Garantiile Generale ale Unui Proces Echitabil
TEZA DE LICENȚĂ
Garanțiile generale ale unui proces echitabil
CUPRINS
INTRODUCERE
1.CONȚINUTUL TERMENULUI ”DREPTUL ECHITABIL”
Aplicarea corelată a articolului 6 § 1 și articolului 13 din Convenție
și autonomia dreptului la un recurs efectiv
1.2. Aplicabilitatea articolului 6 la diferite etape ale procesului
1.3. Contestații cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil
1.4. Deciziile cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală
2. GARANȚII PROCEDURALE
2.1. Accesul la justiție
2.2.Dreptul la un tribunal independent și imparțial
2.3.Drepturile garantate acuzatului: prezumția de nevinovăție și drepturile apărării
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dacă vocația instrumentelor internaționale de protecție a persoanei umane este mai întâi de toate enunțare drepturilor, această protecție ar fi o ficțiune, în afara mecanismelor de garanție implementate, a obligațiunilor ce le revin statelor părți. De aici nu este surprinzător faptul că organele internaționale de control acordă o atenție specială identificării lor, delimitării și forței de aplicare. Am putea chiar să afirmăm că această atenție este mai arzătoare în domeniul drepturilor omului. ținând cont de principiile care prevalează în acest caz, n primul rând de cele printre care figurează principiul eficienței drepturilor omului. Acest principiu comandă, de fapt, interpretarea angajamentelor luate în sensul cel mai protector al persoanei. El impune de asemenea, atunci când este vorba de obligațiuni, interpretarea convențiilor pertinente în lumina evoluțiilor sociale.
Actualitatea temei de ivestigatie. Pentru a defini latitudinea forței angajamentelor statelor, diferite organe de control și-au manifestat angajamentul pe diferite căi. Una din cele mai interesante constă în considerarea faptului că fiecare drept poate implica trei feluri de obligațiuni:”obligațiunea de a respecta”, impune organelor și funcționarilor statului în primul rând ca ei să nu comită încălcări; ”obligațiunea de proteja” a care cere statului să protejeze titularii de drepturi împotriva atingerilor care provin de la terți și să pedepsească autorii; ”obligațiunea de a pune în acțiune”, în sfârșit să ceară adoptarea măsurilor pozitive pentru a concretiza și pentru a reda un efect deplin acestui drept.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un tratat internațional care are a fi aplicat în ordinea juridică internă a statelor contractante. Stabilind faptul că primul judecător al Convenției este judecătorul național, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază că rolul său este de a interveni numai atunci când persoanele nu obțin satisfacție la nivel național, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune atât respectarea lor de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea eventualelor încălcări fiind o sarcină ce revine, în primul rând fiecărui stat parte. În atingerea acestui scop, prin consacrarea dreptului la un recurs efectiv, Convenția creează o garanție suplimentară de punere în valoare efectivă a drepturilor convenționale, asigurându-se că punerea în mișcare a mecanismului internațional de protecție se face doar în situația în care sistemele naționale ale statelor europene nu răspund în mod corespunzător la încălcările drepturilor omului, fără a se încerca însă transformarea instanței de contencios european într-un substitut al căilor interne de atac.
Scopul si obiectivele cercetarii. Ponind de la această idee, prin prezenta lucrare ne propunem să realizăm o analiză a chestiunilor legate de aplicabilitatea dreptului la un recurs efectiv, consacrat de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aplecându-ne în mod deosebit asupra problemelor generate de absența unui remediu efectiv în dreptul intern în cazul lipsei de celeritate a organelor judiciare în desfășurarea procedurilor.
În acest sens urmează să facem referire la aplicarea corelată a art. 6 par. 1 și art. 13 din Convenție, prin prisma jurisprudenței Curții, pentru a face ulterior o analiză a modului în care se prezintă problematica remediilor efective privind nerezonabilitatea duratei procedurilor judiciare în legislațiile europene.
Unul din drepturile fundamentale garantat de Convenția Europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale Omului este dreptul la un proces echitabil, consfințit în articolul 6 al cestei convenții. Nu fără tăgadă, acest articol a fost considerat cheia de boltă a întregului mecanism al convenției care fundamentează din punct de vedere teoretic dreptul care se află la baza respectării drepturilor omului-dreptul la un proces echitabil.
Importanta teoretica si valoarea aplicativa. Prezenta lucrare va purta un caracter esențialmente teoretic și va fi axată pe studierea conceptelor fundamentale ce se conțin în acest drept.
Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc. Întru elucidarea acestui scop lucrarea se bazează pe un bogat material teoretic emis de eminenții teoreticieni ai școlii franceze a drepturilor omului ca Rene Cassin, Lois-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert, Jacques Velu, Rusen Ergec, Jean-Loup Charrier, Cohen Jonathan, C.Bârsan etc. În afară de acesta, lucrarea face trimitere la bogata jurisprudență a Curții europene a Drepturilor Omului care prin eficiența sa a susținut din punct de vedere practic opera valoroasă teoretică cu privire la drepturile omului. Studiul dat este bazat pe metoda istorică, comparativă, deductivă etc. Iar pentru a descrie garanțiile procesului s-a folosit metoda exegetică, adică comentarea textului prin explicarea fiecărui termen din acest articol. Or, unul din drepturile cele mai importante de protecție rezultă anume din articolul 6, care îi conferă fiecărui individ, pentru apărarea persoanei sale sau a patrimoniului său, garanția unui proces echitabil, altfel spus a unui justiții eficiente. Importanța drepturilor din articolul 6 rezidă în faptul că neconstituind prin sine o libertate, ele asigură protecția efectivă a celorlalte libertăți consfințite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Structura tezei. Lucrarea este divizată în două capitole reliefând în primul rând conținutul material al acestui drept, iar apoi capitolul doi este rezervat scoaterii în evidență a acelor garanții procedurale care prin esența lor vin să asigure conținutul noțiunii de drept la un proces echitabil.Deci, primul capitol reprezintă o introducere generală în principiile consacrate în articole le și 13 ale CEDO, principii, majoritatea cărora se conțin deja în drepturi și practica internă pe când capitolul doi vine cu o incursiune în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care la rândul său completează și îmbogățește din punct de vedere practic teoriile cu privire la protecția fundamentală a drepturilor omului.
CONȚINUTUL TERMENULUI ”DREPTUL ECHITABIL”
Aplicarea corelată a articolui 6 § 1 și articolui 13 din Convenție și autonomia dreptului la un recurs efectiv
Încrederea într-o justiție independentă și imparțială, eficace și credibilă se construiește ca răspuns al respectului pe care zi de zi întregul mecanism judiciar împreună cu toate celelalte entități angrenate în funcționarea lui îl demonstrează față de fiecare dintre cei care compar în fața sa și față de fiecare dintre drepturile acestora. Dezideratul creării unei societăți democratice, guvernate de principiul preeminenței dreptului poate fi atins nu doar prin prevenirea încălcării drepturilor omului și prin asigurarea sancționării acestor încălcări, dar și prin crearea unui complex de garanții și instrumente care să asigure că funcțiile reparatorie și sancționatorie ale justiției sunt exercitate într-un cadru de legalitate și operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuși demersul de a înfăptui actul de justiție. În vederea atingerii acestui scop, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare în fața instanțelor judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor. În acest context dispozițiile prevăzute de articolul 6 și articolul 13 din Convenție, relative la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, dau expresie unei idei generale, potrivit cu care o protecție eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanțiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare.
Analizând sistemele judiciare ale statelor membre, prin prisma jurisprudenței Curții, apare ca evident faptul că una dintre cele mai stringente probleme cu care statele europene se confruntă este legată de durata desfășurării procedurilor judiciare, eficientizarea actului de justiție constituind o reală prioritate din perspectiva instanței europene.
Subliniind în repetate rânduri obligația statelor semnatare ale Convenției de a asigura faptul cădrepturile garantate de către aceasta sunt concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ridică celeritatea procedurilor judiciare la rangul de principiu, remarcând de fiecare dată importanța pe care administrarea actului de justiție fără întârzieri de natură a-i compromite eficiența și credibilitatea, o prezintă. În sensul garantării dreptului la un proces echitabil sub aspectul rezonabilității procedurilor, Curtea Europeană acționează pe calea celor două drepturi procedurale mai sus menționate, transformând astfel articolul 6 § 1 și articolul 13 atât în resorturi juridice la care orice persoană poate recurge în vederea apărării drepturilor sale cât și în veritabile instrumente de măsurare a nivelului de eficiență a sistemelor judiciare ale statelor parte la Convenție.
Astfel, învederând faptul că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in bstracto, mecanic, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul articolului 6 § 1 din Convenție o serie de linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei avute în vedere. În acest sens Curtea arată că este necesar ca analiza termenului de desfășurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților din proces precum și comportamentul autorităților statale competente, în special a autorităților judecătorești. Stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanța europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluționată orice cauză, permițând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerința prevăzută de articolul 6 § 1 din Convenție.
Aprecierea trebuie însă să ia în calcul „justul echilibruș ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de articolul 6. Având în vedere tocmai importanța majoră pe care o are conduita autorităților implicate în desfășurarea procedurilor judiciare și efectele produse de către perioadele de inactivitate a acestora asupra drepturilor persoanelor, se impune concluzia necesității reglementării de către autoritățile naționale a unor remedii pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor. Sub acest aspect, garantarea dreptului la un recurs efel echilibruș ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de articolul 6. Având în vedere tocmai importanța majoră pe care o are conduita autorităților implicate în desfășurarea procedurilor judiciare și efectele produse de către perioadele de inactivitate a acestora asupra drepturilor persoanelor, se impune concluzia necesității reglementării de către autoritățile naționale a unor remedii pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor. Sub acest aspect, garantarea dreptului la un recurs efectiv, potrivit căruia orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți reunoț naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane ce au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, apare ca fundamentală.
Articolul 13 din Convenție impune astfel statelor contractante o obligație pozitivă ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui recurs care să permită înlăturarea eventualelor încălcări aduse dispozițiilor Convenției, efectivitatea acestuia constând în aceea că abilitează instanța națională competentă să examineze conținutul plângerii întemeiate pe o dispoziție a Convenției și să ofere o reparație adecvată. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie în opinia instanței europene o încălcare a acestei obligații și deci a prevederilor Convenției. Consacrând expres caracterul subsidiar al sistemului european de protecție, articolul 13 din Convenție enunță explicit obligația statelor părți de a apăra drepturile omului, în primul rând, în propria lor ordine juridică, stabilind astfel în favoarea justițiabililor o garanție suplimentară de recunoaștere efectivă a acestor drepturi. Deși într-o primă etapă, Curtea a reflectat o abordare diferită cu privire la corelația dintre dreptul la un recurs efectiv și dreptul la a beneficia de soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ulterior instanța europeană a ajuns la concluzia că și în ceea ce privește rezonabilitatea duratei de desfășurare a procedurilor judiciare, este necesar ca justițiabilii să poată obține la nivel național înlăturarea încălcării acestui drept, înainte de a pune în mișcare mecanismul internațional de protecție în fața Curții Europene.
Astfel, pornind de la concurența dreptului la un recurs efectiv cu alte drepturi de natură echivalentă, în special cu dreptul la un proces echitabil, judecătorul european a manifestat inițial tendința de a considera articolul 13 ca instituind o garanție cu caracter general, inaplicabilă în cazurile în care intervin garanțiile mai specifice și mai stricte prevăzute de articolul 6, fiind vorba, cu precădere, de chestiunea duratei rezonabile a procedurilor, instituită de paragraful 1 al articolului. Cu toate acestea, problema aplicării corelate a dreptului la un recurs efectiv și a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul rezonabilității termenului, a cunoscut o importantă evoluție în jurisprudența Curții, marcată de schimbarea de abordare a instanței de contencios european după momentul pronunțării hotărârii în cauza Kudla contra Poloniei, începând cu care statele părți sunt obligate să pună la dispoziția justițiabililor o cale de recurs eficientă pentru a valorifica plângerile privitoare la depășirea duratei rezonabile a procedurii [9, p. 167 ]. În cauza menționată reclamantul a susținut că nu a avut la îndemână niciun recurs efectiv prin intermediul căruia să poată ridica în fața unei instanțe naționale problema duratei excesive a procedurii, invocând astfel încălcarea articolul 13 din Convenție. Curtea a fost deci chemată să determine întinderea obligației pe care articolul 13 din Convenție o impune statelor contractante de a oferi justițiabililor un recurs efectiv în fața instanțelor naționale, dacă dreptul invocat este cel garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, respectiv soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.
În numeroase cauze anterioare în care a constata încălcarea articolul 6 paragraful 1 din Convenție, Curtea nu a considerat necesar, chiar dacă s-a invocat, să se pronune asupra încălcării articolului 13, apreciind că articolul 6 § 1 instituia o lex specialis prin raportare la articolul 13, ale cărui garanții erau absorbite de către aceasta, astfel încât, o dată constată încălcarea art. 6 sub aspectul duratei rezonabile a procedurii, Curtea considera ca inutilă examinarea plângerii sub temeiul articolului 13, relativ la absența unui recurs efectiv în dreptul intern care să permită denunțarea duratei excesive a procedurii.
