Gelozia In Cupludoc

=== Gelozia in cuplu ===

Cuprins :

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

Noțiunea de cuplu a apărut în Franța, în secolul al XII-lea, pentru a desemna uniunea dintre un bărbat și o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimțămantul partenerilor.

Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri momentane. În ambele cazuri, însă, uniunea trebuie să funcționeze, chiar dacă acest lucru este adesea dificil. Cuplurile accidental formate, fără trecut și fără viitor, fac obiectul de studiu al psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului și familiei se acordă un interes deosebit cuplurilor care tind să se mențină în timp, în care se dezvoltă relații intime, partenerii stimulându-se și potențându-se reciproc. Mult timp, cuplul a fost înțeles ca fiind dependent de caracteristicile individuale stabile ale membrilor. Abordările mai recente definesc cuplul ca o entitate supra-individuală, sistemică și organică, caracterizată prin cauzalitate mutuală, interdependență, nonrepetiție. Dacă în secolul trecut „cuplul” desemna exclusiv soțul și soția, astăzi, accepțiunea lui s-a diluat, s-a lărgit mult, ea incluzand și cuplurile premaritale, consencuale sau homosexuale.

În sens restrâns, cuplul constă în complementaritatea bărbat-femeie, exprimată în toate aspectele vieții lor cotidiene, în care afectivitatea, comunicarea și satisfactia apar ca fiind centrale. În sens larg, cuplul reprezintă matricea concomitent biologică, emoțională, culturală și socială, care în condițiile rupturii definitive a legăturii sexualitate-procreare, rezultată din reunirea unor diferiți parteneri între care există relații afective și/sau sexuale și un puternic interdeterminism mutual.

Cuplul îți poate satisface multe nevoi de bază. Fiecare persoană are nevoie de interacțiuni fizice zilnic, însemnând familiaritate și apropiere. Avem nevoie permanent de această interacțiune pentru a ne cunoaște reciproc, dar mai ales pentru a clădi relații de durată cu oamenii care ne cunosc și pentru care cuvintele au relevanță. Ne sunt necesare siguranța și libertatea pe care ni le aduc relațiile stabile.

Avem nevoie de provocarea angajamentelor pe termen lung, de o poveste durabilă, profundă, dificilă pe alocuri, dar care să merite cu prisosință orice efort.

Actuala lucrare este o prezentare a relațiilor în cuplu, atat a celor ce întăresc și îmbunatățesc viața în doi, cât și a celor ce pot duce la înrautățirea sau chiar despărțirea cuplului.

Relațiile de cuplu care se formează în perioada adolescenței târzii-începtul vârstei adulte sunt cele care tind să se sendimenteze, concretizându-se în relații de lungă durată și căsnicie. Creasey and Hesson-McInnus (2001) susțin că deși indivizii care își creează relații de cuplu în perioada adolescenței târzii, consideră că sunt trecătoare, aproximativ 30 % din aceste cupluri ajung să se căsătorească în decursul a cinci ani. „Relațiile de cuplu ajută la dezvoltarea persoanei, contribuind la socializarea individului în rolurile de adulți în cadrul societății” (Skipper & Nass, 1966, p.412). De aceea, satisfacția legată de relația de cuplu contribuie în mod considerabil la bună-starea psihologică a individului.

Problemele de natură relațională pot să genereze distres, pot să ducă la scăderea stimei de sine, pot să inflențeze performanțele școlare ale studenților și pot să afecteze echilibrul interior al indivizilor. Relațiile care se destramă pot fi influențate de comportamentele și emoțiile distructive, care sunt afișate în timpul conflictelor din cadrul relației de cuplu. Acestea nu numai că influențează în mod negativ relația prezentă, dar pot avea efecte negative și asupra viitoarelor relații, datorită preferinței individului pentru un anumit mod de abordare a situațiilor care creează distres în cuplu. De aceea, analiza acestui aspect al dezvoltării sociale a individului, poate să contribuie la înțelegerea și apoi, la schimbarea – prin terapie și/sau efort susținut din partea individului – modurilor problematice de interacțiune în cuplu, înainte ca acestea să se înrădăcineze adânc în personalitatea lui și de a deveni automatisme inconștiente. Pentru că doar începând de la această varstă – sfârșitul adolescenței, începutul perioadei adulte – relațiile de cuplu sunt mai serioase (în comparație cu cele din adolescență, care sunt mai schimbătoare, datorită tendinței adolescenților de încerca mai multe roluri, din dorința a-și găsi propria identitate) se pot semnala aspectele problematice legate de interacțiunea în cuplu și se poate interveni pentru a se putea ajunge la relații securizante. Asfel, este importantă identificarea propriului tip de atașament și a stilului personal de abordare a conflictului pentru ca indivizii să fie conștienți de tendințele lor mai mult sau mai puțin validante cu privire la interacțiunile din cadrul unei relații și nevoile caracteristice fiecărui tip de atașament, care influențează această abordare.

Studiul prezent își propune să identifice posibilele legături dintre atașament și conflict, care sunt cauzate de gelozie și să verifice dacă aceste aspecte care țin de relațiile de cuplu pot fi asociate cu nivelul de satisfacție sau de comunicare. Nu se poate spune cu certitudine care dintre aceste variabile o determină pe cealaltă, și de aceea nu se pot stabili relații de cauzalitate între ele, fiecare dintre ele putându-se inflența reciproc. De aceea, se vor căuta modalități pentru identificarea asocierilor care există între ele.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole, având următorul plan :

Capitolul 1 – urmărește noțiunea de atașament, acordându-se o atenție specială atât tipurilor de atașament cât și importanței acestuia în relațiile afective intime, precum și modalitățile de conflic în cadrul cuplurilor;

Capitolul 2 – este o descriere sau o tratare globală a ceea ce înseamnă comunicarea în cadrul unui cuplu, menționând strategiile comunicării constructive și distructive dar și despre conflictul ce apare în cuplu ca fiind forma de a comunica, de a transmite partenerului informații cu privire la situatia celor doi;

Capitolul 3 – prezintă gelozia ca trăire afectivă sub imperiul căreia partenerul dezvoltă o teamă de a pierde ceea ce posedă. În acest capitol se prezintă formele, stadiile, rolul și aspectele geloziei conjugale;

Capitolul 4 – prezintă rolul satisfacției partenerilor, ca indicator general al bunăstării subiective, reprezentând un factor de o importanță deosebită atât în viața de cuplu cât și în evoluția fiecâruia dintre noi;

Capitolul 5 – este o analiză diagnostic a relației de cuplu, a studiului geloziei la cupluri conform unor chestionare specifice, cu date concrete care vor conduce spre anumite concluzii.

CΑPIΤОLUL 1

ATAȘAMENTUL ÎN RELAȚIILE DE CUPLU

b#%l!^+a?

1.1. ATAȘAMENTUL PRIN PRISMA CERCETĂTORILOR.

Atașamentul reprezintă în esență o apropiere dezinteresată, preferențială și parțial inconștientă a unei persoane de o altă persoană.

Cosnier (2007) definește atașamentul ca relație durabilă care se stabilește între doi indivizi. Atașamentul a fost studiat, în primul rând, în cazul relațiilor mamă-copil, iar apoi s-a extins și la relațiile de cuplu.

Dicționarul de psihologie (Băiceanu, 2004) definește atașamentul ca fiind un termen introdus de John Bowlby în anul 1959, pentru a descrie legatura afectivă și durabilă dintre două persoane. Bowlby a cercetat atașamentul copiilor față de părinți, separarea de aceștia și pierderea persoanei apropiate, ca procese prin care se creează și se rup leagăturile afective dintre individ și persoanele pe care acesta le consideră importante și apropiate. Scopul cercetărilor sale a fost să explice modul în care copiii devin atașați din punct de vedere emoțional de persoanele care îi îngrijesc și modul în care copiii devin nelinistiți atunci când sunt separați de aceștia. El a subliniat că acest comportament de atașare emoțională rămâne constant din copilărie pe tot parcursul vieții.

