Gastropodele reprezintă un grup de nevertebrate cu corpul moale protejat de o cochilie, însă aceasta poate să lipsească. Gastropodele cu cele peste… [303759]

Introducere

Gastropodele reprezintă un grup de nevertebrate cu corpul moale protejat de o cochilie, însă aceasta poate să lipsească. Gastropodele cu cele peste 90.000 [anonimizat].

Moluștele terestre sunt componente importante ale lanțurilor trofice terestre fiind consumate de un număr mare de animale nevertebrate și vertebrate deopotrivă. [anonimizat]. [anonimizat], edificate pe soluri bogate în calciu.

[anonimizat], medicină, cosmetică. Acestea secretă o substanță fluidă care protejează împotriva radicalilor liberi și împotriva radiațiilor UV. [anonimizat]. Fiind foarte bogați în calciu sunt indicați în combaterea rahitismului. Gastropodele reprezintă de asemenea un remediu pentru inflamațiile pielii.

Lucrarea prezintă aspecte legate de comunități de moluște terestre din habitate calcaroase din Carpații Orientali. Au fost studiate două masive: Masivul Ceahlău și Masivul Rarău în cadrul unui proiect care include și cea mai cunoscută zonă calcaroasă a [anonimizat], care însă nu face obiectul acestui studiu. [anonimizat] (1955, 1956, 1981,1983,1986, 1987,1993) care nu se adresează unei zone specifice ci tratează fauna de moluște terestre a României în ansamblul său. [anonimizat].

Capitolul I [anonimizat]

1.1.[anonimizat], ocupă suprafața de 2900 ha. [anonimizat]. Reprezintă un caz tipic de inversiune morfologică deoarece s-a impus în relief prin modelare selectivă. Partea superioară a [anonimizat] 500-1800 m, lung de aproape 6 km și cu o lățime de până la un kilometru. Peste nivelul general al acestui platou se ridică câteva proeminențe ca Toaca (1900 m), Lespezi (1802 m), Bîtca lui Ghedeon (1844 m) și Ocolașul Mic.

Pe treapta înaltă se află culmea vestică Piatra Neagră (1398 m), despărțită de platou prin șaua de la Poiana Stănilelor. Munceii Ceahlăului ocupă 2/3 din suprafața totală a masivului, fiind alcătuiți dintr-o [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat] 1000-1300 m.

Geomorfologia

Relieful Masivului Ceahlău reprezintă rezultanta interacțiunii dintre suportul geologic și activitatea agenților și proceselor modelatoare. Relieful Ceahlăului este dispus între 425 m, [anonimizat], și 1907– altitudinea maximă din Vârful Ocolașul Mare. [anonimizat] o mare asemănare cu cele ale masivelor constituite din aceleași roci, situate în zona Carpaților Curburii sau extremitatea estică a Carpaților Meridionali: Munții Ciucaș și Munții Bucegi. Analiza acestor forme evidențiază două subunități distincte: subunitatea centrală înaltă situată la altitudini de peste 1700 m, căreia îi revine circa 10% din areal, și subunitatea periferică care ocupă circa 90% din teritoriul masivului (Albotă, 1992).

Subunitatea centrală înaltă: se suprapune sectorului de platou, cu lungime maximă de 5 km și cu lățime maximă de 1 km, delimitat de abrupturi de 300- 400 m. La extremitățile platoului se situează cele mai înalte vârfuri: Toaca 1904 m, în extremitatea nordică și Ocolașul Mare 1907 m, în cea sudică. Uniformitatea platoului este întreruptă de vârfuri cu altitudini mai mici: Lespezi de 1802 m și Bâtca lui Ghedeon de 1845 m.

Din punct de vedere structural, platoul este un sinclinal suspendat și reprezintă o inversiune tipică de relief. Modelarea actuală a reliefului deasupra limitei de 1700 m, unde se înregistrează în medie circa 7 luni cu temperaturi negative, se face în cea mai mare parte de către procesele periglaciare de crioplanație și criopedimentație. Astfel, pe culmile Lespezi și Pietrele Late se observă terase de crioplanație, iar abrupturile de sub Toaca și Ocolașul Mare sunt intens modelate de activitățile criogene.

Procesele denudaționale, de tipul eroziunii areale și torențiale, sunt mai puțin prezente și se întâlnesc la obârșia unor văi care își extind bazinele hidrografice până sub platou– Pârâul lui Martin, Pârâul Bistra Mare – și în arealele deranjate de unele activități antropice ce corespund cu zone de defrișări, poteci turistice (Albotă, 1992).

Subunitatea periferică în Masivul Ceahlău este mult mai extinsă decât subunitatea centrală înaltă, fiind constituită dintr-un complex de culmi cu altitudini de 900- 1300 m, dispuse radiar față de zona centrală.Culmile, denumite și obcine, sunt despărțite de văi adânci. Astfel, între pâraiele Schit și Izvorul Alb sunt Obcinile Țiflicului și Cerebuc, în partea de est a masivului sunt obcinele Bâtca Baicului și Muntele Horștei, iar în sud obcinile Piatra Arsă, Chiliei, Piciorul dintre Bistre și Obcina Lacurilor.

Subunitatea periferică corespunde cu etajul modelării fluvio– denudaționale. Elementele morfometrice și morfologice cât și formele reliefului au fost influențate în mare parte de alcătuirea litologică, gradul de acoperire cu vegetație, distribuția unor elemente climatice precum și intervențiile și activitățile antropice.

Prezența rocilor flișului, în care alternează strate mai dure cu strate mai moi, se reflectă atât în arealul culmilor interfluviale, cât și în cel al versanților. La cele mai multe dintre culmi apare un relief de modelare selectivă, în care alternează înșeuările formate pe rocile mai moi, mai ales marne și argile, cu martori de eroziune ce au aspect mamelonar și care sunt numite bâtci.

Versanții prezintă înclinări mari în arealele cu roci dure și pante mai mici de 10°- 20° de pe formațiunile cu roci mai moi. Totodată, prezența unor formațiuni predominant argiloase, cu argile roșii și verzi, pe formațiunea de Plaieși și în flișul de Piscu cu Brazi, favorizează producerea alunecărilor de teren pe areale relativ extinse (Albotă, 1992).

Geologia

Muntele Ceahlău aparține flișului carpatic, cea mai mare parte a masivului aparținând flișului intern, reprezentat prin pânza de Ceahlău și flișul curbicortical. Flișul paleogen apare pe o suprafață redusă în partea sud-estică și aparține unității de Tarcău.

Rocile sedimentare cele mai frecvente sunt calcarele prezente în proporție de 48– 64% la care se adaugă gresiile, microruditele și silicalitele. Ca pondere, după galeții de origine sedimentară, urmează rocile metamorfice cu 33– 48% și rocile de natură magmatică cu o pondere în jur de 1%. Cimentul conglomeratelor prezintă un aspect grezos grosier la microruditic. Între stratele cu conglomerate de Ceahlau se intercalează gresii dispuse în strate cu grosimi ce variază de la 20– 30 cm, uneori efilându-se, ca apoi să atingă grosimi de 4-5 m sau chiar 10– 15 m în Pietrele Late și vârful Lespezi (Băncilă, 1958).

Hidrologie

Apele subterane

Apele subterane sunt reprezentate în principal de apele freatice și într-o mai mică măsura de apele de adâncime. Apele freatice din depozitele eluviale ale platoului sunt cantonate în cuvertura eluvială constituită atât din elemente grosiere, provenite din dezagregarea conglomeratelor și gresiilor, cât și din materiale solificate și turbificate, la partea superioară. Grosimea cuverturii este de 0,5- 5 m și ocupă o suprafață apreciată la circa 700 ha. În ea sunt cantonate cantități apreciabile de ape ce provin exclusiv din precipitații.

Apele freatice din depozitele eluviale și deluviale de pe interfluvii și versanții obcinelor au cea mai mare răspândire. Sunt cantonate îndeosebi în depozitele de deluvii de pe versanți și întro mai mică măsură în depozitele de pe interfluviile de la periferia masivului.Cele mai bogate pânze acvifere se întâlnesc în arealul șisturilor negre și al flișului grezos– șistos. Secționarea versanților la partea terminală a văilor, prin sisteme de ravene este datorată în parte și drenării apelor din cuvertura deluvială.

Apele freatice din glacisuri și conuri de dejecție se întâlnesc în toate conurile pâraielor și îndeosebi în cele care parazitează terasele. Sunt cantonate la diverse adâncimi ca pânze stratificate pe pâraiele Pintec, Martin, Durău cu afluenții săi. În bazinetul Durău acesta formează o piață de adunare a apelor prin unirea mai multor conuri de dejecție. Aceasta categorie de ape freatice se mai întâlnește pe pâraiele Răpciunița, Sasca, Izvorul Alb, Secu se varsă în Lacul Izvorul Muntelui – Bicaz. Îndeosebi în zona cabanei Izvorul Muntelui și pe pâraiele Maicilor și Furcituri, glacisurile și conurile de dejecție cantonează ape de bună calitate (Stănescu, 1964).

Apele curgătoare

Râurile alohtone sunt: Bistrița, care limitează masivul la nord și est, Bistricioara la nord și nord vest și râul Bicaz la sud. Între Poiana Largului și amonte de confluența cu pârâul Izvorul Muntelui ca urmare a construirii barajului de la Izvorul Muntelui- Bicaz pe Valea râului Bistrița s-a format lacul de acumulare Izvorul Muntelui– Bicaz.

Râurile autohtone, cu obârșia în masiv, sunt colectate de cursurile menționate anterior fiind tributare în final râului Bistrița, colectorul întregii rețele hidrografice autohtone din Parcul Național Ceahlău.

Rețeaua hidrografică autohtonă cuprinde totalitatea cursurilor de apă ce își au izvoarele și drenează teritoriul Masivului Ceahlău. Este o rețea divergentă determinată de dispunerea centrală a masei de conglomerate dure. Principalele pâraie drenează apele freatice din masa de grohotișuri de sub pereții Ceahlăulu prin izvoare situate la altitudini cuprinse de 1250- 1300 m. Deasupra trenei de grohotișuri rețeaua hidrografică este neorganizată și are un profund caracter torențial.

Lungimea totală a rețelei hidrografice permanente din masiv este de circa 200 km cu o densitate medie de 0,7 km/km2. Dintre râurile autohtone cu lungimi mai mari de 5 km și debite mai mari, menționăm pâraiele Schitul, Țiflicul, Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Bistra și Neagra.

Debitul mediu anual înregistrat este de 0,45 m3/s, ceea ce corespunde cu o scurgere specifică de 11,7 l/s/km2, caracteristică pentru zona vestică a Masivului Ceahlău. Pe parcursul anului cea mai mică scurgere se înregistrează în februarie cu valoarea medie de 0,22 m3/s, iar cea mai mare în luna mai de 0,86 m3/s; în intervalul aprilie– august debitele lichide au valori cuprinse între 0,7 și 0,8 m3/s (Stănescu, 1964).

Clima

Din punct de vedere climatic, Muntele Ceahlău se încadrează în ținutul climatic de munți joși cu altitudinea de 800- 1900 m, subținutul climatic al Carpaților Orientali.

