. Garantarea Metoda de Diminuare a Riscului In Activitatea de Creditare pe Termen Scurt
1. Creditul. Trasaturi caracteristice
1.1. Definitia creditului
Creditul este operatiunea prin care se ia in stapanire imediata resurse, in schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, in mod normal insotite de plata unei dobanzi ce remunereaza pe imprumutator.
Operatiunea priveste doua parti. O parte acorda creditul iar cealalta parte il primeste sau astfel spus se indatoreaza.
Operatiunile de credit pot interveni intr-o gama ampla, de la relatii intre indivizi sub forma unor acorduri personale simple, pana la tranzactiile formalizate ce se efectueaza pe piete monetare sau financiare foarte dezvoltate si formulate in cadrul unor contracte complexe. O parte importanta a relatiilor de credit priveste mobilizarea capitalurilor disponibile si a economiilor.
Partile implicate, tipul de instrumente utilizate si conditiile in care creditul este consimtit, sunt extrem de diverse si in continua evolutie. Dispozitivul institutional variaza, de asemenea, de la tara la tara.
Esentialul ramane acelasi peste tot: o valoare actuala se transmite de la un creditor (investitor sau imprumutator) unui debitor (imprumutat) care se angajeaza sa-l ramburseze, dupa un timp, in conditiile specificate in acordul de credit, in cadrul caruia debitorul promite, de asemenea a plati dobanda pentru a remunera pe creditor.
In amplitudinea sa, esenta raportului de credit se dezvaluie prin analiza trasaturilor caracteristice.
Subiectele raportului de credit, creditorul si debitorul prezinta o mare diversitate in ce priveste apartenenta la structurile social – economice, motivele angajarii in raport de credit si durata angajarii sale, astfel ca ierarhizarea acestor laturi, in amanunt, este dificila.
O apreciere generala asupra naturii participantilor la procesul de creditare: creditori si debitori, contureaza trei categorii principale de ampla cuprindere: intreprinderile, statul si populatia.
Raportul de credit implica primordial redistribuirea unor capitaluri aflate in stare de disponibilitate ceea ce presupune preexistenta unor procese de economisire sau acumulari monetare.
Se afirma preponderent, in calitate de creditori, intreprinderile, care pe de o parte manevreaza importante disponibilitati monetare, din circuitul carora au loc considerabile degajari cu caracter temporar, ce pot fi angrenate in procesul de creditare. Pe de alta parte, intreprinderile, prin repartizarea profitului, consituie fonduri si rezerve, remunereaza actionarii, fapte ce majoreaza global capacitatea de creditare a economiei nationale.
Cresterea veniturilor populatiei prin angajarea masiva in procesele economice, prin nivelul inalt al productivitatii muncii si prin amplitudinea spiritului de prevedere si economisire, caracteristici ale evolutiei contemporane in toate tarile dezvoltate, a facut din populatie un factor major in desfasurarea raporturilor de credit, in primul rand, in postura de creditor.
In tarile dezvoltate aportul populatiei in formarea resurselor de creditare tinde sa-l ajunga pe cel al intreprinderilor. Astfel in 1998 in Japonia fata de 143.788 miliarde yeni, cat reprezentau acumularile intreprinderilor, populatia inregistra un volum de economii de 128.243 miliarde yeni.
In calitate de debitori alaturi de intreprinderi si populatie se afirma amplu in toate tarile dezvoltate, statul.
1.2. Sferele creditului
In economia de piata raporturile de credit sunt considerabile, in dimensiunile lor si multiple in varietatea lor.
Se urmareste caracteristica fenomenului general, in primul rand prin gruparea operatiilor de credit, functie de natura lor si de cadrul in care actioneaza, subliniind implicit aspectele ce le diferentiaza.
In al doilea rand, se urmareste ca aceasta grupare sa cuprinda in mare parte raporturile de credit semnificative.
Infaptuind o asemenea analiza a raporturilor de credit folosim a ampla paleta de criterii, care sa le caracterizeze, sa le afirme interdependentele si, prin aceasta, sa le diferentieze.
Criteriile care determina delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:
persoana creditorului;
modalitatea specifica de formare si utilizare a capitalurilor disponibile;
persoana debitorului;
dimensiunile si dinamica necesitatilor debitorului si modul de folosire a capitalurilor, imprumutului;
obiectul creditarii si sfera de utilizare;
duratele de constituire a capitalului disponibil si de utilizare de catre imprumutati.
Privite din acest punct de vedere raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, in cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar si creditul de consum.
1.3. Participantii si intermediarii
In economie actioneaza trei mari categorii de participanti (denumiti agenti ultimi sau unitati de cheltuieli), pe care le apreciaza dupa rezultatul bugetului lor:
unitatile excedentare, care economisesc (si cauta plasament pentru aceste economii): aceste unitati fiind de fapt familiile;
unitatile deficitare ale caror cheltuieli de dezvoltare in principal, sunt superioare propriilor lor acumulari sau economii, acestea sunt considerate, in mod general, prin denumirea de intreprinderi nonfinaciare;
unitati cu situatii alternative, respectiv uneori excedentare, alteori deficitare, situatii in care se afla administratia si exteriorul (acesta din urma ca expresie a interventiei agentilor economici externi pe piata interna).
Este evident ca in aceasta acceptiune se pornesc de la considerarea ecuatiei general acceptata: economii=investitii, care exprima orientarea fluxului economic general si deci releva faptul esential ca in economie exista doi poli : imprumutatorul final si imprumutatorul ultim, participantii preponderenti ai procesului de redistribuire a capitalului in economie, intre care se desfasoara multilple circuite.
2. Operatiunile active ale bancilor
Operatiunile active ale bancilor comerciale sunt operatiunile in care bancile isi angajeaza resursele in vederea indeplinirii functionalitatilor statutare si a obtinerii de profit.
Operatiunile active se grupeaza, in principal, in:
operatiuni de creditare a firmelor;
operatiuni de creditare a persoanelor particulare;
operatiuni de plasament.
2.1. Operatiuni de creditare a firmelor
Bancile comerciale si-au diversificat tehnicile de creditare pentru a raspunde solicitarilor intreprinderilor si pentru a face fata cerintelor dezvoltarii acestora, functie de profitul lor si posibilitatile lor de creditare. Asadar, bancile comerciale au renuntat la o serie de operatiuni specifice pe care le-au cedat unor institutii specializate.
Creditarea necesitatilor de capital fix
Prin natura lor nevoile principale de capital se satisfac de catre acestea prin recurgerea la piata de capital; emisiuni de actiuni si obligatiuni.
Intreprinderile se adreseaza uneori bancilor pentru creditare echipamentelor, operatiune practicata mai putin de catre bancile comerciale si in mai mare masura de catre bancile de creditare pe termen mijlociu si lung, bancile de ramura. Creditele bancare pe termen mijlociu se acorda, de regula prin girul unor institutii de credit specializate, menite sa promoveze anumite activitati care examinand utilitatea creditului din punct de vedere economic general, preia, in prima instanta, creanta urmand sa o transfere bancii de emisiune.
In general distribuirea creditelor in economie se face in tarile dezvoltate in pozitii relativ egale intre firme si familii.
Un asemenea sistem functioneaza in Franta, unde institutiile interesate ca banci de ramura sunt: Credit National, Credit Foncier, Caisse Nationale de Credit Agricole, Credit d’ Equipement des Petites et Moyennes Entreprises.
Daca in acest domeniu bancile comerciale au interventii mai restranse, bancile de credit pe termen mijlociu si lung, bancile de ramura, societatile financiare, cele de leasing in principal sunt pe larg implicate in creditarea cerintelor de capital fix de firmelor.
2. Creditarea cheltuielilor de exploatare a intreprinderilor
Nevoile intreprinderilor privind acoperirea cheltuielilor de exploatare se satisfac de catre banci pe doua cai:
prin creditarea creantelor comerciale;
prin acordarea de credite de trezorerie.
a)Creditarea creantelor comerciale inseamna pentru banci a prelua, contra moneda, creantele comerciale pe care intreprinderile furnizoare le au asupra clientilor lor. Cea mai veche tehnica cunoscuta si folosita ca atare este operatiunea de scontare.
Scontarea este actul prin care creditul comercial, consacrat de cambie, se transforma in creditul bancar. Prin scontare, beneficiarul iese din raportul de credit anterior, obligatia trasului de a plati fiind inlocuita prin bani efectivi, pe care bancherul ii avanseaza. Pe de alta parte trasul angajat initial intr-o operatie comerciala, de vanzare a marfurilor pe credit devine, ca urmare a scontarii, debitor al bancii comerciale.
b)Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt, in general pana la un an, avand drept scop acoperirea necesitatilor monetare legate de ciclul de fabricatie si comercializare. Ele au doua forme:
– avansul in cont curent;
– creditele specializate.
Avansurile de cont curent reprezinta o forma predominant a creditelor in Anglia si S.U.A, avand ponderi importante si in alte tari. Avansurile in cont curent se acorda de catre banca prin plata cecurilor emise de titularii de cont, iar in cazul in care acestia nu au disponibilitati in cadrul unei limite convenite, confirmate (overdraft).
