tras la poartă din combinații în doi jucători, fără schimb de locuri, apoi și cu schimb de locuri, 4-6 x, pauză pasivă 35 sec., se lucrează pe partea stânga a terenului și apoi și pe partea dreaptă;

F.30.: formația de lucru: pe două șiruri paralele, atacul în doi jucători, finalizând de pe extremă, din combinații simple de pase, aproape și la distanță, cu adversari semi-activi și activi, 4-6 x, pauză (mers cu revenire în formație) 30 sec., se va alterna pasă lungă cu pasă scurtă sau lansarea în adâncime cu efect, urmărind că mingea să întâlnească partenerul, după 20-40 m;

F.31.: formația de lucru: pe două șiruri paralele, atacul în doi jucători cu finalizare pe centrul terenului, 4-6 x, pauză (mers cu revenire în formație) 45 sec., se va alterna pasă scurtă cu o lansare cu șiretul exterior al piciorului drept făcută de jucătorul numărul 9 (vârful de atac) și o centrare a jucătorului numărul 11 (extremă stâgă) după care acesta aleargă, schimbându-și direcția pentru a-și înșela adversarul și a trage la poartă dintr-o dată cu piciorul stâng (în partea dreapta aflându-se adversarul);

F.32.: joc 2-1, 2-2, 1-2, spre poartă în care se urmăresc pasele date în viteză, la început moderată, apoi din ce în ce mai mare, și trasul la poartă din orice poziție, respectându-se indicațiile date la celelalte exerciții, 2 x 2-3 min., pauză pasivă 45 sec.-l min.;

F.33.: formația de lucru: grupe de trei jucători așezați în triunghi (doi înaintași și un fundaș) pase în trei jucători fără schimb și cu schimb de locuri, cu finalizare de la distanță sau din apropiere, 4-6 x, pauză (mers cu revenire în formație) 45 sec.-l min.;

F.34.: combinație în patru jucători: trei jucători așezați în linie, al patrulea în linia a două(trei înaintași și un mijlocaș), 6-8 x, pauză pasivă 30 sec., prima linie va efectua schimb de locuri și de direcție, fără minge, ajutând rezolvarea pasei finale, care va fi spre jucătorul cel mai bine plasat;

F.35.: la fluierul profesorului, jucătorul inaintaș pasează coechipierului și acesta unuia dintre mijlocaș aflat în apropiere în același moment, toți înaintașii și întreaga echipă aleargă înainte, ocupând terenul în mare viteză, 6-8 x, tempo 4/4, pauză pasivă 45 sec., jucătorul mijlocaș lovește mingea trimițând-o pe o traiectorie înainte spre zona careului, unde înaintașii trebuie să o întâlnească, urmând că prin acțiuni simple sau direct, să tragă la poartă;

F.36.: jucătorii se așează liber pe direcția zidului, deplasându-se pentru a crea posibilități mai multe de a trage la poartă sau de a combina, se poate executa direct la colțul lung sau scurt al porții, pe lângă zid sau peste zid, se poate simula: trasul la poartă urmând o pasă la un jucător din afară sau din apropiere, care va devia mingea spre un alt jucător pregătit dinainte pentru a trage la poartă, se poate ridica mingea peste zid, iar înaintașii care stau pe linia zidului, în viteză maximă, pătrund și trag dintr-o dată la poartă, 6-8 x, pauză pasivă 45 sec.

3.4. Probe și norme de control folosite pentru realizarea studiului

În vederea realizătii cercetării și verificării ipotezelor, am apelat la un ansamblu de măsurători și testări, pe care le-am considerat adecvate.

A. Măsurători antropometrice

Greutatea. S-a măsurat cu cântarul, în kg. Subiectul în echipament sportiv.

Înălțimea. S-a măsurat între cel mai înalt punct al corpului (vertex) și planul plantelor picioarelor. Subiectul poziționat în stând cu spatele la perete. Vertexul s-a marcat cu un echer: o catetă aplicată pe vertex, iar unghiul drept și cealaltă catetă pe perete.

