Garanții Constituționale Si Internaționale
CUPRINS
INTRODUCERE ………………4
CAP. I. GARANȚII CONSTITUȚIONALE SI INTERNAȚIONALE
Garantarea și protecția constituțională a drepturilor fundamentale ale omului
România………………………………………………………………………………………………………………………….6
Constituția României………………………………………………………………………………………………7
Curtea Constituțională…………………………………………………………………………………………….7
Protecția drepturilor omului pe plan European………………………………………………………………9
1.2.1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului…………………………………………………………………9
1.2.2.Mecanisme nejurisdicționale de apărare si garantare a drepturilor
omului…………………………………………………………………………………………………………………………..11
1.2.3.Organisme internaționale pentru protecția si garantarea drepturilor
omului…………………………………………………………………………………………………………………………..12
Consecințele aderării României la Convenția Europeană a Drepturilor
omului…………………………………………………………………………………………………………………………..13
Implicațiile Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale asupra legislației penale române…………………………………………………………………..16
Situația tratatelor internaționale privind drepturile omului in dreptul intern din România .
Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți…………………………………………………18
CAP. II. SCURTĂ ANALIZĂ CRITICĂ ASUPRA DREPTURILOR FUNDAMENTALE
PRIVIND VIATA SI INTEGRITATEA PERSOANELOR ÎN ROMÂNIA.(INVIOLABILITĂȚILE )
2.1.Inviolabilitățile privind viața, integritatea fizică și psihică, posibilitatea de mișcare si
siguranța domiciliului……………………………………………………………………………………………………..22
2.1.1.Drepturile și libertățile social-economice și culturale………………………………………………….33
2.1.2.Drepturile exclusiv politice………………………………………………………………………………………43
2.1.3.Drepturile și libertățile social-politice……………………………………………………………………….43
2.1.4.Drepturile garanții…………………………………………………………………………………………………..50
2.2.Inviolabilitățile si drepturile cetățenilor pe plan European ……..52
Prezența inviolabilităților in Constituțiile statelor Europei…………………………………………53
CAP. III. STATUTUL JURIDIC AL CETĂȚENILOR STRĂINI SI AL APATRIZILOR
3.1..Regimul juridic constituțional al străinilor in România………………………………………………….59
3.1.1.Regimul juridic legal al străinilor in România…………………………………………………………….59
3.2.Reglementarea dreptului de azil in Europa……………………………………………………………………62
3.3Extrădarea…………………………………………………………………………………………………………………63
3.4.Expulzarea……………………………………………………………………………………………………………….67
3.4.1.Dreptul de azi si statutul de refugiat………………………………………………………………………….70
CAP. IV. DEZBATERI ACTUALE ; SE POT LEGALIZA EUTANASIA ȘI
SUICIDUL ASISTAT MEDICAL
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ………………………………………………………..80
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ………………………………………………………………………………………..82
INTRODUCERE
Preocupările în ceea ce privește caracterul umanitar pe planul relațiilor dintre state există din cele mai vechi timpuri, însă acestea vizau anumite categorii precum trimișii diplomatici (solii) cărora li se recunoștea inviolabilitatea, sau persoanele necombatante (femeile, copii) care urmau să fie cruțate în cazul cuceririi unor cetăți
Unul dintre cele mai importante documente apărute ca expresie de apărare a drepturilor omului este “Declarația Universală a Drepturilor Omului” aprobată și proclamată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948. Documentul a avut o importanță excepțională pentru elaborarea și dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan național și ^internațional și care înscrie, chiar în primul alineat, idea că “recunoșterea demnității umane inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor egale și inalienabile constituie fundamental libertății, dreptății și păcii în lume”. Declarația “constituie o obligație pentru membrii comunității internaționale ”, fiind as fel înscris în conținutul său o serie de principii de cea mai mare însemnătate, ca de pildă, acela că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi, că fiecare om se poate prevala de drepturile și libertățile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, sex, culoare, limbă sau religie, că oricare ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale, că nimeni nu poate fi ținut în sclavie, nici în servitute, că top oamenii sunt egali în fața legii, că nimeni nu poate fi supus la torturi sau tratamente inumane, că nici o persoană nu poate fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar. Dintre alte drepturi înscrise în acest document se mai pot menționa, în mod deosebit, dreptul pe care fiecare om îl are la cetățenie, la libertatea gândirii, la întemeierea unei familii, la respectul vieții sale personale, drepturilor de pe plan economic etc.
Constiîupa României din 2003 se referă explicit la Declarapa Universală a Drepturilor Omului în ort. 20 alin. 1, prevăzând în mod expres că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu aceasta.
Tema lucrării prezintă situația drepturilor omului în România, constatându-se ca s-a înregistrat o evoluție demnă de remarcat în ceea ce privește elaborarea și adoptarea unor noi proiecte de acte normative. Gravitatea violărilor drepturilor omului obligă însă la o cunoaștere extinsă la nivelul întregii populații a normelor imperative în domeniu, așa încât forța coercitivă a statului să poată fi exercitată prin organele sale cu atribuții specifice. Populația trebuie să se simtă apărată de instituțiile statului, obligată să intervină în situații de încălcare a drepturilor sale și, pentru ca această idee să capete contur e necesar ca cetățenii să cunoască mijloacele pe care le au la dispoziție pentru înlăturarea cauzelor și efectelor nerespectării dispozițiilor legale. Astfel, se remarcă necesitatea promovării cunoștințelor teoretice despre drepturile omului.
Tematica lucrării nu presupune numai o tratare juridică ci și una interdisciplinară. în acest mod efortul doctrinar a trebuit să fie completat prin idei exprimate cu privire la drepturile omului în criminologie, biologie, în genere disciplinele socio-umane.
Lucrarea prezintă atât o analiză amplă a unor drepturi și libertăți dar și a inviolabilităților cetățenilor consacrate în Constituția României. în acest mod se poate afirma că tema prezintă o importanță sporită cu cât aceste inviolabilități sunt intens mediatizate atât pe plan național cât și internațional
CAPITOLUL I.GARANȚII CONSTITUȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE
Garantarea si protecția constituțional a drepturilor fundamentale ale omului în România
Constituirea sau cristalizarea statului de drept in țările din centrul și estul Europei, adoptarea unor constituții în urma evenimentelor radicale din 1998, precum și adoptarea unor acte juridice internaționale de către state sau/și organizații internațional, reflectă perocuparea și dorința statelor, popoarelor, indivizilor de a participa active la transformările care ne marchează viața, in mod direct sau indirect.
În contextul relațiilor contemporane, România s-a înscris pe calea prefacerilor care caracterizează transformările societății. Ea a devenit membră a Consiliului Europei în 1993 și membru al Uniunii Europene. în cadrul acțiunilor la nivel European de promovare a democrației și statului de drept se numără și adoptarea unor convenții europene care prevăd, promovează, protejează, si garantează drepturile omului, adică drepturile si libertățile fundamentale cetățenești.
Un rol important il ocupă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care este un tratat internațional al drepturilor omului, adică un act juridic internațional care conține obligații juridice pozitive. Alături de angajamente internațional ferme, asumate de statele părți. Convenția are deci o natură juridical de drept pozitiv și din acest punct de vedere, mecanismul internațional de protective a drepturilor omului are aceeași natură juridical cu garanțiile conferite protecției drepturilor fundamentale cetățenești de Constituție, ca act juridic fundamental sau ca ansamblu de dispoziții fundamentale proprii dreptului. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acelaal drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specific unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.
O problemă importantă în orice stat democratic o constituie garantarea aplicării și respectării drepturilor cetățenești, dar și protecția acestor drepturi. Modalitățile de garantare a drepturilor omului sunt, pe de o parte, consacrarea drepturilor fundamentale, iar pe de altă parte, consacrarea autorităților care să asigure aplicarea și respectarea drepturilor constituționale.
1.1.1.Constituția României
Reglementarea drepturilor și libertăților cetățenești în legea fundamentală constituie o garanție a realizării unei protecții aparte, speciale a acestora atât prin sistemul de garanții constituționale, cât și prin însuși faptul că totalitatea drepturilor și libertăților fundamentale sunt reglementate de Constituție. Acestă realitate înscrie România între țările cu tradiție liberală, capabile să asigure propriilor cetățeni o guvernare preocupată de situația reală a indivizilor, a celor guvernați.
„ La sfârșitul anului 2006, cu trei zile înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, Guvernul României a adoptat, fără a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii, două ordonanțe de urgență – OUG 99/2006 și OUG 131/2006 – care aduc atingere drepturilor și libertăților cetățenilor, încălcându-se grav atât normele constituționale cât și prevederile tratatelor internaționale la care România este parte.”
În opinia lui Adrian Năstase, cele două acte normative înclcă prevederile Constituției, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internațional privind drepturile civile și politice, precum și ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, referitoare la obligația autorităților publice de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată, dar și la inviolabilitatea secretului comunicațiilor.
1.1.2.CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
Asigură aplicarea și respectarea drepturilor în România și este reglementată în Titlul V al Constituției actuale a României intitulat chiar „Curtea Constituțională” (art 142-147).
Unul dintre mijloacele cele mai importante de asigurare a respectării drepturilor omului îl constituie controlul constituționalității. Dat fiind faptul că drepturile omului sunt consacrate și garantate prin Constituție și apoi dezvoltate pin legi, concordanța acestora cu Constituția reprezintă o acțiune firească într-un stat de drept, de natură a întări respectul pentru valorile umaniste.
În decursul activității sale, prin deciziile și hotărârile pronunțate intr-o serie de spețe, Curtea Constituțională a adus importante contribuții legate de determinarea întinderii unor drepturi cetățenești, de compatibilitatea sau incompatibilitatea unor legi cu respectarea drepturilor fundamentale prevăzute de Constituție.
Respectarea drepturilor omului în țara noastră se realizează prin reglementarea drepturilor și libertăților cetățenești, prin controlul constituționalității legilor, dar și prin instituirea unor garanții constituționale speciale. Acestea constau în: aplicarea directă a tratatelor internaționale ale drepturilor omului, în România; aplicarea prioritară a tratatelor internaționale din domeniul drepturilor omului față de normele românești din același domeniu când există conflict între aceste două categorii de legi; aplicarea tratatelor internaționale ale drepturilor omului alături de legile naționale, ambele categorii fiind norme ale dreptului național român.
Ideea funcționării permanente a Curții Constituționale a impus un sistem de reînnoire periodică a judecătorilor. Acesta permite îmbinarea experienței cu infuzia de personal nou, fără a crea pauze în existența Curții, pauza care ar fi inevitabile dacă mandatul tuturor judecătorilor ar înceta în același moment. Pentru funcționarea acestui principiu, Constituția a stipulat că judecătorii primei Curți Constituționale sunt numiți pentru o perioadă de 3, de 6 și respectiv 9 ani, Președintele României, Camera Deputaților și Senatul desemnând câte un judecător pentru fiecare perioadă.
În privința drepturilor omului, garantarea exercitarea și respectarea lor sunt strâns legate de organizarea vieții politice și de stat, de ansamblul măsurilor luate pe teritoriul unei țări pentru reglementarea raporturilor umane. Aderând la documentele internaționale în domeniu, statele se obligă să ia anumite măsuri pe plan legislativ și administrativ, să acționeze pentru a Asigura în mod progresiv, folosind mijloacele adecvate, exercitarea fără nici o discriminare a acestor drepturi. Sistemul național de protecție a drepturilor omului este alcătuit din instituțiile care, prin complementaritate, asigură temeiul juridic și mijloacele de punere în practică a legislației în domeniu.Cea mai importantă este instituția Parlamentului, care asigură oricărei persoane posibilitatea participării la conducerea afacerilor publice din țara sa, direct sau prin intermediul reprezentanților aleși.
Celelalte instituții implicate în promovarea și aplicarea reglementărilor din acest domeniu simt diversele ministere și instanțele judecătorești care sunt responsabile de punerea în practică a prevederilor legislative și măsurilor administrative. în numeroase cazuri există o anumită complementaritate a sarcinilor ce revin instituțiilor guvernamentale în promovarea și apărarea unor drepturi și libertăți cetățenești. Spre exemplu, la garantarea și apărarea dreptului sacru la viață își aduc contribuția mai multe instituții: Ministerul Sănătății care asigură garantarea dreptului la sănătate și asistență medicală, Ministerul de Interne care prin organele sale, apără liniștea, viața și avutul cetățenilor, Ministerul Public și Ministerul Justiției care prin activitatea lor apără cetățenii împotriva celor ce săvârșesc infracțiuni care atentează la viața și securitatea cetățenilor și, în fine Ministerul Apărării care veghează asupra împiedicării oricăror atentate din partea unor forțe străine aspra vieții populației.
Numeroase instituții naționale aflate în subordinea Guvernului, sunt specializate în asigurarea respectării anumitor drepturi (dreptul la siguranța persoanei, la muncă și protecție socială, la odihnă, la libera circulație, la informare, etc.) sau a drepturilor speciale ale anumitor categorii de persoane (femei, copii, bătrâni, persoane cu disabilități, etc) Avocatului poporului o plângere înainte de epuizarea tuturor posibilităților legale de recurs.
1.2.Protecția drepturilor omului pe plan european
Controlul aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului se realizează de către Comisia Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul Miniștrilor. Acest sistem de control internațional este de fapt un mecanism care asigură protecția drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar si armonizarea legislațiilor naționale ale statelor părți la Convenție cu ordinea juridică europeană.
Conform dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, drepturile prevăzute în Convenție pot fi garantate prin intermediul recursului interstatal și al petiției individuale. Recursul interstatal (art. 24 C.E.D.O.) are ca fundament garanția colectivă cu caracter obiectiv care asigură protecția ordinii juridice a Europei. De aceea, se consideră că acest recurs este o acțiune publică care permite fiecărui stat parte la Convenție să intervină în numele tuturor și în beneficiul fiecărui individ indiferent daca are sau nu calitatea de resortisant al Statului care a introdus recursul.
1.2.1.Convenția Europeană a Drepturilor Omului
La 4 noiembrie 1950, miniștrii din 15 țari europene se reunesc la Roma și semnează Convenția Europeană a Drepturilor Omului care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
Instrument juridic internațional având o dimensiune fără precedent, Convenția constituie un reper în cadrul dezvoltării dreptului internațional. Importanța sa nu s-a făcut simțită doar în Europa, ci pe toate continentele și în toate țările în care au fost depuse eforturi pentru a asigura o mai bună protecție a drepturilor omului. Aceasta a servit, de exemplu, ca model pentru Convenția americană a drepturilor omului intrata in vigoare în anul 1978.
În preambulul său, Convenția enunță principii privind drepturile la nivel internațional:
„Bazele justiției și păcii în lume… a căror menținere se sprijină în mod esențial pe un regim cu adevărat democratic, pe de o parte, și pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea” ;
„Guvernele statelor europene însuflețite de același spirit – și posedând un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice – de respectare a libertății și de supremația dreptului sunt hotărâte să ia măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unoradintre drepturile enunțate în Declarația Universală”
Convenția europeană a fost primul instrument internațional în domeniul drepturilor omului având ca scop protecția unui larg evantai de drepturi civile și politice, care pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părți Contractante, iar pe de altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor la nivel intern. Cea mai mare parte a drepturilor și libertăților protejate de Convenție prezintă caracter civil sau politic. Putem preciza că cele mai importante sunt:
dreptul la viață;
dreptul la libertate și la siguranța persoanei;
dreptul la un proces echitabil în materie civilă și penală;
dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței;
dreptul la libertatea de gândire,de conștiință și de religie;
dreptul la libertatea de expresie (inclusiv libertatea presei);
dreptul la libertatea de întrunire și de asociere, inclusiv dreptul de a adera la sindicate ;
dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie;
egalitatea în drepturi și îndatoriri a soților ;
dreptul la respectarea bunurilor sale;
dreptul la educație ;
anumite drepturi electorale ;
dreptul la libertatea de circulație și dreptul de a-și alege reședința sa;
dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv e a sa.
Totuși,există și drepturi care decurg din interzicerea :
torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante;
a pedepsei cu moarte;
a sclaviei;
a aservirii și a muncii forțate;
a retroactivității legilor penale ;
a discriminării în exercitarea drepturilor și a libertăților garantate de Convenție;
a expulzării sau a întorcerii înapoi de către stat a propriilor săi cetățeni;
a expulzăii colecive de străini.
Putem preciza că acestă Convenție recunoște că cea mai mare parte a acestor drepturi nu ar putea fi nelimitate într-o societate democratică, și că poate fi necesară aducerea de restrângeri în numele siguranței publice sau al securității naționale, alinteresului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al drepturilor și libertăților altuia, al prevenirii dezordinii și delincvenței. Ea permite de asemenea statelor, în anumite condiții, ca obligațiile lor să se suspende în caz de război sau în alte situații de urgență; dar nici un stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, nici interzicerii torturii, a pedepsei cu moartea, a sclaviei și a retroactivității legilor penale.
1.2.2.Mecanisme nejurisdicționale de apărare și garantare a drepturilor omului
Aceste mecanisme se caracterizează prin faptul că nu dispun de proceduri care să poată utiliza forța de constrângere necesară asigurării îndeplinirii lor, atunci când nu sunt transpuse în practică de bună voie de către state. Aceste mecanisme sunt caracteristice sistemului universal de promovare și garantare a drepturilor omului respectiv organelor și organismelor din cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Sistemul O.N.U. cuprinde o diversitate de mecanisme de apărare a drepturilor omului, situație explicabilă prin: diversitatea domeniilor drepturilor omului care sunt avute în vedere, natura juridică a documentelor prin care au fost instituite astfel de organe și proceduri, momentul diferit în care au fost adoptate, interesele statelor în instituirea acestor mecanisme și dorința lor de a aplica reglementările în materie și de a respecta măsurile luate de organele constituite. Carta Internațională a Drepturilor Omului este denumirea sub care documentele O.N.U. reunesc actele internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului .
Pentru stabilirea naturii juridice a acestor mecanisme nu s-au adoptat criterii unitare și nici nu s-au avut în vedere aceleași elemente care să fie analizate în acest sens.
Astfel, atunci când s-au analizat organele care au atribuții în domeniul drepturilor omului în cadrul O.N.U. s-a adoptat criteriul documentelor care stau la baza constituirii organului respectiv. în acest sens s-a adoptat clasificarea următoare: organe care își au originea ȋn Carta O.N.U.
– organe create în baza convențiilor adoptate de O.N.U organe care au fost constituite în baza unor documente politice regionale.
1.2.3.Organisme Internaționale pentru protecția și garantarea drepturilor omului
Concomitent cu adoptarea unor instrumente juridice adecvate, comunitatea internațională s-a concentrat asupra constituirii unor organisme și mecanisme eficiente pentru protecția și garantarea drepturilor omului, urmărind: cunoașterea evoluțiilor în acest domeniu și elaborarea unor recomandări adecvate.
Aceste organisme sunt:
Comisia Drepturilor Omului – acest organism al Națiunilor Unite a fost constituit de către Consiliul Economic și Social al O.N.U. prin rezoluția Nr. 5 (I) din anul 1946. Prin rezoluția Nr.9 (II) din anul 1946, Consiliul Economic al Națiunior Unite a statuat principalele atribuții ale Comisiei, precizând că rolul său constă în dezbaterea problemelor drepturilor omului, pregătirea de recomandări și rapoarte privind Declarația Universală a Drepturilor Omului; convențiile asupra libertăților publice; statutul femeii; libertatea informației și a altor mijloace de comunicare; protecția minorităților, prevenirea discriminărilor pe bază de sex, rasă, limbă sau religie, precum și asupra altor probleme privind drepturile omului.
Sub-comisia pentru Prevenirea Discriminărilor șl Protecția Minorităților – aceasta efectuează studii, îndeosebi în lumina Declarației Universale a Drepturilor Omului, și „face recomandări Comisiei Drepturilor Omului privind prevenirea discriminărilor de orice natură în domeniul drepturilor omului și libertăților fundamentale și protecția minorităților rasiale, naționale, religioase și lingvistice”
Comitetul Drepturilor Omului – a fost constituit în baza Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Acest comitet „este compus din resortisanți ai Statelor-parți”, care „trebuie să fie personalități de înaltă moralitate și având o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului”
Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale-s-a constituit în scopul de a urmări implementarea prevederilor Pactului cu privire la Drepturile Economice Sociale și Culturale, în baza Rezoluției 1988 (LX) din 1976.
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale – s-a constituit în conformitate cu prevederile Convenției pentru Eliminarea Discriminării Rasiale, fiind alcătuit din 18 membri „cunoscuți pentru înalta lor moralitate și imparțialitate, care sunt aleși de Statele-părți din rândul cetățenilor lor și care își exercită funcțiile cu titlu individual”.
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii-a fost instituit în baza prevederilor Convenției pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeii, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în anul 1979. Acesta este îndrituit „să analizeze progresele înregistrate în implementarea Convenției, inclusiv rapoartele prezentate de statele-părți cu privire la evoluțiile constatate în țările lor”.
Comitetul împotriva torturii – a fost înființat în baza Convenției împotriva Torturii și a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite din anul 1984. comitetul primește informații credibile care indică practicarea sistematică a torturii în teritoriile unui Stat-parte, poate decide să facă ancheta, inclusiv vizitând statul în cauză, cu acordul său. De asemenea, Comitetul poate primi și examina comunicări din partea unui Stat-parte. Totodată, asemenea comunicări pot fi primite din partea unor persoane care susțin că au fost victimele unor încălcări ale prevederilor Convenției.
1.3.Consecințele aderării României Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cunoscută și sub denumirea de Convenție pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953. convenția Europeană a Drepturilor omului constituie prima etapă pe calea garantării colective a unor drepturi enunțate in Declarația Universală a Drepturilor Omului.
