Garantia Creditelor Bancare

Introducere

În prezent, suntem asaltați, sufocați chiar, de o piață emergentă a creditelor. Contractarea creditului vine ca o soluție la imposibilitatea achiziționării cash a produselor de diversă natură de la consumabile până la autoturisme sau imobile. În condițiile în care avem pretenția de a ne alinia standardelor europene și globalizării, consider absolut normal și, pe alocuri frenetic, acest boom al pieței creditelor.

Creditul nu mai este o dilema pentru nimeni, el fiind accesat de persoane de orice vârstă nu mai mică de 18 ani, orice categorie socio-profesională și orice mediu cu preponderență în cel urban. Concomitent cu acest fenomen, are loc o proliferare a creditelor contractate prin instituțiile financiare nebancare, în detrimentul instituțiilor bancare și nici nu este de mirare de ce se produce acest fenomen, având în vedere fluxul operațional mult mai facil în primul caz și reticența oamenilor cu privire la gradul ridicat de formalitate ce caracterizează instituțiile bancare.

Consider că tema prezintă un grad mare de interes din prisma faptului că piața creditelor este emergentă și demitizează noțiunea de bancă – privită până acum ca un colos financiar. Personal, privesc tema tratată și lucrarea realizată de către mine ca o informare corectă și completă a potențialilor clienți, referitoare la toți parametrii și metoda sistemului de creditare

Capitolul I

Creditul bancar

1.1 Creditul

Creditul, ca și moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb1.

Printre primele operațiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care trecut de la viața izolată, individuală, la o formă de viață socială a fost schimbul în natură și ca o consecință imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.

În orice tranzacție de schimb, în mod obișnuit, fiecare din părți oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părți convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit 2.

Indiferent de modul în care s-a născut și a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.

Etimologic, creditul își are originea în cuvântul latin “creditum – credere”, care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existența unei operațiuni de împrumut – încredere.

Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiții cu privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferența dintre ele fiind determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.

Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiție sintetică, dar expresivă, când spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deține numerar”. Într-o manieră asemănătoare, prof. C. Gide definește creditul ca fiind “schimbul unei bogății prezente, contra unei bogății viitoare”. Prof. F. Leitner definește creditul ca un “act conomic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziția lui, de un alt individ, în

cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată că “este vorba de o operațiune de credit sau ne găsim în fața unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată întrun moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definițiilor succinte, prof. A. Page

definește creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”3. Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte si operațiuni de concentrare a disponibilităților bănești din economia națională și de repartizare si utilizare a acestor disponibilități pentru satisfacerea trebuințelor bănești temporare ale unităților economice si ale cetățenilor”.

Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reuși să ofere o imagine clară a acestuia. Noțiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum și oricând. Creditul nu este un împrumut în forma sa pură.

Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanța sa4. De pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească

același exemplar sau un altul dar cu același titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă. După cum se știe, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calități deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general.

Creditul este un schimb de monedă condiționat si despărțit de un interval de timp, de un termen.

Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziție o sumă de bani, cu condiția de a o rambursa în viitor, la o anumită dată. Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp, folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei operațiuni de credit5.

O variantă a creditului în forma sa pură și simplă este creditul comercial. Întrunul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.

În orice operațiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă creditul, numit creditor și cel care primește creditul, numit debitor. Alte elemente ale creditului sunt: scadența (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului), ratele parțiale care se rambursează eșalonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de grație (perioada între momentul angajării creditului si începerea rambursării lor),

garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziția creditorului sau al unui terț, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligațiuni de o valoare, în general, mai redusă) si dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un termen determinat).

Apărut odată cu schimbul în natură și cunoscând în evoluția sa numeroase forme, creditul îndeplinește un rol esențial în economia modernă. De altfel, apreciindu-se rolul deosebit al monedei și creditului în dezvoltarea socialeconomică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluție:

treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise și economia de schimb în natură; treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei; treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulație contra promisiunii de a restitui în viitor aceeași valoare. Este ultima și cea mai evoluată treaptă de dezvoltare economică si financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esențial îl au operațiunile de credit.

1.2 Clasificarea creditului

Creditul, la apariția sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică și astăzi în comunitățile mai puțin evoluate.

În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă corelație cu gradul și nivelul societății de astăzi. Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susțin existența a două forme de exprimare a creditului: creditul public și creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist și credit public; după o altă opinie, sunt reținute următoarele forme: credit de producție, de consumație, privat si public; în fine, într-o altă opinie sunt reținute ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat și creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piață sunt: creditul bancar si creditul comercial.

Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător șicumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp de plata prețului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulației mărfurilor și prin aceasta, la dezvoltarea economiei naționale. Mecanismul creditului comercial se desfășoară astfel: un agent

economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri bănești pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producției prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la prețul stipulat în contract. Prețul stipulat în contractul de vânzare cumpărare pe credit cuprinde, prețul mărfii la care se adaugă un procent ce reprezintă prețul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesnește și accelerează circulația capitalului7. În economia de piață, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desființat.

Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în așa numitul “comerț cu bani”, numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor bănești necesare

diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activității bancare. În calitatea lor de intermediare băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul

lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.

Având în vedere că agenții economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-și reconstitui capitalul, există o strânsă interdependență între creditul comercial și creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-și sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.

a) După destinație, creditul poate fi: credit de producție și credit de consumație. Creditul de producție este destinat activităților având un scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilității creditului după destinația lui poate duce la judecăți de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinație productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiții insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumație nu este întotdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învățământ, cultură etc. Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcție de rezultatele finale ale utilizării sale și numai după destinația sa inițială.

b) În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public și credit privat.

Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este destinat înființării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente și neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educație, administrație etc 8. Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.

c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu valori materiale certe, si creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincția dintre creditul real și creditul personal are doar caracter formal.

Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanții morale, prin garanție personală sau solidară a altor persoane care, angajându-și răspunderea pentru debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilități. ținând cont de această situație, creditele personale pot fi credite acoperite și credite descoperite.

d) În funcție de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) și credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru investiții).

În practică se cunosc și credite fără termen, cum sunt operațiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori și debitor se caracterizează prin continuitate și mare frecvență.

e) După locul de desfășurare a operațiunilor de credit, în țară sau în străinătate, vom întâlni: credit intern și credit extern.

f) În funcție de posibilitatea pe care o are la dispoziție creditorul pentru a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi: denunțabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadență, prin notificare unui aviz prealabil, și nedenunțabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înțelegerea dintre cele două părți. În cazul formei creditului denunțabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.

g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.

Având în vedere importanța deosebită, în economia de piață, a mecanismului creditelor pe termen lung, mijlociu și pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora.

Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum și de companiile de asigurare sau alte organizații financiar specializate în administrarea fondurilor bănești. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditori si debitori (și, de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte tranzacții de pe piața banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind polița. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanției, sensul obligației și gradul de participare.

h) După natura garanției, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizației interesate (girul). În aceste două situații un rol deosebit îl au bilanțul societății precum și perspectivele pe care le are de a obține și în viitor numerar pe seama activităților

pe care le desfășoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.

i)După sensul obligației, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind desfacerea producției. Aceste forme de împrumut ale căror implicații depășesc în parte sfera de cuprindere a bilanțului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societății interesate în ceea ce privește atât sumele, cât și eșalonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular și pot să nu fie cuprinse în bilanțul contabil. În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.

j)După gradul de participare, unele împrumutului au caracterul obligațiilor directe, atât a creanțelor convertibile, cât și a creanțelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanței în acțiuni curente la un preț prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanțe este obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.

Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât și prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piața monetară tradițională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii: bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerț; bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienților săi, inclusiv societăților comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerț conțin elemente de certitudine (obligația necondiționată de plată și avalul) sunt negociabile și se pot transmite prin girare, scontare și reescontare, deci creează posibilitatea deținătorului-beneficiar de a-și procura resurse financiare înainte de scadență. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilități în favoarea securității drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convențiile internaționale, codurile comerciale și alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris – un titlu de credit – prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență. Aceste efect de comerț poartă trei semnături: emitent, bancă și o instituție de emisiune (financiară), care prin intervenția sa contribuie și la diminuarea caracterului inflaționist al acestei forme de credit.

Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanțelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaîne) și creditele de mobilizare a creanțelor comerciale (la crédit mobilsibale de créances commerciales).

Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franța și în alte economii de piață de tip occidental. Acest sistem permite societăților comerciale să mobilizeze efectele de comerț (trate, bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadență. Prin această operațiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în

aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat la bancă până la scadență) și comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale și realizarea unui beneficiu 9.

Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală, valoarea actuală și diferența, reprezentând scontarea propriu-zisă, ținând seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile și că un an se consideră în relațiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unități monetare.

Creditele pe termen scurt se obțin și prin scontarea warantelor, care reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianții, industriașii etc. își depozitează materiile prime, mărfurile și produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor și atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiționare etc. Recipsa-warant pentru obiectele depozitate este detașată dintr-un registru de cotor (talon) și se divide în două părți: recipisa și warantul. Aceste părți sunt la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat

warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deținătorul recipisei nu va rambursa creditul la scadență, banca se va prezenta la antrepozit, va vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului și va vărsa diferența în contul deținătorului recipisei.

A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadențe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deținătorul biletelor și clientul său.

A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanțelor comerciale) se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienți, societatea care dorește credit grupează facturile cu aceeași scadență de plată, ținând seama de termenul de plată stabilit cu clienții și emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienți, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, aceștia sunt debitorii furnizorilor și nu ai băncilor. Creditele menționate (pe termen lung, scurt și mijlociu) sunt acordate – direct sau indirect – pe piața financiară. Dar un mare număr de societăți comerciale, mici și mijlocii, “nu pot apela la piața financiară, fie din cauza formei lor (societățile de persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun

întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar”. Aceste firme acoperă necesitățile lor de finanțare grație creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociații sau de terțe societăți străine. Astfel de metode de finanțare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaților, bonurile de casă și alte categorii de împrumuturi. Creditele menționate (pe termen lung, scurt și mijlociu) sunt acordate – direct sau indirect – pe piața financiară. Dar un mare număr de societăți comerciale, mici și mijlocii, “nu pot apela la piața financiară, fie din cauza formei lor (societățile de

persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar”. Aceste firme acoperă necesitățile lor de finanțare grație creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociații sau de terțe societăți străine.