Anvergura. S-a măsurat între punctele digitale (dactilion). Subiectul adoptă poziția stând cu membrele superioare în abducție de 90 din umeri, coatele extinse, palmele în poziție intermediară.

B. Probe motrice

Alergarea de viteză pe 50 m, cu start de sus. S-a executat în linie dreaptă, pe teren plat. Cronometrul s-a pornit la mișcarea piciorului din spate. S-a înregistrat timpul realizat în secunde și sutimi de secundă.

Săritura în lungime de pe loc. Din poziția stând înapoia unei linii, tălpile depărtate la nivelul umerilor, avântare prin îndoirea și extensia picioarelor simultan cu balansarea brațelor. Impulsie energică, săritură în lungime și aterizare pe ambele picioare. S-a înregistrat lungimea săriturii.

Săritura pe verticală de pe loc. Se efectuează două măsurători, prima, când subiectul se află pe sol, lângă zid și cu brațul ridicat vertical prin extensie maximă și a doua, când el va executa o săritură dintr-o poziție semiflectată, fără elan, la 30 cm de zid. Brațul în extensie va marca pe zid locul maxim al săriturii. Se va scădea din prima măsurare, notându-se diferența, care va servi drept criteriu de apreciere. Se execută de două ori și se înregistrează cel mai bun rezultat.

Ridicarea trunchiului din culcat dorsal, 30 secunde. S-a adoptat poziția culcat dorsal cu palmele la ceafă și cu genunchii îndoiți la 90 grade, tălpile fixate la sol, ridicarea trunchiului atingând genunchii cu coatele. S-a înregistrat numărul de repetări;

Alergare de rezistență 1000 m.S-a alergat în grupe de 4-6 elevi și a fost înregistrat tiimpul în minute și secunde.

C. Probe tehnice

Pasă la punct fix. Se marchează un careu cu latura de 5 m, iar de la o distanță variabilă, în funcție de vârstă, se vor execută 3 pase lungi până în respectivul careu; mingea trebuie să fie statică; executanții vor executa pasă de la 15 m; dacă mingea cade pe linia careului este considerată o încercare reușită; o pasă lungă reușită 1 punct; fiecare executant are dreptul la o încercare de încălzire (fig. 3.10.).

Fig. 3.10. – Pasă la punct fix

Pase la perete în două pătrate timp de 1 minut. Executantul poziționat înapoia unei linii aflate la 4 m de un perete, pe care este desenat un pătrat cu latura de 1 m, de la nivelul solului, efectuează o pasă și apoi stopează mingea ricoșată din perete, pe linie pornind în alergare spre dreapta, unde la distanța de 6 m se află altă minge pe care o pasează spre perete, o reprimește, o stopează și aleargă înapoi, la prima minge, acțiunea repetându-se timp de un minut (fig. 3.11.). Se înregistrează numărul de execuții corecte efectuate în pătratele desenate pe perete.

Fig. 3.11. – Pase la perete în două pătrate timp de 1 minut

Tras la poartă de la distanță – mingea așezată pe linia de centru la 1 m de la linia de margine. Executantul șutează. Se remarcă reușitele din 10 încercări.

Tras la poartă de pe lateral. Se desenează trei puncte pe linia laterală a suprafeței de pedeapsa, primul pe linia de poartă, al doilea la 1 m de linia de poartă, al treilea la 3 m de linia de poartă, de ambele părți ale careului mare; executantul va încerca să introducă mingea în poartă printr-o pasă cu traiectorie aeriană directă; va efectua câte 3 execuții cu fiecare picior; mingea se transmite spre poartă în aer (fig. 3.12.):

– mingea care intră direct în poartă, fiind șutată de la punctul situat pe linia de poartă = 4 puncte;

– mingea care intră direct în poartă, fiind șutată de la punctul situat la l m linia de poartă = 3 puncte;

– minge care intră direct în poartă, fiind șutată de la punctul situat la 3 m de linia de poartă = 2 puncte;

– dacă mingea lovește solul înainte de a intra în poartă, pasa nu este notată decât cu 1 punct.