Desi, in principiu, creditul acordat este pe termen scurt, in fapt soldurile debitoare conturilor curente se mentin de-a lungul vremii, ceea ce implica creditarea curenta, de catre banca, a activitatii intreprinderilor respective, reprezentand o modalitate de angajare in sustinerea lor cu exceptare de la formele si precautiile traditionale: temei material, utilizare, garantie etc.
Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesitati legate de desfasurarea productiei cum ar fi:
Creditele de campanie care au drept scop sa acopere cheltuielile de fabricatie si de stocare pentru unitati cu activitate sezoniera din agricultura si activitati anexe (industria alimentare indeosebi) din industria de confectii si incaltaminte, jucarii etc.
Credite pentru stocuri pentru acoperirea bunurilor susceptibile de a fi gajate si in general depozitate in stocuri sau aflate in curs de transport.
Creditele de prefinantare, de acoperire a cheltuielilor pentru productie de loturi destinate exportului sau pietei publice (livrari pentru institutii publice adjudecate prin licitatie). Creditele specializate sunt mobilizate largind astfel prin recreditare posibilitatile de acoperire a nevoilor de finantare a mijloacelor de rulment si prin aceasta a necesitatilor de creditare a productiei si circulatiei marfurilor.
2.2. Perfectionarea creditarii pe termen scurt a agentilor economici cu capital de stat si privat
Sistemul de creditare curent practicat de banci, trebuie sa fie adaptat la conditiile perioadei de trecere la econimia de piata, in sensul incurajarii competitiei, abordand cu operativitate finantarea pe calea creditului si inasprirea masurilor respective, in conditii justificate real. Organizarea sistemului de creditare atat pentru intreprinderile cu capital de stat si cele private, ar urma sa aiba in vedere:
– acordarea de credite pentru situatii sezoniere;
acordarea de credite pentru operatiuni de export, care sa sprijine marirea acestuia, cerinta fundamentala pentru asigurarea valutei ca si pentru importurile absolut necesare functionarii unor intreprinderi si ocuparii eficient a fortei de munca;
acordarea de credite pentru decalajul de timp dintre livrarea marfurilor si incasarea contravalorii acestora.
Cele cateva categorii de credite utilizate pana in prezent trebuie completate cu alte tipuri si categorii de credite care sa raspunda operativ si eficient la noile necesitati de creditare ale operatorilor economici in conditiile diversificarii activitatii desfasurate de acestiaersificarii activitatii desfasurate de acestia.
De exemplu, creditele pentru capital de lucru pe baza fluxului de lichiditati (cash-flow). Creditele pentru capital de lucru reprezinta o modalitate de creditare globala, de ansamblu a activitatii agentilor economici care reprezinta garantia desfasurarii unei activitati rentabile si realizeaza produse, servicii si lucrari cu desfacere asigurata. Creditele pentru capitalul de lucru se pot acorda pentru aprovizionari cu stocuri de materii prime si materiale, energie, combustibili, cheltuieli necesare realizarii si finalizarii productiei de marfuri, executarii de lucrari si prestari servicii, care au consum si desfacere asigurata prin contracte si comenzi ferme.
Volumul creditelor pentru capitalul de lucru ce se determina cu ajutorul instrumentului tehnic este denumit flux de lichiditate (cash-flow).
Liniile de credit
Creditarea de ansamblu a activitatii curente de aprovizionare, productie, desfacere, sau a unor subactivitati, proiecte, contracte etc; care prin natura lor se pot desfasura si se pot evidentia distinct, se poate realiza prin intermediul liniilor de credit.
Creditele sub forma liniilor de credite se acorda pe termen de 1,3,6 sau cel mult 12 luni.
3. Garantii solicitate de bancile comerciale
Orice operatiune de creditare comporta, prin natura sa, luarea in calcul a unui posibil risc. Riscul poate consta fie in insolvabilitatea clientului, fie in imobilizari, atunci cand debitorul, din diverse motive, nu respecta angajamentul achitarii la scadenta a sumei convenite. Garantarea creditului de catre firma solicitanta este o problema esentiala aflata in atentia bancherului care va cauta sa evite orice risc care ar prejudicia interesele bancii.
Pentru evitarea (sau atenuarea) riscurilor, pentru creditele comerciale pe care banca le acorda, aceasta este indreptatita sa solicite clientului imprumutat garantii specifice, reglementate de legislatia in vigoare in Romania, dar si conforme regulilor si uzantelor internationale.
Prin garantia care se constituie se urmareste atat incasarea integrala a creditului la scadenta (in cazul creditului pe termen scurt), cat si a dobanzilor aferente, a comisionului, spezelor bancare etc.
Garantarea creditelor, in economia de piata, se realizeaza in principal, prin gaj si ipoteca. Existenta si determinarea exacta a garantiilor este mai importanta in cazul creditelor pe termen lung. Este firesc sa fie asa, intrucat imobilizarea fondurilor in credite este mai mare si mai de lunga durata in cazul creditarii obiectivelor pe termen lung. Garantiile imobiliare nu pot fi puse de regula in cazul creditelor pe termen scurt, intrucat patrimoniul agentului economic ar fi in permanent pericol de a se faramita si diminua. Se poate afirma ca garantiile reprezinta acoperirea materiala a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.
Garantiile constituie deci un privilegiul pentru banca in raport cu alti creditori. Garantiile pentru credite sunt asiguratorii si sunt oferite, atat de agentii economici care imprumuta, cat si de alte persoane fizice sau juridice, care devin in acest fel garanti.
In practica internationala si cea romaneasca, exista trei tipuri principale de garantii pentru credite si anume:
garantii personale;
garantii reale;
alte garantii.
3.1. Garantii personale
Garantiile personale constau in angajamentele pe care o alta persoana decat debitorul principal si-l asuma fata de creditor, de a executa obligatia in cazul in care debitorul principal nu o va face. Este si cazul fidejusiunii (cautiunii), care apare ca un accesoriu al obligatiei principale.
3.1.1. Fidejusiunea (cautiunea)
Fidejusiunea este un contract prin care o persoana denumita fidejusor se obliga fata de creditorul altei persoane sa execute obligatia celui pentru care garanteaza, daca acesta nu o va executa. Fidejusiunea poate fi de trei feluri:
conventionala, cand insasi partile cad de acord asupra necesitatii aducerii unui garant;
legala, cand printr-o dispozitie a legii debitorul este obligat sa aduca un fidejusor pentru garantarea obligatiilor ce-i revin;
judecatoreasca, cand intr-o cauza litigioasa, instanta judecatoreasca este aceea care dipune aducerea unui fidejusor, care sa garanteze executarea obligatiei unei persoane.
Existenta fidejusiunii legale si judecatoresti nu contrazice caracterul de contract al acesteia, caci legea sau instanta judecatoreasca impun numai aducerea unui fidejusor.
Fidejusiunea insasi nu ia nastere decat prin conventia incheiata intre fidejusor si creditor, prin care primul isi asuma fata de cel de-al doilea obligatia de garantie.
Contractul dintre fidejusiune este un contract accesoriu, consensual unilateral si are titlu gratuit. El este accesoriu fata de obligatia principala pe care o are debitorul fata de creditor.
Deci fidejusiunea are drept consecinte: urmeaza soarta obligatiei principale cat priveste cauzele de validitate si cele de stingere, ea nu poate intrece ca intindere datoria debitorului si nici nu poate fi facuta in conditii mai oneroase. Contractul este consensual deoarece simplul acord de vointa al partilor este suficient pentru incheierea sa valabila.
Intotdeauna fidejusiunea trebuie sa fie expresa si nu poate fi extinsa peste limitele in care s-a contractat.
Este un contract unilateral deoarece da nastere la o singura obligatie, cea a fidejusorului fata de creditor, cu privire la garantarea obligatiei debitorului.
Este un contract cu titlu gratuit deoarece fidejusorul nu urmareste sa obtina o contraprestatie de la creditorul cu care a incheiat conventia.
Fidejusiunea este valabila daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:
sa existe un contract separat prin care o persoana fizica sau juridica se obliga sa garanteze obligatiile agentului economic imprumutat cu intregul sau patrimoniu;
cel ce garanteaza sa aiba deplina capacitate (sa aiba 18 ani daca este persoana fizica, sau sa fie legal constituita in cazul persoanei juridice);
garantul sa fie solvabil;
garantul sa domicilieze sau sa aiba sediul in judetul unde functioneaza banca ce acorda creditul;
patrimoniul ce se constituie garantie sa nu fie afectat de alte datorii sau obligatii.
Instituirea fidejusiunii produce efecte:
in raporturile dintre creditor si fidejusor: in caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate urmari direct pe fidejusor, pentru executarea creantei, fara ca aceasta urmarire sa fie conditionata de o prealabila urmarire a debitorului principal;
in raporturile dintre fidejusor si debitorul principal cand fidejusorul a platit datoria, el se poate intoarce impotriva debitorului;
in raporturile dintre fidejusori – daca sunt mai multi cofidejusori pentru unul si acelasi debitor, fidejusorul care a platit datoria se poate intoarce, printr-o actiune de regres divizibila impotriva celorlalti fidejusori, insa numai in cazurile expres prevazute de art. 1673 Cod civil, cum ar fi, de exemplu:
– cand fidejusorul platitor a fost urmarit in judecata pentru a plati;
– cand debitorul este in stare de insolvabilitate;
– cand debitorul se indatoreaza sa-l elibereze de obligatia de garantie intr-un anumit termen, care a expirat;
– cand datoria principala ajunge la scadenta.