Revenind asupra acestei jurisprudențe, hotărârea dată în cauza Kudla contra Poloniei lărgește semnificativ sfera de aplicare a articolului 13, judecătorul european apreciind de la acest moment că articolul 13 garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, permițând invocarea unei nesocotiri a obligației impuse de articolul 6 § 1 de a audia cauzele într-un termen rezonabil, exigențele articolul 13 fiind percepute ca o consolidare a articolului 6 § 1, iar nu ca fiind absorbite de către obligația generală de a nu supune justițiabilii unor proceduri neobișnuit de lungi [9, p. 168. Statul semnatar are astfel obligația de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică, permițându-i justițiabilului să conteste durata procedurii, în caz contrar constatându-se încălcat articolul 13 din Convenție.
Revirimentul jurisprudenei Curții apare astfel și ca un important semnal de alarmă asupra pericolului pe care îl reprezintă „încetineala excesivă a justiției în ordinea juridică a statelor contractante și asupra necesității creării unor remedii interne care să confere justițiabililor posibilitatea de a denunța vătămarea drepturilor lor și de a obține repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a acestor încălcări [16, p. 78].
1.2. Aplicabilitatea articolului 6 la diferite etape ale procesului
Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la un proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi legal stabilită.
Orice acuzat are, în special, dreptul:
să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
să se apere singur sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
Articolul 6 din Convenție este astăzi de neocolit atât în fața jurisdicțiilor europene, cât și în fața celor naționale. În mod incontestabil el constituie cel mai fundamental text al Convenției. Anume acest articol îi acordă unui drept deplina sa eficacitate. Fără posibilitatea de a obține constatarea de către un judecător a existenței unui drept în beneficiul reclamantului, este atinsă însăși substanța acestui drept. Odată cu gigantesca dezvoltare a activității judiciare în democrații, odată cu nevoia de justiție care se manifestă la toate nivelurile statului și ale societății, dreptul la un proces echitabil a devenit pilonul central al oricărei justiții fiind totalmente adevărat că el este cel care reglementează deseori buna orânduire a acesteia.
Statistic, el ocupă mai mult de jumătate din rolul Curții Europene a Drepturilor Omului și cererile înaintate în baza acestui articol au crescut cu 500% în zece ani. Către 31 martie 2004, el a generat mai mult de 25000 de decizii, rapoarte și hotărâri din partea organelor Convenției. Într-o mare măsură, datorită acestui articol Convenția a fost atât de mediatizată, încât numeroși justițiabili îi acordă calități pe care ea nu le are, considerând-o în special o cale de recurs supranațională, care le-ar permite să obțină ceea ce le-au refuzat jurisdicțiile naționale.
Dar mai cu seamă, articolul 6 este cel care redă rolul crescând al Convenției în jurisprudența națională. El transpune starea de drept în viața cotidiană, în special supunând controlului judiciar o mare parte din activitățile umane. El se dovedește a fi cheia de boltă a întregului sistem al Convenției:” Într-o societate democratică în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc atât de eminent, încât o interpretare restrictivă a articolului 6 § 1 nu ar corespunde scopului și obiectului acestei dispoziții”[11,p.56].
Contrar unor idei răspândite și necătând la irezistibila extensiune a domeniului său de aplicare, articolul 6 nu are o aplicabilitate generală: el cunoaște condiții de aplicare relativ stricte. Doar atunci când acestea sunt reunite, garanțiile enumerate în articolul 6, cum ar fi dreptul de acces la justiție, pot acționa. În a doua parte articolul aduce un anumit număr de garanții justițiabilului din jurisdicțiile penale: după ce a afirmat principiul intangibil al prezumției de nevinovăție, el organizează în detalii drepturile apărării.
Una dintre problemele întâlnite în interpretarea Convenției și, mai general, a aplicabilității articolului 6 rezidă în divergența dintre sensurile atribuite termenilor în cele două versiuni oficiale ale Convenției, textele francez și englez; astfel, expresia ”drepturi și obligații cu caracter civil” nu corespunde exact traducerii engleze ”civil rights and obligations”. Un jurist va observa că aceleași cuvinte redau noțiuni juridice diferite în dependență de situarea în dreptul anglo-saxon sau în sistemul roman. Noțiunea latină de ”drepturi și obligații cu caracter civil” nu corespunde în întregime noțiunii britanice ”civil rights and obligations”, mult mai axată pe opoziția ce există între drepturile individuale, pe de o parte, și dreptul public, pe de altă parte. Redactarea generală a primului paragraf din articolul 6 diferă în cele două texte: deși proiectul inițial prevedea termeni destul de apropiați ca sens. Versiune finală poartă un caracter mult mai puțin general decât cea propusă inițial. Poate ar fi fost preferabil de reținut versiunea engleză, fie de folosit în cea franceză expresia”drepturi și obligații cu caracter privat” și nu civil care corespunde mai bine noțiunii engleze de ”civil rights”. Cu toate acestea, Curtea a reținut că articolul 6 § 1, în ambele texte oficiale (”contestation sur”, ”determination of”) nu se mulțumește cu o legătura subțire sau cu repercusiuni îndepărtate: drepturile și obligațiile cu caracter civil trebuie să constituie obiectul-sau unul din obiectele -”contestației” (acțiunii în justiție), iar rezultatul procedurii trebuind să fie direct determinant pentru un astfel de drept.
Ambele noțiuni de ”drepturi și obligații cu caracter civil”și de ”acuzație în materie de drept penal” au în jurisprudența de un caracter autonom, amintit de nenumărate ori: ”Dacă statele contractante, calificând o infracțiune mai curând drept administrativă decât penală, ar putea, după bunul lor plac, să înlăture acțiunea clauzelor fundamentale ale articolelor 6 și 7, aplicarea acestora ar fi subordonată voinței lor suverane; o latitudine atât de extinsă ar risca să conducă la rezultate incompatibile cu obiectul și scopul Convenției”[9, p.264].
Curtea amintește în permanență caracterul autonom al acestor noțiuni ți îl extinde uneori la noțiunea de părți, de lege și uneori chiar la cea de judecător, fie în materie civilă ”Noțiunea nu trebuie interpretată printr-o simplă raportare la dreptul intern al statului reclamat și articolul 6 § 1 se aplică independent de calitatea părților, ca și de cea a legii care reglementează contestația și de cea a autorității competente să hotărască asupra ei”[11, p.57], sau în materie penală (”Caracterul general al normei și scopul, în același timp punitiv și represiv, al sancțiunii sunt suficiente pentru a stabili… natura penală a infracțiunii”[61].
Din cauza acestor divergențe Curtea a edictat în ”noțiuni autonome” mai mulți termeni utilizați în articolul 6 așa ca materie penală, arestare, drepturi și obligații cu caracter civil, acuzație etc. Curtea a recurs la ”noțiunea autonomă” în cadrul elaborării unei ”ordini publice europene”, ordine publică în care diferențele între calificările naționale existente sunt sortite la dispariție [61].
Pentru ca garanțiile articolului 6 § 1 să devină aplicabile, trebuie fie ca obiectul procesului să constea dintr-o contestație cu privire la un drept sa la o obligație cu caracter civil, adică rezultatul procesului să fie determinat pentru exercitarea unui drept cu caracter civil, fie ca acest obiect să-l determine pe judecător să se pronunțe cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală, adică să aplice o sancțiune penală. Aceste două noțiuni au un caracter perfect autonom, care le deosebește de calificările ce le sunt atribuite în dreptul intern.
Deci, am spune că articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil și public anume luând o decizie asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei acuzații penale aduse împotriva sa. Curtea, și mai înainte Comisia interpretează această dispoziție extensiv din cauza importanței sale fundamentale pentru funcționarea democrației. În cazul Delcourt contra Belgia, judecătorii de au declarat că:” Într-o societate democratică în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a articolului 6 § 1 nu ar corespunde scopului și obiectului acestei dispoziții”[45].
Primul paragraf al acestui articol se alică în același timp proceselor civile și penale, pe când altele sunt explicit limitate numai la acțiuni penale, chiar dacă dispozițiile lor pot uneori să se extindă și asupra acțiunilor civile, așa cum vom încerca să demonstrăm în continuare.
De rând cu toate articolele Convenției, articolul 6 este interpretat de Curtea europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cadrul jurisprudenței sale dar fiind vorba de jurisprudența la articolul 6 trebuie să ținem cont de faptul că nici o plângere nu este admisibilă până la epuizarea căilor de recurs interne. În acest sens avem conținutul articolului 35 al CEDO care vine cu exigența ”Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa după cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute și într-un termen de șase luni începând cu data deciziei interne definitive”[8, p.18]. Deci, aproape toat încălcările pretinse ale prevederilor articolului 6 vor urma să fie examinate mai întâi de jurisdicțiile naționale înainte de a ajunge acest subiect Curtea EDO a ajuns deseori la concluzia că articolul 6 n-a fost încălcat, ținând cont de caracterul echitabil al procedurii, dacă o jurisdicție superioară a fost deja în stare să rectifice erorile comise de un tribunal de nivel inferior. De aici rezultă că judecătorul care prezidă prima instanță este direct responsabil de respectarea articolului 6 referitor la tot ce are legătură cu procedurile ce se desfășoară în fața lui, și că nu ar trebui să se bazeze pe instanțele judecătorești superioare sperând că acestea vor corecta eventualele erori.
Garanțiile instituite de articolul 6 nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto sensu, dar se extind asupra etapelor ei precedente și următoare.
În cazurile penale, spre exemplu, aceste garanții se referă la arestul preventiv. De asemenea, în cazul Imbroscia v.Elveția[56], Curtea a declarat că termenul rezonabil începe să curgă din momentul înaintării acuzației și că celelalte exigențe ale articolului 6- mai ales ale paragrafului 3- de asemenea pot juca un rol important până la sesizarea judecătorului, în măsura în care încălcarea lor inițială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului. Judecătorii de de asemenea au estimat că în cazurile referitoare la articolul 8 al Convenției(dreptul la respectarea vieții private și de familie) articolul 6 se răsfrânge și asupra procedurilor administrative ale procedurii.
Articolul 6 nu acordă un drept de recurs dar această posibilitate este prevăzută, în ceea ce ține de cazurile penale, de articolul 2 al protocolului 7 la Convenție. Mai mult, CEDO a admis în jurisprudența sa că, în cazul când dreptul intern al unui stat prevede posibilitatea declarării unui recurs, această procedură trebuie să asigure respectarea garanțiilor prevăzute de articolul 6. Modalitățile de aplicare a garanțiilor depind uneori de particularitățile procedurii despre care este vorba. Conform jurisprudenței de , trebuie să fie luată în considerare totalitatea procesului care se desfășoară în ordinea juridică internă, rolul teoriei și practicii instanțelor de apel sau recurs, precum și întindere împuternicirilor lor și modalitatea în care interesele părților sunt prezentate și protejate real în fața lor. Astfel, articolul 6 nu acordă un veritabil drept la un anumit tip de recurs și nu fixează cu precizie modalitățile de examinare a recursurilor.
Curtea EDO a mai declarat că articolul 6 se aplică sesizărilor înaintate unei jurisdicții constituționale, rezultatul procedurii fiind determinant pentru drepturile și obligațiile cu caracter civil.
Articolul 6 se aplică și procedurilor care urmează după audieri, cum ar fi executarea hotărârii. De fapt Curtea EDO a subliniat, în hotărârea Hornsby v.Grecia, că dreptul la un proces echitabil va fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant permite ca o decizie judecătorească definitivă si obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți [55]. Din toate acestea este clar că articolul 6 asigură procedura în ansamblu. Judecătorii de au mai declarat că principiul egalității armelor se opune oricărei ingerințe din partea puterii legislative în administrarea justiției în scopul de a influența soluția judiciară în cadrul unui litigiu.
1. 3. Contestații cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil
Articolul 6 garantează oricărei persoane un proces echitabil pentru determinarea drepturilor și obligațiunilor sal cu caracter civil. Din conținutul acestei prevederi reiese clar că ea nu cuprinde toate procedurile la care un individ ar putea fi parte, dar numai pe cele ce vizează drepturile și obligațiile civile. Este deci foarte important de a examina această restricție.
Curtea și Comisia europeană a Drepturilor Omului au generat o jurisprudență impunătoare, care permite să se distingă drepturile și obligațiile civile de celelalte. Această interpretare a condiției impuse de articolul evoluat pe parcursul anilor la domenii care erau considerate altădată în afara acestei dispoziții, ca de exemplu securitatea socială ale căror dispoziții astăzi sunt relevante de dreptul civil.
