Garantiile Si Elementele Diminuatoare ale Riscului de Credit
GARANȚIILE, ELEMENTELE DIMINUATOARE A RISCULUI DE CREDIT
TEZA DE MASTERAT
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. ASPECTELE TEORETICE PRIVIND GARANȚIILE BANCARE ȘI RISCUL DE CREDIT
Caracteristica generală a formelor de garantare a creditelor bancare
Concept teoretic privind riscul de credit și metodele de gestiune
CAPITOLUL II. MODUL DE UTILIZARE A GARANȚIILOR BANCARE ÎN SCOPUL DIMINUĂRII RISCULUI DE CREDIT ÎN CADRUL BC „UNIBANK” SA
2.1. Modalitatea de acceptare și evaluare a garanțiilor în cadrul BC„Unibank” SA
2.2. Încetarea dreptului de gaj și rolul companiilor de asigurare în domeniul creditării
CAPITOLUL III. ANALIZA DIAGNOSTICĂ A SISTEMULUI BANCAR MOLDOVENESC PRIVIND RISCUL DE CREDIT ȘI POSIBILITĂȚI DE PREVENIRE
3.1. Diagnostica sistemului moldovenesc prin prisma comparării unui set de indicatori convenționali cu alte țări ale lumii
3.2. Măsuri privind prevenirea riscului de creditare
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ADNOTAREA
LISTA ABREVIERILOR
DECLARAȚIE PRIVIND ORIGINALITATEA CONȚINUTULUI LUCRĂRII DE MASTERAT
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Principiul care a stat la alegerea temei acestei teme pentru teza de master a fost aceea de a studia riscul creditar la care este supus băncile comerciale din Republica Moldova și modul de garantare a acestor riscuri. Riscurile au făcut dintotdeauna obiectul studiilor societăților bancare. Activitatea bancară privită ca o activitate organizată în scopul obținerii de profit nu se poate delimita de existența unor factori de risc. Noutatea în gestiunea riscurilor vizează intensificarea activității de prevenire a pierderilor și încercările de a face din risc, ca mărime abstractă, intangibilă, un element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luată din inspirație la decizia luată pe informație.
O bună perioadă gestiunea riscurilor a fost tratată în cadrul gestiunii globale a băncii. De exemplu, era suficient să se asigure echilibrele dintre active și pasive pentru a reduce riscul. Singura excepție o constituia partea comercială a activității bancare, cînd se acorda o atenție mai mare clientelei, în sensul selecției acesteia pentru a evita pierderi din nerambursarea creditelor.
În prezent gestiunea riscurilor urmărește măsurarea și controlul acestora. În acest scop trebuie făcut un inventar al riscurilor bancare. Astfel, în funcție de fiecare risc se caută și se aplică măsuri adecvate, care să permită menținerea acestuia în cadrul unor limite acceptabile. Este dificil să se elimine riscurile asociate activității bancare, deoarece acestea sunt strîns legate de performanțele băncii.
Ca studiu de caz pentru acest subiect am ales o comparație regională a Republicii Moldova cu cîteva state vecine în vederea evoluției riscului de credit și a creditelor neperformante. Un alt aspect care va fi studiat în această lucrare va fi acela de a vedea care sunt efectele produse de riscul de credit asupra sistemului banacar autohton.
De asemenea vom studia modul de diminuare a riscului de credit și cum acestea poate fi garantat prin diferite modalități. În această lucrare vor fi determinate metodele care pot preîntîmpina apariția riscului de credit în cazul acordării unui credit cît și diminuarea procentului de credite neperformante.
Subiectul și obiectul lucrării este determinat de a analiza și eficientiza riscul de credit care este prezent în băncile comerciale din Republica Moldova, prin analiza dată putem constata care sunt măsurile care pot duce la diminuarea riscului de credit persistent. Un alt subiect destul de important care va fi abordat pe parcusul acestei lucrări sunt garanțiile care sunt elementele cele mai importante privind diminuarea riscului creditar.
Scopul lucrării. În baza analizei prezente în acestă lucrare vom determina soluțiile de optimizare a riscului de credit și evaluarea impactul acestor recomandări asupra reduceri procentului de credite neperformante. De asemenea vom putea cerceta evoluția riscului de credit pe o perioadă de cîțiva ani atît pe plan național cît și o comparație cu cea regională.
În vederea realizării acestui scop sunt formulate următoarele sarcini:
Examinarea noțiunii de risc de credit și examinarea generală a formelor de garantare a riscului de credit.
Investigarea principalelor forme de garantare a creditelor bancare.
Studierea modalităților de acordare și garantare a creditelor, cît și modul de garantare a creditelor.
Studierea cauzelor și factorilor care au influențat negativ asupra creșterii procentului de credite neperformante și a riscului de credit.
Analiza posibilităților de optimizare a riscurilor de credit.
Suport teoretico-științific și metodologic. Drept bază teoretică și metodologică a investigațiilor a constituit teoria clasică și contemporană vizînd activitatea bancară modernă. De asemenea, ca sursă și bază informațională au servit drept publicațiile economice naționale cît și cele internaționale, actele legislative din Republica Moldova privind activitatea bancară și o studiere sau mai bine spus o comparație amplă a sistemului bancar existent în Republica Moldova cît și sistemele bancare regionale.
Structura lucrării este prezentată în corespundere cu obiectivele preconizate și ordinea realizării cercetărilor științifice. Teza de master cuprinde: introducere, trei capitole care constituie conținutul de bază al cercetării, concluzii și recomandări, literatura selectiva studiată (bibliografia) și anexe.
În Capitolul I este dedicat reflectării fundamentale a aspectelor teoretice privind riscul de credit, precum și a factorilor care inflențează negativ asupra riscului de credit. Deasemenea în acest capitol este expus criteriile de evaluarea a performanțelor bacare prin prisma indicatorilor care influențează direct riscul de credit a băncilor comerciale. Tot aici va merge vorba de metodele de gestiune a riscului de credit în cadrul băncilor comerciale din Republica Moldova, deoarece doar o studiere mai amplă a debitorului poate reduce substanțial procentajul de risc creditar la care este supus sistemul bancar.
În Capitolul II este examinat modul de acceptare și evaluare a garanțiilor ca elemente diminuatoare a riscurilor de credite în cadrul băncii comerciale Unibank. Tot în acest capitol este specificat metodele care sunt utilizate de către băncile comerciale pentru evaluarea obiectului asigurării creditului. De asemenea aici este specificat și modul de încetare a dreptului de gaj a băncilor asupra obiectelor aduse de creditori ca garant a creditelor și rolul companiilor de asigurări în domeniu garantării creditelor acordate de către banca comercială Unibank, care desigur este și o metodă care poate ajuta banca la micșorarea procentului de risc creditar pe care î-l poate banca în urma nerambursării creditului acordat.
În Capitolul III este consacrat analizei generale a sistemului bancar moldovenesc din punctul de vedere a riscului de credit la care este supus. Totodata în acest capitol are loc o comparație regionala a sistemului bancar moldovenesc cu alte țări prin prisma indicatorilor ce ține de riscul de credit. Deși băncile comerciale din Republica Moldova se află într-o situație bancară stabilă, procentul privind creditele neperformante este destul de mare din care rezultă ca riscul creditar se menține încă la un nivel destul de înalt. Pentru reducerea acestui risc este nevoie ca băncile să întreprindă careva măsuri de prevenire a riscul de credit, care sunt descrise în acest capitol.
CAPITOLUL I. ASPECTELE TEORETICE PRIVIND GARANȚIILE BANCARE ȘI RISCUL DE CREDIT
Caracteristica generală a formelor de garantare a creditelor bancare
Băncile trebuie sa identifice riscurile fiecărei cereri și propuneri de creditare, să le recunoască și să contribuie la reducerea și chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este necesar și un studiu de senzitivitate sau risc.
Necesitatea garantării creditelor decurge din existența riscului de credit. Deci, banca trebuie să se asigure că agenții economici care solicită credite, oferă suplimentar posibilitatea recuperării acestora, afară de faptul că au capacitatea restituirii creditelor și a dobînzilor aferente, dovedită la etapa evaluării credibilității debitorilor.
Conform art.634 și 635 al Codului Civil al Republicii Moldova, garanția debitorului constă în obligațiunea lui la o prestație necondiționată sau la o prestație depășind obiectul propriu-zis al contractului”. Prin urmare, din punct de vedere juridic, garanția reprezintă un mijloc de garantare a executării obligațiunii. Aici trebuie să se țină cont de astfel de aspecte, ca: dreptul de proprietate asupra garanției, perfectarea contractului de garanție, valoarea garanției [1].
Cel solicitat să ofere o garanție suplimentară băncii, privind îndeplinirea obligației de rambursare a creditului, are în principiu, cîteva alternative:
– poate garanta cu bunuri materiale, imobile, terenuri sau active financiare pe care le pune la dispoziția băncii, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar, etc., acestea fiind numite garanții reale; din grupa garanțiilor reale, conform art.454 al. I al Codului Civil al Republicii Moldova și Legii cu privire la gaj, nr.449-XV, art.1, 17, 20, fac parte: gajul, ipoteca, amanetul; sau poate apela la o terță persoană numită garant , care să-și asume obligația că va achita datoria (sau va despăgubi bănești banca), în cazul în care cel pentru care garantează (debitorul, clientul băncii) nu își îndeplinește obligația asumată prin contractul de împrumut. Instrumentul garantării poate fi în acest caz scrisoare de garanție bancară, avalul cambial, etc., acesta făcînd parte din garanții personale, sau mai există și alte tipuri de garanții.
Indiferent de tipul garanției (reală sau personală) aceasta trebuie să corespundă anumitor cerințe de bază:
existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp, pentru a acoperi obligația garantată;
garanția să fie astfel concepută încît să asigure băncii dreptul de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;
banca în calitate de beneficiar al garanției, să aibă asigurată posibilitatea de a transforma garanția în bani, rapid și fără pierderi. Altfel spus garanția să aibă un mare grad de lichiditate dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu-și rambursează datoria.
De obicei, valoarea garanției cerute este mai mare decît valoarea creditului, dar, prin solicitarea unei garanții de o valoare considerabil mai mare decît împrumutul, o bancă își reduce capacitatea de a împrumuta. Garanțiile solicitate fiind prea mari, clienții băncii vor renunța la a mai solicita credite. Acest lucru nu numai că va limita profitul băncii, dar va însemna că banca nu va mai îndeplini un obiectiv principal al activității sale: sprijinirea prin credit a dezvoltării economiei.
Deci, garanția este importantă în diminuarea riscului, dar aceasta constituie doar un aspect luat în considerație de creditori. Dacă activitatea pentru care se solicită creditul este îndeajuns de profitabilă și riscul este scăzut, garanția ar putea să nu mai fie necesară sau valoarea ei să fie relativ scăzută.
Atunci cînd se solicită o garanție de regulă, se disting trei părți implicate:
ordonatorul garanției, care este debitorul principal: el este cel căruia partenerul de contract (de exemplu, în contractul de credit partenerul de contract este banca ce acordă creditul) îi solicită o garanție. În consecință, ordonatorul fie oferă o garanție din propriul său patrimoniu (sub formă de gaj sau ipotecă), fie solicită un terț – garant – să ofere o garanție în locul lui. De exemplu, prin avalul cambial, avalistul se angajează ca terț să plătească cambia, în cazul în care debitorul nu o plătește.
beneficiarul garanției, este cel în favoarea căruia s-a constituit garanția, în cazul nostru banca. Beneficiarul execută garanția, respectiv încasează banii care rezultă din vînzarea bunului, dacă debitorul principal nu și-a îndeplinit obligația asumată de a rambajuns de profitabilă și riscul este scăzut, garanția ar putea să nu mai fie necesară sau valoarea ei să fie relativ scăzută.
Atunci cînd se solicită o garanție de regulă, se disting trei părți implicate:
ordonatorul garanției, care este debitorul principal: el este cel căruia partenerul de contract (de exemplu, în contractul de credit partenerul de contract este banca ce acordă creditul) îi solicită o garanție. În consecință, ordonatorul fie oferă o garanție din propriul său patrimoniu (sub formă de gaj sau ipotecă), fie solicită un terț – garant – să ofere o garanție în locul lui. De exemplu, prin avalul cambial, avalistul se angajează ca terț să plătească cambia, în cazul în care debitorul nu o plătește.
beneficiarul garanției, este cel în favoarea căruia s-a constituit garanția, în cazul nostru banca. Beneficiarul execută garanția, respectiv încasează banii care rezultă din vînzarea bunului, dacă debitorul principal nu și-a îndeplinit obligația asumată de a rambursa împrumutul.
garantul este debitorul secundar, care, în anumite cazuri, poate fi însăși debitorul principal, cînd garantează cu bunurile sale, sau poate fi un terț (o altă bancă, o altă firmă sau instituție), care garantează că în cazul neîndeplinirii obligațiilor debitorului principal, va îndeplini obligația de plată sau de rambursare a sumei.
Deci, în relația de garanție pot apărea:
– două persoane – beneficiarul garanției (banca) și debitorul (clientul băncii), cînd acesta din urmă garantează cu propriul său patrimoniu (ipoteca, gaj);
– trei persoane – cînd debitorul apelează la o terță persoană, garantul ca acesta din urmă să garanteze obligația lui de plată.
În ambele cazuri, beneficiarul este banca, în poziție de creditor.
Înainte de a accepta o garanție, indiferent de natura obligațiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, banca trebuie să aibă în vedere trei aspecte principale:
dreptul de proprietate;
perfectarea contractului de garanție;
valoarea garanției.
Pentru a beneficia de credit, potențialul debitor gajist, în afară de sursa primară de achitare a creditului și a dobînzii aferente veniturile încasate, trebuie să pună la dispoziția băncii o garanție secundară, suficientă, care ar acoperi valoarea obligațiilor contractuale, rezultate din contractul de credit. Se poate afirma ca garanțiile reprezintă acoperirea materială a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.
Garanțiile constituie deci un privilegiu pentru banca în raport cu alți creditori. Garanțiile pentru credite sunt asiguratorii și sunt oferite, atît de agenții economici care împrumută, cît și de alte persoane juridice sau fizice, care devin în acest fel garanți.
Politica de credit trebuie să stabilească clar cerințele băncii față de formele de asigurare a creditelor. Atît banca cît și inspectorul trebuie să privească forma de asigurare ca o formă secundară, nu primară de achitare a creditului. Un credit nu trebuie niciodată acordat numai în baza gajului. Politica de credit a băncii trebuie să specifice ce tipuri de garanții se califică ca acceptabile pentru fiecare tip de credit acordat de bancă. Politica de credit a băncii trebuie, de asemenea, să ceară ca gajul să fie asigurat, iar banca să fie protejată de pierderea gajului în rezultatul incendiului, furtului, etc.
Trebuie luată în considerație lichiditatea gajului. Unele gajuri posedă o lichiditate înaltă, adică ușor pot fi convertite în numerar, cum ar fi conturile de depozit și titlurile de valoare de stat. Alte tipuri de gaj sunt nelichide cum ar fi clădirile, utilajul, stocurile etc. Dacă banca acceptă garanții ca asigurare a creditelor, atunci banca trebuie să aprecieze credibilitatea garantului și cea a debitorului primar. Băncile care acceptă asigurarea în calitate de gaj a creditului trebuie să se asigure că compania de asigurare este bine stabilită pe piață și are o reputație bună și practică achitarea la timp a cererilor. Atît garanțiile cît și polițele de asigurare trebuie să fie explicite din toate punctele de vedere, să fie irevocabile pe întreg termenul creditului și să poată fi utilizate în exclusivitate în cazul neîndeplinirii obligațiunilor de credit față de bancă de către debitor [21, p. 5].
În funcție de tipul și valoarea creditului, precum și beneficiarul creditului de ex. Banca XXX acceptă diverse forme de asigurare a creditelor, după cum urmează:
a) Imobile (spații locative, comerciale și de producere; construcții nefinisate; terenuri agricole, comerciale și de construcții; locațiunea produsă de imobil);
Gajul mărfurilor și materialelor în stoc, în circulație și în proces de prelucrare;
Mijloace de transport;
Utilaje și echipamente tehnologice;
Valori mobiliare;
Depozite bănești;
Garanții bancare;
Asigurarea la o companie de asigurări;
Garanții de stat;
Fidejusiunea;
Cesiunea de creanță.
Debitorul gajist – persoana fizică sau juridică care a constituit o garanție reală sub formă de gaj întru asigurarea rambursării creditului acordat de Bancă Debitorului. (Debitorul gajist poate fi atît debitorul obligației garantate, cît și un terț).
Debitorul gajist prezintă Băncii toate documentele care atestă dreptul de proprietate, autorizațiile, care permit Băncii să exercite controlul și drepturile sale asupra obiectului gajat, la fel și asupra veniturilor generate de obiectul gajului (dacă aceasta este prevăzut de contractul de gaj/ipotecă). În cazul gajării bunurilor mobile (stocurile de mărfuri), debitorul gajist prezintă lunar (sau mai des) descifrarea privind stocurile rămase.
Debitorul gajist este obligat să substituie sau să completeze obiectul gajului în cazul dacă există pericolul pierderii sau deteriorării bunului gajat (încheierea unui nou contract de gaj/ipotecă.)
Banca poate cere gaj suplimentar în cazurile în care debitorului gajist i s-au eliberat resurse creditare suplimentare sau a fost prolungat contractul de credit. În procesul deservirii creditului obiectul gajului poate fi evaluat suplimentar sau relevaluat [9, p. 7].
Prolungarea contractului de credit, nu cere reperfectarea contractului de gaj/ipotecă, care asigură creditul, în cazul în care Debitorul și Debitorul gajist este aceeași persoană și această prevedere se conține în contractul de gaj/ipotecă. Însă, în cazul cînd se eliberează resurse creditare suplimentare sau are loc prolungarea creditului, asigurat prin gajul, proprietatea persoanei terțe, este necesar de efectuat acord adițional la contractul de gaj/ipotecă cu privire la modificarea sumei creditului și/sau alte clauze, este necesar acordul acestuia сu privire la modificarea contractului de gaj/ipotecă .
Eliberarea unei părți din obiectul gajat, pînă la achitarea deplină a creditului și a dobînzilor aferente, poate avea loc doar în cazuri excepționale [47, p. 27].
Garanțiile reale: ipoteca, gajul și depozitul bancar
Garanția reală reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor ( în cazul nostru banca ce a acordat creditul), astfel încît datoria să fie însoțită de o anumită siguranță. Deci o garanție reală este întotdeauna un element de activ mobiliar sau imobiliar.
Garanția reală constă în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului. Pentru a nu fi contestate, garanțiile reale trebuie să îndeplinească anumite condiții:
–renunțarea debitorului și punerea gajului în posesia creditorului (băncii) sau a unei terțe persoane convenite de cele doua părți;
–este necesar să se încheie un contract, care să expliciteze creditul și să precizeze garanțiile consimțite;
–garanțiile reale impun o responsabilitate din partea celor care le păstrează; ei răspund de conservarea bunurilor ipotecate sau luate în gaj;
–bunurile ce constituie garanții, nu se pot elibera decît cu acordul creditorului;
–garanțiile să nu fie luate în perioadele periculoase ale unei țări (criză economică, inflație galopantă, război);
–banca trebuie să fie conștientă de faptul că gajul sau poate fi preluat de către un alt creditor privilegiat (bugetul statului).
Ipoteca este una din formele de garantare cele mai utilizate. Ea servește la garantarea obligaților debitorului față de creditorul său, printr-un bun imobil din propriul său patrimoniu anume desemnat pe cale legală în acest scop.
Ipoteca se materializează printr-un contract de ipotecă, care este un contract accesoriu la contractul de credit.
Garantarea plății prin ipotecă, prin esență, constă în aceea că, dacă la scadență debitorul nu rambursează ratele și obligațiile aferente, banca creditoare, în favoarea căreia a fost constituită ipoteca, poate cere vînzarea bunului ipotecat, iar din suma obținută să-și acopere creanța.
În timp ce preluarea unei proprietăți, derivată din garanția principală a creditorului, este un proces lent, procedura pe care o presupune executarea ipotecii, este relativ simplă și directă.