Astfel de metode de finanțare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaților, bonurile de casă și alte categorii de împrumuturi.

Avansurile asociaților. Capitalurile societăților comerciale de persoane sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfășurarea unei activități deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părți sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situație, asociații fac apel la avansurile în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont de avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăților care funcționează pe sistemul de compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenție de blocaj fără a depăși volumul capitalului social. Astfel de convenție prevede durata până când asociații se angajează să lase sumele alocate în contul curent și procentual de dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcționează și în societățile pe acțiuni (anonime și în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăși ca volum jumătate din capitalul social și, în plus, capitalul social subscris la constituirea societății trebuie să fie integral vărsat.

Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător și sunt asimilate efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin). În Franța, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societățile și organizațiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcție de necesitățile de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societățile cu răspundere limitată și pe acțiuni, care au încheiate bilanțurile pe trei exerciții și au în întregime capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislației franceze, foarte clar reglementată, cuprinzând numeroase informații pentru identificarea situației societăților comerciale care le-a emis.

Diverse categorii de împrumutați. În această categorie se înscriu contractele de împrumut între particulari și societăți. Forma acestor împrumuturi depinde de relațiile dintre terți și societăți și de gradul de încredere existent între părțile contractante. În afara relațiilor personale și garanțiile posibile date de valorile patrimoniale ale societății respective, se practică în mod curent și ipoteca. Această garanție oferă cea mai sigură securitate și în practica franceză și are o mare audiență la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc., sunt autentificate de notari, care sunt direct menționați în calitate de intermediari. Creditele acordate de bănci țărilor cu economie de piață pentru desfășurarea activității de producție sau a celei comerciale pot avea și un caracter sezonier, cum ar fi:

creditul pentru stocurile sezoniere;

-creditul impus de fluctuații sezoniere ale activității firmei (care nu depășesc 9 luni);

-creditul de trezorerie, care se numește în mod curent credit de fond de rulment;

-creditul de schimb, în cazul efectuării unor operațiuni financiare speciale (emisiuni de obligațiuni) care necesită unele finanțări pe termen scurt.

În sistemul economiilor de piață dezvoltate, există și o altă formă de credit, denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăți comerciale care se află în urgență de nevoie de fonduri bănești își vinde întreprinderea unei societăți de leasing și apoi o închiriază printr-un contract obișnuit. În acest mod, își transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului își răscumpără întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face și prin rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back 10.

1.3 Funcțiile si rolul creditelor

Locul și importanța creditului în relațiile social economice sunt evidențiate

prin funcțiile sale și anume:

Funcția distributivă, constă în mobilizarea resurselor bănești disponibile la un moment dat în economie și redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanțare. Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile populației depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenților astfel de disponibilități, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului punând astfel în mișcare forțele economice latente și contribuind la creșterea avuției reale a societății. De asemenea, operativitatea dată procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investițiilor spre sectoarele sau activitățile inerente și externe și contribuind pe această bază la creșterea eficacității marginale a capitalului.

Tot prin funcția distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului și dirijarea acestuia spre acțiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăți.

Funcția de transformare a economiilor în investiții, prin care se concretizează una din legile obiective ale economiei de piață, și anume realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuației E = I, în care E reprezintă economiile iar I investițiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul și comportamentul său economic.

Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare și reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. În același timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine își poate asuma riscurile unei investiții, ia dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.

Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiții. Sub acest aspect, creditul este un important factor al creșterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al oricărui individ care, prin intențiile sale realiste, riguros fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

Funcția de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe încrederea între participanții la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente și tehnici, ca viramentul cecul, compensația, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din circulație și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale.

1.4 Concept general . Trăsături

Creditul este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Operațiunea privește două părți. O parte care dă creditul, cealaltă parte îl primește, altfel spus se îndatorează 1.

Relațiile de credit au existat și în economiile premonetare. Deci creditul poate exista și în economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relațiile de credit, astăzi, nu se pot emancipa pe haina monetară.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relațiile între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a relațiilor de credit privește mobilizarea capitalurilor disponibile și a economiilor.

Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse și în continuă evoluție. Dispozitivul instituțional variază de asemenea, de la țară la țară.

Esențial rămâne același peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze, după un timp, în condițiile specificate de acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea de a plăti dobânda pentru a remunera pe creditor.

Băncile sunt, de regulă, universale, putând realiza toată gama de operațiuni și servicii reglementate în legea specială, spre deosebire de societățile comerciale, specializate pentru anumite activități. Asistăm la conturarea unui drept al serviciilor bancare, o teorie generală a contractelor bancare fiind însă dificil de susținut. Contractele bancare au trăsături care le particularizează în categoria contractelor comerciale. Ele nu au o reglementare specială în dreptul nostru, cele mai multe reglementări fiind de factură administrativă; diversitatea operațiunilor bancare și interferența cu alte domenii fac imposibilă o reglementare comună și unitară a acestora. În sens larg, ansamblul operațiunilor efectuate de bănci este reglementat de condițiile generale, oferite de bancă clientului său. De cele mai multe ori, raportul de drept bancar se suprapune altor raporturi juridice – dintre clientul băncii și partenerii acestuia, prin contractul bancar, în special, convenția de cont bancar, asigurându-se executarea obligațiilor derivând din acestea, fiind dificil de realizat o „unitate în diversitate”.

Sunt încheiate sub imperiul prudenței bancare care, pe de o parte, impune garantarea executării lor, pe de altă parte, limitează, restricționează sau interzice anumite operațiuni, stabilind inclusiv limite și obligații de raportare a unora autorității din domeniu.

Sunt contracte și operațiuni extrem de diferite, ca și operațiunile pentru a căror executare sunt încheiate; în timp ce unele sunt des întâlnite și în alte domenii, ex. contractul de credit, altele sunt specifice domeniului bancar, ex. contractul de card bancar, contractul de operațiuni în contul curent de disponibilități.

Caracterul repetitiv al celor mai multe operațiuni bancare și, de aici, nevoia de

celeritate, au condus la implementarea celor mai moderne tehnici informatice de încheiere și de executare a lor. Derularea lor nu necesită eforturi materiale și nici forță de muncă deosebită.

Cele mai multe au afinități cu contractele de adeziune, posibilitatea clientului de a negocia fiind limitată. De regulă, banca oferă formulare de contracte, „standardizate și tehnicizate”, pe care clientul le semnează, aderând inclusiv la uzurile bancare.

În domeniu, operează, adiacent obligațiilor asumate de bancă, obligația de asistență a clientului – prin informarea clientului și consilierea acestuia, de confidențialitate, de prudență bancară, pentru a-l proteja, fiind partea „slabă” a contractului.

În amplitudinea sa, esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice.

Subiectele raportului de credit, creditorul și debitorul prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit și durata angajării sale, astfel ca ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilă.

O apreciere generală asupra naturii participanților la procesul de creditare: creditori și debitori, conturează trei categorii principale și de amplă cuprindere: întreprinderile, statul și populația.

Raportul de credit implică, primordial, redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistența unor procese de economisire sau acumulări monetare.

Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte, manevrează importante disponibilități monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare2. Pe de altă parte, întreprinderile, prin realizarea profitului, constituie fonduri și rezerve, remunerează acționarii, fapt major în desfășurarea raportului de credit, în primul rând, ia postura de creditor.

În țările dezvoltate aportul populației în formarea resurselor de creditare tinde să-l ajungă pe cel al întreprinderilor. Astfel în anul 1991, în Japonia, față de 143.788 miliarde yeni, cât reprezenta acumulările întreprinderilor, populația înregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.

Aceste tendințe de creștere absolută și relativă a economiilor populației, caracteristică evoluției raporturilor de credit în toate țările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de mobilizare și utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfășoară modificări calitative printre care transformarea economiilor de disponibilități monetare în economii financiare, fapt ce influențează radical activitatea intermediarilor, băncile.

În calitate de debitor alături de întreprinderi și populație se afirmă amplu, în toate țările dezvoltate, statul3.

În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are dimensiuni apropiate, volumul total al îndatoririi fiind în 1990: pentru întreprinderi 2.951 miliarde de dolari, pentru populație 2.837 miliarde de dolari și pentru administrația de stat 2.798 miliarde de dolari.

Desigur că aceste date reflectă anumite particularități proprii ale S.U.A.: un grad mai mare de auto finanțare a întreprinderilor care diminuează relativ necesitățile de credit; o dezvoltare mai amplă a creditului acordat populației, ca expresie a unei economii de consum dezvoltate generos;

o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe destinații militare, care exagerează nevoile de credit ale statului. Dacă pentru celelalte țări dezvoltate, participațiile cantitative pot diferi, factorii care le generează și tendințele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de similitudine.

Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit, presupune riscuri și necesități, în consecință, adesea, angajarea unei garanții. În raporturile de credit riscurile probabile sunt:

-riscul de nerambursare;

-riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor împrumutului. Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit cu diferite aspecte: umane (competența, moralitatea), economice (situația internațională, națională, cadru profesional), financiare (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi).

Se poate acționa pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituții de credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la banca, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozit, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate.

Efectele negative ale unei asemenea situații care afectează major pe deponent pot fi prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor și creditelor de către bănci; angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare; mobilizarea efectelor (la piața monetară), prin reescont și alte operațiuni.

Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparțin

băncii. De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce-i sunt încredințate bancherului să-și întărească poziția sa de creditor prin garanții personale sau reale4.

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

În cazul garanției simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligației sale, de a cere executarea patrimonială a debitorului și, în cazul în care există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa5. În cazul garanției solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții

preferabile de solvabilitate.

Garanțiile reale cuprind reținerea, gajul, ipoteca și privilegiu.