CEDO a afirmat clar că conceptul de drepturi și obligații cu caracter civil este autonom și nu trebuie să fie interpretat printr-o simplă referire la dreptul intern. Totodată, ea a ținut să dea o definiție abstractă, încercând să facă o distincție între dreptul privat și dreptul public și să statueze în funcție de circumstanțele cauzei. Dar, jurisprudența permite să distingem anumite principii generale.
În primul rând, pentru a stabili dacă un drept este civil trebuie să ținem cont de caracterul lui. Fapt ce a fost remarcat de CEDO în hotărârea sa Ringeisen v. Austria:” Puțină importanță are caracterul legislației conform căreia trebuie să fie soluționată contestația( legislația civilă, comercială, administrativă etc.( și cel al autorității competente în această materie (instanța judecătorească de drept comun, administrativă etc.) [64].
Calificarea dreptului sau a obligației în dreptul intern nu este determinantă. Acest principiu are o importanță specifică în cazurile referitoare la relațiile între un individ și stat. Mai apoi, statuând în cazul Benthem contra Olandei [43], Curtea a avut prilejul să-și stabilească jurisprudența relativ la noțiunea de contestație cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil. Noțiunea de contestație nu trebuie înțeleasă într-un sens tehnic, ci material, ea presupune existența unui diferend real și serios cu privire la existența sau exercitarea unui drept. Curtea în acest sens a dedus mai multe criterii privind contestația n sensul articolului 6: a)ea trebuie să fie reală și serioasă; b) ea trebuie să aibă drept obiect fie existența dreptului însuși, fie întinderea și modalitățile sale de exercitare; c) ea poate să se rezume la fapte sau să se extindă asupra unor probleme juridice.
Prin urmare, nu este necesar să aibă loc o confruntare a două pretenții opuse în sensul procedural al termenului [34, p.412]. Chestiunea de a ști dacă o contestație se referă la drepturi și obligații cu caracter civil trebuie să fie soluționată prin raportare la conținutul material al dreptului litigios și la efectele sale. Contestația trebuie să pună în joc atât existența dreptului în cauză, cât și modalitățile sale de exercitare. În opinia Curții de , pentru ca articolul 6 să fie aplicabil, rezultatul procesului trebuie să fie determinant pentru exercițiul unui drept cu caracter civil. Așadar, articolul 6 § 1 nu se aplică decât procedurilor ce duc la o decizie având o incidență directă asupra exercițiului sau întinderii drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale celui interesat. Aceasta trebuie să fie reală și serioasă și să se refere atât la existența unui drept cât și la întinderea sau la modalitățile sale de exercitare. Dar rezultatul procedurii trebuie să determine în mod direct existența sau exercițiul dreptului. De aceea o sancțiune disciplinară, pentru a intra în câmpul de aplicare a articolului 6, trebuie să aducă atingere unui drept cu caracter privat cum ar fi posibilitatea de a întreține cu clienții relații contractuale de drept privat.
CEDO recunoaște înainte de toate caracterul civil al drepturilor și obligațiilor ce reglementează relațiile între persoane particulare. Astfel, sunt în special raporturile reglementate de dreptul comercial, dreptul contractual, dreptul responsabilității civile delictuoase, dreptul familiei, dreptul muncii și dreptul de proprietate. Caracterul drepturilor ce reglementează relațiile între o persoană particulară și stat este mai vag, CEDO recunoscând caracterul civil al unor dintre ele. Proprietatea, mai ales, este unul dintre domeniile referitor la care judecătorii de au stabilit aplicabilitatea articolului 6. Astfel, garanția unui proces echitabil se extinde asupra etapelor de expropriere, reîncadrare și planificare, precum și asupra procedurilor de acordare a autorizațiilor de construcție și altele, adică toate actele ce pot avea consecințe directe asupra dreptului de proprietate, ce au efect asupra bunurilor imobiliare în cauză și asupra tuturor procedurilor, ale căror rezultate influențează utilizarea și dispunerea de bunuri.
Articolul 6 se extinde de asemenea deasupra dreptului de a exercita o activitate comercială. Cazurile referitoare la această categorie includ retragerea licenței pentru comercializarea băuturilor alcoolice unui restaurant, și refuzul de eliberare a licenței unei clinici sau școli private. CEDO de asemenea rezervă aplicabilitatea articolului 6 și procedurilor ce vizează drepturile și obligațiile ce țin de dreptul familiei. În acest sens figurează deciziile în materie de plasament al copiilor, dreptul părinților de a-și vizita copiii, adoptarea sau plasarea copiilor într-o familie adoptivă etc.
Cum deja am menționat, o perioadă îndelungată CEDO a estimat că procedurile cu privire la alocațiile de asistență socială nu cad sub incidența articolului 6. În prezent însă, ea cu fermitate este de părerea că această dispoziție se aplică procedurilor referitoare la determinarea unui drept, din cadrul unui regim de securitate socială, perceperii alocațiilor în caz de boală, a alocațiilor de invaliditate etc. Garanția articolului 6 se extinde asupra procedurilor intentate împotriva administrației publice în materie de contracte, de prejudiciul cauzat de o decizie administrativă sau de procedură penală. Ea se aplică mai ales procedurilor ce vizează să obțină indemnizații de pe urma unei detenții ilegale în termenii articolului 5 § 5, în rezultatul unui verdict de achitare pronunțat în cadrul unei proceduri penale, precum și pentru recuperarea sumelor datorate încasate de serviciul fiscal. Mai mult decât atât, dreptul unei persoane particulare la respectarea reputației sale de asemenea este considerat ca un drept civil.
În sfârșit, CEDO consideră că în cazul când rezultatul unei proceduri de drept constituțional sau public riscă să se dovedească a fi determinantă pentru drepturi sau obligații cu caracter civil, această procedură trebuie, de asemenea, să cadă sub incidența garanției unei proceduri echitabile stabilite de articolul 6.
Deciziile cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală
Orice persoană care face obiectul unei acuzații în materie penală poate invoca garanțiile prevăzute, nu numai în § 3 (drepturile apărării), dar și pe cele prevăzute în § 1. Însă, numai în fața unei jurisdicții care statuează asupra temeiniciei acestei acuzații este aplicabil articolul 6, ceea ce exclude procedura aplicabilă la faza de acuzare, precum și procedura desfășurată în faza de instrucție a procesului penal. Noțiunea de acuzație în materie penală, ca și cea de drepturi și obligații cu caracter civil, este supusă unei interpretări autonome din partea Curții Europene a Drepturilor Omului. Fostele instituții ale Convenției, la fel ca noua Curte, întotdeauna au evitat să la se exclusiv la aprecierea legislatorului național definirea a ceea ce ține de materia penală:”Dacă statele contractante ar putea, după bunul lor plac, să califice o infracțiune mai curând drept administrativă decât penală sau să-l urmărească pe autorul unei infracțiuni mixte de preferință pe plan disciplinar decât pe cea penală, atunci aplicarea clauzelor fundamentale din articolele 6 și 7 ar fi subordonată voinței lor suverane” [49].
Dintre criteriile privind aplicabilitatea în materie penală a articolului 6 § 1 trebuie de evidențiat, pe de o parte, noțiunea de „sancțiune penală„ și, pe de altă parte, noțiunea de ”temeinicie” a unei acuzații. Materia penală nu se limitează la reprimarea infracțiunilor edictate de un text de drept național: nu este suficient ca legislatorul național să fi edictat o acțiune sau o omisiune în infracțiune, pentru ca să ne găsim pe terenul materiei penale. Curtea a avut multiple ocazii ca să afirme că nu putea fi lăsată în voia legislatorului național sarcina de a defini el însuși noțiunea de materie penală, deoarece o astfel de atitudine i-ar ermite acestuia, dând anumitor fapte o altfel de calificare, să le excludă din domeniul de aplicare al Convenției. Calificarea de ”pedeapsă„ este deci autonomă, și s-a decis că o măsură de privare de libertate pentru datorii se înscria în contextul dreptului penal.
Curtea folosește pentru aceasta mai multe criterii, sau grupe de criterii, pentru a ajunge la concluzia dacă un judecător hotărăște sau nu asupra temeiniciei unei acuzații în materie penală. Caracterul real și serios pe care trebuie să-l îmbrace, în materie civilă, o contestație a condus l faptul că o parte din doctrină estimează că articolul 6 ar putea să nu fie aplicat, inclusiv în materie penală, unor cauze de foarte mică importanță. Mult timp, Curtea nu a recunoscut, pentru a consacra caracterul autonom al noțiunii de materie penală, importanța sau severitatea sancțiunii riscate. Ea a avut ocazia de a elabora anumite principii jurisprudențiale, pronunțându-se asupra unor infracțiuni minore: ”Ar fi contrar obiectului și scopului articolului 6, care garantează ”acuzaților” dreptul la un tribunal și la un proces echitabil, de a permite statului să sustragă de sub autoritatea acestui text orice categorie de infracțiuni doar pentru că le consideră ușoare”[61].
Chiar și o măsură privativă de libertate a putut fi considerată că nu atinge un nivel de severitate suficient. Însă, începând cu anii 90, Curtea integrează aproape sistematic noțiunea de severitate a sancțiunii riscate. Se cuvine de notat că sancțiunea riscată și nu sancțiunea pronunțată efectiv, este cea care determină gradul de severitate. Acest criteriu nu trebuie să fie confundat cu cel al scopului pedepsei. În rezultat, atunci când scopul nu permite aplicarea articolului 6, CEDO se interesează de asemenea și despre natura și severitatea ei pentru a ști dacă ea justifică garantarea unui proces echitabil.
Unul din principalele criterii clasice ale sancțiunii penale este caracterul său în același timp preventiv și represiv. Legea penală nu există doar pentru a reprima, ci și pentru a preveni eventualele tulburări ale ordinii sociale. Astfel, s-a decis că, în pofida depenalizării anumitor infracțiuni, caracterul atât preventiv, cât și coercitiv al sancțiunilor administrative de substituție este suficient, în corespundere cu articolul 6, pentru a stabili natura penală a infracțiunii.
Al doilea criteriu de aplicabilitate a articolului 6 în materie penală rezidă în natura procedurii: textul face referință la dreptul de a fi judecat de către un tribunal care trebuie să decidă asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. Și iarăși apar anumite confuzii în înțelegerea termenilor ”temeinicia oricărei acuzații în materie penală”. Este adevărat că natura procedurii engleze s-a pretat cu greu termenilor mai restrictivi din versiunea franceză. Termenul ”temeinicia” nu vizează decât jurisdicțiile chemate să judece pe fondul cauzei – atât în privința stabilirii culpabilității, cât și a fixării mărimii pedepsei. Acest termen vizează atât temeinicia în drept, cât și temeinicia în fapt. În cons2cință, atunci când procedura penală prevede două etape, una pentru decizia asupra culpabilității și cealaltă pentru fixarea pedepsei, garanțiile articolului 6 se aplică ambelor etape.
Termenul ”acuzație” este notificarea de către autoritatea competentă a reproșului de a fi comis o infracțiune penală. Ea poate totuși să îmbrace alte forme decât o notificare oficială, de exemplu, o percheziție la domiciliul unei persoane în cadrul unei anchete preliminare și nu al urmăriri penale propriu zise.
Expresia ”care va hotărî” înseamnă că judecătorul trebuie să deplină de drepturi de plină jurisdicție. El trebuie să se poată pronunța atât asupra principiului culpabilității, cât și asupra celui a quantumului pedepsei, dar și să dispună de o putere de apreciere suverană, în special în ceea ce privește atribuirea unor circumstanțe atenuante sau agravante. Această afirmație pare să meargă împotriva împotriva tutore sancțiunilor automate care sunt ascunse în spatele unor denumiri ca „măsuri de siguranță” sau altele. De altfel, anume prin raportare la Convenție Consiliul Constituțional francez a condamnat Legea cu privire la imigrație, pentru că ea stabilea in interdicție automată de teritoriu pentru o durată de un an ”fără a lua în considerație gravitatea comportamentului ce a motivat această hotărâre, fără posibilitatea de a-l dispensa pe cel interesat sau de a varia durata interdicției”. În materie penală, garanțiile articolului 6 se aplică unei proceduri de apel care nu are ca obiect decât mărimea pedepsei.
Ca regulă generală, orice normă asortată cu o privațiune de libertate este considerată a fi mai curând relevantă de domeniul penal decât o simplă măsură disciplinară. În acest sens CEDO a remarcat în cazul Engel și alții versus Olanda că:”Într-o societate atașată preeminenței dreptului, se referă la materia penală privațiunile de libertate susceptibile de a fi aplicate cu titlu represiv, cu excepția celor care prin natura, durata sau modalitatea de executare a lor nu ar putea cauza un prejudiciu important. Astfel o dorește importanța impactului, tradițiile statelor contractante și valoarea pe care convenția o atribuie respectării libertății fizice a persoanei”[49].