Fig. 3.12. – Tras la poartă de pe lateral

Structura tehnică. Două porți mici de fotbal (1 m lățime) se află pe un teren, la distanță de 20 m una de cealaltă. La câte 2,5 m de linia de centru se află trasate câte două linii de o parte și de alta a liniei de centru pe care se află așezate câte două mingi de fotbal tot la direcția de plecare (fig. 3.13.); la semnalul auditiv (fluier) se întoarce 180 (1), aleargă 2,5 m (2) și șutează prima minge spre poartă, se întoarce și aleargă cei 5 m până la cea de-a doua minge (3), o trimite spre cealaltă poartă și așa mai departe până la ultima minge (4 și 5). Se notează reușitele (golurile) după următoarea grilă de punctaj:

– fără gol = 0 puncte

– un gol = 3 puncte

– două goluri = 6 puncte

– trei goluri = 9 puncte

– patru goluri = 12 puncte

Fig. 3.13. – Structura tehnică

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

4.1. Analiza datelor rezultate din măsurătorile antropometrice

Greutatea.Valorile medii au fost următoarele: la băieți, la clasa exp. 44,41 kg (T.I.) cu 46,41 kg (T.F.) la grupa de control și 45,66 kg (T.I.) cu47,41 kg (T.F.). Se constată că subiecții ambleor grupe au o greutate corporală ce se încadrează în limitele normalului (tabelul nr. 4.1., graficul nr. 4.1.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici la măsurarea greutății corporale

Tabelul nr. 4.1.

În privința greutății se constată rezultate împrăștiate, amplitudinea cea mai mare fiind constatată la testarea inițială a grupei experimentale (10,00). Dar nici celelalte rezultate nu sunt omogene, din cauza diferențelor interpersonale.

Medianele se află în apropierea valorilor medii. Progresul cel mai evident a fost constatat la subiecții grupei experimentale (4,30%), față de cel calculat la grupa de control (3,69%). Abaterea standard (±S) a evoluat cu valori mari: la grupa experimentală ±3,52 (T.I.) cu ±3,39 (T.F.), iar la grupa de control ±2,83 (T.I.) cu ±2,29 (T.F.).

Graficul nr. 4.1. – Evoluția valorilor medii – greutatea

Înălțimea. Determinarea acestui parametru antropometric a scos în evidență faptul că mediile aritmetice ale staturii elevilor ambelor grupe se încadrează în limitele normalului, dar fiind etapa de vârstă a marilor transformări, există diferențe majore: la grupa experimentală 159,91 cm(T.I.) cu162,16 cm(T.F.), iar la grupa de control 157,41 cm(T.I.) cu 129,25 cm (tabelul nr. 4.2., graficul nr. 4.2.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici la măsurarea înălțimii

Tabelul nr. 4.2.

Se observă că rezultatele sunt împrăștiate pe scale mari, ceea ce a determinat ca și amplitudinile să fie mari, deci rezultatele nu sunt omogene. Medianele sunt, poziționate în apropierea valorilor medii, mai ales la testarea inițială a grupei experimentale.

Rata progresului înregistrat la grupa experimentală (1,38%) este superioară celei constatate la grupa de control (1,15%). Abaterea standard (±S) calculată a relevat urătoarele valori: la grupa experimentală ±7,77 (T.I.) cu ±7,12 (T.F.), iar la grupa de control ±7,65 (T.I.) cu ±7,09. În acest caz, valorile centrale ale șirurilor nu sunt reprezentative, nu există omogenitate.

