Generalități anatomice [303136]

Generalități anatomice

Scheletul gleznei și al piciorului

Secheletul gleznei și al piciorului este format din 26 de oase scurte ce sunt dispuse în trei grupe distincte și anume : 7 oase tarsiene, 5 oase metatarsiene și 14 falange.

[anonimizat] (împreună alcătuiesc tarsul posterior), scafoidul, cele 3 oase cuneiforme și cuboidul (împreună alcătuiesc tarsul anterior).

[anonimizat]-[anonimizat], situat anterior. [anonimizat], [anonimizat]-externă. [anonimizat] o [anonimizat]. [anonimizat] o suprafață rugoasă pentru inserția ligamentului lateral intern al gleznei. Fața anterioară se articulează cu cavitatea glenoidă a scafoidului, iar fața posterioară prezintă un șanț prin care alunecă flexorul propriu al halucelui.

Calcaneul este cel mai voluminos os al tarsului și este situat sub astragal. [anonimizat] 3 tuberozități, [anonimizat]. Fața externă prezintă un tubercul și două șanțuri prin care trec tendoanele scurtului și lungului peronier și o [anonimizat]. Fața interna prezintă o [anonimizat] a gambei.

[anonimizat]. [anonimizat] 3 cuneiforme.[anonimizat].

[anonimizat] o [anonimizat], un corp și o [anonimizat]. Se numerotează de la 1 la 5 medial spre exterior.

[anonimizat]. [anonimizat] 3 falange, [anonimizat].

Articulațiile gleznei și piciorului

Glezna și piciorul prezintă 32 [anonimizat]: [anonimizat]-calcaneană, [anonimizat], [anonimizat]-metatarsiene, [anonimizat]-falangiene și articulatiile interfalangiene.

Articulația gleznei este o [anonimizat]-peroniera pe o parte și părțile superioare ale fețelor laterale ale astragalului pe partea cealalată. [anonimizat], două versante și două margini. Poziția obic înainte și afara cu 30ș a [anonimizat].

Suprafața articulară a tibiei e reprezentată de fața inferioara a extremității inferioare a acestui os si de fața externă a maleolei tibiale, care realizează prin unirea lor un unghi diedru. Toate aceste suprafețe articulare sunt acoperite de un cartilaj hialin cu grosimea de 1,5-2 mm.

Suprafețetel articulare sunt menținute în contract de o capsulă fibroasă, întărită lateral de un ligament intern și unul extern.

Ligamentul lateral intern este format in două straturi, unul superficial și unul profund. Cel superficial are formă triunghiulară și poartă denumirea de ligament deltoidian. Se inseră pe vârful maleolei interne și pe o suprafață articulară intinsă, care cuprinde dinapoi-înainte tuberculul feței interne a astragalului, apofiza feței interne a calcaneului, fața internă a gâtului astragalului și fața superioara a scafoidului. Stratul profund este reprezentat de un ligament puternic, care se intinde de la vârful maleolei interne la fața internă a astragalului.

Ligamentul lateral extern este format din 3 fascicule independente, a caror denumire indică situația și locația lor de inserție astfel: cel anterior se mai numește si ligament peroneo-astragalian anterior, cel mijlociu se mai numește ligament peroneo-calcanean, iar cel posterior se numeste ligamenentul paroneo-astragalian posterior. În funcție de mișcare la care participă, fasciculele ligamentului sunt supuse la diferite tensiuni astfel că în poziția intermediară numai fasciculele mijlocii sunt intinse, in flexie dorsală a piciorului se întind fasciculele posterioare, iar in flexie plantară se intind cele anterioare. Fasciculele anterioare sunt mai frecvent interesate in entorsele piciorului, de unde vine si numele de ligamentul entorsei.

Sinoviala tapetează fața interioară a manșonului capsular și formeaza funduri de sac.

1.3 Musculatura

Asupra piciorului intervin toți mușchii gambei și in plus un număr de 20 de mușchi proprii ai piciorului care sunt dispuși in patru regiuni distincte, una dorsală și trei plantare (internă, mijlocie și externă).

Mușchiul regiunii dorsale este pediosul, iar acesta se inseră pe partea antero-superioară a calcaneului, se indreaptă înainte si înăuntru, se împarte pe 4 fascicule musculare, continuare cu un tendon subțire, care se inseră pe primele patru degete. Primul tendon se inseră la baza primei falange a halucelui, iar celelalte 3 pe tendoanele corespunzatoare ale lungului extensor comun al degetelor.

Pediosul este un sinergist al lungului extensor comun al degetelor de unde vine și denumirea de scurtul extensor al degetelor și extinde primele 4 degete pe metatarsiene.

Regiunea plantară internă corespunde eminenței tenare a mâinii și este reprezentată de doar 3 mușchi și anume : adductorul halucelui, scurtul flexor al halucelui și abductorul halucelui. Cel de-al patrulea mușchi al eminenței tenare, opozantul, lipsește la nivelul regiunii plantare interne. Cei trei mușchi se inseră proximal pe oasele tarsiene și distal pe baza primei falange a halucelui. Acțiunea este indicată de însuși numele lor.

Mușchii regiunii plantare mijlocii sunt scurtul flexor plantar, accesoriul lungului flexor, lombricalii piciorului și interosoșii piciorului.

Scurtul flexor plantar se inseră proximal pe tuberozitatea internă a feței inferioare a calcaneului și distal pe bazele falangelor mijlocii ale ultimelor 4 degete. Proximal se împarte in patru tendoane, perforate de tendoanele corespunzătoare lungului flexor. Scurtul flexor este un flexor al falangelor mijlocii pe primele falange ale ultimelor 4 degete și un flexor al degetelor pe metatarsiene.

Accesoriul lungului flexor flectează ultimele 4 degete pe metatarsiene și se inseră proximal pe cele două tuberozități ale feței inferioare a calcaneului și distal pe tendonul flexorului comun al degetelor.

Mușchii lombricali sunt in numar de patru și flectează prima falangă, extinzând în același timp cele doua falange ale ultimelor 4 degete. Aceștia sunt identici ca număr, dispoziție și acțiune cu cei de la nivelul mâinii.

Mușchii interosoși sunt 7 la număr dintre care 3 sunt plantari și 4 dorsali. Se insera proximal pe fețele laterale ale metatarsienelor și distal pe primele falange ale degetelor. Aceștia sunt flexori ai primelor falange pe metatarsiene și extensori ai falangelor II și III pe prima falangă. Interosoșii sunt de asemenea identici ca număr, poziție și acțiune cu cei ai mâinii.

Regiunea plantară externă corespunde eminenței hipotenare a mâinii și este formată din trei mușchi care poartă aceeași denumire ca și cei ai mâinii. Mușchii regiunii plantare externe sunt: abductorul degetului mic, scurtul flexor al degetului mic, și opozantul degetului mic. Toți se inseră proximal pe fețetel infero-externe ale oaselor tarsiene și ale ultimului metatarsian și distal pe baza primei falange a degetului mic. Acțiunea este data de numele fiecărui mușchi.

1.4. Biomecanica piciorului

Mișcǎrile dintre gambǎ și picior cât și stabilizarea poziției între ele sunt realizate de cǎtre mușchii gambei (cu excepția popliteului și plantarului). În mișcǎrile piciorului participǎ întotdeauna toți mușchii, fie că sinergiști fie că antagoniști. Sensul mișcǎrii rezultǎ din așezarea tendoanelor terminale la nivelul gâtului piciorului fațǎ de cele douǎ axe de mișcare ale articulației talusului. Diferitele grupe musculare sunt dezvoltate inegal în volum și forțǎ în raport cu importanța mișcǎrii și în funcție de condițiile biomecanice în sensul flexiei dorsale și a eversiunii, ajutând mușchii respectivi. Ea tinde sǎ încline gamba înainte pe piciorul sprijinit și sǎ turteascǎ bolta la nivelul marginii mediale.

„Miscǎrile piciorului sunt: flexia dorsalǎ, flexia plantarǎ, abducția, adducția, supinația, pronația și circumducția.”

„Flexia dorsalǎ (flexia, dorsiflexia) este mișcarea prin care fața dorsalǎ a piciorului se apropie de fața anterioarǎ a gambei; flexia plantarǎ (extensia) este mișcarea opusǎ prin care fața dorsalǎ a piciorului se depǎrteazǎ de gambǎ.”

„Adducția (35-40°) este mișcarea prin care varful halucelui se apropie de planul mediosagital al corpului; abducția (35-40°) este mișcarea prin care el se depǎrteazǎ de acest plan.”

„Supinația (25-30°) este mișcarea prin care marginea medialǎ a piciorului este ridicatǎ de pe sol, iar pronația este miscarea inversǎ prin care marginea lateralǎ se ridicǎ de pe sol.”

“Circumducția este mișcarea prin care varful halucelui descrie un cerc; ea rezultǎ din executarea alternativǎ a mișcǎrilor precedente (cu excepția pronației și supinației).”

“Aceste mișcǎri nu se produc în mod egal și simultan în toate articulațiile piciorului.”

Flexia dorsalǎ (20-25°) și plantarǎ (45-50°) au loc în articulația talocruralǎ în plan sagital, în jurul unui ax transversal care trece prin varful celor douǎ maleole.Flexorii dorsali apropie gamba și dosul piciorului, fiind ajutați de gravitație.

La nivelul membrului mobil flexia dorsalǎ este necesarǎ scurtǎrii membrului pentru a-i permite pendularea liberǎ. În caz de paralizie a grupului anterior, piciorul cade în flexie plantarǎ datoritǎ greutǎții lui proprii și a predominanței antagoniștilor; este necesarǎ o flexie compensatoare exageratǎ în articulațiile genunchiului și coxofemuralǎ pentru a realiza scurtarea necesarǎ mersului (mers stepat).

La nivelul membrului de sprijin participǎ la menținerea rectitudinii gambei, nepermițând înclinarea ei înapoi. Principalii mușchi care realizeazǎ flexia dorsalǎ sunt: tibialul anterior, extensorul comun al degetelor, extensor propriu al halucelui.

Nervul motor principal este exclusiv nervul peronier profund. Mișcarea este limitatǎ de întinderea fasciculelor posterioare ale ligamentelor colaterale și a tendonului lui Achile, precum și de întalnirea colului talusului cu marginea anterioarǎ a scoabei gambiere.

Flexorii plantari sunt superiori ca volum și forțǎ grupului antagonist, datoritǎ rolului lor antigravitațional. În mers ei aplicǎ cu forțǎ planta pe sol și apoi o dezlipesc începand cu cǎlcaiul panǎ la capetele metatarsienilor, ridicand astfel toatǎ greutatea corpului (lanțul triplei extensii).

In contracție staticǎ împiedicǎ înclinarea înainte a gambei pe piciorul fixat și astfel participǎ la menținerea în rectitudine a coloanei membrului de sprijin, stabilizând articulația talocruralǎ.

Principalii mușchi care realizeazǎ flexia plantarǎ sunt: tricepsul sural, flexorul lung al degetelor, peronierul scurt.

Inervația mișcǎrii de flexie plantarǎ este asiguratǎ aproape exclusiv de nervul tibial. Limitarea se realizeazǎ prin intinderea fasciculelor anterioare ale ligamentelor colaterale și se oprește prin întalnirea procesului posterior al talusului cu marginea posterioarǎ a scoabei tibiotarsiene. Nu putem trece la un alt grup de mișcǎri înainte de a sublinia rolul talusului care se poate solidariza cu oasele tarsului (în flexie plantarǎ și dorsalǎ) și mișcǎrile se petrec între el și gambǎ, sau cu oasele gambei (în abducție, adducție, supinație și pronație) și mișcǎrile se realizeazǎ între el și celelalte oase ale piciorului. Aceste mișcǎri menționate anterior se asociazǎ realizand mișcǎri complexe de inversiune și eversiune. Ele se realizeazǎ la nivelul articulațiilor formate între oasele tarsului posterior (talocalcaneonavicularǎ). Aceste articulații sunt independente din punct de vedere anatomic, dar solidare din punct de vedere funcțional, cu combinarea mișcǎrilor individuale, având ca rezultat mișcǎri complexe.

Inversiunea este compusǎ din adducție, supinație și flexie plantarǎ. Mușchii care realizeazǎ mișcarea au o forțǎ aproape dublǎ fațǎ de antagoniștii lor (mușchi antigravitaționali). Mușchii principali sunt tricepsul sural și tibialul posterior; ca auxiliari intervin tibialul anterior, cei doi flexori lungi și extensorul lung al halucelui.

