Genealogia Mantuitorului

CUPRINS

I. INTRODUCERE

II. GENEALOGIA MÂNTUITORULUI – GENERALITĂȚI

2.1. Lămuriri noționale tehnice despre termenii „evanghelie”, „genealogie”

2.2. Evanghelia după Matei (autorul, structura)

2.3. Genealogia propriu-zisă cu lămuriri despre personaje

2.4. Genealogiile Sfinților Ap. și Ev. Matei și Luca; studiu comparativ.

III. COPILĂRIA LUI IISUS LA MATEI 1-2

3.1. Preliminarii

3.2. Cadrul istoric și geografic

3.2.1. Date cronologice

3.2.2. Situația politică, religioasă și culturală a Palestinei

3.3. Originea și existența Mântuitorului

3.3.1. Originea omenească a lui Iisus Hristos. Genealogia Mântuitorului

3.3.2. Originea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Vestea nașterii

3.4. Pruncul și Copilul Iisus, Domnul

3.4.1. Nașterea Domnului

3.4.2. Copilul Iisus Hristos, Mântuitorul la 12 ani la Templu

3.5 Preocupare sau amânare a cunoașterii lui Hristos? Scrieri apocrife

IV. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

I. INTRODUCERE

Istoricitatea sau caracterul istoric al oricărui individ, presupune enumerarea unor evenimente importante care au avut loc de la nașterea până la moartea respectivului individ. Pentru noi Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, este una dintre Persoanele Sfintei Treimi, despre Care Simbolul Niceo-Constantinopolitan afirmă, în Articolul 2, că S-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii: “Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl…”.

Autenticitatea și realitatea întrupării nu este o simplă intenție a lui Dumnezeu, de a ne da un exemplu. Iisus Hristos a cunoscut toate afectele și însușirile firii noastre: oboseala (Ioan 4, 6), tristețea, plânsul, foamea, durerea, agonia până și moartea, și nu o moarte oarecare, ci una de ocară, prin care erau pedepsiți doar rău-făcătorii.

Sfintii Părinți spun că firea dumnezeiască se strânge și se “comprimă” în sine, pentru a lăsa câmp deschis și liber firii omenești. Pe de altă parte, prin “enipostazierea” ei în Cuvântul, firea omenească a fost întărită și transfigurată în ea însăși, în persoana Sa proprie, Fiul restabilește conformitatea ei naturală cu Dumnezeu-Creatorul, dăruindu-i libertatea totală față de păcat și față de moarte. Dacă “Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”, cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, procesul îndumnezeirii a început chiar în Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit în sens propriu trupul pe care l-a luat în firea Sa omenească, El a fost uns (Isaia 61, 1; Luca 4, 18; Fapte 4, 27) și consacrat prin ungerea Duhului Sfânt (Fapte 10, 38). Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat deplin, ca să lucreze El însuși mântuirea noastră prin trupul Său și El a refăcut firea noastră în El, arătând prin aceasta că putem deveni și noi ceea ce ne-a arătat El. Tot El este Acela care ne ia în Sine cu tot ceea ce ține de firea noastră, deoarece nu putea să mântuiască fără a-și asuma, ca să mistuie în Sine ceea ce e rău în aceasta, iar noi să ne împărtășim de cele ale Lui, așa cum soarele absoarbe umezeala pământului. Sfântul Andrei al Cretei spune că tocmai pentru aceasta noi trebuie să cinstim chipul Său zugrăvit pe icoană : “De aceea Se și arată după Înviere ucenicilor și înaintea ochilor lor Se înalță la ceruri, înălțând și smerita fire omenească; un Domn, cunoscut în două firi, împreună închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt; având, de asemenea, două voințe și două lucrări; iar prin asta, înțeles și mai presus de înțelegere, mărginit și nemărginit, cu putință de a fi zugrăvit în icoane și închinat, datorită trupului pe care l-a luat, iar, prin închinăciunea ce I se aduce, slava se ridică la cel zugrăvit pe icoană, așa cum spune Sfântul Vasile: “Cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoane.”

25 decembrie reprezintă pentru lumea creștină prăznuirea Nașterii Domnului, minunea mântuitoare petrecută acum două mii de ani. Cobora în această lume căzută, cu smerenie, El, Acela ce urma să schimbe istoria prin învățătura și viața Sa. „Poporul ce stătea în întuneric și-n umbra morții a văzut lumină mare, și celor ce ședeau în întuneric, lumină le-a răsărit” avea să scrie Sf. Ap. și Ev. Matei reproducând cuvintele proorocului Isaia (Matei 4, 16; Isaia 9, 1).

“Așadar, faptul de mântui nu ținea de un simplu om. Căci un simplu om are el însuși nevoie de un mantuitor, potrivit lui Pavel care zice: Toți au păcătuit”, erau cuvintele Sfântului Proclu al Cizicului în Marea Catedrală din Constantinopol în fața lui Nestorie.

Cu adevărat, odată cu Nașterea Sa, lumea a auzit și a cunoscut “Lumina cea Mare a Evangheliei sale, lumina învățăturii Sale dumnezeiești”. Contextul istoric al Nașterii Domnului este relevat de Sfântul Evanghelist Luca, cel care începe astfel evocarea momentului Nașterii Domnului: “În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Și se duceau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa.” (Luca 2, 1-3) Așadar, vorbește despre un recensământ al populației Imperiului Roman, făcut la porunca împăratului Octavian Augustus 27 (29) î.Hr. – 14 d.Hr, timp în care Siria era condusă de guvernatorul Publius Suplicius Quirinius, în numele împăratului. Tot acesta controla și Țara Sfântă împreună cu provinciile aferente, încă din anul 12 î.Hr. Din cauza recensământului, atât Fecioara Maria, cât și dreptul Iosif au plecat din Nazaretul Galileii, acolo unde locuiau, către Bethleem, oraș situat la câțiva kilometri de Ierusalim, în sud. Acesta era locul lor de baștină și fiecare cetățean trebuia să se înscrie în locul de origine, așa cum relatează Evanghelistul Luca (Luca 1, 4–5). Odată ajunși în Bethleem “s-au împlinit zilele ca Maria să nască”, dar pentru că nu au găsit locuri alese de găzduire, a născut pe Fiul lui Dumnezeu în condiții foarte smerite, într-o simplă iesle. (Luca 2, 16 și 12)

Și Sfântul Evanghelist Matei relatează că Nașterea Domnului a avut loc în Bethleem, “în zilele lui Irod regele” (Matei 2, 1), regele Irod numit și “cel Mare”, un rege crud care a domnit în Iudeea (37 î.Hr. – 4 d.Hr.), ucigându-și chiar și unii din proprii membri ai familiei sale de frica uzurpării tronului.

Minunata Naștere a Domnului s-a petrecut chiar spre sfârșitul domniei lui Irod (4 d.Hr.). Călugărul Dionisie Exigul (†545), care era din Dobrogea de azi, cel ce a inițiat „era creștină” cu număratoarea anilor de la Hristos, a făcut o greșeală de 4 sau 5 ani. Acesta a fixat Nașterea Mântuitorului în anul 753 de la întemeierea Romei, considerat atunci „calendarul oficial”, în loc de 749-748. Așadar, în urma unor calcule, Iisus Hristos S-a născut cu 4-5 ani după unii, alții susținând chiar că în anii 6-7 înainte de ceea ce numim acum “era creștină” sau “anii de la Hristos”, și aceasta tocmai ca urmare a greșelii lui Dionisie Exigul.

Sfântul Evanghelist Luca ne reliefează și “închinarea păstorilor din ținutul acela”, „care stăteau pe câmp și păzeau turmele, făcând noaptea de strajă” (Luca 2, 8), în timp ce un înger al Domnului le aduce “bucurie mare” ce va fi pentru tot poporul. Odată cu îngerul, păstorii au văzut oaste cerească care lăuda pe Dumnezeu, cântându-I “Slavă întru cei de sus”, cerând pace pământ și între oameni bunăvoire, așa cum aflăm de la Luca 2, 13-14. Prin urmare, îngerii trimiși de Dumnezeu sunt primii care vestesc Nașterea Mântuitorului. Păstorii, ascultându-le îndemnul, pleacă spre Bethleem, acolo unde “au aflat pe Maria și pe Iosif și Pruncul culcat în iesle” (Luca 2, 16). Astfel ei au devenit primii oameni care binevestesc Nașterea lui Iisus semenilor lor, căci “văzându-L, au vestit cuvântul ce li se grăise despre Pruncul acesta. Și toți cei ce au auzit se mirau de cele ce le spuneau păstorii”. (Luca 2, 17-18)

Venirea la Bethleem a unor magi din răsărit ce erau călăuziți de o stea, pentru a i se închina și ei Pruncului Iisus, în care vedeau un trimis al lui Dumnezeu, este relatată și de către Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. Din păcate însă, regele Irod a fost anunțat de venirea lor în Ierusalim și, drept urmare, a convocat pe arhierei și pe cărturari. A aflat de la aceștia că urma să se nască în Bethleem Mesia, așa cum era profețit de Miheia. Prin urmare Irod, în taină și cu viclenie, a chemat pe magi și i-a sfătuit să plece la Bethleem pentru a se închina Pruncului, cerându-le să-l anunțe ulterior ca să meargă să i se închine și el. Aceștia i-au ascultat sfaturile și au urmat steaua călăuzitoare ce “a stat deasupra locului unde era pruncul”, ajungând astfel acolo unde era Pruncul și mama Lui și oferindu-i daruri alese: aur, smirnă și tămâie. Prin grija divină, după închinare, au primit în vis sfatul de a nu mai trece pe la Irod, fiind îndrumați să se întoarcă în țara lor pe altă cale (Matei 2, 1-12). Totodată, dreptului Iosif îi apare un înger al Domnului în vis, care îi poruncește să ia Pruncul și pe mama Lui și să fugă în Egipt, spunându-i-se că Irod vroia să-l omoare.

Urmând poruncile din vis, Maria, Iosif si Pruncul au stat în Egipt până la moartea lui Irod, adică încă doi ani, până când Iosif a fost înștiințat din nou de îngerul Domnului să se întoarcă “în pământul lui Israel” venind astfel toți trei în orașul Nazaret, din Galileea (Matei 2, 13-23). Minunea Nașterii de acum două mii de ani este mereu contemporană, este o realitate permanentă și fără de sfârșit. Iisus Hristos ca Prunc este și astăzi alături de noi la Sfânta Euharistie, moment sfânt la care ne cheamă martori și trăitori pe toți, să venim cu prinoasele noastre: aurul credinței, smirna iubirii și tămâia faptelor bune.

Uriașa personalitate a Sfântului Ioan Gură de Aur a dominat epoca timpului său într-un mod nemaîntâlnit. Nici un alt om al timpului său nu a atras atâta stimă din partea contemporanilor și a posterității. Mai presus de aceasta, Ioan Gură de Aur fascinează și astăzi prin “știința lui teologică și talentul lui neîntrecut, virtuțile lui evanghelice și calitățile lui sufletești mari, atitudinea lui eroică în încercări dureroase și mai ales destinul lui măreț și tragic”.

Laolaltă cu acestea enumerate mai sus, marelui patriarh al Constantinopolului i se mai potrivește și titlul de marele propovăduitor al filantropiei, care profund pătruns de durerea omenească a știut cum să-i facă și pe alții să fie mișcați de aceasta. În Antiohia și apoi la Constantinopol, ca preot și apoi ca episcop, s-a luptat să-i învețe pe oameni, atât prin cuvânt, cât și prin faptă că “nu se poate vorbi despre o renaștere spirituală a omenirii, dacă aceasta nu are la bază dragostea creștină. Aici se găsește baza socialismului creștin”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost omul providențial al epocii în care a trăit, epocă măcinată de ură, invidie, intrigă, sărăcie, etc. Viața socială nu se afla pe un făgaș normal. Clasele sociale apăsate trăiau viață grea. Exista un contrast evident între viața de lux a latifundiarilor, patronilor și înalților funcționari, deci a celor bogați în general și viața de lipsuri și suferințe a celor săraci. Statul oferea pâine și circ locuitorilor, însă nu era capabil să țină în frâu organismul său și al societății. Fără îndoială că societatea era impregnată de suferință morală. Legile și mijloacele obișnuite nu ajungeau nici pe departe de să îndrepte starea de lucruri, însă marele ierarh, a reușit într-o mare măsură să redreseze moral societatea timpului său.

În acest context cultural, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie una din cele mai cunoscute scrieri exegetice ale sale, Omiliile la Matei, luând aproape verset cu verset Evanghelia Sfântului Apostol și facând-o astfel cunoscută și înțeleasa majorității “care avea urechi de auzit”. În opera sa, până să ajungă la lucrarea propriu-zisă a Mântuitorului, Ioan Hrisostom oferă perspectiva mântuirii și înfrățirii cu Dumnezeu întrupat a tuturor oamenilor, iudei și neiudei, doar poposind și explicând genealogia lui Iisus în cele mai mici detalii, minunata Naștere descoperită și Magii de la Răsărit și binecunoscutul eveniment din viața Mântuitorului, în vârsta de numai 12 ani.

II. GENEALOGIA MÂNTUITORULUI – GENERALITĂȚI

2.1. Lămuriri noționale tehnice despre termenii: “Evanghelie”, “genealogie”

Creștinismul are, în limbajul Evangheliei din Cartea genealogiei, dimensiunile adâncimii ce ridică lumea relativității către zările desăvârșirii. Leagă astfel de trecutul istoric, duce în timp către părinții, moșii și strămoșii, lui Iisus, cei după trup: Avraam, Isaac, Iacob, David.

Cartea neamului lui Iisus Hristos deschide Noul Testament, începând cu textul de la Matei 1, 1-24, cuprinzând astfel sfârșitul începutului și începutul sfârșitului. Fixează în acest fel interdependența existentă între Vechiul și Noul Testament, de la Avraam și până la Hristos – Domnul. Așadar, se îmbină legături și unitate dialectică în Evanghelie, Cartea Neamului, între Vechiul și Noul Testament.

Sfântul Evanghelist Matei, pentru a demonstra că Iisus este Acel Mesia promis de Prorocii Vechiului Testament, oferă genealogia lui Iisus, începând de la Avraam și mergând până la momentul nașterii Sale. Probează astfel și ne arată legătura trupească și spirituală cu cei care l-au precedat, ce au fost deschizători de drumuri.

Iisus este așadar descendent din Avraam, Isaac, Iacov, Rut, Iesei, David și cei de după aceștia, putând afla cu ușurință genealogia Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, din Evangheliile Sfinților Matei și Luca, aflate în deschiderea cărților Sfintei Scripturi.

Dacă vom căuta cuvântul “Evanghelie” în “Dicționarul Noului Testament”, vom afla că acest termen desemnează vestea bună a mântuirii pe care a adus-o Iisus Hristos, lumii, purtând diferite denumiri: Evanghelia Împărăției (Matei 4, 23; 24, 14); Evanghelia harului lui Dumnezeu (Fapte 20, 24); Evanghelia lui Dumnezeu (Romani 15, 16; II Corinteni 11, 7), Evanghelia lui Hristos (I Corinteni 9, 12), Evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13), pe când Genealogia Mântuitorului este explicată ca fiind înșiruirea neamurilor Lui, de la Adam.

Așadar, termenul „evanghelie” se naște din cuvântul grecesc τό εΰαyyέλιoν, definit, ca prim sens, premiul dat celui care aducea o veste bună, și al doilea sens, ca însăși vestea cea bună.

În Noul Testament regăsim două genealogii ale Mântuitorului: Matei 1, 1–16; Luca 3, 23–28. Evanghelistul Matei prezintă descendent, de la Avraam până la Iisus Hristos așa cum aflăm de la Matei 1, 1, din Cartea neamului lui Iisus Hristos, cel ce este fiul lui David, fiul lui Avraam, în timp ce Sfântul Luca începe cu Iisus, socotit drept fiu al lui Iosif, mergând în inapoi în timp, până la Adam, fiu al lui Dumnezeu, așa cum aflăm de la Luca 3, 38.

Înțelegem astfel că cea mai bună veste adusă vreodată omenirii este Evangelia propovaduită de către Sfinții Apostoli și de ucenicii lor. Aceștia mergeau și povesteau viața și activitatea Mântuitorului, faptele și învățăturile Lui, transmise cât timp S-a aflat în mijlocul neamului omenesc pe care a venit să-l scoată din orbirea sufletească și din robia păcatelor. Toți aceștia istoriseau aceleași întâmplări, dar fiecare în maniera sa proprie, cu alți termeni și altfel structurate, astfel încât aceeași veste bună primea de la fiecare propovăduitor o formă diferită, dar unitară, constituind astfel o nouă dovadă de netăgăduit în ceea ce privește viața Domnului nostru, Iisus Hristos.

Odată ce au apărut Evangheliile scrise, fiecare în felul ei unic și totodată unitar cu celelalte, Biserica a trebuit sa le deosebească și astfel le-a numit după autorii sai: Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca, Evanghelia după Ioan.

Sfântul Evanghelist Matei, dorind să lase primilor săi cititori, iudei din Palestina, mărturii de necontestat că Iisus Hristos este cu adevărat acel Mesia profețit în Vechiul Testament arată totodată și legăturile Mântuitorului cu predecesorii și personalitățile timpurilor trecute.

Arborii genealogici, trecerea în revistă a antecesorilor, era o practică deja folosită, o întâlnim și la Moise care a prezentat (Facere 5,1; 10,1; 11, 10) toată spița neamului omenesc, începând cu Adam și ajungând în timpurile sale.

Utilitatea alcătuirii tablourilor genealogice a apărut odată ce Aaron și fiii săi au devenit preoți și arhierei în poporul lui Israel, rămânând astfel mărturii scrise ale trecerii neamului lui Israel si a descendenților acestuia (Levitic 3, 1; I Paralipomena 7, 1; Neemia 12, 1).

Astfel, aflăm și de David, descendent din seminția lui Iuda, ajuns rege în Ierusalim, căruia, Natan îi profețește transmițându-i că Dumnezeu a promis că tronul nu i se va mai lua de la dânsul și de la ai săi în veci (2 Regi 7, 13), anticipând astfel pe viitorului Mesia, Mântuitorul, Cel care urma să se nască din familia lui și să domnească în veci peste credincioșii Săi. Acesta este momentul care a apărut necesitatea construirii tablourilor genealogice utile stabilirii drepturilor la tron ale descendenților. Cel mai de seamă din această seminție avea să fie Iisus Hristos, Cel care urma să împlinească toate promisiunile făcute de Dumnezeul lui Avraam: “și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere 12, 3).

Templul era locul unde erau păstrate aceste tablouri genealogice, atât cele cu caracter oficial, cât și cele alcătuite de capii familiilor, urmând a fi completate și ținute departe de orice fals. Denumirea veche a acestora era de “carte a neamului” sau „carte genealogică” (βίβλoς ξευέσεώς), având adesea un conținut mic (Facere 5, 1; Ezdra 2, 62; Neemia 7, 5) și păstrându-se din tată în fiu în familii. Acesta este motivul pentru care Sfântul Evanghelist aduce tabloul genealogic al lui Iisus Hristos drept “carte a neamului” Său.

2.2. Evanghelia după Matei (autorul, structura)

Sfântul Apostol Matei este autorul primei Evanghelii canonice, fiind amintit în lista apostolilor, și este, înainte de Toma, cel de-al șaptelea (Marcu 3, 18; Luca 6, 15), și cel de-al optulea în întâia Evanghelie (Matei 9, 19), nemaifiind amintit în cărțile Noului Testament, cu excepția listelor apostolilor.

Fiind vameș în Capernaum, Matei este chemat la apostolat, chemare primită cu mare fericire, bucuros fiind că scapă de povara vămii și de resentimentele celor din jurul său. Cu aceasta fericită ocazie, a pregătit, în cinstea Mântuitorului, o masă, motiv pentru care Hristos a fost acuzat ca șezând “la masă cu vameșii și cu păcătoșii”, de către farisei, dar și de către ucenicii lui Ioan Botezătorul. Din acel binecuvântat moment, Evanghelistul Matei a pășit alături de Domnul nostru, Iisus Hristos, cu credință.

Asemenea celorlalți Apostoli, Sfântul Evanghelist Matei a primit, cu bucurie dar și cu modestie, misiunea propovăduirii Evangheliei, umplându-se de Duh Sfânt odată cu minunea Cincizecimii. Palestina a fost teritoriul pe care a trebuit sa-l evanghelizeze, și astfel a participat la formarea comunităților de creștini ce trăiau în marea zonă iudaică. A înfăptuit multe activități până când a început urâta persecuție a lui Irod Agripa. Atunci, alături de ceilalți Sfinți Apostoli, a fost nevoit să plece o perioadă, lăsând în urmă Palestina, așa cum aflăm din Faptele Apostolilor 12, 17. Odată ce a plecat din Palestina, a continuat activitățile de evanghelizare în Etiopia, dar și în India, zona Arabiei răsăritene. Sfânta Tradiție amintește că Evanghelistul Matei a scris, pentru populația creștină a Palestinei, în limba aramaică, timp în care, cu gândul planifica următoarele teritorii în care dorea să-și continue activitatea evanghelică.

