Garantii Bancare
CUPRINS
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
Secțiunea I. Scurtă prezentare a evoluției practicilor bancare
Secțiunea a II-a. Sistemul bancar în România
§1. Scurtă prezentare istorică
§2. Situația actuală
Secțiunea a III-a. Noțiuni generale privind garanțiile bancare
CAPITOLUL II. CONTRACTUL DE CAUȚIUNE BANCARĂ
Secțiunea I. Aspecte introductive
§.1. Dezvoltarea și diversificarea cauțiunii în epoca actuală
§.2. Noțiune
§.3. Tipuri de cauțiuni bancare
§.4. Caractere juridice
1. Accesorialitatea
2. Consensualitatea
3. Unilateralitatea
4. Gratuitatea
§.5. Obligații ce pot fi garantate
Secțiunea a II-a. Efectele contractului de cauțiune bancară
§.1. Raporturile dintre cauțiune și creditor
§.2. Raporturile dintre cauțiune si debitor
1.Raporturile dintre banca – fidejusor și debitor pâna la plata cauțiunii
2. Raporturile dintre banca – fidejusor și debitor după plata cauțiunii. Acțiunea în regres.
§.3. Raporturile dintre cofidejusori
Secțiunea a III-a. Încetarea cauțiunii bancare
CAPITOLUL III. CONTRACTUL DE GARANȚIE BANCARĂ (AUTONOMĂ)
Secțiunea I. Generalități
Secțiunea a II-a. Definiție și trăsături
Secțiunea a III-a. Tipuri de garanții bancare autonome
§.1. Garanția de prezentare la licitație
§.2. Garanția de bună executare
§.3. Garanția de restituire a avansului plătit
Secțiunea a IV-a. Conținutul și părțile
Secțiunea a V-a. Efectele contractului de garanție bancară
§.1. Raporturile dintre beneficiar și bancă
§.2. Raporturile dintre bancă și solicitantul garanției
Secțiunea a VI-a. Încetarea garanției bancare autonome
=== Garantii bancare6 ===
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
Secțiunea I Scurtă prezentare a evoluției practicilor bancare
Originea practicilor bancare se pierde în negura timpurilor, existând mărturii foarte vechi ce atestă practica unor activități care, într-o formă mai mult sau mai puțin evoluată, se pot constitui ca primii pași pe tărâmul practicii bancare.
Există diferite păreri cu privire la originea băncilor. Unii cercetători apreciază că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariției și circulației monedei metalice. După alții, noțiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut ideea să primească disponibilități bănești, sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii și, în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.
Primele dovezi ale unei activități bancare se găsesc în antichitate, unde templele existente în Orient erau nu numai locașe de cult, ci totodată și locuri de adăpostire a bogățiilor. Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută și rambursarea creditelor se găsesc deja în Codul lui Hammurabi, descoperit la Susa, în anul 1901. Împrumutând aceste bogății, preoții realizau un dublu scop: obțineau recunoștință și un mic profit. În măsura în care aceste temple depozitau și bunuri perisabile, cum sunt de pildă cerealele, singura modalitate de păstrare îndelungată era tocmai împrumutul de consumație, care se restituia din recolta următoare. Dovadă sunt tablele de contabilitate descoperite de arheologi în Mesopotamia, sub ruinele templului Uruk. Acest templu, datând din perioada anilor 3400-3200 î.Hr. este cel mai vechi edificiu bancar cunoscut.
În Evul mediu creștin, băncile cunosc o prosperitate continuă în Bizanț unde, în secolul VI, Justinian codifică uzurile romane în domeniul bancar, fixând dobânda la 6% anual. Dimpotrivă, mai receptiv la poruncile bisericii, Occidentul adoptă măsuri drastice: în anul 325 Conciliul din Niceea a interzis clerului să acorde împrumuturi cu dobândă, iar în anul 789 Charlemagne extinde și asupra laicilor interdicția de a percepe dobândă. Totuși mănăstirile continuă să joace rolul de bancheri, asemenea templelor babiloniene sau elene din antichitate.
În perioada Renașterii, activitatea bancară se dezvoltă, reapărând băncile publice în Spania (Taula de Cambi din Barcelona) și Italia (Casa di San Giorgio din Genova). În paralel, băncile private se mențin și se răspândesc în Europa, un loc de frunte fiind ocupat de italieni (familiile Medici, Strozzi si Chigi), de francezi (familia Coeur), de englezi (familia Gresham), și de germani (familia Fugger).
În secolele XVII-XVIII toate țările europene admit, cel puțin tacit, legitimitatea dobânzii și introduc banul-hârtie.
În secolul XIX, după exemplul Angliei și al altor state, toate celelalte țări își fixează valoarea monedei în metal prețios, adică determină greutatea, titlul și valoarea facială a monedelor metalice, apărând astfel trei ipostaze ale monedei: moneda metalică, moneda fiduciară (bancnotele) și moneda scriptică sau scripturală (efectele de comerț și conturile în bancă la vedere). Evoluția instituțiilor bancare în acest secol va cunoaște patru direcții: 1. dezvoltarea instituțiilor bancare de emisiune care vor monopoliza emisiunea biletelor pe plan național; 2. multiplicarea caselor bancare denumite și "bănci private", consacrate marilor operațiuni financiare și internaționalizării afacerilor; 3. constituirea băncilor comerciale ca societăți de acțiuni subscrise de public; 4. nașterea instituțiilor parabancare destinate să satisfacă nevoile specifice ale clientelei populare (casele de economii, casele de economii pentru construcții și cooperativele de credit).
Secțiunea a II – a Sistemul bancar in România
§.1. Scurtă prezentare istorică
De o dezvoltare pe baze moderne a economiei românești se poate vorbi începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În această perioadă asistăm la o dezvoltare rapidă a căilor de comunicație, prin construirea cu ajutorul capitalului străin de căi ferate, drumuri, rețele telefonice și telegrafice, precum și la o înflorire a activității comerciale. Dinamizarea economiei a dat un puternic imbold organizării creditului, slab dezvoltat până atunci. În această perioadă exista o breaslă a împrumutătorilor de bani, în cadrul căreia se distingeau cinci categorii: băncile, bancherii, casele de schimb, împrumutătorii și zarafii.
Prima bancă înființată în Țările Române a fost cea din Iași (1856), Banca Națională a Moldovei, care a devenit astfel prima instituție bancară ce-și desfășura activitatea pe teritoriul României.
După unirea de la 1859 au început să funcționeze și alte bănci. Ca urmare a legii adoptate la 24 noiembrie 1864, a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni, care a fost principala bancă de emisiune pe teritoriu principatelor unite până la crearea Băncii Naționale a României.
În anul 1867 a fost adoptată Legea privind înființarea unui nou sistem monetar național și fabricarea monedelor naționale, prin care s-a introdus sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine. Războiul din 1877 a împiedicat însă procesul de aplicare a prevederilor acestei legi, guvernul fiind obligat să emită bilete ipotecare pentru a suplini lipsa de numerar și bonuri de tezaur. Un alt aspect important al dezvoltării sistemului monetar în această perioadă a fost crearea unui sistem de emisiune. În luna februarie 1880, guvernul depune Parlamentului proiectul de lege pentru înființarea unei bănci de scont, circulație și emisiune, sub numele "Banca Națională a României", lege care a fost promulgată la 17 aprilie 1880. Atât legea din 1 aprilie 1867, referitoare la crearea sistemului monetar național, cât și legea din 17 aprilie 1880 referitoare la înființarea Băncii Naționale, prevedeau un sistem monetar bimetalist-aur și argint. Datorită faptului că valoarea argintului a scăzut pe plan mondial, ca urmare a descoperirii unor mari zăcăminte din acest metal și urmând tendința celorlalte țări de introducere a unui sistem monometalist, în anul 1889 s-a aprobat introducerea etalonului aur în sistemul monetar din România. Ca urmare, prin legea din 15 iunie 1890 s-au adus modificări corespunzătoare legii de înființare a Băncii Naționale. O altă modificare importantă adusă legii din 17 aprilie 1880 a avut loc prin legea din 28 ianuarie 1901, prin care s-a aprobat vinderea cotei deținute de stat în Banca Națională. În aceste condiții, Banca Națională a devenit o bancă particulară, privilegiată însă, în care statul își păstra dreptul său de control în virtutea privilegiului acordat.
După 1880 a crescut numărul și importanța băncilor românești, de la numai 5 bănci existente între 1880-1890, la aproape 200 bănci, înainte de primul război mondial. În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România. Ca rezultat al neutralității României, în această perioadă au apărut oportunități noi de comerț cu toate părțile implicate în conflict. După încetinirea activității economice din anii următori războiului, urmează o perioadă de relansare până la criza economică din perioada 1923-1933, criză care determină falimentul sau fuzionarea multor bănci.
În anii ‘40, sistemul bancar a fost dominat de cinci bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română și Societatea Bancară Română, bănci care realizau peste 50% din totalitatea operațiunilor bancare din România.
În perioada de după 1945 sistemul bancar constituia monopol de stat, băncile specializate în diferite operațiuni (Banca Română de Comerț Exterior, Banca Agricolă etc.) fiind în directa subordonare a Bancii Naționale, care fusese etatizată, devenind bancă de stat. În ceea ce privește creditele, acestea se puteau acorda numai de către Banca Națională și de către băncile specializate.
§.2. Situația actuală
În prezent, activitatea bancară se desfășoară, potrivit art.1 din Legea nr. 33 din 29 martie 1991, prin Banca Națională a României – bancă centrală – și prin societăți bancare legal constituite. În cadrul sistemului bancar, B.N.R. exercită competențe multiple, cum ar fi emisiunea monetară, scontarea și rescontarea efectelor de comerț, acordarea de credit băncilor. Totodată B.N.R. exercită supravegherea generală a activității bancare, refinanțează societățile bancare și le asigură lichiditățile necesare (art. 2 din Legea nr. 34/1991). În scopurile arătate, B.N.R. este în drept să ceară instituțiilor de credit și finanțare să-i furnizeze documentația și informațiile necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale (art.3). La rândul lor, societățile bancare se supun, în activitatea pe care o desfășoară, reglementărilor emise de B.N.R., așa cum dispune explicit art. 15 din Legea nr. 33/1991. Existența sistemului bancar nu înseamnă, în nici un caz, confuzia dintre societățile bancare și B.N.R., cele dintâi fiind persoane juridice distincte. Mai mult, art. 59 din Legea nr. 34/1991 dispune că B.N.R. nu poate participa, nici direct, nici indirect, cu capital, la nici o societate comercială, spre a nu impieta astfel asupra libertății sale de decizie în activitatea curentă. Funcțiile B.N.R. de îndrumare și control includ constituirea, funcționarea, transformarea și lichidarea societăților bancare de naționalitate română, cât și a sucursalelor și reprezentanțelor în România ale băncilor din străinătate.