România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994 prin Legea 30/1994. Aceasta a deschis calea petițiilor individuale în fața Convenției din partea persoanelor fizice și juridice române.
Putem afirma că există doua consecințe care reies din aderarea României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: pe de o parte, România beneficiază de o poziție deosebită prin calitatea pe care o are ca membru al Consiliului Europei, iar pe de altă parte cetățenilor aflați sub jurisdicția României le sunt conferite garanții convenționale referitoare la „asigurarea drepturilor și libertăților definite în Titlul I al Convenției”, (art. 1 al Convenției).
Calitatea dobândită de România ca stat parte la Convenție contribuie la: integrarea legislativă a României și armonizarea sistemului juridic național cu cel european din domeniul drepturilor omului și nu numai; participarea directă a țării noastre în procesul de globalizare prin promovarea sistemului juridic românesc și a propriei spiritualități ca elemente ale relativismului cultural; configurarea și dezvoltarea unei jurisprudențe naționale, îmbinate cu complementaritatea celei create de organele de la Strasbourg; participarea României prin dinamica sa proprie ia cooperarea determinată de actuala complexitate a interconexiunilor existente în sfera relațiilor internaționale; garantarea ocrotirii drepturilor omului prin mecanismul complementar al Convenției. Astfel, putem preciza că România, împreună cu celelalte State contractante, contribuie la fixarea standardelor europene pm practica și dreptul său.
Una dintre afirmațiile care se fac în legătură cu urmările aderării României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului reiese din statutul juridc al Convenției precum și cel oferit in dreptul intern. Afirmăm, in acest mod, faptul că potrivit doctrinei Comisiei și Curții Europene a Drepturilor Omului, această Convenție reprezintă un tratat instituțional care creează obligații obiective pentru state și exclude condiția de reciprocitate. Altfel zis, Convenția nu oferă drepturi și obligații reciproce statelor contractante utile pentru realizarea intereselor lor naționale ci creează o ordine juridică potrivit căreia statele își asumă drepturi și obligații cu caracter obiectiv. Aplicarea dispozițiilor Convenției duce la apariția unui drept jurisprudențial, evolutiv și autonom față de dreptul național al statelor părți contractante. Dreptul jurisprudențial a luat naștere prin interpretările dinamice făcute de Comisia și Curtea Europeană în rezolvarea cauzelor de încălcare a Convenției, Aceste interpretări influențează practica instanțelor naționale ale statelor contractante, însă putem preciza că sunt inegale și diferite de la stat la stat, dar cu toate acestea au același rezultat.
Așa cum rezultă din articolul nr.l al Convenției părțile contractante au obligația „să asigure drepturile și libertățile definite în Titlul I al Convenției”.
Potrivit acestei informații putem afirma că garantarea acestor drepturi și libertăți impune statelor obligații atât pozitive cât și negative. Obligațiile pozitive sunt, de regulă, asociate drepturilor economice, sociale, culturale; se consideră a fi obligații cu implicații financiare, în timp ce obligațiile negative sunt asociate drepturilor civile și politice.
în ceea ce privește dreptul român, înglobarea Convenției Europene se face prin dispoziția expresă a legii fundamentale (art.ll). Astfel, resortisanții statelor contractante au dreptul de a invoca aceste drepturi în fața instanțelor naționale. Acest drept al indivizilor reprezintă consecința cea mai importantă a aplicării Convenției. Aplicarea dispozițiilor respectivei Convenții de către instanțele judecătorești din România sunt prevăzute expres în Constituție, art.l 1 și art.2Q (2). Din acestea reiese că este aplicabil principiul priorității tratatelor internaționale față de dreptul intern român în ipoteza în care tratatul intemțional nu are ca obiect exclusiv protecția omului. Constituția României precizează că fac parte din dreptul intern tratatele ratificate de Parlament, art. 11 (2), deci, se poate spune ca recunoaște principiul aplicării directe tuturor tratatelor internaționale ratificate potrivit legii.
Introducerea tratatelor internaționale în dreptul intern reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia se face recunoscut principiul aplicării directe, care la rândul lui îmbină principiul supremației legii în dreptul intern cu principiul subsidiarității și complementarității în dreptul internațional.
Organele care interpretează si aplică dreptul vor asigura echilibrul între conținutul întregului tratat și prioritatea normelor internaționale de protecție a drepturilor omului. Aplicarea normelor internaționale alături de legislația internă este prevăzută de Constituția României; câteva aspecte importante se desprind prin legea fundamentală. Printre acestea se numără: receptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern vizează conformitatea dispozițiilor Constituției referitoare la drepturile și libertățile cetățenești; conformitatea normelor constituționale se apreciază față de tratate internaționale privitoare la drepturile omului; conformitatea normelor constituționale referitoare la drepturile și libertățile cetățeneși se apreciază în cadrul activității de interpretare și aplicare desfășurată pe plan național, pe plan internațional aprecierea conformității o fac organele de la Strasbourg pe baza dizpozițiilor Convenției; conformitatea normelor constituționale referitoare la drepturile omului se apreciază față de alte tratate la care România este parte.
Putem considera că realizarea conformității si compatibilității legilor naționale cu tratatele internaționale reiese din interpretarea și aplicarea normelor intemționale alături de cele interne. Aplicarea celor două categorii de norme juridice, adică împreună, concomitent sau alăturat se poate realiza în două ipostaze distincte: când norma internă există și când aceasta nu există. In momentul în care norma internă există presupunem că normele constituționale și cele din cuprinsul Convenției sau alt tratat internațional la care România este parte se aplică împreună, în sensul coroborării lor. O altă alternativă a aplicării dispozițiilor Convenției și a altor norme internaționale alături de normele dreptului național o constituie ipoteza inexistenței normei juridice interne care să reglementeze un drept fundamental determinat, însă este prevăzut de Convenția Europeană sau un alt tratat la care România este parte. în acest mod considerăm că este necesară aplicarea normei internaționale privitoare la drepturile omului, care este parte a dreptului intern prin ratificarea tratatului ce o conține; ea fiind direct aplicabilă întru-cât a fost cuprinsă în dreptul intern.
În cazul în care un drept nu este reglementat de lege, protecția acestuia se realizează prin reglementarea juridică a drepturilor, prevederea în lege a remediilor în cazul încălcării lor, asigurarea garanțiilor constituționale si prevederea accesului la mijloacele internaționale de protecție. Aceste metode au ca rezultat protecția drepturilor subiective ale individului în raport cu statul, cu autoritățile publice.
1.3.1.Implicațiile Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale asupra legislației penale române
În condițiile existenței statului de drept, dreptul penal este chemat să asigure cadrul juridic corespunzător pentru apărarea valorilor sociale fundamentale. Legea penală română are ca scop să apere suveranitatea, independența și unitatea statului, proprietatea publică și particulară, persoana umană, întrega ordine de drept din România,
În cadrul valorilor sociale apărate de legea penală, un loc important îl ocupă protecția persoanei și a drepturile acesteia. Aceasta se relizeză prin stabilirea unui cadru larg și variat pe incriminări, pe baza cărora se instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite prin care se aduce atingere sau se pun în pericol direct sau indirect multiplele drepturi sau interese ale persoanei umane. Sunt, astfel incriminate atât faptele care simt îndreptate împotriva vieții, integrității corporale, sănătății, libertății, inviolabilității sexuale și demnității persoanei, cât și alte categorii de fapte care pot afecta interesele omului, cum sunt: faptele contra avutului privat, contra familiei, contra sănătății publice, faptele privitoare la asistența celor aflați în primejdie etc.
Reglementările din legea penală constituie obiect al preocupărilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în art. 2 și art. 3, articole privitoare la dreptul la viață, respectiv la interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Dreptul la viață este cel mai important drept al omului; el este un drept absolut, opozabil erga omnes, toti membrii societății fiind obligați să respecte acest drept și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă. Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă în art. 3 că „orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei”.
Art. 2 paragraf 1 din Convenție consacră dreptul la viață al oricărei persoane și protecția de care aceasta trebuie să se bucure conform legii, în politica penală a statelor membre. Moartea nu poate fi dispusă decât în anumite condiții și numai în executarea unei hotărâri pronunțate pentru o infracțiune pedepsită cu o asemenea sancțiune. Această ipostază de limitare a protecției vieții nu mai este actuală pentru legislația noastră care a abrogat pedepsa cu moartea, aceasta fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață (Decretul – lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990).
Potrivit prevederilor art. 2 paragraf 2 din Convenție, există unele situații în care folosirea forței, a violenței, chiar susceptibilă să producă moartea este întotdeauna justificată, și anume dacă măsura ar apărea ca necesară: pentru apărarea unei persoane împotriva violenței ilegale; pentru efectuarea unei arestări în condițiile legii sau pentru împiedicarea evadării unei persoane legal deținute ca și pentru a reprima conform legii tulburări violente sau o insurecție.
În practica de judecată a Curții Europene a Drepturilor Omului și în doctrina penală a unor țări memebre ale Consiliului Europei s-a ridicat problema dacă provocarea morții în condițiile eutanasiei petrecute nu în instituții sanitare de stat, ci în spitale particulare, ar putea justifica un recurs în baza Convenției. Răspunsul a fost negativ, deoarece potrivit art. 25 din Convenție recursul individual este permis numai în cazul violării drepturilor omului de către una din înaltele părți contractante și nu de către o persoană fizică sau juridică particulară.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat subliniind că pentru apărarea proprietății organele autorității nu ar putea recurge la mijloace mortale. O astfel de soluție este consacrată în doctrina penală și în practica judiciară chiar cu privire la persoanele fără vreo calitate oficială. Tot astfel în situația când o persoană,de pildă,pentru a împiedica săvârșirea unui act de trădare a țării, ar fi îndreptățită să recurgă la mijloace mortale pentru apărarea unui interes public. In acest caz, potrivit art. 44 Cod Penal, făptuitorul ar putea invoca legitima apărare numai dacă nu are calitatea de organ al autorității, deoarece acesta din urmă, potrivit Convenției, nu ar putea apela la mijloacele arătate chiar dacă ar fi vorba de un interes public deosebit de important.
Potrivit art. 3 din Convenție, „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Acest articol protejează viața ca și drepturile la integritatea personală și la demnitatea umană ale fiecărui individ, încălcarea lor putând duce la săvârșirea unor acte de o extremă gravitate.
Comunitatea internațională a acordat o atenție sporită eliminării torturii ca mijloc utilizat de persoanele care reprezintă puterea, autoritatea publică într-un stat. Față de relevanța lor în garantarea drepturilor omului, prevederile privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se regăsesc în Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.5: „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane oii degradante”), în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (art. 7), în Declarația asupra protecției tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1975, în Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și mai ales în Convenția
C-1
impotriva torturii sau altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987.
Parlamentul României a adoptat la 9 octombrie 1990, Legea nr 19 pentru aderarea României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 10 octombrie 1990, iar la 30 septembrie 1994 a adoptat Legea nr. 80 privind ratificarea Convenției Europene pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor, precum și a protocoalelor 1 și 2 la Convenție, publicată în Monitorul Oficial nr.285 din 7 octombrie 1994.
Urmarea firească a aderării României la Convenția împotriva torturii și a altor tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U, la 10 decembrie 1984, Parlamentul român a adoptat la 9 octombrie 1990 Legea nr. 20 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul Penal și din Codul de Procedură Penală publicată în Monitorul Oficial nr.l 12 din 10 octombrie 1990; astfel, la art. 117 Codul Penal s-a adăugat un nou alineat final.
Prevederile din Legea fundamentală, modificările și completările aduse Codului Penal din 1989 și aderarea României la principalele convenții internaționale referitoare la interzicerea torturii și a altor pedepse sau tratamente inumane ori degradante, exprimă în mod elocvent voința autorităților publice actuale de a crea în România un adevărat stat de drept, bazat pe respectul și garantarea reală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind astfel depășită faza declarativă din regimul trecut, care a lăsat locul unor grave încălcări ale acestora.
1.4. Situația tratatelor internaționale privind drepturile omului în dreptul intern din România. Restrângerea exercițiului «unor drepturi sau al «unor libertăți.
Relația dintre legislația internațională și cea internă a unei țări prezintă importanță atât din punct de vedere teoretic cât și practic.
De-a lungul timpului au fost elaborate diverse teorii cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern al statelor. Pentru a deveni efective și a produce efecte, multe din tratatele internaționale trebuie să fie puse în acțiune; dar acest lucru nu are loc doar prin simplul fapt al legiferării lor pe plan internațional; ducerea mai departe a acțiunii pentru atingerea obiectivului din tratat presupune includerea reglementării în legislația internă, iar aceasta se face prin activitatea legislativului.
Conform Convenției de codificare a dreptului tratatelor din anul 1969 „o parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. De aici rezultă că în situația în care o lege internă constituie un obstacol ori nu ar fi de natură să conducă la îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate printr-un tratat, de vreme ce statul respectiv este obligat să-și îndeplinească obligațiile și atâta timp cât nu se poate prevala de acea lege, nu-i rămâne altă alternativă decât aceea de a modifica o asemenea lege și a crea baza legală internă pentru aplicarea tratatului respectiv.
Conform art. 11 din Constituție, în cazul țării noastre, încorporarea tratatului în dreptul intern se face prin ratificarea acestor tratate internaționale de către Parlament.
Art. 20 al Constituției prevede următoarele:
– Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
– Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Soluția constituțională oferită de art. 20 exprimă nu doar atașamentul față de reglementările internaționale, ci și marea receptivitate față de dinamica posibilă și previzibilă a acestora. în domeniul drepturilor omului rămân încă multe lucruri de înfăptuit, care presupun colaborarea între state și care se vor realiza prin tratate internaționale. Dispozițiile art. 20, în persepectiva aplicării lor, implică două consecințe majore:
-primă consecință îl privește chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna și obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută și le adoptă se corelează cu tratatele internaționale la care România este parte;
-a doua consecință privește autoritățile publice competente a negocia, încheia și ratifica tratate internaționale, care vor trebui să manifeste o atenție sporită la observarea corelației dintre prevederile dreptului intemțional și dreptul românesc, iar în situații mai dificile să se folosească de procedeul rezervelor.
Conform Convenției din anul 1969 privind dreptul tratatelor „o parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. De aici rezultă că în situația în care o lege internă constituie un obstacol ori nu ar fi de natură să conducă la îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate printr-un tratat, de vreme ce statul respectiv este obligat să-și îndeplinească obligațiile și atâta timp cât nu se poate prevala de acea lege, nu-i rămâne altă alternativă decât aceea de a modifica o asemenea lege și a crea baza legală internă pentru aplicarea tratatului respectiv.
O problemă ce se poate ridica în legătură cu art. 20 este aceea de a ști care este soluția în situația în care unele reglementări internaționale ar contraveni Constituției. Conform art. 1 din Constituție, respectarea Constituției și a supremației acesteia este obligatorie. Deci supremația Constituției nu permite ratificarea unui tratat inetmațional care ar contraveni perevederilor sale. In sistemul dreptului românesc, prevederile tratatelor internaționale nu pot fi situate, sub aspectul forței lor juridice deasupra prevederilor Constituției. De aici rezultă obligația constituțională pentru autoritățile competente în negocierea și încheierea tratelor internaționale de a observa concordanța lor cu Constituția. Dacă prevederile unor tratate internaționale care se negociază conțin prevederi contrare Constituției, ratificarea lor se poate face fie cu rezervele corespunzătoare, fie numai după ce Constituția este revizuită.
În ceea ce privește restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți art. 53 al Constituției prevede următoarele:
-„Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
-Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară intr-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat- o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.”
Exercitarea drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție trebuie realizată în cadrul unor coordonate morale, politice, religioase și juridice, fiind de regulă admis că respectarea drepturilor și libertăților individuale, inclusiv a celor care se exercită în grup, ale celorlalți, ține de conceptul de libertate.
Declarația Drepturilor Omului și cetățeanului din Franța din anul 1789 prevedea în art. 4 că: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia; astfel, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât cele care asigură celorlalți membri ai societății să se bucure de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege.”
Posibilitatea juridică a stabilirii unor limitări răspunde nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât în persepctiva intereselor lor individuale, cât și a celor naționale sau de grup, a binelui politic ca expresie sintetică a acestor interese.
Restrângerea nu poate aduce atingere existenței dreptului sau libertății. Aceasta, în fond, reprezintă diferența esențială dintre suspendarea sau pierderea dreptului și restrângerea exercițiului său. Restrângerea constituie o limitare și, deci, ea nu poate avea ca efect suprimarea dreptului. Un drept al cărui exercițiu a fost restrâns constituie un drept al cărui exercițiu în aceste limite, este liber. Aceasta reprezintă o. garanție constituțională ce rezultă din însăși consacrarea prin Constituție a drepturilor și libertăților fundamentale.
O altă garanție prevăzută de Constituție este aceea a principiului proporționalității, în virtutea căruia restrângerea unui drept sau a unei libertăți trebuie să fie proporțională cu situația care a generat-o. Aceasta presupune că orice restrângere să fie făcută numai în scopul pentru care a fost prevăzută și în anumite limite strict necesare, în funcție de situația care justifică restrângerea exercițiului unor drepturi.
Cea mai importantă garanție constituțională a legalității restrângerii o reprezintă faptul că aceasta nu poate fi instituită decât prin lege și numai dacă este necesar, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Acest fapt permite atât controlul judecătoresc al actului administrativ prin care s-ar introduce o restricție a unui drept sau al unei libertăți, un asemenea act fiind nelegal și, deci anulabil pe calea contenciosului administrativ, cât și controlul constituționalității de către Curtea Constituțională, o lege sau ordonanță prin care s-ar depăși cazurile limitativ prevăzute de alin. 1 art. 53 fiind de asemenea nelegală, ca urmare a încălcării prevederilor Constituției.
CAPITOLUL II. SCURTĂ ANALIZĂ CRITICĂ ASUPRA
DREPTURILOR FUNDAMENTALE PRIVIND VIAȚA SI INTEGRITATEA
PERSOANELOR ÎN ROMÂNIA. (INVIOLABILITĂȚILE)
2.1. Inviolabilitățile privind viața, integritatea fizică și psihică, posibilitatea de mișcare și siguranța domiciliului
Dreptul la viață a fost și rămâne unul dintre drepturile fundamentale ale cetățeanului, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi.
Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în art.3 că “orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”, art. 4 și 5 din același act internațional menționând că nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici robie, sclavia și traficul de sclavi fiind interzise sub toate formele. De asemenea, nimeni nu poate fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966, consacră o amplă regelmentare a acestui drept în art. 6-8. prin urmare, conform art. 6 paragraful 1, se stipulează că: “ Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit de lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.
În aprecierea reglementărilor constituționale trebuie avute în vedere accepțiunile noțiunii de viață. într-o accepțiune restrânsă dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic. într-o accepțiune largă viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe care se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică.
În Constituția României din 2003 preluându-se dispozițiile documentelor internaționale s-a formulat în art. 22 alin. 1, astfel: “Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. Garanțiile acestor drepturi constau și în prevederile legii penale referitoare la infracțiunile de omor, uciderea din culpă, lovirea sau alte violențe,vătămare corporală precum și formele calificate ale acestora.
Elementele constituționale ale dreptului la viață se concretizează prin faptul că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar. în acest sens, art. 22 alin. 3 din Constituție interzice pedeapsa cu moartea, care nu reprezintă numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, ci, prin natura sa, o cruzime care, foarte rar, s-a dovedit dreaptă, dar niciodată eficientă.
Prin aceste dispoziții în Constituție se realizează o corelație cu prevederile Protocolului facultative referitor la abolirea pedepsei cu moartea la Pact, protocol care a fost ratificat de România, dar și cu cele ale art. 2 din Protocolul adițional nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, la Convenția Europeană. Astfel, potrivit art. 2 din Protocolul adițional nr. 6, un stat poate să prevadă în legislația sa pedepsa cu moartea pentru acte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă va fi aplicată numia în cazurile prevăzute de această legislație și conform dispozițiilor sale. Nici o derogare și nici o rezervă nu este admisă de la acest protocol (art. 3 și 4). în Convenția Eurpeană, la art. 2 pct. 2 se precizează că moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea art. 2 în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolute necesară la forță.
În ceea ce privește interdicția prevăzută de art. 22 alin. 3 din Constituție este absolută, nefiind posibilă nici o excepție.
În unele Constituții dreptul la viață nu apare în mod expres formulat deși acestea, prin reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieții. în această categorie se pot grupa toate constituțiile României, cu excepția celei actuale și Constituțiile Franței, Italiei, Suediei. în altele însă este prevăzut, expres și explicit, dreptul la viață, fiind totodată surprinse și elementele esențiale care îl caracterizează (Polonia, Grecia, Portugalia, Spania, Finlanda, Olanda, Germania etc.)
Corelativ dreptului la viață, statului îi revin unele obligații și anume: asigurarea unor condiții minime de existență și de viață decentă; protecția mediului în care se desfășoară viața; asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătății cetățeanului.
» Dreptul la viață presupune unele consecințe foarte importante și complexe în legislația statelor și anume: incriminarea genocidului, problema avortului, modul de reglementare a transplantului de organe, admiterea sau respingerea euthanasiei etc.
Dreptul la integritate fizică este expres prevăzut în formularea constituțională, care este comună cu cea a dreptului la viață și care evidențiază strânsa legătură dintre aceste două drepturi. Respectul integrității fizice este garantat chiar prin Constituție, rezultând astfel obligția autorităților publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei trebuie sancționată prin lege. Restrângerea dreptului la integritate fizică este posibilă numai prin lege, in caz de vaccinare pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicației alcoolice, efectuarea unor operații chirurgicale cu acordul pacientului (în condițiile art. 53 din Constituția României).
Dreptul la integritate psihică este garantat și ocrotit de Constituție în același art. 22 alin. 3. Respectarea integrității psihice are ca rezultat în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau a tratamentelor inumane ori degradante.