Inervația mișcǎrii este asiguratǎ preponderent de nervul tibial; secundar intervine și nervul peronier profund.

Miscarea de eversiune include abducție, pronație și flexia dorsalǎ a piciorului. Mușchii principali sunt cei doi peronieri și extensorul lung al degetelor; tibialul anterior și extensorul lung al halucelui sunt auxiliari. Inervația este asiguratǎ în cea mai mare parte de nervul peronier superficial și, în rest de nervul peronier profund.

Menționǎm cǎ mișcǎrile de flexie plantarǎ și dorsalǎ pot fi adiționate sau sustrase celor din articulațiile tarsului posterior.

Miscǎrile de inversiune și eversiune sunt mișcǎri în stațiune și locomoție princare se realizeazǎ adaptarea membrului de sprijin la terenuri neregulate și înclinate lateral sau se face posibilǎ înclinarea lateralǎ a membrului inferior fațǎ de piciorul fixat pe un plan orizontal.

La nivelul articulațiior tarsului anterior (plane) nu sunt posibile decat mișcǎri reduse de alunecare; ele continuǎ de fapt miscǎrile tarsului posterior. Rolul cel mai important al acestor articulații este de a asigura elasticitatea tarsului în diferite împrejurǎri fiziologice și de a-l proteja împotriva traumatismelor. La nivelul articulațiilor metatarsofalangiene au loc mișcǎri de flexie și extensie ale degetelor și mișcǎri de lateralitate.

Extensia se face mai mult pasiv în timpul mersului când piciorul se desprinde de pe sol și se ridicǎ pânǎ la capetele metatarsienilor, degetele rǎmânând încǎ fixate. În ultima fazǎ a desprinderii membrului de sprijin intervine flexia activǎ a degetelor care sunt presate cu forțǎ contra solului, ajutând ca niște arcuri elastice la desprindere și propulsie. În desprindere un rol major îl are halucele care în faza finalǎ susține singur toatǎ greutatea corpului.

Extensia degetelor este realizatǎ de cei doi extensori lungi ajutați de cei doi extensori scurți.

Mușchii care realizeazǎ flexia sunt:

– pentru degetele II-V: flexorul lung al degetelor, flexorul scurt al degetelor, flexorul scurt al degetului mic;

– pentru haluce: flexorul lung al halucelui și flexorul scurt al halucelui. Mișcǎrile active și voluntare de lateralitate sunt foarte reduse. Ele sunt realizate de trei mușchi: adductorul și abductorul halucelui și abductorul degetului mic.

Existǎ și mișcǎri insoțitoare, și anume flexia degetelor și acțiunea interosoșilor plantari este însoțitǎ de adducție (convergențǎ), extensia degetelor și acțiunea interososilor dorsali este insoțitǎ de abducție (divergențǎ).

La nivelul articulațiilor interfalangiene au loc exclusiv mișcǎri de flexie și extensie, dar slabe și incomplete la nivelul degetelor II-V și mai bine individualizate la nivelul halucelui. Mușchii motori sunt aceeași flexori și extensori care realizeazǎ și mișcǎrile în articulațiile metatarsofalangiene. Flexia celei de a doua falange pe cea proximalǎ o realizeazǎ flexorul scurt plantar pentru degetele II-V și flexorul lung al halucelui. Flexia falangei distale pe falanga mijlocie se realizeazǎ de cǎtre flexorul lung al degetelor. Extensia falangei distale și a celei mijlocii este realizatǎ de extensorii degetelor, interosoși, lombricali, pediosul.

Pentru lanțul cinetic închis (statica, mers, alergare, cădere de la ănălțime) gamba se comportă ca un punct de sprijin (pârghie de grad I ), pentru lanțul cinematic deschis gamba acționează ca o pârghie de gradul III și permite mobilizarea genunchiului și a gleznei acționând ca o pârghie de viteză.

Biomecanica articulației tibio-peroniere superioare este o atrodie și nu permite decât realizarea unei mișcari de alunecare de mică amplitudine a celor două suprafețe articulare, una față de cealaltă.

Biomecanica articulației tibio-peroniere inferioare intervine în mișcarea de flexie și extensie a piciorului pe gambă. Când piciorul se flectează dorsal, trohleea talusului pătrunde cu partea sa mai lărgita între cele două oase gambiere pe care le îndepărtează determină întinderea ligamentelor. Când piciorul se flectează plantar oasele gambei se apropie deoarece porțiunea mai îngustă a talusului ocupă locul dintre tibie și fibulă.

1.4.1 Analiza biomecanică a mersului

Piciorul acționează ca un resort fiind comparat cu un amortizor de șoc. Pentru a își indeplini rolul piciorului trebuie sa fie suplu. Încărcătura piciorului determină în micile articulații mișcări complexe de alunecare și rotire în cele 3 planuri. Anchilozarea este sinonimă cu începutul durerii. Tendoanele și aponevrozele înmagazinează o parte din energia produsă de presiuni șo o restituie la finalul fazei de apărare, reducând astfel munca mușchilor.

Ca în orice mișcare pe care o execută corpul omenesc, primul impuls pornește prin apropierea centrului de greutate. Trunchiul se apleacă înainte pentru ca proiecția centrului de greutate să treacă înaintea bazei de susținere, membrul inferior de sprijin se extinde și corpul este proiectat înainte și puțin în sus, celălalt membru inferior, care devine pendulant, părăsește solul și e proiectat înaintea membrului inferior de sprijinși fixat din nou pe sol. Lucrurile se repetă apoi cu membrele inversate.

Deși obișnuită pentru om, această mișcare este foarte complexă, realizându-se cu un randament maxim și cu un consum energetic minim.

Mersul, ca „bipedalism alternativ“, este o mișcare ciclică, realizată prin ducerea succesivă a unui picior înaintea celuilalt, fiecare dintre cele 2 membre inferioare având pe rând funcția de  propulsor și de suport (există un sprijin permanent al corpului pe sol, fie prin intermediul unui  picior – perioada sprijinului unilateral –  fie cu ambele picioare- perioada sprijinului bilateral). În timpul sprijinului unilateral, un picior susține greutatea corpului și este numit picior de sprijin, iar celălalt se numeste picior oscilant sau pendulant. În mersul normal, pentru un membru, 60% din durata unui ciclu de mers este reprezentată de sprijin si 40% de balans.

Kinematica mersului este în strânsă corelație cu consumul energetic; acesta determină apariția oboselii în mers, fiind în raport de proporționalitate directă cu amplitudinea mișcărilor centrului de greutate pe verticală și pe orizontală.

Mișcările determinante ale mersului sunt: rotația pelvisului, înclinarea pelvisului, flexia genunchiului, mișcarea piciorului, deplasarea laterală a pelvisului. Desigur că în mers se  produc și alte mișcări, ale trunchiului, capului, balansul brațelor, dar acestea nu determină kinematica mersului, ci doar o urmează.

Kinetica mersului – studiază forțele musculare care realizează mișcările corpului necesare acestei activități.

Mișcările corpului omenesc în ansamblu sau ale segmentelor sale, se execută prin intermediul aparatului locomotor. Musculatura corpului efectuează o activitate dinamică de învingere sau de cedare. În anumite situații, îndeosebi cu caracter sportiv, în cadrul activității dinamice de învingere este folosită “contracția de tip ballistic” a mușchilor, cu caracter exploziv, într-un foarte scurt timp cu efort maxim.

Mișcările complexe ale corpului sau ale segmentelor sale prezintă caracteristici spațiale (direcție și sens, lungime, traiectorie etc.) și temporale ( mișcări continui, întrerupte, successive, durată etc).

Toate aceste mișcări se pot împărți pentru studierea lor amănunțită în componente mai simple, mai elementare, denumite faze și momente. Activitatea dinamică a corpului omenesc este legată strâns de acțiunea forțelor exterioare. Deși nu pot determina mișcările ca atare, forțele interioare (frânare, elasticitate, de inerție), au și ele un rol de seamă în biomecanica corpului omenesc.

Mișcările corpului sunt foarte numeroase și numai unele din ele au un scop bine precizat. De prinderile de bază sunt: mersul, alergarea, săritura, aruncarea, din ele derivând o serie de alte exerciții fizice. Mersul și alergarea reprezintă mișcări locomotorii ciclice, mișcări cu o repetare succesivă, fiecare parte a corpului revenind la poziția inițială, de plecare. Sper deosebire de acestea, săritura face parte din mișcările aciclice ala cer nu distingem repetarea succesivă ci o poziție inițială și una finală, după care mișcarea încetează.

Mersul ca tip de mișcare specifică omului, este o consecință a evoluțiie filogenetice, confirmat de ontogeneză: copilul începe să meargă în jurul vârstei de un an și mersul se definitivează între 3 -5 ani.

Manevra a fost studiată prin studii cinematografice și cronofotografice. Astfel, s-a constatat că în timpul mersului există un sprijin al corpului pe substrat, fie prin intermediul unui picior – “perioda sprijinului unilateral” – fie cu ambele picioare, unul înaintea celuilalt – perioada sprijinului bilateral. Durata sprijinului bilateral este de cca. cinci ori mai mică de cât a sprijinului unilateral, de asemenea perioadele de sprijin ale fiecărului picior sunt mai lungi decât cele fără sprijin. În secvențele de sprijin unilateral, piciorul ce susține greutatea corpului este “piciorul de sprijin”, iar celălalt poartă numele de “picior oscilant” (pendulant). Momentul în care piciorul pendulant se află în dreptul piciorului de sprijin, se numește “momentul verticalei” și el împarte pasul în “pas posterior” și “pas anterior”.

1.4.2 Fazele mersului

Unitatea funcțională în mers este constituită de “pasul dublu” alcătuit din doi pași simpli. Ele reprezintă totalitatea mișcărilor ce se efecuează între două sprijiniri successive ale aceluiași picior și este descompus în șase faze:

Faza 1 “de amortizare” – începe când piciorul anterior ia contact cu solul prin călcâi și ține până la momentul verticalei.

Faza 2 este “momentul verticalei piciorului de sprijin” de duratǎ foarte scurtǎ , când corpul este sprijinit pe un singur membru. Acum, atât corpul cât și CGG au poziția cea mai înaltǎ și se deplaseazǎ ușor lateral cǎtre piciorul de sprijin.

Faza 3 “ de impulsie”, dureazǎ pânǎ la desprinderea de pe substrat a piciorului de sprijin. Planta, începând cu cǎlcâiul, se va desprinde de pe sol. Acum existǎ o scurtǎ perioadǎ de sprijin bilateral, cu cǎlcâiul unui picior și vârful celuilalt. Spre sfârșitul acestei faze, corpul este împins înainte și în sus, iar membrul de sprijin va deveni picior oscilant.

Faza 4 se denumește “pasul posterior al piciorului oscilant”. Ea tine de la desprinderea vârfului piciorului de sol pânǎ în momentul treceri sale la verticalǎ.

Faza 5 sau “momentul verticalei piciorului oscilant”, se caracterizeazǎ prin trecerea piciorului oscilant ușor în flexie la verticală, intersectând astfel celălalt membru inferior.

Faza 6 sau pasul anterior al piciorului oscilant se execută prin oscilarea de la verticală spre înainte, membrul inferior pregătindu-se să ia contact cu șoldul prin călcâi, pentru a începe un nou ciclu al pasului dublu.

1.5 Statica

Piciorul suportă întreaga greutate a corpului, dar în același timp asigură și mersul pe orice tip de teren, alergare, săritură.

Bolta piciorului este comparată cu o boltă arhitectonică. Când cele două picioare sunt apropiate, bolțile lor formează o veritabilă cupolă menită să suporte și să poarte greutatea schimbătoare a corpului. Din punct de vedere funcțional, piciorul nu trebuie privit ca un organ static, ci ca unul prin excelență dinamică, deci nu trebuie comparat cu o boltă care e fixă, ci cu un sistem compus din grinzi multiple, articulate între ele. Bolta piciorului se împarte in 3 bolți: 2 bolți lungi (interioară și exterioară) și 1 scurtă (bolta transversală anterioară). Datorită acestor bolți se presupune că piciorul se sprijină pe 3 puncte : calcaneul și capetele metatarsienelor I și V, dar supreafața de contact e mult mai mare.

„Greutatea corpului se transmit numai prin tibie. Tensiunile de presiune se transmit în astragal, prin intermediul căruia se distribuie o parte la calcaneu și o parte la scafoid și cuboid și prin acestea la antepicior.”