În ceea ce privește băncile – societăți comerciale -, ca entități colective de tip privat, dotate cu personalitate juridică și destinate să obțină profituri, ele dețin o poziție aparte în categoria societăților comerciale (până la mijlocul anului 1996, în România funcționau 38 de bănci – inclusiv sucursale și reprezentanțe ale unor bănci străine). Particularismul decurge, în primul rând, din obiectul de specific al operațiunilor pe care le îndeplinesc. Astfel, băncile pot să ofere și să efectueze o gamă largă de operațiuni, cum ar fi: depozite la vedere și la termen și operațiuni în cont, retrageri și transferuri de numerar, trasferarea banilor prin cec sau prin alte instrumente de plată, tranzacții care implică instrumente financiare. Una din principalele activități ale băncilor comerciale este aceea de acordare a creditelor; de asemenea, ele pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetare sau să le păstreze în custodie, să efectueze plăți, transferuri sau operațiuni de compensare; pot accepta garanții pentru credite, pot oferi consultanță bancară și orice fel de operațiuni efectuate în cont propriu sau în contul clienților. În al doilea rând, activitatea pe care o desfășoară este nemijlocit subordonată B.N.R., în calitatea acesteia de organ de stat, împuternicit să înfăptuiască politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului nostru. Trăsăturile pe care le-am semnalat explică dualitatea reglementărilor aplicabile în materie. Unele fac parte din dreptul comun al societăților comerciale, cum ar fi Legea nr. 26/5.nov.1990 privind Registrul comerțului și Legea nr. 31/16 nov.1990 privind societățile comerciale. Alte dispoziții, cele specializate, care se referă numai la bănci, provin din două izvoare distincte. O primă sursă o formează actele normative de nivelul legii sau hotărârilor de guvern, precum legile nr. 33/1991 și 34/1991. În plus, societățile bancare sunt supuse, potrivit art. 15 din Legea nr. 33/1991, reglementărilor emise de B.N.R., care se publică în Monitorul Oficial (art. 62 din Legea nr. 34/1991).
Secțiunea a III – a Noțiuni generale privind garanțiile bancare
Activitatea comercială internă și internațională nu poate fi concepută azi în absența garanțiilor de executare a obligațiilor contractuale sau de acoperire a riscurilor, ca și a asigurărilor și reasigurărilor.
Rolul băncilor în acordarea unor atare garanții a devenit predominant.
Acordarea de garanții bancare constituie operațiuni bancare recunoscute și acceptate în relațiile comerciale, fiind cunoscute uzanțele comerciale în această materie, unele dintre ele fiind chiar codificate, cum este cazul uzanțelor privind garanțiile contractuale elaborate de Camera Internațională de Comerț, cu sediul la Paris.
În ce privește România, prin Hotărârea Guvernului nr. 844/1991 s-a înființat Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior, care are competența să examineze și să aprobe operațiunile de finanțare, garantare și asigurare a creditelor de export-import ce se efectueză de Banca de Export-Import a României (EXIMBANK), în numele și pe contul statului.
De asemenea, prin art. 3 lit. e din Statutul BANCOREX se prevede că banca:
"… emite și negociază garanții pentru angajamente de plată, în țară și/sau străinătate, proprii, ale terților și/sau in favoarea acestora".
Tot astfel, în art. 24 din Legea nr. 33/1991 se prevede că societățile bancare :
"… pot efectua, potrivit legii și în limitele autorizației acordate și ale mijloacelor de care dispun, operațiuni și activități conexe ca: operațiuni valutare; … consulting bancar, garanții…"(s.n.).
Precizăm că Banca Națională a României nu desfășoară o activitate de primire sau eliberare de garanții bancare.
Garanțiile bancare, indiferent de forma lor, fac parte din categoria garanțiilor personale și generează trei categorii de raporturi juridice: un raport juridic fundamental (care este în legătură sau pentru executarea unui contract de vânzare-cumpărare de mărfuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii ori alt raport juridic comercial când una din părți – de regulă debitorul – promite o garanție); un raport juridic de mandat (când debitorul din raportul juridic fundamental împuternicește o bancă sau alt organism financiar să garanteze executarea obligației sale) și un raport juridic triunghiular (când la cererea solicitantului garanției, banca se obligă să facă o plată către beneficiarul garanției, în condițiile convenite prin contractul de garanție). Realizarea unui echilibru între interesele (divergențele) celor trei părți: beneficiarul garanției, partea garantată și garantul, este în funcție de raportul de forțe în prezență, în fiecare caz concret.
În cuprinsul lucrării vom proceda la analiza celor două forme cunoscute de garanții bancare: contractul de cauțiune bancară și contractul de garanție bancară (autonomă).
CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE CAUȚIUNE BANCARĂ
Secțiunea I Aspecte introductive
§.1. Dezvoltarea și diversificarea cauțiunii în epoca actuală
Devenită, în epoca modernă, un instrument esențial al afacerilor, cauțiunea (fidejusiunea) cunoaște în prezent un proces de expansiune și diversificare, proces care se explică prin dezvoltarea creditului, dezvoltare însoțită de necesitate garanțiilor de plată pretinse de creditori, precum și prin suplețe și formalism diminuat.
În plus, cauțiunea exercită o atracție deosebită asupra creditorilor și pentru că, în cazul lichidării judiciare, li se oferă un alt debitor în locul celui aflat în insolvență și în privința acestei garanții personale ei nu mai sunt concurați de alți creditori.
Băncile au devenit majoritare atât în calitate de creditori, cât și în calitate de fidejusori, autorii vorbind chiar de o bancarizare a cauțiunii.
Alături de bănci, sunt implicate tot mai mult societățile de cauțiune mutuală, care grupează, de regulă, membrii unui corp profesional.
Nici numărul cauțiunilor furnizate de persoane fizice nu s-a diminuat.
Băncile solicită cauțiunea conducătorilor societăților cu răspundere limitată mici și mijlocii pentru creditele acordate acestor societăți, iar atunci când băncile oferă propria lor cauțiune pretind o subcauțiune a conducătorilor societăților debitoare.
Pe de altă parte, se diversifică operațiunile de finanțare pentru care sunt cerute și acordate cauțiuni și se realizează o împletire a cauțiunii cu garanțiile reale.
§.2. Noțiune.
Art.1652 Cod civil, oferă elementele necesare unei definiții a fidejusiunii:
''Cel ce garantează o obligație se leagă catre creditor de a îndeplini însăși obligația, pe care debitorul nu o îndeplinește.''
Dreptul comun în materie își are sediul în Codul civil (art. 1652-1684). Pentru dreptul comercial, există reglementarea art. 42 care, în alin. 2, instituie prezumția de solidaritate contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligație comercială. Pe baza acestor norme legale, doctrina consideră că fidejusiunea, în sens restrâns, este contractul prin care una sau mai multe persoane garantează, în total sau în parte, executarea unei obligații luate sau care trebuie să se ia de către una sau mai multe persoane, și care consimt să execute ele obligația, față de creditor, în cazul în care debitorul principal nu ar îndeplini-o. Aceasta este definiția contractului de fidejusiune de drept comun. Diferența între acesta și contractul de fidejusiune din domeniul comercial este numai în ceea ce privește răspunderea solidară a debitorului cu fidejusorul (fidejusorii) – art. 42 alin. 2 C.com.; prin urmare, fidejusorul comercial nu va putea opune creditorului beneficiile de diviziune dediscuțiune
TEXT LIPSA!!!
iarul garanției -, de a executa obligația debitorului dacă acesta nu o îndeplinește la scadență; cuvântul "cauțiune" desemnează atât operațiunea de garantare, cât și înscrisul prin care ea este instituită.
Cauțiunea bancară este o formă de garanție personală, în care beneficiarul garanției devine creditor chirografar al garantului, a cărui satisfacere depinde de solvabilitatea garantului în ziua scadenței.
Contractul de cauțiune bancară se formează prin acordul de voință intervenit între cauțiune (bancară) și creditor care, de regulă, intervine pe baza înțelegerii dintre creditor și debitorul din raportul juridic fundamental.
Desigur că înainte de a consimți, banca va examina riscurile posibile ce ar putea decurge atât din raportul juridic fundamental (natura operației, condițiile de executare, situația financiară și personală a debitorului), cât și din chiar acordarea cauțiunii. Pentru aceasta, trebuie consultat bilanțul si contul de profit și pierderi pe ultimii ani ale debitorului garant, trebuind să se apeleze și la sistemele informative bancare existente în toate țările lumii.
Părțile din contractul de cauțiune bancară sunt: persoana fizică sau juridică creditoare în raportul juridic fundamental (beneficiarul garanției) și banca – titulară a obligației de garanție.
Obiectul contractului de garanție bancară este o prestație determinată sau determinabilă, constând în plata unei sume de bani, în cazul când debitorul nu-și execută obligația sa de plată la scadență.
§.3. Tipuri de cauțiuni bancare.
În ceea ce privește tipurile de cauțiuni bancare, doctrina a reținut mai multe clasificări, pe care le vom enumera în cele ce urmează.
1) În funcție de obiectul obligației fundamentale, care este garantată, cauțiunile bancare pot fi clasificate în:
a. cauțiuni pentru efectuarea unui export;
b. cauțiuni pentru plata unui import;
c. cauțiuni pentru efectuarea unui transfer valutar;
d. cauțiuni pentru deschiderea unui acreditiv;
e. cauțiuni pentru tranzacții în compensație;
f. cauțiuni pentru restituirea unui avans;
g. cauțiuni pentru plata unor comisioane;
h. cauțiuni pentru plata la termen a mărfurilor;
i. cauțiuni pentru restituirea mărfurilor ori pentru plata prețului unor mărfuri aflate în consignație;
j. cauțiuni pentru participarea la licitații;
k. cauțiuni pentru buna executare a prestațiilor;
l. cauțiuni pentru reexport;
m. cauțiuni pentru rambursarea creditului financiar;
n. cauțiuni pentru lipsa unor conosamente.