Legiuitorul constituent român a avut ca punct de plecare în abordarea acestei probleme și Declarația asupra protecției persoanelor contra torturii și a altor pedepse adoptată de Adunarea Generală a G.N.U. la data de 9 decembrie 1975, precum și dispozițile Convenției contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori prevederilor degradante, adoptată la 10 decembrie 1984.
Răspunzând necesității alinierii României la standardele democrației autentice a statului de drept, s-a abolit pedeapsa cu moartea, înlocuindu-se cu pedeapsa detențiunii pe viață (art. 1 din Decretul-Lege 6/7 ianuarie 1990).
Convenția conține recomandările necesare, care ar trebui introduse în dreptul intern al statelor, în vederea aplicării acesteia. In acest scop, în art. 2 pct. 1, Convenția cuprinde angajamentul statelor de a lua măsurile legislative, administrative, judiciare și alte măsuri eficace pentru a împiedica săvârșirea de acte de tortură, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicția lor. Art. 22 din Constituția României realizează corelarea clară, necesară și eficientă cu aceste instrumente juridice internaționale.
Gheorghe Iancu, subliniază faptul că pentru o înțelegere completă a celor trei drepturi fundamentale mai sunt necesare unele precizări. Astfel, în primul rând drepturile prevăzute de art. 22 din Constituție sunt ocrotite și garantate pentru și față de toate subiectele de drept. De asemenea, aceste drepturi sunt recunoscute în mod egal tuturor , fără discriminare și fără privilegii, în condițiile art. 16-18 din Constituție. Formularea constituțională nu lasă nici un dubiu în ceea ce privește obligația generală, a tuturor subiecților de drept de a respecta viața, integritatea fizică și integritatea psihică a persoanei.
Detalierea conținutului dispozițiilor și mai ales a garanțiilor indispensabile inviolabilităților persoanei revine legislației, mai ales celei penale. în acest sens, garanția specifică a dreptului la viață și la integritate fizică și psihică este reglementarea prevăzută de Codul Penal, prin incriminarea infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății și a infracțiunilor de lovire și de vătămare a integrității corporale sau a sănătății.
În legătură cu garanțiile specifice dreptului la viață, Curtea Europeană reținea că “o lege interzice, de o manieră generală, orice omucidere arbitrară ar fi ineficientă în practică dacă nu ar exista o procedură care să permită controlul legalității recurgerii la mijloace mortale de către autoritățile statului. Obligația de a proteja dreptul la viață implică efectuarea unei forme de anchetă eficientă atunci când recurgerea la forță de către agenții de stat a dus la moartea unui om”.
Respectul vieții, integrității fizice și al intergrității psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22, alin. 2. Practicarea unor asemenea procedee și tratamente reprezină o încălcare a demnității și personalității umane. Convenția contra toturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, precum și alte legi (vezi Anexa 1) definesc “tortura” ca fiind ‘un act prin care o durere sau suferință ascuțite, fizice sau mentale, sunt produse intenționat unei personae cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare indiferent care este; dacă o asemenea durere sau asemenea suferință sunt produse de un agent al autorității publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”. “Pedepsele sau tratamentele inumane” reprezintă lovituri sau pedepse care cauzează suferințe psihice și fizice și psihice intense, “tratamentul degradanfi’reprezintă acel tratament prin care se creează victimei sentimente de teamă și inferioritate care să aibă ca efect umilința și posibilitatea de distrugere a rezistenței psihice a acesteia.
Tot Curtea Europeană a mai decis că reprezintă tratamente inumane și degradante: acoperirea capetelor deținuților, expunerea lor la un fluierat zgomotos și continuu; privarea lor de somn; limitarea alimentației; loviturile de pumni și de picioare. Pentru ca o pedeapsă să fie degradantă, umilirea sau disprețuirea provocată trebuie să atingă un nivel deosebit și să difere de elementul obișnuit de unilire pe care îl comportă în mod normal și aproape inevitabil pedepsele judiciare.
Drepturile prevăzute de art. 22 din Constituție sunt ocrotite și garantate pentru și față de toate subiectele de drept. Aceste drepturi sunt recunoscute în mod egal tuturor, fără discriminare și fără privilegii. Garanția specifică a dreptului la viață și la integritate fizică și psihică este reglementarea prevăzută de Codul Penal, prin incriminarea infracțiunilor contra vieții, intergității corporale.
O altă problemă care se consideră ca fiind necesară pentru protejarea vulnerabilității vieții umane, protejarea demnității umane o reprezintă donarea; morala interzice toate donările care estimează viața umană în primul rând după funcțiile utilitare sau valoarea comercială. Astfel, donarea este procedeul genetic prin care se pot obține copii identice ale aceluiași individ; un număr infinit. Motivele pentru care religia respingde ideea de donare umană sunt următoarele:
-prin unicitatea insului uman, și niciodată fără ea, ne aflăm în fața misterului persoanei umane.Fără persoană, omul nu este om. Persoana nu este persoană nici ea decât în raport cu Dumnezeu, care îi oferă acest statut. Prin donare misterul persoanei în integritate este anulat;
-ceea ce definește omul biologic, psihologic și spiritual, este faptul lui de a fi unic;donării i se opune noțiunea de spirit uman. în cazul că se execută o multiplicare așa-zisă asexuată, ea este în afara spiritului și, ca atare, nu mai aparține ordinii umane;
-nici unul dintre elementele constitutive din care s-ar forma celula asexuată originară nu există în sine. Nu apare nici ca operă a naturii și nici ca operă a lui Dumnezeu. Ca atare, donarea izolează și depersonalizează viața umană în specificul ei și de aceea este condamnabilă.
Insuficiența și caracterul imprecis au determinat elaborarea unor protocoale vizând completarea convenției sau, dacă nu, precizarea și nuanțarea unor idei pe care aceasta le cuprinde (vezi Anexa 2).
Se consideră că tehnica donării poate fi admisă numai în situații în care prin aceasta se poate alina suferința și păstra calitatea vieții (prevenirea bolilor genetice, prevenirea unor boli ce pot fi evitate etc.). Astfel, problema donării ființelor umane devine o problemă de drept constituțional, vizând în mod direct respectul și garantarea drepturilor omului.
La nivel european, Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale înscrie în mod neechivoc “interzicerea donării reproductive a ființelor umane” (art. 3 pct. 2).
Există aspecte care dovedesc cât de complexe și cât de controversate pot fi problemele juridice pe care le ridică donarea umană. Aspecte precum: cetățenia ființei donate, de către cine va fi reglementată situația cetățeniei clonei, problema rudeniei, problema numelui pe care îl va primi o ființă donată vor dispare treptat pe măsură ce mentalitățile, omenirea și progresele științei vor evolua într-un sens sau altul.
Libertatea individuală își găsește consacrarea într-o serie de documente fundamentale cu privire la drepturile omului cum ar fi Habeas Corpus Act (1679) și Petition of Rights (1688) din Marea Britanic. în Declarația Omului și Cetățeanului (1789) din Franța și în Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948). Foarte sugestiv se exprimă în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului precizând în art. 4 că „Libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât cele care asigură celorlalți membri ai societății să se bucure de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate de lege”. Declarația Universală a Omului se pronunță chiar în art. 1 cu privire la conceptul de libertate, stipulând că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.
În practica și literatura de specialitate această inviolabilitate este denumită în mod diferit și anume: „dreptul la siguranța individuală , „dreptul la libertate și la securitatea persoanei” sau „libertatea individulă”. Constituția a ales denumirea de „libertate individuală” care este de tradiție constituțională în țara noastră.
În țara noastră, Constituția României din 2003 consacră un articol întreg (art. 23) reglementării conceptului de libertate individuală, evidențiind inviolabilitatea acestui drept al omului, precum și condițiile și procedurile de efectuare a percheziției, reținerii și arestării persoanelor ca modalități legale ce afectează libertatea omului. Din textul constituțional, ca și din literatură și practic juridică, concluzionăm că statul este obligat să respecte, protejeze și să garanteze libertatea omului. Chiar și atunci când autoritățile statului acționeză pentru restabilirea ordinii publice, aceste acțiuni nu se desfășoară oricum, ci în așa fel încât libertatea individuală să fie respectată și nici o persoană nevinovată să nu fie victima unor abuzuri din partea autorităților statului.
Potrivit art. 53, Constituția garantează cetățeanului că chiar când statul e nevoit să afecteze unele drepturi, n-o poate face în orice condiții, ci doar în situațiile strict menționate de formularea constituțională. în acest context, orice persoană, orice cetățean trebuie să înțeleagă faptul că libertatea individuală nu este și nu poate fi absolută. Cerința esențială a libertății o constituie faptul că ea trebuie să se realizeze numai în coordonatele impuse de prevederile Constituției și ale celorlalte acte normative în vigoare.
Art. 23 din Constituție stabilește condițiile în care se pot aduce limitări libertății individuale, adică realizarea perchezițiilor, reținerilor și arestărilor. Acestea pot fi dispuse numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Percheziția, reținerea și arestarea sunt analizate de către I. Muram și E.S. Tănăsescu.
Astfel, percheziția este o măsură reglementată în Codul de Procedură Penală, art. 100, conform căruia , când persoana căreia i s-a cerat să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora și de asemenea ori de câte ori pentru descoperirea și strângerea probelor este necesar, magistratul poate dispune efectuarea unei percheziții. Percheziția poate fi domiciliară sau corporală (personală). Textul constituțional al art. 23 privește doar percheziția corporală (personală), întru-cât acest text se referă la percheziționaxea persoanei, care se poate face numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege. Percheziția personală privește direct libertatea individuală și mai ales siguranța persoanei, motiv pentru care ea se poate efectua numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. în acest sens trebuie să se țină seama și de prevederile art. 27 alin. 3 și 4 din Constituție, în sensul că perchezițiile personale pot fi făcute oriunde pe căile publice de circulație sau în locurile publice și oricând, ziua și noaptea (numai în cazul infracțiunilor flagrante).
Reținerea este o măsură procesual-penală preventivă, prin care persoana față de care există unele indicii că a săvârșit o faptă, prevăzută și pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autoritățile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care privește libertatea individuală, reținerea este reglementată de Constituție și în detaliu de legislația penală.Constituția prevede reguli specifice pe baza cărora se dispune reținerea, dispunând că această măsură se ia numai în condițiile și cu procedura stabilite de lege și pentru o durată de maxim 24 de ore. Această durată trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depășită și nu ca o durată practicată în orice caz de reținere; astfel, în funcție de motivele reținerii si de operativitatea rezolvării problemelor cazului, reținerea poate dura și mai puțin de 24 de ore. Nimic nu împiedică juridic răspunderea autorității pentru o reținere până la limita maximă dacă se dovedește că acestă reținere a fost abuzivă și că deci nu era necesară.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecințe mari, uneori nebănuite, asupra reputației persoanei, a vieții sale intime și familiale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituționale clare și ferme, luarea sa revenind unor autorități care acționează numai din ordinul legii, independent și imparțial și anume magistraților. Două reguli constituționale simt prevăzute, explicit, în art. 23 și anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare și că această măsură o poate dispune numai judecătorul. Coroborând alin. 4 cu alin. 2 rezultă că arestarea se poate dispune numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.
Orice individ arestat are dreptul de a fi informat – chiar în momentul arestării sale – „despre motivele acestei arestări”. El are dreptul să fie înștiințat – în cel mai scurt timp posibil – despre orice învinuire i se aduce. în cazul în care este vorba despre o infracțiune, individul arestat sau deținut are dreptul de a fi adus, în termenul cel mai scurt, în fața unui judecător „sau în fața unei alte autorități împuternicite prin lege să exercite funcțiuni judiciare” pentru a fi judecat „intr-un interval rezonabil sau să fie eliberat”.
Stabilirea duratei arestării este dificilă și nu este recomandabilă o soluție rigidă, care poate fi rareori practicată; durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu satisface atât cerințele procesului penal, cât și cerințele respectării libertății individuale.
Textul constituțional obligă legiuitorul să stabilească expres și explicit atât cazurile cât și procedurile; în stabilirea acestora judecătorul va trebui să aibă în vedere că potrivit art. 1, al.3 din Constituție demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane și dreptatea reprezintă valori supreme și sunt garantate.
Una din garanțiile specifice ale libertății individuale este reglementarea din Titlul II, Capitolul I Cod Penal în care simt incriminate infracțiunile contra libertății persoanei, la art. 189-196 (lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, supunerea la muncă forțată sau obligatorie etc.)
În opinia anumitor autori cele mai importante garanții specifice ale liberății individuale sunt siguranța persoanei, adică ansamblul măsurilor (garanțiilor) care protejează persoana fizică, în situația în care autoritățile publice dispun
percheziționarea, reținerea sau arestarea. Aceste garanții asigură ca aceste măsuri să nu fie luate ilegal, precum cele care deja au fost examinate.
Noțiunea de libertate individuală este esențială pentru ființa umană. întru-cât implică ocrotirea unor valori personale împotriva unor ingerințe din exterior, acest drept fundamental este desemnat și prin denumirea de inviolabilitatea persoanei.
Dreptul la apărare este reglementat în art. 24 din Constituție și este un drept fundamental de tradiție în istoria instituției drepturilor și libertăților cetățenești.
În unele constituții acest drept este reglementat distinct de libertatea individuală, fiind considerat ca un principiu de realizare a justiției (toate fostele constituții ale României și constituțiile Greciei, Egiptului, Portugaliei, Finlandei, Spaniei, Germaniei, Olandei, Italiei, Franței, Norvegiei etc.). în alte constituții acest drept este reglementat distinct, cum este și cazul Constituției actuale a României, pentru că deși este strâns legat de libertatea individuală și siguranța persoanei, îndeosebi, el prezintă un egal interes pentru activitatea judiciară, atât cea penală, cât și pentru cea civilă, comercială, de muncă, de contencios administrativ etc.
Într-o accepțiune largă dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăția sa. în procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitate de drepturi și reguli procedurale oferă părților posibilitatea de a-și valorifica pretențiile sau de a dovedi netemeinicia pretențiilor adversarului. In accepțiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat, ales sau numit din oficiu. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detențiune, are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta „să hotărască neîntârziat asupra legalității detențiunii sale și să ordone liberarea sa”, în cazul în care detențiunea este ilegală. Orice persoană care a fost privată de libertate are dreptul să fie tratată cu umanitate și cu respectarea demnității ienerente persoanei umane.
Realizarea dreptului la apărare este asigurat prin modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, la baza căruia stau principiile legalității, egalității părților, gratuității, colegialității, publicității, controlului judiciar și rolului activ al instanței.
Dreptul la liberă circulație reglementat de art. 25 din Constituție este receptat din art. 12 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, ca un drept fundamental și care asigură libertatea de mișcare a cetățeanului.
Acest drept este reglementat și în alte constituții și anume cea a Spaniei, Olandei, Suediei, Greciei, Germaniei, Italiei etc.
Textul constituțional regelementează două aspecte ale acestui drept și anume: libera circulație pe teritoriul României (în țară) și libera circulație a cetățenilor români în afara acesteia (în străinătate).
Cele două aspecte ale acestui drept valorifică anumite reguli care rezultă din instrumente juridice internaționale în materie, la care România a aderat și anume: orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și de a-și alege liber reședința; orice persoană este liberă să părăsească țara, inclusiv propria țară; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în propria sa țară. Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea și, dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale și de a obține examinarea cazului său de către autoritatea competentă ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate și poate fi reprezentat în acest scop. Libera circulație pe teritoriul României asigură și garantează posibilitatea, pentru cetățeni, de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru și de a își stabili reședința sau domiciliul, în orice localitate din țară.
Libera circulație a cetățenilor români în străinătate asigură și garantează permisiunea emigrării și a revenirii oricând în țară (imigrarea).
Cu toate că prin Constituție se garantează dreptul la liberă circulație, acesta nu este absolut, el trebuie să fie exercitat în anumite condiții, prevăzute de lege, în principiu, aceste condiții urmăresc ocrotirea unor valori economice și sociale, a drepturilor și libertăților fundamentale, normala desfășurare a relațiilor cu alte state etc.
Art. 116 din Codul Penal prevede măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în anumite localități în cazul unor condamnați. Astfel, pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni se interzice prezența condamnatului în localitatea unde a comis infracțiunea sau în alte localități. Această măsură se dispune mai ales în cazul săvârșirii infracțiunilor de furt, tâlhărie, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinei publice, cerșetorie, viol, prostituție.
Exercitarea acestui drept poate fi condiționată prin lege dacă aceasta se impune pentru evitarea unui pericol grav ce ar amenința ordinea constituțională, pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii a consecințelor unei calamități naturale. Alte restricții se pot motiva pe protecția minorilor împotriva abandonului, pentru combaterea unor infracțiuni sau pentru executarea unr hotărâri judecătorești.
Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private este reglementat în art. 26 din Constituție, are un conținut complex și este de mare importanță pentru libertatea și personalitatea cetățeanului.
Acest drept este reglementat și în constituțiile altor state ca Olanda, Spania, Portugalia etc.
Se observă că o definire clară a acestor trei noțiuni – viață intimă, familială și privată – este dificilă, stabilirea concretă a dimensiunilor lor rămânând în sarcina autorităților care operează cu ele în cazurile concrete și într-un context strict determinat. Nimeni nu se poate amesteca sau interveni în viața intimă, familială și privată a altei persoane fără consimțământul acesteia din urmă, consimțământ care trebuie să fie explicit și exprimat în mod liber, autorităților publice revenindu-le obligația de a lua toate măsurile și dispozițiile posibile în vederea ocrotirii acestui drept fundamental (de exemplu concret îl reprezintă dispozițiile art. 290 din Codul de Procedură Penală conform cărora se declară ședința de judecată secretă și în situația în care prin ședință publică s-ar aduce atingere moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane).
Un alt aspect al dreptului la viață intimă și privată este dreptul persoanei de a dispune de ea însăși. Acest aspect este unul dintre cele mai naturale, inalienabile și imprescriptibile drepturi ale omului. Acest drept este cunoscut și sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau cea de libertate corporală. Alin. 2 al art. 26 din legea fundamentală prevede că persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri, Numai persona fizică poate dispune de ființa și integritatea sa fizică sau psihică, de libertatea sa, iar prin exercițiul acestui drept, persoana nu trebuie să încalce drepturile și libertățile celorlalți, ordinea publică sau bunele moravuri. Potrivit cu această consacrare constituțională:
-numai persoana poate dispune de ființa sa, de integritatea sa fizică și de libertatea sa;
-persoana are dreptul de a dispune de corpul său;
-în virtutea acestui drept, persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigații, cercetări sociologice, psihologice, medicale, științifice și de a accepta transplantul de organe și țesuturi.
În vederea unei normale desfășurări a relațiilor interumane bazate pe respectul vieții intime, familiale și private au fost adoptate o serie de acte normative ce vin astfel să întărească prevederile constituționale ale art. 26.
În reglementarea acestui drept, legea fundamentală română a avut în vedere și documentele internaționale în materie: Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 12 „Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale”; Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 7 alin.2, conform căruia „este interzis ca o persoană să fie supusă fără consimțâmântl său, unei experiențe medicale sau științifice”.
În privința regelementărilor din constituțiile altor state cu referire la acest drept, Constituția spaniolă garantează fiecăruia „dreptul la onoare, la intimitatea personală și familială și la propria imagine”, iar cea a Olandei prevede că orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private, în afara restricțiilor stabilite prin lege.
Inviolabilitatea domiciliului este reglementat de art. 27 din Constituție care prevede în alin. 1 că „domiciliul și reședința sunt inviolabile”, de unde rezultă că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea, încuviințarea acesteia din urmă.
Inviolabilitatea domiciliului cuprinde două aspecte și anume: libera alegere, schimbarea sau folosire a domiciliului, fără autorizarea prealabilă sau posterioară a vreunei autorități publice, precum și dreptul persoanei de a își folosi domiciliul după libera sa dorință, fără manifestări abuzive, pe de o parte, și inviolabilitatea domiciliului, care presupune interdicția de a se pătrunde sau de a rămâne în aceasta, fără consimțământul celui care îl deține sub orice titlu, sau fără autorizație, pe de altă parte.
Accepțiunea pe care o dă legea fundamentală termenului de domiciliu este o accepțiune largă și când afirmăm acest lucru, avem în vedere și noțiunea folosită de legea penală când incriminează fapta de violare de domiciliu. Astfel, în art. 192 alin. 1 din Codul Penal, se prevede că „pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă”.
Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate că în domiciliul ori reședința unei persoane se poate pătrunde numai cu învoirea acesteia din urmă. Se observă că textul constituțional folosește termenul „învoire”, pe când legea penală utilizează termenul „consimțământ”, dar sensul care s-a urmărit a se da este același și anume: încuviințare, aprobare, asentiment, înțelegere, acord. Cazurile derogatorii, în care se poate pătrunde în domiciliul sau reședința persoanei, sunt limitativ și expres prevăzute în art. 27 alin.2 din Constituție, nici o lege neputând să adauge altele, decât ca urmare a modificării Constituției.
Prin acest text constituțional se urmărește limitarea constituțională a situțiilor, în care se poate deroga de la pricipiul constituțional potrivit căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia. Existența totuși a acestor cazuri se fundamentează pe faptul că, inviolabilitatea domiciliului nu este absolută, derogările fiind necesare, legale și excepționale. Astfel, se poate pătrunde în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia, doar în următoarele situații:
1.pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
2.pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
3.pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinei publice;
4.pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Alin. 3 al art. 27 din Constituție stipulează faptul că perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat și se efectuează numai în formele prevăzute de lege. Dispozițiile legii procesual-penale se referă la: motivele pentru care se efectuează percheziția, timpul, procedura de urmat, valorificarea rezultatelor percheziției, precum și măsurile procesuale care se iau de către autorități.