Sfântul Evanghelist Matei este prăznuit de către Biserica Ortodoxă Română, în ziua de 16 noiembrie, între martiri.

Așa cum am spus, Sfântul Apostol Matei a scris în limba aramaică Evanghelia, originalul folosindu-se pentru început în Palestina, apoi, odată cu rapida dezvoltare a creștinismului către teritoriile greco-romane păgâne, au început să fie căutate scrierile sfinte, și astfel, Evanghelia a prins viață și în limba greacă, prin traducerea acesteia. Traducerea Evangheliei în limba greacă a fost însă, mai puțin uzitată decât varianta aramaică, originalul rămânând cel mai folosit. Din păcate, toate persecuțiile ce au cuprins comunitatea iudaică au dus la dispariția timpurie a originalului, peste veacuri dăinuind varianta în limba greacă.

Nu este cunoscut traducătorul, se deduce însă că traducerea Evangheliei fost făcută maxim în anul 70, an în care a fost dărâmat Ierusalimul. Tradițiile ulterioare spun că sunt doi posibili traducători: Sf. Apostol Ioan sau Sf. Iacob cel tânăr. După unii specialiști contemporani în teologie, chiar Sfântul Evanghelist Matei este posibil să fie traducătorul, fiind o presupunere cu multe șanse de corectitudine, plecând de la ipoteza că Sfântul Matei, fiind vameș, ar fi cunoscut, cu siguranță, limba greacă.

Iudeo-creștinii palestinieni, spun Sfinții Părinți, sunt cei cărora li se adresa prima Evanghelie, aceasta deducându-se din siguranța cu care Sfântul Evanghelist Matei li se adresează, presupunându-se o bună cunoaștere a obiceiurilor iudaice, a țării, precum și a legilor și a profeților acestora.

Sfântul Matei își dorește, prin intermediul a ceea ce scrie, să lase în scris mărturie tuturor fiilor lui sufletești, Evanghelia ce fusese propovăduită de către Sfinții Apostoli, forțați de împrejurări să părăsească Palestina. Scopul Sfintei Evanghelii era acela de a păstra conștiința creștină trează și de a împiedica orice falsificare a adevărurilor mântuitoare.

Mulți Sfinți Părinți spun că Evanghelia a avut și scop misionar, și anume acela de a demonstra cu exactitate iudeo-creștinilor din Palestina că Iisus Hristos este cu adevărat acel Mesia despre care propovăduiau prorocii Vechiului Testament. Totodată, scopul misionar este evidențiat și de prezentarea vieții și a minunilor Mântuitorului ca pe împliniri ale prorociilor Vechiului Testament.

Unii teologi ai vremurilor noastre afirmă că această prima Evanghelie are și un scop apologetic-polemic ce rezultă din atitudinea de combatere a falsei nădejdi a necredincioșilor iudaici care afirmau că adevăratul Mesia va veni.

Tot din Sfinta Tradiție, de la Eusebiu de Cezareea aflăm că “Matei și-a scris Evanghelia când avea de gând să părăsească Palestina și să plece ca să predice la alții”. Însă nu cunoaștem când anume, ca timp. O informație diferită o avem și de la Sf. Irineu – aceasta nu corespunde însă datelor istorice – de la care aflăm: “Matei și-a scris Evanghelia sa în timpul în care Petru și Pavel predicau și organizau Biserica din Roma”.

Sintetizând toate informațiile, putem stabili că dintre Apostoli, cel care a scris o Evanghelie este Sfântul Matei, începând cu anul 42 și terminând în jurul anilor 44–45, mai exact începând atunci când Sfinții Apostoli au început să părăsească Palestina, și până când Sfântul Apostol Pavel nu a mai găsit niciun Apostol atunci când a venit cu ajutoare către frați. Un timp mai exact al Evangheliei Sfântului Matei este stabilit de către Profesorul V. Gheorghiu care fixează anul 43 ca perioadă sau prima jumătate a anului 44.

Și asupra locului scrierii Sfintei Evanghelii au fost dezbateri, stabilindu-se, în urma cercetărilor și dovezilor, Ierusalimul sau Palestina, aceasta fiind încredințată cel mai probabil comunității acelor locuri, comunitate ce a rămas în forma de organizare inițială în timp ce au fost persecutați de Irod Agripa I.

Evanghelia după Sfântul Apostol Matei este alcătuită din 28 de capitole ce pot fi grupate în trei părți și expune sistematic viața și activitatea Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, urmărind în mod special perioada din Galileea, dar și Moartea și Învierea Sa din Ierusalim.

Cele trei părți pot fi grupate astfel:

– partea întâi, ce cuprinde: I, 1 – IV, 11, și anume, genealogia lui Iisus Hristos, apoi nașterea Sa cu unele ipostaze ale copilăriei, urmate de istorisirea începutului activității înaintemergătorului Său, Ioan Botezătorul, încheindu-se cu Botezul Domnului nostru, Iisus Hristos și ispitirea întreită din pustiul Carantaniei.

– cea de-a doua parte: IV, 12 – XVIII, 35, cuprinde istorisirea activităților lui Hristos din Galileea, propovăduirea învățăturilor, precum și minunile, urmate de momentul alegerii și al pregătirii Apostolilor, încheindu-se cu conflictele avute cu reprezentanții spirituali ai iudeilor.

– partea a treia, constituită din: XIX, 1 – XXVIII, 20, cuprinde istorisirea activităților Domnului nostru, Iisus Hristos în drumul Său spre Ierusalim, continuat cu primirea făcută, apoi neagra perioadă dinainte de Paști din Ierusalim – incidentele avute cu fariseii, cu saducheii și cu preoții, decizia Sinedriului care-l trimite la moarte, Cina cea de Taină. Apoi urmează prezentarea Patimilor, Morții și al Învierii Mântuitorului, cinstitele arătări de după Înviere, încheindu-se cu misiunea dată Apostolilor Săi prin care le cerea să continue activitatea Sa și să propovăduiască Sfânta Evanghelie tuturor neamurilor pământului, încununând prin Botez.

2.3. Genealogia propriu-zisă cu lămuriri despre personaje

Atotvăzătoarea minte a lui Dumnezeu a gândit și a cunoscut Marea Taină a iconomiei întrupării, înainte de a Se hotărî să-i creeze pe îngeri, pe oameni și pe oricare altă zidire. În Sfintele Scripturi întruparea Cuvântului dumnezeiesc poartă numele de “început al căilor Domnului (Pilde 8, 22), în timp ce Cuvântul dumnezeiesc întrupat este numit “primul născut al întregii zidiri” (Romani 11, 33). În capitolul 8 din Pildele lui Solomon se vorbește despre înțelepciunea enipostatică dumnezeiască: “Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul.” (Pilde 8, 22-23). Fericitul Pavel, în capitolul I al Epistolei către Coloseni, a vorbit despre Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, spunând ca este Acela: “Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura.” (Coloseni 1, 15).

Analizând Vechiului Testament, în special scrierile profeților, observăm că au prorocit pe Domnul nostru, Iisus Hristos, atât ca Dumnezeu, cât și ca om. Întâlnim la Prorocul Isaia că “Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), așadar El este un prunc, un fiu dumnezeiesc. Același profet îl prorocește pe Iisus Hristos ca pe un prunc și totodată, și ca pe “Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5-6). Același profet spune că “va împărăți pe tronul și peste împărăția lui David” (Isaia 9,6), așadar va fi om, dar va fi înălțat la rang dumnezeiesc căci se va “Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu.” (Isaia 11, 2). Prorocul Mihea ne vestește că Domnul nostru Iisus Hristos va fi născut în Betleem, însă “obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5, 1), așadar este atât om, cât și Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă înaintașii Domnului nostru, Iisus Hristos, Cel care, fiind om adevărat, avea prin urmare și predecesori pe care îi putem cunoaște astăzi și noi, grație Sfintelor Evanghelii.

Întruparea Fiului Omului ca om adevărat a fost o necesitate în iconomia mântuirii noastre, fiind cel mai bun mijloc prin care ne-a fost dată posibilitatea mântuirii, deoarece păcatul, moartea însăși au găsit loc de pătrundere în lumea noastră prin Adam, primul om, așadar, era necesar tot un om, Însuși Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, prin care să primim antidotul morții, mântuirea – astfel, prin “Întruparea, Jertfa, Moartea și Învierea Sa să coboare harul Lui Dumnezeu asupra noastră a tuturor” (Romani 5, 14-15, 17-18, 19).

Sfânta Scriptură nu ne detaliază cu exactitate însă și de ce Fiul S-a întrupat, făcându-Se om adevărat, și nu altă Persoană a Sfintei Treimi, căci, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, este o taină a lui Dumnezeu: “Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinților Săi” (Coloseni 1, 26).

Sf. Ioan Damaschinul ne încredințează despre motivele întrupării Fiului, pentru ce El este acela născut ca și noi: “Tatăl este Tată și nu Fiu; Fiul este Fiu și nu Tată; Duhul este Duhul Sfânt și nu Tată și nici Fiu. Căci însușirea este imobilă. Altfel, cum ar putea să rămână însușire: dacă este mobilă și se schimbă. Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, ca să rămână imobilă însușirea. Prin Întrupare, Fiul Omului nu s-a despărțit de înșușirea de a fi Fiu”.

Iar noi, dincolo de înțelegerile teologice, cum putem altfel să-L cunoaștem lămurit pe Fiul dacă nu văzându-L cu ochii sufletești, ascultând învățăturile Sale, simțind nețărmurita Sa dragoste pentru noi, copiii Lui. Prin naștere, prin întruparea Sa, prin jerta plină de iubire, prin moartea surpată de Înviere, El aduce lumina descoperitoare a rostului, precum și acea chemare a fiecăruia dintre noi, atât pe pământ, cât și în cer, în această viață dar și dincolo de granițele ei.

Pentru a putea să ne înălțăm iarăși la demnitatea cea de la începuturi, pentru a ne putea umple de lumina cunoștinței Lui, “cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru” (Luminânda Nașterii Domnului). Odată ce am găsit adevărul, zărind în omenesc trup pe Cel fără margini și necuprins cu mintea, odată ce de la El am primit lumina cea bună a cunoștinței, în acea clipă am moștenit și cel mai mare dar „de care firea omenească se putea învrednici, adică chezășia moștenirii vieții viitoare și pururea fericite.”

Așa cum soarele, odată ce răsare, îndepărtează întunericul, așa și venirea în lume a Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos, Cel ce a adus viață și lumină pentru toată făptura. Urmare a căderii omului, din harul lui Dumnezeu, prin păcatul neascultării, a început vremea întunericului. Dumnezeu însă, în nemărginita Sa bunătate, nu a dat pieirii neamul omenesc odată căzut în păcat, ci s-a milostivit de noi, voind să ne ridice la cea dintâi stare, și astfel “a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5). Astfel, la plinirea vremii, a avut loc Minunea Întrupării, despre care ne mărturisește și Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Mare este taina dreptei credințe; Dumnezeu S-a arătat în trup”, așadar, Dumnezeu – Cuvântul S-a întrupat din umbrirea Fecioarei Maria de către Duhul Sfânt și S-a făcut pe Sine om în persoana Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos.

Mare și de necuprins este această taină, pentru că Însuși Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din veșnicie, se pogoară din înălțimea slavei Sale, și născându-se, ia trup de om, primind numele de Iisus, însemnând Mântuitor, și astfel vine în lume să ne mântuiască pe noi, poporul Său, curățându-ne de păcate. Taina aceasta este mare, asemenea marii iubiri a lui Dumnezeu pentru noi: “încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Așadar, Nașterea Domnului nostru, Iisus Hristos, este dovada veșnic vie a dragostei lui Dumnezeu pentru om.

Această taină este mare pentru că mare și importan este mesajul transmis astfel tuturor oamenilor, îndemnul de a trăi iubire și pace, după cum îngerii cântă în ceruri imnul păcii: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Mare este această taină pentru că mari și dătătoare de viață veșnică sunt darurile aduse prin ea, nouă, celor ce mărturisim dreapta credință.

Cel dintâi mare dar este împăcarea noastră cu Dumnezeu, după cum ne spune și Sf. Ap. Pavel: “Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos” (2 Corinteni 5, 18). Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos, odată săvârșită această împăcare, a pus de acord voia lui Dumnezeu cu voia noastră. Așa cum ne arată și Sfântul Chiril al Alexandriei, odată înfăptuită întruparea, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu „S-a făcut asemenea nouă, pentru ca noi să ne facem asemenea Lui, pe cât este cu putință firii noastre”.

Cel de-al doilea mare dar este nădejdea în mântuirea noastră, taină în care se împletesc puterea lui Dumnezeu cu strădania și mai ales cu voința noastră, cu dăruirea și cu alegerile noastre. Odată ce pășim pe calea mântuirii, voința și putința noastră vor fi ajutate de harul lui Dumnezeu, cel Care ne întărește în fiecare lucru bun, pentru ca să facem voia Sa, pentru a lucra „în noi ceea ce este bine plăcut în fața Lui, prin Iisus Hristos” (Evrei 13, 21). “În lucrarea de mântuire se arată dragostea lui Dumnezeu față de om, dar în același timp trebuie să se dovedească și vrednicia omului în fața lui Dumnezeu”, după cum ne învață și Sfântul Grigore Teologul.

Marea minune a Întrupării Cuvântului spre mântuirea noastră a fost pregătită complex, în multe feluri și căi, toate conducându-ne către un moment istoric anume, atunci când a fost posibilă întâlnirea cerului cu pământul. Însuși Dumnezeu a trebuit să coboare foarte aproape de omul afundat în păcate și pierdut de comuniunea cu Creatorul său, să devină asemenea lui ca trup, ca alcătuire, ca posibilități de ispitire, dar fără de păcat, astfel încât să fie posibilă o comunicare directă prin care omului să-i fie descoperite tainele divine.

Pentru acest mântuitor scop, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care în taina Sfintei Treimi are darul de a-L revela pe Tatăl, fiind al Său chip, este acum chemat să-L descopere oamenilor pe Tatăl, Cel Care, fără Întruparea și Jertfa Fiului, ar fi rămas pentru noi neînțeles și necunoscut.

Pentru împlinirea scopului mântuirii, mai era nevoie de ceva deosebit pentru ca Hristos să poată să coboare aici, printre noi și să cuprinda în ființa Sa natura noastră umană, cea pe care urma să o purifice. Era necesar să găsească în lumea creată un ales vas, capabil și demn să devină potir dumnezeiesc și să zămislească fiu fără de păcat, al cărui ipostas urma să fie chiar Logosul divin. Aici ne aflăm în plin mister, în mare taină divină ce învăluie fapte deasupra firii, taină ce nu trebuie destrămată. Teologii ortodocși s-au ferit să formuleze explicații și teorii logice ale acestor înalte taine sau să raționalizeze misterul, mulțumindu-se să dea explicații și interpretări cu origine scripturistică, precum și din experiența înalt spirituală, din Sfanta Tradiție lăsată de Sfinții Părinți, și evitând astfel să le închidă dogmatic și îngust în teorii ce nu ar putea niciodată să epuizeze “aspecte paradoxale ale misterului divin”.

Neamul lui Adam trebuia sa fie progresiv purificat întrucât fusese profund pângărit din cauza căderii și astfel purta adânc în ființă întinarea provocată de păcatul strămoșesc, dar și de succesivele căderi adăugate de-a lungul veacurilor. Doar astfel un vlăstar de-al său putea deveni demn acoperământ pentru Dumnezeul devenit om. Astfel, Fecioara Maria este cea din urmă mlădiță a spiței de înaintași ce, așa cum ne spune Sfântul Grigorie Palama (In Annuntiationem immaculatae Dominae nostrae Deiparae semperque Virginis Mariae), “fost-a curățită de-a lungul generațiilor de către Sfântul Duh pentru a putea întrupa o făptură neprihănită”.

Referitor la “taina cea mare a existenței noastre”, ce dă naștere întrupării Domnului, găsim două rațiuni teologice, și anume: cunoașterea aprofundată și adorarea lui Dumnezeu, precum și necesitatea ca o ființă intermediară să existe pentru a asigura o legătură permanentă a celor două existențe: lumea spirituală și lumea materială.

Sfintele Evanghelii ale Apostolilor Matei și Luca sunt singurele dintre cele patru Evanghelii canonice care ne redau genealogia Domnului nostru, Iisus Hristos.

Sfântul Evanghelist Matei deschide genealogia cu Avraam și o încheie cu Iosif, cel care era logodnic al Fecioarei Maria și totodată, în termeni lumești, părinte legal al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Putem astfel împărți și alcătui trei grupe de câte 14 numere: grupa I – începând cu Avraam și terminând cu David; apoi, grupa a II-a, începând cu David și terminând cu Zorobabel; și în final, grupa a III-a, începând cu Zorababel și terminând cu Iosif. Fiecare dintre cele trei mari grupe desemnează trei mari perioade ale istoriei vechi testamentare, și anume cea a patriarhilor, apoi perioada regală și în final perioada de după exil, urmând, cu mici diferențe, registrele oficiale ale genealogiilor, păstrate de înalți preoți ai Ierusalimului.

Iosif Flavius, un reputat istoric iudeu, subliniază existența registrelor oficiale într-una din cărțile sale numită “Contra Apionem”, din care aflăm cum preoții păstrau, în arhiva templului, în registre speciale, evidența genealogiei personalităților publice și religioase ale poporului iudeu.

Denumirea genealogiei este următoarea: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. (Matei 1, 1)14, acest titlu precizându-ne scopul urmărit de Evanghelist în genealogie, așa cum am mai spus anterior, acela de a dovedi celor ce citesc că Iisus Hristos, Mântuitorul, este rodul promisiunilor făcute lui Avraam și lui David, El este Mesia cel mult așteptat de către poporul iudeu (Facere 12, 3; 2 Regi 7, 13 – 16).

Această împărțire în trei perioade este proprie și caracteristică genealogiei Apostolului Matei, fiind, așa cum ne spun Sfinții Părinți și scriitori bisericești, o oglindire a celor trei perioade din istoria poporului evreu.

De-a lungul primei etape, cea de la Avraam și până la David, avem de-a face cu guvernarea politică teocratică a lui Israel, aceasta însemnând că poporul era condus de Dumnezeu, direct, prin trimișii Săi, aceștia nepermițându-și nimic de la ei putere. Astfel au condus patriarhii, apoi Moise, toți judecătorii încheind cu Samuil sau altfel spus până la Saul.

Apoi, de la David și până la perioada de captivitate babilonică avem de-a face cu perioada monarhică, a doua fază a guvernământului lui Israel, atunci când Dumnezeu deja nu mai colabora direct cu al Său popor, ci doar prin legi date și prin organele ce explicau aceste legi, mai exact prin Sfânta Scriptură, dar și prin profeții Săi și, după Solomon, prin templu. De-a lungul acestei faze guvernarea politică este făcută de un monarh, care era om simplu, ieșit din popor, și singura lege pe care o avea era obligația de a avea copiată legea lui Moise pentru sine, după care trebuia să conducă.

Între captivitatea babilonică și Domnul nostru, Iisus Hristos, este cea de-a treia fază reliefată de către Sfântul Evanghelist Matei. Această etapă este caracterizată de conducerea sacerdotală, acum nu mai este Dumnezeu, Cel ce conducea direct poporul, nu mai este nici monarh, ci îl avem pe Marele Preot, cel care conducea poporul lui Israel conform rânduielilor lui Ezdra și Neemia, alături de un un Sinedriu.