Graficul nr. 4.2.– Evoluția valorilor medii – înălțimea

Anvergura. Mediile aritmetice ale anvergurii subiecților ambelor grupe au fost: la grupa experimentală 162,20 cm(T.I.) cu 164,40 cm(T.F.); la grupa de control 157,90 cm(T.I.) și 159,90 cm(T.F.). Se constată faptul că între statură și anvergură există o proporție echilibrată (tabelul nr. 4.3, graficul nr. 4.3.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici la măsurarea anvergurii

Tabelul nr. 4.3.

Amplitudinile sunt mari, deci rezultatele nu sunt omogene, acest fapt datorându-se diferențelor interpersonale ce domină această etapă de vârstă.

Medianele sunt, poziționate în apropierea valorilor medii, mai ales la testarea inițială a subiecților grupei experimentale.

Rata progresului este mai mare la grupa experimentală (1,33%), față de cea a grupei de control (1,25%). Abaterea standard (±S) calculată a relevat urătoarele valori: la grupa experimentală ±8,28 (T.I.) cu ±8,14 (T.F.), iar la clasa de control ±7,78 (T.I.) cu ±7,75, deci șirurile rezultatelor au dispersii mari, neavând omogenitate.

Graficul nr. 4.3.– Evoluția valorilor medii – anvergura

4.2. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la probele motrice

Alergare de viteză pe 50 m, cu start de sus. La această probă rezultatele înregistrate au avut următoarele valori: la grupa experimentală 8”75(T.I.)cu 8”51 (T.F.), iar la grupa de control 8”79(T.I.) cu58”65(T.F.). Rezultate mai bune sunt sesizate la grupa experimentală (tabelul 4.4., graficul nr. 4.4.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

laalergarea de viteză pe 50 m cu start de sus

Tabelul nr. 4.4.

Amplitudinile sunt relativ mici, ceea ce înseamnă că rezultatele au un grad de omogenitate. Medianele sunt, poziționate în apropierea valorilor medii, mai evident la testarea inițială a grupei de control. Rata de progres calculată la grupa experimentală (2,73%), este superioară celei de la grupa de control (1,56%).

Abaterea standard (±S) calculată a evoluat astfel: la grupa experimentală ±0,07 (T.I.) cu ±0,09 (T.F.), iar la grupa de control ±0,08 (T.I.) cu ±0,10 (T.F.), deci șirurile rezultatelor au dispersii mici, prezentând omogenitate.

Graficul nr. 4.4.- Evoluția valorilor medii – alergare de viteză pe 50 m cu start de sus

Săritura în lungime de pe loc. La această probă mediile aritmetice ale rezultatelor înregistrate au fost următoarele: la grupa experimentală 1,78 m(T.I.) cu 1,94 m (T.F.) și la grupa de control 1,76 m(T.I.) și 1,88 m(T.F.). Se constată că rezultatele finale sunt superioare celor inițiale, la ambele grupe, dar mai evicente, la grupa experimentală (tabelul nr. 4.5., graficul nr. 4.5.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

lasăritura în lungime de pe loc

Tabelul nr. 4.5.

Amplitudinile sunt mici, ceea ce înseamnă că rezultatele sunt omogene. Medianele sunt poziționate în apropierea valorilor medii, foarte apropiate de acestea. Rată de progres mai mare a fost constatată la subiecții grupei experimentale (37,97%), față de cei de la grupa de control (6,29%).

Abaterea standard (±S) calculată a evoluat astfel: la grupa experimentală ±0,09 (T.I.) cu ±0,10 (T.F.), iar la grupa de control ±0,09 (T.I.) cu ±0,11 (T.F.), deci valorile centrale ale șirurilor sunt reprezentative.

Graficul nr. 4.5.- Evoluția valorilor medii – săritura în lungime de pe loc

Săritura pe verticală de pe loc.Medii aritmetice: la grupa experimentală 29,58cm (T.I.) cu30,91 cm (T.F.), iar la grupa de control 29,50 cm(T.I.) cu30,91 cm. Se constată că rezultatele finale au medii egale (tabelul nr. 4.6., graficul nr. 4.6.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

la săritura pe verticală de pe loc

Tabelul nr. 4.6.