În ultimul alineat – 4- se interzic perchezițiile în timpul nopții, excepție făcând situațiile delictului flagrant. Potrivit acestor dispoziții, se impune autorităților publice ca orice acțiune a lor să aibă loc pe timpul zilei, deoarece o percheziție efectuată noaptea produce efecte nedorite în ce privește persoana în cauză, familia acesteia și chiar vecinii persoanei respective.
2.1.1.Drepturile și libertățile social-economice și culturale
Dreptul la învățătură este reglementat de art. 32 din Constituția României care prevede că dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și profesional, prin cel superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare. Așadar, reglementarea acestui drept în legea fundamentală evidențiază principalele forme organizatorice care îi asigură afectivitatea, Constituția nepropunându-și să enumere toate formele de învățământ posibile, ci mimai pe cele esențiale.
Potrivit prevederilor art. 26 paragraful Idin Declarația Universală a Drepturilor Omului, „Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ce privește învățământul elementar și general. învățământul tehnic și profesional trebuie să fie accesibil tuturor, pe baza deplinei egalități în drepturi în funcție de merit”.
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din anul 1966 stipulează că „statele părți la pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educație”. Educația trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalității umane, a simțului demnității și să întărească înțelegerea, toleranța și prietenia între națiuni.
Potrivit dispozițiilor art. 13 din Titlul I intitulat „Principii generale” ale Constituției române, limba oficială în România este limba română. Punerea în practică a acestui principiu, în ceea ce privește activitatea din acest domeniu, corespunde alin. 2 al art. 32 care prevede că „învățămâtul de toate gradele se desfășoară în limba română”.
În condițiile legii, persoanele aparținând minorităților naționale, au dreptul de a învăța limba lor maternă și de a putea fi instruite în această limbă. Acest drept este garantat de legea fundamentală în alin. 3 al art. 32, iar modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege. România a remis la 11 mai 1995 Secretariatului General al Consiliului Europei instrumentele de ratificare a Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, semnată de România la 1 februarie 1995. Textul constituțional are în vedere și o altă realitate , care presupune și o pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca învățământul să se poată desfășura și într-o limbă de circulație internațională, desigur în condițiile legii.
Prin prevederile art. 13 paragraful 2 lit. a,b și c din Pactul internațional relativ la drepturile economice , sociale și culturale din 1966, se propune gratuitatea în mod progresiv a tuturor formelor de învățământ. Evident, învățământul obligatoriu este gratuit. Conform prevederilor art. 32 alin. 4 din Constituție, „învățământul de stat este gratuit, potrivit legii”. Prin exprimarea „potrivit legii” se permite „stabilirea unor criterii și condiții care să valorifice principiul la adevărata sa valoare juridică și morală”.
Accesul la cultură este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii Constituției din 2003 în art. 33. Este un adevărat complement al dreptului la învățătură exprimat în legea fundamentală și, împreună cu acesta, parte integrantă a unui drept la educație văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită și nediscriminatorie de acces la informația cu earcter educativ și cultural. Noua reglementare constituțională pune accentul pe posibilitatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea, care nu trebuie să fie îngrădită de nimeni, nici de autoritățile publice, dar nici de alte persoane. însă și acest drept are un conținut normativ complex, el fiind reglementat ca o obligație de abținere din partea statului de a aduce vreo atingere posibilității oricărei persoane de a accede la valorile culturii naționale, inclusiv cea a minorităților naționale, și la patrimoniul cultural universal, dar și ca o obligație pentru stat de a desfășura un amplu efort, la nivel normativ, instituțional și concret-material, pentru a asigura păstrarea identității spirituale a oricărei persoane.
Dreptul la ocrotirea sănătății este reglementat de art. 34 din Constituție, valorificând pe deplin dispozițiile actelor internaționale în materia sănătății. Acest drept este receptat de către Constituție îndeosebi din Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale care în art. 9 reglementează recunoașterea dreptului pe care îl are orice persoană la asigurări sociale, iar în art. 12 indică dreptul persoanei „de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge”.
În vederea garantării realizării acestui drept, Pactul internațional prevede măsurile pe care statele părți trebuie să la ia pentru:
1.scăderea mortalității noilor născuți și a mortalității infantile, precum și dezvoltarea sănătoasă a copilului;
2.îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului și ale igienei industriale;
3.profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și a altora, precum și lupta împotriva acestor maladii;
3.crearea de condiții care sa asigure tuturor serviciilor medicale și un ajutor medical în caz de boală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătății, articolul 34 stabilește obligații corelative clare și ferme în sarcina statului și anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei și sănătății publice. Ocrotirea sănătății conținând obligații pentru autoritățile publice, este firesc ca prin Constituție să se impună autotrității legislative misiunea de a reglementa principalele domenii și aspecte precum: asistența medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramendicale.Pentru ca aceste să nu rămână simple deziderate, este necesară și o implicare a structurilor statale cu obligații în acest domeniu sensibil și decisiv pentru asigurarea continuității poporului român.
Dreptul la un mediu înconjurător sănătos este reglementat de art. 35 din Constituție care precizează că statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt numai cetățenii români ci orice subiecte individuale de drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este ținut să instituie și să asigure cadrul legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului. Dincolo de obligațiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin chiar textul constituțional însă, statul trebuie să participe activ la cooperarea internațională în acest domeniu, cunoscându-se faptul că problema protecției mediului înconjurător face tot mai des obiectul nu doar al colaborărilor pe plan științific, dar mai ales al negocierilor politice și al documentelor internaționale cu caracter juridic, chiar dacă, de multe ori, acestea nu îmbracă în mod necesar forma constrâgătoare a unor obligații însoțite de sancțiuni în caz de nerespectare.
Dreptul la un mediu sănătos are un conținut complex normativ, el fiind definit ca un drept subiectiv al oricărei persoane, dar în același timp și ca o obligație pentru aceasta. Obligația proprietarilor de a respecta sarcinile referitoare la protecția mediului era menționată în Constituția noastră și înainte de revizuirea sa, dar ca o obligație corelativă a dreptului de proprietate.
Modifcarea legii fundamentale face din protecția și ameliorarea mediului înconjurător o veritabilă obligație juridică pentru toate persoanele fizice și juridice.
Dreptul la muncă și la protecția sociali a muncii este reglementat de art. 41 din Constituție și reprezintă un drept social-economic de tradiție cu un conținut complex juridic.
Analizând consacrarea materiei în Declarația Universală a Omului, vom observa că se utilizează conceptul de drept la muncă, art. 23 paragraful 1, stipulând că „orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului”.De asemenea, art.6 din Pactul internațional relativ la drepturile eonomice, sociale și culturale, precizează că stetele părți recunosc dreptul la muncă și acsta cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și câștige existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Potrivit alin. 1 al art. 41 din Constituție, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, alegerea profesiei și a locului de muncă fiind libere.Folosind terminologia utilizată de actele internaționale, legiuitorul constituant român subliniază prin aceasta importanța acestui drept atât pentru fiecare cetățean cât și pentru societate.Alin. 3 al art. 41 reglementează că durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. Limita de 8 ore, este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să muncească. Constituția stabilește doar limita maximă, calculată ca medie zilnică orară.Au fost luate în considerare astfel necesitățile care rezultă din cuprinsul art. 7 al Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, pentru ca orice persoană să se bucure de condiții de muncă juste și prielnice. Acestea asigură un salariu echitabil și o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală. La muncă egală, femeile au un salariu egal cu bărbații, aceasta fiind în domeniul muncii consacrarea principiului constituțional al egalității în drepturi stipulat de art. 4 și 16 din Constituție.Din faptul că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, rezultă că nimeni nu poate fi obligat să execute o muncă forțată sau obligatorie, să fie ținut în sclavie sau servitute (art. 8 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice). Având în vedere că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, prin reglementarea din art. 42 sub titulatura „interzicerea muncii forțate” Constituția României a reglememntat următoarele situații care nu constituie muncă forțată:
1.serviciul cu caracter militar sau activitățile desfășurate în locul acestuia de cei, care potrivit legii nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase. Prin urmare, respectarea libertății religioase permite persoanelor în cauză să presteze alte activități în locul serviciului militar. Această prevedere este în concordanță cu reglementările art. 8 pct.3 lit. c paragraful 11 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;
2.munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată. în legătură cu aceste din urmă prevederi constituționale trebuie menționat că ele se referă la persoanele și situațiile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă ș irevocabilă;
3.prestațiile impuse de situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege. Privitor la situațiile create de calamități ori alt pericol, vom observa că este vorba de situații care pun în pericol viața, societatea sau sănătatea întregii sau a unei părți din populație.
Legea a avut în vedere reglementările aceluiași art. 8 din Pactul internțional cu privire la drepturile civile și politice, care precizează că se referă la servicii cerute de cazurile de forță majoră sau de sinistre care amenință viața su bunăstarea comunității, precum și orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile cetățenești normale.
Dreptul la grevă este reglementat de art. 43 din Constituție, articol care prevede condițiile și limitele acestui drept.
Acest drept este prin natura sa atât un drept social-economic cât și un drept social-poîitic, deseori încadrarea sa în una din categorile de drepturi ridicând pentru cercetarea științifică anumite probleme.
În primul rând, fiind un mijloc de obținere de către salariați a unor drepturi sau ameliorarea condițiilor de muncă, de salarizare și de viață, dreptul a grevă fie a fost reglementat prin constituții, fie a fost pur și simplu uitat, aceasta echivalând cu nerecunoașterea sau chiar cu interzicerea sa. Prin urmare, nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări sau acțiuni care sunt organizate de persoanele care nu au calitatea de salariați, chiar dacă aceste manifestări se autoproclamă ca fiind greviste. Rezultă deci că grevele cu caracter politic contravin prevederilor constituționale.
Nu pot declara grevă funcționarii publici, întrucât potrivit art. 8 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale „exercitarea dreptului la grevă de către membrii forțelor armate, ai poliției sau de către funcționarii publici” poate fi supusă unor restricții legale.
Despre modul cum se manifestă acest drept în România, mass-media a mediatizat pe larg. Din păcate, sub pretextul dreptului la grevă, mulți salariați au ieșit în stradă ocupând drumuri publice și căi ferate. Așadar, prin exercitarea abuzivă a dreptului la grevă se încalcă alte drepturi și libertăți fundamentale cetățenești, cei în cauză nerespectând dispozițiile art. 57 din Constituție. Textul constituțional permite legii să stabilească anumite condiții și limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau altfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.
Art. 11 al Convenției europene nu consacră expres dreptul la grevă, ci el este admis ca o componentă esențială a libertății de asociere și, în special, a modului de acțiune privilegiată a sindicatelor.
Dreptul de proprietate privată este reglementat în Constituția României atât în art. 44 cât și în art. 136. Legea fundamentală garantează atât dreptul de proprietate cât și creanțele asupra statului, ocrotind în mod legal proprietatea privată indiferent de proprietar. Aceasta înseamnă că autoritățile statului cu atribuții de apărare a intereselor cetățenilor sunt obligate să acționeze astfel încât să garanteze aplicarea în practică a dispozițiilor legii fundamentale.
Garantând dreptul de proprietate Constituția conține reglementări privtoare la naționalizare, expropriere și la folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice, care se constituie în tot atâtea garanții ale dreptului de proprietate privată.
Astfel, naționalizarea reprezintă trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor și construcțiilor fără plata unei despăgubiri echivalente și pentru temeiuri, de cele mai multe ori, arbitrare. Introducerea unui nou alineat la articolul 44 ca urmare a modificării Constituției, prin care se interzic naționalizarea și orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură constituie atât o referință istorică cu puternice conotații morale, cât și o garanție juridică de ordin constituțional pentru protecția dreptului de proprietate. Textul constituțional nu a exclus cu desăvârșire naționalizarea din rândul modalităților de trecere silită a proprietății private în proprietatea publică, știut fiind faptul că în condiții de reciprocitate și în situații particulare în relațiile internaționale mai pot apărea situații în care aceasta să fie singurul motiv de soluționare a unor probleme interstatale.
Legea fundamentală garantează exercitarea dreptului de proprietate și prin condițiile și împrejurările în care se face exproprierea. Astfel, potrivit alin. 3 al art. 44 „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi terenul precum și subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. în privința despăgubirilor ce se cuvin proprietarului, atât pentru expropriere cât și pentru daunele produse, aceasta se stabilește de comun acord cu proprietatrul sau în caz de divergență, pe calea justiției. Această dublă condiționare a exproprierii asigură caracterul său previzibil și echitabil, conferindu-i trăsături indispensabile securității juridice ce trebuie respectată într-o societate guvernată de principiile justiției și dreptății. Tocmai de aceea, deși reprezintă o extrem de serioasă atingere adusă nu doar exercitării dreptului de proprietate, ci o limitare a chiar conținutului său normativ, exproprierea rămâne singura modalitate, acceptată de țările democratice, de transfer al proprietății prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate publică.
Având în vedere importanța și grija tot mai mare care trebuie acordată mediului înconjurător, legiuitorul constituant a prevăzut în alin. 7 al art. 44 că „dreptul la proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini, care potrivit legii sau obiectului, revin proprietarului”. Alte garanții ale dreptului de proprietate sunt interzicerea confiscării averii dobândite licit și prezumarea caracterului licit al dobândirii averii. Astfel, sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă un asemenea lucru. Desigur în situația unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții, acestea pot fi confiscate în condițiile legii. în fine, trebuie să observăm că prevederile constituționale dau dreptului de proprietate un conținut complex, de drept și obligație; așa trebuie explicate prevederile art. 7.
Cât privește folosirea subsolului unei proprietăți imobiliare de către autoritățile publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligația constituțională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
Reglementarea internațională în materie, Protocolul adițional la Convenția Europeană precizează că „orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Dreptul la moștenire este reglementat de art. 46 din Constituție care prevede că dreptul la moștenire este garantat, acesta reprezentând de fapt un stimulent pentru apărarea și dezvoltarea proprietății private.
Acest drept este strâns legat de dreptul de proprietate privată, fiind consecința firească a acestuia, deoarece prin acest drept se asigură continuitatea calității de proprietar de către succesorii fostului proprietar decedat. în temeiul acestui drept, orice persoană poate dobândi pe calea succesiunii orice bun.
Condițiile de dobândire a dreptului de moștenire sunt reglementate în Codul Civil în cartea a III-a, art 644-799, iar procedura succesorală notarială este prevăzută de Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, precum și prin Regulamentul de aplicare a acestor legi, adoptat de Ministerul Justiției cu Ordinul nr. 710 din 5 iulie 1995.
Libertatea economică ține de esența unei economii de piață și presupune posibilitatea oricărei persoane de a iniția și întreprinde o activitate cu scop lucrativ.În legea noastră fundamentală libertatea economică a fost introdusă abia ca urmare a revizuirii constituționale din 2003, deși despre dezideratul unei economii de piață se făcea vorbire și anterior modificării Constituției. Art. 45 din Constituție reglementează acest drept ca pe o libertate din prima generație, precizând că dreptul oricărei persoane de a desfășura o activitate economică este liber, statul garantând doar accesul neîngrădit la libera inițiativă, precum și exercitarea acesteia.
Dreptul la un nivel de trai decent. Fiind consacrat de legea fundamentală în art. 47 dreptul la un nivel de trai decent afirmă că statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Acesta cuprinde îndeosebi: dreptul la condiții rezonabile de existență și la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte și locuință satisfăcătoare. Așadar, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetățeanului și a familiei sale, dar statul este obligat sa ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială corespunzătoare standardelor civilizației.
În vederea asigurării condițiilor materiale și garantării exercitării acestui drept fundamental, este nevoie de colaborarea internațională a tuturor statelor părți la Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. Astfel, statele părți la Pact recunosc dreptul fundamental pe care îl are orice persoană de a fi la adăpost de foame și vor adopta, fiecare în parte și în cooperare internațională programe concrete pentru îmbunătățirea metodelor de producție, de conservare și distribuire a produselor alimentare în scopul punerii în valoare și utilizarea resureselor naturale. Se evidențiază, de asemenea, necesitatea asigurării unei repartiții a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile fiecărui stat.
Putem conchide că art. 47 din Constituție exprimă practic necesitățile cuprinse în art. 22 al Declarației Universale a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de securitate socială și art. 25 al declarației cu privire la dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății persoanei, bunăstării proprii și a familiei.
Un rol tot mai mare în garantarea acestui drept fundamental trebuie să îl aibă O.N.U. prin organismele sale specializate. Organismele F.A.O. (Food and Agriculture Organization) trebuie să intervină concret în ajutorarea țărilor pentru sporirea eficienței în producția și distribuția alimentelor, iar Consiliul Economic și Social să își dovedească eficiența prin promovarea justiției sociale de către toate statele membre.
Dreptul la căsătorie. Acest drept fundamental constă în libertatea ființei umane de a se căsători și întemeia astfel o familie, fiind reglementat în art. 48 intitulat „Familia” din Constituție.
Constituția stabilește marile reguli care conturează conținutul acestui drept. Astfel, familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimțită. în al doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitatea dintre femeii și bărbatului. Egalitatea soților este de fapt o reconfirmare și la nivelul familiei a principiului constituțional privind egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de sex. în cele din urmă , se consacră obligația constituțională a părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, iar această obligație constituțională privește toți copii, adică atât cei rezultați din căsătorie cât și cei rezultați din afara căsătoriei. Această interpretare este firească față și de dispoziția constituțională în sensul căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.
Condițiile de încheiere, de desfacere și nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege care, dată fiind importanța familiei pentru societate, trebuie să reglementeze în detaliu toate drepturile și obligațiile părților și autorităților în acest domeniu, precum și sancțiunile care intervin.
Constituția stabilește o singură regulă și anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile și a căsătoriei religioase.
Declarația Universală a Drepturilor Omului afirmă în art. 16 faptul că „bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei”.
Prevederea ocrotirii familiei se regăsește și în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale unde, în art. 10 alin. 1 este stipulată „o ocrotire și o asistență cât mai largă cu putință ce putință ce trebuie acordată familiei…”.
Dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență – art. 49 din Constituție, prin conținutul său conturează un regim special de proteție și asistență de care se bucură copii și tinerii în realizarea dreptului lor.
Demn de subliniat este faptul că legea fundamentală română prevede acordarea alocațiilor de stat pentru copil și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav, că exploatarea minorilor, folosirea lor în activități ce le-ar dăuna sănătății, moralității sau le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală, sunt interzise. Demonstrând din plin că statul acordă o atenție deosebită ocrotirii minorilor, prin garantarea pe plan juridc a acestui lucru, în art. 49 alin. 4 din Constituție se stipulează că minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați. Autorităților publice le revine obligația de a contribui la asigurarea de condiții optime în scopul participării libere a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.
Ca o dovadă a recunoașterii și respectării drepturilor fundamentale ale copiilor și tinerilor, statul român a aderat la Convenția asupra protecției tinerilor și cooperării în materia adopției internaționale la 29 mai 1993 la Haga.
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ale pesoanelor fizice, prevede în art. 10 pct. 3 că statele părți sunt obligate să ia măsuri speciale de ocrotire și de asistență în favoarea tuturor copiilor și adolescenților, fără nici o discriminare din motive de filiațiune sau din alte motive.
Art. 25 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă că „mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire socială”. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice subliniază că orice copil, fără nici o disciminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția de minor.
Drepturile persoanelor cu handicap la protecție socială este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 50 din Constituție și se adresează unor categorii de oameni care, „fiind defavorizați de soartă trebuie sprijiniți spre a se bucura de condiția umană”. în temeiul prevederilor legii fundamentale, persoanele cu handicap se bucură de protecție specială; statul asigură realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire și de integrare socială a acestor persoane., respectând drepturile și îndatoririle ce revin părților și tutorilor.
Demn de remarcat este crearea Secretariatului de Stat pentru Handicapați, organism guvernamental care are ca scop supravegherea elaborării și executării diferitelor programe de ajutorare și reintegrare socială a acestor persoane.
Declarația drepturilor persoanelor handicapate adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1975 enumera principalele drepturi conferite acestor persoane: respectul demnității umane; beneficierea de aceleași drepturi civile și politice ca și celelalte ființe umane; măsuri speciale care să le permită cea mai largă autonomie posibilă; tratamente medicale, psihologice și funcționale, ajutoare, educație și readaptare; dreptul de a trăi în cadrul familiei sale sau într-un cămin care să o înlocuiască, protecția împotriva oricărei exploatări, reglementări sau tratament discriminatoriu, abuziv ori degradant.
De asemenea, nu trebuie ignorat ajutorul dat de statele europene care au tradiție și experiență în protecția persoanelor cu handicap iar pentru eficientizarea acestor măsuri credem că în primul rând este recomandabilă formarea și pregătirea cadrelor care să lucreze în acest domeniu sensibil.
2.1.2DrepturiIe exclusiv politice
În această categorie se includ acele drepturi ale cetățenilor români care au ca obiect participarea cetățenilor la conducerea statului, la guvernare. Așa cum vom vedea, mai sunt și alte drepturi ale cetățenilor români care asigură participarea acestora la conducerea de stat, dar acele drepturi prin conținutul lor pot fi folosite, la alegere, sau în acest scop sau în scopuri culturale, artistice, științifice etc. în categoria drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetățenilor. Uneori, în literatura de specialitate, alături de drepturile electorale se cercetează tot ca drept politic propriu- zis și dreptul de asociere. La o analiză atentă, însă, se constată că dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale cetățenilor. Analiza acestor drepturi fundamentale se face la sistemul electoral.