Principalii parametrii climatici din Masivul Ceahlău:

Radiația solară: La nivel zonal, valoarea radiației globale solare este mai mică de 110 kcal/cm2. Unele diferențieri locale pot apărea ca urmare a expoziției diferite a versanților; comparativ cu versanții nordici radiația globală este mai mare pe versanții cu expoziții sud estice, sudice și sud vestice (Apostol & Pârvulescu, 1997).

Temperatura aerului : Temperatura aerului variază cu altitudinea. Acest lucru este evident la nivelul valorilor medii lunare și anuale. Diferența termică între vârful Toaca și satul Ceahlău este de 6,50C. Amplitudinile termice între valorile medii lunare de la stațiile meteorologice Ceahlău Toaca și Ceahlău sat sunt mai mici iarna ca urmare a efectului inversiunilor termice de iarnă de pe fundul văilor, unde sunt mai frecvente și au o intensitate mai mare. Cele mai scăzute valori termice s-au înregistrat pe platoul superior, iar cele mai mari la poalele Muntelui Ceahlău (Apostol & Pîrvulescu, 1997).

Gradul de nebulozitate: Valorile medii anuale ale nebulozității totale sunt de 150,1 zile la Ceahlău Toaca și 113,4 zile în Ceahlău-sat; zilelele senine variază între 39 la Ceahlău-Toaca și 47,1 în Ceahlău-sat (Apostol & Pîrvulescu, 1997).

Precipitațiile atmosferice: Supus în special influențelor de aer atlantic, în Parcul Național Ceahlău numărul zilelor cu precipitații ajunge la 208,8 zile/an, din care 50% sunt ninsori. Media precipitațiilor este de peste 700 mm, din care 60-70% se înregistrează în perioada de primăvara și vară (Apăvăloae et al., 2000).

Vântul: viteza medie este de 6-8 m/s vara și 12-14 m/s iarna, dar se pot atinge deseori și 40 – 50 m/s (Apostol & Pîrvulescu, 1997).

Solurile

Învelișul de soluri din Parcul Național Ceahlău este format din soluri grupate în două clase principale: spodisoluri, la altitudini mari și cambisoluri, ce reprezită soluri caracteristice altitudinilor mijlocii. Ele se încadrează în categoria solurilor zonale. La acestea se adaugă solurile intrazonale, care apar insular, în funcție de unele condiții locale.

Pe platoul superior și în vecinătatea sa întâlnim soluri din clasa spodisoluri, specifice sectoarelor subalpine de pajiști și tufișuri, dar și pădurilor de conifere. Deși ocupă o suprafață restrânsă, comparativ cu celelalte clase de soluri, prezintă un grad mare de complexitate. Se întâlnesc în general la altitudini mai mari de 1200 m, unde clima rece și umedă determină o intensă debazificare a materialului mineral. Temperatura scăzută diminuează activitatea microbiologică, astfel că resturile organice, în general bogate în substanțe rezistente la descompunere, sunt humificate lent cu formare predominantă de acizi fulvici și cu acumulare de materie organică închisă la culoare.

La altitudini de sub 1200 m, predomină solurile din clasa cambisolui a căror prezență este legată de climatul mai blând, cu precipitații medii multianuale mai mici de 1100 mm și de substrat, faciesul marnos și marno– greso- șistos sau scoarța de alterare provenită din aceste roci, condiționând direct prezența a două tipuri de cambisoluri: eutricambosoluri, în condițiile unui substrat alcalin – slab acid sau districambosoluri, când materialul parental este ceva mai acid, moderat- puternic acid (***, 1987).

Figura 1. Harta Masivului Ceahlău (www.ceahlaupark.ro)

Figura 2. Masivul Ceahlău (https://forumneamt.ro)

Figura 3. Masivul Ceahlău

(https://dochitaceahlau.ro, autor: Toma Bonciu)

1.2. Masivul Rarău

Amplasare

Între văile Moldovei și Putna Mare, pasul Mestecăniș și valea Pucioasa la nord, valea Bistriței la vest și sud și culoarul tectonic și de eroziune Slătioara-Brăteasa la est, se individualizează unitatea muntoasă cunoscută sub numele de Munții Giumalău-Rarău. Munții Giumalău-Rarău ocupă o suprafață de 450 , fiind alcătuiți din șisturi cristaline (domină cele epimetamorfice) și roci sedimentare (predomină calcarele și dolomitele).

Masivul Rarău este situat la est de văile Izvorul Giumalăului și Colbu. Elementul major îl constituie inversiunea de relief, ce corespunde sinclinalului marginal, a cărui îngustare spre sud este marcată de o culme cu relief ruiniform, cu o înălțime sub 1500 m. Platourile structurale, relieful ruiniform, abrupturile, văile înguste și trenele de grohotiș constituie elemente care imprimă individualitatea acestui masiv. Morfografic, Rarăul are aspectul unui platou fragmentat în largi trepte, cu o înclinare generală spre est și spre valea Izvorului Alb, la nord de care se află o masă muntoasă mai coborâtă, sub 1000 m, cu o serie de vârfuri ce străjuiesc valea Moldovei (Adam, Eva, Măgura și Bodea) (Manta, 1992).

Geomorfologie

Potrivit literaturii de specialitate, Munții Rarău-Giumalău fac parte din Munții Bucovinei, fiind situați în nordul Carpaților Orientali, în bazinele hidrografice superioare ale Moldovei si Bistriței. Sunt mărginiți la nord de depresiunea Câmpulung Moldovenesc și de Obcinele Bucovinei, spre est de Obcina Voronețului, iar spre sud-est de munții Stânișoarei. În sudul lor se află munții Bistriței, în sud-vest depresiunea Țara Dornelor, străjuită de masivul vulcanic al Călimanului; în vest Obcina Suhardului și munții Bârgăului iar spre nord-vest muniții Rodnei.

Masivul Giumalău se află la vest de Izvorul Giumalău și Chiril, este alcătuit din roci cristaline în structura geografică impunându-se o culme centrală cu altitudini mai mari de 1400 de metri, cu desfășurare nord vest – sud est, corespunzătoare aliniamentului de roci cu rezistența cea mai mare. Din partea centrală se desprind spre nord – vest și sud interfluvii plate secundare în lungul cărora apar poduri netede la altitudini de 1000 – 1200 de metri și 1350 -1450 de metri . Ele se termină spre Văile Bistriței și Putna prin versanți cu pantă mare. Masivele cristaline formează aliniamente relativ compacte în interiorul segmentelor montane, îmbrăcând forme de masive disecate în creste, cupole, culmi sau masive mai mici.

Expoziția versanților are o influență importantă în ceea ce privește distribuția habitatelor, având în vedere panta și dimensiunile suprafețelor versanților. Aceasta este de natură să influențeze condițiile de microclimat pentru diferitele stațiuni, prin expunerea față de radiația solară dar și față de vânturile dominante (Manta, 1992).

Geologia

Din punct de vedere geologic, aria Sitului de interes comunitar ROSCI0212 Rarău – Giumalău face parte din unitatea morfostructurală de orogen carpatică muntoasă, subunitățile cristalinomezozoică a masivului Oriental și cea de fliș intern. În structura litologică se disting șisturi sericito- cloritoase, cuarțite, porfiroide, calcare cristaline și gnaisuri oculare.

Unitatea sedimentarului mezozoic se suprapune peste cristalinul cuvetei Rarăului, fiind formată din conglomerate poligene, dolomite, calcare, gresii, șisturi argiloase cenușii sau roșcate. În luncile pâraielor mai importante, se întâlnesc depozite aluviale recente.

Fundamentul geologic, reprezintă un puternic factor de influență a prezenței habitatelor și speciilor, având în vedere și prezența la suprafață a diferitelor vârste ale acestuia. El determină în bună măsură, alături de climă și sol, existența asociațiilor vegetale caracteristice pajiștilor boreale și alpine pe substrat silicios, a pajiștilor calcifile și vegetației chasmofile pe roci calcaroase, iar în zona cu soluri mai profunde, păduri acidofile, păduri de fag, păduri aluviale și mlaștini alkaline (Mutihac & Ionesi, 1974).

Hidrologie

Regiunea Munților Rarău – Giumalău este caracterizată de o bogată rețea hidrografică. Apele care își au obârșiile în cele două masive aparținând la două bazine hidrografice, Bistrița și Moldova, se varsă în râul Siret.

Bistrița adună apele de pe laturile de vest și sud, iar Moldova, pe cele din nordul și estul celor două masive. Cumpăna apelor dintre bazinele Moldovei și Bistriței se desfășoară pe aliniamentul Pasul Mestecăniș – vârful Giumalău – Șaua Fundu Colbului – vârful Rarău – Curmătura Prislop – Munții Stânișoarei.

Existența a numeroase izvoare de coastă predispun terenul la alunecări și eroziune, acolo unde pantele sunt mari și la înmlăștinare și gleizare, în zonele slab înclinate sau plane. Din punct de vedere chimic, calitatea apelor este superioară iar mineralizarea și duritatea lor au valori medii sau reduse, reacția este neutră, oxigenarea este bună, iar poluarea nesemnificativă.

În ceea ce privește apele subterane, acestea sunt numeroase și dau naștere la abundente izvoare, mai ales la contactul calcarelor și conglomeratelor cu șisturile cristaline marnoase. Alimentarea rețelei hidrografice este asigurată în proporție de peste 50 de procente, de precipitații, iar în rest de zăpezi și ape subterane. Datorită durității rocilor, cantitățile de aluviuni sunt mici, iar eroziunea este moderată (Ielenicz & Pătru, 2005).

Clima

Regiunea se caracterizează printr-o climă continentală cu nuanțe moderate spre excesive, cu diferențieri determinate de altitudine, îmbrăcând în depresiuni și culoare forme mai moderate. Caracterul de continentalism moderat se resimte în iernile relativ lungi, bogate în zăpadă, dar nu excesiv de aspre, cu veri răcoroase și umede și cu temperaturile medii anuale scăzute și precipitații bogate.

În întreaga regiune se simt pregnant influențele maselor de aer rece de origine baltică, dar și a celor vestice, atlantice, mai ales vara. Influența maselor continentale estice și polare este mai redusă, manifestându-se îndeosebi iarna. În timpul iernii suflă crivățul și determină geruri mari, înghețuri intense, polei și viscole puternice. Vânturile cele mai puternice bat în lunile ianuarie – martie, în timp ce perioada de calm se înregistrează în lunile august – septembrie. Vânturile cu cea mai mare frecvență sunt cele din sectorul vestic, nord-vestic, urmate de cele din vest, viteza medie anuală fiind de 8-10 metri pe secundă.

Regimul termic este caracterizat printr-o temperatură medie anuală de 5 – 6,8 grade Celsius, diferențele fiind date de diferențele mari de altitudine. Luna cea mai rece este ianuarie când mediile lunare coboară sub minus 7 grade Celsius, iar perioada cea mai caldă se înregistrează în lunile iulieaugust cu temperaturi medii de 11,8 – 16,4 grade Celsius. Temperaturi medii diurne sub zero grade se pot înregistra timp de 130 – 180 de zile, în total, numărul anual al zilelor fără îngheț nedepășind 80. Primul îngheț se produce înainte de 1 octombrie, iar ultimul îngheț are loc după 1 mai.