Rezultatele iinițiale și finale ale ambelor grupe se întind pe scale mari, deci nu prezintă omogenitate. Medianele se află în apropierea valorilor medii, fiind chiar identice cu acestea. Rata de progres mai mare a fost constatată la grupa de control (4,58%), iar cea mică la grupa experimentală (4,31%).

Abaterea standard (±S) calculată a avut următoarele rezultate: la grupa experimentală ±2,71 (T.I.) cu ±2,23 (T.F.), iar la clasa de control ±1,73 (T.I.) cu ±1,24 (T.F.), deci șirurile rezultatelor au dispersii rmari, nu sunt omogene.

Graficul nr. 4.6.- Evoluția valorilor medii – săritura pe verticală de pe loc

Ridicarea trunchiului din culcat dorsal, 30 secunde. Medii aritmetice: la grupa experimentală 20,41 execuții(T.I.) cu 22,91 execuții (T.F.), iar la grupa de control 20,08 execuții(T.I.)cu 21,66 execuții(T.F.). rezultate superioare la grupa experimentală (tabelul 4.7., graficul nr. 4.7.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

laridicarea trunchiului din culcat dorsal, 30 secunde

Tabelul nr. 4.7.

Amplitudinile sunt mari la toate șirurile, ceea ce denotă că rezultatele sunt împrăștiate și nu prezintă omogenitate. Medianele sunt, poziționate în apropierea valorilor medii. Rata de progres este mai mare la grupa experimentală (10,90%), iar cea de la grupa de control (7,30%).

Abaterea standard (±S) a avut următoarea evoluție: la grupa experimentală ±2,06 (T.I.) cu ±1,24 (T.F.), iar la grupa de control ±2,31 (T.I.) cu ±1,55 (T.F.). Deci șirurile rezultatelor au dispersii mari, nu prezenă omogenitate.

Graficul nr. 4.7.- Evoluția valorilor medii –

ridicarea trunchiului din culcat dorsal, 30 secunde

Alergare de rezistență 1000 m.Mediile aritmetice ale rezultatelor înregistrate: la grupa experimentală 4’42”(T.I.) cu4’33” (T.F.) și la grupa de control 4’40” (T.I.) cu4’34” (T.F.), relevând o ușoară superioritate a rezultatelor finale la grupa experimentală (tabelul 4.8., graficul nr. 4.8.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

laalergare de rezistență 1000 m

Tabelul nr. 4.8.

Amplitudinile sunt mici la toate șirurile, ceea ce denotă că rezultatele nu sunt împrăștiate și prezintă un grad relativ de omogenitate. Medianele sunt, poziționate în apropierea valorilor medii. Rata de progres mare a fost constatată la subiecții gupei experimentale (2,03%), iar cea mai mică la subiecții grupei de control (2,01%).

Abaterea standard (±S) a avut următoarele valori: la grupa experimentală ±0,06 (T.I.) cu ±0,04 (T.F.), iar la grupa de control ±0,07 (T.I.) cu ±0,06 (T.F.), deci șirurile rezultatelor au dispersii relativ mici, prezentând omogenitate.

Graficul nr. 4.8.- Evoluția valorilor medii – alergare de rezistență 1000 m

4.3. Rezultatele obținute la testările tehnice și analiza lor

Pasă la punct fix. La această probă rezultatele înregistrate au avut următoarele valori: la grupa experimentală 2,00(T.I.)cu 2,83 (T.F.), iar la grupa de control 1,25(T.I.) cu1,41 (T.F.). Rezultate mai bune sunt sesizate la grupa experimentală (tabelul 4.9., graficul nr. 4.9.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

la pasă la punct fix

Tabelul nr. 4.9.

Amplitudinile sunt relativ mari, ceea ce înseamnă că rezultatele au un grad mic de omogenitate. Medianele sunt poziționate în apropierea valorilor medii, mai evident la testarea inițială a grupei experimentale. Rata de progres calculată la grupa experimentală (29,41%), este inferioară celei de la grupa de control (48,27%).