În cazul ipotecii trebuie de luat în considerație modul de evaluare a imobilului, fiindcă chiar dacă se obține o evaluare profesională, evenimente neașteptate (cum ar fi: cutremurile, modificarea prețurilor) pot modifica valoarea reală a garanțiilor într-un sens nedorit (deși valoarea nominală rămîne aceeași). Pentru a evita pierderile care ar rezulta din producerea unor evenimente neprevăzute, bunurile ipotecate sunt asigurate la o societate de asigurare, iar polița de asigurare este anexată la ordinul băncii creditoare. O altă dificultate care trebuie luată în considerație, constă în timpul considerabil necesar pentru vînzarea proprietății, mai ales pe o piață imobiliară în stagnare sau pe care se manifestă o supraofertă de imobil și o cerere scăzută.
Alte elemente ce trebuie analizate sunt: evoluția costurilor de întreținere a proprietăților, drepturile ocupanților (chiriașii dintr-un bloc), proprietățile închiriate în sistemul leasing, situații care limitează folosirea proprietății și reduc posibilitățile de vînzare.
Avantaje : Procesul preluării garanției este bine cunoscut, banca este protejată, proprietatea ipotecată nu poate fi vîndută și garanția este ușor de identificat.
Dezavantaje: Pot exista dificultăți în evaluarea garanției și întîrzierea în executarea ipotecii (vînzarea și încasarea banilor). Repunerea în posesia a proprietății poate implica responsabilități și costuri esențiale pentru bancă.
Spre deosebire de ipotecă, gajul presupune înstrăinarea bunului și constă în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a bunului mobil, care în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vîndut și din banii obținuți, se va acoperi datoria debitorului.[28,p. 73]
Gajul este un accesoriu al contractului de credite. Prin el se remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste bunuri trebuie sa facă obiectul vînzării-cumpărării, deci să fie cuprinse în circuitul civil. Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru că implică o obligație principală pe care o garantează, el urmînd soarta acesteia în ceea ce privește existența și stingerea sa. Totodată este un contract unilateral, deoarece creează obligația numai în sarcina creditorului gajist, respectiv de a păstra bunul și de a-l restitui după ce a fost plătit efectiv [25, p. 128].
Gajul asupra bunurilor debitorului (de exemplu: stocuri) pot fi gajate direct în sensul gajării efective a acestuia în favoarea creditorului (sau a unui terț indicat de acesta), sau gajarea lor se poate face prin transmiterea de către debitor a titlului ce reprezintă marfa (de exemplu, conosamentul, recipisa warant, sau un alt titlu de depozit).
În cazul conosamentului, care este un titlu de proprietate asupra mărfii, îndosarea lui în alb sau la ordinul băncii, dă dreptul acesteia (băncii) ca, la scadența creditului, dacă debitorul nu plătește, să vîndă marfa la care conosamentul are referire.
Gajul este de două feluri și anume: cu deposedare și fără deposedare [28, p. 74].
Gajul cu deposedare se mai numește și amanet și presupune depunerea bunului mobil la banca. Obiectele gajului cu deposedare pot fi reprezentate de bunuri de volum mic și valoare mare (metale prețioase, opere de artă, bijuterii).
Gajul fără deposedare se aplică numai asupra produselor solului, materiilor prime industriale, produselor în curs de fabricație sau deja fabricate și aflate în depozit. Pentru ca aceste produse să poată fi luate în garanție, se cere îndeplinirea următoarelor condiții:
–să existe posibilitatea reala de obținere a lor;
–să se afle la agenții economici sau în depozit;
–să existe o piață sigură de valorificare a produselor.
Gajarea se face in ambele cazuri printr-un contract încheiat separat de contractul de credite, intre banca și agentul economic ce solicită creditul.
Contractul de gaj fără deposedare este un contract consensual, remiterea bunurilor nu mai constituind o condiție a existenței contractului.
În principiu, orice bun poate fi utilizat drept gaj. Pentru a accepta un bun drept gaj, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții:
bunul gajat să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu creanța garantată;
valoarea lui să fie constantă sau crescătoare în timp;
în cazul unui bun material acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau depozitat spre păstrare la instituțiile specializate.
Ca și în cazul ipotecii, bunurile gajate își pot modifica valoarea în timp. Din acest motiv, la preluarea unui bun drept gaj se stabilește un procent din valoarea sa pentru acoperirea garanției (practic între 10-60%) și se procedează la verificarea și evaluarea lunară a garanției, mai ales în cazul gajului fără deposedare (care poate fi constituit din stocul de materie primă, semifabricate sau produse finite).
Avantaje: Acest tip de garanție este ușor preluat de bancă, are un cadru legislativ stabilit și cunoscut de părțile implicate, clienții îl pot folosi drept garanție prin gajarea bunurilor investite în afacere.
Dezavantaje: Evaluarea bunurilor constituite drept gaj este uneori dificilă, mai ales din punct de vedere al evoluției viitoare, bunurile pot “dispărea” (de exemplu, cînd s-a gajat un stoc de materiale); dificultatea vînzărilor pe piață (datorită evoluției prețurilor, a lipsei cumpărătorilor interesați, etc.)
Gajul asupra creanțelor și drepturilor necorporale
Adesea, debitorii dețin înscrisuri care evidențiază dreptul lor de a încasa o sumă, documente care nu pot fi transmise prin gir. Astfel sunt, de exemplu, acreditivele documentare irevocabile deschise în favoarea lor. Utilizarea acestora drept gaj presupune transmiterea dreptului de încasare prin cesiune.
Cesiunea se face în favoarea băncii creditoare cu mențiunea că a fost făcută cu “titlu de gaj”: dacă debitorul nu plătește la scadență, banca în baza titlului cesionat (un acreditiv, de exemplu), este în măsura să încaseze contravaloarea acestuia în baza documentelor depuse de vînzător (exportator) pentru marfa livrată.
Desigur, există riscul că documentele prezentate la încasare prin acreditiv, de către client, să nu fie în ordine și, deci banca să fie în imposibilitatea de a-și încasa banii.
Gajul asupra titlurilor de valoare
Atît obligațiunile, cît și acțiunile deținute de client pot fi gajate. Procedura gajării este diferită în funcție de tipul acestora:
acțiunile și obligațiunile nominative ale firmelor pot fi gajate prin transfer, înscrise în registrele firmei respective cu mențiunea “pentru cauza de garanție”;
titlurile de valoare la purtător se pot gaja prin simpla lor remitere da la debitor la creditor.
În practică, însă, în ambele cazuri se întocmește un act scris cu precizarea părților implicate (debitorul, creditorul sau un terț, o altă bancă, de exemplu), denumirea titlului și a numărului de identificare a fiecăruia, valoarea nominală a fiecărui titlu, valoarea garantată, valoarea de piață a titlului de valoare.
Problema gajului asupra titlurilor de valoare este legată de păstrarea valorii în timp, valoarea care este determinată de cursul lor pe piața financiară.
La prima vedere, depozitul bancar este o garanție ideală. Cu toate acestea, clienții care oferă drept garanție un depozit bancar, nu sunt debitorii doriți de banca.
Depozitul bancar îndeplinește cele mai multe din cerințele unei garanții:
este accesibil oricînd;
se constituie sub forma unei sume fixe cunoscute de bancă;
în cazul în care depozitul este constituit în altă monedă decît cea în care s-a acordat împrumutul, la stabilirea nivelului depozitului drept garanție, banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuațiile fluxurilor de schimb a celor două monede (moneda depozitului și moneda în care s-a dat împrumutul).
Dezavantaje:
depozitului bancar este legat de faptul că banca nu poate lua ca angajament legal de plată, în favoarea unui terț, propriile sale pasive. Această ar putea părea o afirmație care nu are legătură cu problemă constituirii unui depozit bancar drept garanție, dar știm că numerarul depozitat în bancă este reflectat, din punct de vedere contabil, în pasivul bilanțului său. Acest neajuns poate fi evitat, dacă depozitul este constituit la o altă bancă. Banca la care există acel depozit poate emite o garanție în favoarea băncii care acordă împrumutul. Acest proces este însă, adesea dificil și costisitor.
În evaluarea cheltuielilor bancare asociate constituirii depozitului și emiterii garanției, pot apărea dificultăți care conduc la creșterea costurilor creditelor.
Avantaje : în cazul în care depozitul se constituie la o altă bancă, în vederea emiterii de către aceasta a unui angajament de plată în favoarea băncii creditoare, sunt utilizate, de fapt, două garanții:
garanția reală, depozitul bancar constituit la o terță bancă în vederea asumării angajamentului de plată fața de banca creditoare;
garanția personală, respectiv garanția de plată, documentul prin care banca depozitară se angajează să plătească băncii creditoare, în cazul în care debitorul respectiv nu va rambursa creditul. Această garanție de plată se regăsește sub forma scrisorii de garanție bancară de rambursare a creditului.
Depozitul bancar este ușor de evaluat, dacă nu este depozit în altă monedă și nu este dificil de încasat, în cazul în care debitorul nu plătește ratele scadente.
Garanțiile personale există de mai multe forme cum ar fi: fidejusiunea, cesiunea de creanță [47, p. 26].
Garanția personală – angajamentul luat de o terță persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitatea de plată.
Garanția personală se atestă sub două forme de bază: garanții și cauțiuni.
Garanțiile se folosesc la asigurarea angajamentelor numai între persoane juridice. În calitate de garant pot fi organizații ierarhic superioare debitorului, arendatori, fondatori și alte organizații, inclusiv băncile. Băncile comerciale au dreptul de a elibera, conform cererilor clienților, garanții și cauțiuni pentru a asigura rambursarea creditelor. Garanția bancară reprezintă un angajament irevocabil prin care o bancă, denumită garantă, își asumă în cazul în care o anumită persoană fizică sau juridică nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată și indicată în garanție, să plătească ea însăși suma neachitată în favoarea unei persoane fizice sau juridice. Garanțiile pot fi acordate sub forma unui document special (scrisoare de garanție), precum și înscriere pe cambie (gir). În calitate de garant poate fi numai banca cu drept de persoana juridică sau o filială a băncii autorizate de banca ierarhic superioară. Această formă de garantare a unui credit este considerată sigură datorită unui nivel ridicat, în general, al solvabilității băncii, precum și lichidităților importante de care dispune.
Băncile eliberează garanțiile bancare numai după verificarea temeinică a situației patrimoniale, a rezultatelor economico-financiare ale clientului, respectiv a bonității sale, precum și a existenței de garanții reale în condițiile prevăzute de normele de creditare ale băncii și vor efectua control pe termenul de valabilitate a garanției.
În afară de garanția bancară mai există și garanția guvernamentală. Guvernul, în persoana Ministerului Finanțelor, este unica autoritate care are dreptul să acorde instituțiilor creditare din țară și de peste hotare garanții de stat, exprimate în moneda națională, precum și în alte monede legale, pentru împrumuturile contractate de agenții economici din republică, indiferent de tipul de proprietate și forma organizatorico-juridică a acestora [11, p. 36].
Garanția de stat se acordă de Ministerul Finanțelor cu avizul BNM în temeiul hotărîrii Parlamentului.
Cauțiunile se aplică în relațiile băncii atît cu persoanele fizice, cît și cele juridice. În cazul persoanelor juridice, cauțiunea spre deosebire de garanție se perfectează printr-un contract întocmit între bancă și fidejusor.
Conform contractului fidejusorul se obligă să achite datoria debitorului în decursul unei perioade de timp determinate. În contract poate fi indicată suma maximală pe care fidejusorul se obligă să o achite și perioada.
Cauțiunea poate presupune, în același timp, și responsabilitatea solidară, conform căreia banca creditoare poate înainta cerințe de plată atît debitorului, cît și fidejusorului său.
Contractul de fidejusiune trebuie să conțină, în principal, următoarele: numele și prenumele (denumirea) părților, domiciliul (sediul) părților, obligația irevocabilă al fidejusorului de a plăti datoria la credit a debitorului, semnăturile și ștampila părților, precum și alte clauze la convenirea părților.
Contractul de fidejusiune se întocmește în 3 exemplare, toate cu aceeași putere juridică, care se repartizează astfel: 1-ul exemplar se păstrează în dosarul debitorului aflat la Bancă, al 2-lea exemplar al contractului se oferă debitorului, iar al 3-lea exemplar se restituie fidejusorului.
Contractul de fidejusiune se legalizează prin aplicarea semnăturilor și a ștampilelor de ambele părți: pe de o parte Banca (persoana autorizată cu drept de semnătură sau persoana împuternicită prin procură), pe de altă parte fidejusorul (persoană juridică-conducătorul agentului economic sau persoana fizică fidejusor), debitorul (persoană juridică-conducătorul agentului economic sau persoana fizică debitor al Băncii) [2, p. 14].
În contractul de fidejusiune și contractul de cesiune a mijloacelor bănești se aplică semnăturile și ștampilele părților pe fiecare pagină a contractelor.
Mărimea maximală a garanției și cauțiunii nu trebuie să depășească suma mijloacelor proprii ale băncii garant. La acesta se atribuie și fondul statutar cu excepția fondurilor fixe, a investițiilor în hîrtii de valoare ale altor bănci și întreprinderi; precum și fondul de rezervă și alte fonduri formate din venitul băncii.
Pentru garanțiile și cauțiunile eliberate banca poate percepe un comision stabilit la negociere situat între 1,5 – 2% din suma creditului garantat ( pentru garanțiile de stat 5 – 25% ). Încasarea acestui comision se efectuează la data predării garanției către banca creditoare [5, p. 5].
Garanțiile și cauțiunile bancare se întocmesc în trei exemplare, din care primul exemplar se ia la evidență în banca garantă, un exemplar se predă băncii creditoare și un exemplar clientului.
Avantajul cauțiunii constă în faptul că în caz de neexecutare din partea debitorului a angajamentelor sale, creditorul poate să-l urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanței fără a fi nevoie de o prealabilă urmărire a debitorului principal.
O modalitate de garantare personală mai des utilizată în afacerile comerciale, dar mai rar întîlnită în Republica Moldova este avalul cambial. El presupune că o bancă comercială să intervină, garantînd plata unei cambii care oferă credit comercial, în caz dacă debitorul principal nu poate plăti suma respectivă la scadență.
Vînzătorul mărfurilor livrate intervine în posesia cambiei și obține anumite avantaje, în primul rînd, intră în posesia unui titlu de valoare negociabil și pe măsura necesității de lichiditate are posibilitatea de a sconta acest titlu.
Concept teoretic privind riscul de credit și metodele de gestiune
Abordarea sistemică a proceselor de management al riscului a crescut ca importanță începînd cu anii ’90 în urma modificării atitudinii personalului din mediul de afaceri față de riscuri și a noilor presiuni care s-au exercitat asupra proceselor decizionale, presiuni care au fost generate de modificarea condițiilor de afaceri și de apariție a unei noi viziuni asupra valorilor și responsabilităților manageriale. Gestionarea riscului bancar ca element de bază al managementului bancar urmărește pe cît este posibilă influența negativă a factorilor de risc; minimizarea pierderilor prin reducerea cheltuielilor și maximizarea veniturilor directe și transferate; modificarea comportamentului salariaților și îmbunătățirea imaginii băncii [19, p. 95].
Dar, pentru început am dori să trecem în revista principale abordări ce sunt legate de noțiunea de riscuri. Într-o viziune foarte largă, se apreciază că riscul este generat atît de lipsa de certitudine privind evenimentele viitoare, cît și de consecințele unor cunoștințe, informații și experiențe profesionale limitate.
Dicționarul MacMillan de Economie Modernă definește incertitudinea ca fiind “acea situație în care probabilitatea de a se produce un eveniment nu este cunoscută” [18, p. 196]. În aceste condiții, evenimentului respectiv nu i se poate asocia o distribuție de probabilități. În prezent, nu există o delimitare riguroasă a tuturor tipurilor de risc, deoarece un astfel de demers este extrem de complicat și complex. În plus, în timp, apar noi expuneri la riscuri sau unele riscuri, anterior neglijate, sunt trecute în revistă, în categoria celor care necesită o atenție deosebită (de ex. este vorba despre ultimele preocupări în materie de gestiune a riscurilor și ultimele evenimente din lume care au impus un tratament special al acestor categorii: riscul de război, riscul de terorism, riscul operațional, riscul climateric sau al stării vremii etc.).
În literatura de specialitate întîlnim numeroase abordări ale conceptului de risc bancar.
Potrivit Dicționarului explicativ al limbii romane, prin noțiunea de risc se înțelege pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe nedorite pentru subiect.
Riscul bancar este prezentat în Dictionary of Banking Terms ca incertitudinea ca un activ să înregistreze o rată așteptată de profitabilitate sau să se producă o pierdere. Unii din autori apreciază că „atunci cînd definesc riscul și gestiunea riscului, cei mai mulți autori se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere e tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la active bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate” [27, p. 11]. Riscul bancar poate fi provocat de cauze interne sau din cauza mediului bancar concurențial. Riscul bancar are două componente: incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor și expunerea la pierdere. Dacă nu se manifestă ambele componente nu se poate vorbi despre risc.
Alți autori se concentrează asupra unor pierderi potențiale sau efective cauzate de riscuri cu totul aleatoare și necontrolabile, cum ar fi: frauda, incendiul sau calamitățile naturale. Cei mai mulți practicieni abordează, de regulă, o singură grupă sau clasă de riscuri [20,p. 184].
Un alt autor ilustrează existența permanentă a riscului, care însoțește ca o umbră toate afacerile băncii și se produce sau nu, în funcție de condițiile care i se creează, cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere. Se poate afirma că riscul bancar este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcționalității băncii [23, p. 38].
Riscul este definit drept “probabilitatea unor pagube suferite în activitatea bancară sub forma unei părți din resursele băncii sau de venituri mai mici decît cele așteptate de bancă în urma efectuării operațiunilor financiare (din cauza necorespunderii prognozei cu evenimentele reale) și drept șansă (posibilitate) a băncii de a realiza un profit” [29, p. 18].
Abordările sus-menționate reprezintă doar cîteva spicuiri din cercetarea științifică modernă a riscului bancar. Fiecare noțiune reflectă o poziție personalizată față de risc sau un punct de vedere, de altfel, complex, limitat, însă, participare în viața economică individualizată a autorilor. Varietatea bogată nu doar a definițiilor, ci și, mai ales, a direcțiilor de abordare denotă încă odată fenomenul complexității riscului bancar.
Riscul de credit este un fenomen prezent în ansamblul sferei de activitate a societăților bancare și reprezintă incertitudinea realizării unui anumit nivel de încasare a unor cîștiguri viitoare sau chiar probabilitatea apariției unei pierderi. Totodată, riscul reprezintă pericolul de a suferi o pierdere; acesta poate fi definit ca un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflîndu-se în incertitudine. Riscul este păgubitor, efectele lui o dată produse nu mai pot fi înlăturate; apare în procesul activității umane, sociale, economice, politice și în raportul dintre om și natură [24, p. 15].
În cazul dat, banca universală mai puțin va fi expusă impactului fluctuației rentabilității, comparativ cu băncile specializate în anumite genuri de activitate”. Ca urmare concepția admiterii riscurilor stă la baza managementului bancar. “Băncile comerciale nu-și vor desfășura cu succes activitatea decît în cazul în care riscurile ce și le asumă vor fi controlabile, nedepășind limitele posibilităților instituției financiare” [28, P. 15].
Un economist american lansează concepția falsei opțiuni și a riscului de comportament inadecvat în managementul riscurilor de credit [22, p. 46].
El presupune că falsa opțiune apare atunci cînd unii debitori potențiali, care nu inspiră aproape nici o încredere în ce privește recuperarea creditului, se străduie din răsputeri să obțină acest credit. Respectivii clienți, de regulă, au mai multe șanse ca să-l capete.
Principala cauză a pericolului falsei opțiuni la care se expune banca constă în lipsa unei informații vaste, multilaterale despre solicitantul de credit. Specificul falsei opțiuni constă, în opinia autorului amercan., în faptul că “creditele vor fi acordate tocmai acestor clienți dubioși. Drept rezultat, în pofida faptului că pe piață există destui solicitanți care inspiră toată încrederea, banca va fi nevoită totuși, pentru a minimiza riscurile de credit, să adopte o decizie corespunzătoare în vederea suspendării totale a acordării împrumuturilor”.
Evaluarea riscului creditar
Evaluarea riscului de creditare la etapa inițierii afacerii este extrem de importantă. De corectitudinea evaluării depinde volumul de risc pe care banca și-1 asumă și realitatea acestui risc. Fiecare bancă își formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a băncii și pe experiența din activitatea de creditate din trecut (vezi figura 1.1).
Fig. 1.1. Etapele procesului de evaluarea a riscului de client [elaborată de autor în baza sursei 22]
Evaluarea riscului de credit presupune doua etape. Prima constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii, iar a doua în evaluarea riscurilor la care banca este expusă periodic.