Oamenii se atașează emoțional unii față de ceilalți din nevoia de afiliere, „atașamentul fiind unul dintre aspectele majore ale pulsiunii de afiliere”(Cosnier, 2007, p.173).

Conform ierarhiei trebuințelor din teoria lui Abraham H. Maslow asupra motivației umane, afilierea este o trebuință de ordin superior Prin gratificarea lipsurilor de ordin fiziologic individul este eliberat de dominația unor trebuințe bazale, permițând astfel, apariția altor obiective, mai pregnamt sociale. Aceste nevoi, care mai pot fi numite și trebuințe de aparteneță și dragoste, implică atât oferirea cât și primirea afecțiunii. Când ea nu este satisfacută persoana va simți în mod acut lipsa legăturilor de ordin social – a prietenilor, a partenerului. O astfel de persoană va aspira la un loc în grup, în familie și ea își va dori să aibă relații cu oamenii și va încerca să își atingă acest obiectiv. Dorința de afiliere determinată biologic și psihosocial reprezintă un vector motivațional puternic. (Maslow, 2007).

Atașarea la tineri are note specifice în comparație cu aceea la copii intervenind în pricipal reciprocitatea, constiența și deliberativul. Deși aceste caracteristici nu sunt întotdeanua prezente în relațiile dintre tineri și dintre maturi, ele sunt totuși tipice. Pe de altă parte, atașamentul, având o încărcătură ridicată de afectivitate, reprezintă unul dintre genurile de manifestare a nevoii de afiliere, nevoie care iradiază în trebuința mai largă de comunicare și interacțiune cu ceilalți.

Componentele concrete de interacțiune și afiliere se găsesc la intersecția dintre dispoziția înnăscută, modelele asimilate prin socializare (stiluri de atașament, componetente de comunicare și interacțiune socială-clasic numite inteligență socială) și factorii situationali, externi. Factorii care explică atracțiile interpersonale funcționează pe fundalul atșamentului față de alte persoane. Oamenii sunt animale sociale, colective, deci sunt programați genetic pentru afilierea cu ceilalți. Cu toate acestea, dincolo de tendința spre viața de grup, chiar și atașamentul în diadă are valoare de supraviețuire biologică, fapt care este cel mai evident în cazul copiilor (Iluț, 2000).

„Încă din copilărie există capacități afective infantile și materne de atașament și de creare a unei legături speciale. Această forță precoce de interacțiune corespunde unei pulsiuni de afiliere autonomă și primitivă care permite dezvoltarea comportamentului matern și se continuă prin dezvoltarea comportamentului social.” (Cosnier, 2007, p. 68)

1.2. TEORIILE ATAȘAMENTULUI

Atașamentul se face simțit chiar din momentul apariției persoanei în viața existențială. Momentul în care se naște copilul, acesta simte nevoie și apartenența față de atașament. Acesta se atașează întâi de familie, de mediul familial apoi de-a lungul existenței, își leagă viața, sufletesc și spiritual de perechea cu care-și clădește propria familie. Toate aceste etape, sunt parcurse și influențate de mai mulți factori, conform teoriilor existente, care vor fi prezentate în continuare.

1.2.1. Teoria atașamentului elaborată de Bowlby

Teoria atașamentului propusă de Bowlby (1959) tinde să fie una dintre cele mai bune baze pentru examinarea diferențelor interindividuale și a proceselor psihologice legate de problema reglării afective.

Sistemul de atașement a fost conceptualizat ca fiind un instrument psiho-evolutiv de reglare afectivă și o sursă fundamentală de diferențiere interindividuală în aplicarea strategiilor reglatorii specifice. Atașamentul copiilor față de cei care au grijă de ei este un fenomen universal și el are la bază, pe lângă factorul biogenetic și învățarea sociala directă. Teora lui Bowlby are la bază trei principii:

copii se nasc cu un evantai de comportamente direcționate spre păstrarea proximității față de alte persoane, care îi ajută să supraviețuiască și le asigură o bază securizantă pentru explorarea mediului. Copilul devine atașat de părinți sau de alte persoane pentru că îi asigură confortul material și în același timp și cel psihologic. Astfel, copilul va căuta, perpetuu apropirea de ei deoarece primește „recompense emoționale”, se anulează durerea și se receptează plăcere;

menținerea proximității depinde și de disponibilitatea celeilalte persoane de a răspunde nevoilor de atașament. Datorită modului în care răspunde persoana care îngrijește copilul, acesta primește două mesaje: faptul că este prezentă atunci când are nevoie de ea și faptul că merită atenția ei;

experiențele cu persoanele apropiate sunt interiorizate în modele cognitive de lucru (mental working models) despre sine, despre celălalt și despre sine și celălalt în timpul relaționării. „Acestea sunt generalizate asupra tuturor relațiilor interumane. Aceste modele construiesc tipul de atașament al unei persoane, sunt pattern-uri stabile de cogniție, emoție și comportamente caracteristice relațiilor” (Flatcher&Clark, p.537-538).

Modelul cognitiv de lucru poate fi un model relațional de atașament securizant în care este înrădăcinată încrederea în sine și în ceilalți, sau poate fi un model relațional de atașament nesecurizant, în care predomină nesiguranța și lipsa de încredere. Modelul cognitiv de lucru este întărit prin interacțiuni repetate cu persoanele de care se atașează indivizii și alte persoane importante din viețile lor. Astfel, tipul de atașament poate să rămână neschimbat pe parcursul vieții unei persoane datorită mediului familial relativ stabil, exceptând situațiile în care mediul interpersonal se schimbă în mod radical. Modelul devine automatizat în timp și operează la nivel inconștient.

1.2.2. Teoria atașamentului elaborată de Ainsworth Blehar, Waters, și Wall.

Ainsworth, Blehar, Waters, și Wall (1978) au continuat cercetările începute de Bowlby privind atașamentul la copii. Ei desprind trei principale tipuri de atașament în relația părinți-copii:

Atașamentul securizat se dezvoltă atunci când copiii au încredere în disponibilitatea părinților. Părinții sunt grijulii, responsabili și au tot timpul în atenție nevoile copiilor. Copiii bine îngrijiți și care simt empatia persoanelor responsabile de ei dobândesc un atașament al securității, fără să fie excesiv de dependenți, dar nici izolați.

Atașamentul de evitare presupune o lipsă de încredere în faptul că atunci când copiii vor cere îngrijiri vor și găsi, din contră, ei cred că vor fi respinși. Acest tip de atașament se dezvoltă atunci când părinții manifestă neglijemnță față de trebuințele copiilor, nu se precupă de ei sau chair îi resping. În acest tip de situații, copiii la început protestează, chiar „cerșesc” atenție și afectivitate și/sau se revoltă, dar în cele din urmă, dezarmați, devin insensibili și detașați în raporturile cu părinții lor.

Atașamentul anxios/ambivalent se dezvoltă atunci când copiii nu pot fi siguri de protecția și disponibilitatea părinților de a-i ajuta dacă vor avea nevoie. Aceasta se datorează faptului că părinții nu răspund coerent la necesitățile copiilor, uneori sunt disponibili, alteori nu, și au un comportament contradictoriu, în sensul că uneori sunt plini de grijă și afecțiune, alteori urâcioși, neglijenți, sau chiar agresivi. Cel mai adesea părinții se folosesc de amenințarea cu separarea sau abandonul în scop „didactic”. Ca urmare, copiii devin nesiguri, derutați anxioși în raporturile cu persoanele care îi cresc (Ainsworth et. al, 1978; Iluț, 2000).