„În mod normal datorită existenței bolților plantare, contactul dintre picior și sol nu se face pe toată suprafața plantară, cu numai pe un anumit teritoriu care variază ca formă și întindere de la individ la individ, de la o poziție la alta. Determinare acestui teritoriu se face prin înregistrarea amprentelor plantare.”

1.5.1 Structura bolții plantare

“Spre deosebire de bolta tehnică, cea scheletică a piciorului are sarcina de a purta greutatea schimbătoare a corpului, astfel încât liniile de forță, nu sunt întotdeauna aceleași, iar punctele de sprijin sunt mai puțin constante. Aceste linii sunt permanent schimbate de greutatea corpului, sarcina de purtat și de mișcare. Greutatea corpului nostru nu va putea fi menținută în aceste condiții decât de o bază orizontală sau de o boltă întărită prin legături între arcurile și punctele de sprijin.”

„Trebuie să adăugăm că oricât de slabe ar fi aceste legături ele sunt ajutate de forma relativ cuneiformă a oaselor.”

„Legăturile de sprijin ale bolții plantare sunt reprezentate în primul rând de ligamentele interosoase, apoi de mușchi”. „Ligamentele leagă un os de osul vecin așa cum cimentul unește pietrele de construcție , iar mușchii scurți plantari unesc pilonii bolții, contribuind la menținerea lor chiar când punctele lor de inserție nu sunt pe calcaneu și metatarsiene.”

„Mușchii lungi ai gambei nu reprezintă un element efectiv de susținere a bolții dar contribuie la aceasta prin:

acțiune asupra punctelor de inserție

rolul de chingă a unor tendoane

Astfel, lungul peronier și gambierul anterior formează prin tendoanele lor, o adevărată chingă, care trece pe sub boltă.”

Bolta piciorului se poate împărți în:

două bolți lungi:

1) internă

2) externă

o boltă scurtă:

3) transversală anterioară

1) Bolta internă

Este formată din:

– calcaneu

– scafoid

– cele trei cuneiforme

– primul metatarsian

„Așa cum este alcătuită această boltă, s-ar crede că menținerea ei este realizată de aponevroza plantară. Bolta internă, însă, este întărită de ligamentul calcaneo – scafoidian plantar și de tendoanele mușchilor gambei.” „În afară de aceste prețioase mijloace de susținere, mai există și întăririle formate de ligamentele și capsulele fiecărei articulații, care unesc oasele bolții.”

2) Bolta externă

Este formată din:

– calcaneu

– cuboid

– al patrulea metatarsian

– al cincilea metatarsian

„Mijloacele de susținere ale acestei bolți nu pot suporta întreaga sarcină, de aceea susținertea se completează de capul astragalului și prin el de scafoid și cel de-al treilea cuneiform.”

„Ca sprijin anterior, aici nu se găsește numai capul celui de-al patrulea și cincilea metatarsian, ci și baza celui de-al cincilea metatarsian. Punctul cel mai înalt al bolții este reprezentat de articulația calcaneo – cuboidiană.”

3) Bolta transversală

„Se ridică de la marginea posterioară a piciorului prin cuboid, are maximum de înălțare în dreptul celui de-al doilea cuneiform și coboară puțin către marginea interioară prin primul cuneiform.”

„De îndată ce calcaneul s-a așezat pe sol, partea sa plantară, cu mușchii respectivi, se răsucește mai puțin în partea distală, creând astfel, împreună cu celelalte piese scheletice nișa plantară (in care vasele, nervii și mușchii găsesc un loc ferit de presiune).”

Formarea bolții plantare

„Bolta piciorului este bine comparată cu o boltă realizată tehnic, dar numai în ceea ce privește forma sa anatomică. Din punct de vedere funcțional însă, piciorul nu trebuie privit ca un organ static, ci ca unul prin excelență dinamimc.”

„Bolta este alcătuită prin tensionarea metatarsienelor, proces care a avut loc în filogenie și care se reproduce în ontogenie.”

„În momentul în care se formează bolta și partea internă a tarsului anterior se ridică de pe sol, metatarsienele ar trebui să fie oblice, înainte și în afară, fețele lor superioare urmând să privească în această direcție. Metatarsienele, păstrând același raport cu tarsul s-ar sprijini pe sol cu marginea, cu fața exterioară sau cu capetele lor, iar degetele ar fi răsucite înafară. Odată cu ridicarea scafoidului de pe planul solului, în articulația tarso – metatarsiană se produce însă un proces de răsucire înăuntru a metatarsienelor, astfel că odată cu formarea bolții, metatarsienele ajung să privească cu fețele superioare în sus și să ia sprijin pe fața inferioară a capetelor lor.”

1.6 Goniometria

„Articulația tibio-astragaliană este o trohlear-troză cu un singur grad de libertate, care permite efectuarea mișcărilor de flexie plantară si dorsală ale piciorului. La aceste mișcări participa însă și celelalte articulații ale piciorului.”

„Mișcările de flexie și extensie ale articulației tibio-tarsiene are o amplitudine totală de 70ș”, iar determinare goniometrică se face pornind de la poziția 0, piciorul fiind așezat la unghi drept față de gambă. Amplitudinile medii normale de mișcare sunt urmatoarele :

Table 1 Mișcările în articulația gleznei

Goniometrul se plasează în plan sagittal, pe fața externă a gambei, gleznei și piciorului, cu baza posterior și în dreptul axei lungi a gambei. Axul indicatorului se așează în dreptul marginii plantare externe, într-un punct situate sub vârful maleolei externe. Indicatorul se îndreaptă anterior și urmărește marginea externă a plantei.

Goniometria inversiunii și eversiunii nu este posibilă in mod correct fără goniometer speciale pentru determinări corecte in 3 direcții. Încercările determinării separate al adducției, abducției, rotației interne și externe, mai ales pentru mișcările active, sunt iluzorii. Alte mișcări posibil de deternimat sunt mișcările de valg și de var ale pospiciorului.

Mișcare de valg, altfel spus înclinație peronieră și de var , sau înclinația tibială ale postpiciorului se efectuează in plan frontal, în jurul unei axe biomecanice antero-posterioare care trece prin mijlocul articulației gleznei. Amplitudinile sunt de 15 ș pentru valg și 25 ș pentru var.

Pacientul este așezat în picioare pe o masa, cu călcâiele spre margine. Goniometrul se plasează in plan fronta, cu baza în sus, cu axul indicatorului pe mijlocul reliefului tendonului ahilian, in dreptul articulației gleznei, cu indicatorului in jos spre nadir.

“Articulațiile matataro-falangiene sunt articulții condiliene cu trei grade de libertate. Pasiv sunt posibile la nivelul lor mișcări de flexie, extensie, înclinare lateral și de circumducție. Activ, prin atrofierea mușchilor abductori și adductori ai degetelor acestor articulații nu mai prezintă decât mișcări de flexie și extensie.”

“Mișcările de flexie și extensie se efectuează în plan sagittal, înjurul unei axe biomecanice transversal care trece prin condilii metatarsieni, puțin deasupra inserțiilor superioare ale ligamentelor colaterale. Amplitudinea medie normal de mișcare este de 20ș flexie plantară și 40 ș flexie dorsală (extensie), deci cu un total de 60 ș. Goniometria se folosește pentru determinarea amplitudinii de flexie, extensie la nivelul articulației metatarso-haluciene.”

“Articulațiile interfalangiene sunt trohleartroze cu un singur grad de liberate, care permit mișcărea de flexie și extensie. Goniometria lor clinică este posibilă cu un goniometru mic, plasat în plan sagital, dar se efectuează numai exceptional.”

1.7 Membrul inferior ca lanț cinematic

“Bazinul, șoldul, coapsa, genunchiul, gamba, glezna și piciorul acționează în cursul diferitelor poziții și mișcări ca un lanț cinematic deschis sau închis. “

“Ca lanț cinematic închis acționează în următoarele poziții și mișcări :

Susținerea corpului în pozițiile stând, pe genunchi și șezând

Propulsia corpului în sus, înainte sau înapoi (ridicarea pe vârfuri, etc)

Amortizarea căderii pe sol (în cădere în picioare)”

“Ca lanț cinematic deschis, membrul inferior acționează în următoarele mișcări:

Depărtarea și apropierea picioarelor

Răsucirea în afară și înăuntru (corespondenta rotației externă și internă)

Rotația dinapoi înainte și dinainte înapoi (corespondente circumducției)

Lovirea

Împingerea

1.8 Testarea si evaluarea

Bilanțul articular

“Articulația gleznei sau articulația tibiotarsiană, de tip trohlear, este formată din pensa tibioperonieră și din fața superioară și părțile superioare ale fețelor laterale ale astragalului. Este o articulație cu un singur grad de libertate, permițând mișcarea in plan sagital, flexia și extensia piciorului.” “Poziția anatomică de la care se apreciază valoarea mișcărilor de flexie-extensie este cu piciorul în unghi drept cu gamba.”

Bilanțul muscular

“Alături de bilanțul articular, cel musculare face parte din principal “semiologie” a specialității de medicină fizică și recuperare medicală. Bilanțul musculare reprezintă un sistem de tehnici de examen manual pentru evaluarea forței fiecărui mușchi sau a unor grupuri musculare.”

Înregistrarea rezultatului testing-ului muscular este exprimat într-un sistem de cotarea internațional, diferit in fiecare țară. În România se utilizează scara cu 6 trepte pentru testarea forței musculare (5-0), unde :

Forța 5 (normală)- capacitatea mușchiului de a deplasa antigravitațional, complet segmentul contra unei rezistențe medii.

Forța 4 (bună)- capacitatea mușchiului de a deplasa antigravitațional, complet segmentul contra unei rezistențe medii.

Forța 3 (acceptabilă)- forța unui mușchi de a mobiliza complet segmentul contra gravitației (fără altă contrarezistență).

Forța 2 (mediocră)- permite mușchiului să mobilizeze segmentul, dar cu eliminarea gravitației.

Forța 1 (schițată)- contracția mușchiului prin palparea lui sau a tendonului sau observarea unei ușoare tremurături a acestuia.

Foța 0 (zero)- mușchiul nu realizează nici un fel de contracție.

“Testin-gul articulației si piciorului se face pentru mișcările de flexie plantară pe mușchiul triceps sural, flexie dorsală și inversie pe mușchiul gambier anterior, inversie pe gambierul posterior, eversie pe mușchii peronieri din decubit dorsal, ventral, lateral și șezând și ortostatism.

Generalități despre entorsa gleznei

“Entorsa de gleznă se definește ca o leziune traumatică care constă în ruperea parțială sau completă a unuia sau mai multor ligamente care se găsesc la nivelul acestei articulații. Teoretic, orice ligament de la nivelul gleznei se poate rupe prin exercitarea unei forțe de tracțiune pe direcția fibrelor ligamentare.”

Deși frecvente, entorsele gleznei nu sunt întotdeauna leziuni minore. Aproximativ 25% din cei care fac o entorsă de gleznă, vor prezenta pe termen lung durere inarticulara si o oarecare sensibilitate.

2.1 Cauze

Entorsele de gleznă apar atunci când ligamentele care fac legătura între oasele piciorului și cele ale gambei sunt întinse sau rupte. Entorsele de gleznă reprezintă entitatea traumatică cel mai des întâlnită in patologia osteoarticulară. Uneori ele sunt deconsiderate prin banalitatea lor multe cazuri neajungând la medic, alteori dimpotrivă, îmbracă o evoluție clinică severă, antrenând sechele funcționale importante. Se întalnesc cu predilecție la tineri și adulți, în condiții foarte variate: accidente de muncă, sport, căderi sau alunecări pe teren neted sau accidentat.

O leziune prin inversiune, cea mai frecventă cauză de entorsă de gleznă, apare atunci când glezna este rotată in exterior si talpa piciorului este adusă în interior. Rezultă astfel întinderea sau ruperea ligamentului din exteriorul gambei. Într-o entorsă de gleznă înaltă, un tip mai rar, ligamentele superioare si cele din exteriorul gambei sunt de asemenea răsucite, mărind astfel severitatea entorsei în timpul de vindecare.

Într-o leziune prin eversiune, glezna se rotește în interior și talpa piciorului spre exterior, lezând ligamentele din partea intrioară a articulației.

2.2 Clasificarea anatomopatologica

Entorsă de gradul I – întindere ligamentară. Prezintă o usoara sensibilitate, edem si rigiditate. Este posibil mersul cu o mică durere.

Entorsă de gradul II – ruptură ligamentară parțială. Este prezenta durerea, edemul, echimoza moderata. Zonele lezate sunt sensibile la palpare și exista durere in timpul mersului.