Băncile centrale impun băncilor comerciale clasificarea portofoliului de credite și constituirea unor fonduri de risc. În funcție de categoria creditului sunt stabilite careva cote procentuale față de mărimea acestora și se trece la alimentarea acestor fonduri de risc
Evaluarea riscului de credit de către băncile comerciale se realizează prin intermediul a două metode: calitative și cantitative [14, p. 19].
Metoda calitativă presupune o exprimare verbală a descrierii nivelului riscului și, de obicei, se realizează prin elaborarea rating-ului creditar. Scopul elaborării rating-ului creditar este primirea deciziei în ce privește posibilitatea creditării și în continuare determinarea unor parametri calitativi. Pe baza acestora se poate aprecia indicatorul riscului întregului portofoliului creditar.
Rating-urile creditare, de regulă, se determină în modul următor:
se elaborează o scară a riscului pentru debitor (sau grupe de credite, sau grupe de gaj), de exemplu, „risc minim", „risc moderat", „risc limită", „risc inadmisibil" sau grupe cărora li se atribuie numere în creștere sau descreștere;
se evidențiază coeficienții esențiali ai activității debitorului ce determină nivelul riscului, cota parte a lor la formarea indicatorului total;
se determină limitele indicatorilor ce exprimă calitatea lor;
Se calculă un indicator sumar al indicatorului riscului (rating-ul creditar) prin intermediul sumării evaluării indicatorilor separați, în corespundere cu cota-parte.
Metodele cantitative de evaluare sunt diferite atît pentru diverse tipuri de credite cît și pe grupe de clienți. Însă sunt sisteme de evaluare unice pentru clienții corporativi și pentru persoane fizice Aceste sisteme sunt diferite datorită tipului de informație cu care operează banca în proces de cuantificare a riscului.
A. Evaluarea solvabilității clienților corporativi:
Evaluarea situației financiare a clienților corporativi poate fi efectuată prin mai multe metode:
metoda analizei bilanțiere în baza coeficienților de lichiditate, solvabilitate, profitabilitate și a celor de rulaj;
metoda punctajului;
metode de prevenire a falimentului: metoda Z a lui Altman,
1. Analiza performanțelor economico-financiare presupune că o firmă nu poate contracta un credit decît dacă prezintă o situație performantă economică și financiară pentru perioada precedentă, precum și estimările pentru perioada de angajare a creditului. În analiza solvabilității clientului este nevoie de făcut un studiu a cinci factori de bază:
caracterul – analiza calităților manageriale ale conducătorilor firmei;
credibilitatea și solvabilitatea debitorului;
activitatea economică a firmei solicitante de credit să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului;
metode ale marketing-lui aplicate de manageri, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piață cucerite;
condițiile de muncă, asigurarea cu forță de muncă calificată, cu materii prime și materiale, energie.
Solvabilitatea clienților bancari – este o stare financiar-economică care dă încredere în capacitatea debitorului de a rambursa creditul bancar în condițiile menționate în contract[8, p. 20].
Pentru aprecierea solvabilității clientului în condițiile actuale, băncile folosesc următorii indici economici :
coeficienții lichidității bilanțului organizației economice;
coeficientul acoperirii creanțelor cu active pe termen scurt;
coeficientul atragerii mijloacelor împrumutate;
coeficientul asigurării debitorului cu mijloace proprii.
Modul de calcul și semnificația indicatorilor este prezentată în Anexa 1 .
2. Modelul punctajului se bazează pe coeficienții bonității debitorului, însă acești coeficienți nu sunt analizați individual pentru fiecare client, ci își au o ponderare în cifra rezultatului final în conformitate cu importanța lor. Însumîndu-se coeficienții ponderați se obține un indicator cumulativ care se compară cu schema de acordare a creditelor, adoptată de bancă și transcrisă în politica de creditare. Dacă indicatorul respectiv a depășit limita minimă stabilită de bancă, creditul va fi acordat, dacă nu – nu va fi acordat. Pentru creditele aprobate în funcție de același indicator cumulativ se vor forma și condițiile contractului. Pentru un indicator performant dobînda va fi mai mică, pentru unul mediu – mai mare Anexa 2.
În urma analizei criteriilor necuantificabile prezentate în Anexa 3, se vor face aprecieri și se vor aduce corecții de punctaj categoriilor de evaluare A – E (vezi tabelul 1.1) [22, p. 50]:
Tabelul 1.1. Categorii de agenți economici [elaborată de autor în baza sursei 22]
3. Termenul de Z-analiză a fost introdus de Altman, Haldeman, Narayanan în anul 1977. Ei au constatat că următorii șapte parametri fac deosebirea dintre firmele profitabile și cele mai puțin profitabile:
venitul de pe urma acordării creditelor;
stabilitatea profitului;
deservirea datoriilor;
cumularea profitului;
lichiditatea;
capitalizarea;
mărimea portofoliului de credite.
Acești parametri sunt utili și la determinarea profitului scontat; a riscului sau a variației profitului; posibilității debitorului de a-și onora obligația de plată; profitului pe termen lung; a lichidității și a legăturii dintre capitalul acționar și credite; a mărimii portofoliului creditar.
Acest model conține cinci ecuații, soluționarea cărora ajută la gestionarea eficientă a portofoliului creditar:
X1 = capitalul circulant/ active totale;
X2= profit nerepartizat/ total credite;
X3= profit brut/ total credite;
X4= prețul de piață a capitalului/ datorii totale;
X5= credite totale/ active totale.
Modelul Z-analiză folosește metode statistice sau analiza multilaterală. Forma liniară a acestui model este:
Z= 1.2X1+1.4X2+3.3X3+0.6X4+1.5X5
Dacă Z<2.675 rezultă că debitorul va fi capabil să ramburseze creditul. Dacă Z≥2.675 – gestiunea portofoliului creditar este ineficientă.
Pentru intervalele Z<1.81; Z>2.99 modelul nu funcționează, Altman denumește aceste intervale ca „zone de necunoaștere".
Gestiunea riscului creditar
Principalul factor perturbator în activitatea unei bănci sunt creditele acordate, sau mai precis neperformante. Creditarea este o activitate de bază într-o bancă și principalul mod prin care băncile obțin venituri și, deci, profit. însă, în cazul în care o bancă acordă un credit unui client, iar acesta, din anumite motive, nu va putea să-și achite obligația față de bancă (restituirea creditului plus dobînda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce la minimum pierderile din credite neperformante și a proteja în acest fel depozitele persoanelor fizice și juridice, lucrătorii bancari implicați în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor și să depună toate eforturile pentru a-și încasa debitorii [4, p. 64].
Iată de ce se impun în această direcție cîteva măsuri prudențiale, unele stabilite de fiecare bancă și altele de către banca centrală (sau autoritatea de supraveghere, cînd aceasta este o instituție separată).
La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop, deși cerințele sunt unitare, toate societățile bancare procedează la o analiză a bonității clienților Și solicită garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele de credite.
Pentru limitarea riscului de credit, banca centrală poate stabili următoarele reguli:
limitarea creditării unui singur debitor;
limitarea împrumuturilor mari acordate;
constituirea de provizioane.
Gestionarea riscului de contrapartidă în relațiile de credit are ca obiect limitarea pierderilor în cazul deprecierii situației debitorilor, precum și evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze dificultăți prea importante pentru împrumutător.
Prima etapă presupune o gestionare a priori momentului luării deciziei de angajament, bazată pe criterii calitative și cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea autorizărilor de angajament. Majoritatea autorizațiilor și toate condițiile particulare depind de aprecierea calității debitorilor. Asemenea analiză poate fi făcută de personalul băncii respective, de către băncile corespondente sau de agenții pentru referințe de creditare (de exemplu, în Marea Britanie, S.U.A., numite „rating agencies").
A doua etapă este gestionarea a posteriori pentru urmărirea acestora și estimarea riscurilor la portofoliul de active. Este vorba de o gestionare cantitativă a riscului de contrapartidă, bazată pe statistici ale situațiilor debitorilor, estimări ale expunerilor la risc și ale pierderilor în cazul înrăutățirii situațiilor clienților și a portofoliilor de clienți diversificate.
Deci, riscul de contrapartidă este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilității debitorilor de a-și onora obligațiile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc și de garanțiile existente. Expunerile se prezintă sub formă de profiluri temporale ale expunerii de risc. Pentru fiecare dintre perioadele viitoare ale acestor profiluri, pierderile depind de expuneri, de profitabilitate, de înrăutățire a situației debitorului, de rata de recuperare în cazul imposibilității debitorului de onorare a obligațiilor. Aceste calcule sunt efectuate pe diferite perioade prezente și viitoare.
Funcția de gestiune a riscului de credit este foarte complexă și își are începutul său anterior derulării operațiunii. Abordarea modernă asupra gestiunii riscului se bazează pe necesitatea intervenției înainte ca incidentul să se producă, anticipînd riscurile și deci reactualizînd în permanență situația clienților în funcție de informațiile la zi [16, p. 21].
Fundamentele acestui mod de gestiune sunt următoarele:
riscul trebuie controlat acționînd la nivelul clientului înainte ca incidentul să aibă loc;
acțiunea anticipativă a băncii trebuie să fie înțeleasă și susținută de către client;
actualizarea permanentă a dosarelor conferă băncii un avantaj care rezultă din cunoașterea exactă a situației clientului.
Principiile pe care se bazează gestiunea preventivă a riscului de client sunt:
existența unui singur criteriu pentru aprecierea unei situații riscante: riscul de client (preponderent asupra riscului de nerambursare la scadență);
folosirea unui sistem de indicatori sintetici pentru semnalarea abaterilor semnificative de la calitatea inițială a clientului debitor;
sistemul de control trebuie să fie simplu, elastic și să permită tratamentul prin excepție.
Etapele gestiunii riscului creditar.
Gestiunea riscului la etapa conlucrării cu împrumutătorul. Această etapă a procesului gestiunii riscului creditar se referă la gestiunea relațiilor „bancă-client", îndreptate spre evaluarea riscurilor individuale in limita reglărilor strategice. Analiza creditară constă în analiza solvabilității împrumutătorilor individuali și în structurizarea creditelor individuale cu scopul minimizării atît a riscurilor descoperite, cît și a pierderilor la fiecare din ele. Monitoring-ul creditar constă în controlul solvabilității și menținerii asigurării băncii în faptul că, solvabilitatea clientului rămîne a fi acceptabilă. Supravegherea creditului presupune restabilirea credibilității în cazul înrăutățirii ei serioase sau în cazul pierderii integrale.
Controlul și gestiunea procesului creditar. Aceste etape se refera la controlul liniar al relațiilor de tip „banca-client". Astfel de relații sunt legate de primirea deciziilor, care la rîndul sau atrag riscuri, și de aceea, necesită control liniar. Analiza creditară, monitoring-ul creditar și lucrul cu creditele problematice – părți componente al acestui control. Rețeaua acceptării și aprobării creditului și organele responsabile pentru aceasta trebuie să fie unică pentru toate deciziile creditare în banca. în literatura de specialitate acest proces se mai numește monitoring creditar.
Gestiunea controlului. In orice banca trebuie sa existe un mecanism independent de gestiune a controlului, obiectul căruia îl constituie deciziile creditare din contracte, componenta portofoliului creditar și procesul controlului primirii deciziilor. Elementele controlului administrativ sunt următoarele:
Auditul creditar trebuie să reprezinte un control calificat, independent al deciziilor individuale creditare și al calității portofoliului în general.
Sistemul informațional de gestiune creditară trebuie să propună informații corecte și operative pentru monitoring-ul situației unei credit în special și calității portofoliului creditar în general, atît personalului secțiilor creditare, cît și controlorilor.
Controlul fluxului mijloacelor trebuie să prevină încasarea numerarului de către împrumutatori pînă la îndeplinirea tuturor formalităților și încheierea procedurii de autorizare.
Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze (evite) pierderile sau poate să salveze creditul. Metodele de gestionare a riscului de credit pot fi reprezentate astfel: Metode de gestiune a riscului de credit:
diversificarea portofoliului de credite;
diversificarea creditării în dependență de nivelul credibilității debitorului, caracterul obiectului de creditare, calități de asigurare etc.;
prolongarea termenului de creditare;
clasificarea împrumuturilor întîrziate și formarea rezervelor monetare;
reabilitarea creditelor problematice;
stabilirea unor limite privind mărimea maximală a creditului din punct de vedere al debitorului și sumei acordate;
asigurarea creditelor.
În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-un audit periodic (revizuire în funcție de notarea internă a creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit). Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar deveni problematice.
Organizarea operațiunii de revizuire line de mărimea băncii. Astfel, în băncile mari există un personal care se ocupa numai cu revizuire, pe cînd în băncile mici este vorba de o sarcina suplimentară a unui departament sau secție. Pe parcursul revizuirii indiferent cine o face se urmărești starea financiară și capacitatea de rambursare a creditului de către client, precum și existența și starea garanțiilor.
Necesitatea managementului riscurilor de credit a existat întotdeauna și la început ea a fost realizată prin acreditive, contractele de asigurare a obligațiunilor, obligațiuni cu opțiuni încorporate. Bineînțeles, că toate aceste mecanisme diminuează nivelul riscului creditar pe baza acordurilor reciproce între participanți, dar nu sunt destul de flexibile în comparație cu derivatele creditare. Derivatele creditare permit de a separa riscul de credit de baza activului lui, ce poate fi distribuit între clasa de instituții financiare și investitori, jucînd rolul unui instrument important al engineering-ului financiar în domeniul gestiunii riscurilor.
Piața acestor instrumente s-a dezvoltat cu pași giganți și a întrecut cifra de 1 trilion de dolari pe an. Specialiștii declară univoc că acest moment este cauzat de enormele posibilități, oferite de derivatele creditare pentru majorarea eficienței, în primul rînd, a capitalului bancar, lărgirea sortimentului serviciilor bancare și hedging-ul riscurilor creditate. Nici nu e de mirare, că operațiunile cu derivatele creditare au apărut în adîncurile celor mai mari bănci comerciale și de investiții în sucursalele lor de creditare.
La baza tuturor derivatelor creditare se află așa-numitul „eveniment ereditar". Anume el servește drept imbold pentru achitarea cumpărătorului de către vînzător a unei sume anumite. În conformitate cu definiția propusă de Asociația Internațională pentru swap-uri și derivate (ISDA), în calitate de eveniment creditar pot fi insolvabilitatea, fuziunea a două companii, întîrzierea plății conform creanțelor de bază și altor obligațiuni .
Cu ajutorul derivatelor creditare banca sau furnizorul pot neutraliza riscul creditar pentru unele poziții. În afară de aceasta, derivatele creditare sunt utilizate pentru reducerea capitalului minim personal: Vînzînd aceste instrumente, investitorii își pot asuma riscul, obține profiluri, nefolosind propriul capital. În caz. de necesitate se poale de micșorat, de lărgit sau de diversificat pozițiile și portofoliul creditar. În asemenea caz debitorul emitentul obligațiunii de bază poate să nu cunoască, că față de titlul său de creanță a fost încheiată o derivată creditară.
Conștientizarea necesității de protejare contra riscurilor creditare și pierderilor mari de venit bancar din cauza metodelor ineficiente de evaluare și dirijare a riscurilor creditare au impus băncile să elaboreze în anii ’80 o politică creditară corespunzătoare. În limitele acestei politici un accent aparte s-a făcut pe evaluarea preventivă a pierderilor la default-ul în vederea înlăturării unor evidente variații a dinamicii venitului bancar. Drept rezultat al elaborării unor noi modele de gestiune a riscurilor de credit au fost adoptate, în particular, standarde mai transparente ale evidenței contabile. Aceste standarde au permis să fie reduse posibilitățile băncilor privind utilizarea rezervelor ce țin de devalorizarea împrumuturilor pentru formarea rezervelor ascunse și subevaluarea mărimii venitului.
Numai utilizarea în complex a derivatelor creditare împreună cu alte metode de reglementare a riscului creditar va permite să fie evitate momentele de criză. În această privință este cazul să ne adresăm la clauzele acordului de (Basel II), în care se propune de a evalua derivativele creditare prin două moduri de abordare: cel standardizat și cel bazat pe rating intern.
Pentru cumpărătorii protecției creditare, care folosesc modul standartizat, gradul de risc pentru creditul protejat cu ajutorul derivatelor creditare, se calculează în felul următor:
r* = [w * r] + [(l – w)*g] (1.1)
unde:
r* – este gradul riscului eficient al poziției protejate,
r – gradul de risc al debitorului,
w – factorul de risc rămas, stabilit ca 0,15 pentru derivatele creditare;
g – gradul de risc al vînzătorului protecției creditare.
La utilizarea modului de abordare bazat pe rating-urile interne pentru banca cumpărător al protecției creditare, coeficienții r și g în egalitatea propusă vor fi înlocuite cu indicii default-ului posibil, folosiți de bancă pentru evaluarea riscului de creditare.
Pentru stabilirea cuantumului garanției creditelor se va porni de la valoarea contabilă a bunurilor corporale și necorporale care fac obiectul garanției, valoare actualizată în funcție de valoarea de piață a acestora. Totodată, trebuie să se țină seama de faptul că valoarea garanției se va stabili prin aplicarea unor marje variabile, în funcție de posibilitățile de valorificare a elementelor componente (vezi tabelul 1.2). Se va stabili o valoare acceptată, pe tipuri de garanții, astfel:
Tabelul 1.2. Coraportul tipul garanțiilor-valoarea acceptată [elaborată de autor în baza sursei 22]
Garanțiile constituite sunt benefice atît pentru debitor cît și pentru bancă prin faptul că:
stimulează pe împrumutat în respectarea obligațiilor asumate;
asigură securitatea creanțelor băncii întrucît garanția poate fi valorificată în vederea acoperirii creditelor nerestituite.
CAPITOLUL II. MODUL DE UTILIZARE A GARANȚIILOR BANCARE ÎN SCOPUL DIMINUĂRII RISCULUI DE CREDIT ÎN CADRUL BC „UNIBANK” SA
Modalitatea de acceptare și evaluare a garanțiilor în cadrul BC„Unibank” SA
Pentru a primi un credit, debitorul gajist trebuie să pună la dispoziția Băncii un gaj suficient, care trebuie să acopere valoare obligațiilor contractuale pînă la un an de zile (valoarea creditului și dobînda), rezultate din contractul de credit.
Executorul responsabil poartă o discuție cu caracter informativ cu solicitantul de credit, în urma căreia determină de ce active dispune solicitantul de credit, ce bunuri propune ca gaj, cine este proprietarul acestor bunuri, unde sunt situate sau depozitate, condițiile de păstrare, condițiile de arendă etc.
Din moment, cînd chestionarul de accept spre analiza creditului este aprobat, de către, Direcția Credite, economistul pe credite sau persoana responsabilă de gaj din cadrul filialei analizează suficiența gajului în dependență de valoarea de piață (la bunuri imobile – stabilită de evaluator independent) și stabilește valoarea de gaj prin aplicarea coeficientului de gaj în dependență de lichiditatea bunurilor propuse [6, p. 32].
Economistul pe credite sau persoana responsabila de gaj verifica la potențialul debitor următoarea informație privind bunurile propuse de a fi gajate:
lista bunurilor propuse de a fi gajate; (preferențial proprietate privată);
stabilirea debitorului gajist;
izvorîrea dreptului de proprietate a acestor bunuri (actele de proprietate, datele de identificare și pașapoartele tehnice a bunurilor);
adresa amplasării sau depozitării bunurilor;
starea și condițiile de păstrare a acestor bunuri;
drepturi reale ale terților, grevări și existența sechestrului;
interesul comercial pe care îl prezintă bunurile supuse investigației.
În baza acestei informații economistul pe credite sau persoana responsabila de gaj, perfectează „Raportul cu privire la examinarea și evaluarea preventivă a bunurilor propuse în gaj”. Economistul din cadrul filialei inspectează bunul propus de a fi gajat la fața locului sau în baza informațiilor obținute (evaluarea independentă ș.a.). După evaluarea preventivă se stabilește prețul de gaj a bunurilor propuse în gaj și se analizează suficiența acestuia pentru acoperirea sumei creditului solicitat și dobînzii aferente pentru minimum două luni. În caz că se propun ca gaj bunuri imobile, economistul pe credite sau persoana responsabilă de gaj, perfectează „Raportul cu privire la evaluarea preventivă a bunurilor imobile” în baza Raportului de evaluare independent prezentat de potențialul debitor și stabilește valoarea de ipotecă aplicînd coeficient de lichiditate la valoarea de piață stabilită. Secția analiză și evaluare gaj analizează informația cu privire la confirmarea bunurilor propuse în gaj. În cazul în care sunt depistate neajunsuri în dosar, Secția analiză și evaluare gaj consulta economistul pe credite din cadrul filialei privind înlăturarea lor, cît și perfectarea dosarului de creditare, conform exigențelor Băncii.