Cu deosebire psihologii de orienatre psihanalistă consideră că stilurile de atașament, în general relațiile afective copii-părinți (și apropiați), din copilaria mică, au un mare impact asupra dezvoltării ulterioare și asupra configurației adulte a personalității umane. Asfel se poate remarca importanța modalităților de atașament timpuriu pentru profilul afectiv, mental și comportamental de mai târziu, ele marcând semnificativ rețatiile interpersonale (Iluț, 2000). Mai multe studii au arătat că aceste trei stiluri de atașament ale copiilor se regăsesc în relațiile de dragoste dintre adulți.

1.2.3. Teoria atașamentului elaborată de Hazan și Shaver

Stilurile distincte de atașament ies la iveală, într-o oarecare masură, în orice relație apropiată, iar cel mai ușor de remarcat sunt în relațiile de dragoste. Fiecare dintre acestea influențează în mod decisiv viața amoroasă a unei persoane, conform unor serii de studii făcute de C. Hazan și P. Shaver (1987). Ei continuă linia începută de Bowlby și urmată Ainsworth, identificând acele stiluri de atașament așa cum apar ele în orice relație apropiată, fie că este vorba de prietenie, căsnicie sau relația părinte-copil. Cercetătorii au tradus patternurile de atașament infantil în patternuri de atașament matur, scoțând în evidență faptul că aduții, relatează modalități de relaționare părinte-copil din familia din care provin, asemănătoare cu relațiile părinte copil despre care vorbea Mary Ainsworth în teoria atașamentului la copii. Astfel, cercetătorii au arătat că s-au păstrat cele trei tipuri de atașament identificate la copii, la care s-au adăugat caracteristici privind relația de cuplu la adulți:

Atașamentul securizant. Adulții care se încadrează în acest tip ajung repede la relații foarte apropiate cu ceilați și doar cu totul întâmplător, pot prezenta teama că vor fi părăsiți ulterior. Experiențele lor majore de dragoste se bazează pe încredere reciprocă și prietenie, producând fericire. Nu prezintă dificultăți în relaționarea cu ceilalți, se apropie ușor de alții indivizi și se simt bine atunci când depind de aceștia. Ei se angajează într-o relație de dragoste așteptându-se ca partenerul să fie disponibil din punct de vedere emoțional și empatic, așa cum pot fi și ei pentru partenerii lor – să fie lângă ei și să îi sprijine la nevoie. Ei se consideră vrednici de interesul și afecțiunea celorlalți, iar pe aceșia îi consideră accesibili, de încredere și bine intenționați față de ei. Prin urmare relațiile lor tind să fie intime și deschise.

Adulții siguri îi descriu în termeni pozitivi pe părinții lor ca fiind grijulii, onești, afectuoși și cu o căsnicie reușită. Persoanele care se încadrează în acest tip de atașament au nevoie de scuritate, la fel ca și cele care se încadrează în celelate două tipuri, iar, spre deosebire de ceilalți, ei se simt bine cu emoțiile lor, însă nu sunt preocupați de ele.

Atașamentul evitant. Adulților care se încadrează în acest tip le este destul de greu să intre în relații apropiate cu ceilalți și să aibă încredere totală în persoana iubită. În expriențele de dragoste au stări emoționale mai mult neplăcute, suferă de gelozie și de reticență și frică de intimitate. Lor nu le place apropierea emoțională față de partener, simțind acest lucru ca pe un disconfort psihologic, le vine greu să împartășescă aceleași semntimente pe care le are partenerul față de ei și se enervează când partenerul încearcă să devină intim pe plan emoțional. Ei tind să își înăbușe propriile emoții, în special pe cele neplăcute. Deoarece persoanele retrase nu se așteaptă ca partenerul să merite încredere pe plan emoțional, relațiile intime li se par neplăcute.

Ei își apreciază părinții ca fiind mai severi și mai puțin atenți la îngrijirea lor. Persoanele care se încadrează în acest tip de atașament consideră emoțiile intense ca fiind neplăcute, de aceea încearcă să le minimalizeze.

Atașamentul anxios-ambivalent. Adulții care au cest tip de atașament sunt dornici de mare afecțiune și intimitate cu partenerul, dar în același timp, mereu munciți de gândul că acesta nu le va răspunde cu aceeași monedă și că nu se pot baza pe seriozitatea relației cu el. Ei sunt înclinați să se frământe dacă partenerul îi iubește cu adevarat sau îi va părăsi. Uneori dependența lor temătoare și nevoia de dovezi poate să îndepărteze partenerul. Acești adulți tind să se considere nevrednici de iubirea și interesul celuilalt, deși, în același timp, tind să își idealizeze partenerul. Odată ce intră într-o relație, tipul anxios poate fi cu ușurință asaltat de teama că va fi părăsit sau că nu va merge ceva în relație pe termen lung. Sunt înclinați să manifeste toate semnele „dependenței de dragoste”: preocupare obsesivă, anxietate și preocupare de propria persoană, dependență emoțională. Pentru ei relațiile de iubire implică atât emoții pozitive, cât și negative, obsesii, dorință și preocupare maximă în legatură cu reciprocitatea în dragoste, atracție sexuală puternică, dar și mare gelozie.

În comparație cu adulții cu atașament securizant, ei își evaluează părinții ca având o căsnicie nefericită. Tipul anxios, ale cărui sentimente ies nestăvilite la suprafață, simte nevoia de a comunica deschis – uneori în exces – despre ceea ce îi preocupă.

Daniel Goleman analizează tipurile de atașament și conchide că dificultatea majoră într-o relație în ceea ce privește tipul anxios și cel evitant se rezumă la rigiditate. Ambele tipuri adoptă strategii care au sens în anumite situații, dar care sunt menținute chiar și atunci când acestea eșuează. De exemplu, anxietatea poate fi utilă doar în cazul în care exisă un pericol real, deoarece îi dă persoanei capacitatea de a-l sesiza, însă anxietatea neadecvată poate să împiedice o relație. Atunci când oamenii se află în dificultate, cum ar fi situațiile care provoacă distres, fiecare dintre aceste tipuri urmează în mod tipic o strategie diferită pentru a se calma. Persoanele anxioase se îndreaptă spre alți oameni, deoarece prin interacționare și prin discutarea deschisă a problemelor se pot liniști. Persoanele retrase preferă să rămână independente și să-și rezolve singure problemele (Goleman, 2007).

1.2.4 Teoria atașamentului elaborată de Bartholomew și Horowitz

Bartholomew și Horowitz (1991) au continuat seria de cercetări privind atașamentul în relațiile de cuplu și clasifică atașamentul la adulți în patru tipuri – acestea sunt cel mai des folosite în terapie. Se pot remarca unele deosebiri în ceea ce privește caracteristicile care definesc fiecare tip, față de caracteristicile tipurilor de atașament identificate de Hazan și Shaver.

Atașamentul securizant (secure): indivizii sunt capabili de relatare coerentă, inteligibilă despre sine, ceilalți sau evenimente semnificative, nu se pierd de la subiect, nu divaghează. Pentru că au încredere în ei înșiși și în ceilalți sunt capabili de relații cu intimitate crescută, fiind de asemenea capabili să depindă emoțional de parteneri. De obicei caută proximitatea și relațiile cu alții, relații care se bazează pe profunzime și reciprocitate, ei valorizându-le în mod realist (nu le supraevaluează). Aceștia sunt flexibili din punct de vedere emoțional și sunt capabili, în situații potrivite și cu o persoana potrivită, de auto-dezvăluire, exprindu-și sentimentele negative, astfel, în situațiile de criză sunt capabili să ceară ajutor și să primească ajutor dacă li se oferă.