Fidejusiunea se poate stinge in mod indirect ca urmare a stingerii obligatiei principale. Ea se poate stinge si pe cale directa, independent de soarta obligatiei principale, fiindu-i aplicabile modurile generale de stingere a obligatiei.
Exista si un mod de stingere specific fidejusiunii si anume ipoteza , in care, din culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea sa dobandeasca prin plata datoriei principale privilegiile si ipotecile de care beneficiaza creditorul.
3.1.2. Scrisoarea de garantie bancara
Cautiunea sau garantia personala poate fi materializata si prin scrisoarea de garantie bancara. Aceasta este data de o banca in favoarea unui agent economic sau persoane fizice care contacteaza un credit bancar. Scrisoarea de garantie bancara poate avea o diversitate de forme, dar trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente obligatorii:
sa precizeze clar suma creditorului pentru care se emite garantia;
titularul creditului;
beneficiarul garantiei;
termenul de valabilitate al garantiei( care poate fi mai mic decat termenul de rambursare a creditului);
sa fie datata si semnata de banca ce emite scrisoarea ( de persoana ce angajeaza si reprezinta patrimonial banca).
3.2. Garantii reale
Garantia reala reprezinta un activ acordat de catre un debitor unui creditor( in cazul nostru, banca ce a acordat imprumutul), astfel incat datoria sa fie insotita de o anumita siguranta. Deci o garantie reala este intotdeauna un element de activ mobiliar sau imobiliar. Garantia reala consta in rezervarea unor bunuri individualizate in scopul garantarii creditului. Garantiile reale cuprind ipotecile si gajurile. Pentru a nu fi contestate, garantiile reale trebuie sa indeplineasca anumite conditii:
renuntarea debitorului si punerea gajului in posesia creditorului (bancii) sau a unei terte persoane convenite de cele doua parti;
este necesar sa se incheie un contract care sa expliciteze creditul si sa precizeze garantiile consimtite;
garantiile reale impun o responsabilitate din partea celor care le pastreaza; ei raspund de conservarea bunurilor ipotecate sau luate in gaj;
bunurile ce constituie garantii, nu se pot elibera decat cu acordul creditorului;
garantiile sa nu fie luate in perioadele periculoase ale unei tari (criza economica, inflatie galopanta, razboi);
banca trebuie sa fie constienta de faptul ca gajul sau poate fi preluat de catre un alt creditor privilegiat (de exemplu bugetul statului)
Banca mai poate fi afectata si de grija puterii publice de a ajuta sa supravietuiasca agentii economici cu dificultati. Este clar ca in acest caz se micsoreaza drepturile creditorilor beneficiari de ipoteci sau gaj. Este cazul cu ceea ce se intampla in tara noastra in aceasta perioada.
Din aceasta cauza, banca trebuie sa acorde credite nu numai in functie de valoarea gajului, ci sa se aibe in vedere si justificarile economice si financiare. Acestea din urma pot descoperi riscuri serioase, care atrag dupa ele dificultati majore. Ca urmare, nu este suficient ca o banca sa acorde credite pe gaj, cu unele exceptii, cum ar fi avansul pe marfuri, credite acordate societatilor de comert exterior, credite pe perioade foarte scurte. Creditele care cer o garantie reala necesita o depunere in gaj a unor active. Vorbind de creditele pe termen scurt, gajul cuprinde active circulante (avansuri pe titluri, avansul pe marfa si avansul pe piata).
3.2.1. Dreptul de retentie
Dreptul de retentie se prezinta ca un adevarat drept real de garantie imperfect, in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie sa-l restituie, are dreptul sa retina lucrul respectiv, refuzand restituirea, pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea acelui bun.
Uneori dreptul de retentie poate constitui o expresie a exceptiei de neindeplinere a contractului. Dreptul de retentie are anumite caracteristici care-l definesc ca drept real de garantie imperfect. Ca drept real, el este opozabil fata de terti. El poate fi opus nu numai creditorilor chirografari ai titularului lucrului, dar si creditorilor privilegiati si ipotecari privind lucrul respectiv, ale caror privilegii sau ipoteci s-au nascut ulterior intrarii lucrului in detentia retentorului. Fiind un drept real imperfect, el se prezinta ca o garantie pur pasiva, in sensul ca nu confera prerogativa urmarii bunului in mana altei persoane.
Dreptul de retentie este indivizibil, in sensul ca se extinde asupra intregului bun pana la achitarea integrala a datoriei.
Dreptul de retentie confera o simpla retentie precara, nu o posesie, deci nu da dreptul la fructe si detentorul nu poate invoca detinerea sa pentru dobandirea prin uzucapiune, a proprietatii bunului.
3.2.2. Gajul
In economia de piata, inclusiv in economia nostra de tranzitie, gajul constituie unul din principalele instrumente de garantare a creditelor.
Gajul reprezinta o garantie formata din bunuri mobile si care este constituita in mainile creditorului sau ale unui tert pentru asigurarea indeplinirii de catre debitor sau a unor obligatii de valoare in general redusa.
In comertul international se practica gajarea contractelor de export in vederea obtinerii de credite destinate indeplinirii obligatiilor asumate de semnatarul unui contract.
Gajul mai poate fi constituit din actiuni, obligatiuni sau alte titluri de valoare aflate in proprietatea legala a solicitatorului unui credit, precum si bunurile sale mobile, nu numai ale firmei.
Gajul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului sau un lucru mobil pentru garantarea datoriei (art. 1685 Cod civil). Poate fi obiect al gajului, atat un bun mobil corporal, cat si un bun mobil necorporal, de exemplu o creanta pe care debitorul o are impotriva unei alte persoane.
Legislatia noastra cunoaste doua forme de gaj: cu deposedare si fara deposedare.
Gajul cu deposedare se mai numeste si amanet si presupune depunerea bunului mobil la banca. Obiectele gajului cu deposedare pot fi reprezentate de bunuri de volum mic si valoarea mare (metale pretioase, opere de arta, bijuterii)
Gajul fara deposedare se aplica numai asupra produselor solului, materiilor prime industriale, produselor in curs de fabricatie sau deja fabricate si aflate in depozit. Pentru ca aceste produse sa poata fi luate in garantie, se cere indeplinirea urmatoarelor conditii:
sa existe posibilitatea reala de obtinere a lor;
sa se afle la agentii economici sau in depozite;
sa existe o piata sigura de valorificare a produselor.
Dupa modul in care se stabileste obligatia de a constitui gajul, acesta poate fi:
conventional (partile sunt acelea care convin asupra necesitatii constituirii gajului);
legal (legea obliga anumite persoane sa constituie gaj);
judecatoresc (instanta dispune instituirea sa).
Si in cazul gajului legal sau judecatoresc, constituirea efectiva a gajului se face tot prin contract, numai ca obligatia de a aduce gajul este institutia de lege ori de instanta.
Contractul de gaj este un contract de accesoriu, real si unilateral. El este accesoriu fata de raportul principal de obligatie pe care-l garanteaza, existenta valabila si stingerea sa depinde de soarta obligatiei principale garantate.
Contractul de gaj este unilateral deoarece da nastere unei singure obligatii, cea a creditorului de a pastra bunul, de a-l conserva si restitui debitorului la executarea obligatiei garantate.
Pentru constituirea gajului se cer intrunite anumite conditii:
cat priveste persoana constituitorului se cere ca el sa fie proprietarul bunului gajat si sa aiba capacitatea de exercitiu deplina;
cat priveste obiectul gajului pot fi gajate bunuri mobile cu conditia de a se afla in circuitul civil;
cat priveste formalitatile necesare constituirii gajului se arata ca gajul trebuie sa fie constatat printr-un inscris inregistrat care sa enunte suma datorata, felul si natura lucrurilor gajate sau descrierea calitatii, greutatii si masurii lor.
Creditorul are urmatoarele drepturi si obligatii:
sa retina lucrul, daca este gaj cu deposedare, pana la achitarea datoriei;
sa-l revendice, pe temeiul dreptului real de gaj, in mana oricui s-ar gasi;
creditorul raspunde de pierderea ori deteriorarea bunului gajat, daca aceasta s-a produs din culpa sa;
el nu are dreptul sa se foloseasca de lucru;
ea are calitatea de detentor precar;
daca datoria a fost achitata, creditorul trebuie sa restituie lucrul primit in gaj, fiind indreptatit sa primeasca de la debitor cheltuielile necesare si utile pe care le-a facut pentru conservarea lucrului.
In cazul in care debitorul nu-si achita datoria, creditorul poate trece la realizarea gajului, fiind indreptatit sa ceara instantei sa-i aprobe retinerea lucrului in contul creantei, pe baza unei expertize judiciare de estimare a valorii lucrului sau sa ceara vanzarea la licitatie publica a lucrului gajat cu dreptul de a fi platit din el cu preferinta inantea altor creditori.
Fiind un contract accesoriu, gajul se va stinge ca o consecinta a stingerii ori desfiintarii obligatiei principale.
El se poate stinge si indendent de obligatia pricipala, prin modurile obisnuite de stingere a obligatiilor, cum ar fi de exemplu, renuntarea creditorului la garantie, pieirea fortuita a lucrului gajat etc.