Entorsă de gradul III – ruptură ligamentară totală sau smulgerea osoasă a ligamentelor. Este însoțită de edem și echimoza severă. De cele mai multe ori mersul este imposibil întrucât glezna se poate deplasa in exterior și există o durere puternică, deși durerea inițială poate să scadă imediat in intensitate.

2.3 Caracteristicile entorselor

Toate structurile moi ale articulației, ligamente, capsulă, sinovială, cartilaj, discuri și meniscuri, precum și extremitățile osoase pot prezenta leziuni variabile.

Indiferent de amploarea leziunilor locale, entorsele se traduc prin tulburări funcționale importante.

Entorsele neglijate sau prost tratate lasă sechele supărătoare, uneori foarte grave.

Entorsa externă este cea mai frecventă și se produce ca o urmare a mișcării de inversiune forțată a piciorului calcând pe un teren denivelat se rasucește înăuntru sprijinându-se pe marginea sa externă. Această mișcare foțată solicită în primul rând fasciculul peroneoastragalian anterior al ligamentului lateral extern. În cazul în care traumatismul se limitează la elongația sau dilacerarea parțială a acestui fascicul, entorsa poate fi considerată stabilă sau benignă.

Entorsa internă este rar întâlnită și se produce lezarea ligamentului deltoid tibioastragalian ca urmare a mișcării de eversiune a piciorului. Pentru ca mișcarea de valgus forțat să poată rupe acest ligament, este necesar să fie ruptă întâi artera peronieră. De accea leziunea ligamentului lateral intern însoțește unele fracturi ale maleolei peroniere anând in ansamblu echivalentul unei fracturi bimaleolare; nedepistarea ei atrage grave consecințe terapeutice prin aparitia unu picior valg dureros.

Entorsa anterioară se produce consecutiv mișcării de extensie forțată a gleznei. Leziunea ligamentelor antorioare ale articulației tibioperiniere inferioare rezulta in urma răsucirii bruște a corpului în timp ce piciorul este fixat pe sol. Aceasta determină o rotație exagerată a astragalului lărgind scoaba tibioperonieră și dând naștere diastazisului tibioperonier. Leziunea apare rareori izolat ca simplă entorsă, de obicei însotind fracturile uni/bimaleolare. Entorsa se produce in special cand piciorul este într-un grad oarecare de flexie plantară sau eversia forțată căci astragalul este eliberat din scoaba tibioperoniera.

„Entorsa prin inversie forțată a piciorului este de departe cea mai frecventă: ligamentul lateral extern este destins, rupt sau dezinserat proximal sau distal. Ligamentul lateral extern este format din 3 fascicule: peroneoastragalian anterior (care e tracționat cand piciorul este in flexie plantară si se rupe dacă se produce o inversie brutală), peroneocalcanean (care este întins când piciorul este în unghi drept rupându-se la inversia din această poziție) și peroneoastragalian posterior (care se rupa mai rar, iar piciorul trebuie prins în doriflexie și supinație). Se pot rupe toate aceste 3 fascicule sau izolat una sau doua din ele.”

“Entorsa externă, înafară de semnele clinice obișnuite, duce la îndepărtarea astragalului de maleola externă permițând pătrunderea unui vârf de deget între maleola și astragal. Din același motiv inversia sau eversia pasiva cu piciorl în dorsoflexie pot deveni posibile. Aceste mișcări se execute prin prinderea în mână a calcaneului și mobilizarea lui în sensurile respective.”

“Entorsa în eversie este mult mai rară. O eversie forțată determină mai des o fractură maleolară decât o rupture a ligamentului lateral intern, ligament puternic, format din 4 fascicule așezate în doua planuri”: superficial si profund.

“Entorsa prin eversie poate rupe și ligamentul peroneotibial inferios determinând o lărgire (diastază) a scoabei peroneotibială, permițând mișcări de lateralitate a astragalului în scobitura tibioperonieră, deci o agravare a instabilității gleznei.”

2.4 Evoluție si prognostic

Evoluția și prognosticul sunt legate de gradul entorsei, localizarea ei, tratamentul aplicat și vârsta pacientului. În entorsele simple evoluția este favorabilă și vindecarea se face în 7-14 zile, cu recuperarea funcțională totală. În entorsele grave, neglijate sau incorect tratate, articulația devine instabilă și dureroasă. În funcție de localizare, prognosticul urmează o scară de gravitate care merge de la o simplă laxitate articulară complet reversibilă, până la periartroza posttraumatică. O entorsă tratată corect se vindecă fără sechele în 7-21 de zile.

2.5 Criterii de susținere a diagnosticului:

Examenul clinic- semne subiective și obiective

Investigații paraclinice- ex: radiologic, probe de laborator

Organismul răspunde la acțiunea agentului traumatic prin manifestări generale și locale în care este implicat în primul rând sistemul nervos. Manifestarea generală cea mai importantă este șocul traumatic care se instalează în traumatisme de o mare intensitate. Pe plan local, prin același mecanism reglex se produc modificări neurovasculare. Manifestarea locală comună este necroza tisulară, care este rezultatul ischemiei tisulare prin distrugerea capilarelor intercelulare. Necroza tisulară este urmată de hiperemie locală, edem, exudat și infiltrat celulare.

Diagnosticul clinic este în general ușor prin cercetarea sensibilității provocate la locul de inserție ligamentară și pe baza semnelor pseudo-inflamatorii (tumefacșie, echimoză) adesea foarte intense datorită reflexelor vasculare puternice, plecate de la inervația ligamentară deosebit de bogată. Uneori această reacție inflamatorie este disproporționată față de traumatismul inițial, mai ales când bolnavul este depistat tardiv, fără să fi fost imobilizat în prealabil, acesta continuând să se sprijine pe piciorul suferind.

Ezaminare piciorului bolnav se bazează pe culegerea de date, în număr cât mai mare, necesare pentru stabilirea diagnosticului și conduitei terapeutice.

Se va acorda atenție mersului și se vor cerceta și eventualele tulburări de statica și dinamică. Semnele radiologice completează examenul clinic orientând conduia și tratamentul. Diagnosticul radiologic are ca scop, ca pe baza radiografiei în două planuri, să elimine sau să depisteze existența leziunilor osoase, musculare și ligamentare.

Tratament

3.1 Tratamentul profilactic și igieno-dietetic

“Menținerea sănătății piciorului trebuie să cuprindă un ansamblu de măsuri adresate principalelor component care îl alcătuiesc. Igiena și ingrijirea piciorului trebuie săa reprezinte o preocupare a fiecărui om in parte.” “Trebuie cunoscut faptul că piciorul omului este astfel construe încât permite deplasare pe orice formă de relief, rezistență ce se datorează musculaturii puternice.” Astfel “menținerea unei ținute normale a piciorului, incalțămintea și gimnastica și ciorapii care sunt excelenți izolanți contra frigului și a umezelii, constituie factori importanți în menținerea sănătății piciorului. Dacă toate aceste norme nu vor fi bine applicate, atât înainte cât și după anumite traumatisme, după ce acestea au fost tratate prin diverse metode, tratamentul va fi totdeauna în zadar și ineficient indifferent cât de bine va fi aplicat.

3.2 Tratament medicamentos

“Medicația antiinflamatorie și antialgică, inclusive infiltratiile cu corticoizi și xilină 1%. Zonele principare ale infiltrației sunt: sinus torsi (între astragal și calcaneu), tuberozitatea calcaneană, retromaleolar intern, în loja nervului tibial, intermetatarsian.”

3.3 Tratament ortopedico-chirurgical

“Metodele ortopedice sunt de multe ori necesare pentru ameliorarea durerii li a permite statica și mersul. Acestea sunt: ghiață aplicată local, fașă gipsată, bandaj elastic și diferite talonete și susținători plantari.”

„Intervenția ortopedică corectoare se impune când metodele conservatoare nu dau rezultate scontate.” Tratamentul fomelor ușoare și medii de entorse, constă în: bandaj compresiv imediat; timp de 15-20 de minute piciorul se introduce in apă cu gheață, se repetă 3-6 ore timp de 2-3 zile; poziții antideclive; exerciții active cu maximum de amplitudine. Tratamentul șo recuperarea entoarselor grave este de domeniul ortopediei corectoare, orteză, reeducare reflexelor proprioceptive în caz de instabilitate gravă.

Principiile și obiectivele tratamentulul BFT

În tratamentul entorselor nu se recomandă procedee balneo-fizioterapeutice (masaj, gimnastică medicală) de la început deoarece locul acestor tratamente complexe se fac după imobilizare, în perioada funcțională. Obiectivele trataentului BFT sunt:

Combaterea durereii

“Durerea posttraumatică are la bază inflamați, edemul, tensiunea aponevrotică și capsula ligamentară, tracțiunea tenomusculară, hiperemia pasivă osoasă, reacția periostală, iritația directă a nervilor.”

Refacerea echilibrului muscular

„Acest proces este legat de statica normală a piciorului.” ” Echilibrul de repaus este asigurat de ligamente și doar tricepsul sural este în activitate, trăgând gamba posterior.” „Orice deviație a vectorului de echilibru pune în contracție musculatura extrinsecă și intrinsecă a piciorului.” „Activitatea musculaturii pusă în joc pentru asigurarea echilibrului în ortostatism nu e valabilă și in mers.” „Refacerea echilibrului muscular al piciorului comportă doua etape:

În prima etapă se lucrează pentru tonifierea musculaturii prin metode obișnuite de izometrie și exerciții cu rezistență progresivă

În a doua etapă se practică exerciții de coordonare și refacerea echilibrului senzitivo-motor”

Refacerea mobilității articulare

„Redoarea posttraumatică a gleznei și piciorului determină un handicap funcțional care se manifestă mai ales în mersul pe teren accidentat.” Mișcările piciorului sunt: flexia-extensia asigurate de articulația tibio-tarsiană cu o mică participare a articulației subastragaliane, inversia-eversia asigurate de articulațiile subastragaliană și medioastragaliană, adducția-abducția realizate de articulația subastragaliană cu participarea articulației tibiotarsiene și în mică măsură cea mediotarsiană, circumducția și flexia-extensia degetelor care este asigurata de articulațiile metatarso-falangiene.

„Câștigarea acestor mișcări se poate realiza numai în măsura în care structura anatomică și raporturile forțelor articulare sunt respectate. Edemul posttraumatic este elementul cel mai important care afectează aparatul fibros al piciorului.”

Refacerea bolții plantare

„Toate tipurile de traumatisme sau imobilizări necesitate de acestea, lasă ca sechelă o perturbare de statică prin modificările bolții plantare.” „Piciorul este compus dintr-un sistem de oase, compus din oasele tarsiene și metatarsiene, menținute de ligamente și aponevroze, tensionate de tonusul muscular.”

Refacerea alinierii piciorului

„Un picior funcțional normal trebuie sa respecte orientarea axială a componentelor osoase, în special al piciorului posterior și a degetelor.” „Lezarea rectitudinii degetelor perturba statica și mersul.”

Mijloacele de realizare sunt:

Posturări autopasive sau efectuate de kinetoterapeut

Mobilizări active ale piciorului din articulațiile subastragaliană, mediotarsiană, tarso-metatarsiană

Mobilizarea degetelor

Mobilizări active ale piciorului (selective sau globale) care urmăresc solocitarea musculaturii pentru combaterea stării de inhibiție musculară

Exerciții de reprogramare senzorio-motorie pentru îmbunătățirea răspunsului muscular la diverse categorii de solicitări, urmărind următoarele obiective:

Ameliorarea stabilității laterale a gleznei

Ameliorarea coordonării în mișcările de deplasare înainte și înapoi

Refacerea nivelului normal de propulsie și recepție, in etapele de mers

Reeducarea piciorului în mers.

Din punct de vedere funcțional, glezna și piciorul propriu-zis formează un tot unitar, afecțiunile traumatice ale acestora condiționându-se reciproc, astfel tratamentul de recuperare trebuie întotdeauna sa visese toate extremitățile distale ale membrului inferior în intregime, fără a face diferențe între gleznă și picior.

Tratamentul prin Hidrotermoterapie – Termoterapie – Crioterapie

“ Ultilizarea factorului termin ca agent terapeutic cu ajutorul diferiților vectori precum apa, lumina, parafina, nămolul, aerul, definește termoterapia.”

„Termogeneza se realizează prin recții de tip „redox”, astfel la temperatura mediului de 24-30ș C, în repaus 70% din producția calorica este asigurată de organele interne, iar 30% prin mecanisme periferice, pe când in condiții de efort sau la frig termogeneza este asigurata de activitatea mușchilor.”