Precipitațiile cele mai abundente cad în intervalul mai – iulie. În intervalul iulie – septembrie, uneori și octombrie, se înregistrează puține precipitații și nebulozitatea este minimă. Ninsorile cad în mod obișnuit din octombrie până la sfârșitul lunii aprilie; durata medie a covorului de zăpada fiind de aproximativ 120 de zile. Grosimea medie a stratului de zăpada depășește 25 – 30 centimetri.

Inversiunile de temperatură sunt frecvente mai ales în perioadele reci ale anului, astfel încât în depresiuni este mai frig decât la cote altitudinale superioare, producându-se fenomene meteorologice caracteristice precum roua, bruma și ceața (***, 1987).

Solurile

Din punct de vedere al solurilor, masivul Rarău-Giumalău este destul de diversificat.

Solurile brune eumezobazice, brune acide, brune feriiluviale fac parte din clasa cambisolurilor. Aceasta cuprind utricambosolurile formate pe diferite tipuri de roci, în condițiile unui relief fragmentat, pe culmi și versanti, platouri calcaroase, pe o gamă foarte variată de roci, cum ar fi depozite aluviale, loessoide, argile, produse de alterare ale diferitelor roci cristaline, eruptive sau sedimentare bogate în baze și districambosolurile care se dezvoltă pe roci acide ce suferă continuu procese de denudație. Condițiile climatice de formare a acestor soluri sunt caracterizate de valori medii ale temperaturii de 7-8 grade Celsius și de valori medii ale precipitatiilor de 700 – 900 milimetri pe an (***, 1987).

Solurile gleice sunt soluri afectate de un exces de umiditate și au un colorit pestriț provenit din reacțiile de reducere, solubilizare și oxidare a sărurilor de mangan și fier . Formarea gleisolurilor este condiționată de existența unei pânze freatice cantonată la o adâncime de 1 – 2 metri, ce determină supraumezirea părții superioare a solului, situație specifică câmpiilor joase și arealelor depresionare (***, 1987).

Rendzinele sunt soluri de culoare închisă , de la brun închis la negricios care se dezvoltă pe materialele calcarifere sau pe roci calcaroase care apar la adancimi de 20-50 centimetri, în condiții foarte variate de relief , de climă – de la puțin umedă și caldă până la foarte umedă și rece – și de vegetație, de la stepă la etajul alpin. Fertilitatea acestora este mai mare în zonele umede (***, 1987).

Litosolurile se întâlnesc pe suprafețe mici, în zone cu relief accidentat sau pe pante mari, reprezentând soluri neevoluate. În sit, acestea condiționează dezvoltarea unei vegetații specifice, de stâncărie, adaptată condițiilor mai puțin prielnice în ceea ce privește aportul hidric și nutritiv (***, 1987).

Figura 4. Harta Masivului Rarău

Figura 5. Masivul Rarău (www.emunte.ro)

Figura 6. Masivul Rarău (www.skytrip.ro)

Capitolul II Aspecte privind ecologia gastropodelor terestre

Andrewarta și Birch (1954) au conceput distribuția si abundența speciilor ca fiind aspecte diferite ale aceleiași probleme. În grupul gastropodelor, relațiile dintre distribuție, abundență și factorii edafici ai mediului au fost întotdeauna acceptați, chiar dacă doar intuitiv. Boycott (1934) a sintetizat o sferă largă de observații pentru a produce o analiză amănunțită a factorilor care afectează distribuția și abundența moluștelor terestre. S-au recunoscut 3 factori ca fiind importanți în determinarea distribuțiilor, acestea fiind istoria faunei, a climei și a naturii habitatului; acestea din urmă referindu-se de obicei la prezența sau absența adăpostului și a materialului calcaros. . Influența hranei și a concurenței s-a considerat neimportantă, deși dificultatea de a demonstra în mod adecvat acțiunea acestor factori a fost recunoscută.

Populațiile existente la periferie au frecvent o distribuție a habitatelor mai restrânsă decât cele care trăiesc în condiții optime. Extinderea nordică a unor specii de moluște în zone izolate, sunt exemple ușor de recunoscut. În astfel de situații, multe specii manifestă schimbări în preferința habitatului și aceste schimbări sunt frecvent asociate cu interacțiunile dintre factorii limitativi, unde nivelul ridicat al unuia modifică efectul altuia.

Adaptarea la viața terestră implică menținerea apei în mediul terestru printr-o umiditate variabilă, respirația oxigenului și rezistența la temperaturi mai mari decât în mediul acvatic.

Hogben și Kirk (1944) au descris adaptările moluștelor terestre la diferite temperaturi. Aceștia au evidențiat faptul că limita de temperatură la care pot melcii să supraviețuiască este dificil de definit. Multe specii sunt cunoscute ca fiind active la temperaturi puțin peste 0° C. La temperaturi mai ridicate, spre deosebire de melcii din ape dulci, temperatura corpului poate să difere față de cea a mediului. Autorii au scos în evidență faptul că melcii nu sunt cu adevărat poikilotermi, dar își pot menține temperatura corpului mai mică decât cea a mediului prin pierderea continuă a apei din corp. În aerul complet saturat, temperatura corpului corespunde de obicei temperaturii aerului. S-a mai evidențiat faptul că în aceste condiții Helix pomatia rămâne activ timp de o oră la 43° C, iar Helix aspersa la 40° C; ambii rămânând activi zile întregi la 35° C.Principala problemă fiziologică a melcilor este controlul pierderii apei și prin urmare, necesită condiții de umiditate ridicate. Dar ca urmare a reglării temperaturii, umiditatea relativă de 100% nu este întotdeauna optimă pentru toate moluștele terestre. O umiditate relativă mai scăzută poate permite o reglare suficientă pentru supraviețuirea la temperaturi mai ridicate ale mediului.

În afară de temperatură și umiditate, factorii fizico-chimici care limitează în mod evident viața moluștelor terestre sunt puțini. Boycott (1934) demonstrează rolul calciului în fiziologia moluștelor . Autorul clasifică 9 specii care sunt obligatoriu calcifile, 11 ca fiind aproape limitate la soluri calcaroase, 58 ca fiind indiferente la prezența sau absența oxidului de calciu și doar o specie calcifugă.

Natura vegetației afectează distribuția melcilor. În tropice, climatul ploios din păduri de diferite tipuri oferă cele mai bune habitate pentru melci, în general cu o temperatură stabilă a mediului, umiditate mare și cu o mică intensitate a luminii. Aceste condiții fizice ale climatului forestier, împreună cu un nivel ridicat de materie organică, asigură un mediu propice pentru numeroase specii de pulmonate. Excepțiile de la această relație sunt acele asociații cu soluri cu un pH scăzut și puțin calciu, cum ar fi pădurile de conifere. În cazul melcilor, anumite tipuri de vegetație oferă un adăpost specific, mai degrabă decât alimente. Alimentele lor normale constau în ciuperci, licheni și alge (Wilbur & Yonge; 1964).

2.1. Relațiile cu apa

Spre deosebire de cele mai adaptate animale terestre, cum ar fi artropodele și vertebratele amniote, melcii au corpul ușor permeabil la apă. Kunkel (1916) a observat pierderea în greutate a melcilor care nu au suficientă apă. Aceștia pierd mai mult din greutate prin apa ce se evaporă la nivelul corpului, dar unele pierderi rezultă și din secreția mucusului. Howes și Wells (1934) demostrează că la Helix pomatia oscilațiile greutății corespund cu variațiile volumului de apă. Aceste fluctuații continuă pe o perioadă de câteva zile, cu o umiditate relativă de 40-60%, atât timp cât melcii au acces la apă proaspătă. Fluctuații similare există atunci când ei se află în condiții de aer saturat cu vapori de apă (100% umiditate) într-o perioadă similară dar cu o amplitudine mai mică. Pe măsură ce cresc după eclozare, melcii tineri suferă fluctuații continue ale conținutului de apă cu o amplitudine mai mare decât adulții.

2.2. Reglarea temperaturii

Evaporarea apei continuă de pe corpul melcilor afectează cu un grad reglarea temperaturii în aerul complet saturat. La o temperatură externă de aproximativ 34° C și o umiditate relativă de 24%, temperatura corpului va fii de aproximativ 21° C. Chiar și în condiții mai obișnuite de mediu, la temperaturi scăzute, s-a observat o reglare semnificativă. Hogben și Kirk (1944) au demonstrat pe specia de Helix pomatia că temperaturile sunt similare la melcii cu cochilie în raport cu cei fără cochilie. Melcii, retrași complet în cochilie, au avut temperaturi în mod semnificativ mai mici decât cele ale mediului înconjurător.

În ceea ce privește supraviețuirea în medii diferite, un melc cu cochilie are un avantaj pe care un melc fără cochilie nu o are. Exceptând aerul saturat, ambii se pot proteja de evaporarea datorată supraîncălzirii, dar acest lucru nu se poate repeta pe un termen nelimitat fără acces la apă. Melcul fără cochilie este obligat să piardă apă prin evaporare de pe suprafața corpului când temperaturile externe sunt scăzute, adică nu are nici un avantaj pentru a compensa epuizarea rezervei sale de apă. Melcul cu cochilie se poate proteja împotriva supraîncălzirii în medii excesiv de calde, dar nu prea umede, dar poate reduce viteza de pierdere a apei prin retragerea în cochilie (Wilbur & Yonge; 1964).

2.3. Estivație și supraviețuire

Majoritatea melcilor retrași în cochilie și aflați într-o fază de odihnă, pot închide gura cochiliei. Aceștia pot utiliza o secreție stratificată de material calcaros și mucus întărit, sau un strat mai subțire de mucus uscat, fie de-a lungul peristomului, fie pe un substrat mai dur (Howes & Wells; 1934). Melcii cu o ultimă ocluzie secretată sunt considerați a fii în estivare. Această fază este pe termen scurt și poate avea loc în orice perioadă a anului la cele mai multe specii. Mulți cercetători au observat că melcii care nu au hrană suficientă sunt mai puțin activi și mai susceptibili de a intra în estivare. Hibernarea este determinată în mod clar de anumite cauze interne, dar necesită o perioadă mai lungă de schimbări metabolice, posibil implicând calciul din sânge. Înaintea oricărui tip de pauză, intestinul este gol, apoi toate procesele digestive încetează, bătăile inimii sunt reduse, iar respirația încetinită.

Anumite specii își găsesc adăpost în sol înainte de estivare, atingând un microclimat de temperatură mai scăzută; alții se cațără cât mai sus pe vegetație. Deși puțini își fac adăpost în sol, unii depun ouăle în găuri ale solului. (Wilbur & Yonge; 1964).

2.4. Modele de comportament

Comportamentul provocat de schimbările de mediu deosebite este important pentru menținerea melcilor în condiții microclimatice adecvate. Activitatea moluștelor terestre este asociată cu umiditatea ridicată. Creșterea umidității nu are un efect direct ca și stimul. Gradul de activitate depinde de conținutul ridicat de apă, prin urmare activitatea continuă este posibilă numai în condiții de umiditate ridicată. Evaluat la o temperatură constantă, nivelul de activitate al melcilor fără cochilie este foarte scăzut. Dacă orice activitate anterioară este indusă de scăderea temporară a temperaturii, în timp ce un gradient de temperatură persistă, această activitate încetează în curând. Curenții de aer induc activitatea de odihnă sau măresc viteza de locomoție. Cele mai multe microhabitate din timpul zilei, unde se ascund melcii fără cochilie, vor fii întunecate și prin urmare aceștia nu vor fi afectați de schimbarea intensității de lumină la lăsarea serii. O populație de moluște poate fii condusă spre locuri potrivite pentru odihnă (Wilbur & Yonge; 1964).