În cazul, în care nu pot fi înlăturate obiecțiile depistate, Comitetul de credit ia act de ele și în dependență de gravitatea lor și riscul ce poate surveni, ia decizia cu privire la creditarea solicitantului, cu sau fără impunerea unor condiții și termen de înlăturare a acestora.
Inspecția gajului se încheie cu perfectarea Raportului cu privire la examinarea și evaluarea bunului preconizat sa fie gajat, cu indicarea rezultatelor examinării vizuale a obiectului, prețului de piață și de gaj al obiectului, stabilit in baza unei metode de evaluare.
Stabilind costul obiectului propus ca gaj, specialistul în evaluarea gajului ține cont și de eventualitatea suportării unor cheltuieli, legate de procedura de executare și comercializare realizare a bunului gajat în cazul urmăririi silite, care sunt deduse din valoarea obiectului gajat [9, p. 10]:
dobînda creditului pe un an (indiferent de termenul de creditare);
cheltuielile aferente executării judecătorești;
cheltuielile aferente realizării obiectului gajat;
plata TVA, atunci cînd obiectul este înregistrat la bilanțul Băncii;
plata serviciilor comunale pentru întreaga perioadă de credit plus un an;
asigurarea protecției bunului gajat;
cheltuieli de transport.
Determinarea valorii gajului este o procedură nelipsită din procesul de creditare și determinare a gradului de risc aferent creditării, motiv pentru care garanțiile trebuie selectate minuțios în corespundere cu prevederile băncii privind garantarea creditelor. Din aceste considerente, banca comercială Unibank, conform Regulamentelor interne de creditare (Manualelor de creditare) și legislației în vigoare a Republicii Moldova, actelor normative ale B.N.M, statutului său, prevăd procedura de valorificare (evaluare) a garanțiilor și de îndeplinire a obligațiunilor de rambursare a creditelor [48].
În practica internațională, prețul bunurilor propuse în calitate de gaj se stabilește în dependență de tipul, gradul de risc și lichiditate al acestora, în conformitate cu coeficienții stabiliți de Bancă pentru fiecare tip de gaj de exemplu tabelul 2.1:
Tabelul 2.1. Coeficienții de calculare a gradului de risc în dependență de tipul gajului [elaborată de autor în baza sursei 7]
Tipurile de garanții solicitate de banca comercială Unibank în dependență de gradul de acoperire a expunerii la riscul de creditare sunt ilustrate în Anexa 4.
Pentru evaluarea obiectului asigurării creditului banca comercială Unibank recurge la utilizarea următoarelor metode: metoda cheltuielilor, metoda analizei comparative a vînzărilor, metoda capitalizării veniturilor [7, p. 26].
A. Metoda cheltuielilor
Această metodă constă în estimarea valorii de piață a obiectului evaluării ca totalitatea cheltuielilor necesare pentru crearea lui în starea curentă sau reproducerea calităților lui de consum.
Metoda cheltuielilor este aplicată în următoarele cazuri:
a) evaluarea bunurilor imobile noi sau construite recent (în acest caz costul construcției, care include și beneficiul investitorului se apropie de mărimea valorii de piață);
b) evaluarea construcțiilor nefinisate;
c) analiza tehnico-economică a bunurilor imobile;
d) reevaluarea mijloacelor fixe ale întreprinderilor (în acest caz se va determina valoarea de reconstituire);
e) argumentarea construcției unor clădiri sau edificii noi;
f) determinarea celei mai bune și eficiente utilizări a obiectului evaluării;
g) evaluarea bunurilor imobile unice și celor cu destinație specială;
h) evaluarea pentru asigurarea bunurilor imobile.
Procesul de determinare a valorii de piață prin metoda cheltuielilor este constituit din următoarele etape:
a) determinarea valorii de piață a terenului fiind considerat liber și disponibil pentru cea mai bună și eficientă utilizare;
b) determinarea valorii construcției considerate noi (valoarea de reconstituire sau de înlocuire). În valoarea construcției considerate noi sînt incluse cheltuielile legate nemijlocit de construcție, costurile indirecte și beneficiul investitorului;
c) estimarea deprecierii acumulate, ca fiind suma uzurii fizice (recuperabilă și nerecuperabilă); deprecierii funcționale (recuperabilă și nerecuperabilă) și deprecierii economice;
d) estimarea valorii de reconstituire sau de înlocuire, ținînd cont de mărimea deprecierii acumulate;
e) estimarea valorii de piață a bunului imobil ca fiind suma valorii de piață a terenului și valorii de reconstituire sau de înlocuire a construcțiilor.
Formula generală de determinare a valorii bunului imobil prin metoda cheltuielilor este:
(2.1)
unde: V – valoarea bunului imobil; Vt – valoarea de piață a terenului; Vc – valoarea de reconstituire sau de înlocuire a construcției evaluate considerate ca noi; D – deprecierea acumulată.
Valoarea de reconstituire sau de înlocuire a clădirii sau edificiului evaluat este constituită din următoarele elemente:
a) Costul construcției reprezintă totalitatea cheltuielilor legate nemijlocit de construcția obiectului. Costul construcției se determină în baza normelor de deviz și altor documente normative.
b) Cheltuieli indirecte reprezintă totalitatea cheltuielilor legate de marketing, publicitate, asigurare, achitarea impozitelor, cheltuielile curente pentru menținerea obiectului în perioada dintre finalizarea lucrărilor de construcție și vînzarea obiectului. Cheltuielile indirecte se calculează în baza documentației investitorului și analizei pieței construcțiilor noi.
c) Beneficiul investitorului reprezintă recompensa pentru riscul legat de realizarea proiectului de investiții. Mărimea beneficiului investitorului depinde de situația concretă de pe piață și se determină în baza analizei celei mai bune și eficiente utilizări.
Valoarea de reconstituire sau valoarea de înlocuire se estimează prin aplicarea următoarelor metode:
a) Metoda comparațiilor unitare se bazează pe analiza comparativă a unităților ce caracterizează calitățile de consum ale obiectului (1 m3 al volumului fizic al clădirii, 1 m2 al suprafeței totale). Valoarea de reconstituire a obiectului evaluării va fi egală cu produsul între costul unității de comparație, exprimată în prețuri curente și cantitatea unităților date (volum, suprafață). Costul unității de comparație poate fi determinată în baza valorii obiectelor analogice construite anterior sau în baza "Culegerilor indicilor comasați ai valorii de reconstituire a clădirilor și construcțiilor pentru reevaluarea mijloacelor fixe".
b) Metoda costurilor segregate se bazează pe estimarea costurilor unitare pentru diferite elemente constructive ale clădirii, exprimate în unități de măsură adecvate. Surse de informație pentru estimarea valorii de reconstituire sau de înlocuire prin metoda dată pot servi normele de deviz comasate și informația privind obiectele analogice.
c) Metoda cantitativă se bazează pe estimarea cheltuielilor necesare pentru construcția clădirii în întregime și diferitor componente ale ei, prin întocmirea devizelor locale, devizelor pe obiect și devizelor generale pentru obiectul evaluat.
B. Metoda analizei comparative a vînzărilor
Metoda analizei comparative a vînzărilor presupune estimarea valorii de piață a bunului în baza analizei comparative a bunurilor similare obiectului evaluării care au fost vîndute recent și ajustării prețurilor de vînzare pentru diferențele între aceste bunuri și obiectul evaluării. Metoda respectivă se utilizează în cazurile în care există suficientă informație despre vînzările bunurilor similare obiectului evaluării.
Bunurile comparabile trebuie să fie similare obiectului evaluării din punct de vedere al caracteristicilor funcționale și fizice. În scopul aplicării metodei analizei comparative a vînzărilor executorul responsabil de evaluare trebuie să dispună de informația privind prețurile de vînzare sau prețurile de ofertă pentru aceste bunuri.
Aplicarea metodei vînzărilor comparabile este efectuată în baza următoarei proceduri standard:
a) colectarea și analiza datelor de piață în scopul selectării bunurilor comparabile;
b) identificarea unităților și elementelor de comparație;
c) determinarea mărimii ajustărilor;
d) comparația bunului evaluat cu obiectele similare, în scopul ajustării prețurilor de vînzare;
e) analiza prețurilor ajustate ale bunurilor comparabile pentru a determina valoarea de piață a obiectului evaluării.
La etapa colectării și analizei datelor de piață executorul responsabil de evaluare determină numărul vînzărilor comparabile necesar pentru analiză. Pentru efectuarea analizei comparative sînt suficiente trei-cinci vînzări, dar cu cît mai mare este numărul vînzărilor analizate cu atît este mai exact rezultatul evaluării.
Prețurile bunurilor comparabile sunt analizate și corectate în funcție de asemănări și diferențieri. Următoarele elemente de comparație sînt examinate în cadrul metodei respective:
a) drepturile de proprietate și alte drepturi reale transmise;
b) condițiile de finanțare;
c) condițiile tranzacției;
d) condițiile pieței;
e) amplasarea;
f) caracteristicile fizice;
g) caracteristicile economice;
h) modul de folosință;
i) componentele valorii ce nu sînt legate de bun.
Prețul bunului depinde de avantajele obținute odată cu preluarea dreptului de proprietate asupra lui. Prețul de vînzare va fi cel mai mare în cazul transmiterii dreptului de proprietate absolut. Apariția unor restricții asupra dreptului de proprietate (lipsa dreptului de dispoziție a bunului, existența unor grevări a dreptului de proprietate etc.) contribuie la reducerea valorii bunului, prin urmare și a prețului de vînzare. Dacă dreptul de proprietate asupra obiectului evaluării este absolut, iar dreptul de proprietate asupra bunului comparabil este grevat de alte drepturi reale, executorul responsabil de evaluare trebuie să efectueze corectările respective ale prețului de vînzare a obiectului comparabil, mărimea ajustării fiind egală cu valoarea de piață a drepturilor adiționale asupra bunului.
Estimarea ajustării pentru condițiile de finanțare depinde de acordul între cumpărător și vînzător privind condițiile efectuării și finanțării tranzacției. Această ajustare este aplicată în cazurile cînd cumpărătorul plătește creditorului dobîndă pentru creditul acordat în scopul procurării bunului sau cînd vînzătorul participă la finanțarea tranzacției, acordînd cumpărătorului un credit.
Ajustarea pentru condițiile tranzacției reflectă condițiile atipice ale tranzacției, cum ar fi termenii restrînși de vînzare a bunului, existența unei relații speciale între părțile implicate în tranzacție: de rudenie, de afaceri sau interese financiare comune.
Ajustarea pentru condițiile pieței presupune luarea în considerare a evoluției prețurilor pe piață în perioada dintre data evaluării și data cînd a fost efectuată vînzarea bunului comparabil, ținînd cont de inflație sau deflație, modificarea legislației fiscale și legislației în general, schimbările în structura cererii și a ofertei bunurilor și altele.
Ajustarea prețurilor pentru amplasare se efectuează în cazurile în care amplasarea bunului comparabil diferă de amplasarea obiectului evaluării.
Ajustarea pentru caracteristicile fizice este aplicată pentru diferențele între caracteristicile fizice ale obiectelor comparabile și obiectul evaluării, fiind analizată fiecare caracteristică în parte (elementele constructive, starea bunului, deprecierea construcțiilor, suprafața și altele).
Caracteristicile economice sunt analizate în cazul evaluării bunurilor care generează venituri. Ele cuprind: cheltuieli operaționale curente, calitatea administrării bunului, plata de arendă, condițiile și termenele contractului de arendă și altele.
Această metodă mai presupune utilizarea bazei de date de care dispune Banca privind costul unui sau altui tip de gaj pe piață, reieșind din vînzările deja efectuate a obiectelor similare după descriere și calitate. Dacă Banca nu dispune de astfel de bază de date sau averea propusă ca gaj este destul de specifică și necesită cunoștințe aprofundate, atunci se recurge la serviciul companiilor specializate, care dispun de astfel de informații.
C. Metoda capitalizării veniturilor
Metoda veniturilor presupune estimarea valorii bunului în baza venitului operațional net ce poate fi generat de acest bun în viitor. Aplicarea metodei veniturilor se efectuează în două etape:
a) prognozarea veniturilor viitoare;
b) determinarea valorii prezente a veniturilor viitoare.
Veniturile viitoare pot proveni din următoarele surse:
a) plata de arendă colectată în urma dării în arendă a bunului gajat;
b) veniturile din exploatarea comercială a bunului gajat.
Pentru estimarea veniturilor generate de bunul gajat, de cele mai multe ori se utilizează plata de arendă (la imobil).
În scopul calculării venitului operațional net este necesar de determinat următoarele tipuri de venituri și cheltuieli legate de funcționarea bunului:
a) venitul brut potențial – venitul ce poate fi generat de bun în cazul folosirii tuturor funcțiilor sale;
b) venitul brut efectiv – venitul ce poate fi obținut în urma funcționării bunului, ținînd cont de nivelul de ocupare a spațiilor și eventualele pierderi la colectarea plății de arendă. Formula în baza căreia se calculează venitul brut efectiv este:
(2.2)
unde: VBE – venitul brut efectiv, VBP – venitul brut potențial, DSL – deducerea pentru spațiile libere, AV – alte venituri generate de bunul imobil care nu provin nemijlocit din darea în arendă a spațiilor disponibile;
c) cheltuielile operaționale – cheltuieli legate de exploatarea și asigurarea funcționării normale a bunului imobil. Cheltuielile operaționale sînt grupate în următoarele categorii:
cheltuielile operaționale fixe, care includ cheltuielile ce nu depind de nivelul de ocupare a spațiilor (impozitul imobiliar, prima pentru asigurarea bunului imobil și altele);
cheltuielile operaționale variabile, care includ cheltuielile ce depind de intensitatea exploatării bunului imobil (cheltuieli pentru administrarea bunului imobil, cheltuielile pentru plata serviciilor comunale și altele);
cheltuieli pentru reparații și menținere, care includ cheltuielile pentru reparația curentă a bunului imobil și cheltuielile pentru întreținerea bunului imobil. Cheltuielile incluse în această categorie poartă atît un caracter fix cît și variabil (reparația ascensorului, zugrăvirea pereților și altele);
cheltuielile operaționale pentru înlocuire, care includ cheltuielile pentru înlocuirea elementelor uzate ale bunului imobil (acoperișul, instalațiile sanitare – inginerești și altele).
Pentru estimarea venitului operațional net din venitul brut efectiv se vor scădea doar cheltuielile operaționale care sînt suportate de proprietar. La cheltuieli operaționale nu sînt atribuite: deservirea creditului ipotecar, impozitul pe venit și amortizarea mijloacelor fixe.
Deseori pentru a stabili prețul de gaj, Banca recurge la utilizarea tuturor metodelor de evaluare, în baza rezultatelor cărora ea fixează prețul de reper.
Bunurile constituite ca garanție sunt asigurate pe toată durata derulării creditului în conformitate cu prevederile contractului de credit. Dacă asigurarea se face doar pe un singur an, atunci ea trebuie reînnoită anual de către debitorul gajist.
Valoarea asigurării trebuie să cuprindă cel puțin sau mai mult valoarea acceptată de bancă a bunurilor depuse în gaj. Imobilele se asigură minim la suma la care ele sunt primite de către Bancă în gaj.
Constituirea gajului – După luarea deciziei de acordare a creditului de către autoritățile de credit ale Băncii, Direcția Credite și Finanțări/Filiala perfectează contractul de credit. În contractul de credit, la capitolul “Garantarea creditului” se va descrie în mod obligatoriu obiectul asigurării creditului (denumirea, locul păstrării, termenul de constituire etc.) [4, p. 13].
În funcție de forma de asigurare a creditului, după caz, se încheie contractul de gaj, contractul de ipotecă, contractul de cesiune a mijloacelor bănești sau contractul de fidejusiune.
Pentru perfectarea contractului ce ține de asigurarea creditului, executorul responsabil de dosarul de credit prezintă Serviciului următoarele documente: contractul de credit cu toate anexele, Fișa controlului și estimării gajului, documentele care atestă proprietatea debitorului gajist asupra obiectului gajului, documentele juridice precum și alte documente.
Modalitatea de perfectare a contractului de gaj. Contractul de gaj trebuie să conțină în principal: numele și prenumele (denumirea) părților, domiciliul părților, acordul expres al debitorului gajist de a constitui gajul în favoarea Băncii, descrierea bunului gajat, scadența creanței garantate prin gaj și valoarea ei, evaluarea bunului gajat, tipul gajului, semnăturile și ștampila părților, precum și alte clauze la convenirea părților. Se întocmesc de asemenea, Demersul de înregistrare a gajului pentru notar în Registrul bunurilor mobiliare deținut de către Ministerul Justiției, sau Registrul deținătorilor de valori mobiliare (în cazul gajului valorilor mobiliare nominative), Registrul proprietății intelectuale (în cazul gajului drepturilor de proprietate intelectuală).
Contractul de gaj se autentifică notarial și se întocmește în 3 exemplare, toate cu aceeași putere juridică, dintre care: 1-ul exemplar rămîne la Biroul notarial, al 2-lea exemplar se păstrează în dosarul debitorului aflat la Bancă, iar al 3-lea exemplar al contractului se restituie debitorului.
Contractul de gaj se legalizează prin aplicarea semnăturilor și a ștampilelor de ambele părți: pe de o parte – Banca (persoana autorizată cu drept de semnătură sau persoana împuternicită prin procură), pe de altă parte – debitorul gajist (conducătorul agentului economic sau persoana fizică-proprietarul obiectului gajat).
La gajarea transportului auto confirmarea de înregistrare a gajului de la notar se perfectează de către debitorul gajist la Centrul de Înmatriculare a Autotransportului unde se pune interdicția de a efectua operațiuni de înstrăinare și confirmarea înregistrării gajului cu ștampila Centrului de Înmatriculare a Autotransportului care ulterior se prezintă la Bancă.
Nu este supus înregistrării notariale gajul, care are ca obiect mijloace bănești ce se află pe conturile Băncii.
Modalitatea de perfectare a contractului de ipotecă – Contractul de ipotecă trebuie să conțină în principal: numele și prenumele (denumirea) părților, domiciliul (sediul) părților, acordul expres al debitorului gajist de a constitui ipoteca în favoarea Băncii, descrierea bunului ipotecat, esența și scadența creanței garantate prin ipotecă și valoarea bunului ipotecat, tipul ipotecii, semnăturile și ștampila părților, precum și alte clauze la convenirea părților.
Contractul de ipotecă se întocmește în 4 exemplare (sau mai multe în funcție de multitudinea punctelor cadastrale), toate cu aceeași putere juridică și se semnează de ambele părți: pe de o parte – Banca (persoana autorizată cu drept de semnătură sau persoana împuternicită prin procură), pe de altă parte – debitorul gajist (conducătorul agentului economic sau persoana fizică-proprietarul obiectului ipotecat). După autentificarea notarială contractul de ipotecă se duce de către debitorul gajist spre a fi înregistrat la Oficiul Cadastral Teritorial la locul amplasării imobilului. După procedura de înregistrare a contractului de ipotecă, exemplarele contractului de ipotecă se repartizează astfel: 1-ul exemplar rămîne la biroul notarial, al 2-lea exemplar se păstrează în dosarul de credit aflat la Bancă, al 3-lea exemplar al contractului se restituie debitorului, iar al 4-lea exemplar se remite Oficiului Cadastral.
Modalitatea de perfectare a contractului de cesiune a mijloacelor bănești – Contractul de cesiune a mijloacelor bănești trebuie să conțină, în principal următoarele: numele și prenumele (denumirea) părților, domiciliul (sediul) părților, acordul irevocabil al debitorului de a fi cesionate mijloacele bănești din contul de disponibilități, semnăturile și ștampila părților, precum și alte clauze la convenirea părților.
Contractul de cesiune a mijloacelor bănești de se legalizează prin aplicarea semnăturilor și a ștampilelor de ambele părți: pe de o parte – Banca (persoana autorizată cu drept de semnătură sau persoana împuternicită prin procură), pe de altă parte – debitorul cedent (conducătorul agentului economic), semnăturile și ștampila de asemenea, se aplică pe fiecare pagină.