Dreptul de reținere asigură creditorului posibilitatea de a reține un bun corporal, proprietate a debitorului, atâta timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite condiții: bunul corporal deținut să aibă o legătură cu creanța iar creanța trebuie să fie certă și exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanția creditului, gajul.

Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primește un titlu de recunoaștere a gajului care face obiectul publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerț).

Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi: de preferință (de a plăti înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce face obiectul gajului); de urmărire (dacă se schimbă proprietarul); de reținere (păstrarea obiectului gajului); de vânzare (vânzarea în justiție a bunului gajat).

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă clientului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare și cu publicitate.

Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferință și dreptul de urmărire.Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimțită prin contract) sau judiciară (acordată de organele judecătorești).

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți, sau asupra totalității patrimoniului debitorului.

Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferință și de dreptul de urmărire.

Privilegiile pot fi generale și speciale, respectiv mobiliare și imobiliare.

Oricare ar fi garanțiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanție nu trebuie să fie decât o precauțiune suplimentară, și nu un suport al unui risc mai mult decât este probabil.

Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însușirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său, și a modului de administrare și nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanțiilor.

Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanțiilor în bani presupune pentru creditor eforturi și cheltuieli suplimentare și implică imobilizări îndelungate ale fondurilor. Toate acestea deturnează creditorul, respectiv pe bancher, din preocupările sale obișnuite, și-i aduce prejudicii, ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric și, pe această cale, recuperate.

Creditorul, respectiv bancherul, este interesat în primul rând de derularea normală a procesului de creditare și mai puțin de anomaliile acestuia, chiar dacă acestea îi aduc unele recompense.

Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe piețele monetare) și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani și chiar 100 (în situațiile recente pentru împrumuturi privind construcția de locuințe). Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență.

Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată, fapt ce înseamnă că, pe parcurs, la termenele stabilite, lunare, trimestriale, etc., odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi se rambursează o parte din împrumuturi.

Experiența a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, sau acordat în condițiile în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea principalului credit urmând a fi făcută integral la termenul stabilit, s-au creat premise pentru lipsa de răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la apariția fenomenului de incapacitate de plată a debitorilor și falimentul instituțiilor de credit, pe scară largă6.

În acordurile de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda cuvenită în cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul împrumut și pe toată durata creditului.

În condițiile presiunii inflaționiste accentuate din anii ”70, s-a instituit regimul dobânzilor variabile (sensibile) situație în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) în funcție de nivelul dobânzii pe piață (națională sau internațională).

Acordurile de credit pot prevedea adiționarea dobânzii cuvenite și plata

integrală la încheierea contractului (situație practicată mai ales pentru hârtiile de valoare, obligațiuni ale întreprinderilor, statului sau băncilor și instituțiilor financiare).

Tranzacția. Acordarea creditului.

Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit.

În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărțile de credit sunt modalitățile cele mai răspândite pentru această formă.

Consimțirea tranzacției, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanță, în vederea căruia creditorul trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru evitarea riscului7.

În acest sens băncile își creează un cadru propriu de informare și documentare, sau apelează la agenți de specialitate care studiază capacitatea de plată și respectiv potențialul economic al firmelor.

O atenție deosebită se acordă în economia unor țări, documentări privind riscul în investirea în hârtii de valoare, obligațiuni, de o mare audiență publică, sfera în care acționează agenții specializați, care au pus la punct un sistem de notație complexă, reunit într-o formulă literară sau numerică destinată a releva gradul de risc decurgând din caracteristicile creditorului și mai ales, ale

debitorului.

Consemnarea și transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului.

Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate8. Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum și veniturile accesorii.

Negocierea instrumentelor de plată și a creanțelor ce sunt reprezentate pot avea loc:

– direct între investitori; în cadrul piețelor de capital și financiare.

De regulă, transferul direct se desfășoară în cadrul raporturilor directe al creditelor sau între bănci privind circulația cambiei (contrare sau reescontare), a cecului etc., în timp ce obiect al piețelor financiare sunt obligațiunile statului (bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum și alte hârtii de valoare similare.

Transferabilitatea instrumentelor de credit și deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul este în primul rând, o expresie a lichidității portofoliului de creanțe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanța în bani, potrivit unei necesități sau unei noi opțiuni.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite a asigura utilizarea fluxurilor firești de constituire și utilizare a capitalurilor temporar disponibile9.

Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile mobilizate între ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune și de alte bănci, prin operațiunile de recreditare.

În economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, și multiple, în varietatea lor. În aceste condiții, orice categorie a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.

Făcând o analiză a raporturilor de credit folosim o amplă paletă de criterii, care să le caracterizeze, să le afirme independențele și prin aceasta să le diferențieze.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt: persoana creditorului; modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile;

persoana debitorului; dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutului; obiectul creditului și sfera de utilizare; duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.

Privite din acest punct de vedere, raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul ipotecar, creditul obligatar și creditul de consum.

Creditul bancar cuprinde o serie largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung, privind operațiunile bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

În rapoartele de credit cu banca se pot angaja și persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenți economici. Ne vom referi în continuare la raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de altă parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curentă sau cu recuperare ulterioară, pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă și partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.

Operațiile de credit bancar vor fi examinate în sensul raportului bancăîntreprindere, respectiv principalele credite acordate de bănci.

Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie), reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. În fapt, aceste credite nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter

imprevizibil și greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanție veredică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare. De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcția acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile își păstrează toate disponibilitățile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesitățile unor întreprinderi prin însăși redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existența permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă reducerea resurselor utilizate, iar pentru o întreprindere o păstrare a solvabilității. O altă caracteristică a acestor credite este și faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regula, în corelație cu dobânda de piață și, în mod obișnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui comision.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în condițiile căreia se stabilește limita maximă a creditului acordat în acest cadru. Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întru-cât banca poate cere oricând acoperirea debitului.

O formă mai favorabilă pentru întreprinderi este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menține pe o perioadă stabilită în contract.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obținere de fonduri de către întreprinderi, întru-cât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etape ulterioare, obținerea unor credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condițiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoiește.

Creditele exemplificate până aici, strâns legate și de necesitatea de activitatea de producție, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant, care este folosit de aceasta potrivit necesităților sale și liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizate, prin aspectul lor general implicite.

O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis-a-vis de bănci, o motivare clară și condiționarea utilizării lor și adesea garantarea. Astfel după modul lor de angajare și folosință, ele pot fi caracterizate ca explicite.

Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri. În acestea, creditele de producție sezonieră sunt cunoscute sub numele de credite de campanie. Acestea sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularității ciclului aprovizionare-producție-vânzări, de pildă, producția de conserve, blănuri, jucării, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producție sau de circulație.

Majoritare în activitățile băncilor, în special a celor comerciale, sunt creditele pe termen scurt.

În mod practic, soluțiile optime pentru acoperirea necesităților de investiții, de constituire de noi fabrici sau capacități de producție și alte majorări de capital fix prin preluări și achiziții, se realizează pe alte căi, și dacă se apelează la credit, acesta acționează în sfera creditului obligatar.

1.5 Dobânda

În formularea, dezvoltarea și perpetuarea conceptelor cu privire la credit și dobânzi, gânditorii, școlile și curentele s-au angajat primordial în explicarea, justificarea și utilizarea dobânzii, de fapt ea însăși latura specifică și esențială a manifestărilor relațiilor de credit. Astfel că, în mod necesar, tratarea teoriilor asupra creditului și dobânzii înseamnă efectiv, referiri, uneori exclusive, asupra dobânzii.

Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filozofi,

sociologi și economiști. În general se consideră, în cadrul dat, dobânda ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că realitatea relațiilor economice afirmă permanent prezența acestui “accident” economic în cadrul procesului de creditare.

Această opoziție a filozofilor, teologilor și profeților s-a manifestat din timpurile cele mai vechi și a durat secole. Abia la Calvin se întâlnește o adevărată justificare a dobânzii și o superficială analiză a acestui fenomen.

Când știința economică a început a lua formă, de a se structura, liberată de diatribele filozofilor și dogmatismului teologilor, între problemele analizate în primul rând de economiștii care se afirmau, a fost acest fenomen pe care relațiile capitalismului modern îl relevau constant. Din acest moment, legat de studiile naturii și formării capitalului, multe școli au intenționat să construiască o teorie a dobânzii. Se poate spune că fiecare școală a încercat să dea dobânzii o caracteristică determinantă și distinctă, în conformitate cu propriile lor puncte de vedere.

Dacă ne propunem, mai întâi o definiție, este foarte dificil de a reflecta în ea toate aceste puncte de vedere.

Dobânda este, în mod firesc, comună cu conceptul de capital și cu elementele “timp” și “risc”. Aceste concepte și elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originală a capitalismului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare pentru alte persoane (dobânda împrumutului) pe o durată, pentru o folosire oarecare.

Într-un fel restrâns, sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei sau prețul folosirii capitalului și totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări regăsim unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la originea dobânzii, la legile de formare și la justificarea sa.

În aceasta, o contribuție pe deplin recunoscută este cea a lui Bohm Bawerk, unul din cei mai importanți analiști ai dobânzii. Acesta, în cercetările sale, pornește de la unele constatări empirice, cu care sunt de acord economiștii din vremea sa: dobânda unui capital se produce indiferent de activitatea personală a capitalistului; parte care este o calitate firească a capitalistului;

se formează fără ca acesta (capitalul) să se epuizeze și are astfel o durată eternă de constituire.

Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor și debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative. Fiecare din părți dorește să aibă, în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze și să justifice soluția adoptată. Deci se pune problema de a discerne și considera factorii cu audiență și acceptabilitate generală. Un prim asemenea factor este productivitatea capitalismului, o anumită productivitate a capitalismului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluții și conjuncturi.

Întreprinzătorul atunci când își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părți interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părți.

Evident că aceste poziții nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca sumă a lor, în relațiile pe care cele două părți le întreține pe piețele creditului. Iată deci contextul în care, în fiecare moment dat, nivelul dobânzii reflectă și exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este intim legat.