2.5. Influența calciului și a pH-ului

Mulți autori au corelat distribuția moluștelor terestre cu prezența substraturilor calcaroase și cu variații ale pH-ului (Lozek, 1962; Ant, 1963; Walden, 1965; Valovirta; 1968; Wareborn; 1969, 1970), dar relația este atât de complexă încât unii autori au pus la îndoială importanța calciului și au subliniat alte atribute asociate cu mediile calcaroase, cum ar fi diferențele în textura și natura în general mai caldă a solurilor calcaroase. Numeroase moluște au nevoie de calciu pentru construcția cochiliei, pentru reproducere și pentru alte procese fiziologice.

Pe de altă parte, în zonele în care calciul este destul de rar, melcii se găsesc aglomerați în clădirile vechi, unde mortarul sfărâmat furnizează o sursă de calciu, sau char răspândirea cochiliilor de melci sau a scoicilor care au căzut de la păsările marine. Ant (1963) a demonstrat că în absența calciului, unele specii nu reușesc să se împerecheze, să aibă o mortalitate mai mare sau sa aibă cochilii cu mai puține anfracte.

Influența pH-ului asupra abundenței și distribuției, independentă de concentrația de calciu, este destul de dificil de evaluat. De obicei, numărul de specii și indivizi crește odată cu aciditatea scăzută, dar cu o ușoară scădere față de valorile foarte ridicate ale pH-ului.

Ionii solubili de calciu nu sunt distribuiți uniform în sol, ci sunt absorbiți în humus și parțial în straturile superioare ale solului mineral. Sursa calciului este probabil din materialul vegetal și reflectă capacitatea unor specii de plante de a acumula în mod selectiv anumite săruri anorganice (Sutcliffe, 1962; Crowell, 1973). În consecință, indiferent de alți factori, stratul de humus oferă un mediu deosebit de favorabil pentru moluște, dar compușii organici în care este legat calciul pot, de asemenea, să influențeze disponibilitatea lui.

2.6. Clima

Importanța relativă a factorilor climatici în ecologia moluștelor terestre este dedusă din corelațiile dintre modelele de distribuție și parametrii selectați referindu-se la modele simple de temperatură și precipitații. Melcii se îndepărtează adesea de locurile de odihnă sau de adăpost atunci când condițiile sunt favorabile, revenind la încetarea activității în aceeași regiune sau chiar în același loc. În condiții experimentale, aceștia pot distinge forme întunecate în contrast cu lumina, în timp ce în condiții scăzute de lumină pot percepe și se pot deplasa spre forme asemănătoare cu cerul, cum ar fi arborii și arbuștii, obiecte asociate frecvent cu locuri potrivite de odihnă (Ant, 1963).

Importanța economiei apei și a regimurilor de temperatură în ecologia pulmonatelor a fost accentuată de autorul care a descris grupul. Deși Stylomatophorele sunt dependente de apă și există limitări ale temperaturilor extreme pe care le pot tolera, grupul are un succes remarcabil în colonizarea unei game largi de habitate, inclusiv a unor deșerturi în care disponibilitatea apei, alimentelor și temperaturilor ridicate reprezintă probleme majore (Schmidt-Nielsen, 1972). O gamă largă de trăsături structurale și de comportament expuse prin forme terestre pot fi considerate adaptări la supraviețuire în condiții neospitaliere, de exemplu, multe pulmonate și ouăle lor pot rezista la nivele ridicate de pierdere a apei pentru perioade scurte (Machin, 1975). Cochilia melcului poate fi privită, într-o oarecare măsură paradoxală, ca un organ care nu numai că împiedică pierderea apei, dar și intrarea apei, pe lângă faptul că asigură izolarea termică și protecția.

Majoritatea moluștelor terestre, totuși, trăiesc în medii fluctuante care au climă mai moderată. Disponibilitatea apei este un factor important care permite animalului să supraviețuiască fluctuațiilor pe termen scurt. Schimbările climatice pot duce la apariția unei game largi de evenimente care afectează atât forma și diversitatea speciilor melcilor.

Există o corelație între culoarea pură a cochiliilor și ariditatea mediilor, care este puternică (Cain, 1977), pentru culoarea și forma cochiliilor este importantă reflectarea unui procent foarte mare din energia radiantă, colorarea diferită a tinerilor și a adulților a fost asociată cu diferite modele de comportament. Alte exemple includ dependența de abundența calciului în mediu, reducerea pierderii de apă și orientarea organelor interne.

Capitolul III Materiale și metode

Au fost prelevate probe semi-cantitative din 6 stații, 4 în Ceahlău și 2 în Rarău. Punctele de prelevare sunt prezentate în figura 7 .Localizarea stațiilor este următoarea:

S1- Durău-Bicaz (la 14 km de Bicaz) , latitudine N 46°58’477”; longitudine E 25°58’713”

S2- Durău-Bicaz (la 22 km de Bicaz), latitudine N 47°00’267”; longitudine E 25°57’828”

S3- Telec, latitudine N 46°57’14,4”; longitudine E 25°56’02”

S4- Colții Dochiei, latitudine N 46°58’19”; longitudine E 25°57’59”

S5- Cabana Rarău, latitudine N 47°26’54,2”; longitudine E 25°33’26,4”

S6- Cheile Moara Dracului, latitudine N 47°28’30,4”; longitudine E 25°36’46,1”

Cuantificarea s-a făcut prin dozarea efortului, melcii fiind căutați și colectați manual timp de o oră de către 2 persoane în fiecare stație. De asemenea, în fiecare stație a fost prelevat un volum de circa 20 l de litieră cernută printr-o sită cu ochiuri de 1 cm. Materialul a fost conservat în alcool 40% și transportat în laborator. Probele de litieră colectate în saci de material textil au fost triate la laborator, iar întregul material a fost analizat, identificarea speciilor făcându-se după Grosu (1981, 1986, 1987) și Welter-Schultes (2012). Rezultatele obținute au fost analizate, a fost întocmită lista sistematică a speciilor de gastropode terestre identificate, iar comunitățile au fost evaluate prin valorile abundențelor relative și a indicilor de biodiversitate.

Figura 7- Amplasarea punctelor de colectare din Munții Ceahlău și Rarău

Indici de biodiversitate

Indicele de diversitate este o măsură cantitativă care reflectă cât de multe tipuri diferite există într-un set de date, luând în considerație cât de omogen sunt repartizate unitățile de bază în diferite tipuri.

Indicele Simpson

Indicele de diversitate Simpson este utilizat în ecologie pentru a descrie diversitatea unui habitat și ia în considerare numărul de specii prezente și abundența fiecărei specii.

Indicele Shannon

Acesta este un indice comun utilizat în caracterizarea diversitãții speciilor dintr-o comunitate și ia în considerație atât abundența, cât și echitabilitatea distribuției speciilor.

Echitabilitatea

Echitabilitatea reprezintã mãsura abundenței relative a diferitelor specii.

Figura 8. Trierea litierei în laborator

Figura 9. Identificarea speciilor de gastropode

Capitolul IV Rezultate și discuții

În urma analizei materialului, au fost identificate 33 de specii de gastrpode terestre, aparținând la 11 familii. Lista taxonomică completă, precum și descrierea speciilor identificate sunt prezentate în continuare:

Încrengătura Mollusca Cuvier, 1795

Clasa Gastropoda Cuvier, 1795

Subclasa Orthogastropoda Ponder & Lindberg, 1995

Subordinul Acteophila Dall, 1885

Suprafamilia Ellobioidea L. Pfeiffer, 1854 (1822)

Familia Carychiidae Jeffreys, 1830

Genul Carychium O.F. Müller, 1773

Subgenul Saraphia Risso, 1826

Carychium (Saraphia) tridentatum (Risso, 1826)

Subordinul Stylommatophora A. Schmidt, 1855

Suprafamilia Pupilloidea Turton, 1831

Familia Argnidae Hudec, 1965

Genul Argna Cossmann, 1889

Argna bielzi (Rossmässler, 1859)

Suprafamilia Enoidea B.B. Woodward, 1903 (1880)

Familia Enidae B.B. Woodward, 1903 (1880)

Subfamilia Eninae B.B. Woodward, 1903 (1880)

Genul Ena Turton, 1831

Ena montana (Draparnaud, 1801)

Genul Chondrula H. Beck, 1837

Chondrula tridens (O.F. Müller, 1774)

Suprafamilia Clausilioidea J.E. Gray, 1855

Familia Clausiliidae J.E. Gray, 1855

Subfamilia Alopiinae A.J. Wagner, 1913

Genul Cochlodina A. Férussac, 1821

Subgenul Cochlodina A. Férussac, 1821

Cochlodina (Cochlodina) laminata (Montagu, 1803)

Subgenul Paracochlodina H. Nordsieck, 1969

Cochlodina orthostoma (Menke, 1828)

Subfamilia Clausiliinae J.E. Gray, 1855

Genul Macrogastra W. Hartmann, 1841

Subgenul Pyrostoma Vest, 1867

Macrogastra tumida (Rossmassler, 1836)

Macrogastra borealis (Boettger, 1878)

Genul Clausilia Draparnaud, 1805

Subgenul Andraea L. Pfeiffer, 1848

Clausilia dubia (A. Schimdt, 1856)

Subfamilia Baleinae A.J. Wagner, 1913

Genul Laciniaria W. Hartmann, 1842

Laciniaria plicata (Draparnaud, 1801)

Genul Balea J.E. Gray, 1824

Balea stabilis (L. Pfeiffer, 1847)

Balea fallax (Rossmässler, 1836)

Genul Vestia P. Hesse, 1916

Subgenul Vestia P. Hesse, 1916

Vestia gulo (E.A. Bielz, 1859)

Vestia turgida (Rossmässler, 1836)

Vestia elata (Rossmässler, 1836)

Genul Bulgarica O. Boettger, 1877

Subgenul Strigilecula Kennard & B.B. Woodward, 1923

Bulgarica cana (Held, 1836)

Suprafamilia Punctoidea Morse, 1864

Familia Punctidae Morse, 1864

Genul Punctum Morse, 1864

Subgenus Punctum Morse, 1864

Punctum pygmaeum (Draparnaud, 1801)

Suprafamilia Gastrodontoidea Tryon, 1866

Familia Pristilomatidae T. Cockerell, 1891

Genul Vitrea Fitzinger, 1833

Vitrea diaphana (S. Studer, 1820)

Vitrea transsylvanica (Clessin, 1877)

Vitrea crystallina (O.F. Müller, 1774)

Familia Euconulidae H.B. Baker, 1928

Subfamilia Euconulinae H.B. Baker, 1928

Genul Euconulus Reinhardt, 1883

Subgenul Euconulus Reinhardt, 1883

Euconulus fulvus (O.F. Müller, 1774)

Familia Oxychilidae P. Hesse, 1927 (1879)

Subfamilia Oxychilinae P. Hesse, 1927 (1879)

Genul Oxychilus FITZINGER, 1833

Subgenul Oxychilus FITZINGER, 1833

Oxychilus deubeli (A.J. Wagner, 1914)

Oxychilus depressus (Sterki, 1880)

Subfamilia Godwiniinae C.M. COOKE, 1921

Genul Aegopinella LINDHOLM, 1927

Aegopinella epipedostoma (Hudec, 1964)

Aegopinella pura (Alder, 1830)

Suprafamilia Limacoidea LAMARK, 1801

Familia Vitrinidae FITZINGER, 1833

Genul Eucobresia H.B. Baker, 1929

Eucobresia diaphana (Draparnaud, 1805)

Eucobresia nivalis (Dumont & Mortillet, 1854)

Suprafamilia Helicoidea Rafinesque, 1815

Familia Hygromiidae Tryon, 1866

Subfamilia Hygromiinae Tryon, 1866

Genul Trochulus CHEMNITZ, 1786

Subgenul Trochulus CHEMNITZ, 1786

Trochulus bielzi (Bielz, 1860)

Genul Monachoides GUDE & B.B. WOODWARD, 1921

Monachoides vicinus (Rossmässler, 1842)

Familia Helicidae Rafinesque, 1815

Subfamilia Ariantinae Mörch, 1864

Genul Arianta Turton, 1831

Arianta arbustorum (Linnaeus, 1758)

Genul Faustina Kobelt, 1904

Faustina faustina (Rossmässler, 1835)

Genul Isognomostoma Fitzinger, 1833

Isognomostoma isognomostomos (Schröter, 1784)

Subfamilia Helicinae Rafinesque, 1815

Genul Helix Linnaeus, 1758

Helix pomatia (Linnaeus, 1758)

Carychium tridentatum (Risso, 1826)

Este răspândită în Europa și nordul Africii.