Contractul de cesiune a mijloacelor bănești se întocmește în 2 exemplare, toate cu aceeași putere juridică, care se repartizează astfel: 1-ul exemplar se păstrează în dosarul de credit al debitorului aflat la Bancă, al 2-lea exemplar se restituie debitorului.
Modalitatea de perfectare a contractului de fidejusiune – Contractul de fidejusiune trebuie să conțină, în principal, următoarele: numele și prenumele (denumirea) părților, domiciliul (sediul) părților, obligația irevocabilă al fidejusorului de a plăti datoria la credit a debitorului, semnăturile și ștampila părților, precum și alte clauze la convenirea părților.
Contractul de fidejusiune se întocmește în 3 exemplare, toate cu aceeași putere juridică, care se repartizează astfel: 1-ul exemplar se păstrează în dosarul debitorului aflat la Bancă, al 2-lea exemplar al contractului se oferă debitorului, iar al 3-lea exemplar se restituie fidejusorului.
Contractul de fidejusiune se legalizează prin aplicarea semnăturilor și a ștampilelor de ambele părți: pe de o parte – Banca (persoana autorizată cu drept de semnătură sau persoana împuternicită prin procură), pe de altă parte – fideiusorul (persoană juridică-conducătorul agentului economic sau persoana fizică – fideiusor), debitorul (persoană juridică-conducătorul agentului economic sau persoana fizică debitor al Băncii).
În contractul de fidejusiune și contractul de cesiune a mijloacelor bănești se aplică semnăturile și ștampilele părților pe fiecare pagină a contractelor.
2.2. Încetarea dreptului de gaj și rolul companiilor de asigurări în domeniul creditării
Obiectul gajului este degrevat de gaj, în cazul rambursării datoriei totale față de Bancă, cu perfectarea documentelor necesare pentru eliberarea bunurilor de sub gaj.
Dacă debitorul gajist cere eliberarea prealabilă a bunurilor de sub gaj sau a unei părți din bunul gajat, atunci economistul din cadrul filialei în rezultatul verificării obiectului gajului, perfectează un act (proces-verbal), care atestă suficiența gajului în raport cu soldul creditului și a dobînzilor la zi și posibilitatea eliberării parțiale a bunului gajat de sub gaj. Măsurile menționate sunt admise numai în cazuri excepționale.
Comitetul de credite al Băncii ia notă de cererea debitorului gajist și (PV perfectat) actul emis, și, în dependență de caz (istoria de creditare a debitorului gajist, afacerea pe care o gestionează, suficiența de acoperire, soldul creditului și a dobînzilor neachitate, cererea debitorului ) ia decizia cu privire la eliberarea bunurilor de sub gaj.
În cazul eliberării prealabile sau la termen a bunurilor gajate, Banca restituie debitorului gajist originalul documentelor ce atestă dreptul de proprietate.
Banca în calitate de creditor gajist poate exercita drepturile de gaj, în cazul în care debitorul nu a îndeplinit/respectat condițiile contractuale sau a executat în mod necorespunzător obligația garantată ori o parte a acesteia, precum și în alte cazuri prevăzute în contract.
Banca poate exercita următoarele drepturi privind obiectul bunului gajat [4, p. 18]:
să vîndă el însuși bunurile gajate;
să le vîndă sub controlul instanței judecătorești și
să le ia în posesie spre a le administra.
În cazul în care Banca intenționează să-și exercite dreptul de gaj trebuie sa notifice acest fapt debitorului și/sau debitorului gajist persoană terță.
După notificare, Direcția Juridică a Băncii depune la Registrul în care a fost înscris gajul un preaviz, la care anexează dovada notificării debitorului gajist. Preavizul trebuie să conțină :
mărimea creanței garantate;
temeiul începerii urmăririi;
dreptul pe care creditorul gajist intenționează sa-l exercite;
descrierea bunului gajat;
somația ca debitorul gajist să transmită, în termenul acordat de creditorul gajist bunul gajat.
Termenul acordat de Bancă pentru transmiterea bunului nu va fi mai mic de:
10 zile pentru un bun mobil;
20 zile pentru un bun imobil;
10 zile pentru un bun luat în posesie și administrat, începînd cu data înregistrării preavizului.
Dacă Banca este participant profesionist pe piața valorilor mobiliare și deține un gaj asupra valorilor mobiliare, ea are dreptul să ia în posesie sau să vîndă aceste valori mobiliare, fără preaviz și fără respectarea termenului de preaviz.
Debitorul gajist se poate opune urmăririi de către Bancă a bunului gajat, plătind creanța sau după caz înlăturînd încălcările menționate în preaviz și cele ulterioare, plătind în ambele cazuri cheltuielile aferente înregistrării preavizului.
Transmiterea bunului gajat poate fi benevolă sau silită. Transmiterea benevolă este atunci cînd debitorul gajist transmite de bună voie obiectul gajat în posesia Băncii pentru vînzarea ulterioară. Transmiterea silită are loc după expirarea termenului preavizului, în baza unei hotărîri judecătorești.
Vînzarea bunului gajat poate fi efectuată prin negocieri directe, prin tender sau prin licitație publică. În cazul vînzării prin tender, Banca face un anunț public prin intermediul mass-media sau prin invitații. În cazul vînzării prin licitație publică, se indică data, ora și locul licitației în avizul de vînzare. În caz că mijloacele obținute din realizarea bunului gajat depășesc datoria debitorului, diferența se restituie debitorului.
Rolul companiilor de asigurare în activitatea de creditare
O metodă sigură de gestiune a riscurilor bancare cu care se confruntă băncile în rînd cu orice alte întreprinderi comerciale este asigurarea patrimoniului băncii. Aceasta direcție este larg dezvoltată în toate țările lumii inclusiv și în Republica Moldova. În afară de aceasta băncile comerciale din Moldova apar pe piața serviciilor de asigurare în calitate de persoane interesate, cerînd de la clienții săi debitori, companiile de asigurare în caz de depunere a garanțiilor pentru creditele primite, acestea să fie asigurate la o companie de asigurare acceptată de bancă.
Un domeniu mai puțin dezvoltat în Moldova, este colaborarea directă a băncilor cu companiile de asigurare în scopul asigurării riscului specific bancar – riscul de creditare. În multe țări cu economia de piață dezvoltată, băncile au găsit în companiile de asigurare parteneri de afaceri care propun metode de micșorare a pierderilor suportate de bănci în cazul apariției riscul creditar. Acestea sunt:
asigurarea riscului nerambursării creditului;
asigurarea responsabilității împrumutaților în cazul nerambursării creditului;
asigurarea creditelor de export.
Aceste metode deja au început să fie folosite în Romînia și primii pași în acest domeniu au fost făcuți și în Rusia. Deși în Republica Moldova acestea nu sunt folosite, consider că este necesar să le cunoaștem în speranța apariției lor în curînd și pe piața bancară locală [49].
Asigurarea riscului nerambursării creditelor bancare – Obiectul ce urmează a fi asigurat este responsabilitatea tuturor împrumutaților sau a împrumutaților individuali (persoane fizice sau juridice) față de bancă de a rambursa integral și la timp creditele și dobînzile aferente acestora, la data indicată în contractul de asigurare. Asiguratul trebuie să decidă: să asigure mărimea creditului acordat împreună cu dobînzile aferente sau doar mărimea datoriei de bază; să asigure datoria tuturor împrumutaților căror li s-au acordat credite sau responsabilitatea fiecărui în parte. De obicei, în situația economică instabilă este mai rațional de a asigura valoarea creditului împreuna cu dobînzile aferente a fiecărui debitor în parte, dar trebuie de luat în considerație faptul, că în cazul asigurării tuturor creditelor este obținut automatismul responsabilității companiei de asigurare (un factor important la garantarea asigurării mijloacelor de creditare), și, în afară de aceasta, la astfel de contracte este stabilit un tarif mai mic.
Reeșind din cele spuse contractul de asigurare a riscului nerambursării creditului este încheiat între companiile de asigurare (asigurători) și bănci și alte instituții de creditare (asigurați). În baza contractului de asigurare asigurătorul îi plătește asiguratului compensația de asigurare în mărime de 50-90% din suma nerambursată de împrumutat (și dobînzile aferente acesteia). În așa fel este prevăzută și participarea asigurătorului la acoperirea pierderilor în scopul micșorării eliminării responsabilității băncii la verificarea solvabilității și la urmărirea ulterioară a situației financiare a împrumutatului. Responsabilitatea asigurătorului apare în cazul cînd asiguratul nu a primit suma de bani stipulată în contractul de creditare după un anumit termen după sosirea datei plății prevăzută de contract (de obicei, 10-30 de zile), sau a termenului stabilit de bancă în cazul neîndeplinirii de către împrumutat a condițiilor contractului de creditare aceasta oferă posibilitatea instituției de creditare de a primi mijloace nu numai că la data indicată în contract, ci și mai devreme, în termenele prevăzute în contract în calitate de sancțiune (de ex., pentru folosirea creditului în alte scopuri decît cele indicate în contract). Limita responsabilității asigurătorului și termenul sosirii ei sunt stipulate în contract de asigurare [46, p. 5].
Mărimea compensației de asigurare este stabilită proporțional cu mărimea responsabilității asigurătorului stipulat în contract de asigurare reeșind din toată suma datorată (cu sau fără includerea dobînzilor aferente) în baza contractului de credit. În cazul asigurării riscului nerambursării creditelor pentru toți împrumutați, compensația de asigurare este majorată cu valoarea creditelor acordate după încheierea contractului de asigurare cu condiția efectuării plății de către asigurat a primelor de asigurare aferenta creditelor date. În această situație suma de asigurare este determinată reeșînd din valoarea datoriei la o anumită dată fără luarea în considerație creditelor cu termenul expirat.
Perioada asigurării riscului nerambursării creditului este stabilită în dependență de termenul de rambursare a creditului. La asigurarea tuturor creditelor acordate, contractul de asigurare a riscului nerambursării creditului este încheiat pentru un termen de un an.
Tariful depinde de un șir de factori:
termenul asigurării creditului;
valoarea creditului și mărimea dobînzii la el;
nivelul riscului;
tipul asigurării, și în fiecare caz concret este determinat de compania de asigurare.
În cazul, cînd obiectul gajului este un produs care nu este utilizat la scara națională, dar este o noutate, care are piața internațională, se face un studiu al prețului produsului propus ca gaj reieșind din evaluarea lui pe piețele străine.
În funcție de istoria creditară a debitorului, de obiectul asigurării creditului, Banca poate solicita asigurarea bunurilor depuse în gaj la o companie de asigurări cu care conlucrează.
Banca recurge atît la asigurarea bunurilor mobile, cît și la cele imobile.
În cazul asigurării bunurilor depuse în gaj, debitorul va prezenta la Bancă contractul de asigurare și polița de asigurare, prin care se confirmă asigurarea bunurilor.
În contractele de asigurare a bunurilor gajate se specifică, în mod obligatoriu, clauza conform căreia beneficiarul despăgubirilor în cazurile prevăzute de contractul de asigurare este Banca.
CAPITOLUL III. ANALIZA DIAGNOSTICĂ A SISTEMULUI BANCAR MOLDOVENESC PRIVIND RISCUL DE CREDIT ȘI POSIBILITĂȚI DE PREVENIRE
Diagnostica sistemului moldovenesc prin prisma comparării unui set de indicatori convenționali cu alte țări ale lumii
În acest subcapitol comparăm situația din sistemul bancar moldovenesc în raport cu alte țări din regiune. Analiza este efectuată prin prisma unui set de indicatori convenționali comparabili. Astfel, am încercat să analizăm cauzele integrării atît de modeste a sistemului bancar în economia națională, a costului înalt la credite și a altor factori care împiedică accesul companiilor la creditele bancare.
Sistemul bancar este unul din sectoarele cele mai profund integrate în economia națională, datorită activității sale de creditare, precum și de colectare și agregare a economisirilor populației/firmelor. Prin urmare, acesta este și cel mai sensibil la schimbările privind situația și așteptările macroeconomice, manifestînd un comportament pro-ciclic. Semnarea de către Republica Moldova a unui Acord de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (ALSAC) cu UE presupune o serie de efecte macroeconomice care, cel puțin teoretic, ar trebui să afecteze băncile comerciale, în sens pozitiv sau negativ. În acest context, scopul studiului constă în analiza diagnostică a sistemului bancar moldovenesc și estimarea impactului semnării acordului menționat asupra băncilor comerciale.
În acest sens, am evaluat situația din sector în comparație cu o serie de țări din regiune: Albania, Belarus, Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Georgia, Ungaria, Kosovo, Letonia, Lituania, Macedonia, Moldova, Polonia, Romînia, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ucraina. Am utilizat o serie de indicatori convenționali oferiți de Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, care ne-au permis să analizăm situația și problemele din sector în comparație cu țările analizate. Totodată, am încercat să explicăm cauzele costului înalt al creditelor, nivelul înalt al ineficienței și a deficiențelor sistemice, precum și a altor factori majori care împiedică dezvoltarea mai dinamică a sectorului bancar. Pe lîngă aceasta, studiul include o analiză strestest a sistemului bancar la eventualele șocuri macroeconomice pozitive și negative generate în urma semnării ALSAC cu UE.
Au fost aplicate 2 modele econometrice care sunt utilizate, în prezent, pe larg în asemenea analize. Astfel, pentru evaluarea nivelului de eficiență a sectorului bancar în comparație regională și identificarea factorilor explicativi a fost utilizat modelul „Stochastic Frontier Analisys”. Acesta ne permite estimarea funcției costurilor și a profiturilor pentru bănci după care, utilizînd metoda de „benchmark-ing”, sunt determinate cele mai eficiente și mai ineficiente bănci. Modelul dat ne mai permite să analizăm într-un singur cadru metodologic bănci din diferite țări supuse diferitor circumstanțe culturale, macroeconomice și legale de activitate. Anume această ultimă proprietate ne va permite să determinăm care dintre factorii analizați au un impact semnificativ asupra diferențelor de eficiență bancară dintre bănci originare din diferite țări. Analiza stres-test la șocurile macroeconomice a fost efectuată în baza modelului vectorial autoregresiv (VAR) prin intermediul funcției de impulsrăspuns și a descompunerii variației erorii prognozate. Aceasta ne-a permis estimarea și compararea vizuală a impactului diferitor șocuri macroeconomice asupra calității portofoliului de credite bancare – principala filieră de propagare a variațiilor din economia națională asupra băncilor comerciale.
Sistemul bancar al Republicii Moldova rămîne a fi unul destul de stabil, necătînd la urmările crizei din zona euro, criză ce a temperat avîntul economic din Republica Moldova. Avînd în vedere ponderea comerțului cu Uniunea Europeană, scăderea consumului privat în zona euro a contribuit la micșorarea exporturilor în anul 2012, iar volumul scăzut al remiterilor a influențat negativ consumul din Moldova. Evident s-a înrăutățit calitatea portofoliilor de credite ale băncilor comerciale, deoarece orice înrăutățire a situației financiare a debitorilor băncilor influențează capacitatea de rambursare a creditelor de către aceștia. Cu puține excepții, tendința de deteriorare a calității portofoliilor de credite a continuat să fie o caracteristică comună și pentru piața bancară europeană.
Sub aspectul numărului de instituții bancare existente în Republica Moldova, anul 2012 și primul semestru al anului 2013 nu aduc o situație sensibil modificată comparativ cu cea din anii precedenți. În prezent pe piața bancară activează 14 bănci comerciale licențiate. Liderul la capitolul depozite atrase la 30.12.2013 era BC Victoriabank, cu o cotă de piață de 21,1%, urmată de BC Moldova-Agroindbank cu o cotă de 19,3% [51, p. 1]. Cele mai multe credite acordate are în portofoliul său BC Moldova-Agroindbank, urmată de Moldindconbank și BC Victoriabank, iar restul băncilor au cotă mai mica care este prezentată în Anexa 5.
Piața bancară autohtonă este destul de concentrată înregistrîndu-se o tendință de oligopolizare a pieței de către cele mai mari 4 bănci. Este binevenită în acest sens, asigurarea cadrului de reglementare și supraveghere de către BNM care ar facilita aprofundarea sectorului financiar și concurența, menținînd în același timp stabilitatea financiară [49, p. 4].
Media suficienței capitalului se menține în continuare la nivel inalt.
Capitalul de gradul I a marcat o creștere de 14,6 la sută, pînă la 7,9 miliarde de lei, la sfîrșitul anului 2013, ca urmare a obținerii profitului pe sector și emisiunii de acțiuni a patru bănci.
Potrivit Băncii Naționale a Moldovei (BNM) capitalul de gradul I reflectă un nivel de consolidare a băncilor licențiate ce permite acoperirea eventualelor pierderi, fără prejudicierea siguranței financiare. Acest capital denotă capacitatea de rezistență a sistemului bancar la eventualele dificultăți financiare de proveniență internă sau externă.
Băncile au realizat în anul trecut un profit de peste un miliard de lei, cu 585 milioane mai mare decît în anul precedent. Profitul a crescut semnificativ din contul micșorării cheltuielilor neaferente dobînzilor cu 549.9 milioane și, în special, a reducerii deprecierii activelor financiare cu 422.2 milioane de lei. Totodată, veniturile din dobînzi au sporit cu 348.5 milioane de lei, mai constată BNM.
La finele anului 2013, toate băncile, cu excepția uneia, dispuneau de un capital de gradul I ce corespunde capitalului minim necesar, respectiv 200 milioane de lei. Cota investițiilor străine în capitalul băncilor licențiate a constituit 72.2 la suta, cu 0.5 puncte procentuale mai mare comparativ cu finele anului 2012. Această creștere, deși nesemnificativă, a fost determinată de majorarea investițiilor acționarilor nerezidenți în capitalul social cu 16.9 la sută și a investițiilor acționarilor autohtoni cu 13.6 la sută.
Media suficienței capitalului ponderat la risc pe sector, deși în scădere cu 0.9 p.p., se menține în continuare la un nivel înalt – 23.4 la sută, față de normativul de 16 la sută (vezi figura 3.1). Timp de mai mulți ani, aceasta vădește existența în bănci a unui potențial de creditare, apreciază banca centrală. Rentabilitatea activelor și rentabilitatea capitalului acționar a reprezentat la sfîrșitul anului trecut 1.6 la sută și 9.4 la sută și aproape că s-a dublat față de perioada similară a anului 2012 [12, p. 14].
Fig. 3.1. Dinamica indicatorilor suficienței capitalului pe sistemul bancar al R. Moldova [ elaborată de autor în baza sursei 50]
Analizînd figura reprezentata mai sus putem observa ca din anii 2006 și pînă în anii 2009 media suficienții capitalului ponderat la risc este în continuă creștere, abia după anii 2009 se vede acea micșorare care va duce la îmbunătățirea sistemului bancar. Totodată, ponderea creditelor neperformante în capitalul normativ total s-a redus pe parcursul anilor precedenți ajungînd la 16,6% la finele anului 2013 spre deosebire de anul 2009 cînd acest procent a atins cotele maxime de 55.51 %, fiind o situație destulă de rea pentru sistemul bancar.
Se menține atractivitatea sectorului bancar pentru investitorii străini
Un factor important care a determinat creșterea creditării a fost intensificarea concurenței în sectorul bancar în urma intrării pe piață a cîtorva investitori de talie internațională. Prin urmare, ponderea investițiilor străine în capitalul băncilor a crescut de la 50,6% în 2005 pînă la 74,5% la finele anului 2013 fiind cu 2.8 p.p. mai mare comparativ cu 31.12.2012. Evoluția în cauză s-a datorat majorării capitalului social din contul investițiilor acționarilor nerezidenți, în confirmarea credibilității sectorului bancar.
În anul 2013, fluxul investițiilor directe nete a însumat 203.08 milioane de dolari SUA, în creștere cu 30.7 la sută față de anul precedent, potrivit datelor Băncii Naționale a Moldovei. Astfel a fost recuperată parțial poziția pierdută în anul 2012, cînd fluxul net al ISD în economie a scăzut cu 40 la sută, după ce trei ani consecutiv a fost în creștere și aproape că s-a dublat.