Atașamentul expediant (dissmisive): indivizii prezintă o coerență scăzută, atunci când recurg la auto-dezvăluiri, elaborează în mică măsură relatările despre sine, trec brusc de la un aspect la altul încep ceva, nu termină (mecanisme de evitare). De cele mai multe ori, devalorizează parțial sau minimalizează importanța relațiilor interpersonale. Nu spun deschis că nu sunt importante relațiile pentru ei, dar pot aduna argumente ca să explice de ce este importantă munca sau activitatea lor în solitudine, fară prieteni. Nu prea le pasă cum sunt valorizați de ceilalți, evitând proximitatea și intimitatea emoțională. Celorlalți li se par oameni reci, aroganți, distanți, inteligenți, care nu se implică în relații din punct de vedere emoțional. Nu se știe despre ei ce simt într-o relație pentru că nu își comunică trăirile interioare – capacitate de auto-dezvaluire scazută. Pe baza mecanismelor de aparare (cel mai des folosite sunt intelectualizarea și raționalizarea), își minimalizează și reprimă emoțiile proprii și anxietatea, având, de asemenea, o reactivitate emoțională scăzută. Minimalizează importanța relațiilor ca sursă de primire a sprijinului afectiv, de aceea evită să ceară ajutor când au probleme. Se confruntă cu anxietate scăzută de separare – pot pierde relații relativ ușor, fară a avea o influența prea mare asupra lor. Evită apropierea afectivă a lor și a celorlaltor persoane, simțind că riscă să își piardă libertatea și nu se simt confortabil când persoanele din jur își exprimă afecțiunea față de ei. Pot fi și persoane extroverte și introverte, definitorie este reglarea distanței emoționale prin evitate. De cele mai multe ori mențin relații de durată din comoditatea de a începe altă relație de cuplu. Totuși, în adâncul sufletului nu sunt persoane care nu ar avea nevoie de altul sau de afecțiune. Ei de fapt nu își doresc să fie singuri, doar că se tem că vor fi respinși de ceilați și de aceea îi resping ei pe alții.

Atașamentul temător (fearful): indivizii prezintă o coerență crescută în relatările despre sine. Ei consideră că trebuie să muncească foarte mult pentru menținerea relațiilor semnificative, acest lucru find foarte obositor pentru ei. Se critică foarte mult pe ei înșiși, au încredere scăzută în sine, iar dacă aceasta crește trebuie să o întrețină prin dovezi. Relațiile lor se clădesc în timp, însă cu multă precauție; se implică profund în relațiile lor de prietenie, ei având nevoia de intimitate, dar pe care o evită din teama de nu fi respinși. Chiar și în relațiile semnificative vechi se confruntă cu sentimente de insecuritate legate de teama că vor fi părăsiți dacă vor greși cu ceva. Prezintă o mare vulnerabilitate emoțională și ezită în situațiile când trebuie să ia decizii delicate pentru relație. În relațiile cu persoane semnificative sunt calde, implicate emoțional și sunt capabile de o auto-dezvăluire ridicată, când se simt în siguranță. Au reactivitate emoțională crescută, dar expresiviate emoțională redusă, adică trăiesc intens emoțiile și sentimentele, dar nu arată acest lucru față de partener, se rețin, se suspectează, se auto-culpabilizează. În situațiile de criză tind să nu ceară ajutor, iar dacă fac acest lucru, cer doar de la persoana cu care se simt în siguranță, pentru că nu cred cu adevărat că lucrurile se pot rezolva și consideră că nu pot avea încredere în ceilalți. În relațile de cuplu sunt dependenți afectiv de partener, iar anxietatea de separație este foarte crescută. De cele mai multe ori sunt timizi și problematizează modul în care sunt percepuți de alții. Evită auto-dezvăluirea și conflictele cu ceilalți, având tendința de a se blama. Prezintă dificultăți în a lega o relație de cuplu și au un control scăzut asupra relației cu partenerul pentru că nu abordează mecanisme de coping activ. Investesc mai mult decât partenerul, atât emoțional, cât și energetic, fiind conștienți de aceasta.

Atașamentul preocupat (preocupied): în relatările despre ei înșiși indivizii sunt destul de incoerenți și se contrazic frecvent. Arată o preocupare accentuată față de relațiile lor interpersonale pe care le analizează uneori în mod excesiv. Se poate remarca o balansare de la un pol negativ la valorizarea pozitivă a celuilalt și chiar la idealizarea lui. Pe sine se evaluează negativ, fiind dependenți de feed-back pozitiv – au nevoie de atenție și aprobare, de valorizare permanentă din partea celuilalt, căutând reconfirmarea că sunt valoroși și sunt iubiți. Au nevoie de proximitate, de ceilalți, de implicare și au așteptări ridicate față de persoanele importante. Ei se consideră mai implicați în relație dacât partenerii lor, investesc multă energie și emoții și simt că nu primesc cât ar avea nevoie din partea lor, uneori se pot simți folosiți în relație. Prezintă reactivitate emoțională crescută și expresivitate emoțională ridicată, manifestate prin intense exprimări emoționale pozitive și negative, care pot să ducă la conflicte. De obicei, au tendința de auto-dezvăluire exagerată, neadecvată în ceea ce privește locul, momentul și persoana. Prezintă nevoia de a exista permanent în relații romantice și nu prea rămân singuri fără a fi implicați într-o relație.

1.3. ATAȘAMENTUL ÎN NEUROPSIHOLOGIEI.

În ceea ce privește nevoia de afilire, ce se manifestă prin diverse tipuri de atașament în relațiile dintre oameni, motivația care orientează și dirijează comportamentul spre satisfacerea acesteia este în strânsă legătură cu procesele chimice cerebrale. Dintr-o serie de studii de verificare a acestor procese, David McCelland a arătat că nevoia de afiliere – nevoia de apropiere și de stabilire a relațiilor cu ceilalți – este asociată cu dopamina, o substanță chimică de natură cerebrală care este legată de plăcere.

„Circuitul cerebral principal pe care se grefează motivația se află în nucleul amigdalian. Învățarea de ordin afectiv, care predispune o persoană să prefere anumite activități sau persoane în defavoarea altora – ca și repertoriul amintirilor, al sentimentelor și deprinderilor asociate cu un anumit tip de activitate – este stocată în băncile memoriei afective și în circuitele aferente. Nucleul amigdalian este un constituent al «porții neurale» prin care pătrunde tot ceea ce ne interesează, tot cee ce ne poate motiva și este cântărit din punctul de vedere al valorii stimulatorii. Este ghidul către ceea ce este cu adevărat important pentru noi. Acest circuit motivațional este conectat cu lobii prefrontali, centru executiv al creirului, care modelează și moderează pulsiunile pasionale ale nucleului amigdalian, în funcție de context și de oportunitate. În aria prefrontală, o serie de neuroni inhibitori pot interzice sau atenua impulsurile nucleului amigdalian, introducând precauția: în timp ce nucleul amigdalian tinde să se arunce înainte, lobii prefrontali vor mai întâi să arunce o privire” (McCelland cit. în Goleman, 2004).

„Cercetările din domeniul neuropsihologiei au arătat că, în ceea ce privește explicarea iubirii dintre indivizi există trei sisteme cerebrale independente, dar având relații unele cu altele, fiecare dintre ele îndreptându-se într-o direcție proprie. Astfel se face distincția între rețelele neurale pentru atașament, cele pentru îngrijire și cele pentru sex” (Goleman, 2007, p. 227-229).

Cele trei tipuri de afecțiune apar la nivel biochimic: hormonii sexului – androgeni și estrogeni – alimentează dorința sexuală. Atracția, care este o condiție nelipsită a atașamentului în relațiile de cuplu, este condusă de un amestec de niveluri ridicate de dopamină și norenfetamină (care sporesc plăcerea și relaxarea) și nivelurile scăzute de serotonină (care induc o stare plăcută). „Chimia” prin care o relație de durată alimentează bunăstarea și impulsionează grija, crește și descrește în funcție de nivelurile variabile de oxitocină și vasopresină (Fisher, 2004).