Deschiderea ultimei spire deasupra aperturii arată că lamela parietală coboară într-o curbă dublă caracteristică.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 1,8 și 2,3 mm, iar diametrul este cuprins între 0,8 și 0,9 mm.

Prezintă amplitudine ecologică mare, adesea în zonele înalte, necesită condiții umede permanente. În pădurile moderate umede și în pajiștile umede se găsește în așternut sau între pietre. Indică zonele împădurite din Irlanda, nu se întâlnește în plantațiile recente sau în pădurile de conifere. În Elveția se găsește până la 2200 m altitudine.

Este specie hermafrodită, 5-6 ouă sunt așezate adesea în locuri distincte, diametrul ouălor fiind de 0,3 mm.

Este o specie comună, iar în prezent nu este amenințată.

Figura 10. Carychium tridentatum

( www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Argna bielzi (Rossmässler, 1859)

Este specie carpatică.

Cochilia este galbenă și transparentă, cilindrică, cu apexul ascuțit. Apertura nu este foarte îngustă și prezintă 5 pliuri: lamela parietală de obicei puternică, lamela columelară puternică, lamela palatală mijlocie puternică, iar cea superioară și inferioară mai mică.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 4,5 și 6,7 mm, iar diametrul este cuprins între 1,7 și 2 mm.

Trăiește sub frunze și resturi vegetale aflate în descompunere în pădurile montane.

Figura 11. Argna bielzi

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Ena montana (Draparnaud, 1801)

Este răspândită în Munții Pirinei, sudul Angliei, centrul Europei, nordul Ucrainei și în Bulgaria.

Cochilia este brună, nu foarte lucioasă, fin striată, producând un model granular caracteristic la suprafață. Apertura nu prezintă pliuri, marginea este conectată la partea parietală printr-un strat alb subțire. Ombilicul este deschis. Prezintă o nuanță violet cu pete întunecate pe cap și dorsal. Juvenilii prezintă adesea camuflaj.

Are înălțimi cuprinse între 14 și 17 mm, iar diametrul cuprins între 6 și 7 mm.

Trăiește în pădurile de foioase, în zonele muntoase, în Marea Britanie pe soluri calcaroase bine drenate. În Elveția se găsește până la 2500 m altitudine, iar în Bulgaria la altitudini de 2000 m. Se hrănește cu material vegetal mort. Se urcă pe pietre și trunchiuri de copaci în timpul ploii.

Figura 12. Ena montana

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Chondrula tridens (O.F. Müller, 1774)

Prezentă în sud-vestul Franței, Italia, Lituania, centrul Rusiei, sud-estul Europei, Turcia, sudul Munțiilor Ural și nordul Iranului.

Cochilia este brună, puțin strălucitoare și striată, prezintă 7-8 anfracte aproape drepte. Apertura este albă, ascuțită, conectată cu un înveliș alb în partea parietală. Buza aperturală este vizibilă din exterior, este prezent un nod unghiular care nu este conectat la lamela parietală. Dintele columelar este moderal, iar dintele inferior palatal este puternic. Juvenilii prezintă camuflaj.

Înălțimea cochiliei este de 7-16 mm, iar diametrul este de 4-5 mm. Cochiliile din sud pot fi mai mari decât în nord.

Trăiește în pajiști însorite și uscate, este o specie caracteristică în pășuni, de obicei în pământ, lângă pietre. Apare la suprafață doar când e cald. În Elveția se găsește la altitudini de până la 1500 m, în Bulgaria la 1900 m. Se hrănește cu părți moarte ale plantelor.

Figura 13. Chondrula tridens

(www.animalbase.org, autor: Atanas Irikov)

Cochlodina laminata (Montagu, 1803)

Este răspândită în sudul Scanvinaviei, nordul Spaniei, sudul Italiei și sudul Balcanilor.

Cochilia este brună-roșiatică, aproape netedă, lucioasă. Lamela parietală este mică, lamela columelară este mai proeminentă, calusul palatal este subțire, iar lamela subcolumelară este vizibilă într-o vedere oblică.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 15 și 17 mm, iar diametrul este de 4 mm. Cei din regiunile montane aflați la altitudini de peste 100 m sunt de obicei mai mici. Diametrul oului este de 2 mm.

Trăiește în pădurile de foioase, pe sol sau sub tufișuri, sub frunze sau printre mușchi. Tolerează un anumit grad de perturbare, care se regăsește și în plantațiile de fag. În Bulgaria, este abundentă pe stânci acoperite de mușchi, preferă umiditatea ridicată. În Elveția și Bulgaria se găsește la altitudini de până la 2000 m.

Depune 10-20 de ouă, cu diametrul de 2 mm, acestea sunt așezate în grămezi între lunile august și octombrie, iar juvenilii ies după 3 săptămâni. Maturitatea este atinsă la sfârșitul anului următor.

Figura 14. Cochlodina laminata

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Cochlodina orthostoma (Menke, 1828)

Este răspândită în estul și centrul Europei, sud-vestul Finlandei, Ucraina, România și nord-vestul Alpilor.

Cochilie este mică, subțire, cu nervuri. Cervixul aproape rotunjit, fără pliuri palatale vizibile în apertură. Calusul palatal este de obicei moale.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 12 și 13 mm, iar diametrul este de 3 mm.

Trăiește în păduri de foioase, în habitate umede și stâncoase, adesea pe trunchiuri de copaci. În Elveția se găsește la altitudini de până la 1400 m. Este o specie ovovivipară.

Figura 15. Cochlodina orthostoma

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Macrogastra tumida (Rossmässler, 1836)

Este răspândită în Austria, Republica Cehă, Slovacia, Polonia, Ucraina și România.

Cochilia este brună, cu nervuri, lucioasă, are 9-12 anfracte, cervixul prezintă o carenă dorsală și o carena bazală subțire și cu brazdă bazală. Lamela columelară este curbată și proeminentă, adesea cu o ramificație subțire și o ramificație scurtă spre margine. Calusul palatal este paralel cu marginea, îngroșat în partea superioară și inferioară, adesea absent. Lamela subcolumelară este curbată în secțiune frontală, vizibilă într-o vedere oblică.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 13 și 17 mm, iar diametrul cochiliei este cuprins între 3,5 și 4,4 mm.

Prezentă în pădurile montane în așternuturile de frunze, sub pietre, la altitudini de până la 2100 m.

Figura 16. Macrogastra tumida

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Macrogastra borealis (Boettger, 1878)

Este răspândită în nordul Poloniei, Belarus, țările baltice, Transilvania și Banat.

Lamela columelară prezintă nervuri mai puțin dense decât la celelalte specii de Macrogastra . Calusul palatal este foarte slab, iar apertura este relativ circulară.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 13 și 15 mm, iar diametrul este cuprins între 3,3 și 3,6 mm.

Trăiește la altitudini de până la 1200 m, în păduri montane. Această specie reprezintă una dintre cele mai frecvente specii din sud-estul Poloniei.

Figura 17. Macrogastra borealis

(www.animalbase.org, autor: K. Chaniecka)

Clausilia dubia (A. Schimdt, 1856)

Este răspândită în Europa, în insulele britanice, izolată doar în nordul Angliei. De asemenea este izolată în Finlanda și Suedia.

Această specie prezintă o nervură densă. Nu prezintă cute între lamela parietală și lamela columelară. Partea parietală superioară este sub formă de calus, șanțul bazal este prezent în apertură. Lamela subcolumelară nu se află lângă apertură. Prezintă multe forme. Carena bazală este mai proeminentă decât la Macrogastra.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 11 și 14 mm, iar diametrul este cuprins între 2,7 și 3,2 mm.

Trăiește pe roci umbrite, pe copaci și ziduri vechi, de obicei în regiunile expuse din zonele montane, mai rar în păduri. În Elveția se găsește la altitudini de până la 2400 m, în nordul Angliei la altitudini cuprinse între 250 și 600 m. Se ascunde în ruine, se cațără pe suprafețe verticale când plouă. Se hrănește cu licheni și alge.

Este o specie rară în sud-estul Poloniei. Poate fi o specie rară la altitudini mici în Elveția. În nordul Angliei este amenințată de poluare și distrugerea habitatelor.

Figura 18. Clausilia dubia

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Laciniaria plicata (Draparnaud, 1801)

Este răspândită în centrul, estul și sud-estul Europei, centrul Rusiei, nord-vestul Turciei și estul Franței.

Cochilia este brună, striată, prezintă cervix cu carenă bazală, apertura se găsește în partea inferioară, adesea se găsesc câteva pliuri mici în partea palatală a aperturii. Partea superioară a lamelei palatale este prezentă și adesea vizibilă într-o vedere perpendiculară. Nu este prezentă lamela bazală, iar lunula se găsește în lateral.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 15 și 18 mm, iar diametrul este cuprins între 3,3 și 3,6 mm.

Preferă pietrele umede și zidurile vechi din habitatele deschise. Este mai puțin frecventă în păduri și pe munți înalți. Nu se limitează la substraturile calcaroase. În Bulgaria se găsește între pietre și în stratul de frunze din păduri. În Elveția se găsește la o altitudine de până la 2300 m, iar în Bulgaria până la 1500 m.

Este o specie foarte comună în câmpiile și zonele montane din Polonia și este foarte răspândită în Bulgaria.

Figura 19. Laciniaria plicata

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Balea stabilis (L. Pfeiffer, 1847)

Este răspândită în vestul Carpaților.

Cochilia este brună sau gălbuie, cu nervuri, lamela parietală este lungă, lamela columelară moderată, iar lamela palatală este vizibilă în vedere perpendiculară. Lunula nu este vizibilă. Canalul bazal este prezent, lamela subcolumelară este invizibilă în apertură.

Înălțimea cochiliei este de 15-16 mm, iar diametrul este de 3,9-4 mm.