Intrările de investiții străine directe în economia națională au fost estimate în 2013 la 348 de milioane de dolari SUA urmînd trendul descendent din ultimii trei ani. Chiar dacă, intrările de capital s-au micșorat nesemnificativ față de anul 2012, ieșirile de ISD au fost mult mai mici ca în anul precedent, ca urmare valoarea netă a fluxului de investiții străine directe a crescut.BNM mai precizează că „în sectorul bancar pe parcursul anului 2013 s-au înregistrat emisii de acțiuni în valoare de 32.64 de milioane de USD, ceea ce a determinat în cea mai mare parte majorarea de 2.7 ori a intrărilor în capitalul social al sectorului bancar comparativ cu anul precedent”.
Potrivit BNM, ponderea majoră în stocul investițiilor străine directe acumulate în capitalul social (52.2%) le-a revenit investitorilor din țările Uniunii Europene.
Din numărul total al băncilor, 4 bănci dispun de capital format complet din investiții străine (BC „Mobiasbancă – Groupe Société Générale” S.A., B.C. "EXIMBANK-Gruppo Veneto Banca" S.A., B.C. ProCredit Bank S.A., BCR Chișinău S.A., dintre care 2 sînt sucursale ale băncilor străine: B.C. "EXIMBANK – Gruppo Veneto Banca” S.A. și BCR Chișinău S.A.). Grație numărului mic de sucursale ale băncilor străine pe piața bancară autohtonă, gradul de conectivitate cu sistemul bancar european este la un nivel scăzut ceea ce a permis evitarea unor consecințe grave ale crizei financiare globale din anii 2008-2009. Totuși prezența și intrarea ulterioară pe piața bancară a Republicii Moldova a unor grupuri financiare cu renume european este binevenită din punctul de vedere al utilizării de către acestea a unor sisteme interne de evaluare și management a riscurilor mai eficiente [48, p. 6].
Calitatea portofoliului de credite pe sistemul bancar
Contracția economică înregistrată în anul 2012 și constrîngerile asupra situației financiare a clienților băncilor comerciale au alimentat procesul de deteriorare a calității portofoliilor de credite existente în bilanțurile băncilor. Pe fundalul situației economice vulnerabile, anul 2012 a marcat o sporire a creditelor neperformante cu 1,6 p. p. față de anul 2011, constituind 14,5% din totalul creditelor acordate (vezi figura 3.2). Această situație este și consecința unor sisteme interne de evaluare și management a riscurilor încă limitate în cadrul băncilor comerciale, precum și lichiditatea joasă a instrumentelor de gaj.
Fig. 3.2. Dinamica creditelor neperformante și a reducerilor pentru pierderi la credite (% în total credite), sfîrșitul anului [elaborate de autor în baza sursei 31]
Cu toate că ponderea creditelor neperformante a crescut la majoritatea băncilor comerciale în anul 2012, valorile înregistrate sunt suportabile în majoritatea cazurilor, cu excepția Băncii de Economii. La finele anului 2012 ponderea creditelor neperformante la această bancă a constituit 55% în portofoliul total al creditelor. Cu toate că Banca de Economii se confruntă cu probleme ce țin de calitatea portofoliului de credite, aceasta menține o lichiditate sporită, mult peste media în sistemul bancar, ceea ce îi permite să-și continue activitatea în condiții normale și să-și onoreze toate obligațiile față de clienți.
Privind figura de mai sus putem observa situația din 31.12.2013 soldul creditelor, conform rapoartelor prudențiale la 31.12.2013, a însumat 42,177.3 mil. lei sau cu 20.6 la sută mai mult și redă o dinamizare a procesului de creditare. De asemenea, s-a îmbunătățit calitatea portofoliului, creditele neperformante în valoare absolută constituind la această dată 4,883.0 mil. lei sau cu 3.7 la sută mai puțin față de sfîrșitul anului trecut. Ponderea creditelor neperformante nete în capitalul normativ total s-a redus cu 9.3 p.p pînă la 16.6 la sută la 31.12.2013 și exprimă reducerea riscurilor pierderilor de capital.
Dinamizarea procesului de creditare anul 2013.
În anul 2012 volumul creditelor noi acordate a coborît cu 9.8% față de anul 2011. În anul 2013 volumul total al creditelor noi acordate s-a aflat pe un trend de creștere cu 14.3 la sută față de perioada similară a anului precedent și a totalizat 30504.5 mil. lei (vezi figura 3.3). Respectiv, volumul total al depozitelor noi atrase1 la termen a constituit 34125.2 mil. lei sau mai puțin cu 2.3 la sută.
Fig. 3.3. Dinamica creditelor noi acordate de bănci în moneda națională pe scadențe, mil. lei [ elaborate de autor în baza sursei 31]
Din figura de mai sus putem observa că cele mai atractive credite rămîn a fi cele acordate cu termene de peste 12 luni Cota acestora în volumul total al creditelor în monedă națională a constituit 74,9 % la finele anului 2013. Totodată se vede și o creștere, nu așa de semnificativă ca la acele cu termenu mai mare de 12 luni, a creditelor cu termenu t < 1lună și 3 < t < 6 luni, însă restul perioadelor se află pe aceeași balanță pe anii 2012 – 2013.
Ponderea cea mai mare a creditelor sunt acordate persoanelor juridice 83,4 % din totalul creditelor în lei, acordate cu o rată medie de 11,72 % la finele anului 2013. Creditele retail și cele imobiliare nu au căpătat încă popularitatea celor din țările înalt dezvoltate. Unul din factorii care constrîng extinderea acestor tipuri de credite este costul relativ înalt al lor și deficitul de resurse financiare pe termen lung. În figura 3.4 putem observa structura depozitelor noi atrase și creditelor noi acordate la finele anului 2013, pe perioadele de timp pe care au fost deschise acestea.
Fig. 3.4. Structura pe scadențe a depozitelor noi atrase și creditelor noi acordate pe piața bancară a Republicii Moldova (%), anul 2013 [ elaborate de autor în baza sursei 34]
Creditele acordate cu termene de peste 12 luni au continuat să rămînă cele mai atractive, ponderea lor constituind 74,89 la sută în anul 2013 din volumul total al creditelor în moneda națională și au fost acordate în medie cu o rată de 12.11 la sută (în creștere cu 0.04 puncte procentuale față de anul trecut).
Oferta de resurse financiare pe termen lung în cadrul sistemului bancar rămîne a fi limitată, doar 17,16% din toate depozitele sunt atrase pe termen mai mare de 1 an, pe cînd cele mai solicitate credite sunt cele cu maturitatea mai mare de 1 an – 74,9 % din credite, fapt care poate fi și asta una din cauza unui cost destul de mare a creditelor bancare.
Sursele principale ale creditării pe termen lung (pentru termene mai mari de 1 an) în cadrul sistemului bancar autohton rămîn a fi capitalul propriu și sursele externe de credit oferite de instituțiile financiare internaționale (BERD, Corporația Financiară Internațioală, Banca pentru Comerț și Dezvoltare a Mării Negre etc.).
Avînd în vedere natura pro-ciclică a sistemului bancar, situația marco-economică relativ favorabilă din Moldova în perioada 2000-2013 a fost pe deplin reflectată în creșterea penetrării sistemului bancar în economia națională (vezi figura 3.5).
Fig. 3.5. Ponderea creditelor bancare în PIB, % [elaborată de autor în sursei 38]
Astfel, ponderea creditelor bancare în PIB a crescut de la 25,2% în 2000 pînă la 40,2% în 2007. Aceasta s-a diminuat în 2008 pînă la 39,8%, din cauza creșterii economice încă robuste însoțite de încetinirea ritmurilor de creditare ca urmare a înăspririi puternice a politicii monetare și așteptărilor negative asociate cu conturarea primelor semnale recesioniste. Evoluțiile din 2009 și 2010, deși par contra-intuitive, au avut la bază un efect pur aritmetic: diminuarea pronunțată a PIB-ului și, respectiv, a numitorului, a dus la creșterea ponderii pînă la 41,7% în 2009 și relansarea dinamică din 2010 a cauzat efectul invers, ponderea diminuîndu-se pînă la 33,9%, iar în anul 2013 ponderea ajungînd pînă la 37,7%. Ceea ce denotă că accesul la finanțare este limitat, iar întreprinderile nu se pot dezvolta pentru a-și creste productivitatea și competitivitatea.Luînd în calcul perioada mai lungă de adaptare a băncilor comerciale la noile tendințe macroeconomice, în următorii ani nivelul penetrării sistemului bancar ar putea crește.
În Anexa 6 observăm că creșterea integrării sistemului bancar în economia națională din perioada analizată nu a fost asociată cu o vizibilă diminuare a costului creditelor. Astfel, în anii 2003-2008, ratele dobînzilor s-au menținut la un nivel relativ constant, atît în termeni nominali, cît și reali. În 2009, pe fondul recesiunii și a tendințelor deflaționiste, ratele reale au crescut simțitor. Datorită relansării economice pe fondul unei politici monetare încă relaxate, precum și a diminuării primelor de risc, la finele anului 2010, ratele dobînzilor s-au diminuat în expresie nominală pînă la minimum istoric de 16,25% . În termeni reali, însă, acestea au atins nivelul similar din perioada de pînă la criză. Mai mult decît atît, tendința respectivă a continuat și pe parcursul anilor 2011-2013 ajungînd la finele anului 2013 ca rata creditelor în temeni nominali ajungînd la 12.26%. Aceasta arătînd o diminuarea de circa 4% în decursul a 3 ani.
Evoluția ratei medii a dobînzii pe sistemul bancar.
Rata medie a dobînzii la creditele în lei și valută străină s-a redus constant începînd cu anul 2008 sub presiunea crizei financiare și ca urmare a reducerii inflației. Deteriorarea perspectivelor economice pentru anii 2012 și 2013 au determinat BNM să inducă politicii sale monetare un caracter stimulativ pronunțat. Astfel, BNM a redus în primele două luni ale anului 2012 rata dobînzii de politică monetară de la 8.5 % la 4.5 % anual [45, p. 34 ]. De asemenea, relaxarea politicii monetare a susținut scăderea continuă a ratelor dobînzilor la credite și a stimulat activitatea de creditare a băncilor (vezi figura 3.6).
Fig. 3.6. Evoluția ratei medii a dobînzii pe sistemul bancar la credite și depozite în MDL și în valută străină, anii 2005-2013, (%) [ elaborată de autor în baza sursei 38]
Volumul creditelor noi acordate în moneda națională la finele anului 2013 a crescut cu 1523.4 mil. lei, sau cu 71.7 la sută față de anul precedent, constituind 3647.3 mil. lei. Rata medie ponderată a dobînzii la creditele noi acordate în perioada respectivă a constituit 12.51 la sută și s-a majorat cu 0.53 puncte procentuale. Cea mai mare parte a creditelor noi acordate în moneda națională le-a revenit creditelor acordate cu o rată medie de 12.51 la sută persoanelor juridice, care reprezintă 87.9 la sută din totalul creditelor în lei. În același timp, rata medie la creditele acordate persoanelor fizice a constituit 12.54 la sută.
La finele anului 2013, volumul creditelor noi acordate în valută străină (exprimate în MDL) s-a majorat cu 487.5 mil. lei, sau cu 48.9 la sută față de anul precedent, alcătuind 1483.8 mil. lei. Rata medie ponderată a dobînzii la creditele noi acordate în perioada respectivă a constituit 8.91 la sută, majorîndu-se cu 0.59 puncte procentuale. Totodată, volumul creditelor acordate în valută străină a crescut cu 721.5 mil. lei, sau cu 94.6 la sută față de luna anterioară, fiind reprezentate preponderent de creditele acordate persoanelor juridice cu o rată medie de 8.91 la sută, constituind 99.7 la sută din totalul creditelor în valută străină.
Volumul depozitelor noi la termen atrase în moneda națională la finele anului anului 2013 s-a majorat cu 139.9 mil. lei, sau cu 8.3 la sută comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent, înregistrînd 1816.8 mil. lei. Rata medie ponderată în perioada respectivă a constituit 5.82 la sută și s-a micșorat cu 2.62 puncte procentuale.
Volumul depozitelor noi la termen atrase în valută străină (exprimate în MDL) în anul 2013 s-a micșorat cu 30.5 mil. lei, sau cu 2.7 la sută comparativ cu anul precedent, constituind 1087.8 mil. lei. Rata medie ponderată a dobînzii la depozitele noi la termen atrase în valută străină (exprimate în MDL) în perioada de referință a constituit 4.51 la sută.
Indicatorii rentabilității băncilor au crescut în anul 2013.
Profitul aferent exercițiului pe sectorul bancar la 31 decembrie 2012 a scăzut cu 28,9% față de anul 2011. De asemenea, au fost afectați indicatorii rentabilității activității bancare, rentabilitatea activelor și cea a capitalului s-au diminuat cu 0,7 p. p. și respectiv cu 5 p. p. [45, p. 43]. Tendințele negative ale indicatorilor profitabilității sistemului bancar sunt rezultatul contracției economice înregistrate în anul 2012, precum și a situației nefavorabile din cadrul Băncii de Economii ce a înregistrat pierderi de 313 milioane lei în acest an.
Sistemul bancar moldovenesc a încheiat anul 2013 cu un profit cumulat de peste un miliard de lei, aproape dublu față de profitul înregistrat în 2012, potrivit Băncii Naționale a Moldovei. Astfel, la sfîrșitul lui 2013, sectorul bancar afișa un cîștig cumulat de 1,02 miliarde de lei, față de 572,5 mil. lei raportate pentru 2012 și de 868 mil. de lei obținute în 2011.
Indicatorii rentabilității activității bancare (rentabilitatea activelor și cea a capitalului) au înregistrat valori de 1.6 % și 9.3 %, fiind în creștere comparativ cu sfîrșitul anului 2012 (vezi figura 3.7).
Fig. 3.7. Evoluția rentabilității activelor și rentabilității capitalului pe sectorul bancar (%)
[ elaborate de autor în baza sursei 32]
În mod evident, creșterea creditării urmărită în perioada de pînă la criză a condiționat creșterea nivelului de profitabilitate în paralel cu reducerea treptată a nivelului de lichiditate din sistem. Această tendință este mai curînd una pozitivă decît îngrijorătoare, avînd în vedere menținerea unui nivel de capitalizare adecvat al sistemului bancar și utilizarea mai eficientă a activelor bancare. Totodată, extinderea portofoliilor bancare a îmbunătățit calitatea acestora, fapt reflectat de ponderea creditelor neperformante în total credite și a fondurilor de reduceri pentru pierderi la credite. Ponderea creditelor neperformante în sistemul bancar al Republicii Moldova, la sfîrșitul lunii februarie 2014, a constituit 13,1%, majorîndu-se cu 1,4 puncte procentuale (p. p.) față de luna precedentă și cu 1,5 p. p. comparativ cu luna decembrie 2013, relatează NOI.md.Potrivit datelor Băncii Naționale a Moldovei, ponderea creditelor neperformante s-a redus cu 1,4 p. p. față de luna februarie 2013. Soldul net al datoriilor la creditele neperformante în capitalul normativ cumulativ, la finele lunii februarie 2014, a constituit 19,9%, cu 2,4 p. p mai mult față de luna precedentă și cu 3,3 p.p. mai mult decît în decembrie 2013. Comparativ cu luna februarie 2013, soldul net al datoriilor la creditele neperformante în capitalul normativ cumulativ s-a micșorat cu 5 p.p. Soldul net al activelor neperformante în capitalul normativ cumulativ, în luna februarie 2014, a constituit 27,7%, în creștere cu 1,8 p.p. față de luna precedentă. Comparativ cu luna decembrie 2013, acest indice a crescut cu 3,1 p.p., iar față de luna februarie 2013 s-a micșorat cu 10,1 p. p. Soldul datoriilor la credite (suma de bază), la finele lunii februarie 2014, a constituit 39,67 miliarde de lei, în creștere cu 0,9% față de luna precedentă, cu 1,2% față de luna decembrie 2013 și cu 21,7% față de februarie 2013.
Lichiditatea sistemului bancar se menține în limitele prudențiale.
Valorile indicatorilor lichidității corespund normelor prudențiale impuse de BNM și denotă existența surselor adecvate pentru susținerea plăților aferente obligațiunilor financiare atît pe termen scurt, cît și pe termen lung și reflectă un nivel înalt al rezistenței băncilor la eventuale șocuri externe.
La finele anului 2013 valoarea indicatorului lichidității pe termen lung pe sectorul bancar a constituit 0.8 iar lichiditatea curentăpe sector a înregistrat valoarea de 31.2 %, cu 1,7 p.p. mai puțin decît la sfîrșitul anului 2012 (vezi figura 3.9).
Fig. 3.9. Evoluția indicatorilor lichidității pe sectorul bancar (%)
[ elaborate de autor în baza sursei 44]
Valoarea indicatorului lichidității pe termen lung pe sector (principiul I al lichidității) (active cu termenul de rambursare mai mare de doi ani/resurse financiare cu termenul potențial de retragere mai mare de doi ani ≤ 1) a constituit 0.8. Lichiditatea curentă pe sector (principiul II al lichidității) (active lichide, exprimate în numerar, depozite la BNM, valori mobiliare lichide, credite interbancare nete cu termenul de pînă la o lună / total active × 100% ≥ 20 la sută) a înregistrat 31.20 la sută. Valorile respective ale indicatorilor lichidității relevă existența surselor adecvate pentru susținerea plăților aferente obligațiunilor și determină soliditatea băncilor în cazul eventualelor șocuri externe.
Evaluarea funcției de intermediere a băncilor comerciale din R. Moldova în comparație regională.
Funcția fundamentală a oricărei bănci este cea de intermediere financiară: agregarea economisirilor populației și direcționarea acestora spre cei ce au nevoie de lichidități suplimentare. Cu alte cuvinte, pasivele (sursele de finanțare) băncilor comerciale sunt reprezentate, preponderent, de depozite, iar activele (domeniile de investiții) sunt formate, în special, din credite. Astfel, utilitatea unui sistem bancar, eficiența și nivelul de integrare al acestuia în economia națională depind, în mod direct, de viteza de convertire a economiilor în investiții și de volumul acestor resurse.
Astfel, din cauza accesului limitat la finanțare, companiile moldovenești nu pot investi în echipament pentru modernizarea producției. De exemplu, exporturile de tehnologii și echipament constituie în medie 5% din totalul exporturilor țării și este cel mai mic indicator pe comparativ cu statele din UE și CSI. Pe de altă parte, băncile moldovenești sunt reticente la acordarea împrumuturilor, în condițiile unei permanente incertitudini economice și a riscului ridicat de creditare.
După ponderea creditelor în PIB (vezi figura 3.10), țara noastră este urmată de Belarus – 31,7%, Georgia – 29,9% Federația Rusă – 29,2%, Armenia -18,9% și Azerbaidjan cu o pondere a creditelor în PIB de 17,6%. În timp ce ponderea cea mai mare a creditelor în PIB o au Estonia – 89,5%, Letonia – 86,3% și Slovenia cu 84,7%. În regiune, Romînia a devansat Republica Moldova cu 6 puncte procentuale, iar în Ucraina ponderea creditelor în PIB este de 66,2%.
Fig. 3.10. Ponderea creditelor bancare în PIB, media anilor 2004-2013, %
[elaborat de autor în baza sursei 51]
“Reglementarea și supravegherea sunt principalele riscuri pe termen scurt a stabilității bancare, care pot influența finanțele publice finanțe și moneda națională”, a declarat David Dalton, de la The Economist Intelligence Unit la conferința Macro – 2013.
Acesta a mai spus că sistemul bancar moldovenesc este ferit de o eventuală criză financiară, deoarece băncile din Republica Moldova nu sunt conectate direct la sistemele financiare internaționale.“Riscul financiar al Republicii Moldova este B, similar cu cel din Ucraina, Macedonia, Croația și Federația Rusă. Desigur rating-ul AAA ar fi foarte bun pentru țară, însă trebuie îmbunătățiți mai mulți indicatori, în primul rînd creditele neperformante, care sunt la un nivel ridicat”, a precizat Dalton.