Daca bunul gajat care a pierit era asigurat, dreptul de gaj se va exercita asupra indemnizatiei de asigurare.
3.2.3. Ipoteca
Un alt element important in sfera garantarii unui credit il constituie ipoteca, de regula de rangul I.
Ipoteca reprezinta o garantie reala, imobiliara, constand dintr-un drept accesoriu asupra unui imobil al debitorului. Aceasta isi pastreaza toate drepturile de proprietate, inclusiv dreptul de dispozitie.
In caz de neplata la termen a creantei garantate cu ipoteca, creditorul ipotecar are dreptul sa ceara executarea silita asupra imobilului ipotecat in mainile oricui s-ar afla (dreptul de urmarire), deci chiar daca intre timp imobilul a fost instrainat, urmand ca din suma obtinuta prin vanzare sa acopere, cu prioritate fata de alti creditori, creanta sa si dobanzile aferente (drept de preferinta).
Pot fi ipotecate numai bunuri imobile, terenuri si/sau cladiri si ca exceptie se pot ipoteca si bunurile ce sunt considerate imobile prin destinatie – morile de vant, de apa, constructiile asezate pe stalpi, recoltele ce se tin de radacini, fructele de pe arbori neculese inca, arborii si in general orice culturi nerecoltate inca, precum si lucrurile mobile pe care proprietarul le-a asezat pe imobil in perpetuum – oglinzile zidite in perete, parchetul, mozaicul, marmura, diverse tablouri, fresce, statui.
Apelul la aceasta tehnica de garantare este determinat in principal de :
costul ridicat al altor forme de garantare, cum este cazul scrisorii de garantie bancara;
prudenta si rezerva bancilor de a emite garantii la cererea unor debitori care nu intrunesc anumite cerinte privind solvabilitatea sa. Se stie ca, in cazul in care banca plateste in locul debitorului, ea trebuie sa aibe certitudinea sa isi va putea recupera banii de la acesta;
procedura simpla si accesul rapid la o astfel de garantare, potrivit legislatiei din diverse tari.
Bunurile imobile trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii pentru a fi luate in consideratie la garantie:
sa poata fi vandute-cumparate;
sa permita amenajari si adaptari;
sa fie asigurate;
sa existe un inscris la notariat prin care sa se specifice valoarea bunului garantat;
cel ce constituie ipoteca sa aibe deplina capacitate de execitiu asupra bunului ipotecat.
Ipoteca poate fi:
conventionala (cand ia nastere din conventia partilor) si
legala (cand ia nastere in virtutea unei dispozitii speciale a legii).
Privita ca drept real, ipoteca are urmatoarele caractere juridice:
este un drept real accesoriu, insotind obligatia debitorului a carei soarta o impartaseste integral; ea acorda titularului sau un drept de urmarire a bunului in mana oricui s-ar afla si un drept de preferinta, in privinta satisfacerii creantei sale, fata de ceilalti creditori;
este o garantie imobiliara intrucat numai bunurile imobile aflate in circuitul civil pot fi ipotecate;
ea nu se poate constitui decat in cazurile si cu formele prevazute de lege;
ea este supusa pricipiului specializarii trebuind sa fie determinata atat asupra imobilului afectat de garantie, cat si asupra valorii creantei garantate;
ea este indivizibila.
Contractul de ipoteca este un contract solemn, care se incheie printr-un inscris autentic fiind dominat de principiul publicitatii.
Orice sarcina reala imobiliara trebuie supusa publicitatii, spre a deveni opozabila fata de terti. Publicitatea consta in inscrierea ipotecii in registrul special (sau, dupa caz, in cartea funciara) de la instanta judecatoreasca in raza teritoriala in care se afla situat imobilul.
Daca datoria a fost achitata in intregime, ipoteca ramane fara obiect, iar inscrierea ei trebuie sa fie stearsa (ridicata).
Ipoteca prezinta urmatoarele efecte:
Fata de debitor. El pastreaza mai departe detentia imobilului ipotecat, are dreptul sa-i culeaga fructele, poate instraina bunul ipotecat, grevat de sarcinile care-l apasa.
Fata de creditor: creditorul ipotecat are dreptul sa urmareasca bunul in mana oricui s-ar gasi. El se bucura de un drept de preferinta fata de ceilalti creditori pentru satifacerea creantei sale.
Fata de tertii dobanditori ai imobilului. Dobanditorul poate opune creditorului anumite exceptii, poate plati pe creditorul urmaritor subrogandu-se in drepturile acestuia, poate lasa ca procedura executarii silite sa-si urmeze cursul impotriva sa sau poate recurge la alte modalitati pentru curatirea imobilului de ipoteca. Ea este reglementata prin art. 1801-1818 Cod Civil si consta intr-o oferta pe care dobanditorul o face creditorului de a-i plati datoriile si sarcinile ipotecare, pana la concurenta pretului imobilului stipulat in actul de instrainare sau pana la valoarea de pretuire a imobilului, daca dobanditorul l-a primit ca donatie. Daca creditorul accepta oferta, iar dobanditorul plateste pretul ori consemneaza suma, imobilul este curatit de ipotecile care-l grevau.
Ipoteca poate fi stinsa pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligatie garantata, sau pe cale principala, cand se stinge numai ipoteca, raportul principal de obligatie ramanand in vigoare.
3.2.4. Cesiunea
Cesiunea este conventia prin care o persoana (cedent) transmite altei persoane (cesionar), cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, un drept la creanta, un bun imobil, un drept de folosinta, alte drepturi.
Cesiunea de creante reprezinta o garantie relativ sigura, frecvent acceptata de catre banci, dar mai putin de bancile romanesti, datorita faptului ca urmarirea creantelor debitorului este un proces extrem de dificil in Romania.
In principiu, garantia presupune ca debitorul sa puna la dispozitia bancii sale (creditoare) drepturile privind incasarea contravalorii marfurilor, lucrarilor si serviciilor, vandute si respectiv prestate unor terti. Analiza seriozitatii partenerilor debitorului bancii este in aceste cazuri un element cheie al previzionarii si gestionarii riscului.
Specialistii sistemului bancar romanesc al acestei perioade considera ca, de fapt, singura garantie certa a constituie cesionarea incasarilor valutare provenind din acreditive (de export) deschise de banci straine, cu conditia ca documentul de export remis spre incasare sa fie acceptat la plata. In acest caz, toti clientii autohtoni care nu deruleaza operatiuni de export prezinta riscuri mari indiferent de natura si volumul garantiilor acceptate.
Daca in ce priveste masurile de protectie, acestea exista si sunt cuprinzatoare, in ce priveste fondul si forma documentelor si drepturilor constituite si reglementate de legislatia in vigoare, practica in materie de executare nu este uniforma si in marea majoritatea cazurilor apar intarzieri si tergiversari procedurale.
In materie de constatare si executare a creantelor exista legiferate proceduri de urgenta, dar care nu isi ating de multe ori scopul datorita lipsei de cunoastere si intelegere de catre instantele implicate, a naturii dreptului bancar si a necesitatii protectiei fondurilor detinute de banci.
Prin aparitia legii falimentului s-a constituit o baza legala si urgenta pentru conservarea patrimoniului existent al societatilor aflate efectiv in stare de insolvabilitate. Procedura de notificare prevazuta de legea de reorganizare si lichidare juridica, respectiv publicarea ce se face prin Registrul Comertului cu privire la insolvabiliatatea unor societati, creaza cadrul juridic pentru cunoasterea reala a situatiei societatilor rau platnice.
In general, in momentul acordarii unor facilitati de credit clientilor lor, bancile trebuie sa analizeze si sa cuantifice cat mai aproape de realitate riscurile implicate, deoarece este cunoscut faptul ca executarea silita a unei garantii bancare nu este pentru debitorul supus acestei proceduri, de natura a imbunatati imaginea publica, putand sa-i afecteze serios afacerile, iar pe de alta parte, cheltuielile de executare – intr-o economie normala – nu sunt chiar neglijabile. De asemenea, imaginea bancii creditoare are de suferit, prestigiul, reputatia sa putand fi afectate in buna masura.
Art. 1122-1127 Cod civil reglementeaza in plus cesiunea bunurilor care este “abandonarea starii sale intregi, facuta de debitorul ce nu poate plati creditorului sau creditorilor sai”. Aceasta este un “beneficiu pe care legea il acorda debitorului nefericit si de buna credinta” si poate fi voluntara (cand se convine in acest sens cu creditorul) sau judiciara, cand este impusa de catre o instanta judecatoreasca. Cesiunea voluntara transmite creditorului dreptul de proprietate asupra averii totale a debitorului, in lipsa de stipulare contrara, cata vreme cesiunea judiciara transmite catre creditor doar “dreptul de a face sa se vanda bunurile” si de a-si insusi “venitul pana la vanzare”.
Cu toate acestea, calea cea mai bune de evitare a executarii silite este executarea voluntara a obligatiei de plata.
Un lucru demn de mentionat, tot mai des folosit in sistemul bancar romanesc, este luarea unei masuri de precautie suplimentara in recuperarea creantelor, prin semnarea de catre debitor a biletului la ordin, modalitate de plata ce reprezinta un titlu executoriu in puterea caruia banca isi poate realiza creanta proprie pe baza garantiilor constituite.