Scăderea termperaturii mediului generează vasoconstricție cutanată, frisonul termic, piloerecția, secreția de adrenalină și nonadrenalină, iar creșterea temperaturii mediului înconjurător activează vasodilatația, polipneea, sudorația și scăderea secreției hormonilor tiroidieni.

Proceduri în termoterapie

Din punct de vedere al vectorului procedurile pot fi umede si uscate. Procedurile umede folosesc apa sub diferite forme precum: comprese, dușuri, împachetări, iar prodecurile uscate folosesc elemente cu termoconductibilitate mai mică precum parafina, nămolul, aerul, lumina, nisipul.

“Din punct de vedere al suprafeței sunt: locale și generale, iar din punct de vedere al temperaturii termoterapia se imparte in:

Crioterapie – cu temperatura sub 0ș C

Proceduri calde – cu temperaturi între 36-45ș C

Proceduri de termoterapie propriu-zisă – temperaturi între 45-80-100ș C (parafina, sauna, nămolul).

Proceduri alternante cald și rece

Proceduri ascendente când temperaturile cresc progresiv.”

„Reguli generale:

Este obligatoriu examenul amanunțit inainte de procedura

Nu se aplica imediat dupa masa

Nu se aplica in timpul ciclului menstrual

Nu se aplica in stari de stres, efort fizic”

Se indica inainte golirea vezicii si intestinului

La pacientii cu tegumentul rece aplicarea procedurilor reci se face dupa incalzirea prealabila

Dupa proceduri calde este bine sa se aplice o procedura de racire scurta

Se supravegheaza in permanenta pacientul”

Principalele proceduri in termoterapie sunt compresele, cataplasmele, impachetarile, frictiunile, perierile, afuziuniele, dușurile, baile, onctiunile.

„Compresele sunt cele mai simple aplicatii, ce folosesc bucati de panza de diferite dimensiuni, înmuiate în apă cu temperaturi diferite, aplicate pe zona de tratat.” Acestea pot fi reci, calde, alternante, stimulante sau cu aburi. Compresele calde sunt cu apă caldă la 28-40ș C sau fierbinți cu apă la temperatura de 45-55ș C. Se plica pe regiunea de tratat, si se schimba din 5 în 5 minute. Sunt cele mai folosite in procesele inflamatorii acute, cunoscute fiind efectele lor antispastice, analgezice, hiperemiante și resorbtive.

„Cataplasmele constau in aplicarea pe tegument a diverselor substanțe, la diferite temperaturi cu rol terapeutic.” Acestea pot fi calde sau uscate. Acestea au efect hiperemiant, resorbtiv, antispastic si analgezic și sunt indicate in afecțiuni degenerative, nevralgii, contracturi musculare.

„Împachetarile constau în împachetarea zonei de tratat în nisip, parafină sau nămol.” Acestea pot fi umede sau uscate. Împachetările cu nămol la temperatura de 38-44ș C se aplica pe zona de tratat, se aplică o compresă rece pe frunte, durează 20-40 de minute ca și procedură, iar la sfârșit pacientul face un duș cald. „Împachetarile cu parafina se pot aplica prin pensulare, baie de parafină pentru maini si picioare, feșe dar și plăci de parafină. Parafina se topeste la temperaturi de 65-70ș C și se aplica pe zona de tratat timp de 20-60 minute atunci cand temperatura scade la 50-55ș C în strat de 0,5-1,5 cm.” Împachetările sunt indicate in afecțiunile posttraumatice, afectiuni degenerative, artroze și au ca scop vasodilatația vaselor sangvine cu hiperemie deci îmbunătățirea circulației locale si odată cu ea și cea generală.

„Crioterapia reprezintă mijlocul terapeutic ce folosește recele ca si factor termic, si constă in aplicarea la nivelului tegumentului temperaturii sub 0ș.” Este indicata in stadiul actu al unor afectiuni precum artrite, tendinite, afectiuni posttraumatice ca entorsa, luxatia, jematoame, afectiuni reumatologice cronice. Crioterapia folosește gheata, apa rece și poate fi aplicată in camp stationar prin comprese sau masaj, frictiuni, scufundări, impachetari.

Afuziunea este o procedura ce consta in proiectarea unei coloane de apa fara presiunea asupra diverselor regiuni ale corpului. Pot fi reci cu temperaturi de 18-20ș C, alternante cu temperaturi de 38-42ș C și 18-22ș C, parțiale sau generale. Se aplică la o distantă foarte mica fata de tegument, urmarindu-se reactia demovasculară. Afuziunile alternante se aplica partial la nivelul piciorului, incepandu-se cu cea calda, si terminandu-se cu rece. Alernanta se repeta de 3-5 ori pana cand apare reactia dermatovasculara.

Baile sunt proceduri ce folosesc apa la diferite temperaturi. Acestea pot fi parțiale sau totale, simple sau cu diverse substanțe terapeutice, reci, calde, hiperterme. Se prefera in afectiunile posttraumatice termoterapia prin bai calde, cu dus subacval, sau baile calde cu vartejuri de apa (“Whirl-pool”), ca si baile galvanice bicelulare, baile cu plante medicinale sau baile de kinetoterapie.

Baia calda simpla se executa in cada obisnuita, cu apa calda la temperatura de 36-37 C, timp de 15-30-60 minute. „Apa cedeaza caldura tegumentului prin conductie, producand vasodilatatie periferica, creste temperatura periferica, si stimuleaza termoliza.”

Baia Whirl-Pool se practica intr-o cada obisnuita care are adaptat un sistem de valuri. Se umple cada cu apa la temperatura de 28-32ș C pe jumatate sau trei sferturi. Bolnavul este rugat sa se aseze pe spate, cu picioarele departate si genunchii indoiti. La nivelul picioarelor, dispozitivul se scufunda si se ridica ritmic deplasandu-se pe langa zona de tratat. In lipsa dispozitivului valurile sunt provocate prin miscari cu palmele. Durata procedurii este de 3-5 minute.

„Dusul subacval aplica un jet de apa cu presiune mare intre 1-8 atm, cu temperatura egala sau mai mare decat apa din baie. Jetul este inclinat oblic pe tegument si vertical la nivelul articulatiilor cu miscari circulare.” Distanta fata de tegument nu trebuie sa depaseasca 20-30 cm. Este indicat in afectiuni musculare, posttraumatice, obezitate

Baile galvanice combina actiunea curentului galvanic cu efectul termic al apei, iar datorita faptului ca se actioneaza pe o suprafata mare de corp, iar densitatea curentului galvanic este mai mica, nu exista pericol de arsuri cutanate. Durata sedintei este de 15-30 minute iar ritmul de aplicare este zilnic/ la 2 zile, 15-20 sedinte.

Baia de kinetoterapie este baie calda asociata cu miscari in articulatiile pacientului. Se efectueaza intr-o cada mai mare ce se umple ¾ cu apa la temperatura de 36-38ș C in care bolnavul este lasat 5 minute sa se odihneasca apoi kinetoterapia executa sub apa in mod pasiv toate miscarile posibile timp de 5 minute. Urmeaza o perioada de repaus de 5 minute, dupa care acesta este rugat sa repete singur miscarile imprimate de kinetoterapeut.

Baile cu plante medicinale sunt bai calde generale in care se adauga diferite plante pregatite in prealabil, cu efecte benefice asupra tegumentului. Acestea sunt indicate in afectiuni ortopedice.

Tratamentul prin Electroterapie

Prin diversitatea posibilităților de utilizare a curentului electric, traamentul prin electroterapie ocupă un loc important în tratamentu recuperator. Pentru obținerea analgeziei necesare aproape în toate cazurile posttraumatice se folosesc:

Curentul galvanic este un curent continuu cu frecventa 0 Hz, cu intensitate constanta, unidirectionat. Cu toate formele sale: galvanizări simple, băi galvanice și ionogalvanizări. Se utilizează fenomenul analgezic obținut prin folosirea ca electrod activ al polului. În cadrul băilor galvanice este cumulat și efectul terminc al apei iar în cadrul ionogalvanizării, proprietățile substanțelor farmacologice active introduse cu ajutorul curentului galvanic.

Curentul de joasă, cu o frecvență de până la 100 Hz, este utilizat în procesul analgetic pe care unii dintre bolnavi îl au. Astfel vom utiliza în cadrul curenților diadinamici, următoarele forme de curent: difaza fix (cu acțiune analgezică), perioadă lungă și perioadă scurtă. Tot în acest scop se mai folosesc și unii curenți Träbert, tot cu acțiune analgezică.

Curenții de medie frecvență sunt curenții sinusidali cu frecvența cuprinsă între 3000-10 000 Hz. Din rândul lor se folosesc curenții interferențiali ce au un efect analgezic (80-100 Hz), dar si campurile magnetice de joasa frecventa.

Curenții de înaltă frecvență: din rândul lor se folosesc undele scurte care au un important efect analgezic și miorelaxant, dar si undele decimetrice și ultravioletele.

Ultrasunetele au efect analgezic obținut într-un mod asemănător cu al curenților de joasă frecvență. Deasemenea electroterapia oferă și posibilitatea obținerii efectelor de excitare a musculaturii, efect hiperemiant și decontracturant. Ultrasunetul se va aplica atât în câmp continuu cât și în câmp discontinuu. Aplicarea în câmp continuu se face când avea o undă ultrasonoră longitudinală și neîntreruptă cu acțiunea continuă asuprea mediului. Aplicarea în câmp discontinuu se face când avea o întrerupere ritmică a undei ultrasonore, se folosesc cu ajutorul unui generator de impulsuri.

Tratamentele se pot efectua în două modalități:

Aplicând capul emițător prin contact direct asupra tegumentului, folosind ulei, gel, vaselină. Capul emițător se plimbă circular sau linear fără a se apăsa prea care și cu viteză foarte mică; trebuie sa fie mereu în contact perfect cu tegumentul, poziționat vertical și să evite proeminențele osoase sau regiunile bine vascularizate.

Aplicarea indirectă, în apă , se face când avea, de trata extremitățile, care anatomic au multe suprafețe neregulate și muște proeminențe osoase. În acest caz, într-o baie calduță se introduce mâna sau piciorul bolnav și capul emițător. Se execută mișcări lente, liniare sau circulara la aproximativ 3 cm distanță de tegumente având grijă ca suprafețele emițătorului sa fie paralelă cu tegumentul.

Magnetodiafluxul are o serie de efecte benefice cum ar fi: accelerează cicatrizarea diverselor plăgi, grăbește vindecarea țesutului cutanat, realizează o topire a calvificărilor organizate în structura părților moi din bursite și tendinite.

Curentul galvanic- galvanizarea simplă reprezintă utilizarea curentului continuu cu ajutorul electrozilor (plăci metalice de plumb laminat de diferite dimensiuni în funcție de regimul de aplicare și de efectele de ploaritate). De obicei sunt dreptunghiulari cu mărimi variînd între 50-800 , dar pot avea și forme speciale (punctiformi, formă de ochelari). Modalități de așezare a electrozilor: transversală (electrozii sunt așezați de o parte și de alta a regiunii afectate), logintudinală (așezați la distanță unul față de celălalt). Intensitatea curentului este strâns legată de sensibilitatea și toleranța tegumentului, de evoluția afecțiunii, de mărimea electrozilor și de durata aplicației. Durata unei ședințe este de 30 de minute, iar ritmul de aplicare și numărul procedurilor sunt variabile cu diagnosticul afecțiunii.

Ionizarea este procedura prin care se introduce în organism, cu ajutorul curentului continuu, diferite substanțe medicamentoase cu acțiune farmacologică. Diferența dintre ionogalvanizare si galvanizarea simplă constă în îmbibarea țesutului hidrofil ce îmbracă electrozii cu o soluție medicamentoasă în loc de apă simplă. Pentru o eficiență maximă, polul activ trebuie să fie mult mai mic decât polul pasiv. Polul activ este dependent de încărcarea electrică a soluției medicamentoase.

Substanțele încărcate cu semn pozitiv se vor pune întotdeauna la electrodul pozitiv, iar cele cu semn negativ, la polul negativ. La polul pozitiv se vor pune: metale (Fe, Zn, Cu, Li), radicali, amoniu, alcaloizi, iar la polul negativ se vor pune halogeni (Cl, Br, Iod) și radicali acizi (Acid Sulfuric, Azotic, Salicilic).