Soldul creditelor în lei moldovenești în economie a sporit cu 2,1%
Potrivit datelor Băncii Naționale a Moldovei, soldul creditelor în economie în luna mai 2013 a sporit cu 2,1 la sută din contul majorării cererilor față de economie în moneda națională cu 825,3 mil. lei (4,1 la sută), atunci cînd cererile față de economie în valută străină (exprimate în MDL) s-au diminuat cu 44.0 mil. lei (0,3 la sută).Evoluția pozitivă a soldului cererilor față de economie în moneda națională MDL a fost determinată de creșterea soldului cererilor față de sectorul privat cu 674.0 mil. lei (4,7 la sută), față de alte sectoare rezidente cu 116,9 mil. lei (2,5 la sută), față de alte organizații care practică unele operațiuni financiare cu 30,1 mil. lei (8,7 la sută) și al celui față de întreprinderile de stat cu 4,2 mil. lei (0,5 la sută).Dinamica negativă a soldului cererilor față de economie în valută străină (exprimate în MDL) a fost influențată de micșorarea soldului cererilor față de sectorul privat cu 67,6 mil. lei (0,5 la sută). Totodată, soldul cererilor față de întreprinderile de stat și cel al cererilor față de alte organizații care practică unele operațiuni financiare au crescut cu 11,7 mil. lei (1,5 la sută) și cu 11,3 mil. lei (2 la sută), în timp ce soldul cererilor față de persoanele fizice s-a majorat doar cu 0,6 mil. lei (0,3 la sută).Pentru stimularea activității economice din țară, BNM a menținut rata de bază la 3,5%, anual. Decizia respectivă vizează asigurarea în continuare a unor condiții monetare reale propice pentru stimularea procesului de creditare și activității economice, precum și a celor aferente ancorării anticipațiilor inflaționiste în contextul menținerii ratei inflației în proximitatea țintei de 5% pe termen mediu, cu o posibilă deviere de ± 1,5 puncte procentuale.
În pofida tendințelor pozitive din sistemul bancar atestate pînă la criză, datele în comparație regională pentru perioada 2004-2013 denotă faptul că nivelul de integrare al sistemului bancar este unul dintre cele mai mici din regiune. Aceasta confirmă deficiențele ce țin de accesul agenților economici și a populației la creditele bancare.
Prin urmare, observăm că problema centrală care subminează exercitarea funcției de intermediere a băncilor comerciale este criză reciprocă de confidență: (a) a populației și companiilor față de bănci; și (b) a băncilor comerciale față de potențialii debitori. Astfel se explică și abordarea foarte conservativă a băncilor moldovenești la gestionarea riscurilor, acestea fiind destul de reticente în activitatea lor de creditare și orientate spre menținerea unui nivel de lichiditate cît mai înalt al activelor. Este necesar să menționăm că aceasta abordare conservativa a devenit și mai acută pe parcursul recentei crize economice, iar odată cu relansarea economică băncile au început să manifeste un apetit mai mare pentru risc. Cu toate acestea, problema confidentei reciproce dintre banci si populatie/firme persista datorită problemelor sistemice ale economiei naționale, specifice perioadei de tranziție.
Activitatea băncilor comerciale din Moldova este caracterizată de un fenomen aparent paradoxal: deși nivelul de lichiditate din sistem este unul din cele mai mari din regiune acestea sunt foarte precaute la acordarea creditelor (vezi figura 3.11). Pe de o parte, aceasta relevă faptul că insuficiența resurselor nu este cauza esențială a creditării pasive a sectorului real, iar pe de altă parte, nivelul înalt al lichidității poate servi și ca una din consecințele acestei reticențe la creditare.[36, p. 7].
Fig. 3.11. Ponderea rezervelor lichide în total active bancare, media anilor 2004 – 2013, % [elaborată de autor în baza sursei 51]
Prin urmare, paradoxul respectiv poate fi ușor explicat de deficiențele sistemice ce țin de modul de funcționare a economiei naționale, de instabilitatea macroeconomică și nivelul înalt de incertitudine care determină, atît băncile să fie reticente la creditare, cît și populația – la plasarea depozitelor.
Principalele cauze ale acestei lipse de încredere reciprocă sunt următoarele [30, p. 15]:
Instabilitatea macroeconomică care este confirmată de faptul că deviația standard a deflatorului PIB pentru perioada 2004-2013 a fost una din cele mai mari din regiune (4,8% față de media de 3,4%). La aceasta se mai adaugă și instabilitatea politică, în special începînd cu anul 2009 și pînă în prezent.
Procedurile anevoioase privind executarea gajului. În caz de incapacitate de plată a debitorului, băncile întîmpină dificultăți la executarea bunurilor gajate, fapt ce, prin definiție, dezavantajează creditorul. Astfel, procedurile sunt foarte birocratizate și implică mult timp, în special datorită posibilității atacării hotărîrilor judecătorești în instanțele ierarhic superioare. Prin urmare, băncile impun condiții dure privind gajul și aplică prime de risc mai înalte pentru a se asigura împotriva acestor pierderi.
Lipsa birourilor istorii de credit funcționale amplifică efectele instabilității macroeconomice și a deficiențelor sistemului judecătoresc autohton asupra reticenței băncilor la creditare. Astfel, lipsa unei baze de date unice privind istoriile de credite ale potențialilor clienți determină băncile să prefere companiile mai mari, cu fluxuri de numerar semnificative și constante și, evident, cu istorie creditară pozitivă de la banca respectivă. Totodată, cele mai dezavantajate sunt întreprinderile mici și mijlocii, care, din motive lesne de înțeles, simt cel mai acut accesul limitat la creditele bancare.
Ineficiența gestionării activelor bancare care este una din cele mai mari din regiune.
Ineficiența managementului din cadrul majorității companiilor care apelează la credite. Aceastasubminează rentabilitatea economică a acestora și, respectiv, capacitatea acestora de a „absorbi” creditele bancare fără a se împovăra prea mult (efectul de levier financiar). Totodată, băncile deseori primesc cereri de credit și planuri de afaceri neprofesioniste, fără vreo estimare obiectivă a fluxurilor de numerar, analizei de piata, a planului de marketing etc. Prin urmare, băncile se expun unor riscuri mai mari care explică primele de risc și, respectiv, dobînzi ridicate, sau refuzul acestora la asemenea cereri de credit. Aceasta se referă, mai cu seamă, la întreprinderile mici și mijlocii.
În figura 3.12 se relevă cît de distanțată este Moldova în comparație cu alte țări din regiune în ceea ce ține de relația dintre nivelul lichidității din sistem și penetrarea sectorului bancar în economia națională. Aceasta nu face decît să confirme caracterul foarte precaut al băncilor moldovenești privind activitatea de creditare și, respectiv gestiunea riscurilor.
Fig. 3.12. Corelația dintre nivelul lichidităților din sistemul bancar și penetrarea acestuia în economia națională,,date cros-secționale pe țările din regiune, media anilor 2004 – 2013
[elaborată de autor în baza sursei 35]
În același timp, această abordare conservativă a băncilor comerciale asigură o imunitate mai înaltă față de eventualele crize, surplusul de lichiditate servind drept pernă de siguranță care amortizează repercusiunile șocurilor exogene. Cel mai recent și elocvent exemplu este criză economică din 2009 care a afectat sistemul bancar moldovenesc într-o măsură mult mai mică față de majoritatea țărilor europene. Aceasta a confirmat faptul că nivelul de integrare a băncilor comerciale în economia națională amplifică comportamentul pro-ciclic al acestora. Astfel, în condițiile țării noastre aceasta a servit drept frînă pentru o creștere economică mai sănătoasă din perioada 2000-2008 (care, spre exemplu, ar putea fi bazată mai mult pe investiții), iar în timpul recesiunii din 2009 pînă în present a permis ca declinul să nu fie persistent. Totodată, un atare nivel de capitalizare va asigura și rezistența sistemului bancar moldovenesc la eventualele șocuri negative cauzate de semnarea ALSAC cu Uniunea Europeană .
Măsuri privind prevenirea riscului de creditare
• măsuri preventive;
• măsuri operative;
• măsuri curative;
♦ Măsurile preventive.
Orice operațiune de credit, prin natura sa, presupune luarea în calcul a unui risc cert.
Primul element ce trebuie luat în calcul îl constituie posibilitatea băncii de a se angaja în acordarea unor credite din resurse proprii, din resurse atrase sau va proceda la o refinanțare de la B.N.M.
În ce privește riscul legat de credit, trebuie subliniat că acesta constă în riscul insolvabilității clientului, care poate conduce la pierderea sumei împrumutate și riscul imobilizării, în cazul cînd clientul (din diverse motive) nu-și respectă obligația achitării la scadență a sumei contractate.
Astfel, riscurile ce pot rezulta în particular, din insolvabilitatea debitorului se pot surmonta prin constituirea de garanții în beneficiul băncii (pentru acordarea unui credit, banca solicită debitorului garanții reale care să acopere în proporție de 125-150% valoarea creditului și a dobînzii percepute).
După cum se cunoaște, garanțiile constituite pot fi garanții personale, constituite în funcție de persoana debitorului și garanții reale, constituite în funcție de consistența bunurilor debitorului. Garanția personală nu asigură băncii nici un avantaj juridic asupra debitorului său. Garanția reală asigură băncii creditoare cu drept real asupra unor elemente determinate din patrimoniul debitorului sau al tuturor persoanelor girante.
Principiul general, care stă la baza estimării oportunității fiecărei operațiuni de creditare, este acela că banca trebuie să cunoască în amănunțit (să estimeze) posibilitatea recuperării la scadență sau în momentul cînd ea decide să-și retragă creditul în cadrul acestei estimări. Capacitatea potențialului credit reprezintă condiția primă și totodată fundamentală a acestuia de a produce venituri. Această capacitate are o mai mare importanță decît garanțiile constituite, în măsura în care executarea silită este un mijloc extrem pe care banca îl are în vedere pentru recuperarea creditului și a dobînzilor aferente [42].
Capacitatea firmei de a produce venituri se poate verifica prin mai multe mijloace de observare și evaluare, îmbinîndu-se cu posibilitatea restrîngerii volumului de operațiuni în curs, dar fără a perturba echilibrul economic al gestiunii, în detrimentul capacității de îndatorare.
Prin urmare, estimarea riscului, prudența și intuiția lucrătorului băncii au un rol principal, pentru că de exactitatea datelor culese depinde rezultatul favorabil al operațiunii de creditare.
Pe lîngă capacitatea firmei de a produce venituri, lucrătorul bancar mai verifică:
– angajamentele și originile legale ale firmei;
– organizarea administrativă și tehnică a firmei respective;
– raportul dintre consistența patrimoniului propriu și a celui străin (atras, împrumutat) în legătură cu posibilitatea modificării acestui raport în favoarea celui propriu;
– raporturile întreprinzătorului cu clienții și funționarii săi;
– situația economică generală a sectorului în care acționează posibilul debitor;
– scopul solicitării împrumutului și destinația imediată a acestuia;
– perspectivele de producție și dezvoltare ale firmei,
– posibilitatea obținerii unor prețuri cît mai reduse pentru produsele sale;
– criteriile care s-au adoptat pentru distribuirea profitului;
– contractele încheiate atît cu furnizorii, dar și cu beneficiarii;
– garanțiile reale ale debitorului: imobiliare, mobiliare (situația patrimoniului).
Certitudinea cu care aceste estimări sunt efectuate nu împiedică totuși banca să-și ia garanții reale și personale în raport cu creditul solicitat. Condițiile economice în care diverșii întreprinzători își desfășoară activitatea sunt susceptibile de schimbări rapide și imprevizibile datorită unor evenimente interioare sau a unor situații de plată impuse, iar banca este obligată să și ia garanțiile corespunzătoare prin care să aibă posibilitatea recuperării creanței sale prin executarea silită.
Un al doilea element important în estimarea și prevenirea riscului este oportunitatea repartizării creditului între diferiți întreprinzători ce acționează în diferite sectoare economice, pe diferite termene, pentru fracționarea riscului ce decurge din schimbarea condițiilor pieței. În perioada cînd are loc estimarea riscului, importanță prea mare nu se acordă formei tehnice de acordare a creditului deși concluziile privind aprobarea și în consecință riscurile asumate de bancă depind, pe lîngă condițiile de echilibru ale întreprinzătorului în cauză și de stingerea altor operațiuni, de resursele de creditare de care dispune banca.
Totodată, banca trebuie să-și ia măsurile corespunzătoare în vederea stabilirii unei rate a dobînzii care să acopere, pe de parte, rata inflației, iar pe de altă parte rata dobînzii percepută de B.N.M., în cazul recurgerii la refinanțare, pentru asigurarea profitului.
De asemenea, banca, pentru operațiile de scontare, trebuie să-și ia măsuri de asigurare a taxei scontului, suficient de mari pentru acoperirea taxei rescontului, percepută de B.N.M.
♦ Măsuri operative
Ca primă măsură operativă o constituie încheirea în condiții avantajoase pentru bancă, a contractului de creditare. Apoi, banca trece la executarea altor operațiuni specifice:
– verificare operațiunilor din contul special, de disponibil din credite; perceperea comisionului de neutilizare, în cazul în care debitorul nu utilizează banii conform contractului de creditare;
– perceperea unui comision de gestiune;
– oprirea unei marje de siguranță a băncii (3-5%);
– verificare zilnică a extraselor de cont ale clienților, atît pentru contul de disponibil, cît și pentru contul de disponibil din credite;
– verificare regularității încasărilor și plăților din cont;
– derularea contractelor prezentate în primă fază de client;
– respectarea strictă a obiectivului contractului, prevăzut în contracul de creditare;
– verificarea periodică a documentelor contabile ale firmei debitoare: bilanțul contabil, balanța de verificare, contul de profit și pierderi, atît la sediul băncii, dar și la sediul clientului;
– prin depasarea la fața locului se va verifica stadiul și evoluția obiectivului de investiții, dacă un credit a fost acordat pentru o asemenea destinație;
– se urmărește modul în care clientul își achită obligațiile contractuale, respectiv rata din credit și dobînda aferente lunare. Dacă clientul nu-și achită de bunăvoie aceste rate lunare, conform convenției de creditare, banca poate să oprească automat derularea în continuare a operațiunii și să treacă la încasarea sumelor convenite din contul de disponibil al clientului;
– se colectează veniturile din dobînzi în contul "venituri din dobînzi" și comisioanele corespunzătoare fiecărei operațiuni în contul "venituri din comisione".
– se urmărește starea materială pe întreaga perioadă de derulare a creditului, a garanțiilor imobiliare și mobiliare depuse de client prin controale inopinate. Dacă se constată nereguli, banca poate dispune stoparea contractului de creditare;
– de asemenea prin controalele efectuate de experții băncii se verifică încadrarea firmelor creditate în indicatorii de bonitate, în scorul creditului înscris în contractul de creditare;
– dacă are loc o nerambursare la scadență, sumele rămase restante se trec într-un cont special de credite nerambursate la scadență și pentru această sumă se va percepe o dobîndă majorată;
– poziția debitorului pe piață este permanent urmărită de bancă, prin calcularea indicatorilor: cifra de afaceri, profit net, număr de contracte. Se are în vedere, de asemenea, posibilitățile de extindere ale debitorului, solicitarea pe piață a produselor respectivei firme;
– se urmărește evoluția în organizarea și gestionarea firmei creditate;
– se efectuează periodic analize asupra patrimoniului;
– se verifică în permanență sitația materială a giranților. În cazul cambiilor, se va urmării și situația plătitorului și a avalistului;
– dacă în momentul perceperii ratei lunare a dobînzii, debitorul nu are bani în contul de disponibilități se vor analiza cauzele, iar sumele se vor colecta în contul de "venituri de realizat din dobînzi" și corespunzător în contul analitic al clientului "decontări privind încasările din dobînzi ale… ". În situația cînd clientul va avea bani în cont, sumele se vor opri în contul de disponibil al clientului și se vor colecta în contul "venituri din dobînzi bancare".
În vederea desfășurării normale a unei activități operative, este necesar ca banca să dispună de un sistem informațional adecvat, o disciplină riguroasă și o bună funcționare a calculatoarelor.
În condițiile nerambursării creditului și a dobînzilor corespuntătoare de către debitor, după avizarea clientului de către bancă, se trece la măsuri coercitive, care vor fi explicate în cadrul măsurilor curative.
♦ Măsuri curative
Dacă în cadrul măsurilor operative, banca a constatat neîndeplinirea obligațiilor contractuale (utilizarea creditului în alte scopuri decît cele prevăzute în contract, nederularea contractelor, nerespectarea fazelor obiectivului de investiție, neplata ratelor scadente, deteriorarea garațiilor imobiliare și mobiliare), ea are dreptul să întrerupă contractul de credit.
Contractul de credit se poate întrerupe de către bancă, fie în mometul acordării lui, fie în cazul creditului acordat pe trașe, în momentul nerespectării de către client a clauzei înscrise în contractul de credit sau în cazul în care activitatea firmei nu prosperă, ci dimpotrivă.
Dacă debitorul nu-și onorează obligațiile la scadență și după avizarea de către bancă, se trece la executarea măsurilor extreme: executarea garanțiilor reale (prin scoaterea la licitație și încasarea contravalorii creditului și a dobînzilor aferente), reclamarea clientului său la tribunal, recuperarea sumelor de la giranți (bănci, persoane fizice sau juridice).
O altă măsură curativă privind evitarea riscului de creditare o constituie crearea fondului de rezervă (marja de siguranță a băncii, sume repartizate din profitul băncii).
Printr-o circulară a BNM, băncile comerciale sunt obligate la consituirea unei rezerve minime obligatorii de 30%, calculată lunar asupra disponibilităților clienților, aflate în cont la bancă (media zilnică a acestor disponibilități).
Toate măsurile enumerate mai sus, au scopul de a preveni riscul de creditare și de obținere a unui profit, cît și de gestionare corectă a portofoliului de credite.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
În urma cercetrii efectuate evidențiem următoarele concluzii:
1. În pofida tendințelor macroeconomice negative înregistrate în anul 2013 în Republica Moldova, sistemul bancar rămîne suficient de capitalizat și stabil. Analiza indicatorilor financiari ai sistemului bancar reflectă un nivel înalt al suficienței capitalului ponderat la risc și al lichidității, grație cărora băncile pot face față dificultăților macroeconomice curente.
2. Nivelul înalt al suficienței capitalului ce depășește mult nivelul minim stabilit de regulator denotă un înalt grad de siguranță al băncilor, precum și existența unui potențial de efectuare a operațiunilor riscante fără afectarea capitalului. Însă pentru țările care urmăresc obiectivul de integrare europeană, apare necesitatea adaptării cerințelor prudențiale și luării unor măsuri de către bănci de conformare a capitalului, sub aspectul riscurilor, în conformitate cu prevederile Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară.
3. Criza din zona euro a afectat sectorul bancar al Republicii Moldova în mod indirect în anul 2013, prin canalul fluxului de capital și al comerțului extern. Tendințele negative ale indicatorilor profitabilității sistemului bancar sunt rezultatul contracției economice înregistrate în anul 2013, precum și a situației nefavorabile din cadrul Băncii de Economii ce a înregistrat pierderi în acest an. Contracția economică a cauzat și sporirea semnificativă a ponderii creditelor neperformante în totalul portofoliului de credite pe sistemul bancar. Aceasta a determinat băncile să își majoreze fondurile de reduceri pentru pierderi la credite, fapt ce implică înghețarea unui volum mai mare de lichidități și, respectiv, creșterea costurilor de oportunitate pentru bănci. Fenomenul dat se explică, pe de o parte, prin înrăutățirea situației financiare a debitorilor, iar pe de altă parte, de nivelul înalt de incertitudine privind perspectivele macroeconomice imediate.
4. Transparența redusă a capitalului bancar moldovenesc este o altă problemă ce caracterizează sistemul bancar autohton. Necătînd la eforturile depuse de BNM în această direcție, există încă incertitudini privind structura acționarilor băncilor comerciale, din care cauză este destul de greu de apreciat care este situația reală la capitolul investitori străini. Cu excepția unor investitori străini majoritari adevărați, ceilalți “investitori străini” reprezintă de fapt companii off-shore, proprietarii cărora sunt cetățeni ai Republicii Moldova. Din aceste considernete este binevenită prezența și intrarea pe piața bancară a Republicii Moldova a grupurilor bancare cu renume internațional. Impactul pozitiv al acestora asupra sistemului bancar ar fi: implementarea unor sisteme interne de evaluare și management a riscurilor mai eficiente în conformitate cu cerințele Comitetului Basel, asigurarea sistemului bancar cu resurse financiare pe termen lung și sporirea încrederii populației în sistemul bancar.