Toate aceste etape ne reliefează scopul profund istoric urmărit de către Sfântul Evanghelist Matei odată cu alcătuirea genealogiei Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Apostolul Matei rezumă întreaga istorie a poporului ales, subliniind prin fiecare personaj ce întrupa în sine întregul mod de a fi al generației sale. Chiar dacă profund și atent, acest element istoric a fost doar un factor auxiliar, cu ajutorul căruia Sfântul Matei urmărește ținte aflate mai departe, mai sus, și anume situația morală avută de poporul ales, acesta fiind elementul fundamental pe care-l urmărește autorul. Deoarece elementul istoric a servit ca înveliș al elementului moral, Sfântul Evanghelist nu ar fi putut să se ocupe doar de situația morală a poporului lui Israel, exceptând elementul istoric. Așadar, fazele de conducere ale poporului lui Israel sunt stările morale ale poporul ales, etapele prin care a trecut acest popor, încă de la început și până la Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Căutând semnificațiile numelui “Iisus” (Iησoΰς), aflăm că derivă din varianta grecizată a unui vechi nume ebraic “Ieșua” ori “Iehoșua” care se traduce prin “Dumnezeu este mântuirea” ori “Dumnezeu este Mântuitorul”. Întâlnim același nume și în cazul lui “Iosua”, fiu al lui Naum, conducătorul poporului israelitean prin țara Canaanului, uneori numit și în Vulgata “Iisus al lui Navi” (Ecclesiast 46, 1; 1 Macabei 2, 55; 2 Macabei 12, 15; Fapte 7, 45). Tot Iosua ori Iisus s-a chemat și arhiereul ierusaelitean, acela care în vremurile lui Zorobabel a contribuit la reclădirea templului Ierusalimului (Agheu 1, 1 – 12; Zaharia 3, 1; 6, 11). De asemenea, multe alte personalități de seamă din istoria timpurie a poporului evreu au purtat acest nume ( 1 Paralipomenta 24, 11; 2 Paralipomena 31, 15; Ezdra 3, 2; Neemia 7, 39). “Iisus” (Iησoΰς) este numele primit și de Mântuitorul nostru în cea de-a VIII-a zi după minunata Sa naștere (Luca 2, 21) pentru a adeveri deplin înțelesul pe care îl avea. Și nu în ultimul rând, pentru a ne da nouă cea mai de temut armă în lupta duhovnicească pe care fiecare dintre noi o avem cu duhurile căzute.

Mântuitorul nostru, spre deosebire de ceilalți purtători ai numelui “Iisus” , este numit și “Hristos”, subliniind astfel demnitatea misiunii sale. “Hristos” („Xριτρόσ”) reprezintă traducerea greacă a termenului ebraic “Mesia”, al cărui înțeles este “Unsul”. Întâlnim în Vechiului Testament că cei “unși de Dumnezeu” sunt regii teocratici, precum și preoții sau profeții, termenul de “unși” venind de la faptul că erau unși cu miruri la instalarea în funcțiile deținute. Această ungere simbolizează revărsarea binecuvântărilor și a grației lui Dumnezeu asupra lor (Levitic 4, 3 și 16; 6, 15; 1 Regi 24, 17; 1 Regi 19, 16 ș.a.). “Unsul lui Dumnezeu”, în cel mai înalt înțeles, avea să fie Acel Rege, Arhiereu și Profet, Cel care urma să vină la sosirea timpului Său creând o nouă împărăție a lui Dumnezeu pe pământ (Psalmi 2, 2; Isaia 61, 1; Daniel 9, 25 ș.a.).

Prin urmare, Sfântul Evanghelist Matei, a adăugat numelui istoric “Iisus” și numele “Hristos” – Mesia, arătând demnitatea cea înaltă, arătând clar că personalitatea istorică “Iisus” este Hristos sau Mesia, cu adevărat. Iudeii acelor vremuri, urmărind vechile profeții, Îl așteptau pe Mesia care era fiu al lui David (2 Regi 7, 12; Isaia 11, 1) dar și al poporului evreu, comunicându-ni-se astfel prin intermediul Evangheliei că “Iisus Hristos” este cu adevărat “un fiu al lui David” și “al lui Avraam” (Facere 22, 18). Astfel, Sfântul Evanghelist a făcut o diferență clară între Mântuitorul și ceilalți indivizi ai acelor vremuri ce pretindeau că-s Mesia, în lipsa dovezilor că au originea cu adevărat din David de la seminția lui Avraam. Referitor la Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, din spița neamului ce urmează se va evidenția clar că El are ca origine seminția lui Avraam, fiind descendentul neamului davidic.

Această spiță a neamului se deschide cu Avraam, întrucât acesta, după ce a ascultat vocea lui Dumnezeu, a ieșit din casa părinților săi din Haran, precum și din comunitatea popoarelor idolatre ce-l înconjurau și a venit în tărâmul arătat lui de Dumnezeu, și a devenit astfel singura persoană care purta descoperirile lui Dumnezeu. A excelat prin credință nestrămutată în atotputernicia lui Dumnezeu, învrednicindu-se astfel de cea mai mare făgăduință pe care Dumnezeu i-a dat-o lui, și anume că: “se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere 12, 3).

Soția legitimă a lui Avraam, Sara, nu avusese niciun copil până la adânci bătrâneți, în timp ce Avraam avea un unic fiu, Ismael, obținut de la Agar, sclava lui. Plângandu-și această către Dumnezeu, Avraam a primit de la Acesta, la bătrânețe, în jurul vîrstei de 100 ani, promisiunea că soția sa, Sara, care avea în jur de 90 ani, va naște un fiu (Facere 15, 5). Această făgăduință se va împlini și acest “fiu al promisiunii (Romani 9, 8; Galateni 4, 21) va fi Isaac. Astfel, Ismael și Agara, mama lui, părăsesc casa părintească (Facere 21, 10), trecând asupra lui Isaac făgăduința lui Dumnezeu făcută părintelui lui, Avraam, conform căreia, în seminția sa vor fi binecuvântate toate neamurile de pe pământ. Motiv pentru care Sfântul Evanghelist ne transmite pe scurt că “Avraam a născut pe Isaac”. Aici, verbul “a născut” are un înțeles pregnant, nu ne spune doar simplu cum că Isaac este fiul lui Avraam. Ne spune totodată cum că toate promisiunile făcute de către Dumnezeu lui Avraam au trecut asupra copilului său legitim, Isaac, cel obținut în extraordinarele condiții expuse anterior.

Soția lui Isaac, Rebeca, dă naștere gemenilor Esau și Iacob, cei doi fii ai acestuia, Esau fiind primul născut, și Iacob, cel de-al doilea (Facere 25, 25; Romani 9, 10). Subjugat de patima lăcomiei, Esau vinde degrabă lui Iacob dreptul lui de întâi născut, primind în schimb un blid de linte (Facere 25, 29-34). Drept urmare a acestui fapt, ceea ce Dumnezeu făgăduise nu au mai putut rămâne la adresa lui, trecând aceste făgăduințe asupra lui Iacob, fratelui său geamăn, acum devenit frate mai mare (Facere 27, 27 – 29).

Aflăm că Iacob are 12 copii (Facere 29, 32; 30, 5; 35, 16), însă din toți fiii săi, doar Iuda, cel ce nu era cel dintâi născut, devine vrednic de a fi moștenitor al făgăduințelor dumnezeiești. Iuda primește profețiile tatălui său, Iacob, care îi spune de pe patul de moarte: “Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele.” (Facere 49, 10).

Sfântul Evanghelist Matei ne amintește în acest context și de ceilalți frați ai lui Iuda. Scopul cu care face această reducere în scenă nu este, cel de a ne transmite că Iisus Hristos are descendență și din ceilalți frați ai lui Iuda, concepție imposibilă în fond, făcând aceasta doar cu scopul de a releva cum Iuda și ai săi frați au devenit astfel protopărinți ai celor 12 seminții aparținătoare poporului israelitean. Arată totodată că Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, chiar dacă nu are origine directă din frații lui Iuda, este totuși, prin Iuda, înrudit cu toți ceilalți membri ai poporului israelitean. Așadar, ținând cont că Matei a scris, în primul rând, această sfântă Evanghelie, pentru toți locuitorii iudeo-creștini, cei care îți aveau originea în cele mai diferite neamuri ale lui Israel, deducem de ce Sfântul descoperă acest fapt. Se constituie astfel într-un îndemn adresat iudeo-creștinilor care sunt înrudiți cu Mântuitorul Iisus Hristos, prin Iuda, de a ține cu profunzime la El și de a-i îndemna și pe ai lor frați necredincioși de a-L îmbrățișa cu toată dragostea demnă unor consângeni.

Aflăm că Iuda s-a căsătorit cu Șua, o cananeancă, și a avut drept fii pe Ir, Onan, Șela (Facere 38, 1 – 5). Apoi Ir, cel dintâi născut, s-a căsătorit cu Tamara (Facere 38, 6 – 11), însă a murit, în Canaan, fără să aibă moștenitori. Urmând dreptul de levirat, Tamara s-a căsătorit cu Onan, dar si acesta va muri tot fără să aibă vreun moștenitor. Așadar, Tamara fiind iarăși iarăși văduvă, a trebuit să rămână în văduvie așteptând pe Șela, cel de-al treilea frate, el fiind cel care avea drept de căsătorie prin levirat, datoria fiind aceea de a ridica sămânța celui dintâi frate. Tamara însă, plănui socrului său o cursă, obținând astfel doi gemeni, Faru și Zara (Facere 38, 27 – 30). Iată cum, prin această Tamara, femeia ce nu a voit să renunțe deloc la drepturile ce-i aparțin, a contribuit la împlinirea făgăduințelor făcute de Dumnezeu, și astfel moștenirea a trecut direct de la Iuda asupra primului ei fiu născut, Fares.

Esrom (Hețron) era fiul cel întâi născut al lui Fares (Facere 46, 12; Rut. 4, 18; 1 Paralipomena 2, 5), acesta având, la rândul lui, trei copii: Ierahmeel, Ram și Chelubai. Însă în cartea lui Rut 4, 19 este pomenit doar fiul acestuia, Ram sau Aram. Sfântul Evanghelist Matei îl menționează doar pe Aram, din motive necunoscute pentru noi.

Făgăduințele făcute de Dumnezeu trec astfel asupra lui Aminadab, fiu al acestuia, iar de la Aminadab trec la fiul lui, Naason. Aflăm din Numeri 1, 7, dar și din 1 Paralipomena 2, 10, că Naason este cap al copiilor lui Iuda în timpul plecării poporului din Egipt. Ne mai este spus și că Elisabeta, soră a lui Naason, este soție a lui Aaron (Ieșire 6, 23).

Mai departe, făgăduințele lui Dumnezeu trec de la Naason asupra fiului lui, Salmon. Se pare că acesta a trăit în timpul lui Iosua, fiu al lui Navi. În timpul conducerii acestuia poporul evreu intră în țara Canaanului.

Înainte de intrarea în tărâmurile Canaanului, au fost trimiși doi spioni, de către Iosua, în Ierihon, spioni scăpați de la moarte de către Rahab, femeia cananeeancă, cea care își declarase înaintea acestor trimiși credința în Iahve, cel care era Dumnezeul poporului evreu (Iosua 2, 9). Rahab este cruțată pentru credința ei, atunci când Ierihonul pică în mâinile evreilor (Evrei 11, 31; Iacob 2, 25). Sfântul Evanghelist Matei ne transmite aici doar că femeia cananeeancă, Rahab, devine soție a lui Salmon. Tradiția talmudică ulterioară, în opoziție cu acest aspect spus de Evanghelistul Matei, transmite că femeia cananeeancă a fost soție a lui Iosua. Ținând însă cont că Sfântul Apostol Matei a viețuit aproape de acele timpuri și că, mai presus de toate, a fost inspirat în scrierile sale, concluzionăm că informațiile transmise de el sunt cele reale și merită încredere totală, cu atât mai mult în raport cu scriitorii talmudului, care în multe aspecte transmit informații tendențioase.

Aflăm că Booz a fost fiul lui Salmon, iar Obed a fost fiul lui Booz (Rut 4, 21; 1 Paralipomena 2, 12). Ni se transmite că Rut, moabiteanca, era soție a lui Booz și mamă a lui Obed. Cunoaștem că în tablourile genealogice nu erau menționate, de obicei, și femeile, însă, dacă Sfântul Apostol Matei o amintește și pe ea, așa cum a pomenit-o și pe Tamar și pe Rahab, este clar că a avut motive deosebite și un scop bine determinat. Moabiteanca Rut, în ciuda faptului ca era străină de acel neam al israelitenilor, dă dovezi că este foarte încrezătoare în marele destin al poporului lui Israel (Rut. 1, 15). Pentru acest motiv a devenit vrednică de a fi nu doar membru al poporului lui Israel, ci și o distinsă și respectată femeie a celor timpuri, căci este una dintre străbunele lui Iisus Hristos. Mai aflăm și că Iessei a fost fiul lui Obed (Rut 4, 22; 1 Paralipomena 2, 12).

Aflăm în cartea Rut 4, 22 că David a fost fiul lui Iessei. Chiar dacă David nu a fost cel dintâi născut, ci cel de-al șaptelea copil al lui Iessei, așa cum reiese din 1 Paralipomena 2, 15, asupra sa trec toate făgăduințele făcute de Dumnezeu către protopărinții săi, ceea ce demonstrează iarăși că nu cel dintâi născut, ci bogăția sufletească a omului este ceea ce contează pentru Dumnezeu când Acesta face alegeri. Astfel, David este pus rege peste poporul lui Israel, și nu Saul, cel căruia Dumnezeu hotărăște să-i ia dreptul la domnie din cauza că devenise nevrednic (1 Regi 16, 1). Împlinirea acelei profeții a patriarhului Iacob începe în momentul urcării lui David pe tron, cel care-i transmisese lui Iuda, fiul său, că nu va lipsi sceptrul din casa sa și că nu se va lua de la el domnia până ce nu va sosi “împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele” (Facere 49, 10). Astfel, casa lui Iuda dobândește, prin David, demnitatea regească. Motiv pentru care, Sfântul Evanghelist Matei, pomenindu-l, între ascendenții Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, pe David, accentuează acest aspect adăugându-i numele de „rege”. Datorită marilor virtuți ale lui David, în care excela, Dumnezeu și-a înnoit față de acesta promisiunile făcute protopărinților acestuia, transmițându-i că îi va rămâne pentru vecie tronul (2 Regi 7, 16). Drept urmare a făgăduințelor absolute transmise acestuia de către Dumnezeu, neamul lui David va rămâne și în viitor dinastie regală ereditară a Ierusalimului.

După David urmează la domnie Solomon, fiul său, cel născut din Batșeba, cea ce fusese soția lui Urie Heteul, așa cum aflăm din cele scrise (2 Regi 11 și 12). Acest fapt este relevat de către Sfântul Evanghelist Matei cu scopul de a-i face pe cei care citesc să priceapă că Dumnezeu nu-și ridică atenția de la cel ce se căiește de păcate, așa cum a făcut și regele David. Așadar, aflăm că Solomon nu este primul născut de către Batșeba lui David. Primul său născut a murit imediat după naștere, Solomon fiind cel de-al doilea copil născut de Batșeba și David, încă din vremea când Batșeba era soție legitimă a lui David.

Roboam, fiul lui Solomon, urmează pe tron, iar în zilele sale se rup de casa acestuia cele zece seminții din nord ale poporului, înființându-și un nou imperiu, imperiul lui Israil (1 Regi 12, 1; 2 Paralipomena 10 și 11). Aflăm că Roboam moare, după ce a domnit 17 ani, acestuia urmându-i în domnie fiul lui, Abial (1 Regi 14, 32; 2 Paralipomena 12, 16). Abial însă, va domni doar trei ani în Ierusalim.

În domnie, după moartea lui Abial, urmează fiul lui, Asaf sau Asa, cel care s-a străduit să îndepărteze cultul idolatru existent în imperiul lui Iuda, și va domni timp de 41 de ani aici ( 1 Regi 15, 4 – 10; 2 Paralipomena 6, 13).

Iosafat, fiul său, îi urmează la tron lui Asaf și va domni timp de 25 de ani, urmându-l în toate pe al său tată (1 Regi 22, 41; 2 Paralipomena 17, 1). La domnie, după moartea lui Iosafat urmează Ioram, fiul său (1 Regi 22, 51; 2 Paralipomena 21, 1). Ioram a fost la început un domnitor bun, doar că, odată cu căsătoria cu fiica lui Ahab, rege idolatru din ținutul Israelului, a stat sub dominația soției sale și a căzut și el, astfel, în idolatrie. Dumnezeu însă, în ciuda acestor căderi, nu a dorit să renunțe la seminția lui David, ci și-a amintit de făgăduința pe care o legase cu acesta, “căci îi făgăduise să-i dea lui și fiilor lui un sfeșnic luminos în toate timpurile” (2 Paralipomena 21, 7). Doar opt ani va domni Ioram.

După ce Ioram moare, pe tron se urcă fiul său, Ahazia (2 Regi 9, 29; 2 Paralipomena 22, 1), ce a fost un rege idolatru, ca și tatăl său, domnind numai un an.

Ioaș, fiul său, urmează la domnie după Ahazia, fiind un rege rău și căzut în idolatrie. Acestuia, după ce a domnit patruzeci de ani, i-a urmat la tron Amazia, fiul său, care urmează, de asemenea, urmele rele și idolatre ale tatălui său, domnind 29 de ani (2 Regi 11, 21; 12, 21; 2 Paralipomena 22-25). Sfântul Evanghelist Matei îi trece oarecum sub tăcere pe cei trei urmași ai lui Ioram, deoarece în Sfânta Scriptură se zice că “Dumnezeu hotărâse să stârpească din ai lui Ahab pe tot sufletul, parte bărbătească, până într-a patra generație” forțat de răutatea acestuia (1 Regi 21, 21; Ieșire 20, 5). Apostolul Matei amintește, în înșiruirea descendenților lui Ioram, doar pe Uzia sau Ozia, strănepot al lui Ioram, acesta fiind unul dintre cei mai buni domnitori ce au stat pe scaunul de domnie al lui David, protopărintele său (2 Regi 15, 1; 2 Paralipomena 26, 1).

După 52 de ani de domnie, una dintre cele mai îndelungate, la tron urmează Ioatam, fiul lui Ozia. Ioatam, asemenea tatălui său, a fost un rege bun (2 Regi 15, 32; 2 Paralipomena 26, 23; 27, 1). Ahaz, fiul său, preia tronul după șaisprezece ani (2 Regi 16, 1; 2 Paralipomena 28, 1). Însă acesta a fost un domnitor slab care a admis din nou în perioada domniei sale să câștige teritoriu idolatria. După el vine însă fiul lui, Ezechie (Hischia), cel care va restabili cultul lui Dumnezeu Cel adevărat în Ierusalim și va face fapte corecte și drepte, așa cum a făcut și străbunul lui, David. Motiv pentru care Dumnezeu îl și izbăvește, în minunat mod, din cursele regelui Asiriei, Sanherib, care a venit cu oaste nenumărată împotriva lui, amenințându-l cu pierzarea, cu moartea cruntă (2 Regi 18, 1; 2 Paralipomena 29, 1). După această perioadă, Ezechie este urmat în domnie de fiul său, Manase, care va domni 55 de ani și-i va întrece în răutate pe toți domnitorii răi de până la el. Va înlătura cultul lui Dumnezeu Cel adevărat din întreg imperiul și-l va înlocui cu un cult idololatru, ucigându-i pe cei statornici în credință. Pentru aceste motive, profeții lui Dumnezeu vor prezice căderea imperiului său (2 Regi 21, 1; 2 Paralipomena 33, 1).

După ce Manase moare, îi urmează la tron Amos sau Amon, fiul său, ce va continua apucăturile rele ale lui Manase (2 Regi 21, 19; 2 Paralipomena 33, 21). Acesta domnește însă doar doi ani pentru că moare și astfel va veni la tron Iosia, fiul său. Acesta va domni cu dreptate, și va aplica în tot ce va face legea lui Moise, restabilind cultul lui Dumnezeu Cel adevărat în toate detaliile lui curate, cele de odinioară, dându-și toată silința pentru a îmblânzi mânia lui Dumnezeu, amenințare grea ce stătea să se descarce cu dreptate, în fiecare clipă, peste imperiul condus de el. În acest fel va reuși să amâne inevitabila cădere a domniei sale. Iosia va muri într-o luptă dusă cu faraonul Necho din Egipt, după ce a domnit 31 de ani ( 2 Regi 22, 1; 2 Paralipomena 34, 1).

După ce moare Iosia, în Ierusalim poporul îl alege drept rege pe Ioahaz, fiul său. Doar că, după numai trei luni, va fi aruncat în închisoare de către faraonul Necho care-l va pune rege în Ierusalim, în locul lui, pe Eliachim, un alt fiu al lui Iosia, căruia îi va schimba numele în Ioachim. Din cauză că Ioahaz și Ioachim comiseseră multe rele în fața lui Dumnezeu, mânia Acestuia nu mai putea întârzia, căci “era peste Iuda, ca să-l lepede de la fața Sa pentru toate păcatele, pe care le săvârșise Manase, străbunul său, și pentru sângele cel nevinovat, pe care-l vărsase Ioachim”. Motiv pentru care, după unsprezece ani de domnie, Ioachim va fi detronat și va fi dus în captivitate de către regele Babiloniei Nabucodonosor sau Nebucadnețar (2 Regi 23, 31; 2 Paralipomena 36, 1). Sfântul Evanghelist Matei va trece sub tăcere numele acestor doi regi din urmă, din aceleași motive pentru care a făcut același lucru și cu numele altor regi răi Ahazia, cu Ioaș și cu Amazia.