2. GARANȚII PROCEDURALE
2.1. Accesul la justiție
Dreptul la un judecător este un drept ”nescris”. De fapt, el nu figurează în lista garanțiilor declarate în § 1 al articolului 6. Totuși, Curtea l-a admis expres în una din hotărârile sale celebre constatând :”Articolul stabilește un drept unic căruia nu-i dă o definiție precisă, în sensul îngust al acestor cuvine” [53].
Primul dintre drepturile de care trebuie să dispună o persoană într-o societate democratică este să obțină consacrarea de către un judecător a unei situații de fapt sau să obțină soluționarea unui litigiu. Este vorba de unul din elementele constitutive ale noțiunii de ”preeminență a Dreptului”, noțiune care stă în fruntea tuturor instrumentelor elaborate în cadrul Consiliului Europei și,în primul rând, al Convenției. S-ar putea crede că principiul dreptului de acces la justiție este susținut de începutul frazei”orice persoană are dreptul la judecarea (…) cauzei sale de către o instanță…”, însă în continuare textul conține un număr prea mare de garanții procedurale pentru a permite dintr-o dată ca § 1 al articolului 6 să garanteze prin el însuși dreptul de acces la justiție.
Va trebui ca instanța să emită două hotărâri ”cu caracter normativ” pentru a consacra dreptul de acces la judecător. Bazându-se pe teoria efectivității drepturilor omului, ea consacră a contrario necesara existență a dreptului la judecător: garanțiile procedurale enunțate în § 1 al articolului 6 ar fi efectiv golite de orice utilitate și de sens dacă ele însele nu ar servi ca bază pentru dreptul de acces la o instanță: ”Ar fi de neînțeles ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale acordate unei acțiuni civile în curs fără ca să protejeze mai întâi unicul lucru ce permite să beneficiem de ele: accesul la judecător. Echitatea, publicitatea și celeritatea procesului nu prezintă nici un interes în lipsa unui proces” [53].
În plus, dreptul de acces la judecător pare să câștige o parte din ce în ce mai importantă din jurisprudența Curții, care refuză ca să fie adusă atingere ”substanței” acestuia. Însă, acest drept nu este general și acoperă două domenii specifice ale dreptului. Pentru ca articolul 6 să se aplice, trebuie ca procesul să poată fi considerat fie ca o contestație cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil, fie ca examinarea temeiniciei unei acuzații în materie penală. Obligația astfel atribuită statelor este o obligație pozitivă, pe care nimic nu trebuie s-o contracareze. Nici legislația, nici autoritățile nu pot priva o persoană de posibilitatea de a fi audiată de un judecător, din moment ce este implicat fie un drept sau o obligațiune cu caracter civil, fie o acuzație penală. Ne aflăm aici în prezența unui principiu căruia Consiliul Constituțional i-a recunoscut o valoare constituțională.
Convenția atribuie statelor o obligație pozitivă, de la care ele nu pot, în principiu, să deroge. Această punere în aplicare trebuie să se producă atât în plan material cât și juridic. Astfel, în plan material, dreptul de acces la justiție impune statelor să instituie un sistem de asistență judiciară, care nu i-ar obliga pe cei mai defavorizați să-și asigure apărarea singuri, având slabe șanse la succes din cauza că nu cunosc nici dreptul, nici procedura; așa cum stau lucrurile de fiecare dată când o procedură nu poate fi inițiată fără participarea unui avocat sau al unui alt profesionist al dreptului și când nu există nici un sistem de ajutor legal [35, p.412].
Aici însă trebuie de subliniat o diferență între procesul civil și procesul penal: articolul 6 § 3 prevede, în procesul penal, un sistem de asistență legală în beneficiul acuzatului ce nu dispune de mijloace necesare, ca acesta să ”poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu”, în timp ce în materie civilă, nu există nici o dispoziție echivalentă: anume această distincție a și acordat un caracter ”cvasinormativ” hotărârilor Airey contra Irlandei și Gloder contra Regatului Unit. Obstacolele materiale pot avea loc chiar înainte de proces, de exemplu când unui deținut nu i se permite să ia contact cu avocatul său:”Respingerea cererii unui deținut de a lua contact cu un avocat pentru ca acesta să intenteze o acțiune în defăimare împotriva unui gardian este același lucru cu a-i interzice accesul la justiție”[53].
La fel ca și atunci când accesul la justiție este închis unui individ care, în mod legal, este titularul unui drept,dar care, material este pus în imposibilitatea de a-l exercita: inadmisibilitatea unei cereri cu constituire în parte civilă, motivată de neplata unei taxe de justiție, este o contracarare a dreptului la justiție dacă suma cerută este disproporțională în raport cu veniturile reclamantului. De altfel, Curtea a estimat că respingând o cerere de asistență judiciară, pentru că cererea era evident nefondată, un birou de asistență judiciară a adus atingere înseși substanței dreptului de acces la justiție și a reținut ca principiu că numai judecătorul este în drept să decidă dacă acțiunea are sau nu șanse în instanță [11, p.178].
Deci, de aici rezultă că în planul dreptului statele trebuie să se abțină de la contracararea dreptului la justiție cu ajutorul unor mijloace juridice. Jurisprudența Curții este foarte exigentă în materie și consideră că poate reprezenta o piedică în calea accesului la justiție un text legislativ sau regulamentar care se dovedește a fi insuficient de clar pentru a-i permite unui individ să ia cunoștință de posibilitățile sale de recurs. Curtea consideră că dreptul la justiție trebuie să fie un drept general și că nu poate fi de folos decât unora. Scopul obiectiv al preeminenței dreptului urmărit de Curte interzice discriminările în materie de acces la justiție. Așa, ea a estimat că lipsa personalității juridice nu poate justifica o interdicție de acces la justiție. În afară de aceasta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului garantează din ce în ce mai frecvent în cadrul acestui articol ”dreptul la hotărâre judecătorească”, care nu este decât unul din aspectele dreptului la un judecător. Începând cu momentul sesizării, judecătorul urmează să ia o decizie: deci ele este obligat să hotărască. Legislațiile interne califică drept delict denegarea de justiție, iar jurisprudența Curții cere ca judecătorul să dea un răspuns la cererea justițiabilului. Fiecare mijloc înaintat în dezbaterea judiciară trebuie să facă obiectul unui răspuns, și faptul că o legislație prevede că renunțarea la un mijloc în una din fazele procedurii nu-i mai permite judecătorului să fie sesizat cu aceasta – aduce atingere dreptului la un judecător [13, p.72].
Dreptul la un judecător nu prezintă nimic dacă judecătorul nu pronunță o decizie care se impune nu numai părților dar și terților. Multă vreme, în jurisprudența Curții se discuta doar de accesul la justiție. După consacrarea în prim plan – prin intermediul duratei rezonabile a procedurii – a apărut dreptul la o hotărâre și s-a admis că o hotărâre neexecutată nu răspunde exigențelor unui proces echitabil. În numele principiului efectivității drepturilor Curtea estimează că o sentință rămasă neexecutată nu îndeplinește criteriile inerente oricărei decizii de justiție. O situație similară este și în ceea ce privește amânarea temporară a executării unei decizii de justiție, care trebuie să fie înconjurată de garanțiile articolului 6 § 1. Astfel, accesul la justiție are un caracter imprescriptibil, pe care legea națională nu-l poate limita în timp.
În afară de aspectul dat trebuie să atragem atenția și asupra altei reguli ce derivă din dreptul la un judecător. Asistența unui avocat este deseori considerată unul dintre elementele fundamentale ale aplicării eficiente a dreptului la un judecător. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul la această asistență, din motive fie de ordin economic, fie de ordin juridic, sau pur și simplu material. Obligația legală de a fi reprezentat în justiție de un avocat, o persoană însărcinată legal cu procedura sau de un consilier, în principiu este dictată de complexitatea raționamentului juridic pe care un necunoscător nu-l poate duce întotdeauna la bun sfârșit. În consecință, dreptul unei persoane de a fi asistată de un apărător, în special într-o afacere complexă, este un element esențial al procesului echitabil. Acest drept nu poate să dispară în cauza de casație. Curtea consideră că persoanele care înaintează recurs în anulare, fără să solicite ajutor jurisdicțional, ceea ce le-ar oferi asistența unor avocați specializați, nu pot fi considerați că ar fi renunțat și la procedura contradictorie [24, p.571].
Asistența unui avocat constituie unul din aspectele principale ale accesului la justiție, îndeosebi pentru că statutul acestuia îi permite deseori să reprezinte o persoană și să sesizeze un judecător la locul și la postul său. Acesta este motivul pentru care respingerea cererii unui deținut de a lua contact cu avocatul său, este același lucru cu a-i interzice accesul la justiție [53]. La fel, vizita unui avocat la clientul său deținut, care primește îngrijiri medicale la spital pentru leziuni suportate în închisoare și care dorește să urmărească în justiție administrația penitenciarului pentru daune și interese, are raport cu un litigiu privind drepturi cu caracter civil; dreptul în cauză fiind determinant pentru exercitarea dreptului de acces la un judecător. Cu toate acestea, nu va fi considerat drept obstrucționare a accesului la justiție refuzul de ase acorda asistență judiciară unei persoane care dorește să intenteze o acțiune evident lipsită de orice șanse de succes.
Dreptul de acces la justiție este general și nu poate, în principiu să suporte nici o excepție. Acordarea sau retragerea capacității juridice a unei persoane trebuie să rămână fără influență. Statele au o largă marjă de apreciere în domeniul legislației privind incapabilii, însă ele trebuie să organizeze această legislație de așa manieră ca să asigure reprezentarea în justiție a celui care este atins de incapacitate. Astfel, legislația care impune, pentru orice incapabil major, obligația de a acționa prin intermediul unei alte persoane, care trebuie ea însăși să fie reprezentată de un avocat, nu contracarează dreptul de acces la justiție, chiar dacă reprezentarea obligatorie de către un avocat pune în sarcina statului obligația pozitivă de a institui un sistem de asistență juridică [40]. Totuși, faptul de a interzice avocaților să ia cuvântul, chiar inadmisibilitatea concluziilor pe care ei le depun în ședință, poate fi constitutivă de impediment disproporționat la accesul la justiție. În fine, articolul 6 nu interzice statelor de a introduce în legislația lor imunități în dorința de a împiedica urmărirea anumitor persoane în atare instanță: este suficient ca scopul urmărit să fie legitim. Așa a decis Curtea cu privire la imunitatea parlamentară sau încă cu privire la imposibilitatea de a urmări o organizație internațională [64].
În afara dreptului de acces la justiție, înțeles ca dreptul de a sesiza un judecător cu o contestație oarecare, ceea ce s-a convenit a denumi ”dreptul la un judecător„ conțin de asemenea un anumit număr de drepturi derivate, care sunt în relație directă cu noțiunile de efectivitate și eficacitate. Printre acestea, se numără drepturi care sunt legate indirect de dreptul de acces la justiție; de exemplu libertatea de a exercita un recurs prevăzut de legea națională, fără ca efectele recursului să respecte principiul proporționalității. Astfel, spre deosebire de articolul 2 din Protocolul 7 în materie penală, articolul 6 nu instituie nici un drept de a exercita un recurs împotriva unei decizii de justiție. Însă, jurisprudența de nu interzice statelor să reglementeze accesul la jurisdicțiile de apel pentru a asigura o bună administrare a justiției. Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a recunoscut, de altfel, statelor o libertate totală, precizând că nimic nu le obligă să instituie căi de atac. Deci, nici nivelul dublu de jurisdicție, nici recursul în anulare nu constituie principii fundamentale ale procesului echitabil. Chiar și atunci când un stat stabilește căi de atac, el păstrează în principiu, posibilitatea de a pune niște condiții [9, p.541].
De îndată ce dreptul național prevede căi de atac jurisdicționale, accesul la aceste căi de recurs trebuie să cunoască un regim identic celui de acces la judecător de primă instanță. Curtea Europeană pune, cu toată evidența aceleași condiții și supraveghează dreptul de acces la judecătorul de apel sau de casație în condiții identice regulilor care reglementează dreptul la un judecător.
Un drept conex al dreptului la judecător este dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. El îi condiționează eficacitatea. Accesul la justiție rămâne o simplă amăgire dac aceasta nu-și pronunță deciziile într-un termen rezonabil. Într-un anumit mod, se poate considera că încetineala justiției este negarea dreptului la un judecător, deoarece ea o menține pe persoană într-o stare de non drept, care, dacă durează, devine incompatibilă cu siguranța juridică la care poate pretinde orice persoană într-un stat de drept. Acest principiu se găsește la originea a numeroase termene a căror depășire, în materie penală, în special, poate duce la nulitatea procedurilor. Este un lucru foarte bine exprimat de adagiul englez: justice delayed, justice denied.