Neuropsihologul Panksepp (1989) emite teoria că, pe măsură ce doi parteneri se îndrăgostesc unul de altul, ei devin dependenți unul de celălalt, ca în cazul unei dependențe de drog. El găsește un corolar neural între dinamica dependenței de narcotice și dependența indivizilor față de cei de care ei se simt atașați. Toate interacțiunile pozitive dintre oameni își datorează o parte din plăcere sistemului opioid, care produce efecte asemănătoare substanțelor care provoacă dependență. Panksepp emite teoria că satisfacția pe care i-o provoacă toxicomanului drogurile mimează, la nivel biologic, plăcerea naturală pe care o simte o persoană atunci când se simte conectată la persoana iubită, ambele tipuri de satisfacții recurgând în mare parte la aceleași sisteme neurale de circuite. Într-un alt experiment, el a observat că animalele preferă să își petreacă timpul alături de cei în prezența cărora au secretat oxitocină și opioide naturale, care induc o stare de pace și de relaxare. Acest lucru sugerează că substanțele chimice cerebrale enumerate anterior cimentează legăturile de familie, prieteniile, precum și relațiile de dragoste.

Omri Gallath et al. (cit. în. Goleman, 2007) au întreprins o cercetare experimentală, care s-a făcut pe femei, pentru aflarea bazei neurale a atașamentului și au demonstrat că fiecare dintre cele trei stiluri de atașament (securizant, anxios, evitant) reflectă o variație specifică a structurii sistemului cerebral. Aceste diferențe ies la iveală cel mai pregnant în momentele dificile, generatoare de distres: un conflict, o ceartă sau când cineva este pierdut în gânduri temătoare legate de astfel de mici scandaluri, ori, chiar mai rău, când o persoană este obsedată de despărțirea de partenerul său. Persoanele care au participat au fost rugate să se gândească la diferite scenarii în timp ce le era măsurat răspunsul hemodinamic legat de activitatea neurală din creier, După cum arată analizele de imagistică funcțională, în timpul unor astfel de reverii neplăcute, apare un model cerebral distinct pentru fiecare dintre cele trei stiluri de atașament. Sistemul de circuite neurale cheie pentru stilurile de atașament pare să funcționeze între punctele majore de referință ale căii superioare și cele inferioare: aria orbifrontală, amigdala, polul temporal anterior (PTA), cigulatul anterior și hipocampusul. Amigdala activează calea inferioară în timpul fricii, iar PTA împreună cu cigulatul anterior în timpul tristeții. Calea superioară se deschide atunci când este angajată calea orbifrontală, de pildă atunci când o persoană se gândește la relația sa cu partenerul și își stăpânește orice emoție neplăcută legată de aceasta.

Predispoziția tipurior anxioase de a-și face griji excesive, ca atunci când se tem să nu își piardă partenerul, activează zone ale căii inferioare, inclusiv polul temporal anterior, care se activează atunci când o persoană este tristă, cigulatul anterior, care se ocupă de emoții și hipotalamusul, care, printre altele, este un sediu important al memoriei. Toate aceste structuri sunt activate pe partea dreaptă a creierului, care este mai implicată în emoțiile neplăcute. În mod semnificativ, femeile anxioase nu au putut să își închidă circuitul responsabil de neliniștile amoroase nici măcar atunci când au încercat în mod voit acest lucru – grijile obesive le înfrângeau capacitatea cerebrală de a le suprima. S-a demonstrat că această activiatate neurală era specifică anxietății legate de relații interpersonale, și nu de temeri la modul general. Astfel, circuitele lor de calmare a anxietății au funcționat perfect în cazul altor tipuri de griji. De asemenea, ele își puteau aminti de un moment îngrijorător din relația lor mult mai ușor decât alte femei, acest aspect fiind semnalizat de intensificarea activității hipotalamusului, zonă care funcționează în general pentru recuperarea amintirilor. Ușurința cu care se preocupă de necazurile dintr-o relație ar putea să interfereze cu capaciatea lor de a-și da seama care este cel mai constructiv lucru pentru ele în legătură cu relația respectivă și menținerea relației pe termen lung.

Pe de altă parte, femeile care se încadrează în tipul de atașament securizat nu au întâmpinat probleme în a-și opri temerile legate de despărțire. Polul temporal anterior (PTA), generator de tristețe s-a liniștit imediat ce ele și-au îndreptat atenția spre alte gânduri. Difereanța principală care reiese este că, spre deosebire de femeile cu atașament anxios, femeile cu atașament securizat și-au activat cu ușurință comulatorul neural al căii orbifrontale pentru a-și calma neliniștea generată de PTA.

Referitor la femeile care se încadrează în tipul de atașament de evitare, cercetările au arătat că prezintă o altă variată neurală: acțiunea crucială a depins de o zonă a cigulatului care se activează în timpul suprimării gândurilor negative. Aria dorsală a cigulatului monitorizează situațiile care necesită un control sporit din partea cortexului prefrontal, de pildă emoțiile neplăcute. La aceste femei, frâna neurală a emoțiilor pare blocată: așa cum femeile anxioase nu erau în stare să înceteze să își mai facă griji, femeile retrase nu puteau să-și suprime grijile, chiar și atunci când li se cerea acest lucru. Spre deosebire de ele, celelalte femei (din tipul de atașament securizat) nu au avut nici un fel de problemă în a-și comuta după cum au vrut cortexul cigulat atunci când li s-a cerut să se gândească la ceva trist și apoi să nu se mai gândească la acel lucru. Modelul acesta neural explică de ce femeile retrase tind să fie distante din punct de vedere emoțional și neimplicate în viață – când o relție se destramă sau când moare cineva, mâhnirea lor este minimă și nu se simt implicate emoțional în timpul interacțiunilor sociale. Tipurile retrase par să fi renunțat la o legătură emoțională deplină cu ceilalți în schimbul unei deconectări protectoare de la disconfortul propriilor sentimente. În mod semnificativ, cercetătorilor le-a fost mai greu să recruteze femei din tipul evitant pentru acest studiu, deoarece una dintre cerințe era implicarea într-o relație de cuplu serioasă și de durată – condiție îndeplinită de foarte puține dintre ele.

Stilurile acestea de atașare se formează în mare măsură în copilărie, așadar nu sunt moșteniri genetice. Dacă au fost învățate, atunci ar trebui să fie modificabile într-o anumită masură de o experiență adecvată – fie în cadrul psihoterapiei, fie printr-o relație de cuplu reparatorie. Pe de altă parte, un partener înțelegător poate pur și simplu să se acomodeze, între anumite limite, cu aceste tipuri de comportament.

Explicațiile neurale ale diferitelor tipuri de atașament al indivizilor în relație cu ceilalți reprezintă un aport semnificativ pentru teoria atașamentului atât cel infantil, cât și cel matur și prezintă argumente importante pentru susținerea acestei teorii. În continuare este prezentată teoria conflictului și sunt prezentate stilurile de conflict relațional, care împreună cu modurile de interacțiune caracteriestice tipurilor de atașament înfluențează în mod semnificativ satisfacția relațională pe care o simt partenerii în relația de cuplu și măsura în care nevoile afective sunt îndeplinite de relația în sine și de partener.

1.4. CONFLICTUL RELAȚIONAL

Conflictele apar în viața de zi cu zi cu o repeziciune de nedescris. Important este ca omul să perceapă cauzele acestui conflict nu doar să aplaneze efectul. În continuare se vor prezenta datele generale ale unui conflict și teoria lui Gottman referitoare la acestea, precum și stilurile de conflict.

1.4.1. Definirea conflictului relațional.

Dicționarul de psihologie Larousse definește conflictul ca fiind „o luptă de tendințe și interese; o situație în care se găsește un individ supus unor forțe vectorial opuse și de puteri aproape egale” (Sillamy, 2000, p.77). Conflictul interidividual reprezintă o situație care poate să apară atunci când scopurile spre care se îndreaptă indivizii, interesele sau acțiunile lor sunt incompatibile și de aceea se creează neînțelegeri și dizarmonie în relațiile dintre indivizi.