Doar fiul lui Ioachim, Iehonia sau Ioachim, cel care era nepot al lui Iosia, va fi amintit de către Sfântul Evanghelist, pentru că sub conducerea lui se va desăvârși căderea marelui imperiu al lui Iuda. După doar trei luni de domnie, Iehonia, care era la fel de rău ca și predecesorii săi, va fi nevoit să se închine și el caldeilor. Nabucodonosor, regele Babiloniei, îl va detrona și îl va trimite în Babilon, în captivitate, alături de întreaga sa casă, împreună cu armata și cu zece mii de prizonieri ce fuseseră luați din regatul său. Din această cauză, Sfântul Matei îi menționează și pe frații lui Iehonia, arătând mai ales că au trăit în timpul marii strămutări în Babilon. Însă, despre acești frați ai lui Iehonia nu s-a făcut nici măcar o mențiune în toate cărțile din Vechiul Testament. Ei au fost rude foarte apropiate ale lui Iehonia sau poate chiar frați adevărați ai acestuia. După stilul de vorbire al iudeilor acelor timpuri, rudele mai apropiate erau numite tot “frați”.

Regele Babilonului, Nabucodonosor va pune pe tron, în locul lui Iehonia, în Ierusalim, pe fratele tatălui lui Iehonia, numit Zedechia. Acesta s-a dovedit a fi de asemenea, tot un rege rău, motiv pentru care domnia lui va fi prezentată doar ca un trist epilog al nenorocirii, cea care începuse să se descarce asupra familiei lui David, dar și asupra întregului popor iudeu din cauza nenumăratelor fărădelegi. După 11 ani de domnie, Ierusalimul va fi asediat de către regele Babilonului și va fi dărâmat în jurul anului 587 î..Hr., timp în care Zedechia va fi prins, orbit și va fi dus în captivitate în Babilon. Astfel, mânia lui Dumnezeu s-a descărcat total asupra sa, căci “Dumnezeu îl lepădase de la fața Sa, pentru că făcuse rele în fața Domnului” (2 Regi 24, 17; 2 Paralipomena 36, 11), Sfântul Evanghelist Matei nemaifăcând nici măcar mențiune de acesta.

Dumnezeu pedepsise deplin familia davidică, însă nu-Și întorsese pentru totdeauna fața de la ea, iertând-o la un moment dat datorită marilor virtuți ale înaintașilor ei și mai ales, având în vedere ilustrul membru al ei, Cel care urma să fie Mesia Însuși (2 Regi 7, 14; Psalmi 88, 30-34; Ieremia 29, 1-30). Motiv pentru care, după ce trec treizeci și șapte de ani de grea captivitate, Evilmerodah, regele Babilonului, îl va scoate la lumină pe Iehonia, părăsind închisoarea și redându-i acestuia toate onorurile cuvenite unui rege ales (2 Regi 25, 27; Ieremia 52, 31). După îndelungate suferințe, mila lui Dumnezeu se va întoarce din nou, cu îndurare, către casa lui David. Ținând cont de aceasta trebuie să căutăm motivele pentru care Evanghelistul Matei îl va aminti iarăși pe Iehonia, de data aceasta ca pe primul membru al ascendenților Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, care va trăi după ce a fost strămutat în Babilon.

Sfântul Evanghelist Matei îl menționează, ca fiind descendent al lui Iehonia, pe Salatiel, așa cum aflăm și din 1 Paralipomena 3, 17. Însă Sfântul Evanghelist Luca, atunci când vorbește de ascendenții Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, amintindu-l pe Salatiel ca pe fiul lui Neri. Această diferență se poate explica și este explicată de majoritatea exegeților astfel: Neri, descendent, de asemenea, al familiei davidice, ar fi fost căsătorit cu una din fiicele sau o nepoatele lui Iehomia, și astfel a întrunit în casa sa totalitatea promisiunilor făcute familiei davidice. Altă categorie de exegeți, dintre care Sehanz și Cornely, cred că Iehonia a fost căsătorit cu văduva lui Neri, așadar după moartea acestuia. În acest caz, Salatiel este fiul natural al lui Iehonia, această părere fiind în contradicție cu spusele conform cărora Iehonia ar fi trăit majoritatea vieții sale, adică 37 ani, în captivitate, situație în care el cu greu ar mai fi putut avea și încheia aceste legături matrimoniale.

Zorobabel este fiu al lui Salatiel este așa cum aflăm din Ezdra 3, 2; 5, 2; Agheu 1, 1; Luca 3, 27. Însă din 1 Paralipomena 3, 19 aflăm că Zorobabel era fiu al lui Phadaia, fratele mai mic al lui Salatiel. Diferența aceasta poate fi explicată prin căsătoria de levirat. Zorobabel, chiar dacă fiu natural al lui Phadaia, trecea înaintea legii ca fiind fiu al lui Salatiel, acesta murind fără a avea moștenitori. Identic cu Sesbatar pare a fi Zorobabel, principe din Iuda, cel căruia regele perșilor, Cirus, îi înmânează tot tezaurul din templul Ierusalimului, cu scopul de a le aduce din nou în locul de unde fuseseră luate (Ezdra 1, 7-11).

Sfântul Apostol Matei a introdus pe un anume Abiud ca fiind fiu al lui Zorobabel, acesta fiind nepotul sau strănepotul lui Zorobabel. Evanghelistul Luca în capitolul 3, versetul 27, ni-l amintește ca fiind fiul lui Zorobabel, pe Resa. Nu putem ști însă în ce fel Resa chiar a fost fiu al lui Zorobabel din cauză că despre el nu mai avem nici măcar o știre în toată Scriptura din Vechiul Testament.

Sfântul Evanghelist Matei amintește zece nume drept urmași ai lui Zorobabel, până la Iosif, cel ce a fost logodnicul Mariei, pentru o perioadă de aproximativ 530 de ani. Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul 3, versetul 23, acela care a continuat să urmărească linia lui Reza, a amintit, pentru același interval de timp, un număr de nouăsprezece membri. Așadar, reiese că Sfântul Evanghelist Matei nu a precizat mai mulți dintre membrii familiei davidice, așa cum mai făcuse și mai înainte. Deci care este numărul membrilor ce au fost omiși nu avem cum să știm. Sfântul Apostol Matei pomenește drept urmași ai lui Abiud pe: “Eliachim, Azor, Sadoc, Achim, Eliud, Eliazar, Matan, Iacob și Iosif”.

Sfântul Evanghelist Luca încheie cu Iosif (Luca 3, 23) enumerarea celor 19 descendenți ai lui Zorobabel în seminția lui Reza, aceștia fiind peste tot diferiți față de cei care au fost pomeniți de către Apostolul Matei. Doar Matat se pare că ar fi identic cu Matan. Diferențele apărute între arborele genealogic oferit de către Evanghelistul Matei și acela al Evanghelistului Luca este explicat de către majoritatea exegeților prin ipoteza conform căreia, odată ce familia davidică nu a mai fost la domnia statului evreu și odată ramificată în multiple linii, nu a mai putut spune cu siguranță nimeni care din ele este aceea îndreptățită să fie purtătoare a făgăduințelor lui Dumnezeu, făgăduințe mesianice.

Pentru acest motiv a fost necesar să fie alcătuite tablouri genealogice aferente fiecarei linii din familia davidică. Din această cauză Sfântul Matei introduce acum tabloul genealogic din linia Abiud, Luca – în linia Reza. Membrii familiei davidice se reduc ca număr, devenind din ce în ce mai puțini, culminând cu momentul care, în Iosif și în Sfânta Fecioaă Maria se vor concentra în final toate marile făgăduințe date de către Dumnezeu binecuvântatei familii davidice. În ciuda faptului că familia davidică, în perioada post-exil, nu mai deținea un rol de conducere în mijlocul poporului evreu, nu trebuie considerat că au fost uitate așteptările lui Dumnezeu legate de această seminție. Ba mai mult, cu cât soarta poporului ales era mai grea și mai tristă, cu atât mai puternice și vii erau aceste așteptări mesianice din sânul poporului ales (Eccleziast 24, 34; 45, 33; 47, 13, 24; 1 Macabei 2, 57; 14, 14). Odată ce familia Macabeilor va ajunge la conducerea destinelor poporului evreu și atunci când în final Irod idumeul va reuși urcarea pe tronul lui David fiind ajutat de către romani, iudeii nu vor recunoaște, ci vor contesta cu fermitate întreaga legitimitate a acestor familii, și anume aceea de a pune stăpânire pe tronul din Ierusalim al lui David (1 Macabei 2, 57; 4, 46; Pilde 17, 4-10). Așadar, toți așteaptă acum venirea lui Mesia de undeva din mijlocul familiei davidice. Cu cât așteptările mesianice erau mai puternice și mai vii în mijlocul poporului evreu, cu atât mai mult au fost păstrate vechile tradiții și vor fi nutrite așteptări mesianice în mijlocul celor câțiva membri din familia davidică, în ciuda faptului că ar fi devenit umilită, sărmană sau necunoscută în acele timpuri despre care discutăm.

Sfântul Apostol Matei ne relatează despre dreptul Iosif, ca fiind descendent al lui Iacob, în timp ce Sfântul Apostol Luca, în capitolul 3, versetul 23, ni-l prezintă ca fiind fiu al lui Eli, făcându-se multe încercări cu scopul de a împăca această mare diferență.

Iosif este pomenit de către Sfântul Evanghelist Matei doar ca fiind logodnic al Mariei, din care a fost născut Iisus, Cel care se numește Hristos. Aceasta modalitate de relatare și exprimare ne relevă că Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, nu este considerat ca fiind fiu natural și al lui Iosif, ci doar al Mariei, cea care în acel moment când a născut, era logodnică a lui Iosif. Și atunci, ca și acum, prin căsătorie se unesc cei doi soți în o singură familie, motiv pentru care și copiii ce erau născuți în cadrul acelei familii, în ciuda faptului că nu aveau un singur tată, sunt considerați în fața legii, dar și a oamenilor ca fiind copiii ambilor soți. Așadar, pentru acest motiv și Mântuitorul nostru, Cel născut de către Sfânta Fecioară Maria, era socotit, atât în fața legii cât și a oamenilor, drept fiu al lui Iosif, în ciuda faptului că Iosif nu era tatăl Lui natural. Având calitatea de logodnic al Mariei, acesta avea toate drepturile, după lege, de tată al lui Iisus Hristos, chiar dacă Mântuitorul nu era copilul său natural, fiind născut de către Fecioara Maria, prin umbrirea Sfântului Duh, în condiții binecuvântate total extraordinare.

Sfântul Apostol Matei, dorind să demonstreze faptul că Mântuitorul Iisus Hristos are ca origine familia davidică, a transmis genealogia lui Iosif, cel ce era descendent direct al familiei lui David, fiind totodată logodnic al Mariei, sfânta mamă a lui Iisus, fiind astfel și tatăl legal al lui Iisus Hristos. Dovada prezentată constituia pentru iudeo-creștinii din Palestina, cei dintâi cititori ai Sfintei Evanghelii, o demonstrație întru totul mulțumitoare, deoarece ei considerau, plecând de la căsătoria de levirat, că tatăl adevărat al unui copil nu era tatăl lui natural, ci tatăl legal. Cunoaștem că la evrei nu exista atunci obiceiul alcătuirii de tablouri genealogice cu scopul de a arăta spița neamului unei femei. Așadar, primii care au citit Sfânta Evanghelie nici nu se așteptau la vreun alt tablou al genealogiei, ci doar la cel al lui Iosif, părinte legal al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.

Sfântul Evanghelist Luca, la rândul său, când a scris evanghelia pentru “preaputernicul Teofil” ne-a comunicat un tablou genealogic diferit al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, mult diferit de prezentarea făcută tabloului genealogic descris de către Sfântul Apostol Matei. Arborele genealogic expus de către Apostolul Luca este considerat diferit de tabloul genealogic făcut lui Iosif, ca fiind un tablou genealogic făcut Sfintei Fecioare Maria, deoarece Sfântul Evanghelist Luca a dorit să-i prezinte pe ascendenții naturali ai Mântuitorului nostru, plecând de la mama Lui, Maria, și ajungând la Iisus Hristos, Acela care a creat primii oameni, care este Dumnezeu cel adevărat. Apostolul Luca ne și prezizează în acel loc cu cuvinte clare (Luca 3, 23) cum că Iisus Hristos “era socotit ca fiul lui Iosif”, așadar, El în fapt nu este copilul natural al lui Iosif, ci doar al Mariei, cea care era logodnica lui Iosif.

Însă din acest context nu rezultă cum că Mântuitorul nu este în realitate fiu al lui David, deoarece Luca ne expune de altfel clar că Iisus Hristos este descendent al familiei lui David (Luca 1, 27, 32; Fapte 2, 30; 13, 23). Tot astfel ne transmit și ceilalți scriitori inspirați de către Duhul Sfânt (Romani 1, 3; 2 Timotei 2,8; Apocalipsa 5, 5; 22, 16). Dat fiind tot contextul, toți scriitori inspirați nu ar fi putut să-l numească pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind “fiul lui David” în expunerile lor consacrate cititorilor majoritar păgâno-creștini, doar dacă nu erau deplin convinși cum că Iisus Hristos are cu adevărat în vinele Sale sânge din sângele marelui David. Motiv pentru care și Maria, maica Sa, se presupune să fi fost în fapt fiică a aceluiași David. Aceasta fiind și convingerea vechii biserici (Tertulian –„De carne Christi”- la Migne 2, 789); și Augustin – “de cons. Evang. 2, 2 (la Migne, 34, 1072); C. Faust, 23, 9) Sfânta Fecioară Maria, descendentă a familiei davidice, căsătorindu-se cu Iosif, și el descendent al lui David, atunci se presupune că ea este totodată și o fiică ereditară, cu alte cuvinte, unic copil al părinților săi. Conform rânduielilor legii mozaice (Numeri 27, 1; 36, 6), aceste fiice ereditare sunt obligate să se căsătorească doar cu un bărbat ce era rudă a părintelui lor. Căsătoria între rude era făcută cu scopul ca să nu treacă la alt neam moștenirea. Și pentru că Fecioara Maria, Maica Mântuitorului, era fiica ereditară, în consecință toate marile făgăduințe făcute de către Dumnezeu seminției lui David din care era descendența, merg asupra copilului ei natural, Domnul nostru, Iisus Hristos. În timp ce Iosif, tatăl Său legal va transmite, tot legal, și el, toate drepturile pe care le avea ca descendent din familia davidică asupra tronului ilustrului său protopărinte, David.

“Maria”, numele purtat de Maica Domnului este derivat dintr-un vechi nume ebraic, Mariam. Cu privire la înțelesul cuvântului, teoriile exegeților, atât cei vechi, cât și cei noi, sunt total divergente. Unii dintre ei afirmă că acest termen este compus din două cuvinte cu înțelesul de “smirna mării” sau de “steaua mării”, dar și “mare amară”. Această ipoteză însă nu este probabilă din cel puțin două motive: în primul rând, nu este exactă teoria conform căreia numele Maria sau vechiul Miriam este un nume relativ mai nou, format la rândul său din două cuvinte, fiind în fapt un străvechi nume al filonului ebraic. În plus, nu putem să credem că existau părinți, în special dintre dintre evrei, ce ar fi hotărât să dea fiicei născute un nume ce ar fi amintit întotdeauna de ceva care nu ar fi fost pe plac lor sau copilei care ar fi purtat numele. Așadar este mai ușor de acceptat ipoteza acelor exegeți ce afirmă și pun egal între “Miriam” și un cuvânt rădăcinal, ce este înrudit cu alt cuvânt, și anume “mir”. Așadar, numele “Miriam” înseamnă, prin urmare, “cea binemirositoare” sau “cea plăcută”, “Doamnă”, deoarece știm că evreii obișnuiau să-și numească fiicele cu denumiri de flori, de plante frumoase sau de alte materii frumoase și binemirositoare.

Trecând în revistă și concluzionând, marea listă a ascendenților Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Evanghelist Matei consideră că de-a lungul veacurilor dezvoltării aceastei familii, se deosebesc trei mari perioade: de la Avraam și până la regele David, de la regele David până la strămutarea babiloniană și ultima, începând cu strămutarea în Babilon și ajungând până la minunatul moment al nașterii lui Iisus Hristos. Prima perioadă cuprinde perioada închegării poporului evreu în general și în special a familiei seminției davidice. Cea de-a doua perioadă este cea a înălțării și măririi membrilor buni din familia davidică, dar și cea de grea umilire a celor răi. Ultima perioadă, a treia, timpul acordat reculegerii familiei davidice, care va ajunge să strălucească fără de sfârșit prin ultimul ei membru, Iisus Hristos.

Sfântul Evanghelist Matei constată, cu interes, că sunt câte paisprezece membri în fiecare dintre aceste trei perioade, fapt deloc întâmplător, voit de Dumnezeu, Acela care a purtat de grijă tot timpul, veghind la soarta acestei binecuvântate familii. Acest număr, 14, e compus din cifra 7 luată de două ori. Cifra 7 era la iudei deosebit de sfântă. Așadar, descoperind faptul că fiece perioadă este definită prin 2 înmulțit cu 7, deci egal cu 14 membri, Sfântul Matei a dorit să ne ajute să înțelegem cum Dumnezeu, în bunătatea Sa nesfârșită, a condus cu deosebită îngrijire destinul familiei binecuvântate din mijlocul căreia avea să se nască Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

După cum Sfântul Matei a constatat că fiecare perioadă din cele trei a numărat paisprezece membri fiecare, deducem, fără putință de tăgadă că însuși Evanghelistul a eliminat din enumerarea sa pe mai mulți dintre regii și membrii răi din ascendenții Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, această eliminare fiind total motivată de cele scrise în Sfânta Scriptură despre aceștia, așa cum am arătat anterior.

Un aspect deosebit de interesant în Evanghelia scrisă de Apostolul Matei este constituit de pomenirea în genealogia Mântuitorului a femeilor, fapt total neobișnuit în acea perioadă în genealogiile iudaice. Acestă unicitate a fost găsită ca fiind interesantă inclusiv de către Sfinții Părinți, deoarece Sfântul Matei, a trecut cu vederea unele femei care au abundat în virtuți, cum ar fi Sara, Reveica și multe altele, dar a amintit alte femei de o moralitate dubitabilă, iar pe altele chiar străine de neamul iudaic, dintre ele amintind-o pe Tamara. Tamara era noră a lui Iuda, născând pe Fares și Zara, cu al său socru.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă deosebit de mult în comentariul lui despre genealogie, asupra acestei unice situații, spunând: “Dacă ar fi făcut genealogia unui om simplu, ar fi trebuit să nu amintească nimic despre astfel de femei. Dar de vreme ce vorbește despre Dumnezeu întrupat, nu numai că a trebuit să treacă numele femeilor, ci a fost nevoie să le vestească cu mult curaj, demonstrând îngăduința și puterea lui Dumnezeu. Căci pentru aceasta a venit în lume, nu ca să păsuiască patimile noastre rușinoase, ci ca să le vindece. După cum ne uimește nu numai simplul fapt că a murit, ci că a murit răstignit, tot astfel și pentru nașterea Sa ne minunăm nu numai de faptul că S-a întrupat și S-a făcut om, ci pentru că a făcut pogorământ ca să aibă astfel de rude, nerușinându-se de răutățile noastre. Și din această expunere inițială a nașterii Lui se arată că El nu S-a rușinat pentru păcatele noastre, învățându-ne astfel și pe noi să nu ne rușinăm din cauza păcătoșeniei strămoșilor noștri, ci un singur lucru trebuie să ne preocupe: înfăptuirea vieții. Căci bărbatul virtuos, chiar dacă are părinte de alt neam sau păcătos, sau în oricare altfel, nu se păgubește cu nimic. Dacă un om păcătos care s-a întors pe calea virtuții nu se rușinează pentru trecutul său ticălos, cu atât mai mult nu trebuie să se rușineze omul virtuos de decența sa, pentru că s-a născut din părinți necinstiți”.

Cauza aceasta nu este singura care l-a determinat pe Sfântul Evanghelist Matei să le pomenească în genealogia lui pe Tamara și pe femeile păcătoase, ci și ca să sublinieze că toți ceilalți au fost atinși de păcat, însăși strămoșii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, așadar, pentru salvarea neamului omenesc era vitală venirea unui salvator, a lui Mesia.

În ceea ce o privește pe Tamara, este necesar să adăugăm și observația că aceasta nu este întru totul condamnabilă referitor la fapta ei, așa cum recunoaște chiar și Iuda, spunând: „Tamara e mai dreaptă decât mine, pentru că nu am dat-o lui Șela, fiul meu” (Facere 38, 26), deoarece chiar dacă fapta în sine era clar ilegală, intenția ei a fost totuși morală, bazându-se pe două motive distincte: în primul rând, dorința de a lăsa un urmaș, copil pe care nu l-a putut avea nici cu Her, nici cu Onan și nici cu Sela, cel ce fusese oprit de către Iuda să o ia; și în al doilea rând din dorința de a dărui un strămoș Domnului nostru, strămoș pe care nu au putut să-l dea familiile din alte neamuri. Aceste două motive ne fac ca Tamara să fie suficient de îndreptățită în actul ei imoral din punct de vedere al săvârșirii, dar moral din punctul de vedere al intenției. Acesta este motivul care l-a determinat pe Sfântul Evanghelist Matei să o insereze pe femeia numită Tamar în genealogia scrisă de el.