2) În raport cu poziția băncii garante, cauțiunea poate fi:
a. simplă ;
b. solidară.
3) În raport cu condițiile de executare, cauțiunea poate fi :
a. "la prima cerere", când creditorul poate solicita executarea ei, fără a demonstra că debitorul nu și-a onorat obligația;
b. "documentară" când, pentru a pune în executare cauțiunea, trebuie să demonstreze cu act emanat de la terț, o hotărâre arbitrală etc., că debitorul nu și-a executat obligația.
§.4. Caractere juridice
1. Accesorialitatea.
Fidejusiunea este o obligație accesorie la o obligație principală, căreia îi asigură executarea, ea neputând avea o existență independentă. Dependența față de soarta obligației debitorului nu transformă contractul de cauțiune într-un contract aleatoriu, pentru a-i permite fidejusorului (băncii) să invoce absența factorului aleatoriu în cazul în care situația patrimonială a debitorului era compromisă la data încheierii contractului.
Vom enumera în cele ce urmează consecințele accesorialității.
a. Fidejusiunea urmează soarta obligației principale.
Atât sub aspectul condițiilor de validitate, cât și sub aspectul cauzelor de stingere, se va aplica principiul accesorium sequitur principalem.
În principiu, "Fidejusiunea nu poate exista decât pentru o obligație validă." (art. 1653, alin. 1 C.civ.).
Astfel, dacă obligația principală este atinsă de o cauză de nulitate absolută sau de o cauză de nulitate relativă, fidejusorul (în cazul nostru banca), se va putea prevala de această nulitate. Tot astfel, împlinirea termenului extinctiv sau transformarea obligației principale pe cale de novație obiectivă sau subiectivă ori pe cale de delegație perfectă, duce la stingerea fidejusiunii.
Față de principiul enunțat de alin. 1 al art. 1653 C.civ., alin. 2 al aceluiași articol conține o excepție – tradițională -, care privește obligațiile contractate de un incapabil:
"Cu toate acestea, se poate face cineva fidejusorul unei obligații ce poate fi anulată în virtutea unei excepții personale debitorului, cum de pildă în caz de minoritate."
Astfel, s-a decis că este validă cauțiunea dată în favoarea unei societăți comerciale în curs de constituire, iar dacă societatea nu se înmatriculează cauțiunea poate fi menținută numai dacă se consideră că a fost dată și pentru obligațiile fondatorilor.
Dacă însă obligația a fost anulată înainte de a se pune cineva (în cazul nostru, o bancă) fidejusor, această obligație nu mai poate fi garantată.
b. Fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului principal și nici nu poate fi contractată sub condiții mai oneroase
Aceasta este exprimarea art. 1654 alin.1 C.civ. Cu alte cuvinte, între obligația debitorului principal și obligația fidejusorului (băncii cauționatoare, în cazul nostru), trebuie să existe identitate de obiect. În acest sens, practica judiciară a decis că:
"Fidejusiunea dată până la concurența unei cifre determinate a unei deschideri de credit nu poate fi ținută la mai mult.".
Pe lângă cauțiunea bancară limitată, care cuprinde un angajament de plată determinat sau determinabil, reprezentănd o sumă de bani egală sau inferioară sumei la care s-a obligat debitorul din raportul juridic fundamental (art. 1654 C. civ.), în practica bancară s-a admis și o cauțiune nelimitată, în sensul că aceasta va acoperi nu numai obligația propriu-zisă a debitorului, ci și dobânzile, daunele și cheltuielile care pot surveni în urma neexecutării obligației de către debitor. În literatura juridică s-a apreciat, în acest sens, că ar fi suficient ca în scrisoarea de garanție bancară să fie indicați cu precizie beneficiarul cauțiunii și banca garantă, fără a se mai determina și cuantumul sau alte elemente ale cauțiunii, cu consecința că aceasta va fi valabilă, fără a comporta limitări în privința sumei sau duratei cauțiunii.
Din regula prevăzută în art. 1654 alin.1, următoarele două alineate ale aceluiași articol trag două importante consecințe. Prima consecință este aceea că fidejusiunea
"poate fi însă numai pentru o parte a datoriei și sub condițiuni mai puțin grele."
Iar potrivit alin. 3 (următoarea consecință): "Cauțiunea ce întrece datoria sau care este contractată în condiții mai oneroase este validă numai până în măsura oligației principale."
Considerăm că aceste reguli sunt aplicabile și în privința cauțiunii date de către o bancă.
c. Consecința dedusă din art. 1657 Cod civil.
Potrivit art.1657:
Fidejusiunea nedeterminată a unei obligații principale, se întinde la toate accesoriile unei datorii, și încă și la spesele primei reclamații, și la cele posterioare notificării, facute fidejusorului."
Dacă termenii fidejusiunii sunt generali și nedeterminați, se va considera că fidejusorul – banca, în situația noastră – a garantat toate obligațiile debitorului principal din contractul garantat, precum și plata daunelor-interese. Cât privește sensul termenilor "spese ale primei reclamații și la toate cele posterioare notificării", se admite că ei se referă la dobânzile și cheltuielile prilejuite de executarea silită.
2. Consensualitatea.
Contractul de cauțiune bancară rezultă întotdeauna dintr-un act scris, acesta neconstituind totuși o condiție de validitate, ci una "ad probationem". Prin urmare, cauțiunea dată de o bancă, așa cum se întâmplă de altfel cu orice tip de cauțiune, este un contract care se formează prin simpla învoială a părților, solo consensu; el nu trebuie supus nici unei formalități speciale. Totuși, în vederea importanței și gravității obligației pe care fidejusorul o ia asupra sa, legea cere ca fidejusiunea să rezulte dintr-o stipulație expresă (art.1656, teza I, C.civ.).
Cât privește proba întinderii fidejusiunii, se admite că fidejusiunea dată de o bancă poate fi stabilită prin orice probe, proba testimonială fiind admisă chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C.civ. (art. 46 C.com.).
De regulă, cauțiunea bancară se dă sub forma unei "scrisori" care cuprinde următoarele elemente: denumirea și sediul băncii cauționatoare; denumirea și sediul persoanei cauționate; denumirea și sediul beneficiarului cauțiunii; obiectul cauțiunii; valoarea cauțiunii; termenul de plată; clauza (eventuală) de renunțare la beneficiul discuțiunii și beneficiul diviziunii (aici trebuie avute însă în vedere și dispozițiile art. 42 alin.2 C.com.); durata de valabilitate a cauțiunii; clauze (eventuale) privind prelungirea termenului de valabilitate; modificarea valorii cauțiunii; condițiile de plată.
3. Unilateralitatea.
În principiu, fidejusiunea este un contract unilateral, deoarece ea dă naștere la o singură obligație, anume aceea a fidejusorului față de creditor, cu privire la garantarea obligației. Fiind contract unilateral, fidejusiunea nu este supusă formalității dublului exemplar prevăzută de art. 1179 C.civ.; în schimb, i se vor aplica regulile art. 1180 C.civ. privitoare la formula "bun și aprobat".
S-a arătat însă că unilateralitatea este însă numai de natura fidejusiunii, nu și de esența sa, astfel încât creditorul garantat se poate obliga față de fidejusor, caz în care contractul devine sinalagmatic. În această situație vor deveni aplicabile dispozițiile art. 1179 C.civ. privitoare la necesitatea multiplului exemplar.
Oricum ar fi, chiar și atunci când contractul rămâne unilateral, creditorul este obligat să nu diminueze celelalte garanții în care s-ar putea subroga fidejusorul (art. 1683 C.civ.).
4. Gratuitatea.
Cauțiunea are un caracter gratuit între fidejusor și creditor, cu consecința nulității cauțiunii consimțite în perioada suspectă (art. 40 lit. f al Legii nr. 64/1995).
Gratuitatea nu este însă de esența fidejusiunii, ci acest caracter are în vedere numai natura sa. Se poate deci stipula un preț pe care să-l plătească creditorul în favoarea fidejusorului, în această situație contractul fiind cu titlu oneros.
În raporturile dintre fidejusor – bancă – și debitor, cel mai adesea cauțiunea este cu titlu oneros.
§.5. Obligații ce pot fi garantate.
În principiu, contractul de cauțiune poate fi alăturat oricărei obligații.
Cât privește cauțiunea bancară, aceasta poate fi dată pentru toate creanțele prezente și viitoare ale debitorului față de creditor, sau poate fi ținută pentru obligațiile născute dintr-o cauză străină contractului de cauțiune bancară, cum ar fi, de exemplu, un delict al debitorului.
Cât privește obligațiile viitoare, acestea, deși necerte în privința cotității lor, trebuie să fie determinate în ceeea ce privește specia lor. Astfel, poate face obiectul unei fidejusiuni totalitatea biletelor la ordin care le-ar subscrie debitorul unui bancher.
Poate face obiectul unei fidejusiuni o obligație care nu este determinată, însă poate fi determinabilă prin prezentarea titlurilor creditorului. Astfel, fidejusorul poate garanta tot ceea ce o persoană datorează altei persoane; de asemenea, o persoană poate garanta unui bancher tot ceea ce a împrumutat sau va împrumuta unei persoane, căreia i-a deschis credit, dacă din acest credit se pot scoate toate elementele necesare pentru fixarea datoriei; tot astfel, poate face obiectul unei fidejusiuni o gestiune, un total de operațiuni care nu au fost încă îndeplinite.
Obligațiile anulabile pentru cauză de incapacitate a debitorului principal (art.1653, alin.2 C.civ.) sunt susceptibile de a fi garantate prin fidejusiune.
În practică, majoritatea cauțiunilor se dau pentru garantarea obligațiilor ce au de obiect sume de bani.
Secțiunea a II -a Efectele contractului de cauțiune bancară
Contractul de cauțiune bancară dă naștere, direct sau indirect, la trei categorii de raporturi juridice: relațiile dintre creditor și cauțiune (banca garantă); relațiile dintre debitor și cauțiune; relațiile dintre cauțiuni (când sunt mai mulți garanți).
Contractul de cauțiune bancară se încheie între banca garantă și creditorul din raportul juridic fundamental. Deci, relațiile dintre creditor și cauțiune decurg direct din contract. Celelalte două categorii de raporturi juridice (dintre debitor și cauțiune și cele dintre cauțiuni), deși presupun existența contractului de cauțiune bancară, nu decurg din acesta, ci din lege.