Soluțiile folosite se fac cu apă distilată, concentrația de ioni trebuind să fie cât mai mică deoarece disocierea electrolitică e mai puternică cu cât soluția este mai diluată.

Ultravioletele. Datorită faptului că sensibilitatea la radiații ultraviolete este foarte diferită, în funcție de individ, de regiunea corpului, de cârstă și de alți factori, se recomandă o atenție sporită la alegerea dozei. Biodozimetria reprezintă măsurarea timpului necesar pentru obținerea celui mai slab eritem pe tegument și precede în mod obligatoriu orice tratament cu ultraviolete.

Se aplică lampa la o distanță fixă de 50 cm față de regiunea de aplicat. Bolnavul este culcat în decubit dorsal, se acoperă celelalte zone cu un cearceaf lăsând liberă zona gleznei (aproximativ 10/10 cm). Aplicațiile de ultraviolete în scop antalgic se fac cu succes în sechele posttraumatice ale gleznei, dozele eritem indicate fiind cele moderat de 2-3 biodoze. Pentru biodozimetrie se folosește biodozimetrul Gorbacev.

Tratamentul prin Masaj

„Masajul exercită o serie de acțiuni foarte utile asupra elementelor aparatuui locomotor: mușchi, tendoane, fascii și aponevrozel, teci tendinoase și alte formațiuni fibroase asupra țesuturilor moi articulare și periarticulare și chiar asupra periostului și osului.”

„Prin masajul musculaturii scheletice se influențează organismul în mod substanțial. Prin acțiunea mecanica a manevrelor de masaj executate stăruitor și într-un ritm viu, putem îmbunătății proprietățile funcționale ale mușchilor, făcând să crească excitabilitatea, conductibilitatea și contractilitatea lor.”

„Prin tensiuni și destinderi alternative putem dezvolta elasticitatea mușchilor, una dintre cele mai importante proprietăți ale lor. Prin manevre ușoare executate într-un ritm lent, putem obține relaxarea mușchilor încordați sau obosiți. Prin manevrele de presiune și stoarcere, activăm circulația în vene și capilare, vasta rețea vasculară care înconjoară și străbate musculatura scheletică. Sub influența acestor manevre de masaj se lărgesc capilarele de rezervă, crește debitul sangvin local și se accelerează curentul de limfă. Masajul are influență evidentă asupra mușchilor atrifici și atoni contracturați sau traumatizați.”

„Masajul tendoanelor și al tecilor tendinoase se execută, practic, odată cu masajul mușchilor. Se folosesc îndeosebi manevre cu efect circulator (neteziri și fricțiuni relaxante) și se tratează astfel leziuni și tulburări care trec nebăgate în seamă. Locul de inserție al tendoanelor pe os sau periost poate fi sediul unor complexe leziuni și tulburări. Aceste inserții se masează cu băgare se seama, prin manevre blânde dar insistente. Tendoanele și tecile tendinoase au un important rol static și dinamic. Masajul lor are aceeasi importanță ca și masajul mușchilor, iar uneori și mai mare. De acest lucru ne dăm seama când la nivelul lor se produc tulburări traumatice, inflamatii și alte procese de atrofie și de degenerescența care necesită o atenție deosebită și un tratament de lungă durată.”

„Masajul articulațiilor necesită o tehnică adaptată la forma și structura definită a lor. Masajul acționează și prin nutriția țesuturilor articulației (piele, țesut conjunctiv, vase, nervi, tendoane și mușchi) la întreținerea supleții și rezistenței, condiții indispensabile pentru o buna functionare articulară. Efectele circulatorii și trofice ale masajului articular, aplicat direct pe capsula articulară și pe ligamentele care o însoțesc în exterior, se resimt și asupra membranei sinoviale care o căptușește pe partea sa internă. Masajul articular și activarea circulației în musculatura și țesuturile din jurul și de deasuprea articulației, contribuie în musculatura și rezorbția sau impregnarea în circulația generală a lichidelor seroase sau a sângelui revărsat în cavitatea articulară.”

Prin masaj și gimnastică medicală se previn si se combat: aderențele, retracțiile, cicatricile vicioase, depozitele patologice periarticulare și alte urume ale accidentelor și bolilor articulare (traumatisme, reumatism, artrite și artroze) care limitează mișcările normale.

Oasele beneficiază de efectele circulatorii și trofice ale masajului numai în mod indirect, prin intermediul țesuturilor moi, care le acoperă și în care se ramifică rețeaua vasculară și nervoasă.

Aceste efecte sunt mai sigure atunci când sunt masați mușchii alături de care oasele au legături funcționale. În același fel se pot explica și influențele masajului periostal asupra circulației sândelui și asupra nutriției din interiorul osului.

Masajul gambei se va face succesiv la urmatoarele grupuri musculare:

Grupui gambierului anterior cu extensorul comun al degetelor și extensorul propriu-zis al degetului mare, la care se face mai întăi netezirea cu o singură mână, cu policele pe marginea anterioară a tibiei și celelalte degete pe partea externa a gambei. netezirea se face de jos in sus, apoi sub formă de pieptene cu partea dorsală a falangelor. Urmeaza frământatul cu doua degete.

Grupui peronierilor se maseaza cu o mana ca si grupul anterior, poziția fiind ceva mai laterală, cu policele alunecând pe musculatura anterioară, paralel cu creasta tibiei, iar celelalte degete pe musculatura posterioară. Urmează, după netezire, petrisajul cu două degete și măngăluirea.

Grupul mușchilor posteriori se masează la început prin netezire, de jos în sus,cu o mână sau cu două. Urmează frământatul sub formă de presiune, stoarcere, măngăluire, ciupire-geluire. Deasemenea se poate aplica baterea cu partea cubitală a mâinii.

Masajul articulației gleznei începe cu netezirea care se poate executa cu ambele mâini, urmată de presiune în zona perimaleolară și de fricțiune a articulației tibio-tarsiene. Fricțiunea începe cu tendonul lui Ahile, sub maleola externă, apoi pe fața dorsală și din nou câtre tendonul lui Ahile, pe sub maleola internă.

Masajul piciorului se face cu pacientul în decubit dorsal cu membrul inferior întins. Pe partea dorsală a piciorului se face netezirea, cu palma, având degetele depărtate pentru fiecare metatarsian în parte, pornind de la vârful degetelor bolnavului către gleznă. Aici se face netezirea specifică gleznei, cu cele două police pornind de la mijlocul articulației după care se ocolesc cele două maleole (internă și externă) concomitent. Pe regiunea plantară- netezirea pieptene- se derulează pumnul de la rădăcină până șa vârfuri pe aponevroza plantară. Tot pe partea dorsală se mai face geluirile ca formă de frământat. Cu degetele depărtate pe metatarsiene iar pe partea plantară se fac frământări cu 4 degete pe mușchii tenari, hipotenari, burețelul plantar și geluiri pe aponevroza plantară de la burețelul plantar până la calcaneu.

Fricțiunea se face ținând contrapriză cu o mână pe calcaneu pornind cu poziția deget peste deget, de la mijlocul articulației tarsiene, ocolind maleola după care se schimbă mâna contrapriză și se lucrează pe partea cealaltă. Se face fricțiunea si la calcaneu la inserția tendonului lui Ahile. Fricțiunea se mai execută la toate articulațiile interfalangiene cu policele deasupra si arătătorul dedesubt, cu mișcări circulare la fiecare articulație. Tapotamentul se execută pe partea plantară cu o singură mână, cu toate formele lui. Vibrația se executa atât pe partea dorsaă cât și pe partea plantară cu palma întreagă, realizând trenuri vibratorii succesive în lungul fibrei musculare cu efect sedativ. Masajul se încheie cu neteziri atât pe partea dorsală a piciorului (cu palma întreagă), cât si pe partea plantară (netezirea pieptene).

Kinetoterapia

Mobilizarea articulațiilor este de 3 feluri: pasivă, activă și activă cu rezistență, iar in cazul gleznei se fac mișcări cu încărcare de greutăți.

Mișcările pasive

Kinetoterapeutul ține cu o mână contrapriză pe metatars, iar cu cealaltă, pe toate degetele, se face flexie platară apoi flexie dorsală a piciorului pe gambă, flexie laterală, chiar și flexia si extensia degetelor, pronație, supinație și circumducție. Se mai poate face și elongația pentru fiecare deget in parte sau abducția si adducția între degete.

Mișcările active

Sunt aceleași mișcări, de aceasta dată executate doar de bolnav la îndrumarea kinetoterapeutului.

Mișcările active cu rezistență

Pentru flexia dorsală kinetoterapeutul ține contrarezistență cu o mână pe partea dorsală a plantei, pentru flexia plantară ține contrarezistență pe partea plantară iar pentru flexie laterală, pe partea opusă mișcării.

Mijloacele de tratament reprezentate prin grupe mari de exerciții sistematizate pe etape:

Etapa I

– masaj sau automasaj al piciorului, gleznei și gambei lezate

– exerciții active și cu rezistență progresivă pentru toate segmentele sănătoase ale corpului, din pozițiile culcat, șezând sau stand pe piciorul sănătos, mai ales pentru membrul inferior sănătos.

– exerciții active și cu rezistență progresivă pentru articulațiile șoldului și genunchiului membrului inferior accidentat

– exerciții active și pasive în articulația gleznei lezate în toate axele de mișcare posibile, se va insista asupra flexiei dorsale

– exerciții de mers

– sporturi complementare (înot, gimnastică – fără aterizări pe picior).

Etapa a-II-a:

– exerciții active și cu rezistență în articulația lezată

– exerciții de flexie plantară și dorsală

– exerciții izometrice pentru mușchii flexori plantari și dorsali ai gleznei

– exerciții de mers variat

– exerciții de echilibru

– exerciții de reeducare a mersului

– exerciții de alergare ușoară

Etapa a-III-a:

– diferite tipuri de mers pe teren variat

– exerciții de flexie plantară și flexie dorsală

– exerciții izometrice în articulația lezată

– exerciții de alergare pe teren variat

– exerciții variate de sărituri pe ambele picioare

– exerciții variate de sărituri pe un singur picior

– exerciții de mers cu rezistență

– sporturi complementare (înot, atletism)

Terapia ocupațională

Terapia ocupaațională reprezintă o metodă complexă de tratament și de recuperare a unor afecțiuni fizice sau mentale care utilizează munca sau orice altă ocupație în vederea corectării sau compensării deficiențelor funcționale. Toate activitățile recomandate în cadrul terapiei ocupaționale sunt prescrise de medic și aplicate bolnavilor de către terapiștii ocupaționali. Terapia ocupațională este complementară kinetologiei medicale și reprezintă elementul central al recuperării socio-profesionale permițând ameliorarea insuficienței de forță musculară sau de amplitudine articulară. Utilizând îndeosebi mișcări globale, terapia ocupațională poate avea un efect stimulant spre exemplu asupra unei glezne și al unui picior cu sechete posttraumatice, contrinuind la reeducare gestului, respectiv al mersului, care reprezintă forma cea mai expresivă și complexă a motricității.

Principalele activități sau tehnici sunt:

Tehnici de bază (ceramică, tâmplăria, țesătorie, croitoria, olăritul, etc)

Tehnici complementare ce constau în confecționarea unor articole din carton, piele, hârtie, etc

Tehnici de recuperare reprezentate de activitățile care urmăresc dobândirea independenței cotidiene a pacienților (îmbrăcat, alimantare, sarcini menajere)

Tehnici de expresie utilizate pentru pacienții cu problem mentale sau cu sechele post AVC, traumatisme cranio-cerebrale (activități de scris, desenat, aranjamente florale, etc).

Planul therapeutic pentru un bolnav cu sechele posttraumatice ale gleznei are ca si obiective:

Determinarea scopului final pe termen lung al asistenței ce urmează a fi aplicate. Se stabilește de către pacient și familie cât și de terapist care va avea în vedere dorințele exprimate, dar și de capacitățile fizice ale pacientului. Exemplu: să se ajute singur, să nu mai ceară ajutorul familiei, să poată merge din nou la serviciu sau să își gaseasca altul.

Stabilirea domeniului în care pacientul își realizează scopul final și nivelul ce se presupune a fi atins- domenii ale activității umane:

Activitățile vieții zilnice precum îmbrăcat-dezbrăcat, încălțat-descălțat.

Activități profesionale accesibile precum o recalificare în croitorie (neapărat la mașina de cusut cu pedală), olărit sau sa isi recâștige vehia profesie deținută.

Activități de agement precum practicarea înotului, dansului, ciclismului dacă ne referim la o persoană activă și nu sedentară.