CAPITOLUL II
RISCUL IN ACTIVITATEA DE CREDITARE
1. Concept, definire
Pentru a stabili corect tehnicile si procedurile necesare masurarii riscului de credit trebuie mai intai sa definim exact ce anume dorim sa evaluam si sa controlam.
Sa consideram un exemplu simplu. In viata de zi cu zi toti luam decizii care implica risc de credit, dar in general, aceste decizii sunt luate intuitiv. Cand un vecin ne viziteaza si ne cere sa-i imprumutam un aparat de fotografiat pentru doua saptamani, trebuie sa luam o decizie, respectiv daca este o persoana de incredere care nu va strica aparatul sau daca il va inapoia peste doua saptamani in aceeasi stare. Decizia va fi luata pe baza relatiei cu persoana respectiva, daca exista incredere ca nu va fura, deteriora, ca va utiliza corect si va inapoia la timp aparatul. Decizia va fi luata intuitiv, avand la baza relatiile stabilite in decursul timpului, indemanarea si abilitatea, moralitatea, seriozitatea si increderea ca el sau ea va avea grija de aparat si-l va inapoia in aceeasi stare proprietarului.
Pentru o banca, decizia de a acceta un risc de credit este similara situatiei descrise mai sus. In situatia bancii, posibilitatea unei relatii atat de apropiate ca cea cu un vecin nu poate exista. Clientul este o persoana fizica sau juridica aflat la o distanta mult mai mare de banca decat un vecin. Si, nu in ultimul rand, sunt banii altor oameni care se risca, atat ai deponentilor, cat si ai proprietarilor (din capitalul propriu) si acest lucru necesita ca banca, prin intermediul conducerii si inspectorilor de credit, sa ia toate masurile necesare pentru a stabili si mentine un risc al activelor considerat a fi minim. Decizia de a crea un activ care implica risc, nu poate fi bazata in cazul unei banci pe intuitie, ci trebuie sa se bazeze pe un proces structurat, profesional, respectand responsabilitatea bancii fata de proprietari si deponenti de a folosi cu eficienta resursele, respectiv sa creeze cu aceste resurse active de calitate buna. Decizia de a imprumuta vecinului aparatul de fotografiat este simpla; nu implica un numar mare de unitati teritoriale si mii de oameni, toti fiind instruiti sa respecte aceleasi reguli fata de credit, sistemele si procedurile trebuie sa asigure omogenitatea activitatea de creditare.
Rolul conducerii
Crearea si controlul calitatii portofoliului de active care implica risc de credit incepe de la nivelul de conducere cel mai inalt si implica stabilirea unei viziuni a unei strategii. Viziunea si strategia sunt apoi dezvoltate de conducere in politici, reguli, control si proceduri practice operationale pentru toate functiile de credit (analiza, structura, urmarire, raportare si unde este necesar, si de recuperare); implica un proces omogen pentru fiecare risc de credit pentru intreaga banca. De asemenea, presupune acumularea de cunostinte in domenii in care banca nu face fata sau face cu greu fata solicitarilor clientilor. Cel mai important avantaj pe care il ofera este posibilitatea de a identifica si dezvolta noi posibilitati de produse si servicii datorita unor relatii apropiate dintre client si banca. Alt avantaj al unei relatii apropiate fata de client este faptul ca, daca si cand clientul are probleme, acestea pot fi indentificate si rezolvate din timp, banca protejandu-si astfel activele (acolo unde este cazul banca poate acorda si consultanta clientului).
De la acest nivel de conducere provine structura operationala, practica a functiei de credit. Conducerea trebuie sa asigure o structura cu o gama larga de componente care sa reflecte necesitatile bancii. Aceasta presupune o organizare care sa permita specializarea pe fiecare ramura de activitate, pe fiecare produs in parte, stabilirea unor sisteme clare, eficiente si efective, de aprobare, urmarire, raportare si recuperare, comunicare de catre conducerea superioara a viziunii si strategiei, precum si a unor directii de actiune prin intermediul programului de instruire, ghiduri informationale si motivatii pentru personalul din intreaga retea a bancii.
Rolul ofiterului de credit
Continuand idea potrivit careia creditul este legat de oameni, la urmatorul nivel ierarhic si la fel de important se gasesc ofiterul de credit individual si echipele de inspectori de credit de la nivelul unitatilor teritoriale. Vorbim aici de activitatea practica si de primul nivel de conducere. Aici se stabileste calitatea si rambursarea cu succes a fiecarui activ cu risc de credit care este initial stabilita, apoi urmarita si controlata. Acest lucru necesita aptitudini diferite, parte din ele se regasesc in fiecare persoana prin cunostinte, experienta; iar parte se datoreaza culturii si politicilor bancii si conducerii. Trebuie incurajata utilizarea unei largi varietati de tehnici de credit si stabilita pregatirea necesara in vederea indeplinirii acestui obiectiv. Pe masura ce o economie de piata se dezvolta, necesarul de tehnici din ce in ce mai complexe este tot mai mare. Inspectorii de credit trebuie sa aiba o multitudine de cunostinte si aptitudini.
Aptitudinile in analiza istorica si prognozele financiare sunt vitale (capacitatea de a folosi tehnici pentru a intelege performanta reala istorica a clientilor, situatia financiara curenta si sanatatea viitoare a afacerii). Este imperativ ca personalul implicat in analiza de detaliu sa poata sa-si formeze o opinie satisfacatoare asupra sanatatii afacerii in viitor. Este necesara exsitenta unei capacitati de investigare pentru a intelege in profunzime natura afacerii, a activitatii desfasurate, organizarea, piata, clientii, furnizorii si alte influente interne si externe asupra performantei financiare a clientilor.
Abilitatea de a comunica este necesara atat in relatiile dintre banca si clienti, cat si in relatiile dintre conducere si toate celelalte parti ale unei banci. Aceste atributii include scrierea unei scrisori, a unui raport, a unei note, dar si comunicarea verbala. In vederea transmiterii si a perceperii corecte a mesajului de catre auditori, este deosebit de importanta capacitatea de a planifica orice comunicare pentru a fi sigur ca este completa si nu include informatii care nu sunt necesare, ca cuprinde esentialul si ca ofera si solutii.
Prezentarea si negocierea ca atribute sunt deosebit de importante pentru fiecare ofiter de credit in incheierea unor contracte, angajamente si, aceste atributii sunt deseori importante in stabilirea unor aprobari interne pentru fiecare risc de credit.
In promovarea unor relatii bune intre client si banca, in rezolvarea prioritatilor si acordarea de asistenta acestuia, sunt necesare si aptitudini in domenii cum sunt organizarea si administrarea. Un client niciodata nu va fi multumit cu un refuz al unei cereri de credit, dar va fi si mai nefericit daca i se va comunica dupa o perioada indelungata de timp un raspuns “nefavorabil”.
Rolul atributiilor tehnice
Decizia bancii trebuie sa fie bazata pe o intelegere in profunzime a clientului. Banca trebuie sa ia in considerare faptul ca clientul poate sa-si achite obligatiile la scadenta. In plus, tipul clientul si timpul pentru care se asuma riscul, implicatiile pentru client si pentru banca sunt elemente acceptabile. Veniturile (comisioane, taxe si dobanzi) care vor fi incasate de catre banca trebuie sa fie un nivel acceptabil fata de riscul asumat.
Pentru a accepta in general un risc, o banca trebuie sa-si fundamenteze decizia pe o structura completa si complexa, profesionala si omogena, atat pentru procesul de aprobare, cat si pentru urmarire pentru a stabili si mentine active de calitate ridicata, cu risc minim. Aceasta structura trebuie sa asigure realizarea unei analize adecvate, in care toate componentele care implica risc pentru banca, atat la nivel de client, cat si de tranzactie de credit individuala, sunt complet identificate si, pe cat posibil, riscul este micsorat atat cat e posibil, riscul este micsorat atat cat permite fiecare situatie in parte, sau este macar masurat. In activitatea de urmarire, dupa ce creditul a fost aprobat si acordat (indiferent daca exista risc de finantare sau nu) trebuie sa se revada periodic daca toate componentele continua sa genereze un risc de ansamblu acceptabil. Aceasta rezulta din compararea performantei si a situatiei clientului cu prognozele, cu obiectivele stabilite la aprobare, urmarindu-se daca exista vreo deteriorare.
Aceasta analiza periodica trebuie sa includa nu doar aspectele financiare, dar si aspectele nefinanciare ale clientului si ale afacerii. In plus, trebuie sa se ia in considerare confirmarea pastrarii neschimbate a tuturor componentelor tranzactiei de credit de la momentul aprobarii.
Trebuie sa existe multe instrumente si tehnici disponibile pentru a putea analiza riscul de credit in activitatea de creditare. O parte dintre acestea furnizeaza mecanisme de evaluare a situatiei clientului si a performantei acestuia. Unele, cum ar fi previziunile de cash-flow, furnizeaza mecanisme care identifica sanatatea viitoare a clientului. Dar decizia privind viabilitatea afacerii in viitor este o decizie subiectiva. Aceasta are la baza un punct de vedere rezultat in urma unei intelegeri obiective a clientului si a afacerii pe care aceasta o desfasoara si depinde de experienta si profesionalismul analistului in a aprecia care sunt perspectivele.