§.1. Raporturile dintre cauțiune și creditor.
Acestea se caracterizează prin aceea că banca garantă (cauțiunea) se obligă direct și personal față de creditor. În ceea ce privește întinderea cauțiunii bancare, aceasta nu poate fi mai mare decât obligația debitorului din raportul juridic fundamental și nici mai oneroasă (această regulă decurgând din caracterul accesoriu al contractului de cauțiune). Potrivit art. 1657 C.civ., atunci când obiectul cauțiunii nu este determinat, cauțiunea acoperă toate accesoriile obligației principale (cheltuieli, daune-interese, etc.).
Cauțiunea poate privi și o pluralitate de obligații ale debitorului, fiind considerată valabilă formula utilizată uneori de bănci, potrivit căreia "toate creanțele prezente și viitoare ale debitorului față de creditor sunt acoperite de garanție".
Dar, cauțiunea nu poate fi ținută și pentru obligațiile născute dintr-o cauză străină contractului de cauțiune bancară, cum ar fi, de exemplu, un delict civil al debitorului.
Obligația cauțiunii nu poate fi modificată, în mod unilateral, de creditor sau debitor.
Cauțiunea bancară are un specific, în sensul că are drept obiect garantarea unei obligații bănești rezultate dintr-un raport juridic fundamental (în timp ce cauțiunea obișnuită poate interveni, în principiu, pentru garantarea oricăror obligații ce decurg dintr-un contract).
Obligația de plată (garantată) poate fi actuală (născută) sau viitoare (în acest ultim caz, cauțiunea obligându-se sub condiție suspensivă, adică ea devenind actuală numai în momentul în care obligația a luat ființă).
Durata contractului de cauțiune bancară poate fi pe o perioadă de timp determinată (stabilită în funcție de durata obligației principale) sau fără limita de timp; în primul caz, plata neputând avea loc decât pe timpul duratei garanției, iar în ultimul caz, plata putând fi denunțată în orice moment. În cazul în care, însă, se modifică termenul de plată al debitorului (în cadrul raportului juridic fundamental), această situație nu-i poate dăuna cauțiunii. Așa, de exemplu, decăderea termenului suferită de debitor, ca urmare a declarării sale în stare de insolvență (faliment), nu modifică scadența cauțiunii. Prorogarea termenului însă, dacă profită cauțiunii, va putea fi invocată de aceasta (altfel nu-i este opozabilă, întrucât agravează situația). Nu trebuie confundat termenul de plată cu durata valabilității contractului de cauțiune bancară, aceasta din urmă fiind, de regulă, mai mare. De aceea, restituirea garanției nu are sens decât atunci când executarea ei poate fi reclamată oricând.
Cauțiunea este dependentă de contractul principal (pe care îl completează și îl consolidează). Iar, din acest caracter accesoriu al contractului de cauțiune bancară decurg unele consecințe, după cum urmează:
– cauțiunea garantează numai o obligația determinată sau determinabilă rezultată din contractul principal (raportul juridic fundamental);
– dacă obligația principală este eventuală, sub condiție sau cu termen, cauțiunea poate fi afectată de aceleași modalități;
– dacă obligația principală este nulă, cauțiunea este, de asemenea nulă, iar dacă aceasta este doar anulabilă, cauțiunea este afectată de același viciu și, deci, este supusă anulării (numai în cazul în care nulitatea obligației ține de incapacitatea debitorului, cauțiunea rămâne obligată chiar în caz de anulare a obligației principale, întrucât se consideră că a intervenit tocmai pentru a acoperi acest risc);
– întinderea cauțiunii și caracterul său oneros sunt cel mult egale cu obligația garantată;
– banca garantă (cauțiunea) nu poate invoca excepțiile personale ale debitorului;
– cauțiunea are aceeași scadență cu obligația garantată și se stinge odată cu aceasta;
– cauțiunea nu se angajează decât sub rezerva regresului împotriva debitorului principal, în cazul în care se va plăti.
Am văzut că în ceea ce privește caracterul contractului de cauțiune bancară, acesta este accesoriu (subsidiar) obligației din raportul juridic fundamental. De altfel, în principiu, cauțiunea se obligă pentru debitor nu altături de el. De aici, ar rezulta că banca garantă nu ar putea fi urmărită la scadență decât dacă debitorul nu-și onorează obligațiile de plată. Această regulă însă, este proprie raporturilor juridice de drept civil. În cazul raporturilor juridice de drept comercial regula este, dimpotrivă, solidaritatea, contra fidejusorului operând prezumția de solidaritate instituită prin art. 42 alin. 2 C. com.
Solidaritatea cauțiunii bancare trebuie privită dintr-un întreit punct de vedere: în raporturile cauțiunii cu debitorul; în eventualele raporturi cu alte cauțiuni; în raporturile cu creditorul.
Deși cauțiunea are o răspundere solidară, totuși nu trebuie pierdut din vedere caracterul său de garant, banca nefiind interesată, în cadrul operațiunii pe care o înfăptuiește, de relațiile dintre creditor și debitor. Ea doar garantează obligația debitorului. De aceea, nu este cazul ca să fie aplicate automat toate regulile specifice solidarității, ignorându-se cele specifice cauțiunii.
Relațiile dintre cauțiune și debitorul din raportul juridic fundamental nu sunt modificate de solidaritate, cauțiunea care face plata având întotdeauna drept de regres împotriva debitorului pentru întreaga sumă plătită, întrucât a făcut o plată pentru altul, nu o obligație proprie.
Între cofidejusori, cel care a plătit are acțiune împotriva celorlalți pentru recuperarea, în mod proporțional, a sumei plătite.
În ceea ce privește raporturile dintre creditor și cauțiune, nu există un punct de vedere unitar, uneori dându-se prioritate rezultatelor cauțiunii, alteori celor ale solidarității, alții preferând o cale de mijloc.
Așa cum s-a mai arătat și mai înainte, desigur că nu se poate face abstracție de caracterul de garanție al angajamentului solidar asumat de cauțiune, situație care are drept consecință întrunirea în persoana cauțiunii atât a calității de garant, cât și a celei de obligat solidar, neputându-se deci lua în considerare, exclusiv, una din aceste poziții. Consecințele sunt următoarele: ca în orice caz de solidaritate, cauțiunea nu se va bucura de beneficiul de discuțiune și beneficiul de diviziune, ea trebuind să plătească integral suma promisă la cererea creditorului. În literatura juridică se susține totuși că fidejusorul (cauțiunea bancară) beneficiază de "cedendarum actionum" (care permite cauțiunii să respingă urmărirea creditorului, dacă prin fapta sa – a creditorului -, indiferent că este culpabilă sau nu, a lăsat să se piardă drepturile sau garanțiile pe care le avea împotriva debitorului și în care cauțiunea urma să fie subrogată – art. 1682 C. civ.). Aceasta, întrucât pierderea drepturilor și garanțiilor ce creditorul avea împotriva debitorului este de natură să prejudicieze pe toți codebitorii. De asemenea, ar fi împotriva ideii de garanție (care a fost consimțită ținându-se seama de toate datele raportului juridic fundamental) ca prin fapta creditorului să fie privată cauțiunea de drepturile ce i-ar reveni, prin subrogație, față de debitor.
Alte consecințe ale solidarității sunt: cauțiunea nu poate opune creditorului excepțiile personale ale debitorului; urmărirea începută împotriva debitorului întrerupe prescripția și față de cauțiune; autoritatea de lucru judecat față de cauțiune este opozabilă și debitorului. Pentru a fi executată, cauțiunea trebuie să fie exigibilă, iar debitorul să nu-și fi executat la scadență obligația. Nu este necesară punerea în întârziere a băncii garante (întrucât în relațiile comerciale întârzierea este de drept).
Dar cauțiunea poate refuza plata, prin ridicarea unor excepții opozabile creditorului ori, dacă a plătit neîntemeiat, să ceară restituirea sumei.
Potrivit dreptului român, cauțiunea poate opune beneficiarului cauțiunii (creditorul) orice excepție inerentă datoriei, pe care le-ar fi putut opune și debitorul principal (stingere prin plată, remiterea de datorie etc.). Banca garantă (cauțiunea) nu va putea opune însă excepțiile strict personale ale debitorului. De asemenea, cauțiunea nu poate opune o remitere de datorie rezultată dintr-un concordat falimentar, întrucât acceptarea de către creditori a concordatului constituie o măsură de salvgardare a propriilor interese, care nu are semnificația abandonării creanțelor care sunt garantate prin cauțiune (sau alte garanții).
Cauțiunea nu va mai putea opune creditorului o serie de excepții personale cum ar fi: viciile de consimțământ, renunțarea la garanție de către creditor sau expirarea duratei cauțiunii.
În afară de acestea, potrivit dreptului român, cauțiunea garantă poate opune și trei excepții specifice (rezultate din poziția specială a obligației sale): beneficiul de discuțiune și beneficiul de diviziune (dar numai pentru cauțiunile simple, nu cele solidare) și "cedendarum actionum".
§.2. Raporturile dintre cauțiune și debitor.
Raporturile dintre cauțiune și debitor trebuie examinate după cum cauțiunea a făcut sau nu plata creditorului.
1. Raporturile dintre bancă-fidejusor și debitor până la plata cauțiunii
Până la plata cauțiunii, pentru garanția acordată debitorului, banca percepe de la acesta un comision (care are o dublă destinație: să compenseze riscurile asumate de banca garantă și să remunereze serviciile acesteia). În literatura juridică se face însă sublinierea că întrucât banca garantă, atunci când acordă cauțiunea, nu eliberează și fondurile respective, ci doar "împrumută semnătura", comisionul nu poate fi asimilat și nici nu atinge dimensiunile dobânzilor bancare.
Faptul că banca pretinde un comision pentru serviciul ce-l prestează nu schimbă caracterul unilateral al contractului de cauțiune bancară, în sensul că prin aceasta contractul nu devine sinalagmatic. Raporturile dintre banca garantă și debitor nu izvorăsc din contractul de cauțiune bancară, ci dintr-un contract de mandat sau de gestiune de afaceri. Deci, comisionul este datorat de debitor nu în temeiul contractului de cauțiune, în cadrul căruia debitorul nu este parte, ci în baza contractului de mandat sau a gestiunii de afaceri.