Un al doilea factor general care determină nivelul dobânzii este lichiditatea. Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

Orice angajare mai îndelungată a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică deci o creștere a nivelului dobânzii.

Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este și o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate și debitorii interesați în a plăti mai puțin pentru aceasta.

1.6 Rambursarea

Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit și asistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare și acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în: dobânda pură care este costul utilizării capitalului; plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale. O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează politica personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, în funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigură partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

Raportul dintre oferta și cererea de credite este evident un factor esențial în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii, există un nivel dat al economisirii.

Determinat de preferințele familiilor de a economisii este nivelul individual al venitului și implicit nivelul de preferințe pentru consum.

Stabilitatea economică și politică are și ea un rol deosebit în încurajarea formării capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică și dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de cei trei mari debitori: guvernul, agenții economici și familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice și tendințele de dezvoltare a investițiilor.

Așa cum am precizat anterior, nivelul dobânzii, astfel determinat este “dobânda de bază” la care se adiționează în mod firesc factorul de risc, care majorează astfel diferențiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanții de credit.

Starea economiei în dezvoltarea sa liberă sau în încercările de orientare prin politici economice și îndeosebi prin politici monetare și de credit influențează asupra nivelului dobânzilor, dar totodată trebuie să remarcăm că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă, are o influență majoră asupra economiei afectând dezvoltarea și expansiunea economică, cheltuielile de consum și investițiile.

Nivelul dobânzii se exprimă în diferitele segmente ale piețelor creditului și în diferitele raporturi între debitori și creditori, în special între bănci și clienții lor, în variate tipuri și variate mărimi.

Diferitele rate ale dobânzi existente, specifice în diverse relații sunt structurate în cadrul unor legături reciproce semnificative și putem spune că acționează în cadrul unui mecanism.

În interiorul fiecărei bănci se instituie, de fapt, o scară a dobânzilor creditoare și debitoare care reflectă implicit raportul dintre cheltuielile și veniturile băncii și posibilitățile sale de a obține profit.

Pe de o parte, banca procură resurse prin depozitele ce le constituie în relațiile cu clienții și de la furnizorii de resurse, alte bănci sau banca de emisiune, pe care trebuie să le remunereze la nivelul dat, de regulă de nivelul pieței.

Pe de altă parte, față de debitorii săi, fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobânzi în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile și de funcționare) și implicit un anumit nivel al profitului.

În corelare, între nivelul dobânzilor încasate și plătite, banca trebuie să-și asigure competitivitatea urmărind atragerea clienților, și printr-un cuantum avantajos, pentru ei, a dobânzilor.

Astfel între dobânzile interne practicate de bănci rata dobânzilor de depozit este de o importanță majoră pentru nivelul general al dobânzilor interne.

Această rată este de un nivel foarte scăzut întrucât se aplică pentru depozitele la vedere și asigură un grad înalt de lichiditate deponenților, care, urmărind în general acest aspect, acceptă un asemenea regim al dobânzilor.

Rata de bază a dobânzii reprezintă pentru fiecare bancă nivelul fundamental în raport cu care se constituie o serie de rate ale dobânzilor practicate de bancă în relație cu clienții. În continuare, pe prima treaptă aflăm ratele de dobândă normală sau comercială (în Anglia se numește “blue chip rate”). Blue chip este o expresie împrumutată de la bursa de valori care este folosită pentru a reprezenta activitatea unei firme care funcționează fără reproș și are bune relații cu colaboratorii.

Această rată se construiește adăugând două puncte la rata dobânzii de bază. Funcție de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite prin adăugarea la dobânda de bază a încă 4,5 sau 7 puncte.

Rata dobânzilor pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată, deoarece, cum este de înțeles, vizează operațiuni ce implică o multitudine de debitori și multiple riscuri.

Iată că privite în ansamblul lor, dobânzile practicate de bănci față de clienții lor se află în corelația necesară de conexiune a unui mecanism.

Examinarea ratelor interne ale dobânzilor subliniază posibilitatea băncii de a avea o politică proprie față de clienții săi, în general, și în deosebi vis-a-vis de fiecare dintre ei, în special.

În același timp este evident că în opțiunile sale privind politica dobânzilor banca este “obligată” să se alinieze la evoluțiile pieței care determină propria atitudine prin multiple și diverse influențe.

Importanța dobânzii, oricare ar fi teoria monetară care încearcă să o explice, se manifestă particular în unele funcții economice caracteristice economiei de piață contemporană.

Dobânda stabilește numai un oarecare echilibru între cererea și oferta de capitaluri monetare (fonduri de împrumut sau fonduri lichide). Fără acest factor, nu ar fi posibilă o asigurare monetară a pieței10.

Dobânda este un instrument fundamental al politicii monetare. Prin intermediul modificării dobânzii, banca centrală influențează asupra expansiunii creditului și monedei scripturale (bancare).

De asemenea, dobânda este asigurată în unele limite în influențarea inflației și deflației, în imobilizarea economiilor latente și determinarea nivelului investițiilor.

Diferitele tipuri de dobânzi ce se utilizează pe piață potrivit destinației economice productive sau de consum, servesc pentru repartizarea masei monetare disponibile între diferitele utilizări.

Evoluția dobânzii, decurgând din cerințele spontane ale dezvoltării economice, sau derivată din politicile monetare și de credit, are un rol deosebit în orientarea și uneori dirijarea tendințelor economice în ansamblu și în diferitele sale sfere. Optimizarea ei în funcție de potențialul ei și de cerințele reale ale economiei reprezintă o chestiune majoră în economia de piață contemporană.

Capitolul II

Garanția creditelor bancare

2.1 Evaluarea riscului în activitatea de creditare

Este foarte important ca determinarea riscului să se facă înainte de acordarea creditului.

Vorbind de riscul de creditare, avem în vedere, în primul rînd, riscul nerambursării la scadență sau al nerambursării la nici un termen.

Pentru diminuarea riscului, băncile comerciale constituie comitete de credite care analizează și aprobă documentația de credite.

Analiza este realizată în profunzime de analistul de credite, care are în vedere costurile și profiturile realizate din credite.

Băncile trebuie să identifice riscurile fiecărei cereri și propuneri de creditare și să contribuie la reducerea sau chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta este necesar și un studiu de senzitivitate sau risc.

Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoașterii aprofundate a clienților băncii, a tuturor factorilor de decizie controlabili și necontrolabili, a tuturor rezultatelor realizate ca urmare a aprobării liniei de credit respective. Băncile trebuie să cunoască bine și factorii care conduc la nereușită și eșecul afacerii.

Acordarea creditelor este mai puțin riscantă, dacă perioada de rambursare este mai scurtă. De aceea, specialiștii trebuie să facă estimări cantitative cu privire la perioada de rotație a capitalului circulant. În acest sens se au în vedere :

1-durata stocurilor de materii prime

2-durata stocurilor producției neterminate

3-durata stocării produselor finite

4-durata încasărilor de la debitori

5-durata plăților către furnizori

În evaluarea riscului creditării, specialiștii băncii au în vedere și problemele pe care le poate avea agentul economic la încheierea ciclului de fabricație, comercializare și transformarea activelor în numerar. Din punct de vedere al garanțiilor, riscul de creditare este inclus în tipul de risc financiar, care privește, în principal, structura

finanțării afacerii.

Acest risc financiar are un mare grad de dependență de capacitatea clientului de a realiza profit. Băncile realizează evaluarea riscului în cadrul unui program complex de analiză a documentației de credit și de stabilire a garanțiilor. Această evaluare a riscului este o componentă a strategiilor băncilor comerciale.

Indicatorii cei mai utilizați în analiza riscului de creditare sînt :

1-raportul lichiditate / datorie totală pentru agentul economic

2-raportul profit brut / datorie totală pentru agentul economic

3-raportul datorii totale / active totale pentru agentul economic

Determinarea acestor indicatori se face pe perioade comparative și prin evaluarea tendințelor. Pentru o apreciere financiară generală asupra creditării, băncile românești folosesc analiza multivariabilă, bazată pe mai multe modele cu titlu. De exemplu, prezentăm modelul Z sau Altman:

1,2X1 + 1,4X2 + 3,3 + 0,6X4 + 1,05X5 unde:

X1 = Capital circulant X2 = Profit net capitalizat

Active totale Active totale

X3 = Datorii totale X4 = Valoarea totală a capitalului acționarilor

Active totale Datorii totale

X5 = Cifra de afaceri

Active totale

Altman consideră că la un punctaj mai mic de 1,8 agentul economic în cauză are mari șanse să dea faliment. Un punctaj mai mare de 2,7 dă garanția că agentul economic ce împrumută, nu va da faliment.

Metodele bancare de evaluare a riscului de creditare au în vedere următorii factori :

1-depășiri ale limitelor de creditare

2-creșterea inexplicabilă a limitelor facilităților de finanțare

3-furnizarea de infornații financiare cu întîrziere

4-un raport defavorabil între datorii și fonduri proprii

5-modificări în conducere

6-dezacorduri între datele contabile și de buget, pe de o parte, și datele de control

Banca ce acordă împrumutul întocmește o listă mai cuprinzătoare, unde sînt enumerați și determinați toți factorii de risc micro și macroeconomici.

Există următoarele forme de risc de creditare :

1-neîndeplinirea obligațiilor agentului economic stipulate în contractul de credit

2-modificarea ratei dobînzii în perioada de creditare

3-modificarea puterii de cumpărare a monedei naționale

Pentru a reduce sau chiar elimina riscul de creditare, băncile folosesc mai multe metode, printre care :

1-clauze suplimentare de garantare și protecție a capitalului împrumutat

2-diversificarea produselor și serviciilor bancare

3-introducerea primei de risc în rata dobînzii practicate

2.2 Determinarea formelor de garanție a creditelor

Necisitatea garantării creditelor decurge din existența riscului împrumutului. Posibilitățile de rambursare se determină pe baza analizei financiare și economice, a altor indicatori, date, studii. Din punct de vedere al riscului se poate afirma că aceste garanții reprezintă acoperirea materială a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate. Existența și determinarea exactă a garanțiilor se poate realiza și prin datele studiului de fazabilitate. În practica internațională și cea românească, există 3 tipuri principale de garanții pentru credite :

1-garanții reale

2-garanții personale

3-alte garanții

GARANȚIA constituie un privilegiu pentru bancă în raport cu alți creditori. Garanțiile pentru credite sînt asiguratorii și sînt oferite atît de agenții economici care împrumută, cît și de alte persoane fizice sau juridice, care devin în acest fel, garanții.