Ne întrebăm însă care putea fi intenția Sfântului Evanghelist atunci când a decis introducerea în genealogia sa a lui Rahav și a Batșebei, cele ce erau blamate pentru viața întinată pe care o duceau. Și la această dilemă, Sfântul Ioan Gură de Aur ne răspunde clar: “Ca să învățăm că Hristos a venit să dezlege toate răutățile noastre. Căci a venit ca doctor și nu ca judecător. Și după cum unii dintre patriarhii vechiului testament s-au căsătorit cu femei desfrânate, tot astfel și Dumnezeu a unit cu Sine firea noastră cea desfrânată”.

Sfântul Teofilact al Bulgariei închipuie în persoana femeii numită Rahava însăși închipuirea Bisericii: “În Sfânta Scriptură, sunt anumite persoane care prefigurează persoane și acțiuni viitoare (tipuri). Rahav e un tip. Tipul preînchipuie, dacă e vorba de ființe, o altă ființă dintr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Persoana preînchipuită de tip poartă numele de antitip. Deci, care este antitipul prefigurat de Rahav? Este toată păgânitatea. Rahav preînchipuiește Biserica cea dintre păgâni, care a primit pe spionii lui Iisus Hristos, adică pe Apostoli, precum Rahav a primit pe spionii lui Iisus Navi, în care opera mântuirii trăia numai ca făgăduință”.

Altă femeie introdusă de către Sfântul Evanghelist Matei în genealogia sa ca fiind strămoașă a lui Iisus Hristos este Rut, femeie de neam moabitean și nu israelitean. Trebuie precizat că de un alt neam, însă nu în sensul în care era Rahav, și anume de un alt sânge decât israeliții, care pe deasupra avea și altă limbă și o credință religioasă diferită. Ca și sânge, Rut moabiteanca este tot israeliteancă, deoarece Moab, părinte al moabitenilor, fusese nepotul lui Lot. Așadar, poporul moab fiind urmașul său, el era fiu al celei mai mari fete a lui Lot (Facere 19, 30-37), Lot fiind fiu al lui Haran, frate al patriarhului Avraam. Prin urmare, moabitenii și împreună cu ei și Rut moabiteanca, se trag tot din marele neam al lui Avraam. Așadar, Rut avea o superioritate de sânge față de vizavi de Rahav. Însă Rut mai era sueprioară cu ceva, și anume că, atunci când Rahav avea o viață de o moralitate îndoielnică, moabiteanca Rut avea o viață total inocentă. Rut era văduvă a unui israelit ce a venit de la Betleem în tărâmul moabitenilor, nu singur ci alături de tatăl lui Elimelec, dar și cu mama și cu un frate al lui Noemi, fiind siliți să plece din Betleem și Palestina pentru că aceste ținuturi fuseseră lovite de o mare foamete. Însă, în ținutul Moabului, tatăl, cu fratele, și cu el au murit, Noemi rămânând astfel văduvă. Împreună cu cele două surori ale ei a dorit să se întoarcă în țara ei. A convins-o să se despartă pe cumnata lui Rut și să revină în mijlocul poporului său, dar pe Rut neputând să o convingă, a sosit alături de Noemi în Betleem. A ales mai degrabă să se despartă de popor și de idolatrie, și nu de soacra ei israelitencă, spunând: “poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu” (Rut 1, 16). Așadar, această dorință profund sufletească, ce ne dezvăluie cum Rut se simțea legată sufletește de soacra ei și de poporul acesteia, din care și ea se trăgea, ne subliniază că Rut avea un suflet bun, dar și o mare dorință pentru adevăr în ceea ce privește religia, deoarece când o liniștea pe soacra ei, îi zicea: “poporul tău va fi și poporul meu, Dumnezeul tău va fi și Dumnezeul meu”. Așadar, Rut nu numai că și-a însușit, asemenea lui Rahav, neamul israelit ca fiind poporul ei, dar, și mai mult, îl adoptase printr-un gest de dăruire filială primindu-i totodată și credința, aspect sub care, Sfânta Scriptură ne transmite în ceea ce o privește pe Rahav că s-a limitat doar la recunoașterea valorii, neadoptând-o însă pentru sufletul său.

Așadar, aceasta a fost femeia numită Rut, cea care, odată venită în Betleem se căsătorește cu Booz, rudă a soacrei sale, a lui Noemi, cea care îi era rudă din partea soțului ei Elimelec, originar din tribul lui Iuda. Prin urmare, prin intermediul aceastei căsătorii, Rut a intrat pentru cea de-a doua dată în neamul lui Iuda, un neam binecuvântat ce a fost destinat nașterii lui Iisus Hristos.

Sfinții Părinți atribuie inserării lui Rut în lista genealogică de către Sfântul Apostol Matei un caracter mai degrabă simbolic, făcând o paralelă cu Biserica creștină. Rut fiind de neam străin, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a ajuns la cea mai din urmă sărăcie, în timp ce Booz, a văzut-o, dar nu a disprețuit-o, nici pe ea și nici sărăcia, nescârbindu-se nici măcar de neamul ei. Asemenea și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, a acceptat Biserica Lui alcătuită de alt neam, care se afla într-o profundă sărăcie spirituală. Asemena lui Rut, care nu s-a învredniucit a fi soție a lui Booz până când nu și-a părăsit mai înainte pe tatăl său, casa ei, dar și neamul și patria, asemenea și Biserica, părăsind toate obiceiurile și apucăturile păgâne, și-a unit voința cu însăși voința lui Iisus Hristos.

2.4. Genealogiile Sfinților Ap. și Ev. Matei și Luca; studiu comparativ.

Genealogia Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, a apărut în Scriptură, dar și în Evangheliile Sfinților Matei și Luca, cu câteva deosebiri. Specificul celor două genealogii poate fi explicat doar în lumina acelui scop cu care fiecare dintre cei doi evangheliști a scris. Sfântul Evanghelist Matei a fost iudeu și a scrs pentru iudei, și astfel “și-a propus ca scop principal să arate că Mântuitorul coboară din Avraam și din David”, arătând și subliniind: “Căci nimic nu liniștea pe iudeu mai mult decât să știe că Mesia este strănepotul lui Avraam și David”.

Specific acelor vremuri, iudeii din vremea lui Iisus Hristos, știind că sosirea lui Mesia este foarte apropiată, au aștept în Acesta pe cel ce-i va elibera de sub jugul roman, așadar ca pe un ilustru urmaș al casei regale aparținând lui David, Acela care putea sfărâma jugul roman și reface strălucirea nației lui Israel. Motiv pentru care, chiar și în fața concreteței minunilor lui Hristos, aceștia nu puteau să-l accepte pe Iisus Hristos ca fiind acel Mesia prezis de profeți, din cauză că așteptau doar o singură mare minune, și anume eliberarea lor de sub stăpânirea romană și refacerea strălucirii de odinioară avută sub domnia regilor David și Solomon.

Odată cu venirea lui Mesia în persoana lui Iisus Hristos s-au împlinit toate prezicerile profeților cu referire la Mesia și la Împărăția Lui, atât cea pământească, cât și cea din ceruri, aceasta fiind preocuparea de bază a Sfinților Evangheliști. Aceștia își întemeiaseră pe baza acestor profeții mesianice însăși dovezile dumnezeirii lui Iisus, astfel toate semnele și toate minunile făcute de Acesta nemaifiind decât o împlinire a acestor mari profeții. Astfel, Evanghelia Sfântului Matei, cea ce este scrisă pentru evrei în primul rând, are cu preponderență această factură, și pe ea se sprijină majoritatea relatărilor din viața lui Iisus Hristos, cu textele Vechiului Testament, aceste texte și aceste profeții fiind împlinite prin Iisus Hristos din Nazaretul Galileii. Drept urmare, cu punctul de plecare la Avraam, coboară cu linia genealogică până la David, apoi la Solomon și până la urmașii săi, ajungând la Iosif, logodnic al Fecioarei Maria, și face în final o expunere din punct de vedere cronologic al nașterii și a vieții lui Iisus Hristos.

Însă, Sfântul Evanghelist Luca, dorind să imprime un caracter universal acestei genealogii, a urmărit o prezentare diferită de expunerea lui Matei. La începutul scrierii Evangheliei lui, a înfățișat mai întâi povestea lui Zaharia și a Elisabetei. După care a povestit arătarea minunată a Arhanghelului Gavriil vestindu-i Fecioarei Maria, neamintind nimic cu referire la strămoșii lui Iosif. În timpul lui Tiberiu, împăratul romanilor, în al cincisprezecelea an al domniei lui, a venit Iisus să se boteze de Ioan și deschizându-se cerurile, “S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, și s-a făcut glas din cer: Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 22). După care, deodată, Sfântul Evanghelist Luca își începe expunerea genealogiei, folosind o înlănțuire aparent de neînțeles, spunând: “Și Iisus Însuși era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli… Fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu.” (Luca 3, 23-38).

Așadar, Sfântul Matei își expune linia genealogică urmând specificul legii evreiești, pentru încredințarea acelei descendențe din David, precum și a faptului că s-a învrednicit de mlădiță mesianică, cunoscând că pentru evreii contemporani lui, acest tip de expunere este încununat de cel mai mare succes.

Sfântul Evanghelist Luca, când se adresa popoarelor din afara neamului iudaic, dorind să-L prezinte pe Iisus Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu, a dus linia genealogică până la punctul în care a dispărul acel caracter iudaic, primind caracter universal, cu alte cuvinte a ridicat genealogia până la Dumnezeu, Cel Care e al tuturor. Numindu-L pe Iisus Hristos ca pe “Fiu al lui Dumnezeu” și adăugând în deschiderea genealogiei: “Precum se credea, fiul lui Iosif”, a eliminat astfel accentul pus pe descendența Lui din Iosif, prezentându-L cu adevărat ca pe Fiu al lui Dumnezeu, acesta fiind, de altfel, scopul urmărit de-a lungul genealogiilor, din care pornește și specificitatea celor două genealogii expuse.

Dacă vom compara genealogia Sfântului Matei cu cea a Sfântului Luca vom descoperi câteva nepotriviri și deosebiri referitoare la diferitele persoane ce apar în aceste genealogii, dar și la modul de prezentare abordat de fiecare. Ambii Sfinți Evangheliști afirmă și susțin că Iisus Hristos este strănepot al lui David, indiferent de felul ales în demonstrarea acestui aspect. Evanghelistul Matei însă, arată că Iisus Hristos descinde din Solomon și-l numește pe Iacob drept tată al lui Iosif. În timp ce Evanghelistul Luca îl desemnează pe Eli ca fiind tatăl lui Iosif ridicându-se cu linia genealogică până ajunge la Adam prin David, și nu prin Solomon, ci prin însuși Natan. Părinții Bisericii explică cum Sfântul Matei a expus această genealogie ținând cont de nașterile cele firești, în timp ce Sfântul Luca, după adopția legală.

Sfântul Ioan Damaschin spune că “Trebuie să se știe aceasta, că la evrei exista legea potrivit căreia, dacă murea un bărbat fără să aibă copii, fratele acestuia trebuia să se căsătorească cu soția rămasă văduvă ca să ridice sămânța fratelui său”. Așadar, după nașterea firească, copilul ce se născuse aparține fratelui al doilea, cel care este tatăl natural, dar după această lege evreiască acest copil aparține celui decedat. Din această cauză, la neamul evreu numărătoarea este făcută după fire sau, în acest caz, după lege. Când copilul este din propria sămânță, este făcută genealogia cea după fire, dar când urmașul este fiu adoptiv al decedatului, genealogia era făcută după lege. Deoarece dintre cei pomeniți în genealogii unii sunt fii naturali născuți de părinții lor, pe când alții sunt fii legali, fiind pomeniți și părinții primei categorii și părinții celei de-a doua. Așadar, nici unul dintre Sfinții Evangheliști nu a greșit, deoarece unul a numărat după fire, în timp ce celălalt a numărat după lege. Astfel au fost amestecate toate semințiile, cele ale lui Solomon cu cele ale lui Natan, ajungându-se pâna la situația în care unele persoane au fost considerate ca fiind fii atât ai unuia cât și ai celuilalt.

Referitor la modul de expunere preferat de Sfântul Luca, acela de a-L face descendent pe Hristos din Natan, nu din Solomon, avem următoarea explicație dată de către Eusebiu de Cezareea: “În neamul evreilor, se păstrau multe tradiții despre venirea lui Mesia, în centrul cărora era ideea că Hristos va fi din neamul lui David, idee întemeiată pe făgăduința făcută de Dumnezeu lui David că din neamul acestuia va veni Mesia. Dar în ce privește pe fiii lui David, tradiția aceasta era diferită. Unii credeau că Mântuitorul va veni din neamul lui Solomon, iar alții, din neamul lui Natan. Cei care susțineau că nu din Solomon, ci din Natan va veni Hristos, se bazau pe de o parte pe faptul că Solomon n-a avut o viață după voința lui Dumnezeu, iar pe de altă parte că Iehonia din arborele genealogic al lui Solomon a fost afurisit de către profetul Ieremia, care i-a și spus: nimeni din neamul lui nu va mai ședea pe tronul lui David și să domnească peste Iuda! (Ieremia 22, 30). Deci din cauza aceasta cei mai mulți erau de altă părere și mărturiseau că Mântuitorul va veni într-adevăr din David, dar nu prin Solomon, ci prin Natan, celălalt fiu al lui David și prin urmașii lui”.

Acesta este motivul pentru care majoritatea iudeilor îl considerau pe Iosif ca fiind fiul lui Natan. Cauză pentru care și Sfântul Luca, ce fusese influențat de această tradiție a dorit să prezinte renașterea din punct de vedere spiritual a lumii, și astfel nu a mers pe același drum cu Sfântul Matei, neincluzând în genealogia făcută de el nici pe Solomon, nici pe Iehonia și nici pe ceilalți bănuiți că duc o viață mai imorală, alegând să introducă alte persoane, ce aveau o mai bună reputație, punând în fruntea acestora, ca întâi născut, pe Natan.

Particularitățile acestor două genealogii expuse de către cei doi Sfinți Evangheliști nu s-au oprit doar la diferita enunțare a persoanelor din care descinde Iisus Hristos, ci și la întinderea acestora.

Prin urmare, Sfântul Matei a coborât genealogia concepută de el, de la Avraam și până la Iisus Hristos, iar Sfântul Luca o urcă până la însuși strămoșul comun al întregului neam omenesc, până la protopărintele Adam. Eusebiu al Cezareei afirmă că aceste deosebiri au un fundament mai adânc, întrucât Sfântul Matei a expus nașterea după trup a Mântuitorului și dorind să sublinieze că Iosif coboară din seminția lui David, găsește de cuviință ca să-și înceapă genealogia cu strămoșul lui David, Avraam.

Sfântul Evanghelist Luca nu a urmărit ca scopul să fie expunerea nașterii trupești a lui Iisus Hristos. Dacă ar fi avut un scop comun cu Sfântul Matei, spune Eusebiu al Cezareei, ar fi fost imposibil să nu descrie la fel. Însă, pentru că el are ca intenție să prezinte renașterea spirituală a întregii lumi prin baia cea binecuvântată a botezului, prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne înfățișează totodată și fiece om renăscut astfel în Iisus Hristos, chiar dacă trupește descinde din străbuni pământești, nu este totuși străin de marea înfiere a lui Dumnezeu. În concluzie, pentru că a avut un scop diferit de cel al Sfântului Matei, a depășit limitele temporale ale lui, ignorând persoanele imorale, deoarece fiecare ființă renăscută în Iisus Hristos nu se mai află deloc sub influența păcatelor părintești, devenind fiu adoptat de către Dumnezeu, dar și frate al mulțimii celor ce trăiesc în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu.

Referitor la acest aspect, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: “Când vei auzi că Fiul lui Dumnezeu este și fiul lui Adam, să nu te îndoiești, căci și tu, ca fiu al lui Adam, ești și fiul lui Dumnezeu. Căci doar nu în zadar S-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, dacă nu avea ca scop să ne ridice pe noi la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu”.

Marele scop al Sfântului Luca fiind acela de a ne sublinia că fiul lui Adam era automat și fiu al lui Dumnezeu, reiese și din ordinea temporală în care prezintă viața lui Iisus Hristos, în expunerea genealogiei. Istorisind viața lui Iisus Hristos până ce acesta ajunge la treizeci de ani, nu a amintit nimic despre genealogia Sa, pentru ca, odată ce zice că Iisus a împlinit această vârstă și povestește botezul, introduce fără o anumită introducere, genealogia. Dealtfel era firesc ca, odată ce Iisus a fost recunoscut de Însuși Tatăl ca fiind Fiul Lui cel mult iubit, să nu mai fie considerat, ca până în acel moment, un fiu al omenirii. Motiv pentru care, începându-și genealogia, Sfântul Luca așează la început propoziția “Cum se socotea… “. Deoarece acum este mărturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu prin fire, și nu cum se considera: “fiu al lui Iosif este nu prin fire, ci cum se socotea” (Eusebiu de Cezareea). Prin urmare, scopul Sfântului Luca, în descrierea genealogiei lui, a fost acela de a arăta că “cel socotit de iudei ca fiul lui Avraam și David, după genealogia lui Matei, era și Fiul lui Dumnezeu” (Eusebiu de Cezareea).

Chiar și referitor la numărul străbunilor lui Iisus Hristos a existat o diferență între Matei și Luca, căci la Sfântul Matei întâlnim numărul 42, pe când la Sfântul Luca întâlnim numărul 77. Această diferență derivă din faptul că Evanghelistul Matei s-a ocupat de acei strămoși ai lui Hristos care au moștenit tronul davidic. Urmașii regelui David sunt legați de Iisus la Sfântul Matei prin regele Solomon, cel care moștenise de la tatăl său, David, coroana și astfel o transmite mai departe.

Succesorii aceluiași rege David se leagă de Hristos, la Sfântul Luca, prin cel numit Natan, cel ce nu moștenise tronul tatălui său, al lui David, dar care a moștenit însuși sângele regelui David, trecându-l mai departe. Deoarece Sfântul Luca a ales să urmeze spița lui Natan, bineînțeles că au rezultat un număr mai mare de strămoși decât în cazul lui Matei, astfel explicându-se această diferență a strămoșilor lui Iisus Hristos în linia genealogiei începând cu David și mergând în jos, deoarece în spița lui Natan fuseseră mai mulți urmași prin sânge, decât fuseseră în spița regelui Solomon, după descrierea Sfântului Evanghelist Matei.

Apare întrebarea de ce Sfântul Matei alege să înceapă genealogia de la străbuni, și coboară până la Iisus, iar Sfântul Luca alege invers, și începe de la Iisus Hristos și urcă apoi pe linia genealogiei până ajunge la Adam? Eusebiu al Cezareei afirmă că nu ar exista două căi diferite pentru acei călători ce merg pe același drum, doar că unii aleg un sens, iar alții un alt sens. Dincolo de acest aspect, poporului evreu nu îi erau necunoscute aceste două modalități alese de către Evangheliști în expunerea genealogiilor, fiind chiar deosebit de obișnuite de-a lungul Sfintei Scripturi și foarte iubite și apreciate de poporul iudeu. Astfel este făcută genealogia regelui David în cartea Rut: “Iată acum spița neamului lui Fares: lui Fares i s-a născut Esron; Lui Esron i s-a născut Aram; lui Aram i s-a născut Aminadab; (…)lui Obed i s-a născut Iesei; lui Iesei i s-a născut David.” (Rut 4, 18 -22). Sfântul Matei a urmărit modul de expunere folosit de obicei în Sfintele Scripturi, începându-și genealogia începând să coboare de la Avraam. În ceea ce privește prima carte a regilor, fiind o continuare a cărții Rut, a început genealogia de această dată de jos în sus, cum face de altfel și Luca. Deoarece odată făcută genealogia lui Elcana, cel care era tată al lui Samuel, spune astfel: “Era în vremea aceea un om la Ramataim-Țofim, în Muntele Efraim, cu numele Elcana, fiul lui Ieroham, fiul lui Elihu, fiul lui Tohu, fiul lui Țuf Efraimitul.” (Regi 1, 1).

Întâlnim și în Paralipomena genealogia începută uneori cu înaintașii, coborând spre cei prezenți, cum a făcut și Evanghelistul Matei. În alte cazuri sunt expuse genealogiile și având ca model stilul lui Luca (1 Paralipomena 3, 10; 6, 34). Așadar nu este niciun motiv care să ne lase să credem că ar fi vreun dezacord între evangheliști, ei întocmind genealogiile după modelul obișnuit atunci în Sfânta Scriptură.