Dimensiunea comisionului variază în funcție de amploarea operațiunii comerciale, piață, persoana garantată, riscurile previzibile etc. Acesta este motivul pentru care, contrar părerii autorilor citați mai sus, unii autori sunt de părere că dimensiunile comisionului le pot echivala pe cele ale dobânzilor bancare și chiar depăși, pentru că trebuie să se țină seama nu atât de remunerarea serviciului prestat, cât și de gradul de risc ce se înfruntă).
Comisionul care se calculează pe trimestru sau an (după uzanțe) se încazează de obicei în avans pro rata temporis.
O altă relație în cadrul raporturilor juridice dintre cauțiune și debitor rezultă din aceea că însuși debitorul garantat poate constitui o garanție reală sau personală în favoarea băncii garante, pentru ca aceasta să-l cauționeze. Este vorba de "contragaranție" care poate consta în depozitul unei sume de bani, un gaj, o ipotecă, avalul altei bănci, etc.
Destinația contragaranției este de a acoperi riscurile cauțiunii acordate de banca garantă dar, în același timp, ea permite debitorului să obțină condiții mai bune pentru garanția furnizată de bancă (de exemplu, un comision mai mic).
În anumite cazuri, cauțiunea are drept de acțiune împotriva debitorului, chiar și mai înainte de a face plata, dacă există pericolul de a nu putea recupera suma de la acesta întrucât este sau va deveni insolvabil (art. 1673 și 1684 C. civ.).
Aceste situații sunt următoarele:
a. când fidejusorul este urmărit în judecată pentru a plăti;
b. când debitorul se află în stare de insolvență (falit) sau în stare de nesolvabilitate (deconfitură);
c. când debitorul s-a îndatorat de a-l elibera pe fidejusor de garanție într-un termen determinat și acesta a expirat;
d. când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadenței stipulate;
e. după trecerea a 10 ani, când obligația principală nu are un termen determinat de scadență (art. 1673 C. civ.).
Ultima situație nu este aplicabilă în raporturile de drept comercial, după cum se exprimă unii autori.
De asemenea, potrivit art. 1684 C. civ.:
"Prelungirea termenului acordat de creditor în favoarea datornicului principal nu liberează pe fidejusor de garanția sa, care poate în acest caz să-l urmărească pe debitor pentru plată".
În cazurile sus-meționate, evident, cauțiunea nu poate reclama vreo sumă, pentru care nu a plătit încă. Poate cere însă asigurări împotriva eventualei plăți la care poate fi supusă sau împotriva solvabilității debitorului (cauțiune, gaj, etc.), ori să fie eliberat de obligația de garanție.
2. Raporturile dintre banca – fidejusor și debitor după plata cauțiunii. Acțiunea în regres.
În același cadru al raporturilor dintre cauțiune și debitor trebuie examinat și dreptul la acțiune în regres al cauțiunii.
Din momentul în care a plătit, banca garantă este îndreptățită să-și recupereze suma plătită de la debitorul din raportul juridic fundamental. În acest scop, cauțiunea are deschise două căi: o "acțiune personală" (în temeiul art. 1669 C. civ.) și o "acțiune subrogatorie" (în baza art. 1670 C. civ.). Aceste acțiuni ale cauțiunii nu-și au izvorul în contractul de cauțiune bancară, ci în contractul de mandat sau în gestiunea de afaceri, fie în subrogația legală.
A. Acțiunea personală
Art. 1669 C.civ. menționează această acțiune, fără a o califica. Potrivit alin.1: Cauționatorul ce a plătit are regres (adică are dreptul de a urmări – n.n.) contra debitorului, atât când a garantat cu știința debitorului, cât și pe neștiința lui". Tradițional, se consideră că atunci când fidejusorul s-a obligat cu știința debitorului (cazul normal), acțiunea sa decurge din mandat, iar atunci când s-a obligat fără știința debitorului (caz excepțional), acțiunea sa decurge din gestiunea de afaceri. Acțiunea recursorie se poate exercita de către fidejusor numai contra debitorilor pe care i-a garantat, nu și împotriva altora (art. 1671 C.civ.).
Potrivit art. 1669 C.civ., fidejusorul îi poate cere debitorului principal: a) potrivit alin. 2, teza I, partea I: "Regresul se întinde asupra capitalului…"; acesta cuprinde suma brută plătită creditorului, dobânzile datorate creditorului la această sumă și cheltuielile de judecată pe care le-a făcut creditorul când i-a cerut fidejusorului să execute el obligația; b) potrivit alin. 2, teza I, partea a II-a C. civ.: "Regresul se întinde asupra (…) dobânzilor…" completat cu alin. ultim: "Cu toate acestea, dobânzile ce ar fi fost datorite creditorului nu vor merge în favoarea garantului decât din ziua în care s-a notificat plata; deci, din momentul plății către creditor a sumei datorate acestuia, dobânda la această sumă curge numai din momentul notificării făcute de fidejusor debitorului principal cu privire la plată; c) potrivit alin. 2, teza I, partea a III-a și teza a II-a: "Regresul se întinde (…) asupra (…) speselor; cu toate acestea garantul nu are regres decât pentru spesele făcute de dânsul, după ce a notificat debitorului principal reclamațiunea pornită asupra-i"; acestea sunt cheltuielile de judecată făcute de fidejusor contra urmărilor creditorului; cum însă aceste cheltuieli s-ar putea dovedi inutile, legea îi dă dreptul la ele numai dacă și după ce le notifică debitorului principal; aceste cheltuieli reprezintă în fapt spesele cuviincioase pentru discuțiune, despre care face vorbire art. 1665 C. civ. d) potrivit alin. 3, teza I: "Fidejusorul are regres și pentru dobânda sumei ce a plătit chiar când datoria nu produce dobândă…", completat cu alin. ultim citat mai sus (pct. b); aici se au în vedere sumele pe care fidejusorul le-a plătit creditorului și care nu erau producătoare de dobânzi; se poate afirma că legiuitorul a avut în vedere situațiile când obligația debitorului principal nu a avut ca obiect o sumă de bani, deci la care evaluarea despăgubirilor (daunelor-interese) s-a făcut de către justiție (art. 1084-1086 C.civ.), sau când obiectul de obligație l-a constituit o sumă de bani, dar nu a fost necesar ca fidejusorul să plătească dobânda legală; e) potrivit alin. 3, teza a II-a: "Fidejusorul are regres (…) și pentru daunele interese, dacă se cuvin; această regulă constituie o derogare de la dreptul comun; într-adevăr, potrivit art. 1088 C. civ.: "La obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală (…); aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept"; aceasta este regula; în alin. 1 teza a II-a al aceluiași art. 1088 se adaugă însă: "… în afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și de societate"; rezultă deci că fidejusorul solvens are dreptul să ceară de la debitorul principal, pe lângă restituirea sumei plătite și dobânzile din ziua plății și daune-interese, dacă se cuvin; spre pildă, pentru a plăti pe creditor, fidejusorul a fost obligat să-și vândă un lucru oarecare; f) cheltuielile de judecată făcute pentru chemarea în judecată a debitorului principal (alin. 2, teza I, partea a III-a).
În concluzie, prin “acțiunea personală” banca garantă are dreptul să pretindă, în principal, "suma pe care a plătit-o, dar și dobânzile și cheltuielile, precum și despăgubiri, dacă îndestularea creditorului i-a cauzat vreun prejudiciu. Două sublinieri se cuvin a fi făcute: banca poate cere dobânzi pentru suma plătită (art. 43 C.com.), chiar dacă aceasta nu era producătoare de dobânzi (dar numai din ziua în care a certificat debitorului plata), iar cheltuielile nu pot fi cerute debitorului decât dacă i s-a notificat urmărirea pornită împotriva cauțiunii.
B. Acțiunea subrogatorie
"Acțiunea subrogatorie" este cea de-a doua acțiune pe care o are la dispoziție cauțiunea și pe care o exercită în locul creditorului (care avea o acțiune personală împotriva debitorului).
Având de ales între aceste două acțiuni, cauțiunea va trebui să țină seamă de avantajele pe care ele i le oferă.
Astfel, acțiunea personală îi permite cauțiunii să obțină mai mult decât avea dreptul să pretindă creditorul de la debitor (adică să obțină dobânzi și daune). Apoi, termenul de prescripție, în cazul unei acțiuni personale curge de la data nașterii dreptului la acțiune în favoarea băncii garante, adică din momentul plății, pe când în cazul acțiunii subrogatorii termenul curge din momentul nașterii dreptului la acțiune în patrimoniul creditorului, în temeiul raportului juridic fundamental, ceea ce în relațiile comerciale internaționale – dată fiind scurtimea termenelor de prescripție – poate fi uneori un element important. Dar acțiunea subrogatorie prezintă avantajul garanțiilor cu care era investită creanța din raportul juridic fundamental (ipotecă, gaj, etc.). Toate aceste garanții sunt dobândite fidejusorului care a plătit, prin însuși faptul că plățiile îi sunt formal rezervate – art. 1108 pct. 3 C.civ., încât fidejusorul este considerat a fi liberat dacă creditorul nu le-ar fi transmis. Fidejusorul care a plătit datoria, fiind obligat pentru alții, va fi subrogat în drepturile creditorului, fie că s-a obligat cu știința debitorului (art. 1669 alin.1 C.civ.), și chiar în contra voinței acestuia, fiind suficient ca, în acest caz, plata făcută de fidejusor să fie folositoare debitorului.
Mai trebuie evidențiat faptul că dreptul cauțiunii la cele două acțiuni recursorii se pierde în cazul în care aceasta a făcut plata fără să fi fost urmărită de către creditor, precum și în cazul când a plătit fără a înștiința pe debitor care, fie a plătit și el, fie avea mijloacele de a se opune plății. În astfel de cazuri, cauțiunea mai păstrează doar dreptul exercitării unei acțiuni (de drept comun) în repetiție, împotriva creditorului (art. 1672 C. civ.).
O altă situație juridică există când creditorul a fost îndestulat numai parțial de banca garantă, fie pentru că a acordat o cauțiune parțială, fie pentru că nu a avut mijloace sau nu a plătit decât parțial. Deci, împotriva debitorului ar fi îndreptățiți să acționeze atât creditorul (pentru diferența neplătită), cât și cauțiunea (pentru ceea ce a plătit), aceștia venind în acest fel, în concurs. În astfel de cazuri, dacă în contractul de cauțiune se inserează clauza "non concurs", banca cauționatoare renunță la orice urmărire împotriva debitorului, dacă această urmărire ar avea drept consecință ajungerea în concurs a creditorului cu banca (ceea ce înseamnă că creditorul se va putea îndestula din patrimoniul debitorului fără să suporte eventualul concurs al băncii care s-ar putea bucura chiar de o preferință legală mai favorabilă).