Garanția este așa de importantă, încît există și o clasificare a creditelor acordate de băncile comerciale :

1-credit garantat (acoperit)

2-credit negarantat cu valori materiale

a)-individual = cînd se acordă unei persoane fizice fără nici o obligație sau formalitate

b)-creditul cu gir personal pentru fiecare operațiune

c)-creditul prin scont de polițe = mai multe persoane, prin obligații luate anterior, garantează rambursarea la scadență

GARANȚII REALE CONSTITUIE un activ acordat de către un debitor unui creditor (în cazul nostru banca ce a acordat împrumutul), astfel încît datoria să fie însoțită de o anumită siguranță

GARANTIA REALA este întotdeauna un element de activ mobiliar sau imobiliar

Ce constă în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului si cuprinde ipotecile și gajurile

Pentru a nu fi contestate, garanțiile reale trebuie să îndeplinească anumite condiții :

1-renunțarea debitorului și punerea gajului în posesia creditorului (băncii) sau a unei terțe persoane convenite de cele două părți

2-este necesar să se încheie un contract, care să expliciteze creditul și să precizeze garanțiile consimțite

3-garanțiile reale impun o responsabilitate din partea celor care le păstrează, ei răspunzînd de conservarea bunurilor ipotecate sau luate în gaj

4-bunurile ce constituie garanții, nu se pot elibera decît cu acordul creditorului

5-garanțiile să nu fie luate în perioadele periculoase ale unei țări (criză economică, inflație galopantă, război)

6-banca trebuie să fie conștientă de faptul că gajul său poate fi preluat de către un alt creditor privilegiat (statul)

Banca mai poate fi afectată și de grija puterii publice de a ajuta să supraviețuiască agenții economici cu dificultăți. Este clar că în acest caz se micșorează drepturile creditorilor beneficiari de ipoteci și gaj. Din această cauză, banca trebuie să acorde credite nu numai în funcție de valoarea gajului, ci să se aibe în vedere și justificările economice și financiare. Acestea din urmă pot descoperi riscuri serioase, care atrag după ele dificultăți majore. Deci nu este suficient ca o bancă să acorde credite pe gaj și să utilizeze și alte forme de garanții, cum ar fi avansuri pe mărfuri, credite acordate societăților de comerț exterior, credite pe perioade foarte scurte.

Creditele care cer o garanție reală necesită o garanție în gaj a unor active. Vorbind de creditele pe termen scurt, gajul cuprinde active circulante (avansuri pe titluri, avansuri pe marfă, avansul pe piață).

1-avansul pe titluri este mai puțin utilizat la noi, întrucît agenții economici nu au interes să dețină în portofoliul lor, titluri cu negociere curentă

Poate fi luat mai mult în considerație în viitor pentru garantarea creditelor acordate persoanelor fizice

2-avansul pe marfă este un credit ce se acordă pentru industrie și comerț

Pentru acest credit sînt luate în considerație mărfuri care sînt constituite în gaj de bancă.

3-avansul pe piață reprezinta o altă formă de creditare a producției

ce are în vedere un activ circulant (producție neterminată,produse finite)

GAJUL reprezinta un accesoriu al contractului de credite prin care se remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului; aceste bunuri trebuie să facă obiectul

vînzării-cumpărării, deci să fie cuprinse în circuitul civil

Gajul este de 2 feluri :

1-gaj cu deposedare = se mai numește și AMANET

ce presupune depunerea bunului mobil la bancă. Obiectele pot fi reprezentate de bunuri de volum mic și valoare mare (metale prețioase, opere de artă, bijuterii)

2-gaj fără deposedare = se aplică numai produselor solului, materiilor prime, produselor în curs de fabricație sau deja fabricate și aflate în depozit.

Pentru ca aceste produse să poată fi luate în garanție, se cere îndeplinirea următoarelor condiții :

să existe posibilitatea reală de obținere a lor

să se afle la agenții economici sau în depozite

să existe o piață sigură de valorificare a produselor

Gajarea se face, în ambele cazuri, printr-un contract încheiat separat de contractul de credite, între bancă și agentul economic ce solicită împrumutul.

IPOTECA reprezintă o garanție care nu presupune deposedarea celui ce o prezintă în vederea obținerii creditului . Cel care constituie ipoteca poate fi debitorul (deci cel care împrumută) sau un garant.Drept obiect al ipotecii se pot lua în considerație numai bunurile imobile actuale, nu și cele viitoare. Aceste bunuri trebuies să fie incluse în circuitul civil și sînt formate din terenuri și clădiri de orice fel

Bunurile ipotecare pot fi luate în garanție numai la valoarea de asigurare, (cînd ele aparțin persoanelor fizice) sau numai la valoarea de înregistrate în contabilitate (dacă aparțin agenților economici).

Persoanele fizice pot cere reevaluarea bunurilor ipotecate, dacă consideră că valoarea reală a acestora este mai mare decît cea de asigurare.

Bunurile imobile trebuie să îndeplinească următoarele condiții, pentru a fi luate în considerație la garanție :

să poată fi vîndute-cumpărate

să permită amenajări și adaptări

să fie asigurate

să existe un înscris la notariat prin care să se specifice valoarea bunului garantat

cel ce constituie ipoteca să aibă deplina capacitate de exercițiu asupra bunului ipotecat

Ipoteca trebuie înscrisă în registrul special de transcripțiuni și inscripțiuni sau în cartea funciară de la judecătorie. Stingerea ipotecii are loc, în general, odată cu plata ultimei scadențe al creditului garantat prin ea.

GARANȚII PERSONALE sunt angajamente ale agenților economici și persoanelor fizice prin care aceștia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă pentru creditele acordate

Se mai numesc și CAUȚIUNI. Sînt valabile dacă sînt îndeplinite următoarele condiții :

să existe un contract separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze obligațiile agentului economic împrumutat, cu întregul său patrimoniu cel ce garantează să aibă deplină capacitate (să aibă 18 ani dacă este persoană fizică, sau să fie legal consttituită, în cazul persoanei juridice) garantul să fie solvabil garantul să domicilieze sau să aibă sediul firmei unde funcționează banca ce acordă creditul patrimoniul ce se constituie garanție să nu fie afectat de alte datorii sau obligații

Cauțiunea (garanția personală) poate fi materializată și prin scrisoarea de garanție bancară. Aceasta este garanția dată de o bancă în favoarea unui agent economic sau persoane fizice care contractează un credit.

Scrisoarea de garanție bancară poate avea o diversitate de forme, dar trebuie să cuprindă următoarele

elemente obligatorii :

1-să precizeze clar suma creditului pentru care se emite garanția

2-titularul creditului

3-beneficiarul garanției

4-termenul de valabilitate al garanției (care nu poate fi mai mic decît termenul de rambursare al creditului)

să fie datată și semnată de banca ce emite scrisoarea (de persoanele ce angajează și reprezintă patrimonial banca)

ALTE GARANȚII sînt reprezentate în primul rînd prin gajul general

GAJUL GENERAL este un gaj comun la dispoziția tuturor creditorilor, aceștia avînd o poziție egală față de bunurile debitorului împotriva căruia se derulează execuția silită. Acesta nu conferă băncii privilegiu de a-și recupera singură datoriile (ca în cazul garanțiilor reale), ceea ce înseamnă că riscurile ei sînt mult mai mari.

Gajul general cuprinde întregul patrimoniu al debitorului, deci atît bunurile mobile cît și cele imobile.Reprezintă o garanție prin efectul legii (chiar dacă nu s-a încheiat un înscris separat)

DEPOZITELE ÎN LEI ȘI VALUTĂ

Este vorba numai de disponibilitățile bănești constituite în depozite distincte, create special în scopul garanției creditelor. Se constituie pe baza unor contracte de gaj cu deposedare

FONDUL DE GARANTARE AL DEPOZITELOR BANCARE constituit sub egida Asociației Române a Băncilor.Actualmente, acest fond garantează depozite de pana la 15.000 EURO

Capitolul 3

Tipuri de garantii

Potrivit reglementǎrilor legale în vigoare și a normelor proprii de creditare,garanțiile ce pot fi acceptate de bancǎ la acordarea creditelor pentru agriculturǎ se împart în urmǎtoarele categorii:

A:Garanții reale;

B:Garanții personale;

C:Alte garanții.

3.1Garanțiile reale

Garanțiile reale reprezintǎ bunuri individualizate pentru garantarea creditului.Acestea pot lua forma de ipoteci sau gajuri și sunt singurele garanții ce asigurǎ bǎncii un privilegiu(intâietate)în raport cu alți creditori,fapt pentru care ele sunt extrem de importante și preferate în procesul garantǎrii creditelor.

Ipoteca este o garanție imobiliarǎ (clǎdiri,terenuri)care nu comportǎ deposedarea celui care a prezentat-o ca și garanție.Garantarea prin ipotecare se realizeazǎ prin respectarea prevederilor Codului civil român.

Acceptarea de cǎtre bancǎ a ipotecii impune îndeplinirea urmǎtoarelor condiții:

-bunurile imobile sǎ fie propietatea celui ce prezintǎ ca și garanție și sǎ fie în circuitul civil,respectiv sǎ poatǎ face obiectul tranzacțiilor de vânzare-cumpǎrare;

-imobilul ipotecat sǎ fie asigurat împotriva tuturor riscurilor,iar polița de asigurare sǎ fie cesionatǎ în favoarea bǎncii;

-valoarea imobilului ipotecat sǎ fie actualizatǎ în funcție de valoarea de piațǎ și marja e risc aferentǎ acestui tip de garanție și sǎ-și conserve valoarea în timp;

-sǎ existe o piațǎ sigurǎ pentru bunurile ipotecate;

-clǎdirile sǎ permitǎ amenajǎri și adaptǎri pentru utilizǎri multiple;

-bunurile ipotecate sǎ nu fie afectate de alte sarcini.