2.1.3.Drepturile șl libertățile social-politice
Libertatea conștiinței este reglementată de art. 29 din Constituție din care reezultă ca aceasta este posibilitatea persoanei fizice de a avea și de a-și exprima în particular sau în public o anumită concepție despre lumea înconjurătoare, de a împărtăși sau nu o credință religioasă, de a aparține sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credință. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. Libertatea conștiinței ca libertate fundamentală cetățenească are un conținut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăți”. Libertatea conștiinței este o libertate esențială, ea comandă existența și conținutul altor libertăți, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăți sunt mijloace de exprimare a gândurilor, opiniilor, religiei. Conștiința omului nu trebuie să fie direcționată prin mijloace administrative, ci dimpotrivă, ea trebuie să fie rezultatul gândirii libere și a posibilității exteriorizării gândurilor, iar orice încălcare a acestui drept natural și imprescriptibil este practic o violare a spiritului uman.
În ceea ce privește raportul dintre libertatea conștiinței și libertatea religiei sunt exprimate trei puncte de vedere. Astfel, într-o primă concepție se consideră că libertatea religioasă include și libertatea conșiinței, într-o altă concepție se consideră că libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt două noțiuni distincte, teoria mai larg vehiculată astăzi fiind cea cea conform căreia libertatea conștiinței are o sferă mai largă cuprinzând și libertatea religioasă.
Textul constituțional dă rezolvare juridică și raporturilor dintre stat și culte. în legătură cu aceste raporturi trebuie doar să menționăm că istoria și dreptul comparat au practicat și practică trei mari formule:
-statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea religioasă;
-statul se poate alia cu autoritatea religioasă;
-statul adoptă o poziție de indiferență cu privire la religii, și evitând a la favoriza sau a le contracara, veghează ca exercițiul cultelor să nu tulbure ordinea publică. Constituția României consacrând separarea statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și orfelinate.
Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă în art. 18 că orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile, individual sau colectiv, în public sau particular.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede în art. 18 că nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertății sale de a avea sau adopta o religie sau o convingere la alegerea sa. Potrivit reglementărilor și practicilor internaționale, se respectă libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali de a asigura educația religioasă și morală a copiilor în conformitate cu propriile convingeri ale acestora. Constituția României receptează practica internațională în această materie, prevăzând în art. 29 alin. 6 că părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.
Putem concluziona că libertatea conștiinței trebuie privită și ca un factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinții având dreptul natural, dar și obligația de a se ocupa de creșterea și educarea copiilor lor.
Libertatea de exprimare consacrată prin Constituție în art. 30 este posibilitaea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel. în modul în care este reglementată constituțional, liberatea de exprimare este o libertate cu un conținut complex. Văzută în complexitatea conținutului său juridic , libertatea de exprimare este una dintre cele mai vechi libertăți cetățenești, o libertate de tradiție cunoscută fie sub această denumire, fie sub denumirile aspectelor sale, libertatea cuvântului, libertatea presei. Cât privește formele și mijloacele de exprimare formularea constituțională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare în public.
Conceptul „în public”, trebuie înțeles ca fiind cel definit în lege, și anume în art. 152 din Codul Penal. Legea fundamentală reglementează că cenzura de orice fel este interzisă, libertatea presei implicând și libertatea de a înființa publicații, acestea neputând fi suprimate.Libertatea presei constituie unul din mijloacele cele mai eficiente în vederea asigurării vitalității corpului social, implicând nu numai dreptul de a face cunoscute public convingerile, ideile, opțiunile, credințele individuale sau colective, dar și numeroase drepturi și obligații precum și statutul juridic al jurnalistului. Libertatea presei nu poate fi însă nelimitată, iar aceste limite trebuie să fie legitime și descrise expres. Astfel pentru depășirea acestor limite sau, altfel spus, pentru abuzul în exercitare libertatea de exprimare implică răspunderea juridică. Cât privește răspunderea civilă textul constituțional stabilește că ea revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune pentru informația sau creația adusă la cunoștința publică. Privitor la răspunderea pentru delictele de presă {răspunderea penală) ea va fi cea stbilită prin lege. Constituția nu a stabilit și nici nu putea stabili și alte detalii, răspunderea pentru săvârșirea unui delict având un caracter personal.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 20 stipulează că legea trebuie să interzică: orice propagandă în favoarea războiului, precum și orice îndemn la ură națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, ostilitate sau la violență. Astfel, pentru apărarea acestor valori, Constituția din 2003 prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. De asemenea, se interzice: defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene contrare bunelor moravuri.
Dreptul la informație este reglementat de către textul constituțional în art. 31. Acesta este un drept receptat de Constituția României din instrumentele internaționale în materie și reprezintă dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public.
Putem preciza că fondul dreptului la informație constă în: dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect și clar cu privire la măsurile preconizate și mai ales luate de autoritățile publice; accesul liber la sursele de informație publică, științifică și tehnică, socială și culturală, sportivă etc.; posibilitatea personei de a recepționa direct și în mod normal emisiunile de radio și televiziune; obligația autorităților guvernamentale de a crea condițiile materiale și juridice pentru difuzarea liberă și amplă a informației de orice natură.
Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes general. Garanția respectării dreptului la informație presupune obligații pentru autoritățile statului cu atribuții în acest domeniu. Prin urmare, dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau siguranța națională. Aceasta înseamnă că acest drept nu implică nici accesul la informații cu caracter secret, nici obligația autorităților de a da aceste informații, deoarece anumite informații nu trebuie și nu pot fi aduse la cunoștința opiniei publice (de exemplu unele informații cu caracter judiciar, cele privind anumite anchete parlamentare, informații privind siguranța națională etc.).Se impune a fi invocat, în spiritul celor menționate mai sus, și art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care stipulează că „Orice persoană are dreptul la libertate de opinie și exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și acela de a căuta, de a primi și de a răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de informare”.
De altfel, interzicerea oricărei cenzuri și asigurarea în acest mod a dreptului la informație „constituie unul din cele mai eficiente mijloace pentru asigurarea vitalității corpului social, căci o putere care nu recunoaște replica are toate șansele să ajungă o putere atrofiată, insensibilă și deci iresponsabilă”.
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic reglementată de art. 39 din Constituție care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-și exprima gândurile, opiniile, credințele.
Din multitudinea formelor și mijloacelor prin care se poate realiza această libertate, legiuitorul constituant român a ținut să nominalizeze trei forme: mitingurile, demonstrațiile și procesiunile.
Întrunirile pot fi de două categorii: publice și private. Din textul constituțional nu rezultă o asemenea diferențiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată astfel încât regulile sunt aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din Constituție stabilește trei reguli în legătură cu întrunirile și anume: libertatea întrunirilor; caracterul pașnic al întrunirilor; interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Desigur, deși textul constituțional nu o spune expres, alte reguli pot fi stabilite prin lege.
Actele internaționale în materie consacră libertatea fundamentală prin faptul că „orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și asociere pașnică” – art. 20 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Art. 21 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că „dreptul la întrunire pașnică este recunoscut. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricțiilor, conform cu legea și necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al securității publice, ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică ori drepturile și libertățile altora”.
De asemenea, Convenția Europeană proclamă în art. 11 faptul că „orice persoană are dreptul la libertatea de reuniune pașnică”.
Pentru asigurarea exercitării libertății întrunirilor a fost adoptată Legea 60/23 septembrie 1991, privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice. Reglementările ei prevăd obligații referitoare la organizarea și defașurarea adunărilor publice, asigurarea ordinei pe timpul desfășurării adunărilor publice, precum și sancțiunile care se pot aplica în cazul nerespectării dispozițiilor legale.
Dreptul la asociere. Constituția României prevede în art. 40 că cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere. Potrivit lui Ion Deleanu, dreptul de asociere constituie posibilitatea recunoscută persoanelor ca în diverse forme să cumuleze permanent cunoștințele sau activitatea lor, în scopul promovării unor interese, altele decât cele cu caracter patrimonial.
Pentru a asigura exercitarea efectivă a libertății de opinie a cetățenilor, legiuitorul constituant a prevăzut că cetățenii se pot asocia și în alte forme de organizare ca: uniuni, ligi, organizații, asociații, în vederea participării la diverse activități legate de profesia sau calificarea acestora dar și pentru apărarea intereselor lor.
Dreptul de ascociere nu poate fi însă un drept absolut. De aceea în mod firesc se stabilesc anumite limite constituționale care privesc trei aspecte, și anume: scopurile și activitatea; membrii; caracterul asociației, rezultând practic din modul de constituire.
Preocuparea în vederea unei bune funcționări și exercitări a acestui drept fundamental social-politic, se regăsește în următoarele reglementări ale art. 40 din Constituție. Astfel, potrivit alin 2, partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, integrității sau independenței României, sunt neconstituționale. Sarcina de a se pronunța asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic revine Curții Constituționale, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. k din Constituție. Alin. 3 al art. 40 din legea fundamentală prezintă o deosebită importanță, referindu-se la faptul că nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membri activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite de legea organică. Această dispoziție constituțională nu trebuie însă interpretată în sens restrictiv ca aducând atingere pentru aceste categorii de persoane, ci dimpotrivă, în majoritatea sistemelor constituționale se întâlnește neutralitatea serviciilor publice, care nu reprezintă altceva decât detașarea acestor funcționari publici de problemele politice.
Exceptarea acestor categorii de cetățeni are în vedere că asocierea acestora constituie un impediment la buna funcționare a autorităților publice. Serviciile publice trebuie să asigure pentru toți cetățenii condiții și tratament egal, nu trebuie să se facă nici un fel de diferențiere pe motive politice
În legătură cu caracterul asociației vom observa că, potrivit alin. 4, sunt interzise asociațiile cu caracter secret. Această dispoziție constituțională urmărește practic protejarea valorilor democrației constituționale față de anumite forțe obscure care ar dori să atenteze la ele.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, stipulează în art. 22 că orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate și de a adera la ele pentru ocrotirea intereselor sale.
Secretul corespondenței (inviolabilitatea corespondenței) – este reglementat de art. 28 din Constituție și reprezintă un principiu fundamental care urmărește să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-și comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile și opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alții, cenzurate sau făcute publice.
Prevederile legii fundamentale trebuie interpretate în sensul că obligația respectării secretului corespondenței revine atât persoanelor fizice și juridice, cât și autorităților publice. Prin corespondență textul constituțional înțelege scrisori, telegrame, trimiteri poștale de orice fel, altele decât scrisorile și telegramele, convorbirile telefonice și alte mijloace legale de comunicare.
Principalele reguli constituționale vizează:
-sfera subiectelor de drept față de care este ocrotită corespondența. Practic nimeni nu are dreptul să atenteze la corespondența cuiva. Obligații aparte revin funcționarilor din poștă și telecomunicații, care prin natura muncii lor și uneori prin natura comunicărilor și trimiterilor iau cunoștință de conținutul corespondențelor. Ei trebuie să păstreze secretul, iar statutul acestor funcționari trebuie să sancționeze aspru orice abatere de la principiul constituțional.
-acțiunile interzise, nimeni nu poate reține, deschide, citi, distruge, da publicității o corespondență ce nu-i este adresată, având obligația de a o restitui destinatarului dacă din întâmplarea intrat în posesia ei.
Probleme deosebite ridică aspectul interceptării convorbirilor sau altor trimiteri în vederea administrării probelor cu ocazia înfăptuirii justiției. Reglementările actuale permit interceptarea convorbirilor telefonice în următoarele situații: în procesul penal, ca mijloc legal de probațiune; în activitatea pentru realizarea siguranței naționale.
În vederea respectării secretului corespondenței și a convorbirilor telefonice cât și pentru o normală desfășurare a acestor servicii pentru populație au fost adoptate o serie de acte normative în materie.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stipuluază în art. 17 că nimeni nu va fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei sau reputației sale,
De asemenea, în art. 8 pct. 1 al Convenției Europene se face referire și la dreptul persoanei de a i se respecta „corespondența sa”. Textul constituțional exemplifică diverse mijloace de comunicare: scrisori, telegrame, convorbiri telefonice și apoi folosește exprimarea „alte trimiteri poștale” ori „celelalte mijloace legale de comunicare”. Prin aceasta, legiuitorul constituant a lăsat posibilitatea unei interpretări largi a diverselor forme de manifestare în viitor a corespondenței.
2.1.4.Drepturile garanții
Dreptul de petițonare constituie o garanție a exercitării efective a tuturor celorlalte drepturi și libertăți, fiind prevăzut de art. 51 din Constituție. Acest drept reprezintă „posibilitatea pe care o au cetățenii de a se adresa autorităților publice, societăților și organizațiilor economice cu sesizări, reclamații, propuneri și cereri privind interese personale sau publice corelate cu obligația acestor instituții de a primi, examina și rezolva petițiile, precum și de a comunica soluțiile adoptate”.
Dreptul de petiționare poate fi exercitat fie individual de către cetățean sau de către organizații legal constituite. Petițiile adresate autorităților publice se fac numai în numele petiționarilor sau, în situația de la alin .2, în numele colectivelor pe care orgnizațiile petiționare le reprezintă. Deci, textul constituțional nu protejează din punct de vedere juridic petițiile anonime; orice petiție, pentru a fi admisă trebuie semnată și să aibă în conținutul ei datele de identificare ale petiționarului.
Corelativ dreptului cetățeanului de a petiționa, articolul prevede obligația autorităților publice de a examina și răspunde la termenele și condițiile stabilite prin lege. Astfel, autoritățile de stat trebuie să organizeze serviciul de audiențe pe zile și ore oferind în acest mod posibilitatea ca toți cetățenii să-și poată exercita acest drept fundamental, care este scutit de taxă.
Din analiza art. 51 din Constituție rezultă că legea va trebui să prevadă numai procedura și responsabilitățile ce vor reveni pentru încălcarea Constituției și a legii. Din punct de vedere juridic, petițiile se pot prezenta cel puțin sub patru forme și anume: cereri, reclamații, sesizări și propuneri, aceste forme diferențiindu-se sub aspectul conținutului.
Legiuitorul este cel care stabilește termene și condiții în funcție de nivelul statal la care se află autoritatea publică sesizată. Termenele de rezolvare diferite se corelează cu conținutul diferit al petițiilor, care presupune din partea autorităților publice acțiuni simple sau mai complexe. De regulă, termenele de rezolvare pentru autoritățile centrale sunt mai lungi decât cele pentru autoritățile publice. Totodată, legea va trebui să cuprindă detalii, privind, în pricipal: organizarea primirii petițiilor; regulile examinării și rezolvării petițiilor; controlul acestei activități; răspunderile ce revin funcționarilor publici pentru încălcarea dispozițiilor legale în materie.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este reglementat de art. 52 din Constituție, care prevede că: „Persoana vătămată intr-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoșterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”. Acest articol reprezintă temeiul constituțional al răspunderii autorităților publice.
Categoria de acte la care se referă art. 52 rezultă clar din text – actele administrative. Putem însă observa că textul nu se referă la actele administrative emise numai de către autoritățile executive, ci la toate actele administrative emise de autoritățile publice, fără deosebire de natura lor juridică.82 Fiind vorba numai de acte cu caracter administrativ, în această categorie nu intră, legea ca act juridic al Parlamentului, sau hotărârea unei judecătorii date într-o speță soluționată. Stabilirea naturii juridice administrative a unui act se va face, în context, de către autoritatea competentă a soluționa cauza.
Pretențiile pe care le poate formula cetățeanul sunt de asemene precizate în Constituție, în art. 52. în realizarea acestor pretenții cetățeanul nu are obligația de a proba vinovăția (culpa) funcționarului public sau autorității publice. El trebuie să justifice dreptul său și că actul emis de către autoritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetățeanul are în sarcina sa doar proba legăturii cauzale între actul autorității publice și paguba (vătămarea) produsă persoanei.
Alin. 2 prevede „Condițiile și limitele exercitării acestui act se stabilesc prin lege organică”. Legea contenciosului administrativ menționează în art. 5 că nu pot fi atacate injustiție următoarele:
-actele administrative ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
-actele de comandament cu caracter militar;
-actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară;
-actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgență, cele care privesc apărarea și securitatea națională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum și pentru înlăturarea consecințelor calamității naturale, epidemiilor și epizotiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.
Înainte de a cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se poate adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat data actul administrativ sau la expirarea termenului de 30 zile, autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. în situația în care cel ce se consideră vătămat nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. Dacă cel ce se consideră vătămat într-un drept al său s-a adresat cu reclamație și autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile prevăzut anterior se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluției date reclamației. Sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termen de 30 de zile.
Dispozițiile alin. 3 stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în proces. Dacă autoritățile publice vor dori să recupereze eventualele prejudicii ce rezultă, de la funcționarii proprii, vor putea face acest lucru prin procedurile legale privind raporturile de muncă.
Formularea generală a articolului 52 din Constituție poate ridica problema de a ști care este autoritatea publică care trebuie să rezolove cererile. Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea acestor pretenții revine organului competent potrivit legii. Dar acest articol trebuie coroborat și cu articolul 21 din Constituție. Astfel, urmează să obeservăm că, în cazul în care legile nu dau soluții sau proceduri, sau aceste proceduri sunt considerate nesatisfacătoare, urmează a de aplica dispozițiile art. 21 din Constituție privind accesul liber Ia justiție.
Protocolul nr. 7 al Convenției Europene stipulează în art. 3 dreptul persoanei de a fi indemnizată conform legii sau uzanței în vigoare în statul respectiv, când o condamnare penală definitivă este anulată ulterior sau când este acordată grațierea pentru că Un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară,cu condiția să nu se fi dovedit că nedescoperirea în timp util, a faptului necunoscut îi este imputabilă total sau parțial acesteia.
În ceea ce privește menționarea art. 18 și art. 19 din Constituție, acestea vor fi aprofundate într-un capitol separat al lucrării întru-cât analiza lor este cu mult mai amplă față de inviolabilitățile analizate anterior.
2.2.Inviolabilitățile și drepturile cetățenilor pe plan european.
În ciuda importanței lor pentru populație, drepturile fundamentale ale omului nu au fost menționate în tratatele inițiale, însă, treptat, au început să joace un rol semnificativ în dreptul european. De asemenea, trebuie menționat faptul că interesul Curții Europene pentru drepturile omului a reprezentat de timpuriu o problemă de oportunitate decât de convingere .
În această secțiune vor fi anlizate inviolabilitățile și drepturile cetățenilor din unele state europene precum: Portugalia, Belgia, Italia, Germania, Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria.Apărarea Drepturilor Omului în lume este o prioritate extrem de importantă a ParlamentuluiEuropean. Comisia pentru Afaceri Externe, din cadrul Parlamentului, tratează direct problemele legate de apărarea Drepturilor Omului în afara Uniunii. în fiecare an, Parlamentul European întocmește un raport privind situația drepturilor omului în țările din afara Uniunii Europene, și un alt raport cu privire la respectul față de Drepturile Omului în cadrul Uniunii.
2.2.1.Prezența inviolabilităților in Constituțiile statelor Europei
Portugalia – drepturile inviolabile ale cetățenilor sunt prevăzute în partea l-a din Constituția Portugaliei:
o posibilitatea de a acorda străinilor și apatrizilor care locuiesc pe teritoriul
portughez, în condiții de reciprocitate, capacitatea electorală pentru alegerea membrilor organelor locale (art. 15);
o răspunderea civilă solidară a statului și a celorlalte instituții publice cu
titularii organelor de stat, funcționarii sau agenții lor, pentru acținile sau omisiunile lor, din care rezultă violarea drepturilor sau daune pentru alții (art. 22); o libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile (art. 23);
o inviolabilitatea domiciliului – domiciliul și reședința persoanei sunt
inviolabile (art. 27), pătrunderea în domiciliul unei persoane, fără voia acesteia, este posibilă numai în condițiile legii; o inviolabilitatea corespondenței (art. 34);
o libertatea conștiinței, a religiei și a cultului (art. 41) – aceste libertăți sunt
declarate inviolabile;
o libertatea de exprimare, de informare, libertatea presei și dreptul la antenă
(art 37-39) – orice persoană are dreptul să exprime liber ceea ce gândește prin vorbă, prin imagine sau alte mijloace, precum și dreptul de a se informa și de a fi informat.
Exercițiul acestui drept nu poate fi îngrădit în nici un mod și prin nici o formă de cenzură. Infracțiunile în exercițiul acestor drepturi sunt supse principiilor generale penale.
o dreptul la învățătură (art. 43) – libertatea de a învăța este garantată. Statul
nu-și asigură dreptul de a determina în vreun fel educația și cultura, o dreptul de asociere (art. 46) – cetățenii au dreptul să constituie asociația în
mod liber, fără a cere vreo autorizație, dacă acestea nu-si propun să incite la violență și dacă scopurile lor nu sunt contrare legii penale;
o dreptul la alegerea profesiei și a funcției publice (art, 47) – fiecare persoană
are dreptul să-și aleagă liber profesia sau felul de muncă;
o drepturile politice ale cetățenilor (art. 4B-51) – toți cetățenii au dreptul de a
lua parte la viața politică. Exercițiul votului este personal și constituie o îndatorire civică (art. 49);
o fiecare om are dreptul la muncă (art. 58) – statul, prin aplicarea panurilor de
politică economică și socială, trebuie să garanteze dreptul la muncă, asigurând egalitatea șanselor în alegerea unei profesii sau a unui fel de muncă, fără deosebire de sex; o dreptul la grevă și interdicția lock-out – închiderea întreprinderilor- (art. 57)
– dreptul la grevă este garantat; este vorba numai de interesele profesionale ale celor ce muncesc: salariu corespunzător, igiena și securitatea muncii, concediu de ohihnă și de boală plătit, ajutoare de boală, internare în spitale pentru refacerea sănătății etc.; o dreptul la proprietate privată, ca și transmiterea bunurilor prin acte între vii („inter vivos”) și pentru cauză de moarte („morțiș causa ”), este garantat fiecărei persoane (art. 62);
o dreptul la securitate socială (art. 63) – îi revine statului obligația să organizeze, să coordoneze și să subvenționeze sistemul de securitate socială unificat și descentralizat; se vor crea instituții de solidaritate socială cu scop nelucrativ, care vor avea în vedere obiectivele de securitate socială amintite anterior și la art. 67, 69, 71 și 72 din Constituție;
o ocrotirea copiilor, a tinerilor și a handicapaților (art. 69-71) – copii au
dreptul la protecție societății și a statutului pentru deplina lor dezvoltare. Copiii, în special cei orfani și abandonați, au dreptul la ocrotire specială din partea societății și a statutului împotriva oricăror forme de discriminare de agresiune și a abuzului autorităților în familie și în instituții (art. 69).