III. COPILĂRIA LUI IISUS LA MATEI 1-2

3.1. PRELIMINARII

Nevoia de credință a sufletului, a pus omenirea din toate timpurile în fața problemelor religioase, căutând stabilirea unor raporturi de dependență sau independență de imensitatea divină prin orânduirea unor legi care au purtat când specific omenesc, când pe cel spiritual al dumnezeirii.

Definiții abstracte, producții ale unui creier sleit ce se zbate neputincios în căutarea unor formule de originală spiritualitate s-au scurs de-a lungul vremii paralel cu puterea evangheliei lui Iisus. Mintea umană a căutat să descifreze nu numai sensul elementar al dogmelor, sau o aplicare a acestora în viața de toate zilele; dincolo de aceste încercări sau de ciudatele răzvrătiri ale unora făcute în numele științei, oamenii au încercat să cunoască pe Iisus, ca Om și Dumnezeu în cele mai mici amănunte.

Viața lui Iisus, în realitate este însăși temelia vieții și a credinței noastre, căci pe Evanghelia Lui se întemeiază întreaga teologie, morală și existență, Iisus fiind Începutul și Sfârșitul.

Iisus – cel mai mare ideal de perfecțiune și de armonie divino-omenească, pe care l-a avut cândva omenirea – rămâne Alfa și Omega, Calea, Adevărul și Viața și în fața Lui lumea se va închina cu smerenie, între El și Dumnezeu, nemaifăcându-se nicio deosebire.

Născut în mod minunat din Tatăl – și în mod văzut și mijlocit prin participarea Fecioarei Maria în marele proces al iconomiei divine – Iisus rămâne un ideal, către care vom tinde cu nostalgie, până la limita la care dimensiunile mărginirii noastre se pot înălța.

Prin păcat, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu, erau întinate, iar spiritualitatea dintre om era o stare de incertitudine și zbucium. Prin păcat, moartea devenea stăpâna omului și dincolo de el, omul nu se regăsea nici pe sine nici pe Dumnezeul căruia-i slujise. Eliberarea nu i-o putea aduce decât Cineva, care luând chip de Om, avea să stea în lume, fiind în același timp și Dumnezeu, ca astfel jertfa să fie deplină, devenind totodată, pildă de luptă și de biruință împotriva răului. Pe de altă parte, prin păcat, se jignise onoarea lui Dumnezeu, căci păcătuind se nesocotesc poruncile sfințeniei și ale voii Sale. Împăcarea între om și Dumnezeu nu se putea face astfel decât de o ființă, care să unească în sine “la plinirea vremii” Dumnezeirea și omenirea: adică de Dumnezeu ca om.

Desigur, iconomia operei de mântuire a lumii – prin nașterea și venirea lui Iisus pe pământ – e o taină care va frământa mintea noastră multă vreme, căci tocmai în această enigmă consta întregul mister al mântuirii noastre.

3.2. Cadrul istoric și geografic

3.2.1. Date cronologice

Sfintele Evanghelii nu sunt biografii ale Mântuitorului. Căci niciunul dintre Sfinții Evangheliști n-a intenționat să scrie o “viață” a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, și nu și-au propus să scrie istoria lui Iisus din Nazaret, ci să arate cum și-a împlinit Dumnezeu planul de mântuire a lumii, prin venirea ca Om, prin propovăduirea însoțită de fapte minunate, prin moartea pe Cruce, Învierea și Înălțarea la ceruri a Fiului Său.

Ca Om adevărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum Evangheliștii nu încearcă nicidecum să facă vreo separație între Iisus și Hristos, ideea stabilirii unei cronologii precise a vieții Fiului lui Dumnezeu Întrupat este imposibil de realizat.

Iisus se naște în timpul Împăratului August, rege în Palestina fiind Irod Idumeul, fiul lui Antipater si tatăl lui Arhelau. Dacă socotim că Ioan Botezătorul își începe activitatea în al 15-lea an al domniei Împăratului Tiberiu și că Iisus vine câteva luni mai târziu să se boteze de către Ioan în apele Iordanului, având pe atunci vârsta de 30 de ani, și că de Paștele acelui an Iisus pleacă la Ierusalim să curețe Templul de zarafi și negustori și că Templul se găsea în al 46-lea an de rezidire…și cum anii de domnie ai lui Tiberiu trebuie să se calculeze din anul 765 a.U.c. (12 î.Hr.) –de când August îl luase coregent “socius imperii”…și cum Irod Idumeul începuse zidirea Templului în al 18-lea an al domniei sale, adică în anul 734 a.U.c. (20 î.Hr.), iar dacă pe atunci Iisus avea cam 30 de ani, nu putea să se nască decât –pe la finele anului 754 a.U.c. sau cel mai târziu la începutul anului 750 a.U.c. (4 î.Hr.). Betleemul Iudeii –Betleem Efrata –un orășel situat la 10-12 km la sud de Ierusalim, e locul în care avea să se nască Iisus în Noaptea Sfântă, din Fecioara Maria, care venise din Nazaret însoțită de Iosif, pentru înscriere.

3.2.2. Situația politică, religioasă și culturală a Palestinei

În lunga sa perioadă de glorie marele Imperiu Roman includea și vechea țară a Palestinei sau cum se mai numea, “Țara Sfântă”, în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Era un popor cu o veche cultură și un destin aparte, bucurându-se de privilegiul de a se numi “popor ales”. “Poporul ales” a menținut, prin profeți, legătura cu Dumnezeu, pregătind omenirea pentru primirea Fiului lui Dumnezeu în chip de om. Încadrat în civilizația lumii antice, “poporul ales” se dezvoltase armonios, practicând și circumciziunea ca semn al Legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam (Facere XVII).

Totuși, mândria “poporului ales” a îndurat, de-a lungul veacurilor, jugul multor stăpâniri străine. Păstrând și în robie conștiința superiorității sale religioase. Măreția din timpul împăratului David, devenise uneori o amintire și o vie dorință mesianică, Alexandru cel Mare va anexa, în anul 332 î.Hr., Iudeea la Imperiul său imens. Cultura elenistică, îmbrăcată în limba greacă, va fi cunoscută și în Țara Sfântă și va influența păturile conducătoare ale fariseilor și saducheilor. Epoca elenistică se impune cu valorile ei culturale care nu-i lăsa indiferenți nici pe iudei. Siria și mai ales Alexandria, centrul elenismului, vor exercita o influență adâncă asupra culturii Orientului înainte și după Hristos. Prin filiera școlii iudeo-grecești din Alexandria vor pătrunde și în Țara Sfântă idei și expresii filozofice stoice neoplatonice și neopitagorice.

Stând un veac sub Ptolemei (320), Palestina cade apoi sub Seleucizi (189), când se intensifică persecuțiile, mai ales sub regele Antioh al IV-lea Epifanes (175-164 î.Hr.), care urmărea elenizarea acestei țări. În fața primejdiei, “poporul ales” face front comun și se revoltă, sub conducerea lui Matatia și a fiilor săi din neamul Hasmoneilor sau al Macabeilor (160-140 î.Hr.). Altă epocă de înflorire începe după eliberarea de sub sirieni, care-și atinge apogeul sub regele Alexandru Iannai (103-76 î.Hr.).

În 63 î.Hr. Pompei cucerește Ierusalimul înglobând regatul iudeu provinciei Siria. Statul iudeu se întâlnea cu ultimul titan politic antic. Fierberea religioasă și etnică era explozivă. Revolte după revolte cuprind Siria și mai ales Iudeea.

După o crâncenă revoltă, regii hasmonei cad, fiind înlocuiți cu regii apatrizi, fideli cuceritorului. Întemeietorul noii dinastii, Herades I sau Irod, supranumit “cel Mare”, aservește țara total romanilor. Palestina făcea parte din provincia imperială Siria, condusă de “legati Augusti”. Nici sub Apatrizi nu încetează tulburările. În sfârșit vine un “procurator pro legato”, în anul 6 î.Hr., pentru a pacifica țara, având puteri aproape egale cu ale legatului Siriei. Aceasta era situația Palestinei în ajunul nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Mai-marii poporului erau preoții, mai puternici fiind fariseii și saducheii dintre care se alegeau arhiereii. “Bătrânii” aveau un loc special și făceau parte din sinedriu, autoritatea supremă religioasă și politică a iudeilor, în fruntea căruia sta arhiereul. Organizatori ai cultului și conducători ai poporului, preoții întemeiaseră hierocrația și dețineau o poziție dominantă, întărită prin prescripții religioase. Ocupându-se numai cu treburile Templului (preoții și leviții), ei își alcătuiseră rânduieli care le asigurau existența. Pe lângă ei, mai trăiau bine bogătașii, marii latifundinari și comercianți. “Poporul pământului” era format din țărani săraci, ciobani, pescari, slugi și sclavi.

Saducheii și fariseii se individualizează ca două curente religioase și politice diferite în timpul procesului de elenizare. Saducheii numărau reprezentanți ai aristocrației preoțești, se acomodau mai ușor cuceritorilor, elenizându-se și romanizându-se. Erau firi mai pașnice și mai temperate, numai spre a-și păstra demnitățile și pozițiile înalte pe care adesea le luau cu ajutorul stăpânirii romane.

Fariseii erau în fond oameni evlavioși și care duceau o viață destul de curată. Urând cu pasiune tot ceea ce nu era iudaic, câștigau simpatia evreilor, dar își atrăgeau ura stăpânitorilor romani. În ultimă analiză, atât saducheii , cât și fariseii, erau tot atât de intransigenți în materie de inovație.

Deosebiți structural de ei erau esenienii ce reprezentau alt curent religios al vremii. Membrii acestui curent trăiau în comunități de “aleși”, lucrau, mâncau și se rugau în comun. Esenienii concepeau altfel decât contemporanii și, pe Mesia, nu ca pe un cuceritor, ci ca pe un eliberator din suferințele pământești. Esenienii se dedicaseră suferințelor umane; cunoșteau, pe măsura vremii, bolile și leacurile; credeau în „puterea cuvântului” și le ieșise veste pretutindeni în țară că erau „factori de minuni”. Asemenea comunități eseniene organizate erau numeroase în țară, iar una dintre cele mai importante era cea de la Qumran, la 2 km vest de Marea Moartă și la 13 km sud de Ierihon, unde s-au descoperit, între 1948 și 1956, circa 40.000 de fragmente de manuscrise, de o mare importanță pentru cunoașterea mediului istoric și geografic în care a trăit și activat Domnul Iisus.

Aceasta era situația politică și culturală din Țara Sfântă, când cezarul August, în anul 749, a dat poruncă să se „înscrie” toată lumea din imensul său Imperiu, adică să se prezinte la un recensământ. Censul din 241 î.Hr. oferă cifra de 260.000 de cetățeni, capabili de-a fi recrutați. Deci și recensământul din 749 al Romei sau anul 5 al erei noastre urmărea constatarea stării militare a Imperiului, în orice caz, recensământul fusese ordonat și legatul Siriei, Quirinus, trecuse la executarea lui (Luca 2, 2). Fiecare cetățean trebuia să se înscrie în liniște în localitatea sa de naștere, ceea ce ne arată că era un recensământ general.

Care era însă situația economică a țării în epoca lui Iisus?

Irod Antipas, la fel ca și tatăl său, a fost un mare constructor. A organizat mai întâi refacerea orașului Seforis, a căzut prada tulburărilor ce au marcat sfârșitul domniei lui Irod cel Mare, în anul 4 î.Hr. Curând după aceea și-a dorit o nouă capitală, pe care a construit-o pe țărmul lacului, denumind-o, în onoarea Împăratului Tiberiu care domnea pe atunci, Tiberiada. Aceste activități edilitare au avut consecințe pozitive pentru popor, dând multora de lucru, iar restaurarea unei capitale nu putea să nu antreneze avantaje economice considerabile. Dar în Galileea Inferioară activitatea dominantă era agricultura (culturi de măslini, de viță-de-vie și de grâu).

Populația Galileii era alcătuită în esență din iudei, chiar și în orașele în care exista o semnificativă prezență grecească. Clasele conducătoare se deschiseseră culturii eleniste, în primul rând familiei domnitoare.

Moneda bătuta la Tiberiada în vremea lui Antipas era inscripționată în limba greacă. Spre deosebire de vecinul său Filip, el avea, totuși, grijă ca monedele sale să nu includă imagini reprezentând făpturi vii, desigur ca să nu ofenseze sensibilitatea religioasă a supușilor săi. După recucerirea ținutului în vremea lui Aristobul I și după reiudaizarea care i-a succedat, expresia “Galileea veneticilor” (1 Macabei 5,15) nu mai corespundea în nici un caz stării reale a lucrurilor. Atașamentul galileenilor față de Templul din Ierusalim este documentat de pelerinaje și de marea mișcare de protest organizată de iudeii din Tiberiada împotriva profanării Templului, plănuită de Caligula.

3.3. Originea și existența Mântuitorului

3.3.1. Originea omenească a lui Iisus Hristos.

Nașterea mai presus de fire Mântuitorului de la Sfântul Duh și din Sfânta Fecioara Maria, constituind cea mai esențială dogmă a creștinismului, face ca genealogia să capete un sens istoric, arătând mijlocul de venire în lume a Mântuitorului.

Religia creștină, cu toate că era destinată tuturor neamurilor, ea totuși se adresează iudeilor. Din această pricină, trebuia să propovăduiască către ei, precum și în lumea întreagă, că dumnezeiescul Său întemeietor este cel vestit de profeți: fiul lui David, toiagul cel din rădăcina lui Iesei (Isaia 11,1-10).

Aceasta este prima propovăduire a Sfinților Apostoli și a urmașilor lor, ca în persoana Mântuitorului propovăduit de ei s-au împlinit toate făgăduințele lui Dumnezeu față de Avraam, că “în El se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Facere 12, 3) și către David, că “din rodul pântecelui tău, voi pune pe scaunul tău” (Psalmi 131,2). Sfinții Părinți, având în vedere importanța ce reprezintă pentru Biserică originea trupească a Mântuitorului de la Adam și David, precum și plinirea profețiilor în persoana Lui, au comentat de multe ori și cu atenție genealogia Mântuitorului, expusă de Sfinții Evangheliști Matei și Luca.

Iisus este fiul lui David. Acesta este mesajul proclamat de către Evanghelistul Matei, cu intenția de a afirma imediat continuitatea lui Iisus față de Vechiul Testament. Expresia aceasta avea o însemnătate mesianică, însă și un sens politic, deoarece Mesia trebuia să restaureze monarhia în Israel. Titlul de “Fiul lui David” acordat lui Iisus subliniază faptul că misiunea Lui corespunde așteptării istorice a poporului lui Israel.

Ca fiu al lui David, Iisus este Hristosul cel așteptat. El este un dar în primul rând pentru Israel, fapt ce reiese din titlul de “Fiu al lui Avraam”.

Expresia Fiul lui Avraam nu amintește numai faptul că Iisus aparține numai poporului ales, al cărui stramoș este vestitul patriarh, ci anticipează mai ales tema mântuirii neamurilor, reprezentate de magi (Facere 12, 3). Dacă din cauza neascultării Adam a fost pedepsit prin alungarea din grădina Edenului, iar prin el umanitatea a cunoscut dezastrul potopului, prin ascultarea sa, Avraam, “împotriva oricărei nădejdi nădăjduind, el a crezut” (Romani 4, 18) și a devenit destinatarul făgăduinței unui pământ în care să curgă lapte și miere și a unei posterități numeroase precum stelele cerului. Genealogia prezentată de Matei este iluminată de această îndoită făgăduință făcută de Dumnezeu lui Avraam și lui David.

O altă problemă care a preocupat pe Sfinții Părinți este și pomenirea femeilor în genealogia Sfântului Matei, fapt neobișnuit în genealogiile evreilor. Acest fapt a atras atenția Sfinților Părinți, fiindcă Sfântul Evanghelist Matei, trecând cu vederea pe cele care au strălucit în virtuți, amintește anumite femei, printre care unele erau cu o morala dubioasă, iar altele străine de neamul evreiesc. Una dintre ele era și Tamara. Tamara a fost nora lui Iuda și totuși a născut pe cei doi frați Fares și Zara, cu socrul său. Sfântul Ioan Gură de Aur, insista mult asupra acestei probleme, zicând: “Dacă ar fi făcut genealogia unui om simplu, ar fi trebuit să nu amintească nimic despre astfel de femei. Dar de vreme ce vorbește despre Dumnezeu Întrupat, nu numai că a trebuit să treacă numele femeilor, ci a fost nevoie să le vestească cu mult curaj, demonstrând îngăduința și puterea lui Dumnezeu. Căci pentru aceasta a venit în lume, nu ca să păsuiască patimile noastre rușinoase, ci ca să le vindece(…). Dar nu numai cauza de mai sus a determinat pe Matei să menționeze în genealogia sa pe Tamar și pe celelalte femei păcătoase, ci ca să arate că toți au fost păcătoși, chiar și strămoșii Domnului și, deci, era necesară venirea lui Mesia.

De la Avraam la David, Sfântul Matei număra paisprezece generații. De la David la exilul din Babilonia se succed paisprezece generații, și de la exilul din Babilonia până la nașterea lui Mesia sunt înregistrate alte paisprezece generații.

Cheia de interpretare a genealogiei lui Matei este ascunsă în ghematria cifrei paisprezece. De altfel, și valoarea numerică a numelui ebraic David (Dwd = 4+6+4) corespunde numărului paisprezece. Pentru Matei, Iisus este regele davinic prin excelență (de trei ori David = 3*4), Mesia.

Finalul arborelui genealogic stabilește totuși două lucruri: în primul rând, înaintea oamenilor Iisus este Fiul Mariei, în al doilea rând, arborele genealogic se încheie cu Iosif, fiul lui David, care devine tatăl lui Iisus în fața legii. Paternitatea legală era cunoscută în gândirea juridică iudaică.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Așadar, când auzi că Fiul lui Dumnezeu este Fiul lui David și al lui Avraam, nu te îndoi că și tu, fiu al lui Adam, vei fi fiu al lui Dumnezeu. Ca Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar și în deșert atât de mult, dacă n-ar fi vrut să ne înalțe și pe noi(…)”.

3.3.2. Originea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Vestea nașterii

Pentru a înțelege situația Mariei și a lui Iosif trebuie făcut apel la practica matrimonială din perioada Noului Testament. Căsătoria se desfășura în două momente. Primul moment se numea Qiddushin sau Erussin (logodna). Prin logodnă, cei doi tineri își exprimau dorința reciprocă de a se căsători și se angajau în fața martorilor de a o respecta. De asemenea, cei doi erau considerați deja soț și soție, astfel încât, în caz de infidelitate, femeia era considerată adulteră, iar în cazul morții bărbatului, era socotită văduvă și supusă normelor ce reglementau această stare. Singura diferență față de căsătoria propriu-zisă consta în faptul că cei doi nu locuiau încă împreună, iar legăturile trupești erau interzise. De obicei, fata rămânea în această perioadă în casa părinților. Cel de-al doilea moment se numea Nissuin. Femeia era adusă în casa soțului, și astfel începea sărbătoarea care dura opt zile, după care cei doi puteau începe viața de familie propriu-zisă. Zămislirea lui Iisus are loc în intervalul dintre Qiddushin și Nissuin. Acest fapt concorda cu Luca 1, 27 , ceea ce înseamnă că zămislirea lui Iisus de către Maria exclude orice legătură cu Iosif.

Sfântul Evanghelist Matei afirma că Fecioara Maria a rămas însărcinată prin lucrarea Duhului Sfânt, mai înainte de a fi ei laolaltă (synelthein), deci de a locui împreună. Verbul synelthein nu se refera la raporturi intime conjugale. În lumea ebraică, verbul specific care se referea la relația intimă dintre un bărbat și o femeie este cel de a cunoaște.

Acest sens este confirmat și de faptul că îngerul îi poruncește lui Iosif de a lua la sine (paralabein), adică în casa lui, pe Maria ca soție.

Iisus Hristos S-a impus ca Dumnezeu chiar de la conceperea Sa ca om în Sfânta Fecioară. Însuși faptul că se concepe din Fecioară e o dovadă a dumnezeirii Sale.

Existând ca Persoană dinainte de aceea, n-avea nevoie de sămânța bărbătească pentru a veni la existență. Își ia El însuși firea omenească din Fecioară. Fiind Dumnezeu-Cuvântul, a putut să facă aceasta, așa cum a putut crea pe primii oameni, fără a recurge la niscai legi superioare Lui. În sensul acesta Sfânta Evanghelie a lui Ioan spune: “Și Cuvântul trup S-a făcut (El însuși) și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Dacă pe primul Adam l-a putut crea Cuvântul din nici un om anterior, de ce nu s-ar fi putut aduce pe Sine la existență și ca om, fără sămânța bărbătească, dar totuși din sângele omenesc al Fecioarei, pentru a intra chiar prin concepere în unitate de ființă cu oamenii, dar totuși ca un început nou, fără de păcatul strămoșesc, în rândul lor?