Conflictele sunt inevitabile în relațiile de cuplu. Acest lucru se datorează faptului că fiecare dintre parteneri intră în relație cu anumite obiceiuri învățate în familiile lor, moduri diferite de a comunica (mai ales în ceea ce privește comuniarea propriilor sentimente), valori diferite și anumite așteptări pe care le au unul față de celălalt și față de relația în sine. Ariile principale de confict în relațiile de cuplu sunt dificultățile de comunicare, diferențele de personalitate, aspecte legate de sexualitate, împărțirea sarcinilor casnice, relațiile cu rudele și prietenii (Schaap, Buunk & Kerkstra, 1988, p. 245-270).

În ultimele decenii, au fost cercetate comportamentele pe care le adoptă partenerii pentru reducerea sau rezolvarea conflictelor, nerezolvarea adecvată fiind principala problemă discutată în terapia de familie și cauza deteriorării relațiilor. Rezolvarea conflictului este un aspect extrem de important în relațiile de cuplu deoarece implică schimbarea de mesaje atât prin comunicare verbală, cât și nonverbală, iar rezolvarea cu succes a conflictului ajută la creșterea stabilității relației.

Modul în care este abordat conflictul într-o relație de cuplu poate să prezică nivelul de satisfacție relațională (Fitzpatrick, 1991, Gottman, 1994a). Cercetările realizate de Gottman și colaboratorii săi arată că anumite tipuri de conflicte pot să îmbunătățească relațiile de cuplu și că există o distincție clară între conflictele care ajută relația să crească și cele care duc la destrămarea acesteia. Conflictele în care unul dintre parteneri devine defensiv sau încăpățânat, se plânge sau se retrage fără a soluționa conflictul, sunt distructive pentru relație. Conflictele în care partenerii își pot exprima deschis furia fără a lăsa nivelul de intensitate al acesteia să scape de sub control, ajută la sedimentarea relației (Goleman, 2001b).

Gottman (1994a, 1994b, 1998) susține că stilul relațional în care se încadrează un cuplu, mai ales atunci când este vorba despre modul în care este administrat conflictul, este un indicator puternic atât al duratei căsniciei, cât și al satisfacției maritale. Bazat pe domenii precum sănatatea, fiziologia, comportamentul, afectivitatea, satisfacția maritală și riscurile destrămării căsniciilor, în urma cercetărilor, Gottman (1994a) afirmă că există două tipuri maritale: regulatoare și neregulatoare (regulated and nonregulated). Încadrarea cuplurilor căsătorite în cele două tipuri pornește de la percepția fiecăruia dintre parteneri asupra comportamentului pe care îl are unul față de celălalt în cadrul relației și modul în care comunică partenerii. În urma cercetărilor longitudinale, care s-au desfășurat pe parcursul a optsperezece ani, făcute de Gottman pe cupluri, s-a dovedit că satisfacția maritală corelează cu aceste tipuri generale de conflict relațional. Fazele relațiilor, care au fost identificate și investigate, au fost începând de la anii incipienți ai căsătoriei până la ieșirea la pensie a ambilor parteneri. Accentul a căzut asupra evenimentelor importante de viață de tranziție precum materniatea și paternitatea, problemele de vârstă.

Deși Gottman s–a focalizat pe cuplurile căsătorite în cercetările sale, tipologia conflictului relațional pe care a elaborat-o se poate extinde și la cuplurile necăsătorite. Acest lucru este valabil deoarece Gottman a arătat că această categorizare a cuplurilor nu derivă din problemele pentru care se ceartă partenerii, ci din modul în care ei interacționează atunci când se ceartă (nu doar acele probleme care pot să apară doar în cadrul unei căsnicii). Holman și Jarvis (2003) au continuat cercetările începute de Gottman cu privire la tipurile de conflict relațional. Ei au întreprins cercetări pe cupluri căsătorite și necăsătorite, ale căror rezultate au susținut teoria lui Gottman.

1.4.2. Teoria lui Gottman legată de conflictul relațional

Potrivit teoriei lui Gottman căsniciile au o „ecologie maritală”, care este determinată de proporția interacțiunilor pozitive și negative dintre soți, atunci când sunt în conflict. Cele negative variază de la atacul la adresa personală a partenerului până la deznădejde și supărare (Shapiro & Gottman, 2004). Unul dintre comportamentele negative cele mai periculoase este sfidarea, care a fost definită ca fiind o lipsă de respect afișată în mod intenționat sau jignire reciprocă, ce poate fi comunicată atât verbal, cât și nonverbal (Gottman, 1994a, 1994b; Shapiro & Gottman, 2004). Atunci când partenerii se sfidează reciproc, ei folosesc sarcasmul și intenționează să își arate superioritatea. Alte comportmente negative pe care partenerii le folosesc atunci când sunt angajați într-un conflict sunt: încercarea de a domina, încercarea de a se apăra și chiar neangajarea în conversație cu partenerul prin ridicarea unor ziduri virtuale defensive (Shapiro & Gottman, 2004).

De cealaltă parte sunt interacțiunile pozitive într-un conflict, care sunt transmise cu multă caldură, spre deosebire de cele negative. Indivizii care adoptă comportamente pozitive, de cele mai multe ori, sunt interesați de interacțiunea în sine și cer mai multe amănunte cu privire la neînțelegerea care s-a produs, fiind cu adevărat preocupați de acest lucru. De obicei, interacțiunile pozitive includ afecțiune, umor, surprindere, bucurie.

Un indicator foarte clar al interacțiunii pozitive este acel comportament numit validare. Shpiro și Gottman definesc validarea ca fiind atât un comportament cât și stil de comunicare, care „include acceptarea și deschiderea partenerilor unul față de celălalt, față de părerile și sentimentele fiecăruia, care sugerează respect, chiar și dacă nu sunt de acord cu acestea” (Shapiro & Gottman, 2004, p. 198). Validarea se identifică prin: menținerea contactului vizual în timpul conversațiilor și prin parafrazarea și completarea propozițiiilor unul altuia. Când un partener îl validează pe celălalt mesajul care se transmite este că, în ciuda neînțelegerii, ei prețuiesc opiniile și sentimentele unul altuia (Gottman, 1994b, Holmes & Jarvis, 2003).

Gottman a constatat că stabilitatea unei căsnicii poate fi menținută dacă se realizeză cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă. Atunci când cuplurile nu păstrează acest echilibru, ecologia maritală se dezbină, iar partenerii se simt frustrați sau iritați și încep să se certe în mod excesiv. Unul dintre motivele pentru care sunt necesare cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă este faptul că negativiatea este o stare care acaparează, din care este dificil de ieșit. Când se instalează strea negativă, iar raportul nu se păstrează, distresul devine vizibil și se pierde percepția stării de bine din relație. Cu cât durează mai mult episodul negativ, cu atât mai mult unul dintre parteneri se poate simți atacat sau poate simți că a pierdut legătura cu partenerul. Mai mult, aspectele negative ale relației duc la crearea unor probleme relaționale, care pornesc de la percepția relației ca fiind extrem de disfuncțională, până la adoptarea unor stiluri de viață, care sunt mai degrabă paralele, decât intersectate. (Gottman, 1998).

1.4.3. Stilurile conflictuale

Cuplurile regulatoare și neregulatoare se diferențiază foarte mult unele de celelalte atunci când este vorba despre interacțiuni pozitive și interacțiuni negative. „Cuplurile neregulatoare sunt cele care nu păstreză echilibrul dintre intercțiunile negative și pozitive, în detrimentul celor pozitive. Căsniciile lor par a fi mult mai disfuncționale decât cele ale cuplurilor regulatoare.” (Gottman, 1994a, p.106). Există două tipuri de cupluri neregulatoare: ostil-angajate (hostile-engajed) și ostil-detașate (hostile-detached). Cuplurile care se încadrează în tipurile maritale regulatoare sunt acelea în care partenerii se comportă și comunică mai mult pozitiv decât negativ atunci când sunt angajate într-un conflict. Există trei tipuri de cupluri regulatoare: evitante – avoidant, validante

– validating, și volatile – volatile (Gottman, 1994a, 1994b, 1998; Shapiro & Gottman, 2004).