Tratamentul Balneologic (Ape minerale, nămoluri)

Apele oligominerale se împart în:

Ape akratopege cu temperature la izvor sub 20ș C.

Ape akratoterme cu temperature de peste 20ș C la izvor. Această categorie de ape minerale se utilizează cu predilecție în cură externă. Mecanismele de acțiune și efectele terapeutice sunt legate de factorul termic, mechanic și de substanțele absorbite transtegumentar. Se indică în afecțiuni posttraumatice ale aparatului locomotor. Stațiuni principale: Băile Felix (47ș C), Băile 1 Mai (42ș C), Vata de Jos (35-37ș C), Geoagiu (31-36ș C), Moneasa (32ș C).

Apele alcalino-teroase sunt cele ce conțin cationi de calciu-magneziu, în combinație cu anionul bicarbonic. Se indică în procesele de decalcifiere (călușuri osoase insomplet consolidate, osteoporoze după imobilizări).

Nămolurile au ca și proprietăți fizice:

Greutatea specifică (datorită conținutului de minerale)

Hidropexia (capacitatea de reținere a apei)

Termopexia (conservarea calorică)- proptietatea de a absorbi și de a păstra căldura

Plasticitatea- proprietatea de a se întinde și de a se mula pe suprafața corpului.

Tehnica de aplicare

Metoda cea mai utilizată este împachetarea și constă în acoperirea parțială sau totală a bolnavului cu un strat de 2-2,5 cm cu namol. Băile de nămol se aplică la 36-40ș C, iar cataplasmele sunt aplicațiile locale pe suprafețele limitate la temperature 45-50ș C. Oncțiunile cu nămol și expunerile la soare sunt utilizate și ele.

Nămolurile sapopelice sunt indicate în afectiunile aparatului locomotor și se găsesc pe fundul lacurilor precum Techirghiol, Agigea, Amara, etc.

Studiu de caz

Locul de desfășurare al cercetării

Studiul de caz al lucrări s-a desfășurat în cadrul Spitalului Județean de urgență Slobozia și Spitalul Clinic județean de urgență Constanța în perioada iunie 2015- mai 2016 cu ajutorul personalului din sălile de kinetoterapie, electroterapie și hidrokinetoterapie.

Material și metodă

În cadrul experimentului, am folosit tot matrialul din dotarea sălilor de kinetoterapie: spaliere, mese, saltele de gimnastică, mingi medicinale și de gimnastica, bare paralele, cadre de mers, cârje, bastoanem corzi, saci de nisip, instalații de scripeți, biciclete ergometrice, materialul de la hidrokinetoterapie și de la electroterapie.

Prezentarea eșantionului de subiecți

Lotul experimental a cuprins un număr de 20 de pacienți aleși aleator din totalul pacienților cu entorse ale gleznei, de diferite grade.

Din punct de vedere statistic acest lot a fost repartizat pe baza următoarelor criterii: diagnostic, vârstă, sex, și punct de vedere al mecanismului de producere.

(Tabel 1- Lot de pacienți și mecanisme de producere)

După cum se poate observa in Tabelul 1, toți pacienții sunt tineri, cu vârste cuprinse între 16-29 de ani. Luându-se în considerare 2 categorii de varstă și anume: <25 de ani și > 25 de ani, s-au ajuns la următoarele date:

(Tabel 2- Incidența in funcție de grupe de vârstă)

Din punct de vedere al diagnosticului din Tabelul 1, se poate observa că incidența entorselor de grad I este mai mare, fiind urmată de entorsa de grad III, pe ultimul loc înadrându-se entorsa de grad II.

Astfel entorsa de grad I are un procentaj de 55 %, entorsa de grad II are un procentaj de 25 % , iar cea de grad III un procentaj de 20 %.

(Tabel 3 – Elemente de diagnostic și tratament)

11.1 Testarea și evaluarea

Anamneza reprezină prima etapa în cadrul stabilirii diagnosticului și este alcătuită din setul de intrebări personale, antecedente heredocolaterale, motivele prezentării la doctor, antecedente anatomopatologice în vederea stabilirii unui tratament corespunzător.

Pacientul cu entorsa trebuie sa manifeste durere la nivelul ligamentelor traumatizate, tumefacție, chiar pierderea funcției. Cei care au resimțit un trosnet în timpul inversiunii, urmat de tumefacție rapidă și de incapacitatea de a merge trebuie să se aștepte la o entorsa severă, iar cei care sunt incapabili sa se spijine vor fi suspectați de o fractură sau de un traumatism al sindesmozei tibio-fibulare distale.

Examenul radiologic

Glezna poate fi examinată radiologic cu ajutorul radiografiilor standard și daca este nevoie și cu cel al radiografiilor dinamice. Acestea permit vizualizarea modificărilor patologice ce apar in urma traumatismului.

Palparea urmărește determinarea zonelor dureroase si substratului anatomic ce poate fi implicat în entorsă precum:

Ligamentul deltoid

Ligamentul talo-fibular anterior

Ligamentul calcaneo-fibular

Fibula

Teaca peronierilor

Examinarea a fost facută bilateral, înâi pe partea sanatoasă, astfel, diagnosticul a fost mult mai ușor de determinat.

Bilanțul articular și muscular analitic

Bilanțul articular a fost testat prin goniometrie înainte și dupa perioada de tratament. Bilanțul muscular analitic a fost testat după metoda clinică urmărind ca mișcarea sa se execute intr-o poziție în care mușchiul testat sa se contracte izolat. Am măsurat amplitudinea și forța mișcării active și active cu rezistență după scara de gradare de la 0-5.

Testarea flexiei dorsale (20-25°) a piciorului fost făcută pe mușchiul gambier anterior șezând la marginea mesei cu piciorul in flexie plantară. Se cere pacientului să exectueze o dorsiflexie activă, cu ridicarea marginii interne a piciorului. Mâna care opune rezistență pe fața dorsalo, apreciază forța contracției, cealaltă palpând coarda tendonului, care proemină pe partea antero-internă a gleznei.

Testarea flexiei plantare (40-45°) se apreciază prin testarea mușchiului triceps sural în decubit ventral. Depășind marginea mesei, i se cere pacientului sa efectueze o flexie plantară activă, în timp ce palpăm tendonul lui Ahile. Contrarezistența se aplică pe marginea infero-externă a plantei.

Testarea inversiei s-a apreciat pe mușchiul gambier posterior în decubit lateral cu genunchiul flectat. Sprijinind marginea internă a piciorului pe masă și ridicând vârful piciorului de pe masă în adducție și supinație. Contrarezistența se aplică pe marginea internă a piciorului. Palpăm piciorul între vârful maleolei interne și tuberculul scafoidului.

Testarea eversiei s-a apreciat pe mușchii peronieri în decubit lateral, piciorul sprijinindu-se pe marginea internă. Se cere pacientului să ridice de pe masă vârful piciorului în abducție și pronație. Se palpează tendoanele peronierilor laterali înapoia maleolei externe.

Evaluarea mersului

Mersul, ca mecanism motor, prezintă un obiectiv de analiză deosebit de important în patologie și kinetoterapie. Kinetoterapeutul trebuie sa analizeze mersul pacientului pentru a înregistra deficientele functionale articulare, musculare sau de coordonare, pentru a încerca totul în normalizarea acestei deprinderi motrice de primă importanță pentru ființa umană, si pentru a utiliza mersul, ca metodă kinetoterapeutică.

Evaluarea alinierii și posturii corecte a corpului s-a realizat astfel:

Linia gravitației întregului corp se apreciază prin utilizarea firului de plumb anterior, posterior și lateral

Evaluarea alinierii segmentelor trebuie făcută din față, laterat și spate. Se pot observa devieri ale coloanei vertebrale, genuvalgul, genuvarum, genurecurvatum, capul înclinat înainte, asimetrii ale bazinului.

În urma evaluărilor s-a realizat un tratament corespunzător pentru fiecare tip de entorsă constituit din electroterapie, masaj, kinetoterapie, termoterapie și crioterapie, acest tratament ce a acut ca si obiective:

profilaxia complicațiilor

combaterea durerii și edemului

refacerea mobilității articulare și forței musculare

refacerea stabilității, mișcării controlate și abilității

reluarea cât mai precoce și mai corecte a mersului.

Recuperarea entorselor în funcție de tipul traumatismului si gravitatea

Entorsele prin inversie:

Formele ușoare si medii beneficiază doare de prima etapă de tratament alături de exerciții active (nu pasive) cu maximum de amplitudine posibilă, în toate direcțiile. Exercițiile active sunt utile pentru resorbția edemului, prevenirea formării aderențelor și menținerea tonusului.

Alături de acestea electroterapia cu formele: diadinamici, ionizări cu novocaină, ultrasunet și diapuse, hidroterapia alternantă (după 3-4 zile de la accident), termoterapia locală, infiltrațiile locale cu xilină, hidrocortizon, hialuronidoză, folosite in primele ore de la traumatism.

Mersul poate începe imediat ce durerile și edemul se retrag.

Entorsele benigne, correct tratate nu lasă sechele. La 8-10 zile nu mai este necesar nici bandajul compresiv. Se interzice 3-4 săptămâni dupa traumatism activitatea sportive.

Pentru formele ușoare și medii nu a fost necesar intrarea în etapele următoare de recuperare.

Formele grave cu sau fără smulgere osoasă au parte atât de atenția ortopedului , cât și apoi al asistenței de recuperare funcțională.

Imobilizarea în aparat gipsat, cu piciorul la 90° și ușoară eversie este obigatorie cu durata variabilă, în funcție de perioada de reparare a ligamentelor, de la 4-săptămâni până la 10 săptămâni. Mersul fără sprijin total va fi permis abia de la a treia săptămână.

Diapulsele și Rx-terapia sunt ajutătoare în procesul de vindecare locală.

După degipsare în funcție de instabilitate:

In cazul unei instabilități usoare, s-a recumandat termoterapie și masaj, hidrokinetoterapie, electroterapie antiinflamatorie și antalgică, tonifierea musculaturii, purtarea unei glezniere și evitarea tocurilor înalte sau a mersul pe teren accidentat.

În cazul instabilității importante se recomandă încălțăminte corectoare, cu încărcătură, ortezare, tonifierea musculaturii everoseare a piciorului (mușchii peronieri și extensorul comun al degetelor), reeducarea reflexelor proprioceptive.

Entorsele prin eversie:

Tratamentul ortopedic este recomandat pentru refacerea scoabei tibioperoniere pntru menținerea astragalului. După 7-10 zile, când edemul s-a retras, se schimbă gipsul deoarece primul devine prea larg, iar dupa 3-6 săptămâni se schimbă din nou. Nu s-a permis mersul cu înărcare decât după 7-8 săptămâni.

După degipsare, recuperarea are același procedeu dar pentru musculature inversoare, evitându-se încărcarea marginii interne a tocului, etc.

Etapele recuperării entorsei gleznei

Etapa I are ca și durata 7-10 zile și este constituită din:

Protecție în primele 24-48 ore- se folosește o bandă foarte strânsă de protecție, cum ar fi un ciorap medical strâns sau alte dispozitive de suport ale gleznei, alături de o fașă compresivă, cum ar fi un bandaj elastic.

Repaus si mers în cârje până când mersul nu mai este dureros

Gheață în primele 24-72 ore sau până când dispare edemul

Aplicare- se aplică pachete de gheață timp de 10-20 minute la fiecare 1-2 ore în timpul zilei.

Compresie prin intermediul unei fașe elastice compresive ajută la reducerea edemului și trebuie purtată in primele 24-36 de ore. Aceste fașe compresive nu oferă protecție, de aceea este nevoie de gips protectiv mai ales dacă se dorește susținerea greutății în piciorul lezat. Nu se aplică o fașă compresivă prea strâns. Semnele care apar atunci când bandajul este prea strâns sunt amorțeala, funicăturile, durerea accentuată, răcirea piciorului sau edem în zona aflată sub bandaj.

AINS (antiinflamatoare nesteroidiene) administrate conform sfatului medicului, doar când există durere în primele zile.

Exemple : Ibuprofen, Naproxen, Ketoprofen, etc.

Posturi antideclive:

Exemplu: din decubit dorsal, piciorul afectat la 30° față de planul patului ( mai sus de nivelul inimii), pe perne ajută la reducerea edemului și echimozei.

Etapa II constă în reînceperea recuperării și începe când edemul a diminuat mult. Recuperarea este activă și are ca si obiectiv principal restaurarea propriocepției, solidității peronierilor și mobilității articulare.