Ca și în materie de acces la justiție, Curtea atribuie statelor o obligație pozitivă de celeritate a justiției. Ele sunt obligate să ia măsurile necesare pentru ca Justiția să se facă într-un termen rezonabil; ele răspund de situația de supraaglomerare a jurisdicțiilor, atunci când aceasta nu este una temporară: ”Statelor le incumbă să organizeze sistemul lor judiciar în așa fel ca jurisdicțiile lor să poată garanta justițiabilului dreptul de a obține o decizie definitivă asupra contestațiilor cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil într-un termen rezonabil” [11, p.263].
În principiu, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil nu se aplică decât procedurilor ce au ca obiect ”temeinicia unei acuzații în materie penală”; totuși această regulă nu-i absolvă pe judecătorii de instrucție de necesitatea de a da dovadă de promptitudine în ducerea unei faze a procedurii astfel ca să se facă lumină asupra caracterului fondat sau nefondat al acuzației [11, p.264].
Dacă e să abordăm subiectul calculării termenului pentru a se determina caracterul său rezonabil, Curtea a avut ocazia să determine atât punctul de plecare și cel final al termenului rezonabil, cât și perioada care trebuie luată în considerație. Dies a quo a termenului rezonabil variază în dependență de natura procedurii; în materie civilă este vorba de ziua în care citația a fost înmânată apărătorului; în materie penală este ziua începând cu care bănuielile al căror obiect este cel interesat au avut repercusiuni importante asupra situației sale.
Dies ad quem este, de fapt, ziua în care reclamantul a luat cunoștință de decizia internă definitivă. Dacă el este prezent la pronunțarea hotărârii, atunci această dată va servi drept dies ad quem, dacă nu – aceasta va ziua notificării.
Niște termene prea lungi vor fi justificate datorită complexității procedurii, în special datorită unei expertize, atunci când expertul lucrează sub controlul judecătorului.
În cazul când o procedură este compusă din mai multe decizii succesive, dacă depășirea termenului rezonabil este cauzată de o utilitate abuzivă a recursului împotriva fiecărei decizii, atunci Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o interpretare restrictivă. Dacă un reclamant introduce mai multe cereri în recurs a deciziilor luate de instanța de judecată atunci durata procedurii îi este imputabilă și este nelegitim să se plângă de ea.
Curtea este mai puțin restrictivă în cazul când un deținut cere revizuirea unor respingeri repetate a cererilor de punere în libertate provizorie, cu condiția ca numărul și natura cererilor în revizuire să fie rezonabile în raport cu motivele detenției.
În cazul când, pentru a obține reparație, există două faze ale aceleiași proceduri, este reținută durata totală. În asemenea cazuri, chiar dacă fiecare din termene poate părea rezonabil, ele trebuie adunate pentru a obține durata totală a procedurii și numai aceasta va fi reținută care cere epuizarea căilor interne de atac obligă să se introducă în total și durata căilor de recurs interne intentate împotriva deciziei pentru a obține o decizie internă definitivă. Durata care trebuie luată în considerație este cea a procedurii ce tinde să ”soluționeze contestațiile cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil” [65].
Calculul termenului rezonabil este calculat și în funcție de interesul obiectiv al litigiului. Chiar dacă, atunci când este vorba de drepturile omului, ar părea șocantă considerația că un drept nu poate fi mai important decât altul, rămâne adevărat faptul că anumite proceduri merită un ritm mai accelerat decât altele.
La acest aspect, situația personală a justițiabilului impune adesea mai multă exigență față de natura rezonabilă a unei proceduri: așa este cazul unei cereri de indemnizare din partea unei persoane contaminate cu virusul HIV și a cărei speranță de viață este foarte redusă. În așa caz Curtea a atribuit statelor o obligație de procedură accelerată [66]. Ea consideră că în cazuri similare, autoritățile trebuie să aducă proba unui ”comportament deosebit de diligent” și că magistrații trebuie să utilizeze toate posibilitățile care le sunt oferite prin codurile de procedură pentru a soluționa litigiul în termenele cele mai scurte. La fel stau lucrurile și când solicitantul este de o vârstă mai înaintată sau când o mamă dorește să obțină dreptul de a-și vizita copiii aflați în plasament [54].
În fond, de fiecare dată când Curtea estimează că rezultatul unui proces îmbracă o importanță particulară, oricare ar fi natura sa, ea cere o accelerare a procedurii. Curtea sancționează cu multă severitate statele care nu au reușit să pună în funcțiune un sistem judiciar ce ar permite o procedură suficient de rapidă. Și aici Curtea a raționat că:” Curtea reamintește că a constatat existența în Italia a unei practici contrare Convenției și care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări ale cerinței de termen rezonabil; această acumulare reprezintă o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 § 1. Pe viitor ea chiar va indica statelor cale acare trebuie urmată pentru a asigura o bună justiție [62]. Deci, după cum vedem Curtea își asumă dreptul de a impune statelor anumite măsuri pentru asigurarea efectivă a dreptului de acces la justiție. Este un lucru însă stabilit că nu se poate plânge de depășirea termenului rezonabil în care are dreptul de a fi judecat cel care, prin acțiuni dilatorii sau prin pasivitatea sa au contribuit la aceasta [62].
2.2. Dreptul la un tribunal independent și imparțial
Articolul 6 utilizează termenul de tribunal atât în textul englez cât și cel francez. Acesta acoperă aceiași noțiune în ambele limbi și se extinde asupra noțiunilor de „curte”, ”judecător”, ”comisie”,” consiliu”etc. Totuși, expresia nu trebuie să fie percepută doar în raport cu noțiunile din dreptul național. Curtea Europeană a afirmat că este vorba de o noțiune autonomă, a cărei interpretare trebuie să se facă pornind de la economie generală a Convenției. În acest scop, Curtea a elaborat un anumit număr de criterii care permit să se spună dacă un anumit organism poate sau nu fi considerat tribunal.
Funcția încredințată unui tribunal rezidă esențialmente în definiția organului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunțat că pentru a-l califica drept ”tribunal”, în sensul articolului 6, este de ajuns ca un organism să aibă un rol jurisdicțional:”El trebuie să hotărască, în baza normelor de drept și la finalul unei proceduri organizate, orice chestiune din competența sa” [9, p.401].
Curtea utilizează mai multe criterii pentru a atribui calitatea de tribunal unui organism. În general, de dată când un organ susceptibil să pronunțe o sancțiune are autoritatea de a se autosesiza, trebuie să ne punem întrebarea unei eventuale aplicări a articolului 6.
Primul criteriu ce trebuie reținut în definiția tribunalului este originea legală a jurisdicției. Accesul la judecător, de fapt, nu este garantat decât în măsura în care ”tribunalul” este instituit de lege. Dra, termenul nu trebuie înțeles în sensul său formal; într-adevăr țările de Common-Law cunosc jurisdicții a căror origine nu poate fi întotdeauna determinată cu precizie. Curtea de , după exemplul celei de , pretinde această origine legală nu numai pentru a exclude arbitrajele private, care nu întotdeauna nu respectă o procedură minimum, dar mai ales pentru a împiedica crearea de către puterea executivă a unor jurisdicții extraordinare.
Termenul lege, trebuie interpretat în sensul său cel mai larg. De altfel, dacă termenul ”lege” trebuie să fie considerat o noțiune autonomă, totuși, o jurisdicție trebuie în principiu să emane de la o putere legislativă, chiar dacă nu urmează ca regulile de procedură ce urmează a fi respectate în cadrul ei să emane de la același organ de putere.
Rolul jurisdicțional al organului este de asemenea important. Curtea i-a dat o definiție: Lui îi revine să soluționeze, în baza unei norme de drept și la finalul unei proceduri organizate, orice chestiune ce ține de competența sa. Merită denumirea de ”tribunal” în sensul articolului 6 § 1 din Convenția europeană a drepturilor omului numai un organ care se bucură de deplinătatea jurisdicției și care răspunde la o serie de cerințe, ca independența față de executiv, precum și față de părțile în cauză, ceea ce exclude autoritățile, chiar și cele judiciare chemate să efectueze act de administrație judiciară, de exemplu președintele tribunalului de înaltă instanță când autorizează citarea la o dată fixă. Bazându-se anume pe acest principiu, Curtea a stabilit că arbitrii care nu erau numiți de către autoritățile publice nu reprezentau jurisdicții în sensul articolului 6.
În afară de acesta, organul în cauză trebuie de asemenea, în elaborarea jurisprudenței elaborate de Curtea de , să aplice o normă de drept stabilită, fie scrisă sau nescrisă.
Pentru a putea pretinde la titlul de ”tribunal”, organul în cauză trebuie să respecte niște reguli procedurale organizate. Acestea trebuie să urmeze principiile de echitate, de celeritate și de publicitate enunțate de articolul 6. Și, tribunalul dat trebuie să mai beneficieze, în principiu, de un control de plină jurisdicție.
În fine, pentru ca un organ să fie calificat drept „jurisdicție”, deciziile sale trebuie să aibă o autoritate garantată de lege. Curtea, după exemplul Curții de Justiție a Comunităților Europene, a completat definiția de jurisdicție declarând că tribunalul trebuie să dispună de puterea ”de a da o decizie obligatorie pe care o autoritate nejudiciară nu ar avea puterea să o modifice” [16, p.111].
Dreptul de a fi judecat nu poate fi conceput decât în măsura în care judecătorul prezintă un anumit număr de garanții, ceea mai importantă fiind independența. Judecătorul trebuie să hotărască fiind îndrumat de conștiință, stând la o parte de orice presiuni susceptibile de a avea un oarecare efect asupra deciziei sale. Judecătorul trebuie deci să fie independent față de părțile în proces, precum și față de alte autorități publice, putere executivă sau legislativă. Prin urmare, principiul de independență se va dezvolta în jurul a două axe principale – independența personală și independența funcțională.
Într-o societate democratică, un organ nu poate să primească calificativul de independent dacă este susceptibil de a primi orice presiune ar fi și de orice proveniență ar fi ea. Legea care instituie o jurisdicție trebuie să garanteze această independență. În mod cert, judecătorii pot fi desemnați de către autoritatea publică, însă independența lor în această privință trebuie să fie garantată. Modul de desemnare a magistraților reține în deosebi atenția Curții; acesta nu trebuie lăsat exclusiv la discreția puterii legislative. Acest criteriu totuși, nu este determinant deoarece aplicând teoria anglo-saxonă a aparenței, ea estimează că justițiabilul nu trebuie să resimtă îndoială în ce privește independența celor care sunt chemați să-l judece. Independența vizată la articolul 6 § 1 trebuie să se manifeste atât față de executiv, cât și față de părțile în cauză [33,p.461]. De altfel, din punct de vedere etimologic, independența vizavi de părți este ”imparțialitate”.
Dar, independența unui tribunal trebuie de asemenea să fie reală și efectivă în raport cu executivul: astfel, se poate lua în considerație ”modul de desemnare și durata mandatului membrilor săi, existența unei protecții împotriva presiunilor externe”.
Un alt criteriu, imparțialitatea se poate defini ca lipsa de prejudecată; acest principiu fundamental la administrarea justiției a fost edictat în noțiune autonomă, independent de noțiunea de independență, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest principiu interzice unui magistrat al unei jurisdicții de judecată să ia cunoștință în prealabil, într-o calitate sau alta, de elemente din dosar, și aceasta pentru ca el să nu se simtă legat de o primă apreciere pe care ar fi putut-o da dosarului. Efectiv, are importanță ca judecătorul să nu poată fi bănuit că ar avea deja o opinie asupra dosarului înainte de a decide pe fondul acestuia. Suspiciunea în privința unui judecător este de fapt o negare a judecătorului, deoarece ea îl atinge atât pe el, cât și decizia pronunțată de el.
Pentru afirmarea acestui principiu, Curtea a scos în evidență o jurisprudență bazată în principal pe natura funcțiilor magistraților. Nu numai că interzice, asemenea majorității drepturilor interne, ca același magistrat să judece un dosar în primă instanță și în instanța de apel, dar a și formulat principiul separării funcțiilor de urmărire penală și a funcțiilor de instrucție și judecată. Prezența într-o jurisdicție de judecată în apel a unui magistrat care a judecat cauza în primă instanță este de natură să vicieze caracterul imparțial al tribunalului, la care are dreptul orice persoană.. Acest principiu a fost formulat de Curte în cauza Piersack contra Belgiei [63], dat fiind că un judecător care ocupase la parchet o funcție, fiind în exercițiul căreia tratat un anumit dosar, a fost sesizat mai târziu cu aceiași cauză în calitate de magistrat al Curții și astfel imparțialitatea jurisdicției din care el făcea parte s-a prezentat ca suficient de nedemnă de încredere, încât Curtea să nu admită o astfel de practică. Și astfel Curtea hotărăște că nu putea participa la judecarea unei cauze un magistrat care a luat cunoștință de dosar în calitate de reprezentant al Ministerului Public.