Trăiește pe trunchiuri de copaci și sub lemn aflat în putrefacție în păduri umede, în zone joase și înalte.

Figura 20. Balea stabilis

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Balea fallax (Rossmässler, 1836)

Este răspândită în Carpați, Transilvania, Ucraina și sud-estul Poloniei, până la 1800 m.

Cochilia este brună, solidă, cu nervuri fine, prezintă 10-13 anfracte ușor convexe, lamela parietală este lungă și nu este conectată cu lamela spirală, nu exista pliuri între lamela parietală și columelară, lamela columelară este adâncă și ușor concavă în partea inferioară. Cochilia are între 14 și 22 mm înălțime, iar diametrul cochiliei este de 4-5,5 mm.

Trăiește pe copaci, în păduri, frecvent sub așternut de frunze și lemn aflat în putrefacție. În Ucraina se găsește în zonele submontane de pădure. Reproducerea are loc din martie până în octombrie, depune 4-11 ouă ușor ovale (1,7-2 mm) care sunt așezate unul câte unul sau în grămezi în special primăvara și la începutul toamnei. Juvenilii ies după 8-10 zile la temperaturi de 18-25 °C, dimensiunea finală este atinsă după cel puțin 6 luni. Între lunile mai și august aceștia rețin 10-17 ouă în uter, unde embrionii cresc. Acest lucru reduce timpul de dezvoltare a ouălor în mediul extern.

Figura 21. Balea fallax

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Vestia gulo (E.A. Bielz, 1859)

Este răspândită în Transilvania și sudul Poloniei.

Cochilia este gălbuie până la brun roșcat, cu nervuri, prezintă 10-12 anfracte convexe. Lamela parietală este proeminentă și aproape de lamela spirală, lamela columelară este aproape dreaptă, aflată în partea superioară a aperturii, de obicei orizontală și scurtată în secțiune frontală. Nu prezintă lamelă palatală inferioară, lunulă dorsală și curbată, lamelă subcolumelară proeminentă, clausilium îngustat și cu un cârlig la capătul său ascuțit.

Înălțimea este cuprinsă între 16 și 20 mm, iar diametrul între 3,9 și 4,7 mm.

Trăiește în pădurile montane, în locuri cu umiditate crescută, pe malurile pârâurilor, sub pietre, printre crengi și frunze putrede. Evită râurile și pârâurile mari. Reproducerea are loc din aprilie până în august, mai ales în mai-iunie. Nu este total ovovivipară, ouăle sunt ținute mult în uter. Ies 6-15 ouă (puțin ovale, cu dimensiuni de 1,7-2 mm), juvenilii consumă invelișul propriilor ouă. Durata de viață este de 3-4 ani în condiții de laborator.

Figura 22. Vestia gulo

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Vesia turgida (Rossmässler, 1836)

Este răspândită în Carpați și până la 2100 m în Munții Tatra.

Cochilia este gălbuie, de obicei cu nervuri fine, 9-10 anfracte ușor convexe, cervix cu carenă dorsală. Apertura este relativ mică și fără brazdă dorsală, lamela parietală este proeminentă și apropiată de lamela spirală. Lamela columelară este localizată în partea superioară a aperturii, dreaptă sau ușor curbată în sus. Lamela subcolumelară este proeminentă, vizibilă în vedere oblică, lunulă dorsală și curbată, moale în partea centrală. Clausilium îngustat, nerăsucit, curbat și cu un cârlig la capăt.

Are înălțimi cuprinse între 11 și 17 mm, iar diametrul între 3 și 5 mm.

Trăiește în zonele montane și submontane, în păduri umede, în mlaștini, dar și în habitate uscate. Prezentă și sub bușteni.

Reproducerea are loc din aprilie până în septembrie, mai ales în mai-iunie. Nu este total ovovivipară, ouăle (foarte alungite și turtite, cu un diametru de 1,4-2,2 mm) sunt ca un jeleu și lipite între ele cu mucus. Ele sunt ținute mult timp în uter și sunt expuse fie în corpul părinților, fie la scurt timp după aceea.

Specia este rară în România.

Figura 23. Vestia turgida

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Vestia elata (Rossmässler, 1836)

Este răspândită în centrul Slovaciei, în sud-estul Poloniei, Ucraina și România.

Cochilia este brună gălbuie, striată sau cu nervuri, are 9-12 anfracte, apexul este tocit. Apertura prezintă o buză în interior, lamela parietală este aproape de lamela spirală, lamela columelară este oblică, așezată în partea superioară a aperturii.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 11 și 20 mm, iar diametrul cochiliei este cuprins între 3,7 și 4,7 mm.

Trăiește în pădurile montane, sub bușteni în așternutul frunzelor. În Polonia trăiește în păduri de carpen și fag. Poate forma populații foarte mari. În Polonia reproducerea poate avea loc în 2 perioade: aprilie-mai și august-septembrie, dar depinde de temperatură.

Nu este total ovovivipară, ouăle sunt ținute mult timp în uter și sunt depuse cu 2-4 zile înainte de incubație. Juvenilii după ce ies din ouă, le consumă. Cresc 2 spire pe lună și ating dimensiunea completă după 5-6 luni în condiții de laborator. Speranța de viață este de cel puțin 6 ani.

Figura 24. Vestia elata

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Bulgarica cana (Held, 1836)

Este răspândită în estul și centrul Europei, în sudul Finlandei, nordul Elveției, sudul Carpaților și în Rusia.

Cochilia este brună, solidă, cu nervuri, are 11-14 anfracte. Cervixul prezintă carenă bazală, apertură largă cu calus palatal. Lamela columelară este puternică, are o culoare roșie-maronie, lamela palatală inferioară este slab conectată la lunulă.

Cochilia are dimensiuni cuprinse între 16 și 19 mm, iar diametrul este cuprins între 3,3 și 4 mm.

În România și Ucraina este prezentă doar în pădurile submontane la 1300 m altitudine. Trăiește pe trunchiurile copacilor, în pădurile de foioase și pădurile mixte. În perioadele uscate, nu părăsește trunchiurile copacilor, dar se ascunde sub licheni. Tolerează cantitățile scăzute de calciu din pământ.

Figura 25. Bulgarica cana

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Punctum pygmaeum (Draparnaud, 1801)

Este răspândită în Europa și nord-vestul Asiei.

Cochilia este brun deschis, cornoasă, aproape plată, extrem de densă și striată. Prezintă 3-3,5 anfracte convexe, apertură rotunjită, margini subțiri și nu prezintă buză. Ombilicul este larg reprezentând 25% din diametrul cochiliei.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 0,6 și 0,8 mm, iar diametrul este cuprins între 1,2 și 1,6 mm. Diametrul este de 0,4 mm la un anfract, 0,65-0,7 la 2 anfracte și 1,2-1,3 la 3 anfracte.

În majoritatea cazurilor trăiește în straturile de gunoi în pădurile de fag, pe soluri acide, dar mai abundentă pe substraturi calcaroase. Uneori este prezentă și în habitate deschise, având amplitudine ecologică largă între habitatele umede și locuri calde și uscate. Nu este prezentă în habitate puternic perturbate. În Portugalia trăiește sub frunze moarte și scoarță, sub mușchi și licheni de pe scoarță și de asemenea pe ziduri vechi. În Elveția este prezentă la altitudini de până la 2500 m, iar în Bulgaria la altitudini de până la 1500 m.

Indivizii sunt hermafrodiți, dar reproducerea este posibilă și fără partener. Între 1 și 16 ouă (diametru de 0,4-0,5 mm) sunt așezate unul câte unul pe parcursul unei perioade de câteva zile între lunile mai și septembrie. Juvenilii ies după 15-20 de zile, diametrul cochiliei fiind de 0,49 mm. Aceștia cresc repede până la diametrul de 1,3-1,4 mm, maturitatea sexuală fiind atinsă. Vârsta medie de viață este de 200 de zile.

Este o specie frecventă.

Figura 26. Punctum pygmaeum

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Vitrea diaphana (S. Studer, 1820)

Este răspândită în Carpați, nordul Italiei și centrul Bulgariei.

Suprafața cochiliei este netedă și strălucitoare, are 5-6 anfracte aproape plate. Apertura este dreaptă și nu prezintă ombilic.

Înălțimea cochiliei este de 1,8-2,1 mm, iar diametrul de 3,7-4,8 mm.

Trăiește în habitatele montane, între pietre și ruine, la altitudini de până la 1300 m.

Figura 27. Vitrea diaphana

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Vitrea transsylvanica (Clessin, 1877)

Este răspândită în Bulgaria, Polonia și izolată în Austria.

Lățimea ultimului anfract reprezintă 2,3-2,6 mm din penultimul. Apertura este puțin curbată și nu prezintă ombilic.

Înălțimea cochiliei este de 1,3-2,2 mm, iar diametrul de 3-4,5 mm.

În principal trăiește în pădurile de fag.

Figura 28. Vitrea transsylvanica

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Vitrea crystallina (O.F. Müller, 1774)

Este răspândită în aproape toată Europa, cu excepția sudului.

Cochilia este variabilă, 4-5 anfracte, lățimea ultimului anfract reprezintă 1,5-2 din penultimul. Ombilicul este îngust, dar deschis.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 1,4 și 2,1 mm, iar diametrul este cuprins între 3 și 4 mm. Diametrul este de 0,6 mm la un anfract, 1,2-1,4 la două anfracte, 2,1-2,3 mm la trei anfracte și 3,4-3,7 mm la patru anfracte.

Trăiește sub așternutul de frunze și sub pietre în păduri umede, în mușchi, este caracteristică pentru pădurile de pe malul râurilor, pajiști umede și mlaștini. În Elveția este prezentă la altitudini de până la 2300 m.

Este cea mai frecventă specie din acest gen.

Figura 29. Vitrea crystallina

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Euconulus fulvus (O.F. Müller, 1774)

Este răspândită în Emisfera nordică.

Cochilia este mai lată decât înaltă, galben brună, în partea superioară suprafața cochiliei este mai pală. Partea inferioară este mai mătăsoasă și mai netedă. Nu prezintă ombilic.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 2 și 2,5 mm, iar diametrul este cuprins între 2,8 și 3,5 mm.

Trăiește în păduri, preferă solurile răcoroase și umede cu lemn mort în pădurile de conifere montane și subalpine. De asemenea, trăiește în pajiști umede sau uscate și în habitate alpine ierboase. Tolerează solurile necalcaroase. În Elveția trăiește până la 2900 m altitudine, iar în Bulgaria până la 1500 m.

În sudul Franței, în aprilie și mai sunt așezate 20-30 de ouă sub frunze, iar juvenilii ies după 2 săptămâni.

În Elveția este unul dintre cei mai frecvenți melci întâlniți.

Figura 30. Euconulus fulvus

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Oxychilus deubeli (A.J. Wagner, 1914)

Este răspândită în Ungaria și România.

Cochilia este galbenă cu nuanțe verzi, partea inferioară este albicioasă, translucidă și strălucitoare, cu linii de creștere foarte fine. Are 4,5-5 anfracte convexe, ultimul anfract având lățimea de 1,5 din penultimul. Ombilicul este îngust cu un diametru de 1/8. Organul copulator este scurt și umflat la capătul distal, terminându-se cu două apendice.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 4 și 5 mm, iar diametrul este cuprins între 9 și 10 mm.