Belgia:
o libertatea individuală (art. 3) – este garantată și nimeni nu poate fi urmărit
decât în cazurile prevăzute de lege și în forma prescrisă de ea;
o nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate
publică, în cazurile și modul stabilit de lege, pe baz unei juste și prealabile despăgubiri (art. 11-12);
o libertatea învățămâtului (art. 17) – comunitatea organizează un învățământ
care este neutru. Neutralitatea implică respectul concepțiilor filozofice, ideologice sau religioase ale părinților și elevilor;
o libertatea presei (art. 18) – cenzura nu va putea fi stabilită niciodată; nu se
poate pretinde cauție scriitorilor, editorilor și topografilor atât timp cât autorul este cunoscut și domiciliază în Belgia, editorul, tipograful sau distribuitorul nu pot fi urmăriți;
o secretul scrisorilor este inviolabil (art. 42) – legea determină autoritățile care
pot viola secretul corespondenței după ce a fost încredințată poștei.
Italia – acordând o însemnătate esențială instituției drepturilor, Constituția italiană le situează la loc de frunte, imediat după dispozițiile cu caracter general. în Constituție sunt garantate:
o libertatea persoanei (art. 13) – „Nu este admisă nici o formă de detenție, de
control sau percheziție a persoanei și nici altă restrângere a libertății personale, dacă o asemenea măsură nu este dispusă printr-un act motivat al autorității judiciare și numai în cazurile și prin modalitățile prevăzute de lege”;
o inviolabilitatea domiciliului (art. 14) – „nu se pot executa inspecții sau
percheziții sau confiscări, decât în cazurile și prin modalitățile stabilite de lege, conform garanțiilor prevăzute pentru garantarea libertății personale”;
o respectarea secretului corespondenței (art. 15) – „Libertatea și secretul
corespondenței, precum și ale oricărei forme de comunicare, sunt inviolabile. Limitarea acestora se face numai printr-un act motivat de către autoritatea judiciară cu respectarea garanțiilor stabilite de lege”;
o libertatea de circulație (art. 16) – „Fiecare cetățean poate circula și poate locui liber în orice parte a teritoriului național, cu excepția limitărilor generale pe care le stabilește legea pentru motive de sănătate și de siguranță publică. Nici o restricție nu poate fi determinată din motive politice. Fiecare cetățean este liber să iasă și să intre pe teritoriul Republicii, cu excepția celor care au obligații față de lege”;
o dreptul de întrunire (art. 17) – „Cetățenii au dreptul de a se întruni în mod
pașnic și fără arme. Pentru întrunirile în locuri publice trebuie să se dea preaviz autorităților, care ar putea să le interzică numai pentru motive dovedite care ar afecta și sănătatea publică”;
o dreptul de asociere (art. 18) – „Cetățenii au dreptul de a se asocia liber, fără
autorizație, în scopuri care nu sunt interzise de legea penală”, dar în același timp interzice asociațiile secrete și cele care urmăresc, chiar indirect, scopuri politice cu ajutorul unor organizații cu caracter militar;
o nimeni nu poate fi privat, pe motive politice de capacitatea sa juridică, de
naționalitatea sa, de numele său (art. 22);
o importanța familiei, egalitatea dintre soți (art. 29) – „Republica recunoaște
drepturile familiei ca societate naturală bazată pe căsătorie. Căsătoria este bazată pe egalitatea morală și juridică a soților, în limitele stabilite de lege pentru garantarea unității familiale”;
o datoria părinților de a întreține și educa copiii (art. 34) – „Școala este
accesibilă tuturor. învățământul elementar, cu durata de cel puțin opt ani, este obigatoriu și gratuit”.
o dreptul la grevă, cu condiția ca aceasta să se desfășoare în cadrul legal (art.40)
Germania. Constituția germană înscrie chiar în primul său capitol drepturile fundamentale ale omului. Este de remarcat formularea că „poporul german ii recunoaște omului drepturi inviolabile și imprescriptibile, ca fundamentale ale oricărei comunități umane, ale păcii și justiției în lume” (art. 1). Trebuie precizat și faptul că drepturile fundamentale obligă în egală măsură puterea legislativă, puterea executivă și puterea judiciară, cu titlu de drept aplicabil, adică aplicarea directă a tuturor convențiilor internaționale privind drepturile omului, a marilor principii juridice care definesc aceste drepturi pe teritoriul german. Printre inviolabilitățile înscrise în Constituție sunt; dreptul la viață și la integritate fizică, egalitatea în fața legilor, libertatea credinței, libertatea exprimării opiniilor, protecția căsătoriei și a familiei, libertatea învățământului, întrunirilor, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului, libera alegere a profesiunii ș.a.
Dispoziții interesante simt legate de cetățenie, extrădare și dreptul de azil; astfel, se prevede că cetățenia germană nu se poate retrage nici unei persoane. Pierderea cetățeniei nu se poate produce decât în virtutea unei legi și ea nu poate interveni împotriva voinței persoanei în cauză, dacă are ca efect declararea acestuia drept apatrid. Nici un german nu va putea fi extrădat în străinătate. Cei persecutați din punt de vedere politic se bucură de dreptul de azil.
O dispoziție aparte este aceea care prevede că acele persoane care abuzează de anumite libertăți, cum ar fi libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de asociere, libertatea învățământului, vor pierde aceste drepturi fundamentale pe o durată limitată, printr-o hotărâre a Tribunalului constituțional federal. în ce privește limitarea altor drepturi cu caracter general, aceasta se va putea face numai printr-o lege care să specifice acele drepturi fundamentale ce urmează a fi limitate.
Bulgaria – drepturile cetățenilor sunt reglementate într-un capitol distinct, în care sunt înscrise egalitatea în drepturi a cetățenilor în fața legii, egalitatea femeii cu bărbatul, dreptul la muncă, dreptul la pensie precum și ajutoare și dreptul de asigurare în caz de boală, accident, invaliditate, bătrânețe. De asemenea, este consacrată ocrotirea familiei, preocuparea pentru dezvoltarea tineretului, libertatea religiei. Cu toate acestea, Constituția prevedea că „folosirea abuzivă a bisericii și religiei în scopuri politice, precum și constituirea de organizații politice pe baze religioase sunt interzise”.
Astfel, erau garantate din punct de vedere juridic inviolabilitatea persoanei, a corespondenței, dreptul de asociere, însă Constituția consacră în mod expres și unele prevedei limitative. în acest mod, remarcăm dispoziția potrivit căreia „este interzisă și se pedepsește de lege constituirea și participarea la organizații care urmăresc privarea sau încălcarea drepturilor și libertăților poporului bulgar — cucerite prin insurecția populară din 9 septembrie 1944 și garantate prin prezenta Constituție -, la organizații care amenință independența națională și suveranitatea de stat a țării….”.
Iugoslavia – capitolul consacrat libertăților, drepturilor și datoriilor omului și cetățeanului(Capitolul III) înscrie chiar de la început principiul potrivit căruia „Libertățile și drepturile omului sunt inviolabile și inalienabile”. în baza acestora omul se eliberează de orice fel de exploatare și prin munca personală și asociată creează condițiile necesare pentru dezvoltarea generală, manifestarea liberă și protecția personalității sale și pentru afirmarea demnității sale umane.
Astfel, printre drepturile inviolabile ale cetățenilor putem enumera: libertatea religioasă, prezumția de nevinovăție, inviolabilitatea domiciliului, secretul corepondenței, dreptul de vot, libertatea muncii, dreptul la libertatea de gândire și opțiune. în ceea ce privește libertatea presei și a mijloacelor de informare este de menționat prevederea restrictivă care dispune că : „De aceste drepturi și libertăți nu se poate folosi nimeni cu scopul de a submina bazele orânduirii statornicite în Constituție”.
Se remarcă în Constituție o prevedere specială în ceea ce privește cetățenii iugoslavi aflați în străinătate, potrivit căreia numai în cazuri excepționale o persoană poate fi privată de cetățenia iugoslavă, și acestea numai dacă prin activitatea sa poate dăuna intereselor internaționale ori altor interese ale Iugoslaviei, ori refuza să-și exercite datoriile elementare de cetățean.
Reține atenția și prevederea care dispune că orice act arbitrar care violează ori îngrădește drepturile omului sunt anticonstituționale și se pedepsesc în baza legii, indiferent de cine este autorul acestor acte .
Ungaria. Capitolul XII reglementează pe larg situația drepturilor fundamentale. Se precizează de la bun început că fiecare om are im drept înnăscut la viață și la demnitate umană, de care nu poate fi privat. Printre drepturile inviolabile înscrise în Constituție sunt: libertatea și siguranța personală, egalitatea în fața legilor, prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulație, inviolabilitatea domiciliului, libertatea conștiinței, gândirii și a religiei, libertatea de a exprima liber opiniile, dreptul de asociere, dreptul de a participa la adunări publice, dreptul de petiționare.
În Ungaria nimeni nu poate fi privat în mod abuziv de cetățenie sau expulzat de pe teritoriul țării. Cetățenii unguri se pot întoarce oricând acasă din străinătate. Fiecare cetățean are dreptul ca în timpul șederii sale în străinătate să se bucure de ocrotirea Ungariei.Uniunea se bazează pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept și a respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminaxe, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între bărbați și femei (…)”
În primele luni ale lui 2007, o nouă agenție europeană dedicată drepturilor omului și-a început activitatea. Rolul Agenției pentru Drepturi Fundamentale este acela de a acorda consiliere în materie de drepturile omului pentru instituțiile și statele membre UE atunci când acestea elaborează noi texte legislative. Agenția își desfășoară activitatea pe baza Cartei Drepturilor Fundamentale semnată la Consiliul Europei de la Nisa în decembrie 2000. Această cartă de importanță istorică prezintă un întreg set de drepturi civile, politice și sociale care le revin cetățenilor Uniunii Europene.
Atât pe plan intern cât si pe cel european inviolabilitățile cetățenilor reprezintă niște drepturi fundamentale ale acestora, iar încălcarea lor prevede sancționarea de către lege.
Astfel, atât România cât și celelalte state europene menționate anterior prevăd în Constituțiile lor, în ceea ce privește inviolabilitățile cetățenilor, aproximativ, aceleași drepturi, libertăți și respectiv inviolabilități. Fiind state membre ale Uniunii Europene acestea, inclusiv România, urmăresc realizarea tuturor drepturilor omului precizate în Constituția Europei precum și sancționarea celor care le încalcă.
Putem concluziona că drepturile omului constituie baza unei conviețuiri pașnice în domeniul politicii naționale și internaționale. Drepturile omului vizează toți oamenii și toată lumea trebuie să se bucure de ele, de aceea toți oamenii trebuie să le cunoască
CAPITOLUL III.STATUTUL JURIDIC AL CETĂȚENILOR STRĂINI ȘI AL APATRIZILOR
3.1.Regimul juridic constituțional al străinilor în România
Constituția română se referă, în mod expres, la străini (cetățeni străini și apatrizi), în dispozițiile privind protecția cetățenilor străini și a apatrizilor (art. 18); extrădarea acestora (art. 19 alin. 3) și condițiile dobândirii în proprietate a unor terenuri în România (art. 44 alin.2).
Alte dispoziții constituționale se referă la străini, dar nu expres, și anume:
art. 16 alin. 3 prevede că funcțiile și demnitățile publice, civile și militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară;
art. 36 și art. 37 potrivit cărora numai cetățenii români pot exercita drepturile exclusive politice – dreptul de vot și dreptul de a fi ales, care nu pot fi exercitate de străini;
art. 55 potrivit căruia cetățenii români “au dreptul și obligația să apere România”.
Aceste dispoziții constituționale reglementează regimul juridic constituțional al străinilor. Potrivit acestui regim, străinii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, care este garantată de Constituție (art. 18 alin. 1) și de alte legi (Ordonanța de urgență nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România) și de dreptul de azil, care se acordă și se retrage în condițiile legii și cu respectarea instrumentelor internaționale, la care România este parte (art. 18 alin. 2).
Străinii pot fi extrădați numai pe baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate, dacă nu a fost ratificată o convenție internațională (art. 19 alin.3).
Constituția reglementează o serie de interdicții sau restricții ale exercitării unor drepturi în România, și anume:o condițiile dobândirii în proprietate a terenurilor în România (art. 44) o restrângerea posibilității de ocupare a unor funcții sau demnități publice, civile și militare (art. 16 alin. 3) o restrângerea exercitării drepturilor exclusive politice o restrângerea dreptului de a se deplasa nestingherit pe teritoriul României.
Străinul care se află într-una din “situațiile în care legea interzice părăsirea statului roman”, poate fi totuși expulzat “pentru motive de siguranță națională sau de ordine publică numai în temeiul hotărârii judecătorești rămase definitive, potrivit legii”. Astfel, potrivit art. 19 alin. 3 din Constituție, expulzarea se hotărăște numai de justiție.
3.1.1Regimul juridic legal al străinilor în România
Statutul juridic al străinilor în România nu poate fi complet fără examinarea statutului juridic prevăzut de lege, care detaliază, în acest domeniu, dispozițiile constituționale.
Astfel, prin Ordonanța de urgență nr. 194 din 12 decembrie 2002 a fost reglementat “regimul străinilor în România”, text care are la bază reglementările comunitare și internaționale în domeniu.
Potrivit art. 2 din ordonanță străinul este persoana care nu are cetățenie română. Ordonanța reglementează drepturile și obligațiile străinilor în România. Astfel, conform art. 3 alin. 1 din ordonanță, reluându-se art. 18 alin. 1 din Constituție, se prevede că “Străinii care locuiesc legal în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte”.
În același timp, conform art. 4 alin. 2 și 3 din ordonanță, străinii nu pot organiza pe teritoriul României partide politice ori alte organizații sau grupări similare acestora și nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcții și demnități publice și nu pot iniția, organiza sau participa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale. De asemenea, străinii nu pot finanța partide, organizații, grupări sau manifestații ori întruniri dintre cele deja enumerate. In timpul șederii lor în România străinii mai sunt obligați să respecte legislația română.
Împotriva străinului care a săvârșit o infracțiune poate fi dispusă măsura expulzării, în condițiile prevăzute de Codul Penal și de Codul de Procedură Penală. Instanța poate dispune ca până la efectuarea expulzării, de către organele de poliție, în conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Penală, străinul să fie cazat sub supraveghere într-un loc special amenajat în acest scop.
Potrivit art. 92 alin. 2 din ordonanță, măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă, nu poate fi executată dacă;
o străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau țării;
o străinul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Interdicția de expulzare durează până la dispariția motivelor pe care a fost întemeiată (art. 92 alin. 3).
Străinul care nu respectă obligațiile prevăzute de lege poate fi retumat în statul de origine sau de plecare ori poate fi trimis în țara de destinație, încetând astfel interdicția expulzării.
Străinii pot intra în România, pentru afaceri, pentru activități de presă, angajare în muncă sau pentru studii (art. 3 alin. 6), ca turiști, în tranzit sau în alte interese.
Intrarea străinilor în România se face pe baza documentelor valabile de trecere a frontierei, care sunt acceptate de statul român precum și dacă se constată că nu prezintă un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică. Intrarea străinilor pe teritoriul României se poate face prin orice punct de control pentru trecerea frontierei de stat deschis traficului internațional.
Conform art. 112 alin. 1 pentru persoana fără cetățenie pașaportul face dovada identității și a calității de apatrid cu domiciliul în România a titularului și îi dă dreptul de a ieși și de a intra în țară prin oricare dintre punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internațional de călători.
Ordonanța mai prevede în Capitolul II dispozițiile generale privind intrarea, șederea și ieșirea străinilor în/din România precum și răspunderea juridică pentru încălcarea dispozițiilor ordonanței de urgență, încălcare care atrage, după caz, răspunderea penală, civilă, contravențională sau administrativă a persoanei vinovate (art. 123).
Art. 14 și 15 prevăd că străinului nu I se permite ieșirea din țară, în următoarele situații:
-dacă străinul nu mai este în posesia documentului de trecere a frontierei de stat în baza căruia a intrat în țară, în acest caz trebuie să prezinte la ieșirea din România un nou document, valabil, de trecere a frontierei de stat; în această situație organelle poliției de frontieră permit ieșire din țară cu avizul Autorității pentru Străini;
-dacă străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau țării;
-dacă străinul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Conform art, 16 măsurile pentru străinul căruia nu i s-a permis ieșirea din țară încetează de drept dacă acesta aflat în una din situațiile prevăzute la art. 15 dovedește cu documente emise de autoritățile competente, potrivit legii, organului abilitat din cadrul Ministerului de Interne că:
-s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat sau s-a dispus încetarea procesului penal;
-a executat pedeapsa, a fost grațiat, beneficiază de amnistie sau a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Dispozițiile ordonanței nu se aplică solicitanților statutului de refugiat, celor cărora li s-a acordat protecție umanitară condiționată sau o formă de protecție umanitară temporară.
3.2.Reglementarea dreptului de azil în Europa
Politica comună în materie de azil care se are în vedere după 1999 se bazează pe următoarele elemente:
-parteneriatul cu țările de origine;
-un sistem european comun în materie de azil (standarde comune pentru o procedură corectă și eficientă de azil, condiții minime de recepție a solicitanților de azil, apropierea regulilor de recunoaștere și conținutul statutului de refugiat);
-tratament corect pentru cetățenii țărilor terțe (cetățeni care locuiesc pe teritoriul UE: drepturi și obligații comparabile cu ale cetățenilor comunitari; nediscriminare economică, socială și culturală; măsuri de combatere a rasismului);
-cooperare între țările de origine și țările de destinație; campanii de informare cu privire la posibilitățile legale de migrare.
Dreptul de azil este reglementat în unele constituții, sub o formă aproape
identică.
Una dintre principalele măsuri stabilite de statele membre ale Uniunii Europene o reprezintă stabilirea unor norme comune privind solicitanții de azil. în cuprinsul Constituției Europene, Titlul II al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, denumit “Libertăți”, și cu privire la dreptul de azil acesta prevede în art. 78 faptul că “Dreptul de azil este garantat cu respectarea regulilor Convenției de la Geneva din 28 iulie 1951 și ale Protocolului din 21 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și conform Constituției”. Acest articol este valabil pentru toate statele cărora li se aplică respectiva Constituție Europeană, adică pentru cetățenii statelor membre Uniunii.
Putem preciza astfel ca statele membre ale Uniunii Europene își desfășoară activitatea în ceea ce privește dreptul de azil în conformitate cu Constituția Europeană.
Potrivit unui comunicat de presă al Guvernului României, Miniștrii de interne ai statelor Uniunii Europene, reuniți la Viena în cadrul Consiliului European informai de Justiție și Afaceri Interne, au luat în discuție “posibilitatea instituirii unei proceduri comune de azil la nivel european, în vederea asigurării unui mai bun control al fenomenului migrației ilegale. Printre propunerile analizate s-au aflat crearea unui sistem comun de retumare a migranților către țările lor de origine, pe calea aerului, precum și înființarea unei agenții europene de azil, care să asigure coordonarea politicilor statelor europene în acest domeniu”.
Se poate concluziona astfel că tratarea domeniului azilului, indiferent de țara din Europa, se face în concordanță cu standardele europene și internaționale. Astfel toate statele membre trebuie să înțeleagă prin azil aplicarea unei forme de protecție precum și respectarea regimului juridic al străinilor pe parcursul procedurii de acordare a unei forme de protecție.
3.3.Extrădarea
În doctrina de specialitate sunt date mai multe definiții ale extrădării. Astfel, Gheorghe Iancu afirmă că “extrădarea este măsura conform căreia un stat poate preda, potrivit unor reguli prevăzute de lege, unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul său și care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni ori căutate în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale statului solicitant”.
O altă definiție este dată de către Ioan Muraru și Elena Simina Tănăsescu în lucrarea “Drept constituțional și instituții politice”. Aceștia precizează că extrădarea este “instituția juridică ce permite unui stat să ceară altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetățenii săi să i-1 predea; ea asigură ca autorii unor infracțiuni, mai ales a unor infracțiuni internaționale grave, să nu rămână nejudecați și nepedepsiți, ascunzându-se pe teritoriul altor state”. Tot în lucrarea precizată anterior Ioan Muraru îl citează pe Grigore Geamănu, afirmând faptul că acesta din urmă a dat o definiție mai exactă a extrădării și anume aceea că “extrădarea este un act de asistență judiciară interstatală în materie penală care urmărește transferai unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranității judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat”.
Cel mai elocvent izvor despre instituția extrădării reglementată constituțional este cel de la începutul secolului XX, respectiv Constituția Regatului României, din 1923 unde, în Titlul II, art. 32 se precizează: “Extrădarea refugiaților politici este oprită”. în ceea ce privește reglementarea regimului extrădării în legislația română, se precizează Legea nr. 4/1971 care consacra pentru regimul extrădării un sistem mix în funcție de care hotărârea tribunalului avea caracterul unui aviz, care dacă era pozitiv,cererea de extrădare putea fi respinsă de către Guvern pentru considerațiuni de oportunitate.