Stilul conflictual volatil

Cuplurile care au un stil conflictual volatil au relații în care primează emoțiile, iar nivelul de afectivitate atât cel pozitiv, cât și cel negativ sunt extrem de ridicate. Cu toate acestea, se păstrează proporția de cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă, acestea fiind intensificate de prezența afectelor și emoțiilor la un nivel ridicat. Indivizii care sunt implicați în relații care au un stil conflictual volatil se raportează unul la celălat ca egali și cred că relația lor ar trebui să evidențieze și să întărească individualitatea fiecăruia (Gottman, 1994a, 1994b). În acest tip de relație există multă onestitate, pentru că partenerii își exprimă emoțiile unul față de celălalt cu sinceritate, iar relația rămâne pasionantă, intensă și palpitantă de-a lungul existenței acesteia. Cuplurile se angajează în mod activ în conflict și foarte rar sunt pasivi și retrași. În timpul unui conflict, în loc să discute problema în mod rațional, fiecare dintre parteneri încercă cu ardoare să îl convingă pe celălalt să își schimbe punctul de vedere. Potrivit lui Gottman (1994b), deși cuplurile care au acest stil conflictual au de obicei certuri vulcanice, relația lor rămâne caldă și plină de dragoste. Astfel, emoțiile negative intense sunt echilibrate de sentimente extrem de pozitive. Certurile lor sunt dramatice, iar împăcările sunt pline de iubire și pasiune. Trasătura de bază care diferențiază cuplurile în care partenerii sunt ostili unul față de celălalt, de cele în care parteneri nu sunt ostili, este faptul că aceia din a doua categorie nu încearcă să-și rănească partenerul sau partenera din punct de vedere emoțional. În cea de-a doua categorie se situează și cuplurile care au un stil conflictual volatil.

Deși în mod ocazional există negativitate în relație, cuplurile care au acest stil conflictual de cele mai multe ori sunt foarte satisfăcute de relația lor. Un posibil motiv pentru existența unui nivel ridicat de satisfacție este că într-o astfel de relație partenerii sunt relativ în competiție unul cu celălalt, iar episoadele lor conflictuale se caracterizeă prin afecte negative și eforturi de convingere și înduplecare a celuilalt (Gottman, 1994a, 1994b, Holmes & Jarvis, 2003). Cu toate acestea, din observarea interacțiunilor și a dialogurilor din timpul confltelor unui cuplu cu stil volatil, Gottman a ajuns la concluzia că, pe langă afectele cu niveluri ridicate de negativitate, partenerii exprimă de cinci ori mai multe afecte pozitive, fără intenții răutăcioase de critică la adresa caracterului partenerului sau partenerei. Astfel, cuplurile care au un stil conflictual volatil sunt capabile să mențină ecologia maritală care susține satisfacția relațională la un nivel ridicat pentru ambii parteneri.

Stilul conflictual validant

Următorul stil conflictual identificat de Gottman, pentru cuplurile de tip regulator este cel validant. Cuplurile care au un astfel de stil conflictual, chiar și atunci când nu sunt de acord unul cu celălalt, interacționează în așa fel încât să arate că emoțiile și opiniile fiecăruia sunt valide, adică sunt considerate serioase și întemeiate. Chiar și atunci când sunt implicați în dezbateri aprinse despre subiecte care sunt de o importanță ridicată pentru parteneri, aceștia își păstreză calmul și sunt destul de liniștiți. Pentru că partenerii se respectă reciroc și afișează acest fapt, sunt eliminate numeroase probleme care ar putea să afecteze relația. La aceste aspecte de adugă faptul că partenerii care au un stil conflictual validat se angajează în discuții de tip conferință și nu într-o bătălie verbală deschisă. Pattern-ul stilului conflictual validant este destul de simplu: fiecare dintre părți ascultă nemulțumirea celuilalt, timp în care își arată interesul pentru ce spune partenerul sau partenera și îl/o susține. Următoarea fază cuprinde o încercare de a convinge partenerul sau partenera de poziția pe care o adoptă. Încercările persuasive sunt bine intenționate, punctul de vedere al fiecăruia este validat și astfel, afectele pozitive sunt mai numeroase decăt cele negative (Gottman, 1994a, 1994b). Cea mai importantă caracteristică a acestui stil, la fel ca la stilul volatil, este faptul că interacțiunea dintre parteneri din tipul conflictului nu presupune ostilitate sau intenția de jignire a partenerului sau partenerei.

Potrivit lui Moreau (2006), fiecare dintre parteneri este un „accordeur”. Persoana „accordeur” caută să se pună de acord cu celălalt, găsește punctele comune cu partenerul său și le valorizează. Vede cu prioritate paharul pe jumătate plin. Persoana „accordeur” îl recunoaște pe celălalt, ascultă cererea și răspunde: nu există răspuns fără ascultare. Dă dovadă de multă inteligență emoțională: are capaciatea de a simți, de a-și exprima sentimentele, de a identifica și ghici trăirile celuilalt.

De cele mai multe ori, cuplurile care au un stil conflictual validant după ce încheie o ceartă simt că se înțeleg mai bine unul pe celălalt decât înainte (Gottman, 1994b). Fitzpatrick și Winkie (1979) au descris un stil conflictual asemănător cu cel al lui Gottman, în care partenerii cuplului au și o relație bună de prietenie și apreciază mai mult aspectele cumulate ale relației, decât aspectele individuale. Validarea tinde să fie benefică pentru cuplu, contribuind la satisfacția generală, deoarece fiecare dintre parteneri știe prin intermediul acestui tip de interacțiune, cât de mult contează unul pentru celălat.

Stilul conflictual evitant

Al trelea stil conflictual de tip regulator, potrivit cercetărilor lui Gottman este cel evitant. Cuplurile care au un stil conflictual evitant nu acordă importanță prea mare conflictului și îl minimizează. De obicei, partenerii acceptă să nu fie de acord unul cu celălalt și nu încearcă să ajungă la o înțelegere comună. Astfel conflictul rămâne nerezolvat. Fiecare dintre parteneri își prezintă partea lui/ei și nu încearcă prea mult să îl convingă pe celălalt de punctul său de vedere. Partenerii reafirmă fericirea și iubirea pe care o au unul față de celălalt în cadrul relației și sunt de acord că aspectele pozitive copleșesc majoritatea problemelor asupra cărora nu pot să cadă de acord. Asemănător celorlalte stiluri prezentate anterior, acest stil conflictual nu folosește de obicei ostiliatea, iar ecologia maritală rămâne echilibrată în mod corespunzător (Gottman, 1994a, 1994b).

Cele trei stiluri conflictuale care se încadrează în tipul regulator sunt constrictive în sensul că partenerii sunt capabili să mențină proporția de cinci interacțiuni pozitive împreună, pentru fiecare interacțiune negativă. Gottman a sugerat că stilurile conflictuale regulatoare reprezintă „modalități de adaptare pentru echilibrarea, egalizarea sau regularea interacțiunilor pozitive și negative dintr-o căsnicie” (Gottman, 1994a, pp. 181-182).

Stilul conflictual ostil

Tipurile relaționale neregulatoare cuprind stilurile conflictuale ostil-angajate și ostil-detașate. Adoptarea unui stil conflictual ostil duce la instabilitate afectivă și satisfacție scăzută pentru ambii parteneri în relația de cuplu. Deoarece ambele sunt caracterizate prin interacțiuni distructive ce se desfășoară în cadrul unui conflict, sunt prezentate impreună.

Cuplurile care au un stil conflictual ostil-angajat se angajează destul de des in conflicte deschise, directe și, de obicei, adoptă o atitudine defensivă – fiecare dintre parteneri simte că trebuie să se apere pe sine în fața celuilalt. De cele mai multe ori, certurile dintre parteneri includ afirmații precum „tu întotdeauna …” sau „tu niciodată nu…”, cu scopul de a-l dezarma pe unul dintre parteneri, care astfel devine lipsit de apărare. Astfel de intercțiuni conțin judecăți, critici la adresa persoanei și blamări, care în mod intenționat atacă atât comportamentul, cât și caracterul celuilalt.