Contractul de ipotecǎ este un contract accesoriu la contractul de creditare prin care se materializeazǎ ipoteca.

Gajul servește la garantarea obligațiilor debitorului fațǎ de creditorul sǎu printr-un bun mobil.

Contractul de gaj este un contract accesoriu contractului de credit și se realizeazǎ în conformitate cu dispozițiile Codului civil și Codului comercial român.

Gajul poate îmbrǎca forme diverse,condiția de bazǎ fiind ca elementele ce-l compun sǎ fie în circuitul civil,respectiv sǎ facǎ obiectul unor tranzacții de vânzare-cumpǎrare:

-bunuri mobile,corporale(produse,mǎrfuri)sau necorporale(creanțe,hârtii de valoare sub formǎ de acțiuni,obligațiuni,titluri de creanțǎ etc.);

-contract de export utilizat în relațiile comerciale externe,în vederea obținerii de credite destinate îndeplinirii obligațiilor asumate de semnatarul unui contract.

Gajul poate fi de douǎ feluri:

*gajul cu deposedare,numit și “amanet”,este un contract accesoriu,unilateral,real,prin care debitorul remite creditorului sǎu un bun mobil,în vederea garantǎrii datoriei sale.Se constituie în situații mai deosebite,asupra unor bunuri mobile cu valoare mare și volum fizic mic(metale prețioase,tablouri,alte obiecte de artǎ,hârtii de valoare etc.);

*gajul farǎ deposedare reprezintǎ un contract consensual în baza cǎruia,bunul ce constituie obiectul gajului rǎmâne în continuare în posesia debitorului.Bunurile asupra cǎrora se poate constitui gaj fǎrǎ deposedare sunt urmǎtoarele:

-produsele solului prinse în rǎdǎcini sau deja culese,bunuri mobile de natura materiilor prime,materialelor,semifabricantelor,produse finite și alte mǎrfuri,aflate în unitǎțile de producție sau depozite,dacǎ pe toatǎ perioada creditǎrii se vor putea regǎsi în aceeași formǎ sau vor putea fi numǎrate sau mǎsurate;

-bunuri mobile de natura mijloacelor fixe existente în patrimoniul împrumutantului și care vor putea fi admise în garanție numai dacǎ sunt în stare de funcționare și gradul lor de uzurǎ nu depǎșește 50%.

3.2 Garanțiile personale

Garanția personalǎ este angajamentul asumat de o persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ de a onora obligația debitorului în cazul în care acesta nu o executǎ el însuși.

Garanția personalǎ poartǎ denumirea de fidejusiune sau cauțiune.Ea poate fi acceptatǎ numai dupǎ ce este verificatǎ de specialistul bancar,care trebuie sǎ constate cǎ garantul dispune de patrimoniul corespunzǎtor,neafectat de alte obligații.

Garanția personalǎ se poate materializa printr-un contract distinct între bancǎ și garant.

O modalitate specificǎ de cauțiune este scrisoarea de garanție bancarǎ,care reprezintǎ garanția datǎ de bancǎ în favoarea unei persoane fizice sau juridice care contracteazǎ un credit.Ea constituie o garanție deosebit de importantǎ și preferatǎ altor forme de garanții,deoarece bǎncile,care dispun de importante fonduri bǎnești,sunt considerate cei mai siguri giranți.

Pǎrțile care intervin într-o scrisoare de garanție bancarǎ sunt banca garantǎ,debitorul principal și beneficiarul.Debitorul principal sau ordonatorul este cel care solicitǎ bǎncii garante sǎ îi emitǎ o scrisoare de garanție,pe care ulterior o va remite beneficiarului care,în general,este o bancǎ creditoare.

3.3 Alte garanții

Din aceastǎ categorie fac parte:

*gajul general;

*depozitele în lei și valutǎ.

Gajul general reprezintǎ cea mai generalǎ garanție,fiind un gaj comun la dispoziția tuturor creditorilor,care au cu toții o poziție egalǎ fațǎ de bunurile debitorului în situația declanșǎrii executǎrii silite.Fațǎ de garanțiile reale,gajul general nu conferǎ deci unitǎții bancare creditoare privilegiul fațǎ de alți creditori,fapt pentru care riscurile bǎncii sunt mult mai mari în situația în care acceptǎ o asemenea garanție.

Gajul general cuprinde toate bunurile mobile și imobile din patrimoniul împrumutantului,inclusiv cele cumpǎrate sau realizate din credite,precum și disponibilitǎțile bǎnești realizate din orice activitate.

Baza legalǎ a gajului general o constituie prevederile art.1718 din Codul civil care reprezintǎ dreptul comun în materie, precum și art.2 din Legea nr.31/1990 privind societǎțile comerciale,potrivit cǎrora societǎțile comerciale garanteazǎ obligațiile lor cǎtre creditori cu întregul patrimoniu social.

Depozitele în lei și valutǎ reprezintǎ disponibilitǎțile bǎnești existente în conturile împrumutanților sau altor persoane fizice sau juridice,create în scopul garantǎrii unui credit.

Din cauza solicitǎrii garanțiilor reale(ipotecǎ sau gaj) din partea bǎncilor chiar și pentru creditele pe termen scurt exploatațiile agricole private au acces restrâns la creditele bancare.Ideea ipotecǎrii casei de locuit,singurul bun al țǎranului care îi aparține de fapt și de drept,constituie un obstacol real în acțiunea de garantare cu consecințe nefavorabile în procesul de creditare al exploatațiilor agricole.

Îngrǎdirea accesului la credite al exploatațiilor agricole se datoreazǎ și faptului cǎ bǎncile manifestǎ reticențǎ în a accepta garantarea creditului cu:

-suprafața de teren cultivatǎ de exploatația agricolǎ;

-producția realizatǎ;

-utilajele și instalațiile agricole aflate în patrimoniul exploatației agricole;

-efectivele de animale existente.

Legea creditului agricol pentru producție(Legea nr.150/2003)la art.4 alin.(2) prevede garanțiile pe care o exploatație agricolǎ le poate aduce la solicitarea unui credit.În baza acestei legi creditele acordate de bǎncile comerciale pot fi garantate fie de Fondul de Garantare a Creditului Rural sau alte societǎți comerciale de profil,fie de împrumutat prin:

-gaj fǎrǎ deposedare pe culturi,animale sau mașini și utilaje agricole,asigurate la societǎți de asigurǎri;

-ipotecǎ asupra clǎdirilor și terenurilor agricole;

-alte garanții agreate de bǎncile creditoare.

Problema este cǎ bǎncile comerciale nu acceptǎ ca și garanție gajul pe culturi,animale sau mașini și utilaje agricole,ele solicitând garanții de tip ipotecar.S-a ajuns în situația în care nici mǎcar ipoteca asupra casei solicitantului de împrumut din mediul rural sǎ nu fie agreatǎ de bǎnci deoarece prețul caselor de locuit din majoritatea satelor(comunelor)este foarte scǎzut ca urmare a lipsei cererii pentru astfel de imobile.

Studiu de caz

Finanțarea unu bun pebtru o persoana

fizica

Comparație cu alte instotuții financiare non-bancare.

Ofertă concurența

Pentru mulți observatori, principala operațiune bancară este creditarea. Felul în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influența într-un mod hotărâtor dezvoltarea economică la nivel local sau național. Pe de altă parte, orice bancă își asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite și, în mod cert, toate băncile înregistreaza în mod curent pierderi la portofoliu de credite, atunci când unii dintre debitori nu-și onorează obligațiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operațiunile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcție a conducerii băncii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauză a falimentelor bancare.

După cum se arată într-un raport, referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare, între acestea se înscriu :

– neatenția în formularea normelor de creditare;

– prezența unor condiții de creditare prea generoase cuplată cu lipsa unor norme clare;

– nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul băncii;

– concentrarea riscantă a creditelor pe anumite piețe;

– creșterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste posibilitățile rezonabile ale băncii de a acoperi riscurile;

– creditare preferențială;

Pentru a depăși deficiențele sistematice și procedurile de acest gen, care duc la creșterea pierderilor de portofoliu de credite, băncile trebuie să conceapă și să implementeze politici de creditare performante și să angajeze un personal cu un profesionalism responsabil, care să înțeleagă și să respecte disciplina acestor norme. Pe piața din România există aproximativ 400 de instituții financiar nebancare, printre cele mai cunoscute, bineînțeles după B.R.D.FINANCE:

T.B.I.;

ESTIMA FINANCE;

ERS Euroline;

Prima soluție care este cea mai la îndemână pentru persoanele fizice este reprezentată de contractarea unui credit bancar. Acest fapt presupune un set mare de documente (în funcție de bancă, IFN) precum și mult timp. Primul avantaj notabil este dobânda mică, prin comparație cu un card de credit.

În acest caz, documentația se depune o singură dată, iar cardul are o valabilitate de trei ani, la care se adaugă și reînnoirea. Dezavantajul cardului de credit este dobânda mai mare decât a unui credit. Avantajul este reprezentat de posibilitatea de a utiliza disponibilul de bani ori de câte ori este nevoie, fără a întocmi de fiecare dată documentația.