În continuare, tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat principiul incompatibilității funcțiilor de instrucție și de judecată. Cel care judecă trebuie să descopere faptele fără a avea despre ele o idee preconcepută: or, rolul unui judecător de instrucție este anume de a-și forma o opinie asupra faptelor, în special în care domnește intima convingere. Prin urmare, nu este imparțial un tribunal care, deși este competent a judeca pe fondul unei cauze, îl are în componența sa pe magistratul care a fost însărcinat cu instrucția. Aici, am putea determina principiul incompatibilității pe verticală a funcțiilor de judecată. În termenii acestui principiu, care se apropie de principiul imparțialității personale, un magistrat nu poate fi competent a judeca un dosar asupra căruia el a statuat deja la nivel inferior și având ca obiect aceleași fapte. Mai este de adăugat în strânsă legătură cu aceasta și incompatibilitatea pe orizontală a funcțiilor de judecată. În termenii acestui principiu, același magistrat nu are competența a judeca, la același nivel de jurisdicție, o cauză bazată pe fapte identice sau suficient de conexe celor pe care le-a apreciat în cauza precedentă.
Cu toate acestea, descoperirea unor fapte noi, susceptibile să provoace redeschiderea unei instrucții, nu interzice ca aceasta să fie încredințată unui judecător de instrucție sesizat inițial.
Principiul imparțialității funcționale a atins astăzi un anumit nivel. Cu siguranță, intenția redactorilor Convenției nu era să se ajungă la disfuncția procedurală cunoscută azi. Tot invocând în repetate rânduri imparțialitatea judecătorului pe plan funcțional, se ajunge la un rezultat invers celui așteptat, adică are loc o anumită blocare a sistemului jurisdicțional.
În afară de aceasta mai există și imparțialitatea personală care nu este atașată de funcție, ci de persoana judecătorului. Ea interzice unui judecător să soluționeze un litigiu din moment ce, oricare ar fi motivul, el a avut deja cunoștință, direct sa indirect, personal sau prin intermediul unui terț, despre părți, elemente sau circumstanțe ale cauzei sau a exprimat, obiectiv sau nu, o opinie personală despre aceasta.
Principiul imparțialității a fost extins de jurisprudență într-un mod destul de extensiv asupra tuturor cazurilor în care situația unui magistrat poate să-l determine să ia cunoștință de dosar, să se găsească în contact cu una din părți sau să ia, până la judecată atitudini personale incompatibile cu buna administrare a justiției: de exemplu atunci când una dintre părți se află în relații personale cu magistratul, dar și atunci când între magistrații de la parchet și de la instanță, chemați să judece aceiași cauză, există legături familiale.
Cu titlu de concluzie am spune că pentru a evalua nivelul de independență a unei instanțe, CEDO ia în considerare: modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului lor, existența garanțiilor împotriva presiunilor din exterior și, dacă organul are aparențele independenței. Deci, judecătorii de consideră că orice instanță judecătorească trebuie să fie independentă în același timp față de executiv și față de părți.
3.3. Drepturile garantate acuzatului: articolul 6 § 3 prezumția de nevinovăție, drepturile apărării și alte garanții procedurale
Versiunea franceză a Convenției folosește cuvântul „acuzat” care, în dreptul francez, reprezintă o noțiune specifică. Aceasta însă nu trebuie reținută, iar termenul trebuie acceptat în sensul său cel mai larg, așa cu reiese din textul englez. Termenul ”acuzat” are aici un sens mult mai larg decât în dreptul intern și trebuie interpretat într-o manieră autonomă.
În Franța, se consideră că drepturile garantate de articolul 6 § 3 se aplică atât acuzatului propriu zis, cât și învinuitului, ba chiar în anumite cazuri și persoanei puse sub acuzație. Comisia a avut de altfel ocazia să decidă că ”termenii acuzat și acuzație” corespund unei noțiuni autonome ce vizează o situație materială și neformală. Curtea, a estimat că utilizând expresiile ”acuzație în materie penală”, ”acuzat de comiterea unei infracțiuni” și ”acuzat” cele trei paragrafe ale articolului 6 vizează una și aceiași situație.
Cât despre prezumția de nevinovăție este un drept esențial într-o societate civilizată, bazată pe noțiunea de stat de drept. Prezumția de nevinovăție ”cere ca, îndeplinindu-și funcțiile, membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că învinuitul a comis actul incriminat; sarcina probatorie revenind acuzării și îndoiala fiind considerat în beneficiul acuzatului. În plus, incumbă acuzării să-l anunțe pe cel interesat care sunt capetele de acuzare înaintate împotriva lui, pentru a-i oferi posibilitatea să-și pregătească în consecință apărarea, și să aducă probe suficiente pentru a fundamenta o declarație de vinovăție [24,681].
Garanția din paragraful articolului 6, contrar celei din articolul 1, are un domeniu de aplicare care se extinde asupra întregii proceduri; ea nu este cantonată numai la jurisdicțiile care hotărăsc asupra ”temeiniciei ” acuzației, dar se aplică și jurisdicțiilor de instrucție. Ea este de o interpretare largă și nu se limitează doar la declarația de vinovăție; ea funcționează de asemenea și în ceea ce privește circumstanțele agravante. În principiu, pentru ca articolul 6 să se aplice cu titlu de „acuzație în materie penală”, trebuie ca infracțiune în cauză, oricare ar fi calificarea ei în dreptul intern, să aibă în corespundere cu Convenția, o natură penală și din jurisprudența Curții rezultă că este posibil, ca textul să fie aplicat, în circumstanțe speciale, unor materii periferice ale dreptului penal ca dreptul vamal sau fiscal.
Atingerea adusă prezumției de nevinovăție, contrar celor susținute de Curte în cauza Minelli contra Elveției, poate să nu fie faptul unei autorități judiciare, chiar dacă este vorba esențialmente de o garanție procedurală, ea poate avea o întindere mult mai largă cuprinzând și afirmații susținute la posturile de televiziune de către ministrul de Interne sau alți funcționari de poliție [33,p.411].
Așadar, principiul prezumției de nevinovăție nu se impune doar autorităților împuternicite să examineze temeinicia unei acuzații, dar și altor autorități. Această jurisprudență se înscrie printre deciziile fostei Comisii, care a estimat de exemplu că, acordând un interviu televizat, autoritățile judiciare pot să anunțe că o urmărire penală a fost deschisă împotriva unei persoane, însă, pentru a evita o interpretare greșită și posibile exagerări în rândurile publicului, nu trebuie să declare nimic ce ar lăsa să se creadă că acea persoană este vinovată.
Același articol 6 § 3 enumeră în mod limitativ anumite drepturi particulare care, în general, sunt reunite sub denumirea de drepturi ale apărării. Rezervate în principiu materiei penale, ele constituie elemente esențiale ale noțiunii generale de proces echitabil conținute în articolul6 § 1, prin urmare și noțiunea de egalitate a armelor poate să-și găsească aici fundamentarea. Primul drept recunoscut unui acuzat este cel de a fi informat despre motivele acuzației. În general, acest drept este pus în practică de semnificarea unui act de acuzație în care sunt consemnate faptele imputate unei persoane. În opinia Curții, este vorba de ”notificarea oficială emanând de la autoritatea competentă a imputației de a fi înfăptuit o infracțiune penală” [44].
Infracțiunea trebuie să fie definită în acest act în termeni clari și preciși pentru a exclude arbitrarietatea și a-i da posibilitate învinuitului să cunoască exact învinuirile ce îi sunt aduse, ca să-și poată organiza apărarea într-un mod valabil. Referirea la textele de lege, în general, este regula, dar articolul 6 nu cere acest lucru, pornind de la principiul că rolul instrucției este anume de a stabili faptele și de a le atribui o calificare juridică. Articolul 6 nu impune nici o formă particulară a modului în care acuzatul trebuie să fie informat: o informare prezentată chiar și verbal, acuzatului sau consilierului acestuia la câteva zile după deschiderea instrucției preliminare este suficientă.
De altfel, este necesar ca infracțiunea de care este învinuit acuzatul să existe în dreptul intern. Principala dificultate întâlnită în aplicarea articolului 6 § ) constă în problema recalficării acțiunii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este destul de strictă cu privire la această chestiune și cer ca, din rațiuni de securitate juridică a acuzatului, calificarea juridică a faptelor să fie stabilită în modul cel mai exact posibil. Dar, faptul că actul de acuzație notificat acuzatului nu conține o calificare juridică precisă, nu constituie în sine o încălcare a dreptului garantat. Acuzatul trebuie să fie informat atât cât este posibil despre infracțiunea de care învinuit, dar mai cu seamă faptele vor fi reținute și, într-un fel păstrate pentru întreaga procedură. Calificarea juridică este sarcina magistratului care duce instrucția, sau eventual, a magistratului de la parchet. Prin urmare, ea ar putea să fie aceiași în faza de judecată cu cea din timpul anchetei preliminare.
Un alt aspect este ceea ce ține de dreptul de a fi informat în mod amănunțit care are caracter esențial deoarece justițiabilul trebuie să fie în măsură să aprecieze faptele care îi sunt incriminate, pentru ca eventual să le poată contesta. Drepturile apărării ar deveni inutile în totalitate dacă cel care este învinuit de o infracțiune nu cunoaște faptele care stau la baza urmăririi. Orice alt sistem ar veni în contradicție cu noțiunea de societate democratică și de ordine publică europeană, care stau la fundamentul Convenției. De altfel, acest drept nu privește doar natura și cauza acuzației: el se referă și la fiecare din circumstanțele agravante susceptibile de a fi reținute împotriva acuzatului. Oricărui acuzat trebuie să i se dea posibilitatea de a se apăra atât împotriva acuzațiilor ce îi sunt aduse, cât și împotriva fiecărei circumstanțe agravante susceptibilă să fie reținută în detrimentul său.
Dreptul de a fi informat într-o limbă înțeleasă se manifestă din momentul arestării sau, cel târziu, în momentul plasării în arest preventiv, moment în care drepturile trebuie să-i fie citite persoanei într-un clar mod pentru el Nu este necesar să se apeleze la un interpret care a depus jurământ pentru a notifica o punere în arest dar se poate apela la serviciile unei persoane despre care se știe că ea vorbește limba suficient de bine pentru a fi înțeleasă de persoana arestată preventiv. Astfel, o procedură în care o persoană a fost ascultată în care un ofițer de poliție a servit drept interpret, este legală. Este de datoria judecătorului să verifice condițiile în care unui străin i s-au adus la cunoștință acuzațiile: Insuficiențele unui proces verbal scris într-o limbă străină și a cărui traducere simultană nu a fost stabilită nu sunt de natură să-i permită unui învinuit să-și asigure apărarea. Dar în cazul când persoana împotriva căreia există acuzații suficiente refuză să-și spună identitatea și să numească limba pe care o înțelege, nimic nu se opune punerii sale sub acuzație. În principiu, judecătorul trebuie să verifice concordanța reală dintre limba vorbită de interpret și cea înțeleasă de persoana pusă sub acuzație.
În cadrul acestui drept se încadrează și dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale. Acest principiu, care se poate dovedi a fi esențial și fundamental într-un stat de drept, pune condiția că cel împotriva căruia este îndreptată o acuzație să poată dispune nu numai de un anumit termen pentru a-și pregăti apărarea, dar și de mijloacele materiale și juridice adecvate pentru contestarea acestei acuzații. Acest principiu deseori este forțat în practică, și tribunalele de team că acuzații să nu facă abuz de acest drept și să întârzie derularea unui proces, îl aplică foarte strict, n special când se utilizează proceduri rapide, cu înfățișare imediată. Acest drept este compus dintr-un ansamblu de elemente și nu poate fi satisfăcătoare punerea, la dispoziția unui acuzat, a unui singur element. Este evident că acest drept trebuie apreciat în funcție de context, acordarea unei sau altei înlesniri putând fi determinantă pentru o încălcare într-o situație dată, în timp ce într-o altă situație, ea se va dovedi secundară.
Printre elementele ce compun acest drept figurează timpul: un anumit termen trebuie să fie acordat acuzatului pentru pregătirea apărării sale. O perioadă de timp prea scurtă între înaintarea acuzației și judecată se poate dovedi, în anumite circumstanțe a fi mult prea scurtă, de exemplu dacă pricina este foarte complexă pe plan juridic sau dacă inconveniente materiale sunt întâlnite în adunarea probelor.
Deseori, în materie de înfățișare imediată, este preferabil să se ceară tribunalului ca să nu statueze imediat pe fond și să solicite examinarea dosarului la o dată ulterioară, în scopul de a putea beneficia de timpul necesar pentru a procura probele utile pentru demonstrarea nevinovăției învinuitului sau, cel puțin, pentru o reducere a pedepsei. Legislația și practica judiciară trebuie să respecte această dispoziție, care pune în sarcina lor o obligație pozitivă. Legea trebuie să prevadă un termen minimum între notificarea unui act de acuzare și data audierii. Practica judiciară trebuie și ea să respecte acest principiu.