§.3. Raporturile dintre cofidejusori
Această situație trebuie distinsă de cea a cauțiunii garantate de o altă cauțiune, când se aplică regulile obișnuite, în relațiile creditor-cauțiune.
Raporturile dintre cofidejusori au drept suport situația când sunt mai multe cauțiuni pentru obligația aceluiași debitor și numai una din ele a plătit creditorului suma convenită.
În acest caz, cauțiunea care a plătit are drept de acțiune împotriva celorlalți cofidejusori pentru partea ce privește pe fiecare.
Deși cauțiunea plătește pentru altul, datorită specificului contractului de cauțiune, în raporturile comerciale, fidejusorul este adus automat în poziția de debitor solidar, atât în raporturile cu debitorii, cât și în cele cu ceilalți cofidejusori. Ca atare, pentru recuperarea plății făcute, cauțiunea – pe lângă acțiunile pe care le are contra debitorului – beneficiază față de cofidejusori de o acțiune subrogatorie însoțită de toate datoriile creanței (gaj, certificat de cauțiune, etc.). În literatura juridică s-a apreciat că, uneori, cauțiunea beneficiază și de o acțiune personală, rezultată din gestiunea de afaceri.
Dar, susțin alți autori, acțiunea cauțiunii care a făcut plata este divizibilă, fiecare cofidejusor (bancă garantă) neputând fi urmărită decât pentru partea ce-i revine în mod proporțional (art. 1674 C. civ.).
Fracțiunea din datoria debitorului ce revine fiecăruia dintre cofidejusori trebuie să fie determinată direct proporțional cu angajamentul inițial al fiecăruia.
Secțiunea a V-a Incetarea cauțiunii bancare
Încetarea cauțiunii bancare poate avea loc pe cale accesorie, ca o consecință a încetării obligației debitorului, sau pe cale principală, pentru rațiuni care-i sunt proprii (adică independent de obligația debitorului din raportul juridic fundamental). În ultima dintre aceste două ipoteze sunt aplicabile, și cauțiunii bancare, cauzele de stingere a obligațiilor cunoscute din teoria generală a obligațiilor: plată, dare în plată, novație, compensație, renunțare la garanție, etc.
În cele ce urmează vom prezenta sumar doar cauzele de încetare a cauțiunii pe cale accesorie, precum și câteva moduri specifice de încetare a cauțiunii bancare pe cale principală (în rest urmând a se ține seama de cele cunoscute din teoria generală a obligațiilor).
Încetarea cauțiunii pe cale accesorie este o consecință a încetării obligației principale prin plată, dare în plată, remitere de datorie, prescripție extinctivă, novație, confuziune (inclusiv nulitatea obligației principale pentru vicii de consimțământ). Cauțiunea poate invoca și compensația, pentru stingerea datoriei.
Deci, fiind un contract accesoriu, din momentul în care obligația principală încetează de a mai avea ființă prin unul din modurile arătate, va înceta și contractul de cauțiune bancară (accesorium principale sequitur).
Potrivit art. 1682 C. civ. :
"Cauționatorul se liberează de garanția sa, când nu poate să intre în drepturile, privilegiile și ipotecile creditorului din cauza acestuia" (cedendarum actionum).
În literatura juridică s-a arătat că o cauțiune bancară cu durată nedeterminată poate fi revocată în orice moment, în mod unilateral, exceptându-se cazul când se acoperă un avans determinat.
În Germania, jurisprudența a decis, de asemenea, că este posibilă denunțarea unei cauțiuni nelimitate în timp, cu condiția de a fi durat o perioadă rezonabilă (de exemplu, nu poate fi invocată decât ținându-se seama de interesele creditorului și ale debitorului) fiind necesar și un preaviz.
Scurgerea duratei convenite pentru cauționare duce, în mod firesc, la încetarea cauțiunii bancare. Se consideră însă că banca garantă rămâne ținută de plata datoriilor născute înainte de scadență (în practica bancară din Germania se cere, uneori, și consemnarea unei sume de bani pe data expirării duratei cauțiunii, numai în acest mod încetând obligația băncii garante).
CAPITOLUL III
CONTRACTUL DE GARANȚIE
BANCARĂ (AUTONOMĂ)
Secțiunea I Generalități
Până în preajma celui de-al doilea război mondial, în relațiile comerciale internaționale erau utilizate în special garanțiile personale clasice (cauțiunea) și cele reale (gaj, ipotecă). Ulterior acestei date și mai ales ultimele decenii se caracterizează printr-o preferință crescândă pentru "garanțiile autonome" față de raportul juridic fundamental (adică nu mai au caracterul de accesorialitate).
Această nouă categorie de garanții nu a primit o reglementare legală proprie, ci sunt rodul practicii bancare dintr-o serie de țări ale lumii, ele întemeindu-se pe principiul libertății contractuale.
În dreptul românesc au fost recunoscute și admise toate tipurile de garanții bancare autonome, și acest lucru rezultă atât din reglementări mai vechi, cum sunt: Decretul nr. 587/1973 privind participarea unităților economice române la licitații în străinătate și Decretul nr. 152/1974 privind reglementarea licitațiilor la importul de mașini, utilaje, instalații complexe și la construirea de obiective economice, dar și din reglementări recente, cum este Hotărârea Guvernului nr. 291/1991 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea licitațiilor, prezentarea ofertelor și adjudecarea lucrărilor publice – republicată în M. Of., partea I, nr. 339 din decembrie 1992. (Precizăm că acest ultim act normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 592/2 nov. 1993 – M. Of. nr. 281/2 dec 1993).
Secțiunea a II – a Noțiune
Garanția bancară autonomă (cunoscută în dreptul francez sub denumirea de "garantie contractualle") constituie un contract prin care o bancă se obligă să garanteze pe beneficiar de conduita unei persoane (persoana garantată), în vederea obținerii unui anumit rezultat, iar dacă acesta nu este obținut, să-i plătească beneficiarului o sumă de bani cu titlu de despăgubire. Printr-un astfel de contract, promitentul subscrie o obligație autonomă față de datoria principală (banca nu-și asumă un angajament accesoriu de plată, în locul debitorului, ca în cazul cauțiunii bancare, ci își asumă un angajament distinct de cel al persoanei garantate).
Garanția bancară autonomă are un "caracter indemnitar", banca nemaiangajându-se să execute obligația solicitantului garanției – căci nu ne aflăm în prezența a două obligații cu același obiect ca obligația garantată – ci să plătească o sumă de bani pentru despăgubirea beneficiarului, în cazul în care partea garantată nu îndeplinește prestația promisă.
Avându-se în vedere această trăsătură particulară a garanției bancare autonome, în literatura juridică s-a susținut că aceasta constituie un contract unilateral prin care unul din contractanți (garantul) își asumă răspunderea pentru producerea unui anumit rezultat economic sau risc (adică prejudiciu), ce ar decurge dintr-un raport cu un terț.
În literatura juridică se face sublinierea că autonomia contractului de garanție bancară este concepută numai din punct de vedere juridic, nu și din punct de vedere economic, garanția bancară constituind totuși un accesoriu, ceea ce corespunde scopului garanției de a fi într-un fel dependentă de existența unor fapte (de exemplu, nesemnarea contractului de persoana care a câștigat licitația). Dar, această dependență economică nu conferă un caracter accesoriu obligației băncii garante.
Trebuie, de asemenea, făcută remarca, în privința diferențierii "cauțiunii bancare" de "garanția bancară (autonomă)" că aceasta nu poate avea o simplă bază terminologică, ci este necesar a se avea în vedere conținutul însuși al contractului, pentru a nu se produce confuzii asupra naturii juridice a contractului considerat.
De multe ori însă, nici chiar din conținutul contractului nu se poate deduce cu exactitate dacă acesta este o "cauțiune bancară" sau o "garanție bancară (autonomă)". De aceea, pentru situații de acest fel, când ar exista vreo îndoială, s-au propus diverse soluții. Astfel, în jurisprudența austriacă, s-a decis că atunci când există îndoială, o astfel de convenție trebuie considerată ca fiind un contract de garanție bancară autonomă. Această soluție n-a fost totuși împărtășită în literatura juridică, pe considerentul că angajamentul cauțiunii fiind mai puțin grav, în caz de îndoială, acest lucru trebuie să profite debitorului.
Garanția independentă se deosebește și de alte instituții juridice, cum sunt: delegațiunea imperfectă, creditul documentar, scrisoarea de credit "stand by", "performance bond" și angajamentul de a plăti datoria altei persoane.
De asemenea, garanția independentă se deosebește de aval, care este definit ca o garanție personală prin care o persoană, care poate fi un terț (de exemplu, o bancă), sau chiar un semnatar al cambiei, își asumă obligația de a plăti, integral sau parțial, suma din cambie (art. 33 din Legea 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei și biletului la ordin).
Secțiunea a III-a Tipuri de garanții bancare
Cele mai cunoscute tipuri de astfel de garanții sunt următoarele: garanția pentru prezentarea la licitații (garanția de sumission); garanția de bună executare (garanția de bonne execution) și garanția pentru restituirea avansului plătit (garanția de rembursement).
§.1. Garanția de prezentare la licitație
Este garanția prin care banca se obligă față de beneficiarul – organizator al licitației, la cererea participantului la licitație, ca în cazul în care acesta din urmă nu-și va executa obligațiile ce-i revin din participarea la licitație (de a încheia contractul, întrucât a câștigat licitația) de a plăti beneficiarului – organizator suma convenită (de regulă, o sumă între 1,5 și 10% din valoarea tranzacției).
§.2. Garanția de bună executare
Este garanția prin care banca se obligă față de cumpărătorul unor mărfuri sau beneficiarul unor lucrări ori prestări de servicii, la cererea unui vânzător de mărfuri sau antreprenor de lucrări ori prestator de servicii, ca în cazul în care acesta din urmă nu va executa în mod corespunzător contractul încheiat, să-i plătească beneficiarului garanției suma convenită (de regulă între 5 și 10% din valoarea contractului, mai rar 15%).