Diferitele tehnici de analiza si previzionare folosite de bancile comerciale in vederea stabilirii unui punct de vedere depind de politica de creditare existenta si viitoare si de programul de pregatire pentru activitatea de creditare.
2. Categorii de riscuri in activitatea de creditare
Pentru a lua in considerare toate riscurile pe care le implica un produs de credit, banca trebuie sa stabileasca pe cat posibil o opinie obiectiva asupra riscului de ansamblu. Aplicarea unei metode standard de a indentifica riscul va reduce elementul subiectiv. Dupa identificarea riscului de ansamblu, este necesara separarea acestuia in elemente componente. Astfel, la un nivel initial exista acele riscuri care se refera la tranzactia de credit. Fiecare dintre aceste riscuri sunt impartite in categorii mai mici, astfel incat sa poata fi reanalizat. Un client poate beneficia de diferite produse de credit, fiecare implicand un risc diferit in functie de tranzactie, structura, sursa de rambursare si garantiile luate de banca.
2.1. Riscul aferent clientului
Decizia fundamentala de credit va fi bazata pe analiza clientului, luand in considerare aspectele financiare si nefinanciare despre acesta, despre performantele trecute, prezente si viitoare. Prioritar la stabilirea punctului de vedere va fi capacitatea clientului de a-si achita datoriile la scadenta.
Punctul de vedere va fi rezultatul analizei aprofundate a clientului si a afacerii desfasurate, ceea ce inseamna ca analistul trebuie sa inteleaga fiecare factor care afecteaza clientul si afacerea pe care o desfasoara, produsele, piata, clientii, furnizorii, politica de personal, organizarea, performantele viitoare si structura clientului. Se va porni de la situatia financiara istorica si tendintele care rezulta din trecut; apoi se va lua in considerare situatia curenta si conditiile in care-si desfasoara activitatea in prezent, ceea ce va conduce la formarea unei opinii profesionale despre viabilitatea afacerii in viitor. Cea mai importanta componenta a acestui proces analitic este rezultatul-punctul de vedere. Acesta trebuie sa oglindeasca faptul ca din toata intelegerea capatata in acest sens, banca considera ca exista o posibilitate foarte mare ca imprumutatul sa-si achite obligatiile la scadenta.
2.2. Riscul tranzactiei
Riscul tranzactiei poate intra intr-un numar de categorii diferite. Imprumutul pentru un client, indiferent de destinatie sau tip (credite pentru capital de lucru, credite pe obiect, credite pentru investitii) implica risc de credit. Clientul ia bani in scopuri diferite, luandu-si angajamentul ca va plati dobanda si ca va rambursa ratele de credit la scadenta. Acest credit este un activ care presupune un risc al fondului (fondurile sub forma de lichiditati sunt puse la dispozitia clientului si sunt platite de catre banca pe baza instructiunilor clientului). Banca are, de asemenea, risc de credit fata de clienti, care nu presupune un risc al fondurilor (punerea imediata la dispozitie a banilor).
Sa consideram cateva exemple de riscuri de credit care nu implica fonduri puse imediat la dispozitia clientilor. Acestea se impart in doua, in prima categorie banca creeaza un activ pentru care trebuie sa puna la dispozitie clientului in viitor fonduri, iar in a doua categorie intre acele riscuri de credit pentru care banca este posibil sa fie nevoita sa furnizeze fonduri. La momentul de timp la care aceste obligatii devin risc de credit care implica risc al fondurilor pentru banca, devin si o obligatie de rambursat a clientului, iar contractul legal trebuie sa acopere toate situatiile care pot aparea ca si in cazul unui contract pentru un risc de credit care implica risc al fondurilor de la inceput. In aceasta categorie exista doua forme de risc : cele care cu siguranta implica risc al fondurilor in viitor (contractele forx la termen) si cele care se transforma in risc de credit cu risc al fondurilor doar daca apar actiuni certe sau evenimente care nu pot fi controlate (deschidere sau confirmare de acreditive, scrisori de garantie, optiuni).
Primul tip de risc care intra in aceasta categorie (risc fara fonduri) este acela generat de angajamentul ferm intre banca si client, de a pune la dispozitia clientului bani la o data ulterioara.
Cel de-al doilea tip de risc este asemanator, obligatiile contractuale pentru ambele parti devin efective doar daca au loc anumite evenimente. Aceste tip de risc fara fonduri este in general denumit “ datorie publica”(“contingent liabilities”).
In oricare dintre aceste doua tipuri de categorii de risc, relatia legala, precum si concretizarea acesteia intr-o documentare completa si corect intocmita este primordiala. O importanta foarte mare o are in acest sens cunoasterea evenimentelor care pot afecta relatia banca-client si a efectelor acestora, atat din perspectiva legala, cat si practica.
Indiferent de tranzactia pe care banca doreste sa o desfasoare si care implica risc de credit, trebuie identificate in prealabil, folosindu-se acelasi stil investigator, toate componentele care implica risc – nu numai cele care se refera la tranzactia respectiva cu clientul, dar si cele pe care le implica produsul in sine. Aceasta se aplica si la structura actuala a unui risc de credit obisnuit unde exista risc: sursele si modalitatea de rambursare, drepturile si obligatiile contractuale ale clientilor acestuia, natura, valoarea si lichiditatea fiecarei garantii luata de banca.
Structura tranzactiei in cazul unui credit documentar are componente certe necesare a fi identificate. In cazul acesta, sursa de rambursare este clara. Banca poate analiza calitatea sursei de rambursare, respectiv calitatea platitorilor. Banca poate analiza calitatea mecanismului si modul in care se face rambursarea. Exista multe posibilitati de a identifica riscurile specifice implicate in tranzactie. Sa comparam aceasta tranzactie cu creditul pentru capitalul de lucru. Aici sursa de rambursare nu este identificabila, plata venind din incasarile din creante, fiecare avand o alte cale sau mecanism de rambursare. Parte din incasari pot intra direct in contul clientului din banca, parte pot avea diferite rutine prin care ajung la client. Capacitatea bancii de a monitoriza si controla acest proces este foarte diferita de cea in cazul unui credit documentar. De aceea, se poate vedea din acest exemplu simplu ca masurarea riscului la fiecare tranzactie este deosebit de importanta pentru banca in controlul expunerii fiecarui client si a intregului portofoliu de credite.
2.3. Riscul garantiei
Aspectele prezentate mai sus se refera la componentele de risc de credit unde exista la timpul aprobarii un punct de vedere pozitiv. Trebuie, de asemenea, sa luam in considerare la riscul tranzactiei si garantiile luate de banca, ca fiind ultima sursa de rambursare a creditului atunci cand toate opiniile pozitive fata de sanatatea financiara a clientului s-au dovedit a fi gresite.
Primul nivel de analiza este valoarea garantiei. Fiecare activ al clientului luat in garantie poate avea o multitudine de valori. Banca are astazi o metoda de stabilire a valorii activelor care identifica: diferite tipuri, conditii, localizare si valoare potentiala de garantie. Modul in care se consituie garantia, direct de la client sau indirect de la un altul care-l garanteaza pe primul implica un risc care trebuie identificat de banca la momentul aprobarii. Calitatea garantului este aproape la fel de importanta ca si calitatea clientului garantat, iar in viitorul apropiat se va trece si la aprobarea de limita de credit pentru garant ca si pentru clientul garantat.
Al doilea nivel de analiza este lichiditatea garantiei in cazul in care banca va trece la executarea acesteia. Procesul de preluare a controlului asupra garantiei necesita timp, iar la sfarsitul acestui proces, daca nu va fi posibil ca aceasta garantie sa fie vanduta la un pret care sa acopere datoria, banca va obtine foarte putin sau chiar nimic din executarea garantiei.
Daca atunci cand banca ia in garantie active si considera ca s-ar putea sa nu fie capabila sa le realizeze la un pret care sa acopere datoria intr-un timp rezonabil de scurt dupa incheierea procesului (sau nu vor putea fi vandute deloc), atunci riscul trebuie sa fie identificat si evaluat cat mai corect inainte de aprobare. Un exemplu in aceasta economie sunt actiunile unei societati oferite bancii ca garantie. Care este valoarea acestor garantii? Chiar daca aceasta valoare este reala, cine la va cumpara? La ce pret? Cati potentiali cumparatori exista sau vor exista? Toate aspectele legate fata de valoare, implicatii juridice si vanzarea in sine trebuie avute in vedere de banci la momentul aprobarii propunerii de credit.
2.4. Riscul creditarii debitorului unic
Se considera un singur debitor orice persoana sau grup de persoane fizice sau juridice care beneficiaza, impreuna sau individual, de imprumuturi si garantii acordate de aceeasi societate bancara si care sunt legate economic intre ele in sensul:
una dintre persoane exercita asupra celorlalte; direct sau indirect, putere de control;
nivelul cumulat al imprumuturilor acordate reprezinta un singur risc de credit pentru societatea bancara, intrucat persoanele sunt legate intr-o asemenea masura incat, daca una dintre ele va imtampina dificultati de rambursare, alta sau celelalte vor imtampina dificultati similare.
Regiile autonome pot contracta credite cu bancile comerciale in valoare de cel mult 20% din veniturile brute realizate in anul precedent.
Datorita gradului sporit de risc pentru banca, gestionarea imprumuturilor mari, pentru acele angajamente care depasesc 10% din fondurile proprii ale bancii, este de competenta exclusiva a Centralei.