Programul de kinetoterapie la sala de gimnastică

Exerciții pentru creșterea forței musculare a membrelor superioare

Ex1- șezând la marginea patului, membrele superioare extinse din cot pe lângă corp, cu două gantere, pacientul execută ridicarea ganterelor prin flexia antebrațului pe braț. Rezistența este realizată de gravitație si de presiunea ganterelor.

Acest exercițiu realizează o contracție izotonica concentrică a mușchiului biceps în interiorul segmentului de contracție.

Ex2- șezând la marginea patului cu membrele superioare întinse cu palmele pe pat, pacientul execută ridicarea șezutului de pe pat prin împingerea pe brațe. Aceasta mișcare se realizează fara gravitație.

Acest exercițiu realizează o contracție concentrică a mușciului deltoid.

Ex3- șezând pe un scaun, la o lungime de braț de perete cu membrele superioare întinse în față, palmele pe perete, pacientul execută împingere cu coatele extinse. Rezistența este opusă de perete.

Acest exercițiu realizează o contracție izometrică pentru mușchii extensori ai brațelor.

Ex4- sezând la marginea patului cu membrele superioare întinse și cu palmele pe pat, pacientul execută trecerea greutății corpului de pe un membru pe celălalt. Aceasta mișcare se realizează fără gravitație.

Acest exercițiu realizează p contracție concentrică a mușchilor extensori ai brațelor.

Ex5- șezând la marginea patului cu membrele superioare în supinație din articulația cotului, cu gantere în mână se execută flexia și extensia cotului, rezistența fiind realizată de gravitație si de presiunea ganterelor.

Acest exercițiu realizează contracții izotonice concentrice și exentrice ale mușchilor flexori și exensori ai bratelor.

Ex6- șezând la marginea patuli cu membrele superioare în supinație. De marginea patului se prind 2 benzi elastice de o parte și de alta a bolnavului. Se tracționează elasticul prin flexia antebrațului pe braț cu revenire prin extensie. Rezistența este realizată de gravitație si de rezistența benzilor elastice.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică în interiorul segmentului de contracție.

Exerciții de gimnastică cu membrul inferior sănătos pentru creșterea forței musculare

Din decubit dorsal

Ex1- flexia din articulația coxofemurală a membrului inferior întins la verticală, cu revenire. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exercițiu realizează contractie izotonică concentrică si excentrică in interiorul segmentului de contracție ai mușchilor flexori ai soldului.

Ex2- abducția membrului inferior întins, cu revenire. Aceasta mișcare se realizează fără gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchii abductori ai șoldului.

Din decubit heterolateral cu piciorul pe placă laminată favorizând alunecarea

Ex1- abducția membrului inferior întins cu revenire. Această mișcare se realizează fără gravitație.

Acest exercițiu realizează contractie izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție

Ex2- flexia din șold a membrului inferior întins, cu refenire. Această mișcare se realizează fără fgravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul semnetului de contracție pentru mușchii flexori ai șoldului.

Ex3- extensia din șold a membrului inferior întins cu revenire. Această mișcare se realizează fără gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică excentrică înafara segmentului de contracție pentru mușchii extensori ai șoldului.

Ex4- felxia coapsei pe bazin cu genunchiul flectat cu revenire. Aceasta mișcare se execută fără gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izoonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchii flexori ai șoldului.

Din șezând

Ex1- extensia membrului inferior din genunchi cu revenire. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul semnetului de contracție pentru mușchiul cvadriceps.

Ex2- cu săculeți de nisip fixați la nivelul gleznei, pacientul execută extensia membrului inferior din genunchi, cu revenire. Rezistența este realizată de gravitație și de rezistența opusă de săculeți.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchiul cvadriceps.

Exerciții cu membrul inferior afectat

Exerciții de gimnastică pentru articulațiile supraadiacente

Din decubit dorsal

Ex1- flexia coapsei pe bazin, cu genunchiul flectat executată pasiv de kinetoterapeut, cu revenire. Priza pe treimea superioară a feței anterioare a gambei.

Ex2- rotații interne și externe din articulația coxofemurală executată pasiv de kintetoterapeut. Priza cu o mână la nivelul treimii inferioare a femurului iar cealalta prinde calcaneul, excutând rotațiile.

Ex3- flexia gambei pe coapsă cu revenire. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchii flexori ai genunchiului.

Ex4- flexia gambei si coapsei pe bazin cu revenire. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchii flexori ai șoldului.

Ex5- membrul inferior pe o placă talcată executa abducția și adducția. Rezistența este realizată de placa talcată, fiind exclusa gravitația.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchii abductori și adductori ai șoldului.

Din decubit lateral pe partea sanatoasă

Ex1- flexia coapsei pe bazin cu genunchiul întins și extensie. Aceasta mișcare se execută fără gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchii flexori ai șoldului.

Ex2- flexia coapsei pe bazin cu genunchiu flectat și extensie. Această mișcare se execută fără gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchii flexori ai șoldului.

Din decubit dorsal la marginea patului

Ex1- extensia membrului inferior din articulația coxofemurală cu genunchiul extins cu revenire. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exectițiu realizează contracție concentrică și excentrică în interiorul și inafara segmentului de contracție pentru mușchii flexori și extensori ai șoldului.

Ex2- flexia și extensia membrului inferior din articulația coxofemurală cu genunchiul extins. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție pentru mușchii flexori și extensori ai șoldului.

Ex3- flexia și extensia membrului din articulația coxofemurală cu genunciul flectat. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izotonică concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contrcție pentru mușchii flexori și extensori ai șoldului.

Pentru creșterea forței musculare, aceste exerciții se pot executa și cu greutăți (săculeți de nisip).

Exerciții pentru creșterea forței musculare la articulațiile supraadiacente

Din decubit dorsal

Ex1- contracții puternice ale cvadrucepsului (tracționând de rotulă). Mișcarea se face fără gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție izometrică a cvadricepsului.

Ex2- șezând pe scaun pacientul execută extensia din articulația genunchiului. Rezistența este opusă de greutățile aplicate pe aparat.

Acest exercițiu realizează contracție concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție ai mușchiului cvadriceps.

Ex3- ridicarea gambei de pe planul patului, genunchiul fiind extins, cu revenire. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție

Ex4- sub genunchi se pune un săculeț de nisip, iar pacientul execută ridicarea gambei de pe planul patului, cu revenire. Rezistența este realizată de gravitație.

Acest exercițiu realizează contracție concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție ai mușchiului cvadriceps.

Ex5- pe pat în cușca Rocher, pacientul încălțat cu sandala de recuperarea care la nivelul vârfului piciorului are agațată o sfoară ce trece printr-o instalație de scripeți iar la capătul celălalt are agățat un săculeț cu nisip. Pacientul execută extensia din șold. Rezistența este opusă de greutatea săculețului.

Acest exercițiu realizează contracție concentrică și excentrică în interiorul segmentului de contracție ai mușchilor extensori si șoldului.

Exerciții de întindere ale gleznei

Din decubit dorsal

Ex1- Miscări efectuate de kinetoterapeut cu o priză pe articulația gleznei si cu cealată mână mișcând piciorul în toate direcțiile până la limita durerii.

Ex2- pacientul efectuează litere din alfabet cu degetele de la picioare, antrenând în mișcare și glezna.

Ex3- pacientul întins pe pat, cu genunchii flectați la mai mult de 90°, încearcă ridicarea pe vârfuri apoi pe gleznă a piciorului

Din șezut

Ex1- pacientul stând în șezut, cu membrul inferior extins, folosește un prosop pentru a întinde musculatura gleznei în limita durerii. Exercițiul se face lent și cu grijă având în vedere să nu se forțeze articulația. Se ține articulația trasă maxim 15 secunde până când se simte intinderea musculaturii, după care se eliberează.

Rezistența este realizată de prosopul si mâna pacientului.

Ex2- pacientul în șezut pe marginea patului sau pe un scaun, cu genunchii flectați, cu talpa membrului sanatos pe podea, execută cu membrul afectat, cu vârful degetelor litere sau forme geometrice pe podea.

Ex3- pacientul în șezut pe un scaun sau marginea patului execută prinderea unui prosop cu ajutorul degetelor de la piciorul lezat. Se încearcă menținerea călcâiului pe podea în timpul exercițiului. Se va trage prosopul către corp și apoi se va îndepărta în același mod.

Ex4- pacientul în șezut pe scaun, cu piciorul într-o bandă elastica legată de un punct fix, face mișcări de lateralitate, opunând rezistență acesteia.

Ex5- pacientul in șezut pe scaun cu genunchii la 90° și cu talpa fixată pe podea, execută balansarea ganunchilor in lateral fără ridicare talpei.

Din ortostatism

Ex1- pacientul cu fața la perete sau la spalier, cu mâinile la nivelul umerilor fixate pe spalier. Se poziționează piciorul lezat în spatele celui sanatos și se vor îndoi genunchiul aflat în față până când se simte intinderea musculaturii gambei.

Rezistența este realizată de gravitație si de perete/spalier.

Ex2- pacientul cu fața la perete se asează pe vârfuri pe placă de lemn de 3-5 cm înălțime sau pe o treaptă, execută flexia și extensia gleznei.

Ex3- pacientul se fixează cu mâinile la nivelul umerilor pe spalier, si execută flexia si extensia genunchilor în limita durerii (genoflexiune ).

Etapa III

Rezultate

Datele obtținute în urma cercetării vor fi prezentate în tabele și grafice centralizate

Testarea inițială a valorilor mobilității articulare ne-au oferit următoarele valori:

În urma tratamentului, testarea finală ne-au oferit rezultatele:

Testarea inițială a testară forței musculaturii gleznei și piciorului ne-au oferit următoarele valori:

În urma tratamentului, valorile forței musculare au crescut semnificativ:

Situația bolnavilor, în ceea ce privește durerea, edemul și mersul, la testarea inițială și la cea finală:

Exprimarea numerică și procentuală a pacienților, care au atins valoari nromale de 5 ale forței musculare:

Exprimarea numerică și procentuală a pacienților, care au atins valori normale ale amplitudinii articulare:

Exprimarea numerică și procentuală a pacienților, care la sfârșitul tratamentului nu au mai prezentat durere, edem și si-au reluat mersul normal.

Primul obiectiv al tratamentului kinetic a fost reducerea durerii, prezentă la toți pacienții și a avut succes la 75% din cazuri, luându-se în calcul si eficiența crescută a procedurilor de electroterapie și hidrotermoterapie în acest procedeu.

Din tabelele și graficele prezentate anterior, se poate observa evoluția buna a majorității pacienților din punct de vedere al mobilității articulare, forței musculare, dispariției edemului și durerii și al recuperării mersului normal.

Se poate observa deasemena ca numărul persoanelor care s-au recuperat complet este cu mult mai mare decât al celor cu rezultate mai puțin satisfăcătoare.

În ceea ce privește pacienții care au obținut rezulatele mai puțin satisfăcătoare, acestea s-au datorat vârstei, bolilor asociate, și nu în ultimul rând a interesului scăzut față de programul de recuperare.

În urma tratamentului efectuat am obținut rezultate bune, de aceea pot specifica faptul că tratamentul fizio-kinetoterapeutic a fost bine întocmit.

Concluzii

S-a confirmat faptul că:

Afecțiunile articulației glznei dar și articulațiilor piciorului fac parte din afecțiunile cele mai importante datorită rolul acestora în mers și ortostatism.

Susținerea și refacerea aparatului periarticular se realizează prin kinetoterapie, acesta fiind tratamentul cel mai fiziologic și funcțional care are ca obiect de lucru elementul motor al mișcării.

Tratamentul kinetic trebuie sa fie cât mai precuce, să se urmărească continuitatea acestuia indiferent de evoluția bolii.

Kinetoterapeutul trebuie sa aplice în cadrul programului de recuperare principiul “Primum non nocere”, însemnând “În primul rând sa nu faci rău și apoi sa faci bine”.

Kinetoterapeutul trebuie sa respecte întocmai etapele programului de recuperare, dar și indicațiile si contraindicațiile tratamentului balneofiziokinetoterapeutic.

Un diagnostic incorect anulează tratamentul de recuperare sau îi încetinește procesul de vindecare.

Fără implicarea și cooperarea bolnavului, tratamentul nu îsi poate atinge scopul.

Tratamentul trebuie individualizat în funcție de vârstă, sex și boli associate.

Cooperarea chirurg-ortoped, medic recuperator, kinetoterapeut este obligatorie.

Bibliografie