§.3. Garanția de restituire a avansului plătit
Este garanția prin care banca se obligă față de cumpărătorul de mărfuri sau beneficiarul unor lucrări ori servicii, la cererea vânzătorului de mărfuri, a antreprenorului de lucrări, ori a prestatorului de servicii, ca în cazul în care acesta din urmă refuză să restituie, conform contractului, sumele plătite în avans de beneficiar, să plătească beneficiarului garanției suma convenită (de regulă, până la 20% din valoarea contractului).
Toate aceste trei tipuri de garanții bancare autonome pot constitui angajamente succesive ale băncii, în trei stadii diferite ale uneia și aceleiași operațiuni comerciale (în cadrul licitației, în cursul executării sau pentru regularizarea finală a operațiunii), tot așa după cum pot fi și garanții distincte, pentru operațiuni comerciale diferite.
Secțiunea a IV-a Conținutul și părțile
Garanțiile bancare autonome trebuie să conțină următoarele elemente: obiectul garanției; valoarea garanției; termenul de valabilitate a garanției; clauzele speciale privind înștiințarea și condițiile de plată; modificarea termenului de valabilitate ori a cuantumului garanției.
În privința părților din contractul de garanție bancară autonomă nu sunt de remarcat aspecte specifice față de contractul de cauțiune bancară.
Secțiunea a V-a Efectele contractului de garanție bancară
Acestea trebuie analizate pe palierul celor două categorii de raporturi juridice pe care le generează: raporturile dintre beneficiar și bancă și raporturile dintre bancă și solicitantul garanției.
§.1. Raporturile dintre beneficiar și bancă
Raporturile dintre beneficiar și bancă cristalizează esența contractului de garanție bancară autonomă care constă în aceea că plata trebuie să fie garantă chiar în caz de divergență de opinii. Cu alte cuvinte, beneficiarul are dreptul să pretindă plata garanției pe baza unei simple cereri sau, mai precis, la simpla afirmație că evenimentul care atrage garanția s-a împlinit.
La primirea cererii de executare a garanției (eventual însoțită de documentele convenite, dacă este o garanție "documentară"), banca garantă este obligată să facă plata sumei convenite, fără să poată face excepții deduse din contractul comercial sau de cooperare economică internațional garantat ori din raporturile cu persoana garantată. Explicația rezidă în aceea că cel care reclamă o garanție bancară vrea, pentru a-și asigura securitatea dreptului său, să obțină ca excepțiile deduse din raportul juridic obligațional principal să nu-i poată fi opuse, și nu numai cele care rezultă din conținutul obligației ci, de asemenea, și cele privind existența și validitatea obligației. Cu alte cuvinte, beneficiarul vrea să evite prin aceasta posibilitatea întârzierii executării, prin excepții de orice natură.
Această imposibilitate de opoziție din partea băncii garante este o consecință a faptului că garanția autonomă nu are un caracter accesoriu al unui raport juridic obligațional fundamental și, ca atare, nu este nici solidară cu obligația asumată de persoana garantată. Dimpotrivă, garanția bancară autonomă este, cum însăși denumirea sa o arată, o garanție independentă, prin care a preluat riscul nerealizării rezultatului promis de persoana garantată. Se cere însă ca creanța beneficiarului garanției să fie exigibilă.
În privința duratei garanței bancare autonome, în principiu, în orice garanție se specifică data până la care poate fi cerută executarea ei (cu consecința că, odată trecută această limită, garanția își încetează valabilitatea). Dar, în practică, se cunosc și cazuri de garanții fără durată de valabilitate (în unele țări neacceptându-se garanții limitate în timp, acestea rămânând valabile până la restituire).
În timp, operațiunea comercială pentru care s-a emis garanția bancară poate fi modificată, fie prin extinderea duratei acesteia, fie prin extinderea conținutului drepturilor și obligațiilor părților. Astfel de modificări duc, desigur, în mod inerent, la creșterea riscurilor pentru banca garantă prin aceea că, în mod proporțional, se extind și posibilitățile apelării la executarea garanției bancare.
Soluțiile adoptate în practică, ca și cele propuse în literatura de specialitate, nu sunt convergente. Astfel, în ceea ce privește durata, sunt frecvente cazurile când în contractul de garanție se prevede posibilitatea ca beneficiarul să modifice în mod unilateral durata de valabilitate a garanției, dar sunt și cazuri când această posibilitate nu este convenită. De asemenea, în ceea ce privește conținutul garanției, fie nu se fac referiri la operațiunea de bază garantată (cu condiția că orice modificare a acesteia atrage modificarea contractului de garanție, fără putința de opoziție din partea băncii garante), fie contractul de garanție exclude posibilitatea persoanei garantate de a se prevala de modificarea contractului principal (și atunci modificarea acestuia este fără consecință asupra garanției), fie contractul de garanție prevede executarea sa automată în cazul în care banca refuză să modifice garanția în concordanță cu modificările suferite de contractul principal.
În lipsa unei înțelegeri a părților, în această privință, este aplicabil principiul consacrat de teoria generală a obligațiilor referitor la inadmisibilitatea modificării în mod unilateral – de către creditor sau de persoana garantată – a întinderii și duratei obligațiilor băncii garante (art. 969 C. civ.).
Garanțiile bancare autonome pot fi de două feluri: "la prima cerere" (sau necondiționate) și "documentare" (sau condiționate).
Garanția la prima cerere obligă banca garantă să facă plata sumei promise la prima cerere a beneficiarului, fără ca acesta să fie nevoit să demonstreze că rezultatul garantat nu a fost realizat (adică să dovedească temeinicia cererii sale).
Garanția documentară, dimpotrivă, îl obligă pe beneficiar, pentru a o putea pune în executare, să demonstreze că persoana garantată nu a avut conduita promisă (respectiv temeinicia cererii sale). În acest scop, beneficiarul garanției va prezenta un raport de expertiză, o hotărâre judecătorească ori arbitrală sau altă dovadă convenită prin contractul de garanție.
Așa cum se arată în literatura juridică, Federația Internațională a Antreprenorilor Europeni a propus o formă tip de garanție bancară documentară, care nu poate fi executată decât dacă: s-a încheiat un înscris între beneficiarul garanției și solicitantul acesteia, din care să rezulte acordul pentru plata sumei respective și dacă banca garantă primește o copie certificată după o hotărâre arbitrală, potrivit căreia suma convenită drept garanție poate fi plătită.
Recurgerea la garanție "la prima cerere" sau la garanția "documentară" depinde de operațiunea comercială ce urmează a fi garantată, de condițiile concrete în care se utilizează garanția, precum și de interesele părților. În orice caz, garanția "la prima cerere" este preferată (mai ales pentru participarea la licitații), ea având avantajul de a reprezenta o normă "standard" universală, care depășește multiplicitatea și particularitățile reglementărilor naționale.
Tot în legătură cu raporturile juridice dintre beneficiar și banca garantă, trebuie examinate și excepțiile pe care le poate ridica banca garantă.
Întrucât garanția bancară are caracter autonom, banca garantă nu va putea opune beneficiarului garanției decât motive care pot da loc la anularea, rezoluțiunea sau stingerea obligației, deduse exclusiv din contractul de garanție bancară (deci, fără să se poată invoca vreun motiv rezultat dintr-un alt raport juridic, cum este raportul juridic obligațional fundamental).
Pe de altă parte, banca garantă mai are la dispoziție două excepții specifice: prima este întemeiată pe bunele moravuri și ordinea publică de drept internațional (cum ar fi, de exemplu, o garanție în legătură cu un trafic de droguri), iar cealaltă este legată de o cerere de executare a garanției evident abuzivă (când din fapte exterioare rezultă că eventualitatea în care se putea executa garanția nu s-a produs).
S-a arătat însă că simpla afirmație cu privire la fraudă sau abuzul de drept nu este suficientă, ci este necesar ca abuzul de drept să fie manifest pentru bancă. De aceea, se și cere ca "frauda să fie evidentă". Numai într-o astfel de situație banca va putea refuza onorarea garanției, unii autori fiind chiar de părere că în astfel de cazuri banca este obligată să refuze plata garanției.
§.2. Raporturile dintre bancă și solicitantul garanției
Raporturile dintre bancă și solicitantul garanției se caracterizează prin aceea că pentru garanția emisă, solicitantul datorează băncii un comision (asupra căruia părțile convin), plus celelalte cheltuieli pe care le-ar implica executarea garanției bancare (din acest punct de vedere neexistând nici o deosebire față de contractul de cauțiune bancară).
De regulă, banca face plata la cererea beneficiarului, înștiințând despre aceasta persoana care a solicitat garanția (uneori se convine, însă, că banca garantă poate face plata și fără această înștiințare).
Indiferent dacă a fost înștiințat sau nu, solicitantul garanției nu are posibilitatea de a împiedica executarea garanției, obligația băncii de a plăti fiind distinctă și desprinsă de obligația pe care o avea persoana garantată (adică, banca garantă este ținută de obligația de plată, indiferent de modul în care persoana garantată și-a îndeplinit obligația ce-i revenea față de beneficiarul garanției. Ea nu are a examina eventualele nemulțumiri sau reclamații ale solicitantului garanției). Numai o comportare vădit abuzivă a beneficiarului garanției ar putea autoriza banca să nu facă plata garanției.
S-a considerat, teoretic, că și solicitantul garanției ar avea două posibilități de a împiedica executarea garanției bancare și anume: instituirea sechestrului asigurător și ordonanța președințială.
Sechestul asigurător presupune existența unei creanțe în favoarea părții care cere instituirea acestuia. Or, existența unei astfel de creanțe – anterioară sau posterioară încheierii contractului de garanție – și paralizarea executării garanției prin invocarea acestei creanțe ar echivala cu o nesocotire a însăși rațiunii contractului de garanție bancară. De aceea, în doctrină ca și în practica judiciară s-au emis rezerve cu privire la o astfel de soluție.
Ordonanța președințială este justificată în caz de urgență și prejudiciere a solicitantului de garanție. Deci, și motivul care ar justifica neplata garanției este, în general, relativ ușor de demonstrat. Așa încât, unele instanțe, în caz de fraudă manifestă din partea beneficiarului garanției, care ar avea drept consecință prejudicierea solicitantului garanției, au admis, pe cale de ordonanță președințială, executarea garanției.
Un alt efect al garanției bancare autonome îl constituie și dreptul de regres al băncii garante care, făcând plata, are deschisă calea unei acțiuni personale împotriva solicitantului garanției. Pe această cale, banca garantă își poate recupera suma plătită beneficiarului cu titlu de garanție, plus comisioanele și alte cheltuieli.