Figura 31. Oxychilus deubeli

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Oxychilus depressus (Sterki, 1880)

Este răspândită în centrul Europei.

Cochilia este foarte plată, albă sau gălbuie, lucioasă, ombilicul este foarte îngust. Glandele din mantaua animalelor tinere sunt vizibile ca niște pete roșii din exterior.

Înălțimea cochiliei este de 3-4,5 mm, iar diametrul este de 6,5-8 mm.

Trăiește subteran, în pădurile umede și stâncoase și în alte tipuri de habitate cum ar fi versanții ierboși, pe pământ umed saturat cu detritus și materie organică moartă. În sudul Bulgariei se găsește adesea în peșteri dar nu este considerată troglobiont. Preferă substraturile calcaroase, dar tolerează și substraturile silicioase. În Elveția și Bulgaria este prezentă la altitudini de până la 2600 m.

Figura 32. Oxychilus depressus

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Aegopinella epipedostoma (Hudec, 1964)

Este răspândită în sudul Franței, vestul Germaniei, Carpați, izolată în sud-vestul Rusiei, izolată în sudul Sloveniei și în N Croației.

Cochilia este striată, 4-5 anfracte, ultimul anfract coboară puternic, apertura este oblică, iar ombilicul este larg. Toate anfractele sunt vizibile în interior.

Înălțimea cochiliei este de 5-7,5 mm, iar diametrul de 10-13 mm.

Trăiește în pădurile montane, în locuri răcoroase și umede din apropierea cursurilor de apă. În Polonia, ouăle sunt adăpostite în mușchi, juvenilii ies în perioada iulie-septembrie, ei cresc cu o medie de 0,5 spire pe lună. Maturitatea este atinsă când ajung la 4 spire în perioada mai-iunie în sezonul următor. Speranța de viață este de 2-3 ani.

Figura 33. Aegopinella epipedostoma

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Aegopinella pura (Alder, 1830)

Răspândită în Europa.

Cohilia este incoloră sau brun deschis, prezintă 3,5-4 anfracte convexe, ultimul anfract nu coboară până în apropierea aperturii. Ombilicul este larg, ușor excentric.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 2 și 2,7 mm, iar diametrul este cuprins între 3,5 și 5 mm. Diametrul este de 0,7-0,8 mm la un anfract, 1,6-1,9 mm la două anfracte și 3-3,3 mm la 3 anfracte.

Trăiește la baza vegetației și sub lemn aflat în putrefacție în pădurile relativ uscate sau cu umiditate scăzută, predominând pe substraturi calcaroase. În Elveția este prezentă la altitudini de până la 2300 m, iar în Bulgaria până la 2400 m.

Reproducerea are loc primăvara, iar adulții mor după ce depun ouăle. Juvenilii ating maturitatea după 2 ani.

Figura 34. Aegopinella pura

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Eucobresia diaphana (Draparnaud, 1805)

Este răspândită în Europa.

Cochilia este netedă, prezintă mai mult de 2 anfracte cu sutură plană, membrana aperturală este largă. Columela este curbată, lăsând urme vizibile albicioase. Animalul este negru, mantaua neagră, în munți acesta are o culoare gri deschis. Nu se poate retrage în cochilie, iar mantaua acoperă apexul în întregime. Aparatul copulator este retractor, iar auriculul este foarte scurt.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 3 și 4 mm, iar diametrul este curpins între 6 și 7 mm.

Trăiește în locuri umede și răcoroase, în văi și munți. În zonele joase trăiește în păduri umbrite și umede, la altitudini mai mari în habitatele deschise, arbuști pitici și pășuni unde au posibilitatea să se ascundă. În Elveția este prezentă la altitudini de până la 2900 m, iar în Bulgaria la altitudini de până la 2600 m.

Ciclul de reproducere este anual, ouăle sunt sferice, lucioase și albe, juvenilii ies după 2 săptămâni.

Figura 35. Eucobresia diaphana

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Eucobresia nivalis (Dumont & Mortillet, 1854)

Este răspândită în Alpi și în Carpați.

Cochilia este mai mică decât la Eucobresia diaphana, membrana aperturală fiind îngustă. Culoarea este gri, mantaua este de culoarea marmurei cu pete cenușii, iar apendicele mantalei este relativ mic.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 4 și 6 mm, iar diametrul este cuprins între 3,4 și 5 mm.

Trăiește în pajiști montane umede și pe pante pietroase, de asemenea în habitate mlăștinoase din pădurile montane. Au nevoie de pietre puternice ca adăpost împotriva secetei și expunerii la soare. Întotdeauna este prezentă în habitate alpine înalte, până la 2800 m în sudul Elveției, în principal între 2000 și 2500 m. Se deplasează repede, 12-14 mm/s, pentru a ajunge rapid la adăpost atunci când condițiile meteorologice sunt nefavorabile. Reproducerea are loc toamna, cu ciclu anual.

Figura 36. Eucobresia nivalis

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Trochulus bielzi (Bielz, 1860)

Este răspândită în Europa: sud-estul Poloniei și România.

Cochilia este galbenă sau brun-roșiatică, de obicei cu o bandă albă pe carenă, subțire și strălucitoare, fin striată și granulată. Are 5,5-6 anfracte convexe, ultimul anfract fiind neclar la periferie, apertura prezintă o buză albă sau roșie proeminentă aproape de margine. Ombilicul este foarte îngust, de obicei acoperit în întregime la adulți.

Dimensiunea cochiliei este cuprinsă între 5 și 7 mm, iar diametrul este cuprins între 7,5 și 10 mm.

Trăiește în stratul umed de iarbă din păduri, la altitudini cuprinse între 200 și 700 m, sub așternuturi de frunze și lemn aflat în descompunere.

Figura 37. Trochulus bielzi

(www.redbook-ua.org)

Monachoides vicinus (Rossmässler, 1842)

Este răspândită în sudul Poloniei, Serbia, România, în vestul Ucrainei și este izolată în sudul Germaniei.

Cohilia este galbenă, lipsită de strălucire, marginea aperturii este în general albicioasă cu o buză albă puternică în interior. Ombilicul este foarte îngust și, de obicei, în întregime acoperit de marginea columelară. Prezintă anfracte convexe, sutura profundă și ombilicul aproape închis.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 8,5 și 11,5 mm, iar diametrul este cuprins între 12 mm și 16 mm.

Trăiește în pădurile montane printre așternuturile de frunze și lemnul aflat în putrefacție, de obicei la altitudini de peste 700 m.

Figura 38. Monachoides vicinus

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Arianta arbustorum (Linnaeus, 1758)

Este răspândită în nord-vestul și centrul Europei, estul Munților Pirinei, nordul Norvegiei, nordul Irlandei, Estonia, răspândit în Serbia, Bulgaria și vestul Ucrainei.

Cochilia este în general maro cu numeroase rânduri de pete gălbui și de obicei cu o bandă maro deasupra periferiei. Ocazional, gălbui, roșiatic sau cu nuanțe verzui și cu spire subțiri pe partea superioară. Prezintă 5-5,5 anfracte convexe cu sutură profundă. Apertura are o buză albă proeminentă în interior. Ombilicul este acoperit în întregime de marginea columelară. Cochilia are formă globuloasă în majoritatea populațiilor actuale.

Înălțimea cochiliei este cuprinsă între 12 și 22 mm, iar diametrul cochiliei este cuprins între 18 și 25 mm.

Trăiește în păduri și habitate deschise, are nevoie de umiditate. Poate tolera și substraturile necalcaroase, în nordul Scoției este prezentă și pe nisip. În Munții Alpi este prezentă la altitudini de până la 2700 m, în Marea Britanie la altitudini de 1200 m, iar în Bulgaria la altitudini de 1500 m.

Se hrănește cu plante, animale moarte și materii fecale. Acești melci nu se îndepărtează mai mult de 25 m unul față de celălalt. De obicei, ei se deplasează aproximativ 7-12 m într-un an.

În Franța, Marea Britanie și Germania sunt depuse 30-50 de ouă (cu diametrul de 2,5-3,3 mm) între lunile iulie și septembrie. Juvenilii ies după 15-25 de zile, iar maturitatea este atinsă dupa 1-2 ani. Speranța de viață este de aproximativ 4 ani.

Este una dintre cele mai frecvente specii de melci din Elveția, se găsesc până la 20 de adulți pe metru pătrat. În Marea Britanie specia a suferit datorită agriculturii intensive.

Figura 39. Arianta arbustorum

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Faustina faustina (Rossmässler, 1835)

Este răspândită în Carpați și în zonele din apropiere, în Bosnia și Herțegovina, în nord-estul Boemiei, vestul Ucrainei și izolată în Lituania.

Culoarea cochiliei variază de la galben până la brun închis-roșcat și este strălucitoare. Poate avea o bandă lată de culoare închisă deasupra periferiei, cu dungi subțiri neuniforme. Ombilicul este larg.

Înălțimea cochiliei este de 8-11 mm, iar diametrul de 15-20 mm.

Trăiește în păduri, pe roci umede, fără a se limita la zonele calcaroase. Frecventă în România.

Figura 40. Faustina faustina

(www.animalbase.org, autor: Agneta Chaniecka)

Isognomostoma isognomostomus (Schröter, 1784)

Este răspândită în Munții Alpi, Munții Carpați și în zonele muntoase din Germania și Polonia.

Cochilia este brună, netedă, prezintă 4-5 anfracte convexe, rotunjite la periferie. Apertura este îngustă, marginea este brună și groasă cu un dinte bazal și unul palatal. Partea parietală prezintă o lamelă albă proeminentă care se deplasează de-a lungul marginii aperturii. Ombilicul se află într-o zonă aplatizată și este acoperit aproape în întregime, cu excepția unei mici deschideri. Corpul este de culoare gri cu nuanțe brune, tentaculele sunt gri cu lungime de până la 5 mm.

Înălțimea cochiliei este de 4-7 mm, iar diametrul de 7-11 mm.

Trăiește sub bușteni și ruine în pădurile montane, abundent în chei acoperite de păduri. De asemenea, este prezentă și în așternuturi de frunze. Este prezentă la altitudini de 300-1800 m, iar în România la altitudini de 400-1500 m.

Figura 41. Isognomostoma isognomostomos

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

Helix pomatia (Linnaeus, 1758)

Helix pomatia este răspândită în sud-estul și centrul Europei, în vestul și sudul Angliei și în centrul Franței. Este răspândită și în nordul și sudul Suediei și Norvegiei, în estul Finlandei și Estoniei. A fost introdus în Moscova, Kursk, Kiev și Harkiv. În sud-vestul Bulgariei este prezentă la mai mult de 1600 m înălțime.

Cochilia are o culoare crem spre brun deschis, prezintă benzi de culoare brună, 5-6 anfracte, apertura este largă, ombilicul este îngust și parțial acoperit de marginea columelară. Cochilia are între 30 și 45 mm înălțime,iar diametrul este cuprins între 30 și 50 mm. Diametrul oului este de 5,5-6,5 mm.

În sud-estul Europei trăiește în păduri și habitate deschise, grădini, podgorii, în special de-a lungul râurilor, limitat la substraturi calcaroase. În centrul Europei este prezentă în păduri deschise. Preferă umiditatea crescută și temperaturile scăzute, are nevoie de pământ moale pentru a hiberna și a depune ouăle. În sudul Angliei este limitată la terenurile necultivate ierboase sau stufoase, de obicei nu în grădini, cu o rată redusă de reproducere și putere scăzută de dispersare. Distanța medie a migrației ajunge la 3,5-6 m (Pollard, 1975).