Partenerii din cuplurile care au un stil conflictual ostil-detașat se arată unul altuia ca fiind neimplicați și detașați din punct de vedere emoțional. Ei au conflicte ostile destul de scurte, care includ interacțiuni de atac la adresa personală a celuilalt și tendințe de a se apăra pe sine, de a intra în defensivă.

Stilurile conflictuale ostile, atât cel ostil-angajat, cât și cel ostil-detașat, odată cu trecerea timpului, erodează ecologia maritală până când se ajunge la ceea ce Gottman numea „spirala descendentă” și „cei patru călăreți ai apocalipsei”. Potrivit lui Gottman căsniciile care au un stil conflictual ostil se destramă într-un mod specific: „această spirală descendentă a dezbinării căsniciei cuprinde anumite atitudini, interacțiuni și emoții, care treptat duc fie la separarea partenerilor, fie la divorț, fie la o viață împreună nefericită și pustie, în care partenerii deși sunt împreună, se simt singuri.” (Gottman, 1994b, p. 71). Atunci când scade în mod semnificativ satisfacția relațională și relația se îndreaptă cu pași siguri spre destrămare, cuplurile adoptă diverse pattern-uri de comportament, numite metaforic „cei patru călăreți ai apocalipsei”. Aceste interacțiuni de sabotaj reciproc sunt de la cele puțin dăunătoare pană la cele distructive: critica, sfidarea, apărarea și stonewalling – ridicarea de ziduri virtuale defensive (Gottman, 1994a, 1994b).

Critica este primul comportament distructiv din metafora „celor patru călăreți”. Atunci când partenerii se critică unul pe celălalt, ei se învinovățesc reciproc și se atacă la adresa personală, adică este atacat caracterul persoanei și nu problema sau neînțelegerea de la care pornește conflictul. Motivul pentru care este mult mai distructiv ca partenerii să se critice unul pe celălalt, decăt dacă doar s-ar plânge unul altuia, pentru a-și exprima negativiatea, este faptul că acest comportament (critica) are în vizor caracteristici globale și nu se referă la o situație izolată. Moreau (2006) consideră că perteneri se află în conflict permanent atunci când fiecare gândește că din cauza celuilalt nu merg bine lucrurile. El numeșe comportamentul de a-l critica pe celălalt „a dezacorda” sau a fi un „désaccordeur”. Persoana „désaccordeur” caută punctele de dezacord cu partenerul, îl devalorizează, îl plasează pe poziție josă pentru a-și păstra poziția înaltă, interpretează, face judecăți critice care devalorizează și deformează. A crea ceva cu un „désaccordeur” este penibil, dificil, sau imposibil. El își formulează întrebările cu reproș, ceea ce face răspunsul defensiv sau poate provoca fuga celuilalt.

După ce s-a trecut de etapa de critică, într-un conflict distructiv, se ajunge la sfidare și dispreț. Prin sfidare se intenționează în mod deliberat demoralizarea emoțională a partenerului. Acest comportament presupune atacarea deliberată, crearea și menținerea la nivel ridicat a emoțiilor negative prin insulte, ironii și umor care lezează.

Atunci când unul dintre parteneri este atacat de celălalt, el simte nevoia de a se apăra. Prin acest comportament de apărare, conflictul ia amploare și se ajunge la negarea responsabilităților, invocarea scuzelor și protest. Când un partener se plânge de un anumit aspect, iar celălalt îi răspunde printr-o altă plângere, se creează un cerc vicios. Deși, inițial, prin apărare nu se intenționează în mod deliberat sabotarea relației, Gottman susține că este printre cele mai distructive comportamente pe care îl adoptă cuplurile în cadrul unui conflict. Prin angajarea în acest tip de comportament negativ se creează un mediu competitiv și se anulează sentimentul de parteneriat.

Al patrulea comportament distructiv din metafora „celor patru călăreți” este stonewalling – ridicarea de ziduri virtuale defensive. Acesta este un comportament pe care îl adoptă partenerii în conversație, atunci când se intenționează izolarea propriei persoane de interacțiunea conflictuală care are loc. Mesajul care se transmite atunci este „eu mă retrag, mă eliberez de orice obligație de a avea o interacțiune semificativă cu tine” (Gottman, 1994 p. 35). Când unul dintre parteneri „ridică zidurile” înseamnă că iese în totalitate din conversație. Uneori, în mod inevitabil, se creează astfel de bariere, de exemplu, ca atunci când partenerii doresc să se calmeze sau doresc să aplaneze conflictul, sau să își rânduiască ideile. Problemele apar atunci când acest comportament devine un obicei și urmează „spirala descendentă” incluzănd și celelalte stadii distructive.

1.5. REZUMATUL CAPITOLULUI.

Atașamentul reprezintă baza unei relații de cuplu. Dacă atașament între parteneri nu există, iubirea iubirea trece pe plan secund, oferind ocazii pentru izbucnirea de conflicte.

Motivul pentru care comportamentele caracterestice stilului conflictual ostil, denumite metaforic „cei patru călăreți”, sunt atât de distructive pentru relația de cuplu nu este negativitatea de la care porește conflictul, ci este ciclul de negativiate, prin care se continuă conflictul. Mesajele negative disturbă comunicarea dintre partenerii cuplului care au un stil conflictual ostil prin transformarea ei în abuz psihologic reciproc. Astfel, nu se mai aplică raportul de cinci interacțiuni pozitive pentru fiecare interacțiune negativă, ceea ce duce la scăderea semnificativă a satisfacției realționale.

Cercetările realizate pe tema satsfacției relaționale pe cupluri căsătorite și necăsătorite arată că nivelul de satisfacție este mult mai ridicat pentru indivizii care se încadrează în tipurile conflictuale regulatorii, decăt pentru cei care se încadrează în cele neregulatorii. Satisfacția relațională este influențată în mod direct de stilul conflictual adoptat datorită diferitelor modalități de comunicare, atât pozitive cât și negative din timpul desfășurării conflictului. Conform cercetărilor, prin comparearea cuplurilor validante cu cele nonvalidante, cele care prezintă un nivel ridicat de validare în relația lor, au cel mai înalt nivel al satisfacției relaționale, comunicarea în relație la modul general și comunicarea din timpul conflictului, în mod particular, este preponderent pozitivă și foarte rar negativă (Holman & Jarvis, 2003).

În capitolul următor se vor prezenta aspectele comunicării în cuplu.

CΑPIΤОLUL 2

COMUNICAREA ÎN CUPLU b#%l!^+a?

2.1. NOȚIUNI DESPRE COMUNICARE.

2.2. STRATEGII DE COMUNICARE.

2.3. EMPATIE ȘI COMUNICARE.

2.4. COMUNICAREA ȘI CONFLICTUL.

2.5. REZUMATUL CAPITOLULUI.

CΑPIΤОLUL 3

GELOZIA ÎN CUPLU b#%l!^+a?

3.1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE GELOZIE.

3.2. FORME ALE GELOZIEI.

3.3. ROLUL GELOZIEI ÎN CUPLU.

3.4. ASPECTE CONJUGALE ALE GELOZIEI.

3.5. REZUMATUL CAPITOLULUI.

CΑPIΤОLUL 4

SATISFACȚIA PARTENERILOR ÎN CUPLU b#%l!^+a?

4.1. DEFINIREA SATISFACȚIEI.

4.2. SATISFACȚIA PARTENERILOR.

4.3. REZUMATUL CAPITOLULUI.

CΑPIΤОLUL 5

STUDIU PRACTIC b#%l!^+a?

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

iu Theodorescu, Răzvan, Automate programabile, Editura Matrix Rom, București, 2007.

ANEXA 1 –

ANEXA 2 –

ANEXA 3 –