Al doilea element ce compune dreptul vizat în acest alineat este el însușii constituit dintr-un bloc de drepturi: adunarea elementelor de probă, care de altfel, poate să revină acuzației:” Acuzatul are dreptul să dispună de toate elementele pertinente care au fost sau pot fi adunate de autoritățile competente, pentru a putea să se disculpe sau să obțină o atenuare a pedepsei sale”[57], examinarea acuzației sub aspect juridic de exemplu. Pentru aceasta din urmă s-ar putea să fie nevoie de asistența unui avocat: acest drept este formulat mai precis într-un alt alineat din paragraful 3 și a fost la rândul său apreciat de fosta Comisie ca făcând cu certitudine parte din facilitățile necesare pentru pregătirea apărăii. Dar, mai trebuie ca asistența prestată de avocat să fie efectivă: nu acesta este cazul când, dat fin că avocatul nu vorbea limba acuzatului și nefiind posibil de a găsi unul în baroul local, nici un interpret n-a fost numit să-l însoțească în vizita la izolator a clientului său.
Articolul 6 § fost considerat ca un tot unitar, și drepturile pe care el le enunță nu sunt alternative: dreptul de a cunoaște acuzația și cauza acesteia nu exclude dreptul de a se apăra de unul singur. Combinația acestor două drepturi pune deseori problema accesului la dosarul penal; nu se poate considera că, dacă un acuzat ia decizia de a se apăra singur, atunci el pierde timpul de a lua cunoștință de piesele acuzării. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a evoluat în această materie în funcție de legislațiile naționale. Într-o primă perioadă, ea a considerat că nu era incompatibil cu Convenția faptul de a permite accesul la dosar numai avocatului apărării, în special pentru a păstra secretul anchetei.
În continuare, jurisprudența sa, bazată pe o examinare a contextului faptelor, a evoluat într-o cauză privind Franța, în care, cu unanimitate de voturi, Curtea a estimat că cel care se apără singur în fața unei jurisdicții penale, trebuie să poată lua cunoștință de materialele dosarului său [51]. Este adevărat, că în speța dată, jurisdicția sesizată era un tribunal al forțelor de ordine, deci nu se punea problema secretului anchetei, dar această hotărâre a provocat, înainte chiar de pronunțarea sa, modificarea legislației franceze. Începând cu Legea din 30 decembrie 1996, aceasta a acceptat, cu condiții ce se cuvin analizate în raport cu articolul 6 § 3, că învinuitului să-i fie comunicat dosarul. Fosta Comisie a relevat de fapt, în cauza Foucher contra Franței precitată, că o astfel de comunicare trebuia să fie considerată corolarul procesului echitabil, în sensul articolului 6 § 1, iar garanțiile prevăzute în § 3 fiind considerate ”specifice” în raport cu principiul general. Prin această afirmație ea relua spiritul jurisprudenței definite anterior de Curte, în care aceasta se pronunțate deja cu privire la dreptul oricărei persoane de a se apăra singură în mod corespunzător în caz că alege să nu fie asistată de un avocat.
Această dispoziție a generat o bogată jurisprudență din partea Curții Europene a Drepturilor Omului; Curtea întotdeauna a subliniat cât de dificil s-ar putea dovedi să te aperi singur, fără a putea lua cunoștință de probele acuzării. Această problemă a fost elucidată inițial prin prisma articolului 6 § 3 de către instanța de
Dreptul de a se apăra singur este unul dintre drepturile fundamentale ale apărării: cel care este acuzat trebuie să poată beneficia de posibilitatea de a lua cuvântul la propriul proces. Textul Convenției este aici mai puțin precis decât articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prevede că acuzatul dispune de dreptul”de a fi prezent la proces” [7]. Textul ONU, a priori mai puțin protector, prezintă totuși avantajul, care nu este neglijabil, de a institui înfățișarea acuzatului în instanță, în același timp garantându-i acestuia asistența obligatorie a unui avocat.
Articolul fost interpretat în sensul că el cere participarea efectivă a acuzatului la dezbateri: anume în cadrul acestei participări lui i se recunoaște dreptul de a se apăra singur, fără asistența unui avocat. Principiul rămâne aplicabil chiar și în materie disciplinară. Participarea avocatului la procedură alături de acuzat este deseori obiectul unor amenajamente care, ca idee sau formă, nu sunt întotdeauna conforme cu spiritul articolului 6 § 3 b) din Convenție.
Astfel, interesele justiției sunt acelea care cer ca acuzatul să fie lipsit de dreptul de a se apăra singur și să-i fie impusă asistența unui profesionist al dreptului:așa stau lucrurile din cadrul tribunalului pentru minori, procedură în care interesele justiției și protecția copilului, puțin apt să înțeleagă procedura, impun prezenta avocatului. Însă, prezența acestuia alături de acuzat, fie minor, nu poate fi interpretată ca și cum ar dispensa tribunalul de obligația de a da cuvântul acuzatului. Acest interes al justiției obligă chiar, în anumite cazuri, ca acuzatului să-i fie pus gratuit la dispoziție un avocat [9, p.423].
Dreptul unui acuzat de a fi asistat de un apărător este prin sine un element esențial al procesului echitabil, așa cum este el garantat de articolul 6 § 3 din Convenție. Nu se poate imagina că, în societățile democratice, un proces ar putea să se desfășoare fără ca acuzatul să aibă posibilitatea de a fi asistat de un avocat, astfel că majoritatea statelor ce revendică un sistem mecanisme de ajutor legal garantând intervenția sa. Dreptul la asistența unui avocat este general și nu privește doar jurisdicțiile de fond: el se impune chiar și în cauza de casație, când mijloacele de drept devin mai tehnice. Dreptul de a fi asistat de un avocat este supus unei singure condiții: avocatul să acționeze în cadrul legilor ce reglementează profesia sa. Prin urmare, nu poate fi vorba de a se invoca articolul 6 § 3 pentru a justifica o infracțiune deontologică din partea unui avocat. Dimpotrivă, avocatul are obligația de a-l informa pe clientul său despre faptul că ceea ce i s-a cerut să facă este contrar legii. Așa, acuzatul care insistă cerând apărătorului său să acționeze contrar principiilor deontologice, astfel încât apărătorul renunță la mandatul său, nu se poate plânge că a fost privat de asistența unui avocat; în acest caz, este în conformitate cu interesele justiției refuzul judecătorului de a numi un alt avocat, propunându-i acuzatului toate facilitățile pentru ca el să-și asigure singur apărarea. Într-adevăr, Convenția nu recunoaște acuzatului dreptul de a impune avocatului său un sistem de apărare pe care acesta l-ar considera imposibil de susținut, în special când acuzatul are posibilitatea să se adreseze el însușii tribunalului [9, p.424].
Ar mai fi necesar și ca regula deontologică prin sine să nu fie contrară spirtului Convenției. Este de datoria Convenției Europene a Drepturilor Omului să supravegheze această compatibilitate.
În același timp, dreptul unui acuzat de a comunica cu avocatul său este fundamental pentru un acuzat deținut. Dreptul trebuie să fie asigurat într-un mod eficace și efectiv. Acest drept de a comunica trebuie aplicat mai întâi în plan fizic, adică și unul și celălalt trebuie să poată să se întâlnească dacă doresc.
O altă condiție de exercitare este comunicarea în absența unor martori: avocatul apărării nu poate să-și îndeplinească sarcina decât dacă este autorizat să se întrețină cu clientul său fără martori. Orice restricție a principiului de liberă comunicare trebuie să fie justificată de circumstanțe deosebit de grave. În plus, dreptul de a comunica liber și fără martori se aplică oricare ar fi modalitatea sa: o vizită a avocatului la izolator, ca și corespondența adresată de un deținut avocatului său, sau o convorbire telefonică între cei doi trebuie să se efectueze fără prezența reprezentantului poliției, a administrației penitenciar sau chiar a magistratului. Curtea a estimat că dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său fără a putea fi auziți de un terț figurează printre cerințele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică și decurge din articolul 6 § 3 c) din Convenție: ”Dacă un avocat nu ar putea să se întrețină cu clientul său fără o asemenea supraveghere și să obțină instrucții confidențiale de la el, asistența sa ar pierde mult din utilitatea sa, în timp ce scopul Convenției constă în a proteja drepturi efective și concrete”[11, p.263].
Singurul terț care ar putea asista la discuția dintre acuzat și avocatul său este interpretul, în cazul când avocatul și clientul său nu vorbesc aceiași limbă; o atare circumstanță justifică o derogare de la secretul comunicării, asistența interpretului fiind necesară pentru a asigura eficacitatea dreptului la comunicare. Dacă este necesar, interpretul trebuie numit din oficiu, însă gratuitatea serviciilor sale este prevăzută de articolul 6 § 3 numai pentru ședința de judecată. Dacă acuzatul este reținut, atunci interpretul trebuie să-l poată însoți pe avocat în sala de vizite a izolatorului:”Anume atunci când barierele lingvistice împiedică orice comunicare dintre avocat și clientul său, apărarea inculpatului este compromisă și posibilitatea de a comunica cu apărătorul său timp de câteva minute înainte de interogatorii în localurile palatului de justiție nu corespunde cerințelor legale” [11, p.264].
Respectarea drepturilor apărării nu impune prezența obligatorie a avocatului alături de acuzat. Uneori, ea cere prezența avocatului fără acuzat. Curtea a aplicat jurisprudența dezvoltată în cauzele franceze privind obligația de pregătire pentru audieri unei situații în care acuzatul este absent: adică procedura în contumacie. Ea a estimat că dreptul oricărui acuzat de a fi apărat efectiv de un avocat se numără printre cele mai fundamentale elemente a procesului echitabil și un acuzat nu poate să piardă beneficiul acestui drept din simplul fapt al absenței sale la ședința de judecată. Curtea a estimat că, ”deși legislatorul trebuie să descurajeze absențele nemotivate, el nu poate să le sancționeze derogând de la dreptul de asistență la un apărător” [58].
Principiul dreptului de acces la justiție pune condiția ca, atunci când o persoană se află într-o situație materială deosebit de grea, ea să poată totuși beneficia de asistența unui profesionist al dreptului. Transpunerea principiului general, formulat în alineatul 1 din articolul 6, la materia penală se exprimă printr-o asistență gratuită oferită de un avocat numit din oficiu. Contrar concepției franceze de numire din oficiu, bazată în principal pe urgența de a asigura apărarea unui acuzat, textul Convenției fundamentează gratuitatea asistenței pe ”mijloacele” acuzatului. Doar în cazul când acesta nu dispune de mijloacele necesare pentru a remunera un apărător, doar atunci el beneficiază de asistență gratuită a unui avocat. Această obligație rămâne valabilă și când un avocat intervine, în cadrul unei numiri din oficiu, într-o instanță unde prezența sa este obligatorie, de exemplu în procedurile pentru minori. Fosta Comisie a intervenit în acest sens edictând că:” Articolul 6 § 3 nu garantează o scutire definitivă de cheltuielile unei apărări din oficiu: rambursarea acestor cheltuieli poate fi cerută după proces dacă cel interesat are mijloacele pentru a-i face față.
Audierea martorilor într-un proces penal este una din asigurările administrării unei justiții corecte și, prin esența sa, se afiliază principiului publicității dezbaterilor. Însă, mai trebuie ca această audiere să se desfășoare în condiții echitabile și ca acuzarea să nu aibă posibilitatea de a alege martorii, de a-i cita de unii și de a-i exclude pe alții. Pentru a elimina orice risc de arbitrar în administrarea justiției, articolul 6 § 3 d) stipulează că martorii acuzării și martorii apărării trebuie ascultați în aceleași condiții. Dreptul la interogarea martorilor a devenit una din principalele garanții ale procesului echitabil și are ca scop respectarea principiului egalității armelor. Realizarea acestei audieri incumbă judecătorului național, care apreciază oportunitatea citării martorilor. Curtea la acest capitol a elaborat o jurisprudență care face din ”dreptul la martor”un drept autonom în raport cu late drepturi enunțat de 6 § 3. Noțiunea de martor care figurează în articolul 6 § 3 d) din Convenție este o noțiune autonomă. Astfel, Curtea a considerat ”martor„ orice persoană care, deși nu a depus mărturie în ședința publică, a făcut o depoziție împotriva învinuitului la un stadiu anterior al procedurii și a cărei depoziție a fost reținută de un tribunal pentru fundamentarea deciziei sale. De altfel, mărturia în cauză trebuie să apară determinantă pentru rezultatul procesului. Experții, chiar și cei desemnați de un tribunal, sunt considerați martori în sensul Convenției și audierea lor trebuie să se desfășoare în condițiile prevăzute de articolul 6 § 3 d) al Convenției.
Judecătorii sunt obligați, de fiecare dată când aceasta li se cere în formele prevăzute de legea națională, să ordone audierea contradictorie a martorilor acuzării care, în nici un stadiu anterior al procedurii, nu au fost confruntați cu acuzatul și ei nu pot fi eliberați de această obligație decât în caz de imposibilitate, ale cărei cauze trebuie să le precizeze.