În centrul Europei reproducerea are loc de la sfârșitul lui mai până în septembrie, depune 40-80 de ouă într-o gaură săpată prin mișcările circulare ale corpului în interiorul solului, de regulă după ploaie, juvenilii ies după 3-4 săptămâni. Cochilia este inițial albicioasă, după 8-14 zile devine brun gălbuie, iar după 1 an cochilia prezintă 2,5-4 anfracte. Gradul de maturitate este atins după 2-5 ani, iar speranța de viață este de 20 ani.

Este amenințată de distrugerea continuă a habitatelor și drenaj. Este amenințată de o intensificare a agriculturii și de distrugerea habitatelor. În multe regiuni din Elveția și Austria există restricții pentru colecțiile comerciale.

Figura 42. Helix pomatia

(www.animalbase.org, autor: Welter Schultes, Francisco)

În cele 6 stații analizate au fost identificate între 14 și 19 specii, iar numărul de indivizi este cuprins între 55 și 130. Distribuția numărului de indivizi și numărului de specii este reprezentată în figura 43. Se remarcă faptul că cel mai mare număr de indivizi este în S5, deoarece Cabana Rarău este situate la cea mai mare altitudine și datorită faptului că se caracterizează prin structuri calcaroase masive care pot repezenta un habitat favorabil pentru moluștele terestre.

Figura 43. Indici de biodiversitate

Dezechilibrul între numărul de specii și numărul de indivizi este reflectat și în valorile indicilor de biodiversitate. Valorile indicelui Shannon sunt mari în S1 și S6, iar echitabilitatea are valoarea cea mai mica în S4 și cea mai mare în S6.

Tabelul nr. 2: Valorile indicelui Simpson

Se remarcă faptul că cele mai mici valori ale indicelui Simpson sunt în S1 și S6, iar cea mai mare valoare este în S4.

Din cele 33 de specii identificate, 27 s-au identificat in Masivul Ceahlau si 23 in Masivul Rarau.

Tabelul nr. 1: Tabel sintetic cu numărul de indivizi și abundența relativă a speciilor de gastropode terstre din cele 6 stații

Numărul mai crescut de specii înregistrat în cele două stații din masivul Rarău se datorează substartului calcaros reprezentat de stânci mari, spre deosebire de punctele de colectare din Ceahlău unde aflorimentele calcaroase au fost mult mai mici.

Figura 44

Abundența relativă a gastropodelor terestre din stația Durău-Bicaz (la 14 km de Bicaz)

În stația amplasată între Durău și Bicaz, la 14 km de localitatea Bicaz au fost identificate 15 specii. Distribuția este relativ echilibrată cu Isognomostoma isognomostomos și Vestia turgida având abundențe mai mari, iar cu o abundență mai mică sunt Bulgarica cana, Helix pomatia și Ena montana.

Figura 45

Abundența relativă a gastropodelor terestre din stația Durău-Bicaz (la 22 km de Bicaz)

În stația amplasată între Durău și Bicaz, la 22 km de localitatea Bicaz, au fost identificate 14 specii. Distribuția este relativ echilibrată cu Vestia gulo, Vitrea diaphana și Isognomostoma isognomostomos având abundențe mari, iar Macrogastra tumida, Macrogastra borealis și Bulgarica cana având abundențe mici.

Figura 46

Abundența relativă a gastropodelor terestre din stația Telec

În stația amplasată în zona satului Telec, au fost identificate 11 specii. Acestea nu au o distribuție echilibrată deoarece gastropodele au fost colectate din habitate forestiere cu stâncărie. Specia cu cea mai mare abundență este Cochlodina laminata, fiind urmată de Laciniaria plicata și Balea fallax. Speciile cu abundența cea mai mică sunt Cochlodina orthostoma și Chondrula tridens.

Figura 47

Abundența relativă a gastropodelor din stația Colții Dochiei

În stația amplasată în apropiere de Colții Dochiei au fost identificate 11 specii. Acestea nu au o distribuție echilibrată, cea mai des întâlnită fiind Laciniaria plicata, reprezentând aproape jumătate din abundența gastropodelor în această stație. Abundența cea mai mică o au speciile Vestia elata și Isognomostoma isognomostomos.

Figura 48

Abundența relativă a gastropodelor terestre din stația Cabana Rarău

În stația amplasată în zona Cabanei Rarău au fost identificate 16 specii. Distribuția este relativ echilibrată, cu Arianta arbustorum și Faustina faustina având abundența cea mai mare, iar Isognomostoma isognomostomos, Vestia turgida, Euconulus fulvus și Ena montana fiind mai puțin reprezentate.

Figura 49

Abundența relative a gastropodelor terestre din stația Cheile Moara Dracului

În stația amplasată în zona Cheile Moara Dracului au fost identificate 18 specii. Distribuția este relativ echilibrată, cele mai abundente gastropode fiind Argna bielzi, Faustina faustina și Carychium tridentatum. Gastropodele cele mai slab reprezentate sunt Vitrea crystallina, Aegopinella pura, Euconulus fulvus, Balea stabilis, Vestia elata, Clausilia dubia și Arianta arbustorum.

Capitolul V

Concluzii

În urma analizei materialului au fost identificate 33 specii, 27 în Ceahlău și 23 în Rarău. Numărul relativ mic de specii identificate se datorează pe de-o parte substratului care prezintă în mare parte aflorimente calcaroase sporadice și de dimensiune redusă, pe de altă parte datorită pădurilor de conifere în care au fost amplasate majoritatea stațiilor. Aciditatea generată de prezența coniferelor este factor limitativ pentru speciile de moluște terestre. Cu toate acestea, local pe aflorimentele calcaroase sau pe malul râurilor se dezvoltă o malacofaună bogată, cu unele specii caracteristice Carpaților Orientali.

Lucrarea de față nu și-a propus inventarierea faunei de moluște terestre din zonele studiate, ci este un prim demers pentru actualizarea informațiilor legate de distribuția moluștelor terestre în această parte a Carpaților, care a fost mai puțin studiată în ultimul timp.

Considerăm prin prisma rezultatelor obținute că atât fauna de moluște cât și comunitățile din această zonă reprezintă un subiect interesant din punct de vedere științific care trebuie explorat în continuare.

Bibliografie

Albotă, G.M., 1992 – Munții Ceahlău, Casa Editorială pentru Turism și Cultura, București;

Andrewartha, H.G. & Birch, L.C, 1986- The ecological web: more on the distribution and abundance of animals, University of Chicago Press

Ant H., 1963- Faunistic, ecological and animal geographic studies on the distribution of land snails in northwestern Germany,

Apăvăloae M., Apostol L. & Pîrvulescu I., 2000 – Caracteristici ale precipitațiilor atmosferice din partea estică a grupei centrale a Carpaților Orientali, Lucrările Statațiunii ,,Stejarul”, seminar. Geografic., Piatra Neamț, pag. 17-34.

Boycott, A.E., 1934- The habitats of land Mollusca in Britain. Journal of ecology, 1-38

Crowell, H. H., 1973- Laboratory study of calcium requirements of the brown garden snail Helix aspersa Müller. Proc. Malac. Soc. Lond., 491-503

Cain, A.J., 1977- J. Conch. London 29, 129-136

Grossu, A. V., 1955 – Mollusca; Gastropoda Pulmonata. In: Fauna R.P.R., 3 (1). Edit. Acad. R.P.R. (in Romanian)

Grossu, A. V., 1956 – Mollusca; Gastropoda Prosobranchia și Opistobranchia. In: Fauna R.P.R., 3 (2). Edit. Acad. R.P.R. (in Romanian)

Grossu, A. V., 1981 – Gastropoda Romaniae. 3, Ordo Stylommatophora: Suprafamiliile Clausiliacea și Achatinacea, București. (in Romanian)

Grossu, A. V., 1983 – Gastropoda Romaniae, 4, Ordo Stylommatophora, Suprafamiliile: Arionacea, Zonitacea, Ariophantacea și Helicacea, Edit. Litera, București. (in Romanian)

Grossu, A. V., 1986 – Gastropoda Romaniae. 1, I. Caracterele generale, istoricul și biologia gastropodelor; II. Subclasa Prosobranchia și Opistobranchia, Edit. Litera, București. (in Romanian)

Grossu, A. V., 1987 – Gastropoda Romaniae. 2, Subclasa Pulmonata, Ord. Basommatophora și Ord. Stylommatophora: Suprafam. Succineacea, Cochlicopacea, Pupillacea, Edit. Litera, București. (in Romanian)

Grossu, A. V., 1993 – The Catalogue of Molluscs from Romania, Travaux du Muséum d’Histoire Naturelle „Grigore Antipa“, 33: 291-366.

Hogben, L.T & Kirk, R.L., 1944- Studies on temperature regulation. I. The Pulmonata and Oligochaeta, Proc. R. Soc. Lond. B, 239-252.

Howes N.H. & Wells G.P., 1934- The water relation of snails and slugs. I. Weight rhythms in Helix pomatia, L. J. Exp. Biol. 11

Ielenicz, M. & Pătru, I. 2005 – Geografia fizică a României, Editura Universitară, București

KUENKEL, K., 1916- Zur Biologie der Lungenschnecken.

Lozek, V., 1962- Progress in soil zoology, Ed. P.W. Murphy, 334-342

Machin, J., 1975- Pulmonates, Academic Press, New York and London, Volumul 1, 105-163

Manta, I., 1992 – România, o enciclopedie a naturii, Casa Editorială pentru turism și cultură ABEONA, București

Mutihac V. & Ionesi L., 1974- Geologia României, Ed. Tehn., București

Pîrvulescu I. & Apostol L., 1997 – Despre conceptul de potențial climatic, Analele Univ. ,,Ștefan cel Mare”, Suceava, 69-76

Schmidt-Nielsen, K., Taylor, C.R. & Shkolnik, A., 1972- Desert snails: Problems of survival, Symp. Zool. Soc. London 31, 1-13

Stănescu I., 1964 – Densitatea rețelei hidrografice în Masivul Ceahlău, Analele Universității „Al.I.Cuza”, Iași

Sutcliffe, J.F., 1962- Mineral Salts Absorption in plants, Pergamon Press, New York

Valovirta, I., 1968- Land molluscs in relation to acidity on hyperite hills in Central Finland, Ann. Zool. Fenn., 245–253

Walden, H.W., 1965- Terrestrial faunistic studies in Sweden, Proceedings of the First European Malacological Congress, 95-109

Wareborn, I., 1969- Oikos 20, 461-479

Wareborn, I., 1970- Oikos 21, 285-291

Welter-Schultes F., 2012- European non-marine molluscs, a guide for species identification, Göttingen: Planet Poster Editions

Wilbur, K.M. & Yonge, C.M., 1964- Physiology of Mollusca, editura Academic Press, Volumul I

*** (1987)- Geografia României–Carpații Românești și Depresiunea Transilvaniei, volumul III, Editura Academiei Române, București

http://www.ceahlaupark.ro/pos-mediu/wp-content/uploads/2012/03/PM_PNCeahlau26.08.2014.pdf

http://apmsv.anpm.ro