Conceperea Fiului lui Dumnezeu ca om prin El însuși, din Fecioară, îl mărturisește Sfintei Fecioare îngerul Gavriil și-l mărturisește și ea însăși. Îngerul îi dă mărturie Fecioarei, și prin ea tuturor celor de după aceea, despre dumnezeirea Celui ce se va naște din ea, spunându-i: “Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Prea Înalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1, 30-33).

Împărat veșnic peste toate nu poate fi un om. El nu poate fi decât Dumnezeu, făcut Împăratul peste toate și ca om, întrucât își câștigă această calitate și ca om, prin iubirea dumnezeiască de care se umple și umanitatea Sa.

Mărturia îngerului provoacă pe cea a Mariei, care întreabă: “Cum va fi mie aceasta ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1, 34), adică: “Nu știu și nici nu voi ști”, căci îngerul nu-i spusese când se va întâmpla aceasta. Această întrebare îl face pe înger să-i răspundă Mariei nu că va ști de bărbat, ci: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul ce se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema… Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 35-37). Înțelegând că prin ea se face minunea nașterii Fiului lui Dumnezeu ca om, pentru că Îl va naște din lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh și din puterea Tatălui, nu prin legea nașterii omului obișnuit, Maria răspunde: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38). Ea se declară roaba lui Dumnezeu, deoarece a aflat că El însuși va lucra în ea nașterea Fiului lui Dumnezeu.

3.4. Pruncul și Copilul Iisus, Domnul

3.4.1. Nașterea Domnului

Din Sfintele Evanghelii știm că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod (Matei 2, 1; Luca 1, 5). Este vorba de Irod Idumeul, numit și “cel Mare”. Irod a murit în anul 4 înaintea erei creștine (anul 750 de la întemeierea Romei), cu puțin înainte de Paștile iudaic, deci la sfârșitul lui martie sau începutul lui aprilie. Nepotrivirea provine dintr-o eroare săvârșită de călugărul Dionisie, numit “cel Mic”, atunci când, în anul 531, a calculat era creștină. Crezând că Mântuitorul a trăit pe pământ numai 30 de ani, Dionisie a fixat începutul erei creștine la anul 754 de la întemeierea Romei. De fapt însă, Domnul a trăit pe pământ mai mult de 30 de ani, iar nașterea Sa a avut loc, așa cum ne spun Sfintele Evanghelii, în timpul lui Irod Idumeul, anume cândva în ultimii ani ai domniei acestuia. Desigur că eroarea lui Dionisie nu are cum să împieteze asupra veridicității istorice a relatărilor evanghelice.

După Sfânta Evanghelie de la Luca (2, 1-2), Mântuitorul lumii S-a născut pe timpul efectuării în Țara Sfântă a unui recensământ, poruncit de “Cezarul August” – adică de Împăratul roman Octavian August (care a domnit între anii 27 î. Hr. și 14 d. Hr.) – și opera, pe când Qiurinius ocârmuia Siria”, adică în timp ce legat (guvernator) al provinciei Siria – de care ținea și regatul lui Irod – era Publius Sulpicius Qirinius. Sfântul Luca precizează că acest recensământ a fost mijlocul de care s-a servit Providența pentru a-i aduce pe Sfânta Fecioară Maria și pe dreptul Iosif din Nazaret la Betleem, unde, potrivit proorociei lui Miheia 5,1 (Matei 2, 5-6), trebuia să se nască Hristos.

Când au ajuns Iosif din Galileea din cetatea Nazaret și cu logodnica Sa Fecioara Maria în Betleem, orășelul era plin de cetățenii din Palestina Imperiului Roman, care veniseră să se înscrie în orașul din care se trăgeau, pentru recensământul ordonat de Cezarul August. Iar când au ajuns aici Iosif și Maria ca să se înscrie și ei în aceste liste de „descriptio orbis”, le-a fost desigur greu să mai poată găsi vreun asemenea adăpost.

Noaptea își scutura lințoiul rece și călătorii s-ar fi mulțumit și cu un adăpost mai simplu în care ar fi fost totuși ceva mai bine decât sub cerul liber.

Dar iată, mâhnirea aceea a lor, undeva, nu prea departe, pe drumul Hebronului, în noaptea sfântă licărește un opaiț: e singura speranță spre razele căreia bătrânul Iosif deznădăjduit se îndreaptă, sprijinind pe Fecioara, obosită de atâta cale purtând pe deasupra și durerile nașterii. Staulul se găsește în partea cea mai depărtată a orașului, chiar sub una din stâncile acelea înalte ce-l străjuiesc.

Deși S-a smerit ca orice om, primind să se nască într-un grajd de vite, într-o iesle, a fost slăvit de mărturia oștilor îngerești deasupra cărora nu e decât Dumnezeu. Îngerii cântau slava Celui ce i-a umplut de lumina unei noi înțelegeri pe ei, cei de sus, și a venit să aducă pace și bunăvoie între oameni. Îngerii au înțeles cei dintâi taina valorii dată de Dumnezeu umanității, căci lumina de care erau înconjurați era îndreptată spre pământ. Și ea a fost văzută cu deosebire de pastori.

Dar în special unul dintre îngeri s-a apropiat de ei și le-a comunicat că lumina aceasta se datorează Pruncului ce S-a născut în ieslea din apropiere și care este Hristos-Domnul, adică Dumnezeu, și aceasta va fi o bucurie pentru tot poporul, fiindcă este Mântuitorul tuturor: “Nu vă temeți…Că vi S-a născut vouă azi Mântuitor, care este Hristos- Domnul” (Luca 2, 11). E de cugetat că îngerul le-a spus Mariei și lui Iosif care trisera cum nu va trăi nici un alt om această minune a supremei iubiri a lui Dumnezeu, văzând confirmate și simțite, în felul lor, în cele spuse lor de pastori de la înger, cele trăite de ei. Dar păstorii au spus și altora cele ce li le-a spus îngerul și le-au trăit de ei, desigur toată viața. Hristos și-a pregătit în multe moduri primirea Lui de către cei din acel timp: “Și grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către pastori. Iar Maria păstra toate, punându-le in inima sa” (Luca 2, 16-19).

Păstorii auziseră multe de la înger, dar și văzuseră slava lui Dumnezeu și înțeleseseră multe din ea: “Și slava Domnului a strălucit împrejurul lor și ei s-au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2, 9). “Și s-au întors păstorii slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră” (Luca 2, 20).

Și, zice Scriptura, “când s-au împlinit opt zile ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2, 21), acest nume glorios și înalt, cu totul vrednic de a primi toată cinstirea închinării și a măririi, acest nume care este mai presus de orice nume, nu s-ar fi cuvenit să fie pomenit în primul rând de către oameni, nici să fie introdus de ei în lume, ci se cădea să se înfăptuiască (aceasta) de către o putere mult mai înaltă și mai dasăvârșită.

Apoi spune: “Și când s-au împlinit zilele curățirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim” (Luca 2, 22). Orice suflet îmbrăcat într-un trup omenesc își are necurățirile sale. Trebuie să se știe că și Iisus a avut necurățirile Lui din propria Sa voință pentru că a luat trup omenesc pentru mântuirea noastră. Împlinirea zilelor are și ea o însemnătate duhovnicească. Începând de la naștere sufletul, într-adevăr, nu este curat, ba nici chiar în ziua nașterii el nu poate fi socotit curat cu desăvârșire, căci precum este scris în Lege: “Dacă femeia va naște prunc de parte bărbăteasca , necurată va fi șapte zile și treizeci de zile să se curețe de sângele său” (Levitic 12, 2-4). Deodată cu înnoirea primită prin Botez se împlinește o taină: precum prin iconomia întrupării Iisus a fost curățit printr-o jertfă, tot așa și noi trebuie să ne curățim printr-o înnoire duhovnicească.

Și Evanghelistul continuă: “Și L-au adus pe Prunc la Ierusalim, după Legea lui Moise, ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22). Copiii închinați, fiindcă erau întâi născuți, erau aduși înaintea Domnului. “Tot cel de parte bărbătească, zice Scriptura, care deschide pântecele maicii sale”.

Pentru că orice întâi născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului, a fost adus și Iisus la Ierusalim, să-L pună înaintea Domnului ca să “dea jertfă precum s-a zis în Lege, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2, 24). Vedem dar aducându-se o pereche de turturele și doi pui de porumbel pentru Mântuitorul .

Când la 40 de zile au adus pe Pruncul Iisus la Templu, ca să-L pună înaintea Domnului, a venit în întâmpinarea Lui “din îndemnul Domnului” un om din Ierusalim, temător de Dumnezeu, cu numele Simeon, care era „așteptând mântuirea lui Israel și era plin de Duh Sfânt” și căruia i se vestise de Duhul Sfânt că nu va primi “moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” (Luca 2, 26), adică pe Unsul lui Dumnezeu, care se va numi și El Domn ca Cel al cărui Uns este. Era pregătit și el să fie martor al lui Iisus când va veni în lume. De aceea, prin darul Duhului Sfânt, a văzut în Pruncul Iisus pe Mântuitorul lumii pe care Îl aștepta și care nu putea fi decât Dumnezeu. Luându-L în brațe, “a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta” (Luca 1, 28-29).

A fost o cinstire dată de Dumnezeul Sfânt lui Simeon asigurarea că nu va muri până nu va vedea, începând prin Dumnezeu Cel întrupat, mântuirea lumii pe care el o aștepta, sau era înzestrat cu darul așteptării ei. Acum Simeon putea cere lui Dumnezeu să-l treacă împăcat (“în pace”) din viața pământească, așa cum îi promisese, după ce vedea începută mântuirea lumii așteptată de el din darul lui Dumnezeu și și-a împlinit rolul de martor al acestui fapt, cu care Dumnezeu l-a învrednicit.

Dar cunoștința dreptului Simeon despre viitoarea lucrare mântuitoare lui Hristos a mers și mai departe. Căci după ce a spus cele de dinainte lui Iosif și Mariei, care se mirau de cunoștința lui despre Prunc, întorcându-se spre Maria a precizat că slava ce-i va veni lui Israil de la Prunc nu înseamnă că toți din Israil se vor înălța prin El, că mulți vor cădea prin împotrivirea ce i-o vor arăta. Ba, cunoștința lui Simeon despre ceea ce se va întâmpla Pruncului din partea celor ce I se vor împotrivi a mers până la a prevedea și evenimentul care I se va întâmpla Lui de la aceștia și care va face să treacă sabie prin sufletul ei. Evenimentul acesta nu I-l spune dreptul Simeon Mariei pe nume, ca să n-o îndurereze prea tare. Dar spune totuși că acest eveniment se va produce “ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35), adică atât a celor ce s-au întărit, prin răstignirea Lui pe Cruce, în necredința lor în dumnezeirea Lui, cât și ale celor ce, văzând până unde a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi, se vor mântui prin alipirea la El.

Dar Hristos și-a făcut din acest prilej nu numai pe dreptul Simeon martor al dumnezeirii Sale, ci și pe bătrâna proorociță Ana, sensibilizată duhovnicește pentru recunoașterea dumnezeirii Lui de faptul că, rămasă văduvă din tinerețe, “nu se depărta de Templu, slujind noaptea și ziua în post și rugăciune”. Aceasta, cunoscând că prin acest Prunc va veni mântuirea, deci că e Dumnezeu, o spunea aceasta tuturor: “Lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuirea în Ierusalim” (Luca 3, 37).

3.4.2. Copilul Iisus Hristos, Mântuitorul la 12 ani la Templu

Fiind după omenire fiul unor părinți credincioși, din care numitul său tată s-a învrednicit din partea evanghelistului de numirea de „Om drept” (Matei 1,19; “iară Iosif, fiind om drept”, etc), adică, care din tinerețe împlinise legea lui Dumnezeu, iar Preasfânta Mamă a fost numită de înger “Plină de har” (Luca 1, 28), adică pentru evlavia sa și pentru morala ireproșabilă și pentru curățenia trupească plină de darurile înalte ale harului – Iisus astfel din anii copilăriei s-a educat în atmosfera cea mai curată a unei familii cu adevărat sfinte. Dar chiar și în afară de aceste condiții exlusive, care înălțau casa lui Iosif din rândul celorlalte case, se știe, că viața familiară a poporului vechi iudeu, cu toate necazurile istorice din soarta lui, și în genere prezenta un tablou foarte atrăgător și înălțător. La ei niciodată nu s-a pierdut din vedere acel ideal al fericirii familiare, care a fost realizat în viața patriarhului Isaac cu femeia sa Rebeca.

Cu buna rânduială și tonul înalt al familiei, natural, se împreuna respectul profund al copiilor către părinți. Fiecare copil găsindu-și un ideal sacru de respect și de ascultare de părinți, în înțelegere de bunăvoie a lui Isaac chiar la junghiere, când acesta a cerut voința tatălui. Fiecare prunc iudeu din anii copilăriei i se inspirau cuvintele, pe care însuși Dumnezeu le scrisese pe tablele de piatră: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să se prelungească zilele tale pe pământ” (Ieșire 20, 12), și această poruncă se repetă mereu în Lege (Levitic 19, 8). Neascultarea de tată sau de mamă se ridică la gradul de crimă socială, care se putea pedepsi cu moartea. Copiii nevrednici se supuneau la cele mai grele amenințări ale mâniei dumnezeiești.

Viața familiară, care se întemeia pe asemenea principii prezenta un mediu foarte plăcut pentru educația morală a copiilor, pe care la rândul lor părinții îi consideră cea mai mare binecuvântare pentru ei și o adevărată fericire, răvărsând asupra lor toată puterea iubirii lor și a grijii lor. Îngrijirea lor se exprima cu deosebire în siguranța de a le da copiilor cea mai bună educație, și anume în spiritul legii Domnului. Prin hotărâri directe se cerea de la orice tată, ca el să predea cu sârguință copiilor săi istoria sfântă a poporului său cu marele fapte și feluritele necazuri din viața străbunilor lor, precum și hotărârile Legii, și să convorbească cu ei despre ele, fie stând în casă, sau aflându-se pe cale, plecând să se odihnească sau sculându-se din pat (Deuteronom 6, 7; 11, 19; 4, 9-10). Lămurind hotărârile Legii, rabinii cereau, ca copilul să înceapă învățarea Legii pe de rost, când a împlinit cinci ani, iar rugăciunile începătoare ale Slujbei de dimineață să i se predea din acel moment, când el a început a grăi.

Asemenea rânduieli predominau din veac în fiecare familie evlavioasă de iudeu. Dar educația familiară mai târziu începu încet- încet să cedeze locul școlii. Școlile la început au fost introduse numai pentru educația și cultura orfanilor, care astfel nu aveau putința să primească educație casnică; dar mai târziu în școli au început să-și trimită copiii și însuși părinții și opera școlii, către timpul nașterii lui Hristos, capătă printre iudei o largă dezvoltare. Fiecare oraș obligatoriu trebuia să aibă școala sa deoarece “orașul, zice Talmudul, care nu-și are școala sa, trebuie să piară”.

Elevii până la vârsta de zece ani se ocupau exclusiv cu învățarea Bibliei, de la zece până la cincisprezece ani cu învățarea Legii nescrise, sau a mișnei, după care elevul putea păși deja în acele discursiuni teologice, care serveau de obiect principal de ocupație în școlile de rabini. Acest curs nu era obligatoriu pentru toți, așa că după trei sau cinci ani de învățătură băiatul dacă nu manifesta un deosebit succes și nu dădea mare nădejde în viitor sau nu avea mijloace îndestulătoare pentru a urma să se cultive mai departe, atunci cultura lui se termina cu școlile inferioare.

Alăturea cu școala, dar în grad și mai profund, influența educativo-culturală avea aspra iudeilor contemporani lui Hristos sinagoga, sau casa obștească de rugăciune, care înlocuia în arecare măsura pentru locuitorii depărtatelor orașe și sate Templul din Ierusalim.

Nu poate fi nici o îndoială că evlavioșii părinți ai lui Hristos : dreptul Iosif și Preabinecuvântata Maria, au fost vizitatorii permanenți a casei de rugăciune sau a sinagogii, care era una în tot Nazaretul (Luca 6, 16), și au luat cu sine și pe dumnezeiescul Fiu, după ajungerea vârstei de școala, unde El a auzit înălțarea de rugăciuni și de cereri către Tatăl Lui cel ceresc și citirea Legii și a proorocilor. Avem multe temeiuri să presupunem, că în casa sa naturală permanentă citire a Sfintei Scripturi era un obicei pios nu numai al dreptului Iosif, ci și a Preasfintei Maria, care precum în Templul din Ierusalim „așa și în Nazaret înainte de logodire tot timpul îl consaca citirii Sfintei Scripturi, așa că, după tradiție, și arhanghelul Gavriil cu vestea lui cea bună a găsint-o în această sfântă ocupație. Această tradiție ne arată că Sfânta Familie poseda un sul propriu al Sfintei Scripturi.

Limba, în care a grăit evreii contemporani lui Iisus Hristos, era aramaica, adică un amestec din vechea siriana cu haldeana, Hristos a vorbit în acea limbă, care era ușor de înțeles ascultătorilor.

În asemenea condițiuni ale vieții familiare și sociale s-au desfășurat anii tinereții Domnului nostru Iisus Hristos. Dar ca Dumnezeu-Om stătea infinit mai sus decât ei, și nici o psihologie nu-i în stare să urmărească taina maturizării ființei Lui Dumnezeiască-omenească.

“El sporea”, spune Scriptura, “în înțelepciune,în vârstă și în har” (Luca 2, 52). Creștea în vârstă; dar prin creșterea în vârstă scotea la iveală înțelepciunea care se afla în El. Mai mult: El își făcea progres al Său progresul oamenilor în înțelepciune, în har și în îndeplinirea buneivoințe a Tatălui, adică cunoașterea lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor, Și-Și însușea pretutindeni firea noastră. Căci dacă trupul s-a unit cu adevărat cu Dumnezeu Cuvântul din primul moment al existenței Sale în trup, și mai mult că a existat în El și avea identitatea hipostatică cu El, cum oare nu l-a îmbogățit în chip desăvârșit cu toată înțelepciunea și harul?. Această înțelepciune dumnezeiască a Sa tânărul Iisus în chip miraculos o manifesta deja la vârsta de 12 ani într-o împrejurare remarcabilă.

Din timpul robiei babiloniene, Iudeea împlinea Legea cu o deosebită râvnă, care prescria tuturor bărbaților majori să se adune la Ierusalim la trei sărbători mari anuale. La cea mai mare sărbătoare și anume la Paști, la Ierusalim de obicei plecau și femeile, luând cu sine și copilașii mai mărișori, anume când atingeau vârsta de doisprezece ani.

Dreptul Iosif, ca israilitean adevărat, împlinea fără greș această îndatorire a Legii, și când tânărul Iisus atinse vârsta de doisprezece ani, ce-i impunea și Lui îndatorirea să împlinească Legea, atunci Sfânta Familie plecă la Ierusalim, ca sub umbra Templului să prăznuiască marea sărbătoare în acest vestit an al vieții Fiului lor.

La sărbătoarea Paștilor în Ierusalim, se îngrămădeau așa mulțime de popor, încât orașul sfânt trebuie să fi produs o priveliște neobișnuită.

Caravanele închinătorilor se sileau să sosească la Ierusalim cu o zi cel puțin înainte de Paști sau, cel puțin la 14 Nissan, în seara căruia se începea înseși sărbătoarea.

Sărbătoarea se prelungea toatÎ săptămâna și trecea, afară de mâncarea mielului pascal, în necontenite aduceri de jertfe, care se săvârșeau cu deosebită solemnitate de preoți. La aceste statorniciri religioase se adăuga și multe desfătări curat lumești, deoarece numeroasa inundație de popor atrăgea la Ierusalim și tot felul de industriași și negustori, și orașul sfânt gemea de înviorarea sărbătorească, ba câteodată de petrecaniile poporului, înfrânate numai de garnizoana sporită a armatei romane, care urmărea cu ochii în patru toate cele ce se petreceau în oraș din înălțimea turnului Antonia.

După terminarea sărbătorii, caravanele închinătorilor pe același drum se întorceau.

Dar de ce groază fură cuprinși Iosif și Maria, când în timpul unui mare popas ei nu putură găsi pe Iisus al lor în toată caravana, și chiar când nimeni nu le putea spune, unde-I El. Când toate căutările se dovediră zadarnice, părinților nu le rămase, decât să se întoarcă înapoi la Ierusalim, ca să vadă, nu cumva a rămas El acolo. Și ei într-adevăr, a doua zi părăsiră caravana și se întoarseră repede înapoi. Această călătorie singuratică a fost pentru ei mult tulburată, deoarece țara în acest timp se afla în tulburare și pretutindeni mișuna banda răzvrătiților, care sub conducerea lui Iuda Galileianu și a fariseului Sadoc, cu armele în mână se răsculase contra proconsului roman Coponie, care încărcase poporul de dări după noua lege romană, prelucrată pe baza noii înscrieiri făcute. Asemenea stare neliniștită a țării nu numai că îngreuna drumul lor, dar și spori într-înșii teama ca nu cumva față cu îndârjirea părinților dușmane sub zidurile Ierusalimului, Fiul lor să nu se fi expus vreunei primejdii.