Abaterea standard (±S) calculată a evoluat astfel: la grupa experimentală ±0,60 (T.I.) cu ±0,36 (T.F.), iar la grupa de control ±0,68 (T.I.) cu ±0,66 (T.F.), deci șirurile rezultatelor au dispersii mici, prezentând omogenitate.

Graficul nr. 4.9. – Evoluția valorilor medii – pasă la punct fix

Pase la perete în două pătrate timp de 1 minut.La această probă mediile aritmetice ale rezultatelor înregistrate au fost următoarele: la grupa experimentală 8,50(T.I.) cu 11,16 (T.F.) și la grupa de control 8,41(T.I.) și 10,00(T.F.). Se constată că rezultatele finale sunt superioare celor inițiale, la ambele grupe, dar mai evidente, la grupa experimentală (tabelul nr. 4.10., graficul nr. 4.10.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

la pase la perete în două pătrate timp de 1 minut

Tabelul nr. 4.10.

Amplitudinile sunt mari, ceea ce înseamnă că rezultatele nu sunt omogene. Medianele sunt poziționate în apropierea valorilor medii, foarte apropiate de acestea, chiar identice. Rată de progres mai mare a fost constatată la subiecții grupei experimentale (23,88%), față de cei de la grupa de control (15,83%).

Abaterea standard (±S) calculată a evoluat astfel: la grupa experimentală ±1,16 (T.I.) cu ±1,26 (T.F.), iar la grupa de control ±1,08 (T.I.) cu ±0,60 (T.F.), deci valorile centrale ale șirurilor sunt reprezentative.

Graficul nr. 4.10. – Evoluția valorilor medii –pase la perete în două pătrate timp de 1 minut

Tras la poartă de la distanță. Medii aritmetice: la grupa experimentală 6,50 (T.I.) cu 9,25 (T.F.), iar la grupa de control 6,00(T.I.) cu 8,66. Se constată că rezultatele finale sunt mai relevante la grupa experimentală (tabelul nr. 4.11., graficul nr. 4.11.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

la tras la poartă de la distanță

Tabelul nr. 4.11.

Rezultatele inițiale și finale ale ambelor grupe se întind pe scale mari, deci nu prezintă omogenitate. Medianele se află în apropierea valorilor medii, fiind chiar identice cu acestea. Rata de progres mai mare a fost constatată la grupa de control (36,76%), iar cea mică la grupa experimentală (29,72%).

Abaterea standard (±S) calculată a avut următoarele rezultate: la grupa experimentală ±1,31 (T.I.) cu ±0,86 (T.F.), iar la clasa de control ±1,29 (T.I.) cu ±0,84 (T.F.), deci șirurile rezultatelor au dispersii mari, nu sunt omogene.

Graficul nr. 4.11. – Evoluția valorilor medii – tras la poartă de la distanță

Tras la poartă de pe lateral. Medii aritmetice: la grupa experimentală 8,33(T.I.) cu 14,08 (T.F.), iar la grupa de control 5,91(T.I.) cu 11,00 (T.F.). rezultate superioare la grupa experimentală (tabelul 4.12., graficul nr. 4.12.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statstici

la tras la poartă de pe lateral

Tabelul nr. 4.12.

Amplitudinile sunt mari la toate șirurile, ceea ce denotă că rezultatele sunt împrăștiate și nu prezintă omogenitate. Medianele sunt poziționate în apropierea valorilor medii. Rata de progres este mai mare la grupa de control (46,21%), iar cea mică la grupa experimentală (40,82%).

Abaterea standard (±S) a avut următoarea evoluție: la grupa experimentală ±2,26 (T.I.) cu ±1,92 (T.F.), iar la grupa de control ±2,23 (T.I.) cu ±1,85 (T.F.). Deci șirurile rezultatelor au dispersii mari, nu prezintă omogenitate.