Nu este vorba de o acțiune subrogatorie, deoarece garantul nu plătește pentru debitor, ci plătește o datorie ce-i este proprie (el asumându-și un risc personal).
Dacă însă garanția era afectată de un termen, iar banca a făcut plata după expirarea termenului convenit, ea nu se va putea îndrepta împotriva clientului său; nu se va naște în favoarea sa nici o creanță pentru a fi despăgubit în baza contractului de mandat. Aceasta întrucât convenția părților se referă explicit la asumarea unei garanții limitate în timp. Deci, numai o plată făcută în aceste limite este conformă cu contractul.
Secțiunea a VI-a Incetarea garanției bancare autonome
Aceasta are loc în condițiile regulilor cunoscute din teoria generală a obligațiilor (plata, darea în plată, prescripția extinctivă, novația, etc.).
La stingerea obligațiilor băncii garante va înceta și contractul de garanție.
Contractul de garanție bancară va înceta la expirarea duratei garanției (dacă este o garanție cu durată determinată) sau la revocarea acesteia (dacă este o garanție cu durată nedeterminată).
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandresco Dimitrie, "Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român", ed. a II-a, Editura Socec, București, 1912, vol., VI, vol.X.
2. Băcanu Ion, ''Regimul juridic al dobânzilor'', în Revista de drept comercial, nr. 1/1995, nr. 2/1995.
3. Bistriceanu Gheorghe, ''Finanțe și credit'', Editura Metropol, București, 1994.
4. Capriel A., "Procedura reorganizării și lichidării judiciare", Editura Lumina Lex, București, 1995.
5. Căpățînă Octavian, ''Caracteristici statutare ale societăților comerciale bancare'', în Revista de drept comercial, nr. 5/1994.
6. Căpățînă Octavian, "Instituții ale noului drept comercial. Societățile comerciale'', Editura Lumina, București, 1991.
7. Căpățînă Octavian, ''Societățile comerciale'', Editura Lumina Lex, București, 1996.
8. Cigan Vasile, Pătulea Vasile, ''Penalitățile datorate pentru întârzierile în plata dobânzilor pentru creditele bancare'', în Dreptul, nr. 7/1994.
9. Cărpenaru D. Stanciu, ''Contractele economice speciale'', Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
10. Cărpenaru D. Stanciu, Drept comercial român, vol. III, Editura Atlas Lex, București, 1994.
11. Cărpenaru D. Stanciu, "Procedura reorganizării și lichidării judiciare", Editura Atlas Lex, București, 1996.
12. Cosmovici Paul Mircea, "Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație", Editura ALL, București, 1996.
13. Colin Ambroise, Capitant H., "Cours élémentaire de droit civil français", Librairie Dalloz, Paris, 1931.
14. Dobrican Gheorghe, Popa Ion, Pătulea Vasile, "Discuții în legătură cu admisibilitatea convenirii de către părți cu privire la caracterul executoriu al contractului de credit bancar", în Dreptul, nr. 4/1994.
15. Deteșan Alexandru și colab., "Legislația întreprinderii de la A la Z. Supliment la Revista Economică", București, 1987.
16. Deak Francisc, "Tratat de drept civil. Contracte speciale", Editura Actami, București, 1996.
17. Drîmba Ovidiu, "Istoria culturii și civilizației", Editura Științifică și enciclopedică, vol. I, București, 1984.
18. Dalloz, "Code civil", Imprimerie Hérissey à Evreux, 1988-89.
19. Deleanu Sergiu, "Scrisorile de intenții", în Revista de drept comercial, nr. 1/1995.
20. Economu Radu, ''Manual practic de drept cambial'', Editura Lumina Lex, București, 1996.
21. Economu Radu, ''Sistemul de decontare interbancară a cambiilor, biletelor la ordin și cecurilor'', în Revista de drept comercial, nr. 10/1996.
22. Florescu N.C., "Unele considerații cu privire la Regulile uniforme pentru încasarea unor documente financiare și/sau comerciale'', în Revista de drept comercial, nr. 3/1996.
23. Florescu N.C., ''Câteva considerații cu privire la regulile și uzanțele uniforme ale Camerei de Comerț Internaționale privind acreditivele documentare (revizuite în 1993)'', în Revista de drept comercial, nr. 5/1995.
24. Florescu N.C., ''Considerații cu privire la noile Reguli uniforme pentru garanții la cerere'', în Revista de drept comercial, nr. 2/1995.
25. Fuzier-Herman, "Code civile. Supplément art. 1387 à 2281", Paris.
26. Georgescu I.L., ''Drept comercial român. Teoria generală a obligațiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare – cumpărare comercială'', lucrare revăzută, completată și adusă la zi de Ion Băcanu, Editura Lumina Lex, București, 1994.
27. Hamangiu C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, 'Tratat de drept civil român'', vol. II, Editura ''Naționala'', București, 1929.
28. Ionescu C. Lucian, Negruș Mariana et. al. “Băncile și operațiunile bancare”, Editura Economică, București, 1996.
29. Mayer Thomas, Duesenberry James S., Aliberi Robert, ''Banii, activitatea bancară și economia'', Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1993.
30. Negruș Mariana, ''Mijloace și modalități de plată internaționale'', Editura Academiei R.S.R., București, 1986.
31. Parrot André, "Aventura arheologică", Editura Meridiane, București, 1981.
32. Pătulea Vasile, Corneliu Turianu, ''Garanțiile de executare a obligațiilor comerciale'', Editura Scripta, București, 1994.
33. Planiol Marcel, "Traité élémentaire de droit civil", Librairie générale de droit & de jurisprudence, Paris, 1905.
34. Prescure Titus, Schiaua Ioan, ''Reorganizarea și lichidarea judiciară a societății bancare – un caz special în cadrul procedurilor reglementate de Legea nr. 64/1995'', în Revista de drept comercial, nr. 10/1996.
35. Pătulea Vasile, "Legea privind procedura reorganizării și lichidării judiciare", Editura Continent XXI, București, 1995.
36. Popa Ioan (coord.), ''Tranzacții internaționale. Politici, tehnici, instrumente'', Editura Recif, București, 1992.
37. Rucăreanu Ion, Babiuc Victor, "Regimul juridic al garanțiilor bancare'', București, 1982.
38. *** "Reguli și uzanțe uniforme. Reguli uniforme privind garanțiile contractuale. Reguli și uzanțe uniforme privind acreditivele documentare", Editura Lumina Lex, București, 1993.
39. Sută Nicolae (coord.), "Curs de comerț internațional și politici comerciale'', Editura Ceres, București,1992.
40. Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, ''Drept civil. Teoria generală a obligațiilor'', Editura ALL, București,1992.
41. Șaguna Dan Drosu, Donoica Costin Florin, ''Drept bancar și valutar'', Editura Proarcadia, București, 1994.
42. Șaguna Dan Drosu, ''Drept financiar și fiscal'', vol.I, Editura Deșteaptă-te Românie, București, 1992.
43. Șaguna Dan Drosu, ''Drept financiar și fiscal'', vol. I, II, București, 1997.
44. Turcu Ion, ''Operațiuni și contracte bancare'', Editura Lumina Lex, București, 1994.
45. Turcu Ion, "Reorganizarea și lichidarea judiciară", Editura Lumina Lex, București, 1996.
46. Turcu Ion, Pop Liviu, ''Contractele comerciale'', Editura Lumina Lex, București, 1997.
47. Turcu Ion, ''Derivatele cauțiunii. Scrisorile de intenții și garanțiile independente'', în Revista de drept comercial, nr. 12/1996.
48. Turcu Ion, Rebreanu Veronica, ''Garanții proprii ale obligațiilor comerciale'', în Revista de drept comercial, nr. 11/1996.
49. Turcu Ion, Rebreanu Veronica, ''Garantarea rambursării creditului prin cauțiune'', în Revista de drept comercial, nr. 10/1996.
50. Văcărel Iulian, Bercea Florian, ''Asigurări și reasigurări'', Editura Expert, București, 1993.
51. Vivante Cesare, "Principii de drept comercial", Editura Cartea Românească, București, 1928.
52. Zlătescu Victor Dan, ''Garanțiile creditorului'', Editura Academiei R.S.R., București, 1970.
53. Zlătescu Victor Dan, ''Panorama marilor sisteme contemporane de drept'', Editura Continent XXI, București, 1994.
54. Zilberstein Savelly, Ciobanu Mihai Viorel, Băcanu Ion, ''Drept procesual civil. Executarea silită'', vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1996.
CUPRINS
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
Secțiunea I. Scurtă prezentare a evoluției practicilor bancare
Secțiunea a II-a. Sistemul bancar în România
§1. Scurtă prezentare istorică
§2. Situația actuală
Secțiunea a III-a. Noțiuni generale privind garanțiile bancare
CAPITOLUL II. CONTRACTUL DE CAUȚIUNE BANCARĂ
Secțiunea I. Aspecte introductive
§.1. Dezvoltarea și diversificarea cauțiunii în epoca actuală
§.2. Noțiune
§.3. Tipuri de cauțiuni bancare
§.4. Caractere juridice
1. Accesorialitatea
2. Consensualitatea
3. Unilateralitatea
4. Gratuitatea
§.5. Obligații ce pot fi garantate
Secțiunea a II-a. Efectele contractului de cauțiune bancară
§.1. Raporturile dintre cauțiune și creditor
§.2. Raporturile dintre cauțiune si debitor
1.Raporturile dintre banca – fidejusor și debitor pâna la plata cauțiunii
2. Raporturile dintre banca – fidejusor și debitor după plata cauțiunii. Acțiunea în regres.
§.3. Raporturile dintre cofidejusori
Secțiunea a III-a. Încetarea cauțiunii bancare
CAPITOLUL III. CONTRACTUL DE GARANȚIE BANCARĂ (AUTONOMĂ)
Secțiunea I. Generalități
Secțiunea a II-a. Definiție și trăsături
Secțiunea a III-a. Tipuri de garanții bancare autonome
§.1. Garanția de prezentare la licitație
§.2. Garanția de bună executare
§.3. Garanția de restituire a avansului plătit
Secțiunea a IV-a. Conținutul și părțile
Secțiunea a V-a. Efectele contractului de garanție bancară
§.1. Raporturile dintre beneficiar și bancă
§.2. Raporturile dintre bancă și solicitantul garanției
Secțiunea a VI-a. Încetarea garanției bancare autonome
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Garantii Bancare (ID: 131286)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.