După sosirea la Ierusalim, Iosif și Maria începură cea mai amănunțită căutare, dar nici în această zi, nici în timpul nopții sosite, nici chiar în dimineața zilei următoare, pe niciunde n-au putut găsi pe Iisus, pânÎ ce însfârșit, îl căutară și-L găsiră în Templu, unde El “ședea între învățători, ascultându-i și întrebându-i” (Luca 2, 49). Educat în așa pioasă viață a părinților Săi, care iubea cercetarea Sfintei Scripturi, El deja în acest an avea întinsa cunoștință în teologia iudaică; dar, pe lângă cunoștința sa firească, asupra Lui mai era și pecetea științei dumnezeiești, și El aflându-se în Templu, manifesta o astfel de iubire de știință neobișnuită, și o astfel de înțelepciune duhovnicească, ca “toți câți îl ascultau, se mirau de înțelepciunea și de răspunsurile Lui”.

Găsindu-L aici în această adunare de vestiți învățători ai poporului, bieții galileeni, părinții Lui, au fost cuprinși de frică la vederea cum tânărul lor Fiu vorbea îndrăzneț cu marii preoți și învățători ai poporului. Cuprinsă de spaimă pentru toate acestea și mișcată de un amestec de simț de bucurie cu prilejul fericitei găsiri a Fiului său și de reproș pentru neliniștea pricinuită părinților, Preasfânta Fecioară Maria întrerupse minunata lui convorbire cu o întrebare de reproș maternal: “Fiule, ce ai făcut Tu cu noi? Iată, tatăl Tău și eu cu mare întristare Te-am căutat”. Și la această întrebare răsuna din partea Lui dumnezeiescul răspuns: „La ce trebuia să Mă căutați? Sau voi n-ați știut, că Eu trebuia să fiu între cele ce sunt ale Tatălui Meu?” Aici pentru prima oară din gura lui Iisus a răsunat mărturisirea, că Tatăl Lui e Dumnezeu, și totodată s-a arătat de Dânsul clar conștiința soliei Sale dumnezeiești, ca prin propria Sa pildă să expună oamenilor datoria de a rămâne întru cele ce sunt ale Tatălui Ceresc. Părinților săi pământești El le dă a înțelege, că El mai înainte de toate este Fiul lui Dumnezeu și apoi numai în sens secundar e Fiul lor; și dacă e așa, atunci unde trebuiau ei să-L caute, dacă nu anume pe această cale a lui Dumnezeu? Niciunde ei nu trebuiau să-L caute, decât „în cele ce sunt ale Tatălui Său”. Mai întai de toate, negreșit, El mai întâi înțelegea prin acestea Templu, ca unul ce este casa prezenței lui Dumnezeu. Dar aceasta are și un înțeles mai adânc. Într-însa se cuprinde indicațiunea, ca referință firească a filiației pentru tânărul Iisus trebuie să fi fost a ceda locul împlinirii voinței Tatălui Său Ceresc, care L-a trimis în lume pentru mântuirea oamenilor.

Răspunsul acesta a fost foarte înalt pentru simplii Săi părinți, și “ei nu pricepură cuvintele spuse de Dânsul”, cel puțin în cel mai adânc înțeles. Dar deși în sufletul tânărului Iisus cu așa putere miraculoasă sclipi conștiința originei Sale divine, El, îndeplinind cu toată simplitate datoria de supunere către părinți, “S-a dus cu dânșii, și a venit în Nazaret; și a fost în ascultarea lor”. Iar Preasfânta Mama Lui, pentru care toate aceste acte neobișnuite ale Lui și cuvintele Lui erau numai afirmații noi ale tainei înfricoșate a conceperii Lui, cunoscută ei, “păstra toate cuvintele acestea în inima sa”.

3.5. Preocupare sau amânare a cunoașterii lui Hristos? Scrieri apocrife

Observăm cum în zilele noastre, sub influența curentelor misticismului si ocultismului oriental cu influențe occidentale si chiar autohtone, există o așa-zisă preocupare pentru viața lui Iisus Hristos, dar nu acea viața propovaduită de Apostoli, ci aceea care nu se știe sau mai bine zis, ascunsă. Am auzit variante conform cărora Iisus Hristos a călătorit în India, fiind inițiat in misterele si practicile yoga, de care de altfel s-a folosit pentru facerea de minuni. De asemenea a fost în Tibet, unde prin meditație și-a eliberat spiritul de această lume, intorcându-se apoi pe tărâmurile natale pentru a “iniția” și pe alții, “ca un adevărat boddhisatva”. S-a mai scris ca a facut parte dintre esenienii din acele timpuri.

Revenind pe meleaguri românești s-a ajuns chiar la ipoteza prin care se arată ca Hristos a fost ucenic al lui Zamolxes, centrul lumii mutându-se asupra României de azi.

Ipotezele se întind pe o scară mult mai largă, dar acestea nu fac subiectul lucrării de față. Dacă preocuparea există astăzi și cu siguranță a existat și în trecut pentru viața neștiută a lui tânărului Iisus Hristos, găsim, în aceeași notă, informații în Evangheliile apocrife ale lui Toma, pseudo Toma și protoevanghelia lui Iacob. Aflăm din acestea întamplări precum: discuțiile dintre Maria și Iosif pe drumul spre Bethleem, descrierea atmosferei în care a fost găsită peștera unde S-a născut Hristos, “minunile năbădăioase” pe care copilul Hristos, în vârsta de 5 ani, le făcea de față cu ceilalți copii, “războiul” cu fiul învățătorului Ana, pe care Hristos îl blesteamă să moară și alte “nefăcute”.

Desigur că astfel de istorioare-legendă fac deliciul descoperitorilor de mistere, dar imediat în sufletul omului apar nenumărate întrebări. Ajută oare ele la mântuire? Sunt ele conforme cu învățăturile Fiului ce a coborât din Cer să se jertfească, din iubire față de oameni, trimis fiind din Iubirea Tatălui, ca Duhul să umple lumea cu iubire? Duc ele în derizoriu adevăruri pentru care Hristos, urmat de Sfinți, au trăit și au luptat chia cu prețul vieții?

Mai știm de asemenea că Hristos Insuși este Cel care ne asigură că nimic nu s-a făcut în ascuns de ochii noștri, iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune că prima minune făcută de Iisus a fost cea de la nunta din Cana (Ioan 2, 11). Dacă Ioan nu a copilărit cu Mântuitorul s-ar putea ridica problema că poate el nu avea habar ce minuni mai făcuse Hristos, mai ales copil, dar să nu uităm un lucru important și anume, că Sfântului Apostol Ioan i s-a încredințat să aibă grijă de Fecioara Maria, luând-o la el în casa sa, ca fiu și mama, chiar de către Hristos pe cruce. Și atunci avem și soluția aceste probleme: ce mamă ar minți pe copilul său, fie el și adoptiv, mai ales când acesta urmează să fie un propovăduitor al Adevărului.

Încheind această scurtă vedere asupra scrierilor necanonice care își fac loc din ce în ce mai mult în mintea și sufletul omului de azi, subliniem faptul ca ele par mai mult o ispită ce constă în devierea de la Adevăr, prin amânarea purcederii pe Calea care duce la Viață.

Fără să mai enumerăm miile de ani și prorocii Vechiului Testament, raportandu-ne doar la “ce e al nostru”, avem două milenii de mărturisire ce stau temelie credinței noastre ortodoxe, care, dacă nu ar fi fost adevarată, pe undeva pe drum s-ar fi stins, fără sa mai aibă cine să întrețină flacăra vie, nemaiajungând sub aceeasi formă și conținut la noi. Acest fapt ne arată că această credință este vie prin lucrarea lui Dumnezeu, Cel dătător de viață.

IV. Concluzii

Singur Însuși Dumnezeu, numai El poate să dea oamenilor posibilitatea îndumnezeirii, eliberându-i în același timp de la moarte și de la robia păcatului. Datoria omului de a se ridica către Dumnezeu, este realizată de Dumnezeu care alege să coboare El către om. Motiv pentru care, întreitul obstacol care-l desparte pe om de Dumnezeu, și anume: moarte, păcat, fire, este altfel imposibil de depășit pentru oameni, fiind străbătută de Însuși Dumnezeu, doar că invers, începând cu unirea firilor celor despărțite și terminând prin biruința asupra morții. Teologul bizantin ce a trăit în veacul al XIV-lea, Nicolae Cabasila, ne-a transmis referitor la această situație: “Oamenilor despărțiți de Dumnezeu printr-o întreită stavilă – firea, păcatul și moartea – Domnul le-a dat să-L aibă din plin și să se unească numaidecât cu El, prin faptul că El a înlăturat una câte una orice piedică: pe cea a firii prin întruparea Sa; pe cea a păcatului prin moartea Sa; pe a morții prin învierea Sa.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că, atât întruparea, cât și îndumnezeirea au corespondent una către alta, implicându-se astfel reciproc. Însuși Dumnezeu alege să coboare în lume, făcându-se om, ridicându-l astfel pe om spre plinătatea dumnezeiască, deoarece această uniune a celor două firi, cea dumnezeiască și cea omenească, fusese hotărâtă în Sfatul cel veșnic al lui Dumnezeu, deoarece unirea este ultimul scop pentru care a fost creată, din nimic, lumea. Se poate presupune, părere a unor critici contemporani, că Sfântul Maxim a mărturisit o învățătură asemenea celei a lui Duns Scot, și anume cea conform căreia, dacă nu ar fi avut loc păcatul originar, Iisus tot ar fi ales să se întrupeze, pentru a reuni ființa creată cu însăși firea dumnezeiască, în El.

Pentru ca s-a născut din Fecioară, Hristos a desființat prin a Lui naștere împărțirea naturii umane. El a unit iarăși pe Cruce lăcașul protopărinților noștri înainte de căderea în păcat, Raiul, cu realitatea omenească, pământească, locul în care locuiesc acei urmași căzuți ai celui dintâi Adam. Cu adevărat Hristos a spus tâlharului cel bun: “chiar astăzi vei fi cu Mine în Rai”, și totuși Iisus nu a încetat să le vorbească ucenicilor în vremea în care a stat pe pământ, perioada de după Învierea sa. La momentul Înălțării Hristos unește din nou cerul cu pământul. Străbate apoi toate ierarhiile îngerești, reunind cerul cel duhovnicesc, acea lume inteligibilă cu însăși lumea cea sensibilă. În final, Hristos arată Tatălui universul în totalitatea reunită acum în El, asemenea unui nou Adam ceresc, ce a unit creatul cu însăși necreatul. În această ipostază a lui Iisus Hristos, El, Adam cel nou, acel Unificator și acel Sfințitor al ființei create, se înfățișează răscumpărarea ca fiind unul din momentele binecuvântate ale lucrării Sale, un moment ce a fost condiționat de păcatul și de realitatea lumii căzute, realitate istorică în care avusese loc întruparea.

Dumnezeu a prevăzut căderea în păcat a lui Adam și a ales ca Fiul Său să fie Mielul cel jertfit înainte chiar de veci, în preexistenta voință a Treimii. Pentru acest motiv nu putem înțelege absolut nimic în afara Crucii lui Hristos.

Zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în Sine sensul tuturor simbolurilor și enigmelor Scripturii, ca și sensul ascuns al întregii creații sensibile și inteligibile. Dar cel care cunoaște taina Crucii și a Mormântului, cunoaște și rațiunile ființiale ale tuturor lucrurilor”.

Genealogia neamului Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, se constituie într-una din cele mai pline de învățături pagini existente în Sfintele Scripturi. Această etapă ni-i readuce în atenție pe împăratul David, prorocul autor al psalmilor minunați regăsiți în Psaltire, pe Solomon, dreptul împărat autor al cărții Proverbelor, precum și al Eclesiastului, pe Zorobabel, cel care a rezidit Templul din Ierusalim și pe Iosif, cel care a ocrotit-o pe Sfânta Fecioară și pe Pruncul Iisus, multe chipuri sfinte pline de eroism, pilde demne de urmat din cărțile Pentateuhului, Cronicilor, precum și ale celorlalte cărți ale Vechiului și ale Noului Testament. Sunt pilde celebre, ce s-au învrednicit de a fi scrise încă de la începutul Noului Testament, cei ce le-au transmis știind să păstreze și să transmită mai departe, din neam în neam, acea credință adevărată într-un singur Dumnezeu, precum și nădejdea cea neclintită că Dumnezeu își va îndeplini fiecare făgăduință și va trimite lumii un bun Mântuitor, la fel cum îi ocrotise pe protopărinții noștri, pe toți patriarhii, pe toți prorocii și pe toți drepții Vechiului Testament.

Evocarea atâtor nume și atâtor persoane de-a lungul Sfintei Evanghelii ne transmite că Hristos, Cel care S-a întrupat și care S-a răstignit pentru a noastră mântuire, pentru mântuirea tuturor oamenilor, a aparținut după trup familiei regale a lui David, cel din tribul lui Iuda, precum și unui neam ales, acela al lui Avraam. Genealogia sa ne învață că acest neam însă nu se deosebește cu absolut nimic din punct de vedere omenesc, trupesc și natural de neamurile celelalte ale lumii întregi. Genealogia lui Hristos, precum și accentul ce a fost pus de Biserică pe valoarea istorică a genealogiei ne arată cum fiecare popor de pe pământ are datoria de a-și cunoaște și de a-și cinsti strămoșii și trecutul istoric.

Sfânta Evanghelie ne evocă faptul că în genealogia neamului lui Hristos nu au intrat doar evreii după sânge, dar și mlădițe ale altor neamuri. Aflăm, spre exemplu, că mama lui Obed, cel ce a fost bunic al lui David, a fost moabiteanca Rut, că Rahav și Tamar fuseseră cananeence, pe când Batșeba fusese heteană. Amintindu-le pe aceste femei din alt neam decât evreiesc, Biserica ne transmite că Mântuitorul, urmaș după trup al multor strămoși, astfel a întemeiat o împărăție universală în lume, Biserica, unde intră cu drepturi egale absolut toate popoarele acestei lumi, loc unde nu se face nicio deosebire și nu există nicio ură de neam ori de rasă, ură osândită cu asprime de Hristos.

Concluzionăm, așadar, că Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, Cel care se trage din seminția lui Avraam, precum și din familia regală a lui David, este Mesia cel adevărat, Mesia cel mult așteptat, asupra familiei Sale veghind de-a lungul veacurilor, cu multă grijă, mâna cea puternică a lui Dumnezeu.

Termenii folosiți în Evanghelia Sfântului Matei, și anume “Iisus Hristos, fiul lui Avraam”, precum și “Iisus Hristos, fiul lui David”, arată natura umană a Acestuia, în timp ce numele Iisus, cel care înseamnă Mântuitor, arată natura Sa divină, dumnezeiască. “Imanuel”, care se treaduce “cu noi este Dumnezeu”, ne dă argumentul filologic al naturii Sale divine, deoarece prin Iisus Hristos, Dumnezeu este cu noi, cu toți.

Așadar, toate informațiile cuprinse în Genealogie conduc la concluzia generală conform căreia Genealogia, zisă și Cartea neamului, are un puternic caracter hristologic.

Caracterul Sfintei Evanghelii este unul explicativ, indicându-ne nu doar natura divino-umană, ci mai ales unirea ipostatică dintre cele două firi produsă în Hristos prin nașterea Sa miraculoasă.

Sfînta Evanghelie ne spune că “Iisus S-a născut”, datorită faptului că, creștinismul este însăși religia vieții.

Iisus Hristos ne spune: “Eu am venit în lume ca lumea viață să aibă”, chemându-ne să fim oameni trăitori, ai vieții, în timp ce Sfânta Evanghelie, prin „Cartea neamului lui Iisus Hristos”, ne transpune în această nouă viață, începută prin Nașterea lui Iisus Hristos.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002.

Preda, Asist. Dr. Constantin, Istoria originii Domnului Iisus Hristos, în S.T., an LIV (2002), nr. 3 – 4.

Idem, Cartea neamului lui Iisus Hristos, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006.

Puig, Armand, Iisus. Un portret biografic, Editura Meronia, București, 2006.

Ratzinger, Joseph – Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret. Copilăria, traducerea în limba română de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2013.

***, Dicționar Enciclopedic, Dan Slușanschi, Editura Humanitas București, 1999

***, Dicționar Enciclopedic, Constantin Moisa, Editura Stephanus, București, 1995

Arăpașu, Î.P.S. Teoctist, Pe treptele slujirii creștine, Edit. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1980.

Bocian, Martin și col., Dicționar enciclopedic de personaje biblice,( trad. de Gabriela Danțiș și Herta Spuhn), Edit. Encicolpedică, București, 1996.

Carrez, Maurice, Dicționar grec-român al Nolui Testament, (trad. de Gheorghe Badea), E.I.B.M.B.O.R., Bucrești 1999.

Ciudin, Pr. Nicolae, Genealogia Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Matei în raport cu datele Vechiului Testament, Tipo. ˝Progresu˝, Iași, 1941.

Colda, Lucian, Cine este Iisus Hristos ? , „Îndrumător bisericesc”,Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Studiul Noului Testament (curs universitar), București, 1991.

***, Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Edit. Arhiep. Orotodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia,1994.

Dănău, C. V., Exegeza Noului Testament, în B. O. R. an. XXXVI (1912), nr. 6.

***, Dicționar enciclopedic al Bibliei, de (trad. Dan Slușanschi), Edit. Humanitas, București, 1998.

Dimelis, Ierom. Magistrand Apostolos, Genealogia Mântuitorului după Sfinții Părinți, în rev. Studii Teologice, an X, nr. 9-10/1958 noiembrie-decembrie.

Emanuel, Copăceanu, Iisus din Nazaret, Ed. Doris, București, 1990.

Gheorghiu, Dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei – comentar, Tipo. Mitropolit Silvestru, Cernăuți,1925.

Idem, Teologie dogmatică orotodoxă, II vol., E.I.B.M. B.O.R., București, 1996.

***, Îndrumări Misionare, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986.

Lopuhin, Pr. Prof. A.P., Istoria Biblică. La lumina cercetărilor și descoperirilor celor mai nouă, trad. de Nicodim – Patriarhul României, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, 1946.

Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Traducere de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, 1992.

Manoilescu, Dinu Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Edit. Bizantină, București, 2001.

Meyendorff, John, Teologia Bizantină, E.I.B,M. B.O.R., București, 1996.

Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament / vol I, Ed. Teofania, Sibiu 2001.

Miniat, Ilie Episcop de Kalavrita, Didahii și predici ( trad de Pr. Dumitru Fecioru), Edit. Episcopiei Argeșului, 1995.

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, București, 1984.

Neaga, Pr. Prof. Nicolae, La Duminica dinaintea Nașterii Domnului, în « Lumină din lumină », Predici, Sibiu, 1985.

Necula, Pr. Dr. Constantin, La Duminica dinaintea Nașterii Domnului, în „Glasul Bisericii”, (G.B.) an. XXXVI ( 1977), nr. 10 – 12.

Nicolaescu, Diac. I.N., Predica la Duminica dinainte de Nașterea Domnului, în G. B., an. IX ( 1958) nr. 11-12.

Norocel, P. S. Epifanie, În slujba credinței străbune și a înțelegerii între oameni, Editura Episcopiei Buzăului, 1987.

Origen, Scrieri alese, partea a doua, Din Omiliile la Evanghelia după Luca, trad. de Pr.Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982.

Sfântul Proclu al Constantinopolului, Omilii la Nașterea Domnului, Traducere de Parascheva Grigoriu, Editura Sophia, 2008

Răduleanu, Pr. Boris, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, în G.B. an. XXXIV (1975), nr. 5-6.

Rezuș, Petru, Domnul Iisus Hristos, Ed. Eminescu, București 1994.

Savin, Prof. I. Gh., Mântuitorul Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii , în S.T., an. XVI (1964), nr.9-10.

Schlosser, Jacques, Iisus din Nazaret, Ed. Corint, București 2003.

Sfântul Grigorie de Nazianz,, Cele cinci cuvântări teologice, (trad. de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae), Edit. Anastasia, 1993.

Sfântul Grigorie Teologul,, Predică la Nașterea Domnului, ( trad. de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae), în G.B, an. X ( 1954) , nr. 10-12.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. Scripta, București 1993.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici în O, an. II (1950).

Idem, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu 1991.

Anexa 1.

Genealogia Mântuitorului în Evanghelia de la Matei