Debitorii unici pot fi:
regii autonome;
societati comerciale;
grupuri (holdinguri).
Regiile autonome si societatile comerciale pot avea in structura lor, in functie de specificul activitatii si de natura acestora, unitati subordonate.
Unitatile subordonate se caracterizeaza printr-o serie de particularitati care le individualizeaza, si anume:
nu dispun de patrimoniu propriu, acesta apartinand regiei sau societatii, deci au dreptul numai de a gestiona acest patrimoniu;
nu au personalitate juridica;
au autonomie contabila limitata, intocmind situatii contabile pana la balanta de verficare.
Modalitatea de constituire si functionare a acestor unitati subordonate este reglementat prin regulamentul de organizare si functionare al regiei si respectiv, contractul de societate si statutul societatii comerciale.
Tipuri de grupuri
1. In functie de natura legaturii dintre societatea-mama si ceilalti membri ai grupului:
grupuri financiare care au la baza legaturi juridico-financiare, controlul fiind exercitat de catre societatea-mama, in virtutea detinerii, directe sau indirecte, a unei parti din actiunile altor societati;
grupuri contractuale sunt acele grupuri la care controlul exercitat de societatea-mama se efectueaza in baza unei clauze statutare sau ca urmare a unui contract de exclusivitate, de concesiune sau subprelucrare;
grupuri personale sunt acele grupuri la care o singura persoana controleaza doua sau mai multe societati, fara ca intre ele sa existe legaturi de capital.
Dintre cele trei tipuri de grupuri numai grupurile financiare au obligatia sa intocmeasca si sa publice situatia conturilor consolidate.
In functie de natura activitatii desfasurate:
grupuri industriale;
grupuri comerciale;
grupuri financiar-bancare;
grupuri de presa;
grupuri de asugurari, etc.
Grupul este o intreprindere dominata si una sau mai multe intreprinderi dependente de ea formeaza un grup in sensul prezentei directive, daca intreprinderea dominanta exercita efectiv influenta sa, astfel incat ansamblul acestor intreprinderi se gasesc plasate sub conducerea unica a intreprinderii dominate. Fiecare din aceste intreprinderi este o intreprindere de grup.
In ordinul ministrului finantelor nr 1414/29.07.1997 pentru aprobarea proiectului Normelor privind consolidarea conturilor grupul este definit ca “un ansamblu de intreprinderi cuprinzand societatea care consolideaza (consolidanta) si intreprinderile – romane si straine (consolidate) –in care aceasta exercita direct sau indirect un control exclusiv, un control conjugat sau o influenta notabila.
In consecinta, din definitiile de mai sus se desprind urmatoarele caracteritici ale grupurilor:
o conducere unica, exercitata de societatea dominanta, denumita societatea-mama (consolidanta) asupra altor societati (filiale sau societati consolidate), drept careia ii revine in baza faptului ca detine puterea de control asupra acestora;
existenta, in jurul societatii-mama, a mai multor societati, subordonate grupului din punct de vedere al deciziei, dar independente din punct de vedere petrimonial si juridic;
existenta unor legaturi diverse, intre societatea mama si societatile subordonate (titluri de plasament, legaturi contractuale, etc.);
posibilitatea, din punct de vedere contabil, de consolidare a conturilor.
Conducerea unica se realizeaza prin puterea pe care o exercita societatea-mama, in calitate de centru unic de decizie, asupra altor societati.
Controlul societatii-mama poate fi:
1. Controlul exclusiv, care consta in capacitatea societatii-mama de a conduce direct sau indirect (prin persoane desemnate) intreprinderile subordonate.
Acest control se poate realiza prin detinerea majoritatii drepturilor de vot intr-o alta societate, direct sau indirect.
Dreptul de vot majoritar nu se exercita exclusiv prin detinerea majoritatii capitalului unei societati.
Dreptul de control se poate exercita in urmatoarele situatii:
detinerea a peste 50% din capital, concomitent, cu existenta a peste 50% din drepturile de vot;
detinerea a unui procent din capital mai mic decat 50% (participatie) din capital, dar a unui drept de vot de peste 50% datorita actiunilor cu drept de vot dublu;
detinerea unei fractii din drepturile de vot de cca. 40% (participatie), in conditiile in care nici un alt actionar nu detine nici un procent superior acestui procent;
detinerea unui drept de control exclusiv in virtutea unui contract sau clauze statutare (control contractual sau statutar).
O societate supusa controlului exclusiv este consolidata dupa metoda consolidarii globale.
Control conjugat, denumit si concomitent sau comun, se realizeaza atunci cand un numar limitat de actionari isi impart in mod egal controlul asupra unei societati astfel incat deciziile se iau numai in comun.
O societate supusa controlului conjugat este consolidata dupa metoda integrarii proportionale.
3. Influenta notabila presupune dreptul de participare direct sau indirect la politica financiara si operationala asupra unei societati, dar fara a detine controlul excesiv si nici conjugat.
Influenta notabila apare atunci cand o societate dispune direct sau indirect cel putin 20% din drepturile de vot ale altei societati.
O societate asupra careia se exercita o influenta notabila se consolideaza dupa metoda punerii in echivalenta.
Notiunile de control exclusiv, conjugat si influenta notabila sunt utilizate atat pentru definirea perimetrului (ansamblului) de consolidare cat si pentru alegerea metodelor contabile de consolidare a conturilor.
Perimetrul de consolidare reprezinta totalitatea societatilor asupra carora o societate-mama isi exercita un control exclusiv, conjugat sau o influenta notabila.
Aria de cuprindere a perimetului de consolidare nu se suprapune exact peste componenta grupului, acesta fiind mai larg, deoarece cuprinde si alte societati aflate sub influenta sa.
Perimetrul de consolidare cuprinde, asadar grupul, societatile asociate grupului si sociatatii multigrup.
Grupul:
– societatea-mama, societate consolidata sau sef de grup;
– filialele, societati consolidate sau societati membre ale grupului.
Societatea-mama este unitatea centrala careia ii sunt subordonate celelalte societati ale grupului.
Caracteristici:
asigura controlul si stabileste deciziile strategice, in scopul optimizarii rentabilitatii capitalului investit.
desfasoara activitate proprie (industriala, comerciala, etc.),concomitent cu activitatea de coordonare si control sau, poate sa aiba, in lipsa activitatii proprii, numai activitate de coordonare, control, de gestionare a titlurilor de plasament si de satisfacere a necesitatilor de finantare a intreprinderilor din grup, ea poarte denumirea de holding.
Intocmeste si prezinta, pe langa propriile documente de sinteze, si conturile consolidate (bilant consolidat, cont de profit si pierdere consolidat, anexe).
Filialele reprezinta acele societati din al caror capital peste 50% este detinut de a alta societate, denumita societate-mama.
Caracteristici:
sunt independente din punct de vedere juridic;
au conducere proprie;
intocmesc documente contabile de sinteza proprii (bilant, cont de profit si pierdere, anexe);
sunt supuse deciziei societatii-mama care, prin dreptul de control oferit de detinerea a peste 50% din capital, are posibilitatea de a numi sau revoca majoritatea membrilor organelor de administratie si conducere.
Societatile asociate grupului cuprind acele entitati care nu fac parte din grup dar care sunt supuse influentei notabile ale societatii-mama. Din aceasta categorie fac parte participatiile.
Participatiile sunt acele parti din capital cuprinsa intre 10-50% detinute de o alte societate, fara insa ca aceasta sa aiba drept de control.
Atunci cand o societate detine o participatie de 40-50% la alta societate, ea poate avea controlul asupra acesteia, daca restul actiunilor sunt foarte dispersate.
Societatile multigrup sunt acele societati care sunt supuse unui control conjugat (concomitent sau in comun) cu alte societati din afara grupului.
Pentru determinarea drepturilor de control si interes ale societatii-mama in fiecare societate a perimetrului consolidat este necesar sa se calculeze procentul de control si procentul de interes.
Procentul de control arata ponderea drepturilor de vot detinute de societatea-mama, direct sau indirect, intr-o alte societate, prin intermediul actiunilor cu drept de vot.
Din punct de vedere al dreptului de vot actiunile pot fi:
actiuni fara drept de vot;
actiuni cu drept de vot care poate fi:
– cu drept de vot simplu;
– cu drept de vot dublu.
Procentul de interes reprezinta ponderea din capital pe care o detine societatea-mama, direct sau indirect, in alta societate.
2.5. Riscul de reinvestire
Este riscul care apare in momentul in care clientul nu ramburseaza creditul primit in prealabil. Aceasta suma pe care banca o preconiza un venit in perioada respectiva se dovedeste a fi nedisponibila, suma care trebuia investita in actiuni, obligatiuni sau alte forme de investitii. Deci in concluzie aceasta suma nu poate fi reinvestita.