În cazul când martorii au fost interogați în faza preliminară a procesului și nu pot fi prezenți la ședința de judecată, este datoria judecătorului să aprecieze dacă este necesară sau nu audierea lor. Decizia de a nu proceda la audierea unui martor în ședința publică depinde de puterea de apreciere pe care Curtea i-o recunoaște judecătorului național. Ea nu poate decât să verifice ca motivele ce justifică un refuz să fie conforme cu litera și spiritul Convenției [49].
În cazul când există motive verosimile de a crede că martorul ar putea fi supus unor presiuni, atunci-cu titlu d excepție și pentru a evita o tentativă de intimidare – el poate fi audiat în proces în lipsa acuzatului dar în prezența avocatului acestuia.
În caz că o persoană este obligată să păstreze secretul profesional, se cuvine de apreciat dacă judecătorul are posibilitatea să-l dezlege pe martor de secretul său sau dacă acesta este absolut. Regula secretului profesional nu operează nici o distincție între martorii acuzării și martorii apărării, în consecință ea nu este contrară articolului 6 § 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
ÎNCHEIERE
Drepturile și libertățile omului se află pe unul din rimele locuri printre toate valorile imateriale, conștientizate de omenire ca valori cu adevărat universale. Cucerite prin suferință, elaborate și definitivate de civilizație pe parcursul a două mii și jumătate de ani, drepturile omului au căpătat forma și interpretarea contemporană. Drepturile omului și libertățile de bază, ca valori fundamentale ale civilizației contemporane, au o importanță esențială pentru relațiile internaționale și în secolul XXI. Drepturile omului sunt de nedespărțit de problemele libertății, democrației, totalitarismului, globalizării, discriminării, culturii păcii, toleranței etc.
Drepturile omului, în afară de faptul că există în forme obiective, s-au constituit și prin anumite concepții, viziuni , interpretări. S-a format însăși o întreagă teorie a drepturilor omului. În literatura de specialitate Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale este definită ca cel mai eficient și perfect act în domeniul drepturilor omului din lume. Și aceasta pentru că expunând drepturile naturale, inalienabile ale omului convenția garantează tuturor persoanelor ce se află sub jurisdicția statelor membre aceste drepturi.
Dezideratul creării unei societăți democratice, guvernate de principiul preeminenței dreptului poate fi atins nu doar prin prevenirea încălcării drepturilor omului și prin asigurarea sancționării acestor încălcări, dar și prin crearea unui complex de garanții și instrumente care să asigure că funcțiile reparatorie și sancționatorie ale justiției sunt exercitate într-un cadru de legalitate și operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuși demersul de a înfăptui actul de justiție. În vederea atingerii acestui scop, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare în fața instanțelor judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor. În acest context dispozițiile prevăzute de articolul 6 și articolul 13 din Convenție, relative la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, dau expresie unei idei generale, potrivit cu care o protecție eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanțiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare.
Analizând sistemele judiciare ale statelor membre, prin prisma jurisprudenței Curții, apare ca evident faptul că una dintre cele mai stringente probleme cu care statele europene se confruntă este legată de durata desfășurării procedurilor judiciare, eficientizarea actului de justiție constituind o reală prioritate din perspectiva instanței europene.
Unul din articolele care este considerat corolarul drepturilor și libertăților este dreptul la un proces echitabil, care stă la baza respectării tuturor celorlalte drepturi enunțate în Convenție. Articolul 6 din Convenție este astăzi de neocolit atât în fața jurisdicțiilor europene, cât și în fața celor naționale. În mod incontestabil el constituie cel mai fundamental text al Convenției. Anume acest articol îi acordă unui drept deplina sa eficacitate. Fără posibilitatea de a obține constatarea de către un judecător a existenței unui drept în beneficiul reclamantului, este atinsă însăși substanța acestui drept.
Pentru ca garanțiile articolului 6 § 1 să devină aplicabile, trebuie fie ca obiectul procesului să constea dintr-o contestație cu privire la un drept sa la o obligație cu caracter civil, adică rezultatul procesului să fie determinat pentru exercitarea unui drept cu caracter civil, fie ca acest obiect să-l determine pe judecător să se pronunțe cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală, adică să aplice o sancțiune penală. Aceste două noțiuni au un caracter perfect autonom, care le deosebește de calificările ce le sunt atribuite în dreptul intern.
Deci, am spune că articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil și public anume luând o decizie asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei acuzații penale aduse împotriva sa.
Garanțiile instituite de articolul 6 nu se aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto sensu, dar se extind asupra etapelor ei precedente și următoare
Articolul 6 al Convenției europene a Drepturilor omului presupune o serie de garanții procedurale inerente unei proceduri judiciare într-un stat democratic. Acestea fiind, accesul la justiție, prezumția de nevinovăție, dreptul la un avocat, dreptul de a audia martorii, dreptul la un interpret etc. Doar un cumul al tuturor aceste condiții vor îndeplini în tot sensul conținutul unui proces echitabil. Obligația care se impune în fața tuturor specialiștilor în domeniul justiției, tuturor organelor de drept este respectarea cu strictețe a normelor materiale și procedurale care rezultă din contextul acestui articol, pentru ca într-adevăr în societate să domine spiritul justiției, echității, toleranței și a respectării tutore drepturilor ființei umane.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al RM Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul penal al Republicii Moldova Nr.985 din 18. 04. 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 din 13.09.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268
Codul de procedură penală Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110 din 07. 06. 2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326970
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, 2003, Nr. 1, 68 p.
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. www//coe.int.
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris : Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău : Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protectia juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București : Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București : Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fricero N., Droit a un tribunal idependant et impartial in droit et pratique de la procedure civile. Paris: Dalloz, 2000. 362 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. : Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Gerard C. J. des Droits de l’Homme. Paris : Economica, 1989. 250 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien : Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002, 389 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris : Economica, 1987. 346 p.
Rousseau J.J. Contractul social. Bucrești: Editura Științifică, 1957. 237 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris : PUF, 1989. 488 p.
Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J.ș.a. Les grands arrêts de des Droits de l’Homme. Paris : PUF, 2003. 854 p.
Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex 2001. 745 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
36. Curtea EDO cauza Aerts contra Belgiei, hotărârea din 30 iulie 1998. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
37. Curtea EDO, cauza Airey contra Irlandei, hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
38. Curtea EDO, cauza Allenet de Ribemont contra Franței, hotărârea din 10 februarie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
39. Curtea EDO, cauza Barbera, Messegue și Jabardo contra Spaniei, hotărârea din 6 decembrie 1988. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
40. Curtea EDO, cauza Benthem contra Olandei, hotărârea din 23 octombrie 1985. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
41. Curtea EDO, cauza Brozicek contra Italiei, hotărârea din 19 decembrie 2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
42.Curtea EDO, cauza Delcourt c.Belgiei, hotărârea din 17 ianuarie 1970. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
43. Curtea EDO, cauza Delgado contra Franței, hotărârea din 14 noiembrie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
44. Curtea EDO, cauza Demiocli contra Maltei, hotărârea din 27 august 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
45. Curtea EDO cauza Dulaurans contra Franței, hotărârea din 21 martie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
46. Curtea EDO, cauza Engel et al. Contra Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
47. Curtea EDO, cauza Fontaine contra Franței, hotărârea din 8 iulie 2003. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
48. Comisia EDO, cauza 22209/93, Foucher contra Franței, hotărârea din 28 noiembrie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
49. Curtea EDO, cauza Gheorgiadis contra Greciei, hotărârea din 29 mai 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
50. Curtea EDO, cauza Golder contre Regatului Unit hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
51. Curtea EDO, cauza H. contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
52. Curtea EDO, cauza Hornsby v.Grecia, hotărârea din 19 martie 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
53. Curtea EDO, cauza Imbroscia v.Elveția, hotărârea din 24 noiembrie 1993. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
54. Comisia EDO, cererea nr. 8403/78, Jespers contra Belgiei, hotărârea din 14 decembrie 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
55. Curtea EDO, cauza Krombach contra Franței, hotărârea din 13 februarie 2001. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
56. Curtea EDO, cauza Le Compte Van Leuven et de Meyere contra Belgiei, hotărârea din 23 iunie 1981. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
57. Curtea EDO, cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
58. Curtea EDO, cauza Ozturk contra RFG, hotărârea din 1 februarie 1984. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
59. Curtea EDO, cauza Paderno contra Italiei, hotărârea din 25 februarie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
60. Curtea EDO, cauza Piersack contra Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
61. Curtea EDO, cauza Ringeisen v.Austria, hotărârea din 16 iulie 1971. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
62. Curtea EDO, cauza Robins contra Regatului Unit, hotărârea din 23 septembrie 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
63. Curtea EDO, cauza X contra Franței, hotărârea din 31 martie 1992. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
64. Curtea EDO, cauza Young contra Irlandei, hotărârea din 17 ianuarie 1996. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
Counsil of Europe [online]. www.Coe.int/ (citat 10.12.2010)
International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.04.2010)
Registrul actelor normative ale R. Moldova [online]. www.justice.md/ (citat la 10.04.2010)
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al RM Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul penal al Republicii Moldova Nr.985 din 18. 04. 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 din 13.09.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268
Codul de procedură penală Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110 din 07. 06. 2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326970
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, 2003, Nr. 1, 68 p.
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. www//coe.int.
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris : Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău : Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protectia juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București : Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București : Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fricero N., Droit a un tribunal idependant et impartial in droit et pratique de la procedure civile. Paris: Dalloz, 2000. 362 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. : Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Gerard C. J. des Droits de l’Homme. Paris : Economica, 1989. 250 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien : Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002, 389 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris : Economica, 1987. 346 p.
Rousseau J.J. Contractul social. Bucrești: Editura Științifică, 1957. 237 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris : PUF, 1989. 488 p.
Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J.ș.a. Les grands arrêts de des Droits de l’Homme. Paris : PUF, 2003. 854 p.
Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex 2001. 745 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
36. Curtea EDO cauza Aerts contra Belgiei, hotărârea din 30 iulie 1998. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
37. Curtea EDO, cauza Airey contra Irlandei, hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
38. Curtea EDO, cauza Allenet de Ribemont contra Franței, hotărârea din 10 februarie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
39. Curtea EDO, cauza Barbera, Messegue și Jabardo contra Spaniei, hotărârea din 6 decembrie 1988. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
40. Curtea EDO, cauza Benthem contra Olandei, hotărârea din 23 octombrie 1985. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
41. Curtea EDO, cauza Brozicek contra Italiei, hotărârea din 19 decembrie 2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
42.Curtea EDO, cauza Delcourt c.Belgiei, hotărârea din 17 ianuarie 1970. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
43. Curtea EDO, cauza Delgado contra Franței, hotărârea din 14 noiembrie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
44. Curtea EDO, cauza Demiocli contra Maltei, hotărârea din 27 august 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
45. Curtea EDO cauza Dulaurans contra Franței, hotărârea din 21 martie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
46. Curtea EDO, cauza Engel et al. Contra Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
47. Curtea EDO, cauza Fontaine contra Franței, hotărârea din 8 iulie 2003. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
48. Comisia EDO, cauza 22209/93, Foucher contra Franței, hotărârea din 28 noiembrie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
49. Curtea EDO, cauza Gheorgiadis contra Greciei, hotărârea din 29 mai 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
50. Curtea EDO, cauza Golder contre Regatului Unit hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
51. Curtea EDO, cauza H. contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
52. Curtea EDO, cauza Hornsby v.Grecia, hotărârea din 19 martie 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
53. Curtea EDO, cauza Imbroscia v.Elveția, hotărârea din 24 noiembrie 1993. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
54. Comisia EDO, cererea nr. 8403/78, Jespers contra Belgiei, hotărârea din 14 decembrie 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
55. Curtea EDO, cauza Krombach contra Franței, hotărârea din 13 februarie 2001. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
56. Curtea EDO, cauza Le Compte Van Leuven et de Meyere contra Belgiei, hotărârea din 23 iunie 1981. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
57. Curtea EDO, cauza Neumeister contra Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
58. Curtea EDO, cauza Ozturk contra RFG, hotărârea din 1 februarie 1984. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
59. Curtea EDO, cauza Paderno contra Italiei, hotărârea din 25 februarie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
60. Curtea EDO, cauza Piersack contra Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
61. Curtea EDO, cauza Ringeisen v.Austria, hotărârea din 16 iulie 1971. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
62. Curtea EDO, cauza Robins contra Regatului Unit, hotărârea din 23 septembrie 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
63. Curtea EDO, cauza X contra Franței, hotărârea din 31 martie 1992. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
64. Curtea EDO, cauza Young contra Irlandei, hotărârea din 17 ianuarie 1996. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
Counsil of Europe [online]. www.Coe.int/ (citat 10.12.2010)
International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.04.2010)
Registrul actelor normative ale R. Moldova [online]. www.justice.md/ (citat la 10.04.2010)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Garantiile Generale ale Unui Proces Echitabil (ID: 127991)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.