Graficul nr. 4.12.- Evoluția valorilor medii – tras la poartă de pe lateral

Structura tehnică. Mediile aritmetice ale rezultatelor înregistrate: la grupa experimentală 30”66(T.I.) cu 28”79 (T.F.) și la grupa de 31”55 (T.I.) cu 30”34 (T.F.), relevând o ușoară superioritate a rezultatelor finale la grupa experimentală (tabelul 4.13., graficul nr. 4.13.).

Rezultatele obținute prin calculul indicatorilor statistici la structura tehnică

Tabelul nr. 4.13.

Amplitudinile sunt mari la toate șirurile, ceea ce denotă că rezultatele sunt împrăștiate și nu prezintă omogenitate. Medianele sunt poziționate în apropierea valorilor medii. Rata de progres mare a fost constatată la subiecții gupei experimentale (6,49%), iar cea mai mică la subiecții grupei de control (3,99%).

Abaterea standard (±S) a avut următoarele valori: la grupa experimentală ±1,25 (T.I.) cu ±1,38 (T.F.), iar la grupa de control ±1,29 (T.I.) cu ±1,39 (T.F.), deci șirurile rezultatelor au dispersii relativ mici, prezentând oarecare grad de omogenitate.

Graficul nr. 4.13. – Evoluția valorilor medii –structura tehnică

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Concluzii

1. Transmiterea mingii este foarte importantă în practica jocului de fotbal și, de aceea, elementele ei trebuie bine însușite, încă de la vârste fragede. La vârsta elevilor de gimnaziu, volumul de lucru destinat consolidării elementelor tehnice de transmitere a mingii, printre care se află și lovirea mingii cu piciorul, trebuie să fie mai mare decât cel destinat celorlalte elemente și procedee tehnice ale jocului,scopul fiind acela de a ridica nivelul calitativ al execuțiilor.

2. În perioada desfășurării cercetării, lovirea mingii cu piciorul s-a bucurat de o atenție deosebită în cadrul procesului didactic derulat la grupa experimentală, în ceea ce privește consolidarea lui și accentul a fost pus pe precizie și pe legarea lui de alte elemente tehnice cu tentă tactică.

3. Se poate aprecia că, la grupa experimentală, a existat o corelare a conținutului optim al metodelor și mijloacelor, cu dozarea efortului, care a ținut cont de particularitățile de vârstă, nivel de dezvoltare și de pregătire al subiecților, dar și de faptul că aceștia erau elevi la o unitate școlară de rețea și nu cu profil sportiv.

4. Măsurătorile antropometrice au relevat faptul că subiecții ambelor grupe se încadrează în limitele unei dezvoltări fizice normale, cu un plus de nivel la grupa experimentală, la unii dintre parametrii determinați, aceasta și datorită faptului că subiecții se află într-o perioadă de transformări bio-psiho-motrice, cu implicații majore în viața lor.

5. Înregistrările efectuate pe direcția de consolidare a procedeelor de lovire a mingii cu piciorul au evidențiat o creștere progresivă, până la un nivel bun, care a reușit să devină un factor de siguranță.

6. Sistemele de acționare utilizate au cuprins aproape toată gama procedelor tehnice de lovire a mingii cu piciorul, mai ales la grupa experimentală, care a beneficiat de o atențe sporită, prin faptul că a fost intrat în incidența cercetării. De precizat, însă, că nu au fost utilizate exerciții pentru consolidarea lovirii mingii cu genunchiul, lovirea mingii din volé și lovirea mingii prin forfecare.

7. Probele de control au fost relevante pentru că au vizat nivelul creșterii și dezvoltării fizice, nivelul pregătirii motrice, precum și consolidarea precedeelor de lovire a mingii cu piciorul, determinând gradul corectitudinii și preciziei lor, fâcându-se, în același timp, și o comparație a subiecților grupei experimentale cu subiecți ai unei reprezentative școlare similare.