Extrădarea se aplică restrictiv, adică numai persoanelor și situațiilor pe care statele sau legiuitorul le-au prevăzut în convenții și legi. Doctrina juridică vorbește despre condițiile extrădării, înțelegându-se prin aceasta regulile de respectat atunci când are loc extrădarea. Aceste reguli se referă fie la fapta penală penală sau condamnarea care atrage extrădarea, , fie la persoana a cărei extrădare este cerută sau se admite, fie la cerințele de formă, fie la procedura extrădării, fie la efectele acesteia. Examinarea acestor reguli a permis relevarea principiilor extrădării; între acestea, a fost consacrat principiul neextrădării propriilor cetățeni, denumit și principiul neextrădării naționalilor sau resortisanților. Așa cum afirmă Ion Rețea, legislația noastră a consacrat expressis verbis principiul neextrădării propriilor cetățeni. Astfel, Legea nr. 4 din 18 martie 1971 privind extrădarea prevedea în art. 4 lit. a că “Nu pot fi extrădați cetățenii români”; Constituția României din 1991, cuprindea în art. 19 alin. 1 dispoziția “Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”; în Legea nr. 80 din 1997 pentru ratificarea Convenției europene de extrădare, încheiată la Paris (la 13 decembrie 1957), și a protocoalelor sale adiționale încheiate la Strasbourg (la 15 octombrie 1975 și la 17 martie 1978), România a făcut declarațiile: “Cetățeanul român și persoana căreia i s-a acordat drept de azil în România nu pot fi extrădați” . Acest lucru este specificat și în Constituția actuală în art. 19 alin. 1 sub forma “Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”, însă acest articol nu a nominalizat situațiile în care extrădarea este admisibilă sau nu, urmând ca autoritățile competente să procedeze la o interpretare și aplicare a instrumentelor juridice internaționale care privesc direct sau tangențial acest domeniu și desigur a legislației românești. O lege care precizează același lucru este Legea 302/2004. Potrivit art. 23 al acestei legi nu pot fi extrdați de către România:
a.cetățenii români, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 24;
b.persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
c.persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicție, în condițiile și în limitele stabilite prin convenții sau prin alte înțelegeri internaționale;
d.persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părți, martori sau experți în fața unei autorități judiciare române solicitate, în limitele imunităților conferite prin convenția internațională.
Potivit acestor articole, cetățanul roman nu poate fi în principiu extrădat din România. Prin derogare de la aceste prevederi, cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.
Astfel, potrivit art. 24 din Legea 302/2004 așa cum a fost modificată prin Legea 224/2006, cetățenii români pot fi extrădați din România în baza convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate, numai dacă este îndeplinită cel puțin una din următoarele condiții:
1.Persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;
2.persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant;
3.persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
În ceea ce privește infracțiunile pentru care se poate cere extrădarea, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
1.să se fi săvârșit o infracțiune pe teritoriul statului solicitant ori împotriva intereselor acestuia, sau de către un cetățen al acestui stat și să fie aplicabilă legea penală română.
2.pedeapsa prevăzută de lege să fie o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an, iar în cazul extrădării condamnatului pedeapsa ce urmează a fie executată să fie închisoare de cel puțin 4 luni.
3.extrădarea să nu fie cerută pentru o infracțiune ce este considerată de statul solicitat o infracțiune politică sau o faptă conexă unei asemenea infracțiuni.
4.prin acordarea extrădării să nu se încalce drepturile omului.
Convenția europeană privind extrădarea și legea prevăd, în mod detaliat, condiții privitoare la urmărirea penală sau executarea pedepsei, competență și procedură, precum și procedurile de extrădare care se relizează în fața instanțelor judecătorești. Procedura de extrădare este de două feluri. Astfel, dacă România este statul solicitant, extrădarea este activă și în acest fel:
revine în competența Ministerului Justiției de a întocmi cererea de extrădare; această cerere este întocmită numai pe baza unei încheieri motivate a instanței judecătorești competente, care stabilește că simt îndeplinite condițiile prevăzute în prezenta lege pentru a solicita extrădarea;
în ceea ce privește darea în urmărire internațională: în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire deoarece inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanța care a emis mandatul de arestare preventivă au instanța de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliție, emite un mandate de urmărire internațională (europeană) în vederea extrădării;
mandatul trebuie să conțină toate elementele necesare identificării persoanei urmărite (incluzând fotografii, impresiuni digitale etc), o expunere sumară a situației de fapt și date privind încadrarea juridică a faptei (vezi Anexa 3);
despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internațională sau căutate de autoritățile judiciare române pentru aducerea la îndeplinire a unui mandate de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandate de arestare preventivă, instanța poate fi informată nu numai de Biroul Național Interpol, ci și de o altă structură în cadrul Centrului de Cooperare Polițienească, dar și de Ministerul Justiției, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă și a cărui autenticitate poate fi verificată (art. 67 alin. 1);
instanța de executare sau instanța care a emis mandatul de arestare preventivă stabilește, printr-o măsură de încheiere motivată (dată de un singur judecător, în camera de consiliu, cu participrea procurorului și fără citarea părților), dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea (art. 67 alin. 1).
Dacă România este statul solicitat, atunci extrădarea este pasivă. Astfel:
aceasta este de competența Curții de Apel în circumscripția căreia a fost localizată persoana extrădabilă;
curtea este sesizată de parchetul competent, după ce, în prealabil, direcția de specialitate a Ministerului Justiției efectuează examenul de regularitate internațională al cererii de extrădare și documentele anexate;
persoana extrădată poate opta fie pentru extrădarea voluntră fie pentru continuarea procedurii de extrădare obișnuită, în acest din urmă caz propunând și probe în apărare.
Extrădarea se poate solicita/ acorda în baza convențiilor multilaterale sau a tratatelor bilaterale, ori pe bază de reciprocitate, în lipsa unor asemenea instrumente juridice.
Odată cu aderarea României în Uniunea Europeană, Guvernul a emis Ordonanța de Urgență nr. 103 din 23 decembrie 2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale. Această ordonanță precizează existența principiului specialității extrădării potrivit căruia persoana extrădată nu poate fi judecată decât pentru infracțiunea ori infracțiunile pentru care a fost extrădată, și tot astfel, nu poate fi pusă să execute decât pedeapsa ori pedepsele pentru care a fost extrădată. De asemenea acest principiu presupune ca fapta să fie prevăzută în legislația ambelor state. Persoana care a fost extrădată va putea fi judecată și pentru alte infracțiuni dar numai dacă există consimțământul statului ce a acordat extrădarea (la fel și în cazul extrădării condamnatului).
Cu referire la cele afirmate anterior putem preciza că există anumite limite ale acordării extrădării:
a.prin art. 2 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului se protejează dreptul la viață al oricărei persoane; pe cale de consecință putem afirma că extrădarea va fi refuzată ori de câte ori există date care fundamentează temerea că în statul solicitant viața persoanei extrădate este pusă în pericol; acest pericol poate veni fie din partea autorităților, dar el poate rezulta și din climatul existent în statul solicitant;
b.art. 1 din Protocolul adițional nr. 6 la Convenție, precum și art. 22 din Constituția României interzic pedeapsa capitală; astfel statul roman nu va putea extrăda o persoană într-un stat în care aceasta ar urma să fie judecată pentru o faptă sancționată cu pedeapsa capitală ori pentru executarea unei asemenea pedepse;
c.art. 3 din Convenție interzice tortura și tratamentele inumane sau degradante; România va refuza extrădarea unei persoane, atunci când există date care fundamentează temerea că, odată ajunsă în statul solicitant, persoana va fi supusă unui astfel de tratament.
d. art. 6 din Convenție garanteză dreptul la un proces echitabil; extrădarea nu va fi acordată atunci când persoana extrădată ar putea fi lipsită în cursul procesului de garanții minimale, privind dreptul la apărare ori atunci când ar urma să fie judecată de un tribunal creat special pentru ea;
e.art. 8 din Convenție care garantează dreptul la respectarea vieții private sau familiale; acest drept este susceptibil de anumite limitări, în măsura în care aceste limitări sunt prevăzute de lege, urmărind un scop legitim și sunt necesare într-o societate democratică pentru apărarea siguranței și ordinii publice, prevenirea infracțiunilor, apărarea sănătății sau moralei etc.
f.extrădarea va fi refuzată și atunci când persoana a fost deja judecată în statul solicitant în lipsă, fără a i se fi asigurat o apărare corespunzătoare; în astfel de situații se poate acorda extrădarea atunci când statul solicitant oferă garanții suficiente că procesul va fi rejudecat.
3.4.Expulzarea
În doctrina juridică, expulzarea a fost definită ca fiind “instituția juridică ce permite autorităților publice dintr-un stat să oblige o persoană (cetățean străin sau apatrid) să părăsească țara, punând astfel capăt, în mod silit, șederii acestei persoane pe teritoriul său”. Astfel, putem preciza faptul că expulzarea reprezintă un act administrativ individual, cu caracter de sancțiune, motivate prin rațiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic și a securității naționale.
Expulzarea străinilor este o măsură de siguanță luată de instanțele judecătorești în baza art. 112 și 117 Cod Penal. Conform Constituției, expulzrea poate fi dispusă numai printr-o hotărâre judecătorească și este pusă în aplicare, potrivit art. 438 din Codul de Procedură Penală, de către organele de poliție. Astfel, Codul Penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranță, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală și care se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. în acest mod O.U.G.. nr. 194/2002, care reglementează regimul străinilor în România, prevede ca, până la efectuarea retumării, străinul va fi cazat într- un loc special amenajat, destinat acestui scop, sub supraveghere.
La nivelul legii, măsura expulzării a apărut reglementată în mai multe acte normative; în prezent această măsură este reglementată în art. 13 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice; Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg, la 18 octombrie 1997; protocoalele 4 și 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care fac parte din dreptul nostru intern, conform art. 11 din Constituție.
Din examinarea acestor instrumente juridice internaționale și acte normative rezultă că expulzarea privește numai pe străini (cetățenii străini și apatrizii) și nu pe cetățenii proprii (români). Acest lucru este clar precizat în art. 3 al Protocolului 4 la Convenția europeană: “nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetățean este”. O altă regulă este stabilită în art. 13 al Pactului, și anume aceea că “un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul pact nu poate fi expulzat decât în anumite condiții:
o în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea și, dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se impun;
o dacă are posibilitatea de a prezenta considerente care pledează împotriva expulzării sale;
o dacă poate obține examinarea cazului său de către autoritatea competentă ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
În ceea ce privește străinii care nici nu se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul pact, dar nici nu sunt cetățeni ai Uniunii Europene vor fi expulzați din România la cererea unui alt stat membru. în acest sens, înainte ca România să devină stat membru al Uniunii Europene la data de 26 octombrie 2006, ziarul “Gândul” a publicat un articol intitulat: “Cetățenii non- UE pot fi expulzați din România la cererea unui alt stat membru”. Acest articol al cotidianului afirma faptul că “Străinii din țări care nu fac parte din Uniunea Europeană vor putea fi expulzați din România și la cererea unui stat membru, după ce România va deveni membru cu drepturi depline al comunității, potrivit unui act normative adoptat de Guvern, care înființează și o instituție în acest sens. Potrivit unei Elotărâri de Guvern care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2007, Punctul Național de Control (PNC), care va fi înființat în cadrul Autorității pentru Străini, va avea rolul de a aplica deciziile de expulzare emise de către statele member UE împotriva cetățenilor din terțe state aflați ilegal în România. Totuși, România are dreptul de a refuza expulzarea de pe teritoriul său în cazul unui cetățean pentru care un stat membru al UE a cerut expulzarea, însă un astfel de răspuns trebuie argumentat”.
Aceste precizări sunt făcute întru-cât în Constituție nu se prevăd situațiile în care străinii pot fi expulzați. Astfel, conform art. 1 paragraful 2 din Protocolul 7 la Convenția europeană, un străin pote fi expulzat când expulzarea sa este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională,
În doctrină s-a reținut idea că “măsura expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind motivată de considerații de ordin politic, economic, juridic, menționându-se în acest context tulburări ale ordinii publice, acțiuni contrare legii sau acțiuni politice contra siguranței statului, ofense aduse statului de reședință sau unui stat străin”.
Conform art. 117 din Codul Penal, cetățenilor străini care au comis o infracține, li se poate interzice rămânerea pe teritoriul țării, regulă aplicabilă și apatridului, care nu are domiciliul pe teritoriul României. Această precizare se face și în art. 31 al Legii nr. 362 din 13 decembrie 2005 pentru aderarea României la Convenția privind statutul apatrzilor; astfel “statele contractante nu vor putea expulza un apatrid aflat legal pe teritoriul lor, cu excepția cazului când există motive de securitate națională sau ordine publică. (…) Statele contractante vor permite unui astfel de apatrid să beneficieze de o perioadă de timp rezonabilă în care să solicite admiterea legală într-o altă țară. Statele contractante își rezervă dreptul de a aplica în această perioadă măsurile interne pe care le consideră necesare”.
În sensul acestor prevederi este și art. 3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, conform căruia statul poate, la cererea statului de condmnare, să-și dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia, când condamnarea conține o măsură de expulzare. Potrivit alineatului 2 al aceluiași text, statul de executare nu-și va da acordul prevăzut anterior decât după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate. în ultimul alineat al art. 117 din Codul Penal se arată că expulzarea nu se poate hotărî și executa dacă există motive seriose de a se crede că străinul în cauză riscă să fie supus la torturi în statul în care urmează să fie expulzat.
În ceea ce privește condițiile în care se poate face expulzarea, “în dreptul internațional s-au stabilit reguli privind expulzarea, în sensul că executarea deciziei de expulzare să nu fie brutală sau rapidă iar expulzatului să i se lase dreptul de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei”.
Ca și în cazul extrădării, justiția este cea care hotărăște expulzarea, întru-cât ea este una din garanțiile exercitării drepturilor și libertăților constituționale.
Pe plan european expulzarea este regelemetată de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (art. 13); Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg, la 18 octombrie 1997; Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale respectiv protocolul 4 care în art. 3 prevede “Interzicerea expulzării propriilor cetățeni”, iar în art. 4 “Interzicerea expulzărilor collective de străini” precum și protocolul 7 care în art. 1 prezintă “Garanții procedurale în cazul expulzării de străini”.
În acest sens toate statele europene care au ratificat convențiile și protocoalele menționate anterior vor aplica în cazul expulzărilor prevederile corespunzătoare, fără a se abate de la aceste convenții, respectiv protocoale.
În ceea ce privește limitele expulzării se poate preciza că acestea sunt prevăzute pentru acei străini ai căror state au acorduri privind statutul de refugiat. O altă limită este expres prevăzută în art. 33 al Convenției de la Geneva, încheiată la 28 iulie 1951, privind statutul refugiaților. Acest articol prevede “Interdicția de expulzare”; astfel “nici un stat contractant nu va expulza în nici un fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice”, cu toate acestea prezenta dispoziție “nu va putea fi invocată de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective”.
3.4.1.Dreptul de azil și statutul de refugiat
În doctrina juridică uneori dreptul de de azil și statutul de refugiat sunt confundate, mai ales datorită necunoașterii diferențelor care există între cele două noțiuni și apoi datorită necunoașterii și neclarității reglementării dreptului de azi și a celei privind regimul juridic al refugiaților. Astfel, citându-1 pe Mihai Delcea, Gheorghe Iancu afirmă faptul că distincția dintre dreptul de azil și statutul de refugiat este dificil de realizat datorită faptului că ambele instituții au ca scop asigurarea unei protecții adecvate pentru persoanele care nu pot beneficia de protecția statului de origine.
Statutul de refugiat se acordă străinului care se dovedește a fi persecutat pe considerente de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică. Acest statut se acordă, la cerere, și soției sau, după caz, și soțului și copiilor minori, cu excepția cazurilor în care persoanele respective se află în una din situațiile prevăzute de ordonanță pentru neacordarea acestui statut. Nu se acordă statutul de refugiat străinului care a comis o infracțiune contra păcii și omenirii ori o infracțiune, la care se referă convențiile internaționale la care România este parte; a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia ca refugiat.
Deși azilul este o măsură de protecție a străinilor, inclusiv a refugiaților, care îl pot solicita, el nu figurează între formele de protecție prevăzute în alte acte normative române, în afara de Constituție. Ca urmare, în afară de dispozițiile Constituției, terminologia de solicitant de azil și cea de azilant reiese din instrumentele juridice internaționale în domeniu.
Asemănări și deosebiri – între cele noțiuni există atât asemănări pronunțate, dar și deosebiri care nu permit nici un fel de confuzie a celor două noțiuni.
Astfel, putem preciza următoarele asemănări:
ambele se pot acorda doar străinilor persecutați din diverse motive: străinilor persecutați pentru credințele, opiniile sau apartenența lor politiă sau la un grup social, rasei, religiei, naționalității ori celor care sunt urmăriți sau au săvârșit infracțiuni politice;
nici una din cele două nu se acordă în cazul săvârșirii unor infracțiuni contra păcii și umanității, a unor crime de război sau a unor fapte îndreptate contra scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite;
ambele sunt forme de protecție umanitară; atât azilanții cât și refugiații vor beneficia de același regim național ca și cel al cetățenilor statului de primire;
acordarea atât a azilului, cât și a statutului de refugiat, sunt de competența statului de primire, în virtutea suveranității sale;
drepturile pe care le primesc cele două categorii sunt asemănătoare cu unele nuanțe.
Ca deosebiri, putem preciza:
dreptul de azil este anterior celui de refugiat;
dreptul de azil . este reglementat în norme internaționale sau regionale și mai puțin naționale;
statutul de refugiat implică o protecție imediată (temporară), pe când cel de azil implică una definitivă;
statutul de refugiat poate fi recunoscut, chiar dacă nu se acordă azilul persoanei în cauză;
drepturile și obligațiile celor două categorii de persoane posesoare de drepturi diferă;
procedurile de acordare a celor două forme de protecție diferă, de aici rezultă și faptul că prevederile legate de retragere, încetare sau anulare a statutului de refugiat nu se pot regăsi în cazul dreptului de azil;
beneficiarul dreptului de azil nu poate fi extrădat, spre deosebire de beneficiarul statutului de refugiat, care poate fi expulzat în situații limitative prevăzute de lege;
refugiatului i se aplică legea statului său;
acordarea formei de protecție de refugiat, nu produce efecte juridice asupra membrilor de familie ai acestuia;
din punct de vedere juridic, dreptul de azil este reglementat în general, în instrumente juridice internaționale, spre deosebire de protecția internațională a refugiaților.
CAPITOLUL IV. DEZBATERI ACTUALE: SE POT LEGALIZA EUTANASIA ȘI
SUICIDUL ASISTAT MEDICAL
Viața este demnă de a fi trăită pentru că este de la Dumnezeu; se afirmă că “Dumnezeu Creatorul este singurul Domn absolut al vieții. Prin urmare, omului îi revine dreptul de a o folosi, dar nu și dreptul de a dispune de ea sau de surpimarea ei”.
Dreptul constituțional fixează nu numai regulile privind organizarea puterii de stat, ci enunță de asemenea, principia relative la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dreptul primordial al oricărei personae fiind acela de a exista. Problemele care se ridică in urma acestei afirmații necesită o rezolvare care, însă, nu se poate considera ca fiind superficială; astfel unele dintre aceste problem sunt: "Când începe si când se termină viața unei personae? ”, “Este vorba de un drept subiectiv sau de un interes protejat de către stat?”, "Corelativ dreptului fundamental la viață, 'există și un drept de a muri?
O altă ramură de drept care are ca scop și protecția dreptului la viață o reprezintă și dreptul penal care obligă statele nu doar la a se abține să provoace intenționat moartea unei persoane, ci impune acestora obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate pentru a asigura protecția efectivă a vieții fiecărei persoane. Dată fiind importanța ca valoare socială a vieții, aceste măsuri vizează direct dreptul penal, prin interzicerea pedepsei capital si incriminarea faptelor care au ca rezultat atingerile aduse vieții persoanei.
Așa cum s-a precizat anterior, lucrurile care trebuiau lămurite pe plan constituțional sunt cunoașterea momentului în care incepe viața și protecția acesteia, afirmarea unui eventual drept fundamental de a muri, declararea situațiilor în care atingerea dreptului la viață este legitimă. în ceea ce privește partea penală, acesteia îi revin chestiuni ce țin de incriminarea suicidului asistat sau eutanasiei, de incriminarea avortului, de existența pedepsei cu moartea, etc.
În lucrarea de fața va fi analizată doar problematica eutanasiei sau a suicidului asistat medical.
Eutanasia – este intervenția medicală efectuată în scopul întreruperii vieții la cererea pacientului. Poate fi activă, atunci când medical administrează anumite substanțe letale sau în doze letale, sau pasivă, atunci când medical omite să administreze un anumit tratament care să prelungească viața pacientului.
Suicidul asistat medical – constă în punerea la dispoziție a inormațiilor și mijloacelor de provocare a sinuciderii (medicamente letale, monoxid de carbon, armă de foc, mașină de sinucis) unei persoane care își va putea lua viața cu ușurință, fără alt sprijin. în general, în practica suicidului asistat medicul prescrie medicația care va determina moartea și asistă pacientul în intenția de a-și pune capăt vieții.
Constituțiile oricărui stat din lume, precum și toate convențiile internaționale privind drepturile omului afirmă, ca un principiu fundamental, dreptul la viață al persoanei. în nici unul dintre aceste acte nu se prevede existența unui drept fundamental de a muri al persoanei, problematica admiterii sau respingerii constituționale a existenței acestui drept, respectiv cea a eutanasiei sau a suicidului asistat medical rămâne în sarcina jurisprudenței și a doctrinei.