Oferta este variată atât la carduri cât și la creditele de consum. Oferta la carduri se prezintă astfel:

B.R.D FINANCE

Perioada de grație – 45 zile

Comision de administrare – 20 lei anual

Comision extragere bancomat – 2.5 lei + 2% din suma extrasă

Comision de emitere a extrasului – 3 lei

Dobânda – 25% anual

TBI

Dobânda – 2.3% lunar

Comision de retragere ATM – 1% + 1 euro

Limita maximă de creditare – 2.000 euro

ESTIMA

Destinat clienților din rețeaua de magazine DOMO

Dobânda – 16,9% anual

Perioada de grație – 47 zile

ERS Euroline

Se poate retrage numerar în rețeaua Banc Post

Dobânda – 26,9%

Suma minimă de plata – 3% lunar din suma utilizată

Reduceri de 20% în magazinele partenere

Comision de administrare – 40 lei

Chiar dacă prima impresie este că băncile au avut un 2014 extraordinar pe emitere, în principal pe segmentul cardurilor de credit, paralela cu principalul emitent non-bancar face să pară aproape irelevantă performanța băncilor. Euroline Retail Services a confirmat punerea în circulație a 350.000 de carduri de credit la 31 decembrie 2014, în condițiile în care activitatea de emitere a inceput în mai 2004 (an pe care îl incheiau deja cu 60.000 de carduri).

Finanțarea creditului de consum prin aceste carduri nu mai este de neglijat. În general, media unui plafon aprobat pe cardurile de credit emise de bănci este undeva între 800 și 1.000 Euro. Întrucât Euroline se adresează și clienților cu venituri sub 100 Euro/lună, media unui plafon este ceva mai mică, situată în jurul a 500-600 Euro. În aceste condiții, rezultă că valoarea probabilă a plafoanelor aprobate pe cardurile Euroline și de ce nu, poate chiar cheltuită în 2014, s-a situat în jurul a 200 milioane Euro, de zece ori mai mult față de 2012

La rândul său, CETELEM a lansat în 2012 trei mari programe de co-branded cu FLANCO (mai), Praktiker (iulie), DEDEMAN (septembrie) și a reușit să încheie parteneriate comerciale cu o serie de alte companii fiind prezentă la sfârșitul lui 2012 în peste 1.000 de magazine (peste 3.000 în luna august a.c.) și rețele de retail din România. DEDEMAN a încheiat anul 2012 cu o cifră de afaceri de 435 milioane Euro, din care aproximativ 15% (63,9 milioane Euro) au însemnat vânzări pe card generate de un număr de 1,7 milioane de tranzacții. De acum, o bună parte din acest volum din rețeaua de magazine DEDEMAN va migra de pe cardurile bancare pe cele proprietar emise de CETELEM împreuna cu DEDEMAN . Concurența pentru bănci va fi cu atât mai puternică cu cât aceste carduri vor migra către o platforma Visa sau MasterCard, ceea ce va oferi posesorului și avantajul utilizării internaționale, nu doar în rețeaua proprie a comerciantului. Cel de-al treilea important emitent nebancar este Estima Finance care a început oficial activitatea de emitere din martie a.c. în rețeaua de magazine Domo – vânzările de electrocasnice din această rețea putându-se efectua prin cardul Estima Bonus. În 2012, Estima Finance a vândut credite prin toți partenerii în valoare de 74 milioane USD. În rețeaua Domo, vânzările finanțate prin credit de consum reprezintă aproximativ 50% din vânzările lanțului. Este foarte probabil ca după ce programul va atinge masa critică de clienți să asistăm și în acest caz la o migrare similară către o platformă MasterCard sau Visa.

În fine, din septembrie 2012 a intrat în cursa cardurilor de credit nebancare și BRD FINANCE România, lider pe piața creditelor de consum din România, cu o cota de piața de aproximativ 20%,Prezentă pe piața românească BRD Finance a devenit rapid liderul pieței creditelor de consum.

De-a lungul timpului, strategiile de dezvoltare au susținut creșterea puternică a companiei și au determinat crearea și consolidarea de parteneriate cu firme importante din domenii precum: hipermarketuri (Carrefour, real,-), DIY (Praktiker, Dedeman), PVC (Aplast), IT (eMAG), electronice și electrocasnice (Altex, MediaGalaxy, Daniel, Rombiz), mobilă (Staer, Elvila), auto (Renault, Dacia, Citroen, Hyunday, Chevrolet), publicistică (Reader's Digest). Oportunități există.

Din nefericire pentru bănci, concurența nu se oprește aici. Banca Națională a României a identificat 4.617 instituții financiare nebancare. Dintre acestea, un număr de 21 de instituții sunt concentrate pe credite de consum și reprezintă principalul segment de concurență non-bancară pentru emitenții de carduri bancare.

Din fericire, pe piață sunt destul de multe programe de carduri de loialitate dezvoltate de comercianți care pot fi abordați oricând cu o propunere de co-branded din partea băncilor. Cele mai de succes dintre ele au însemnat emiterea a aproximativ 800.000 de carduri numai în 2006 și vizează rețele de farmacii și benzinării.

Carduri de fidelitate lansate în cursul anului 2008 de comercianți

Aceasta va fi o mutare obligatorie din partea băncilor dacă nu vor să ramână fără piață. Deja se constată că piața cardurilor de credit nebancare este de două ori mai mare decât cea a cardurilor de credit bancare iar băncile nu își mai pot permite să aibă o atitudine pasivă. Faptul că, prin noul regulament privind emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică (ce a intrat în vigoare în ultimul trimestru al anului 2008), instituțiile financiare nebancare se vor supune acelorași reguli precum băncile, reprezintă doar o garanție a unui mediu concurențial cu șanse egale pentru toți nu și o garanție a succesului băncilor.

Într-un clasament Visa realizat în cursul anului 2009 privind categoriile de comercianți după valoarea plăților prin card, primele 10 categorii se prezentau în ordine astfel: cazare, supermarket, benzinării, magazine îmbracăminte, restaurante/baruri, farmacii, agenții de turism, magazine electrocasnice, închirieri auto și utilități. Ei bine, până în prezent, doar în două categorii au fost lansate programe de co-branded. Încă se mai lasă așteptat un co-brand cu Tarom sau cu Petrom.

Asistăm la o detronare detașată a depozitului bancar în favoarea creditului. Ținând cont că mai puțin de jumătate din populația adultă (din mediul urban) are un card de salariu, dar și de dorința clienților de a contracta credite, emiterea unor carduri duale, în care să fie transferat salariul dar pe care să se obțină și un credit revolving, este o oportunitate. Oricum, potențialul de dezvoltare al pieței cardului de credit rămâne în continuare foarte ridicat.

Dispersia cardurilor bancare pe județe, relevă o medie de 320 de carduri la mia de locuitori ceea ce face ca acest produs să aibă cel mai mare grad de penetrare în rândul populației.

În ciuda acestei creșteri, piața cardurilor este departe de a fi considerată saturată. La sfârșitul anului 2004, datele centralizate de Banca Centrală Europeană relevau faptul Republica Cehă deținea aproximativ 50%, atât în ceea ce privește populația cât și sediile bancare ale României la acel moment. Cu toate acestea, numărul cardurilor din circulație era de peste două ori mai mare în Cehia.

În fine, un ultim aspect al gradului de concentrare este dat de orientarea băncilor către anumite categorii de produse / branduri. La finele anului 2006, cotele de piață ale organizațiilor internaționale de plată erau aproximativ egale 50-50%, cu mențiunea că MasterCard a scăzut continuu în ultimii patru ani – de la 56% în 2002. Cifrele arată că brandul Visa este lider pe piața cardurilor de business, în vreme ce brandul MasterCard este lider pe segmentul cardurilor de credit unde își extinde portofoliul și asupra emitenților nebancari.

Potențialul produselor/serviciilor bancare în următorul an în mediul urban

Se pune întrebarea în ce măsură schimbarea de mentalitate a clienților, de la preferință pentru depozite la cea pentru credite, va atrage după sine o schimbare similară și în comportamentul băncilor, privind modalitatea de atragere a clientelei. Concluziile sondajului realizat de NO-CASH în rândul emitenților de card relevă că sucursala este principalul canal de distribuție în prezent. Mai mult, chiar dacă își va mai diminua ponderea, sucursala va rămâne și peste cinci ani canalul preferat al băncilor. Pentru a atrage în sistemul bancar și populația din mediul rural, concentrarea pe sucursală ar fi o strategie falimentară pentru că implică resurse și costuri foarte mari care nu se pot acoperi prin deschiderea unui cont de depozit și, eventual, din acordarea unui credit.

Oferta la creditele de consum se prezintă astfel:

CETELEM I.F.N. S.A.

Dobânda – 12,9%

Perioada de rambursare – 6—24 luni

Suma minimă – începând cu 500 lei

DAE – 22,84% (24 LUNI)

Dobânda – 14,9 %

Perioada de rambursare – 25-36 luni

Suma minimă – începând cu 500 lei

DAE – 22,42 %

Dobânda – 16,9 %

Perioada de rambursare – 37 — 60 luni

Suma minimă – începând cu 500 lei

DAE – 22,55 %

Condiții de creditare :

Documentele necesare : doar actul de identitate original și copie.

Adeverința de salariu a solicitantului creditului ( formular tip BRDF ), completată fără ștersături iar pentru pensionari ultimul cupon de pensie.

TBI Credit I.F.N. S.A.

Dobânda – 14,9 % în lei

Perioada de rambursare – 6-60 luni

Suma minimă – începând cu 500 lei

DAE – 33,12%

Dobânda – 10% în euro

Perioada de rambursare – 6-60 luni

Suma minimă – începând cu 500 lei

DAE – 33,66%

BRD FINANCE I.F.N.S.A.

Produsul financiar „10/11/12 %”

Dobânda

12% – valoare cuprinsă între 500 – 5.000 lei

11% – valoare cuprinsa între 50.001 – 10.000 lei

10% – valoare cuprinsă între 10.001 – 50.000 lei

DAE pentru 60 de luni

– la 12% este 21,40%

– la 11% este 20,32%

– la 10% este 19,24%

Produsul financiar „Rate ușoare”

Dobânda – 8%

Perioada de rambursare – 6-60 luni

Suma creditată – 500 – 50.000 lei

DAE – 22,40%

Produsul financiar „Standard”

Dobânda – 12 %

Perioada de rambursare – 6-60 luni

Suma creditată – 300 – 50.000 lei

DAE – 21,40%

Finanțarea unei achiziții a produselor electocasnice.

Din momentul prezentării clientului la biroul BRD FINANCE , acesta trebuie întâmpinat cu un zâmbet și să fie tratat într-un mod respectuos. Un simplu „Buna ziua, bine ați venit la BRD FINANCE ” pentru început este decisiv pentru întreaga activitate de creditare ce urmează a se desfășura.