Propuneri

1. Este indicat ca, de la această vârstă, să se treacă la execuția procedeelor de lovire a mingii cu piciorul, cu indici sporiți de viteză, pentru a se putea imprima și jocului un ritm mai susținut, capabil să surprindă adversarii.

2. La acest nivel de vârstă, includerea unor jocuri cu efectiv redus și pe spații reduse, poate conduce la o ridicare a nivelului tehnicității, concretizat prin îmbunătățirea preciziei de lovire a mingii cu piciorul, a paselor și precum și a tacticizării lor.

3. Cu siguranță că vizionarea de imagini cu exerciții indicate pentru această vârstă, pe direcția creșterii nivelului execuțiilor vizate de cercetarea efectuată, poate avea un efect pozitiv, știut fiind faptul că mijloacele intuitive (CD-uri sau site-uri de pe internet, cu probleme specifice) imprimă copiilor imagini care-i pot ajuta să-și îmbunătățească prestația personală.

BIBLIOGRAFIE

Albu E., Psihologia vârstelor (pentru uzul studenților) – Târgu Mureș: Universitatea Petru Maior, 2007. – P 68.

Alexe N. Antrenamentul sportiv modern – București: Editis, 1993. – P 258.

Apolzan D. Fotbal 2010 – București: F.R.F., 1999. – P 187-189, 305.

Balint Gh. Bazele jocului de fotbal – Bacău: Alma Mater, 2002. – P 233.

Balint Gh. Jocurile dinamice – o alternativă pentru optimizarea lecției de educație fizică cu teme din fotbal în învățământul gimnazial – Iași: Pim, 2009. – P 45.

Cârstea Gh. Particularități ale școlarilor și implicațiile acestora în educația fizică și sportivă – București: A.N.E.F.S., 1993. – P 28, 36, 46-48.

Cârstea Ghe. Metodica educației fizice școlare – București: A.N.E.F.S., 1999. – P 52.

Ciolcă S.M. Fotbal. Fundamente teoretice și metodice – București: U.N.E.F.S., 2013. P – P 21.

Crețu T. Psihologia vârstelor, Ediția a III-a, revăzută și adăugită – Iași: Editura Polirom, 2009. – P 243, 247-250.

Dragnea A, Bota A. Teoria activităților motrice – București: Didactică și Pedagogică,R.A., 1999. – P 134.

Dragnea A., Teodorescu-Mate S. Teoria sportului – București: Fest, 2002. – P 281.

Dragnea A., Bota A., Teodorescu S., Stănescu M., Șerbănoiu S., Tudor V. Educație fizică și sport. Teorie și didactică – București, 2006. – P 221.

Golu F. Psihologia de zvoltării umane – București: Universitară, 2010. – P 186.

Hoștiuc N. Fotbal. Tehnica. Tactica. Metodica – Galați: Fundației Universitare Dunărea de Jos, 2001. – P 159.

Manolache G. Fotbalul școlar. Curs metodic – Galați: Facultatea de educație fizică și sport, 2017. – P 61- 67.

Motroc I. Fotbal. De la teorie la practică – București: Rodos, 1994. – P 78.

Motroc I., Motroc Fl., Motroc A. Fotbal. Curs de specializare – București: A.N.E.F.S., P 115-116.

Rădulescu M. Fotbal. Tehnica – factor prioritar – București: Răzeșu, 2007. – P 110-111.

Savu V.C. Fundamente științifice ale fotbalului – Galați, 2016. – P 132.

Scarlat E., Scarlat M.B. Educație fizică și sport (Manual pentru învățământul gimnazial) – București: Didactică și Pedagogică, R.A., 2001. – P 311.

Sion G. Psihologia vârstelor – Bucuirești: Fundației România de Mâine, București, 2007. – P 197.

Stănescu M. Didactica educației fizice – București: Universitară, 2012. – P 145.

Șchiopu U. Psihologia modernă – București: Diana Press SRL, 2008. – P 174.

ANEXE