Prima țară din Europa care a legalizat eutanasia printr-un act normativ este Olanda în 1994, iar în ceea ce privește suicidul asistat medical, acesta este o practică legală în Elveția și Olanda. Potrivit legii intrată în vigoare în 1994, eutanasia este licită, ea fiind definită ca fiind intervenția medicală activă în scopul întreruperii vieții pacientului la cererea acestuia, și nu a altor persoane; asistența la suicid în alte împrejurări rămâne infracțiune și se sancționează cu închisoare de până la 12 ani.
Majoritatea statelor au adoptat, însă, o politică penală prin care se incriminează eutanasia și suicidul asistat. Aceasta este situația și în România unde eutanasia poate fi încadrată ca și infracțiune de omor, iar asistența la suicid ca și determinare sau înlesnire a sinuciderii (art. 179 C. Pen.). în acest sens putem preciza că în România nu există nici un text expres privind euthanasia sau suicidal asistat medical. Singurul cod care le dedică trei articole este Codul de Deontologie Medicală:
Art. 120 – Medical trebuie să încerce reducerea suferinței bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului.
Art. 121 – Se interzice cu desăvârșire euthanasia, adică utilizarea unor substanțe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea și prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conștient.
Art. 122 – Medicul nu va asista sau îndemna la sinucidere sau autovătămare prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicație sau ajutor în acest sens.
Un articol deosebit de important, chiar dacă nu cu referire specială la eutanasie și suicid asistat este acela în Care se prevede că pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeași grijă și atenție ca și cei care au șanse de vindecare (art. 26).
Potrivit “Revistei Române de Bioetică” (voi. 3, nr. 3, iulie) există puține studii asupra populației care reflectă percepția eutanasiei și suicidului asistat în România. Astfel, au fost prezentate succinct două studii:
1.Sibiu (s-a urmărit atitudinea studenților la medicină față de eutanasie și suicid asistat – prin chestionare):19, 61% acceptă eutanasia în anumite condiții (solicitarea expresă, pacient competent, informat – 5, 23%; la solicitarea familiei — 3, 27%; dacă există o legislație în acest sens – 3, 92%).
2.Iași (chestionare distribuite studenților la Medicină cu privire la acceptabilitatea eutanasiei și a suicidului asistat; opinii exprimate în trei momente temporale:
înainte de parcurgerea cursului de Bioetică au fost date 296 de răspunsuri, dintre care 1/3 erau de acord cu practicarea eutanasiei la cererea pacientului;
după finalizarea cursului s-a constatat o scădere apreciabilă a numărului de studenți care consideră eutanasia acceptabilă;
la finalizarea cursurilor facultății de Medicină s-a observat o creștere a celor care consideră euthanasia acceptabilă în cazuri excepționale și o creștere a numărului celor care o resping în totalitate.
Există țări în care eutanasierea a fost legală însă datorită protestelor desfășurate pe această temă, decretele date au fost anulate. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Germania între anii 1938-1945. în această perioadă, mai precis până în anul 1938, guvernul german începuse să primească o multitudine de cereri prin care se cerea să se pună capăt vieților copiilor cu boli mintale, sau retardate, precum și cei cu malformații, prin eutanasiere, considerându-se că aceștia aveau “vieți fdră valoare ”. Astfel, un moment crucial îl reprezintă situația din anul 1938, când tatăl “copilului Knauer”, un bebeluș născut orb, fără un picior și o parte din mână, i-a adresat lui Hitler o scrisoare prin intermediul căreia cerea permisiunea de a-și eutanasia copilul Hitler s-a arătat foarte interesat de acest caz și a trimis unul dintre doctorii săi personali, Karl Rudolph Brandt, să investigheze situația. Brandt a primit din partea Fuhrer-ului instrucțiuni potrivit cărora urma să verifice starea copilului și dacă acesta corespundea descrierii realizate de tată, să se asigure că doctorii și părinții copilului nu ar fi avut de suferit după ce acesta ar fi fost eutanasiat. Astfel, Brandt s-a întâlnit cu doctorii care s-au ocupat de caz, căzându-se de accord asupra faptului că “nu există nici o justificare pentru păstrarea în viață a copilului”. Copilul Knauer a devenit, astfel, una dintre primele victime ale Holocaustului. Mai târziu Hitler a semnat un decret prin care se permitea eutanasierea copiilor cu dizabilități. Doctori și asistente din întreaga țară au luat parte la oroarea ce a urmat. Au fost formulate o serie de norme formale, creându- se un consiliu de experți, care putea stabili ce copii se încadrau în caracteristicile acceptate de program. începând cu anul 1939, copii născuți cu defecte sau cu boli incurabile erau eutanasiați. Doctorii în grija cărora se aflau îi încredințau unor clinici, unde erau uciși. Această practică a fost sistematizată – regulile presupuneau ca familia să anunțe imediat nașterea unui copil cu malformații sau defecte de naștere, urmând ca experții să stabilească dacă era sau nu cazul ca respectivul copil să fie eutanasiat. Cei considerați a se încadra în normele programului erau, de obicei, uciși prin administrarea unei supradoze de medicament, de cele mai multe ori fiind vorba de un sedative numit Luminai.
Eufemismul folosit pentru a desemna acest procedeu criminal era „tratament”. Majoritatea acestor crime erau comise în secret. Este important faptul că în toți anii în care s-a practicat eutanasierea, guvernul nu a forțat medicii să ucidă. Doctorii care au participat la acest prces deveniseră adepți ai ideii eutanasierii, convinși de faptul că aceste crime reprezentau gesturi de ajutorare pentru „pacienții” lor și pentru țară. în cele din urmă „succesul” programului pentru eutanasierea copiilor a condus la crearea infamului proiect „T-4”, prin care se hotăra uciderea în masă a cetățenilor germani adulți care prezentau dizabilități. Cu toate că Hitler a anulat acest proiect, din anul 1943 și până la câteva săptămâni după finalul războiului, unii doctori au continuat să ucidă orice pacient considerau ei de cuviință, de multe ori tară a efectua consultația propriu- zisă – fie prin înfometare, fie prin intermediul unei injecții letale.
În anul 1994, Curtea Supremă de Justiție din Olanda a decis că suferința psihologică poate justifica efectuarea eutansiei sau a suicidului asistat medical. Punctul de pornire în luarea acestei decizii a fost reprezentat de „cazul Chabot”.
Pacienta, Hilly Boscher, în vârstă de 50 de ani, suferea de o depresie profundă. Ea avea un lung istoric de depresie și trecuse printr-un mariaj cu un soț abuziv. Pacienta a decis să se sinucidă după moartea celor doi fii ai săi, unul prin suicid și celălalt datorită unui cancer. în scopul comiterii suicidului, pacienta a contactat Federația Olandeză pentru Eutanasie Voluntară care i-a recomandat să fie examinată de un psihiatru, în persoana Dr, Chabot. Medicul a diagnosticat-o cu depresie severă și incurabilă și a apreciat că acest caz satisface regulile pentru suicidul asistat medical. Mai mult, medicul a cerut opiniile a mai mulți colegi, dar nici unul dintre aceștia nu a văzut efectiv pacienta. în anul 1991, Dr. Chabot a asistat-o pe d-na Boscher în comiterea suicidului prin prescrierea unei doze letale de medicamente și apoi a raportat decesul acesteia coronerului.
Cel mai recent caz de eutanasiere din Germania îl reprezintă cazul lui Stephan Letter, un infirmier, în vârstă de numai 27 de ani a lucrat într-o clinică din Sonthofen, un orășel dinAlpii bavarezi, timp de 17 luni (2003-2004). Acesta a fost descris de presa germană drept cel mai mare ucigaș în serie din Germania de după cel de-al doilea război mondial. „Afacerea” a început în februarie 2003, la mai puțin de o lună după ce Stephan s-a angajat ca infirmier și a ținut până în iulie 2004. In această perioadă „îngerul morții” a realizat 16 asasinate, 12 decese și eutanasierea unei persoane aflate pe patul de moarte.
Specialiștii au declarat că Stephen Lefter le injecta victimelor (42 de pacienți) un cockteil de tranchilizant și anestezic care provoca o moarte rapidă și fără dureri, acesta declarând că mobilul crimelor a fost „ compasiunea ” sa pentru suferințele pacienților săi
În Franța, eutanasia activă este considerată omucidere, dar eutanasia pasivă acceptată în unele cazuri extreme. „Cazul Humbert”, petrecut în luna septembrie 2003 a provocat ample dezbateri privind legalizarea eutanasiei și a suicidului asistat medical.
În „cazul Humbert”, Mărie Humbert a adiministrat o doză letală de barbitarice fiului său de 22 de ani, Vîncent Humbert, care era complet paralizat, mut și aproape orb, ca o consecință a unui accident de trafic petrecut în anul 2000. Vincent Humbert, care se conidera o „ legumă ” și deja mort, a cerut permisiunea președintelui Chirac pentru ca viața sa să fie teminată, dar cererea sa nu a fost onorată. în urma acestui refuz, Mărie Humbert a decis să-șî ajute jiul să moară și, astfel, i-a adăugat o doză letală de barbiturice în perfuzie în cursul unei vizite la spitalul unde era internat fiul său. Guvernul a cerut procurorilor care instrumentau cazul să arate umanitarism în aplicarea legii.
În Isle of Man, o colonie a Marii Britanii, a fost propusă în noiembrie 2003 o nouă lege care ar permite bolnavilor terminali să moară. Această lege a fost propusă după moartea lui Patrick Kneen, un militant activ pentru dreptul de a muri cu demnitate.
Patrick Kneen, el însuși bolnav terminal ca urmare a unui cancer de prostată, a înființat un site pe internet și a organizat o petiție de 400 de semnături în favorea dreptului de a muri cu demnitate.
Dr, Michael Irwin, fost președinte al Societății de Eutansie Voluntară, recunoște ca a fost pe Insula Man, în 2003, având aspupra sa somnifere, pentru a-l ajuta pe prietenul său,Patrick Kneen, să se sinucidă. Kneen a murit fără ajutorul doctorului Irwin, dar planul acestuia a dus la arestarea sa. Dr. Irwin pretinde că unii dintre medici au acorduri „de reciprocitate” între colegi ca să ajute să moară dacă unul dintre ei solicită acest lucru. (BBC News, 26 septembrie 2005).
Dr. Michael Irwin
În urma celor prezentate anterior se pot preciza anumite concluzii în legătură cu eutanasia și suicidul asistat medical. Astfel, putem afirma faptul că dreptul de a muri este tot mai des reclamat pe tot globul, întru-cât există acea teamă de agonie interminabilă, de suferință inutilă.
În vederea legalizării eutanasiei s-au folosit și argumente economice precum costul ridicat al tratamentelor pentru bătrâni, pentru bolnavii în stări terminale și pentru bolnavii cu handicapuri sau cu tare patologice genetice. Oponenții eutanasiei aduc, însă numeroase argumente precum posibilitatea unei erori de diagnostic, diminuarea încrederii în medic, posibilitatea unei hotărâri pripite luată de bolnav, moartea unor bolnavi ce ar putea fi salvați mai târziu.
Eutanasia a fost abordată din mai multe puncte de vedere, provenind din domenii diverse: filosofice, etice, medicale, religioase, economice, juridice. De-a lungul timpului atitudinea oamenilor față de eutanasie s-a modificat datorită nivelului cultural, creșterii volumului cunoștințelor medicale și a influențelor religioase.
Considerăm că decizia legalizării unor forme de eutanasie poate fi adoptată numai după ce au avut loc discuții publice asupra acestei probleme, întru-cât aceste discuții reprezintă „necesități vitale ale unor societăți aflate în reformă”.
În urma analizării cazurilor prezentate anterior se poate firma că există un decalaj major între ceea ce presciu legile și ceea ce se întâmplă în realitate precum și faptul că odată cu legalizarea eutanasiei și suicidului asistat medical pot avea loc abuzuri grave asupra bolnavilor în stare critică.
De asemenea, considerăm că trebuie puse la dispoziția pacienților toate metodele de ușurare a suferinței chiar dacă acest lucru înseamnă folosirea unor terapii alternative, complementare (echilibrarea energetică prin acupunctura).
În urma celor prezentate anterior se pot prezenta și anumite concluzii personale în legătură cu eutanasia. Astfel, consider că eutanasia nu trebuie legalizată într-cât s-a dovedit că zilnic se descoperă tratamente , remedii pentru unele boli grave, deci implicit pentru bolnavii aflați în stare critică.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENBĂ
Omul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește sau trăiește, indiferent de naționalitate, rasă, sex, credințe religioase și filozofice, stare materială, fiindcă acestea au un caracter univarsal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, acestea reprezentând libertatea, dreptatea și securitatea în lume. Astfel, inviolabilitățile cetățeanului constituie nu doar o realitate ci și o finalitate a întregii activități umane. De aici și atenția cuvenită care este acordată apropape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul inviolabilităților și drepturilor fundamentale ale persoanei umane.
Instituția drepturilor omului definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat. Așa cum reiese din lucrare, problematica drepturilor și libertăților funfamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public; sistemele naționale de protecție a drepturilor omului sunt alcătuite din instituțiile care asigură temeiul juridic și mijloacele de punere în practică a legislației în domeniu, de asemenea se cunoaște faptul că atât pe planul intern cât și cel internațional în problemetica drepturilor omului sunt implicate un număr important de organizații neguvemamentale, sindicate, Biserica și mass-media. Am precizat dreptul internațional public deoarece acesta s-a transformat treptat,în timp, într-un drept al păcii, în ciuda conflictelor zonale, regionale, în sensul că în prezent preocupările comunității internaționale au în centrul atenției omul și rezolvarea tuturor problemelor sale pe cale pașnică. Cu toate acestea, violența este prezentă atât ca formă de intoleranță, cât și ca modalitate externă de rezolvare sau influențare a complexelor probleme cu care se confruntă statele din comunitatea inemațională la ora actuală.
Pe parcursul lucrării s-a dovedit faptul că problema drepturilor omului este una dintre problemele majore ale contemporaneității, a cărei respectare și aplicare demonstrează capacitatea de înțelegere și cooperare a tuturor statelor și popoarelor de a practica acele măsuri și acțiuni care favorizează democrația, libertatea, înțelegerea, cooperarea multiformă, toleranța și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile etnice și religioase în scopul existenței păcii și securității în lume.
S-a arătat faptul că drepturile imprescriptibile și inviolabile ale omului reprezintă, probabil, cea mai mare valoare a umanității. Din această cauză, considerăm că, acestea au fost proclamate, consacrate, afirmate, prin mijloace juridice, materiale și instituționale, astfel ca persoana să fie protejată și apărată de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică. în acest mod, afirmăm că cel mai important document de protecție a drepturilor omului pe plan internațional în reprezintă Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care este un tratat internațional al drepturilor omului, adică un act juridic internațional care conține obligații juridice pozitive, alături de angajamente internaționale ferme, asumate de statele părți. Convenția are, deci, o natură juridică de drept pozitiv și din acest punct de vedere, mecanismul internațional de protecție a drepturilor omului are aceeași natură juridică cu garanțiile conferite protecției drepturilor fundamentale cetățenești, de către Constituție, ca act juridic fundamental. în ceea ce privește Constituția României din 2003 se regăsesc trei categorii de garantare a drepturilor cetățenilor:
1.reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale în cuprinsul Constituției, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constituie o măsură de protecție a individului în raporturile sale cu autoritățile publice, cu statul;
2.controlul constituționalătății legilor – art. 146;
Dispoziția expresă a legii care creează în sistemul românesc un mecanism
original de protecție specială a drepturilor omului se realizează prin:
asumarea obligațiilor de a crea compatibilitatea sistemului juridic românesc cu cel european în domeniul drepturilor omului prin aplicarea directă a tratatelor la care România este parte, precum și prin aplicarea prioritară a normelor internaționale ale drepturilor omului în cazul conflictului de legi cu normele interne – art. 11 (1), art. 20 (2) ale Constituiei;
interzicerea revizuirii dispozițiilor constituționale dacă aceasta are ca scop suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora – art. 152 (2) al Constituției.
În urma analizei atât a inviolabilităților cât și a drepturilor cetățenilor se poate considera faptul că acestea reprezintă o temă psihologică deoarece putem afirma faptul că nu există om în lume căruia să îi fie indiferent modul în care îi sunt ocrotite drepturile și libertățile. De aceea, considerăm că una dintre cele mai importante inviolabilități o reprezintă libertatea individuală, întru-cât pierderea acestei libertăți poate duce la uciderea relațiilor de orice fel la care este supusă ființa umană. în ceea ce privește tema politică afirmăm faptul că garantarea, exercitarea și respectarea drepturilor și inviolabilităților sunt strâns legate de organizarea vieții politice și de stat, de ansamblul măsurilor luate pe teritoriul unei țări pentru reglementarea raporturilor umane. Putem sublinia, de asemenea, faptul că indiferent de gradul de capacitate pe care îl are un stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate iar omul trebuie să înțeleagă că în dimensiunea acceptării acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, nu contează rasa, culoarea, statutul social.
Respectarea efectivă a drepturilor omului presupune accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent, pe care societatea umană cu posibilitățile ei contemporane trebuie să-l asigure tuturor membrilor săi pe baza cuceririi științei și tehnicii și a folosirii naționale a resurselor materiale și financiare astfel încât fiecare individ să fie interesat în progresul său personal.
Putem concluziona prin afirmarea faptului că respectarea plenară a drepturilor omului, presupune egalitatea între bărbați și femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea poate beneficia de aportul constructiv al tuturor membrilor săi capabili de a-și exprima voința de a avea o viață cât mai liniștită.În ceea ce privește propunerile delege ferenda se poate face o sugestie asupra dreptului la viață, acesta fiind și una dintre cele mai importante inviolabilități ale omului. Astfel, precizăm faptul că, în funcție de momentul în care va exista o modificare a Constituției României, să fie inclusă o dispoziție referitoare la interzicerea donării, ca aspect al dreptului fundamental la viață, la integritate fizică și psihică și la respectul demnității persoanei umane.O altă propunere de lege ferenda ar fi aceea de a exista o reglementare în ce privește viața privată a persoanelor publice, într-cât viața lor este expusă zilnic,fără voia acestora, în diferite cotidiane, publicații de scandal etc. întru-cât nimeini nu are dreptul să facă publice niște documente private (jurnale intime, fotografii etc. ) fără consimțământul autorului, așa cum nimeni nu are dreptul să fure ceva care nu-i aparține.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
-Adrian Bogdan-ˮDrepturile omului și mecanisme internaționaleˮ,Ed.Universitaria,Craiova,2005
-Alson Philip-ˮThe EU and human rightsˮ,Ed.Oxford University Press,New York,2000
-Călinoiu Constanța,Duculescu Victor-ˮDrept constituționalși instituții politice,Ed.Lumina Lex,București,2005
-Chirița Radu-ˮConvenția Europeană a drepturilor omuluiˮ,Ed.C.H Beck,București,2007
-Cimpoeru Dan-ˮActe jurisdicționale ale Curții Constituționale pe anul 2009ˮEd.Hamagiu,2010
-Deaconu Ștefan-ˮDrept constituționalˮ,Ed.C.H Beck,2011
-Diaconescu Ștefan-ˮDrept constituționalˮ Ed.C.H Beck,2011
-Doltu Ion,Drăghici Vasile-ˮProtecția juridică a drepturilor omuluiˮ,Ed.Fundația Andrei Șaguna,Constanța,1999
-Dragne Luminița-ˮDrept constituțional și instituții politiceˮ,Ed.Universal Juridic,2012
-Iancu Gheorghe-ˮDreptul de azil-priviri comparative cu statutul juridic al refugiatulu, Ed.C.H Beck,București 2002
-Iancu Gheorge-ˮDrepturile și ȋndatoririrle fundamentale ȋn Romȃniaˮ, Ed.C.H Beck,București 2003
-Iancu Gheorghe-ˮDrept constituțional și instituții politiceˮ(Ediția a III-a,revizuită și completată),Ed.Lumina Lex,București,2005
-Ionescu Cristian-ˮDrept constituțional comparatˮ,Ed.C.H Beck,2008
-Ionescu Cristian-ˮInstituții politice și drept constituționalˮ,Ed.Economica,București,2008
-Muraru Ioan,Tănăsescu Elena Simina-ˮDrept constituțional și instituții politice(Vol.I), Ed.C.H.Bec,2010
-Predescu Ovidiu-ˮConvenția Europeană a Drepturilor Omului și drept penal romanˮ,Ed.Lumina Lex,București,2006
-Purdă IonˮProtecția drepturilor omuluiˮ,Ed.Lumina Lex,București,2001
-Convenția Organizației Națiunilor Unite privind statutul refugiaților din anul 1951 de la Geneva
-Declarația Universală a Drepturilor Omului
-DECRET-LEGE nr.6 din 7 ianuarie 1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea,pentru modificarea și abrogarea unor prevederi din Codul penal și alte acte normative
-LEGEA 224/2006 privind cooperarea judiciară internațională ȋn materie penală
-LEGEA 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru aoărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție(publicată ȋn Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994)
-Ordonanța de urgență nr.194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor ȋn Romȃnia-Republicată ȋn Monitorul Oficial nr.201/8 martie 2004
-Tratat de instruire a unei Constituții pentru Europa,Partea I,Titulul I,Art.1-2
-Noul Cod Penal,Ediția a III-a actualizată la 11.03.2015,Avocat dr.Petruț Ciobanu,Avocat Dragoș Bogdan
Bibliografie electronică
-www.adriannastase.ro
-www.just.ro
-www.cdep.ro-Camera Deputaților
-www.constitutia.ro
-www.dandul.info
-www.guv.ro
-www.mediafax.foto.ro
-www.oado.ro
-www.wikisource.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Garanții Constituționale Si Internaționale (ID: 115799)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.