Chiar dacă clientul dorește doar niște informații, va fi rugat să ia loc dacă nu, consultantul BRD FINANCE se va ridica în picioare pentru a dialoga cât mai bine cu persoana interesată de sistemul de creditare. Prima impresie contează foarte mult și tocmai de aceea se pune atâta preț pe această primă abordare a clientului abia sosit în magazin.

Pentru desfășurarea în cele mai bune condiții a activității de creditare consultantul BRD trebuie să respecte obligatoriu următorii pași de lucru :

> Oferta

> Verificarea

> Cererea pentru acordarea unui produs financiar

> Fișa de creditare

> Cerere electronică

> Răspuns Call-Center

> Contract de credit

Pasul I:

Este deosebit de important momentul în care se prezintă clientului „oferta" firmei. Este de datoria consultantului de credit să i se prezinte pe scurt avantajele fiecărui produs financiar în parte. În funcție de descrierea făcută de agentul BRD, clientul se va decide cu privire la produsul financiar, îl va alege pe cel care i se potrivește și care vine spre întâmpinarea nevoilor, necesităților sale, îndrumat în permanență de agentul BRD.

Pasul II:

Constituie momentul în care agentul BRD face verificarea on-line: C.N.P., C.U.I.(dacă este cunoscut de client), telefonul fix. În cazul în care telefonul fix nu este validat on-line se sună la 931 pentru a verifica sau afla numărul de telefon fix. În cazul în care postul telefonic aparține altei rețele telefonice decât Romtelecom, sau este un număr de telefon secret, se va solicita obligatoriu ultima factură de telefon. Dacă verificările cu privire la C.N.P. și unitatea angajatoare sunt în regulă, se poate trece la pasul următor.

Pasul III:

Clientul completează „Cererea pentru acordarea unui produs fînanciar", timp în care consultantul BRD poate verifica documentele prezentate de client: B.I./C.I. original/copie, adeverința de venit (dacă există). Declarația este completată obligatoriu de către client. Agentul BRD intervine numai în momentul în care clientul solicită lămuriri cu privire la anumite întrebări cuprinse în Cererea pentru acordarea unui produs financiar.

Pasul IV:

Agentul BRD completează fișa de creditare cu valoarea minimă și valoarea maximă de care poate achiziționa solicitantul de credit în funcție de venitul net. Solicitantul de credit este îndreptat către un agent de vânzări din magazinul retailer-ului pentru a completa Fișa de creditare cu produsele pe care solicitantul de credit dorește să le achiziționeze.

După completarea Fișei de creditare, agentul de vânzări revine la biroul BRD FINANCE cu fișa de creditare pentru introducerea de către consultantul BRD a valorii totale a facturii și trimiterea cererii către Call Center.

Fișa de creditare va ține loc de „factura proforma". Așadar, valoarea înscrisă în Fișa de creditare trebuie să fie identică cu valoarea completată pe factura fiscala.

Pasul V:

În momentul trimiterii cererii de credit spre verificare, sistemul poate afișa următoarele mesaje :

1. Pentru acest dosar aveți o contrapropunere.

2. Dosarul a fost aprobat.

3. Cererea curentă este în verificare.

4. Dosarul a fost respins.

Pentru situația în care există o contrapropunere, este obligatoriu ca solicitantul de credit să fie înștiințat de situație și se selectează acceptul sau refuzul contrapropunerii. În cazul în care contrapropunerea este acceptată, dosarul va fi aprobat automat. În cazul în care contrapropunerea este refuzată, dosarul va fi respins automat.

Odată contrapropunerea acceptată, nu rămâne decât de printat contractul de credit.

Pentru dosarele aprobate automat, se procedează în același mod ca în cazul contrapropunerii. Se printează contractul de credit de la câmpul „Listare statut cereri”.

Note:

> Dacă solicitantul de credit nu dispune de toate actele necesare încheierii corecte a unui contract de credit, se opresc actele în magazin timp de 5 zile calendaristice, însă fără a elibera produsele achiziționate.

> Trebuie să se realizeze în mod obligatoriu validarea domiciliului.

> În cazul dosarelor respinse se va informa solicitantul de credit că nu se poate obține achiziționarea produselor în sistem de rate.

> Chiar dacă cererea de credit este anulată sau se va anula, solicitantul de credit trebuie să semneze declarația pe propria răspundere. Această declarație semnată se va îndosaria în POS (punctul de lucru BRD FINANCE).

> Pentru dosarele intrate în verificare, se va aștepta răspunsul departamentului Call Center. Odată acceptat dosarul de către Call Center, se va printa contractul de credit.

> Dacă dosarul de credit este respins, solicitantul de credit va fi informat de către consultantul BRD cu privire la natura răspunsului.

Pasul VI :

Dosarul de credit fiind aprobat, se trece la pasul următor, printarea contractului de credit. Contractul de credit se va printa în două exemplare. Dacă dosarul de credit are toate documentele necesare, un exemplar al contractului va fi atașat la dosarul de credit, cel de al doilea exemplar va fi înmânat clientului.

Dacă dosarul de credit este complet, se va semna și ștampila „Fișa de creditare" și se va înmâna retailer-ului, în semn de aprobare a creditului, acesta urmând a elibera produsele care au făcut obiectul contractului de credit.

Dacă dosarul de credit nu are toate documentele necesare, contractul va fi semnat de către titular, care va fi înștiințat că are la dispoziție maxim 5 zile calendaristice pentru a aduce documentele necesare. În acest caz, titularul contractului de credit nu va primi nici un document și nu se vor elibera produsele achiziționate decât în momentul în care dosarul de credit este complet.

Pasul VII:

După semnarea contractului de credit, se va verifica dosarul clientului, completând în același timp tipizatul „Check-list Documente". Acest tipizat se va completa obligatoriu, se va semna și atașa la dosarul de credit.

Pasul VIII:

Dosarele de credit vor fi trimise la sediul BRD FINANCE conform procedurii.

Concluzii și propuneri

Misiunea BRD FINANCE a fost dintotdeauna îmbunătățirea standardului de viață, viziunea companiei „creditul trebuie să contribuie constant la creșterea calității vieții personale, sociale și economice" reprezentând interesul pe care BRD FINANCE îl manifestă pentru publicul său. Încă de la intrarea pe piață ,BRD FINANCE a realizat importanța dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii si a lansat pentru publicul larg programul de credite de nevoi personale..

Un chip pentru creditul BRD, S.C. BRD FINANCE I.F.N. S.A introduce un nou personaj în strategia sa de comunicare. Zâmbitor, cu brațele deschise, micul erou al pieței creditelor de consum din România întruchipează strategia de comunicare a companiei: transparență, accesibilitate, apropiere de oameni.

Încorporand linia de business a companiei, noul element de comunicare corporatistă, prezent în majoritatea țărilor, BRD FINANCE are rolul de a transpune creditul în planul concretului pentru a exprima viziunea companiei „creditul contribuie constant la creșterea calității vieții personale, sociale și economice”.

Prioritatea noastră este îmbunătățirea calității vieții clienților și angajaților noștri.Emitenții bancari și nebancari împreună cu autoritățile ar putea elabora un program coerent și specific fiecărei regiuni de dezvoltare, de schimbare a mentalității pro-numerar a românului, dublat de o politică agresivă de introducere masivă a terminalelor astfel încât să se elimine discrepanța între municipii și restul localităților.

Astfel, din punctul meu de vedere, firma are un aport considerabil la dezvoltarea unui segment de piață foarte puțin

Ceea ce apreciez la BRD FINANCE este apropierea față de oameni. Prin această afirmație mă refer în special la limbajul abordat în funcție de codul socio-profesional al solicitantului de credit, la transparență inexistența costurilor ascunse, păstrarea permanentă a unei legături cu clientul și la facilitatea cu care poți obține un credit, în condițiile în care primirea rezoluției unei cereri poate dura cel mult, în cazuri extreme, două zile.

Deși concurența pe piața creditelor de consum este acerbă, BRD FINANCE se bazează pe un portofoliu de clienți stabili, care nu ezită să apeleze în primă instanță la oferta firmei. Se observă o intensificare a activității pe piața creditelor de consum, însă BRD FINANCE o să aibă întotdeauna un loc fruntaș asigurat, prin prisma faptului că toate costurile aferente contractării unui credit sunt expuse, și nu ascunse așa cum s-a reportat recent în cazul concurentului EFG, închiderea contului se face în mod automat, fără a apela la o oarecare procedură de închidere a contului și prin competitivitatea de care dau dovadă angajații organizației.

Desigur, ca în majoritatea cazurilor, au existat și clienți nemulțumiți, însă o foarte mare parte dintre aceștia au ajuns în această situație tocmai datorită lipsei de înțelegere a factorilor contractuali, mulți dintre ei neavând contact cu noțiunile specifice acestui domeniu.

În concluzie, BRD FINANCE este o firmă de intermediere financiară nebancară care și-a creat și dezvoltat prin resursele, strategiile și politicile practicate un sistem foarte avantajos de creditare, un portofoliu numeros de clienți, colaborări importante și avantajoase și un viitor sigur pe piața din România.

BIBLIOGRAFIE

Rada Postolache , Drept Financiar, editura CH Beck 2009;

Vivante, Cesar: Principii de drept commercial, Ed. Cartea Românească, București, 1928;

Floricel, Constantin: Monedă, credit. Bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;

Condor, Ioan: Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;

Șaguna, Dan Drosu: Drept financiar și fiscal, Ed. Oscar Print, București, 1994;

Gliga, Ion: Drept financiar public, Ed. All, București, 1994;.

Radu, Vasile: Moneda și politica fiscală, Ed, Uranus, București, 1994;

Șaguna, Dan Drosu; Flonder, Ion: Drept financiar și fiscal, Ed. Fundației Andrei Saguna, Constanța, 2000;

Floander, Ion; (colectiv): Elemente de drept commercial, Ed. Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 2000,

Cerna, Silviu: Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;