Starea precară a domeniului creditar reprezintă o constrîngere majoră asupra dezvoltării sistemului financiar din Repiblica Moldova. Dacă aceste probleme nu vor fi soluționate, sistemul financiar din Republica Moldova riscă să ajungă într-o situație destulă de gravă. Pentru soluționarea acestei probleme, studiul dat oferă un set de recomandări:
1. Potrivit statisticilor, nivelul creditelor neperformante va continua să rămînă la un nivel ridicat – în special din cauza restructurării creditelor neperformante la anumite instituții bancare. Soluționarea acestei probleme necesită o abordare mai activă din partea Băncii Naționale, dar și a echipelor de management a băncilor respective prin fortificarea departamentelor de colectare a creditelor expirate, elaborarea sistemelor de prevenire timpurie („early warning”), revizuirea condițiilor de transfer a dosarelor de credit în departamentele de colectare, a modului de restructurare a creditelor etc.
2. Pentru sfîrșirea politici creditare relaxate Banca Națională trebuie să ia în acest context faptul să îmbunătățească politica de comunicare și să monitorizeze minuțios poziția fiecărei bănci pe planul creditar, să elaboreze norme legislative mult mai aspre privind riscul creditar. Întroducerea și elaborarea unor acte legislative care va duce la o supraveghere mai minuțioasă a băncilor comerciale pe planul acordării creditelor și modul de rambursare a creditelor.
3. Pentru îmbunătățirea și reducerea creditelor neperformante este nevoie de întreprins cîteva măsuri, una dintre ele, chiar și poate cea mai importantă cauză a riscului creditar, este costul destul de înalt a unui credit acordat de orice bancă comercială din Republica Moldova. Din punct de vedere practic creștere numărului de credite neperformante este incapacitatea debitorului de ași onora obligațiunile față de bancă, preîntîmpinarea creșterii acestui procent încontinuare este nevoie de rectificat legislația referitor la micșorarea ratei dobînzii la credite cît și reducerea comisioanelor aferente pentru acordarea unui credit.
BIBLIOGRAFIE
ACTE LEGISLATIVE ȘI HOTĂRÎRELE GUVERNULUI
Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002 art. 634, 635. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86.
Lege cu privire la Banca Nationala a Moldovei, Nr. 548-XIII din 21.07.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.10.1995, nr.56-57.
Legea institutiilor financiare, Nr. 550-XIII din 21 iulie 1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 01.01.1996, nr. 1.
Lege cu privire la gaj, nr. 449 din 30.07.2001. În:Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.10.2001, nr. 120.
Lege privind birourile istoriilor de credit, nr. 122-XVI din 29.05.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 29.07.2008, nr.138-139/559.
Lege cu privire la contractele de credit pentru consumatori, nr. 202 din 12.07.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.03.2013, nr. 191-197.
INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE
Regulamentul cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcționarilor săi, aprobat de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei, nr. 33/09-01 din 23.12.96. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.10.1996, nr. 64.
Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii, aprobat de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei, nr. 32 din 8 august 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii , 1997, nr.64-65.
Regulament cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica , Nr. 153 din 25.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii , 1998, nr. 8.
Regulamentul cu privire la dirijarea riscului ratei dobînzii, nr. 249 din 22.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.10.1999, nr. 109-111/192.
Regulamentul cu privire la dezvăluirea de către băncile licențiate din Republica Moldova a informației despre activitatea lor financiară, nr. 392 din 21.12.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 29.12.2000, nr. 163-165/446.
Regulamentul cu privire la suficiența capitalului ponderat la risc, nr. 269 din 26.10.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.12.2001, nr. 130/310.
Regulament cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale și formarea reducerilor pentru pierderi la active și provizioanelor pentru pierderi la angajamente condiționale. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 149-152/560 din 21.09.2007.
Regulamentul cu privire la modul de prezentare a informațiilor la biroul istoriilor de credit și de eliberare a raportului de credit, Nr. 224 din 30.08.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii , 08.05.2009, nr. 86-88/363.
Regulamentu cu privire la creditele expirate, nr. 194 din 09.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.11.2008, nr. 204 – 205.
Regulament cu privire la sistemele de control intern în bănci, Nr. 96 din 30.04.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii , 15.06.2010, nr. 98-99/368..
MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE
L. De ce creditele bancare sunt scumpe în și care sunt soluțiile. Chișinău: Expert-Grup, 2011. 17 p.
Dicționar Macmilian de Economie Modernă. București: Codecs, 1999. 340 p.
Ganea M., Hadumac, C. Introducere în managementul bancar. București: ASE, 2002. 72 p.
Keynes J.M. Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobînzii și a banilor. București: Publica, 2009. 241 p.
Manualul de creditare al BC "Moldindconbank" S.A. Chișinău: Arc, 2007. 28 p.
Mishkin F. The economics of money, banking and financial markets. – : Addison-Wesley, 1999. 48 p.
Nițu I. Managementul riscului bancar. București: Expert, 2000. 72 p.
Oprițescu M., Spulbăr C. Considerații privind reforma sistemului monetar și restructurarea sectorului bancar. Craiova: Universitaria, 1996. 36 p.
Roger G. Gajul, Ghidul judecătorului în materie civilă și comercială a Republicii Moldova. Chișinău: ARC, 2004. 184 p.
Rotaru C. Managementul performantei bancare. București: Expert, 2001. 54 p.
Roxin L. Gestiunea riscurilor bancare. București: Didactică și Pedagogică, 1997. 34 p.
Tabuncic T. Gajul ca mijloc de garanție a executării obligațiilor. Arad: Concordia, 2006. p.140
Кобзарь Л., Дикова И. Банковский менеджмент. Кишинэу: Международный Институт Менеджмента, 1998. 64 p.
SURSELE STATISTICE ȘI PRACTICE
Analiza diagnostic a sistemului bancar moldovenesc in contextual semnarii Acordului de liber schimb aprofundat și comprehensive cu UE anul 2013. Chișinău: Expert-grup, 2013. 14 p. (vizualizat 20.03.2014)
Calitatea portofoliului de credite pe sistemul bancar al RM s-a îmbunătățit. http://www.contabilsef.md/newsview.php?l=ru&id=4551&idc=13 (vizualizat 25.03.2014)
Capitalul de gradul I pe sistemul bancar în creștere de 14,6 la sută. http://trm.md/ro/economic/capitalul-de-gradul-i-pe-sistemul-bancar-in-crestere-de-14-6-la-suta/ (vizualizat 18.04.2014)
Cum a evoluat sectorul bancar în 2013? http://www.eco.md/index.php/banii-tai/banci/item/685-cum-a-evoluat-sectorul-bancar-%C3%AEn-2013 (vizualizat 31.03.2014)
Discrepanță majoră între soldul creditelor și al depozitelor. http://capital.market.md/ro/content/discrepan%C5%A3%C4%83-major%C4%83-%C3%AEntre-soldul-creditelor-%C5%9Fi-al-depozitelor (vizualizat 04.05.2014)
Enterprise Access to Finance Background of Moldova – Policy priorities for private sector development. Washington D.C.: World Bank, 2013. 42 p.
Evaluarea situației actuale a sistemului bancar al Republicii Moldova 2012 – 2013. Chișină: Statistica, 2013. 12 p.
Evoluția indicatorilor monetary. http://bnm.md/md/evolution_monetary_indicators (vizualizat 12.04.2014)
Evoluția pieței creditelor și a depozitelor în luna decembrie 2013, http://www.bnm.md/md/dynamics_credits_deposits (vizualizat 07.04.2014)
Evoluția pieței creditelor și a depozitelor, 2013. http://bnm.md/md/dynamics_credits_deposits/2013 (vizualizat 15.03.2014)
Evoluția pieței depozitelor bancare în anul 2013. http://bancamea.md/news/evolutia-pietei-depozitelor-bancare-in-anul-2013 (vizualizat 22.01.2013)
Gestionarea riscurilor. http://www.unibank.md/about/risks?print=true (vizualizat 21.04.2013)
Gestiunea bancară. http://www.uamsibiu.ro/studenti/docs/cursuri/3/FB-gest-bancara.pdf (vizualizat 15. 04.2014)
Indicatorii financiari pe sistemul bancar al RM, 2013. http://bnm.md/md/financial_indices_of_bank_system/2013 (vizualizat 04.05.2014)
Profit dublu pentru sectorul bancar moldovenesc în 2013. http://www.eco.md/index.php/banii-tai/banci/item/650-profit-dublu-pentru-sectorul-bancar-moldovenesc-%C3%AEn-2013 (vizualizat 29.03.2014)
Raport Anual 2013, 54 p. www.BNM.md/reports (vizualizat 22.04.2014)
Raport anul Victoriabank 2012. http://www.victoriabank.md/file/2012/rapoarte%202012/Raport_anual_VB_2011.pdf (vizualizat 14.05.2013)
Regulament privind tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții potrivit abordării bazate pe modele interne de rating. (vizualizat 20.03.2014)
Republic of Moldova: Financial System Stability Assessment—Update. Washington D.C.: IMF, August 2013. 63 p.
Sistemul bancar din Republica Moldova – evaluări, prognoze și recomandări. http://agora.md/analize/14/sistemul-bancar-din-republica-moldova–evaluari-prognoze-si-recomandari (vizualizat 27.04.2014)
Situația financiară a sistemului bancar. http://bnm.md/md/financial_situation_bank (vizualizat 30.04.2014)
Tendințe în Economia Moldovei. Chișinău: Expert-Grup, 2013. 18 p. http://www.ince.md/ (vizualizat 04.04.2014)
ANEXE
Anexa 1
Modul de calcul și semnificația indicatorilor de standing financiar [22, p. 44]
Anexa 2
Metoda punctajului [22, p. 47]
Notațiile utilizate au următoarea semnificație:
Anexa 3
Aprecierea criteriilor necuantificabile [22, p. 49]
Anexa 4
Tipurile de garanții solicitate de băncile comerciale din R.Moldova în dependență de gradul de acoperirea a expunerii la riscul de credit. [7, p. 27]
Sursa: Informația băncilor comerciale din Republica Moldova
ADNOTARE
la teza pentru obținerea gradului științific master în economice cu tema
„Garanțiile, elemente diminuatoare a riscului de credit”
Savciuc Victor, Chișinău, 2014,
Specialitatea 364.1 – Gestiunea sistemului financiar-bancar
Teza cuprinde introducerea, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografia din 52 de titluri, 7 anexe, 64 de pagini text de bază, inclusiv figuri, tabele și formule.
Actualitatea temei. Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca împrumutații sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență. Riscul de credit poate fi definit ca probabilitatea că creditul, dobînda sau ambele să nu fio rambursate la scadență integral sau parțial. De asemenea riscul de credit poate fi redat ca probabilitatea faptului că costul unei părți a activelor băncii ce este reprezentată de suma creditelor acordate se micșorează sau va fi adusă la zero.
Domeniul de studiu: finanțe, monedă și credit, activitate bancară.
Scopul principal al cercetării rezida în studierea și analiza problemelor riscului creditar cu care se confruntă băncile comerciale din Republica Moldova la ora actuală, și elaborarea unor strategii de perfecționare și reducere a numărului creditelor neperformante care sunt prezente pe piața financiară din Republica Moldova.
Obiectivele cercetării constau în a reda un șir de norme legislative care ar duce la reducerea riscului de credit cu care se confruntă la ora actuală băncile comerciale din Republica Moldova, și totodată la reducerea procentului de credite neperformante care a crescut considerabil în ultimii trei ani. Desigur încă un obiectiv propus este acela de determinare o modalităților de garantare a creditelor care duce la micșorarea riscului de credit la care este supus băncile comerciale din Republica Moldova.
Noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor obținute. Identificarea detaliată a factorilor care influențeză într-un mod direct riscul de credit, cît și propuneri asupra procesului de diminuare și garantare a riscului de credit.
Semnificația teoretică constă în dezvoltarea conceptelor cu privire la riscul creditar.
Cuvintele-cheie: banca comercială, garanții, risc de credit, BNM, operațiuni de creditare, lichiditate, legislație.
LISTA ABREVIERILOR
ALSAC – Acord de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător
BC – Bancă Comercială
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
BNM – Banca Națională a Moldovei
CSI – Comunitatea Statelor Independente
EG – Exper-Grup
ISD – Investiții Străine Directe
ISDA – Asociația Internațională pentru swap-uri și derivate
MDL – Lei Moldovenești
mil. – Milioane
mlrd. – Miliarde
p.p. – Puncte procentuale
PIB – Produsul Intern Brut
PV – Proces-verbal
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea Europeană
USD – Dolari SUA
VAR – Vectorial Autoregresiv
BIBLIOGRAFIE
ACTE LEGISLATIVE ȘI HOTĂRÎRELE GUVERNULUI
Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002 art. 634, 635. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86.
Lege cu privire la Banca Nationala a Moldovei, Nr. 548-XIII din 21.07.95. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.10.1995, nr.56-57.
Legea institutiilor financiare, Nr. 550-XIII din 21 iulie 1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 01.01.1996, nr. 1.
Lege cu privire la gaj, nr. 449 din 30.07.2001. În:Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 02.10.2001, nr. 120.
Lege privind birourile istoriilor de credit, nr. 122-XVI din 29.05.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 29.07.2008, nr.138-139/559.
Lege cu privire la contractele de credit pentru consumatori, nr. 202 din 12.07.2013. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.03.2013, nr. 191-197.
INSTRUCȚII ȘI MATERIALE METODOLOGICE
Regulamentul cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcționarilor săi, aprobat de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei, nr. 33/09-01 din 23.12.96. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.10.1996, nr. 64.
Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii, aprobat de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei, nr. 32 din 8 august 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii , 1997, nr.64-65.
Regulament cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica , Nr. 153 din 25.12.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii , 1998, nr. 8.
Regulamentul cu privire la dirijarea riscului ratei dobînzii, nr. 249 din 22.09.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.10.1999, nr. 109-111/192.
Regulamentul cu privire la dezvăluirea de către băncile licențiate din Republica Moldova a informației despre activitatea lor financiară, nr. 392 din 21.12.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 29.12.2000, nr. 163-165/446.
Regulamentul cu privire la suficiența capitalului ponderat la risc, nr. 269 din 26.10.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.12.2001, nr. 130/310.
Regulament cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale și formarea reducerilor pentru pierderi la active și provizioanelor pentru pierderi la angajamente condiționale. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 149-152/560 din 21.09.2007.
Regulamentul cu privire la modul de prezentare a informațiilor la biroul istoriilor de credit și de eliberare a raportului de credit, Nr. 224 din 30.08.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii , 08.05.2009, nr. 86-88/363.
Regulamentu cu privire la creditele expirate, nr. 194 din 09.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.11.2008, nr. 204 – 205.
Regulament cu privire la sistemele de control intern în bănci, Nr. 96 din 30.04.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii , 15.06.2010, nr. 98-99/368..
MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE
L. De ce creditele bancare sunt scumpe în și care sunt soluțiile. Chișinău: Expert-Grup, 2011. 17 p.
Dicționar Macmilian de Economie Modernă. București: Codecs, 1999. 340 p.
Ganea M., Hadumac, C. Introducere în managementul bancar. București: ASE, 2002. 72 p.
Keynes J.M. Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobînzii și a banilor. București: Publica, 2009. 241 p.
Manualul de creditare al BC "Moldindconbank" S.A. Chișinău: Arc, 2007. 28 p.
Mishkin F. The economics of money, banking and financial markets. – : Addison-Wesley, 1999. 48 p.
Nițu I. Managementul riscului bancar. București: Expert, 2000. 72 p.
Oprițescu M., Spulbăr C. Considerații privind reforma sistemului monetar și restructurarea sectorului bancar. Craiova: Universitaria, 1996. 36 p.
Roger G. Gajul, Ghidul judecătorului în materie civilă și comercială a Republicii Moldova. Chișinău: ARC, 2004. 184 p.
Rotaru C. Managementul performantei bancare. București: Expert, 2001. 54 p.
Roxin L. Gestiunea riscurilor bancare. București: Didactică și Pedagogică, 1997. 34 p.
Tabuncic T. Gajul ca mijloc de garanție a executării obligațiilor. Arad: Concordia, 2006. p.140
Кoбзаpь Л., Дикoва И. Банкoвcкий мeнeджмeнт. Кишинэy: Meждyнаpoдный Инcтитyт Meнeджмeнта, 1998. 64 p.
SURSELE STATISTICE ȘI PRACTICE
Analiza diagnostic a sistemului bancar moldovenesc in contextual semnarii Acordului de liber schimb aprofundat și comprehensive cu UE anul 2013. Chișinău: Expert-grup, 2013. 14 p. (vizualizat 20.03.2014)
Calitatea portofoliului de credite pe sistemul bancar al RM s-a îmbunătățit. http://www.contabilsef.md/newsview.php?l=ru&id=4551&idc=13 (vizualizat 25.03.2014)
Capitalul de gradul I pe sistemul bancar în creștere de 14,6 la sută. http://trm.md/ro/economic/capitalul-de-gradul-i-pe-sistemul-bancar-in-crestere-de-14-6-la-suta/ (vizualizat 18.04.2014)
Cum a evoluat sectorul bancar în 2013? http://www.eco.md/index.php/banii-tai/banci/item/685-cum-a-evoluat-sectorul-bancar-%C3%AEn-2013 (vizualizat 31.03.2014)
Discrepanță majoră între soldul creditelor și al depozitelor. http://capital.market.md/ro/content/discrepan%C5%A3%C4%83-major%C4%83-%C3%AEntre-soldul-creditelor-%C5%9Fi-al-depozitelor (vizualizat 04.05.2014)
Enterprise Access to Finance Background of Moldova – Policy priorities for private sector development. Washington D.C.: World Bank, 2013. 42 p.
Evaluarea situației actuale a sistemului bancar al Republicii Moldova 2012 – 2013. Chișină: Statistica, 2013. 12 p.
Evoluția indicatorilor monetary. http://bnm.md/md/evolution_monetary_indicators (vizualizat 12.04.2014)
Evoluția pieței creditelor și a depozitelor în luna decembrie 2013, http://www.bnm.md/md/dynamics_credits_deposits (vizualizat 07.04.2014)
Evoluția pieței creditelor și a depozitelor, 2013. http://bnm.md/md/dynamics_credits_deposits/2013 (vizualizat 15.03.2014)
Evoluția pieței depozitelor bancare în anul 2013. http://bancamea.md/news/evolutia-pietei-depozitelor-bancare-in-anul-2013 (vizualizat 22.01.2013)
Gestionarea riscurilor. http://www.unibank.md/about/risks?print=true (vizualizat 21.04.2013)
Gestiunea bancară. http://www.uamsibiu.ro/studenti/docs/cursuri/3/FB-gest-bancara.pdf (vizualizat 15. 04.2014)
Indicatorii financiari pe sistemul bancar al RM, 2013. http://bnm.md/md/financial_indices_of_bank_system/2013 (vizualizat 04.05.2014)
Profit dublu pentru sectorul bancar moldovenesc în 2013. http://www.eco.md/index.php/banii-tai/banci/item/650-profit-dublu-pentru-sectorul-bancar-moldovenesc-%C3%AEn-2013 (vizualizat 29.03.2014)
Raport Anual 2013, 54 p. www.BNM.md/reports (vizualizat 22.04.2014)
Raport anul Victoriabank 2012. http://www.victoriabank.md/file/2012/rapoarte%202012/Raport_anual_VB_2011.pdf (vizualizat 14.05.2013)
Regulament privind tratamentul riscului de credit pentru instituțiile de credit și firmele de investiții potrivit abordării bazate pe modele interne de rating. (vizualizat 20.03.2014)
Republic of Moldova: Financial System Stability Assessment—Update. Washington D.C.: IMF, August 2013. 63 p.
Sistemul bancar din Republica Moldova – evaluări, prognoze și recomandări. http://agora.md/analize/14/sistemul-bancar-din-republica-moldova–evaluari-prognoze-si-recomandari (vizualizat 27.04.2014)
Situația financiară a sistemului bancar. http://bnm.md/md/financial_situation_bank (vizualizat 30.04.2014)
Tendințe în Economia Moldovei. Chișinău: Expert-Grup, 2013. 18 p. http://www.ince.md/ (vizualizat 04.04.2014)
ANEXE
Anexa 1
Modul de calcul și semnificația indicatorilor de standing financiar [22, p. 44]
Anexa 2
Metoda punctajului [22, p. 47]
Notațiile utilizate au următoarea semnificație:
Anexa 3
Aprecierea criteriilor necuantificabile [22, p. 49]
Anexa 4
Tipurile de garanții solicitate de băncile comerciale din R.Moldova în dependență de gradul de acoperirea a expunerii la riscul de credit. [7, p. 27]
Sursa: Informația băncilor comerciale din Republica Moldova
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Garantiile Si Elementele Diminuatoare ale Riscului de Credit (ID: 140573)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.