3. Analiza aspectelor financiare
3.1. Analiza istorica si curenta
Bilantul este un instrument care reflecta situatia financiara a unei societati la un moment dat. Acesta este un document static care prezinta pe de o parte resursele societatii (pasivul) pe nivele de exigibilitate, iar pe de alta parte modul de utilizare al acestor resurse (activul) in functie de gradul de lichiditate. Astfel, sursele de care dispune societatea pot fi proprii (elemente de capitaluri proprii) si imprumutate ( furnizori, banci etc.), proportia dintre acestea dand informatii despre riscul proprietarilor comparativ cu riscul asumat de terte parti care contribuie la finantarea afacerii. Banca este interesata sa cunoasca marimea riscului asumat de ea in comparatie cu cel asumat de proprietarul afacerii. Pentru societate prezinta importanta costul surselor imprumutate. De obicei, costul surselor imprumutate este mai mare comparativ cu sursele proprii. Sunt foarte putine cazuri in care costul dividendelor depaseste costul creditelor respectiv dobanda, aceasta poate avea loc in cazul unor societati care inregistreaza profituri uriase iar gradul de indatorare financiara este foarte mic sau chiar zero. Se pune la indoiala intrebarea cate societati din tara noastra intra in aceasta categorie ? Revenind la modul de utilizare al acestor resurse o deosebita importanta o are calitatea activelor si capacitatea acestora de a se transforma in lichiditati. Doua aspecte trebuie avute in vedere cand se analizeaza activul societatii (patrimoniul de care dispune la un moment dat) si anume: valoarea acestuia, respectiv valoarea care se poate realiza prin vanzarea activului respectiv si timpul necesar transformarii acestuia in lichiditati. Astfel, in interiorul bilantului se creaza anumite echilibre respectiv: sursele pe termen lung (capitaluri proprii la care se adauga alte surse financiare sau comerciale cu scadenta mai mare de un an) finanteaza activele pe termen lung (imobilizari necorporale, corporale si financiare precum si creante mai mari de un an), iar sursele pe termen scurt finanteaza activele circulante. In cadrul analizei se urmareste ca sursele pe termen scurt sa nu finanteze active pe termen lung datorita diferentei intre timpul scurt in care trebuie rambursata sursa si timpul indelungat in care un activ pe termen lung devine lichid.
Pentru a masura performanta unei societati pe parcursul unui an trebuie inregistrate toate veniturile si cheltuielile efectuate pe parcursul anului. Diferenta dintre cele doua determina profitul sau pierderea pentru anul in curs care este preluata in partea de capital propriu a bliantului. Toate elementele de venituri si cheltuieli indiferent daca sunt cash sau noncash (vanzari pe credit, amortizare, etc.) vor fi reflectate in contul de profit si pierderi. Contul de profit si pierderi reflecta rentabilitatea societatii intr-o anumita perioada, masurand astfel performantele acesteia la nivelul fiecarei activitati in parte. O societate trebuie sa obtina profit din activitatea curenta, de exploatare, banca nefiind interesata de obtinerea unor venituri cu caracter intamplator din activitatea exceptionala sau din diferente de curs valutar – din cea financiara. De asemenea, datorita faptului ca profitul nu inseamna neaparat lichiditati, analistul va fi interesat sa vada cat din productie a ramas in stoc. Se vor analiza cheltuielile materiale si cele de personal, comparativ cu veniturile obtinute. In cadrul cheltuielilor financiare o atentie deosebita va fi acordata cheltuielilor cu dobanda respectiv gradului de acoperire a acesteia.
Necesitatea intelegerii tuturor miscarilor care au loc intre doua bilanturi, a tuturor fluxurilor de intrari si iesiri de fonduri, respectiv surse si utilizari, au condus la introducerea in analiza financiara a fluxului de fonduri. Fluxul de fonduri intrument de analiza ofera informatii suplimentare fata de bilant si contul de profit si pierderi. El reflecta sursele si utilizarile de fonduri pe parcursul unei perioade de timp, de obicei un an. Arata din ce activitati societatea genereaza surse de fonduri si cum se consuma acestea. De asemenea, indica modul in care conducerea isi gestioneaza resursele interne, respectiv politica fata de furnizori, stocuri (daca creditele comerciale obtinute de la furnizori se incaseaza creantele, daca imobilizarile de fonduri in stocuri sunt justificate – stocurile fiind cel mai greu de transformat in lichiditati dintre activele circulante). Fluxul de fonduri poate imbraca diverse forme functie de interesul societatii. Cele mai cunoscute forme sunt: metoda directa care reflecta sursele si utilizarile de fonduri pe structura bilantului respectiv pe termen lung si apoi cele pe termen scurt si cea indirecta care reflecta sursele si utilizarile de fonduri pe o structura asemanatoare contului de profit si pierdere respectiv evidentierea pe activitati: de exploatare, de investitii si financiara.
Indicatori
Pentru a putea intelege activitatea trecuta a clientului nu este suficient sa se analizeze numai evolutia elementelor de bilant, ale contului de profit si pierdere sau intelegerea variatiilor care au loc la nivelul fluxului de fonduri, ci trebuie sa se efectueze si analiza indicatorilor. Indicatorii, reprezinta din punct de vedere matematic o relatie intre doua numere, relatie care poate fi exprimata valoric (numar de rotatii, durata medie in zile a stocurilor) sau procentual (lichiditatea, solvabilitatea, etc.).Pentru analist este important sa cunoasca rapoartele dintre: elementele de bilant – analiza de structura (lichiditatea, gradul de indatorare generala si financiara, solvabilitatea), elementele de cont de profit si pierdere (rentabilitatea economica, rentabilitatea de exploatare, acoperirea dobanzii, etc.), precum si rapoartele dintre bilant si cont de profit si pierdere (indicatorii riscului financiar). Urmarirea evolutiei acestor rapoarte ofera analistului informatii despre modul cum a fost condusa activitatea, respectiv: modul de finantare a activitatii (credite sau surse atrase), modul de utilizare a surselor, eficienta utilizarii capitalurilor si a tuturor elementelor de activ, capacitatea de rambursare a creditelor si a dobanzilor aferente, etc. Intelegerea evolutiei indicatorilor va completa imaginea pe care analistul de credite si-o formeaza despre viabilitatea clientului, permitandu-i sa inteleaga si sa evalueze realitatea prognozelor pe care clientul le realizeaza si implicit a capacitatii de rambursare viitoare a acestuia.
Indicatorii cei mai utilizati in analiza riscului de creditare sunt:
Raportul lichiditate / datorie totala pentru agentul economic.
Raportul profit brut / datorie totala pentru agentul economic.
Raportul datorii totale / (active totale pentru agentul economic care se imprumuta).
Determinarea acestor indicatori se face pe perioade comparative si prin evaluarea tendintelor. Pentru o apreciere financiara generala asupra afacerii (creditarii) se mai foloseste analiza multivariabila, bazata pe modelul "Z" dezvoltat de J. Altman. Acest model se prezinta astfel:
1.2X1 +1.4X2 +3.3X3 +0.6X4 +1.0X5, unde
X1 : capitalul circulant/active totale;
X2 : profit net capitalizat/total active;
X3 : datorii totale/total active;
X4 : valoarea totala a capitalului actionarilor/total datorii;
X5 : cifra de afaceri/total active.
Altman considera ca la un punctaj mai mic de 1.8 agentul economic in cauza are mari sanse sa dea faliment. Un punctaj mai mare de 2.7 da garantia ca agentul economic ce imprumuta nu va da faliment. Metodele bancare de evaluare a riscului au in vedere urmatorii factori:
depasiri ale limitelor de creditare;
cresterea inexplicabila a limitelor facilitatilor de finantare;
furnizarea de informatii financiare cu intarziere;
un raport defavorabil intre datorii si fonduri proprii;
modificari in conducere;
dezacordul intre datele contabile si de buget pe de o parte si datele de control;
Alte institutii sau organisme internationale au fixat si o "lista" cu unii factori majori de risc:
ponderea capitalului in active fixe este prea mare;
fonduri de rezerva reduse;
amplasare gresita;
erori in gestionarea stocurilor;
expansiune necontrolata;
capitalizare insuficienta;
experienta putina;
probleme de personal;
birocratie.
3.2. Fluxul de numerar (cash-flow)
Bilantul, contul de profit si pierdere si fluxul de fonduri sunt documente care prezinta situatia financiara istorica a clientului, evolutia acestuia in perioadele anterioare. Informatiile de natura contabile sunt deja depasite atunci cand devin disponibile si, cu cat sunt mai vechi, cu atat este probabil ca, intre timp, evenimente importante sa se fi petrecut.
Analistul nu trebuie sa fundamenteze decizia de creditare numai pe situatia performantelor obtinute de client in perioadele anterioare.
Din punct de vedere al bancii analiza evolutiei financiare istorice este relevanta, dar ea nu poate raspunde la urmatoarele intrebari:
afacerea propusa de client pentru perioada urmatoare este profitabila?
si daca da, genereaza ea incasari indeajuns de mari din care se pot plati datoriile ?
ce fel de credit trebuie oferit clientului?
cum trebuie esalonata rambursarea ratelor?
Singurul intrument care poate sa raspunda la aceste intrebari este fluxul de numerar (cash-flow) care arata miscarile numerarului in fiecare perioada analizata.
Banca ia decizia de creditare nu pentru ca agentul economic inregistreaza profit sau ca performantele sale in perioada anterioara sunt bune.
Decizia de creditare trebuie sa se bazeze pe posibilitatea reala a clientului de a-si plati datoriile catre banca, pe capacitatea acestuia de a genera fluxuri banesti si deci de a rambursa creditul si de a plati dobanda.
Fluxul de numerar reflecta o situatie a intrarilor de numerar (incasari) sau iesirilor de numerar (cheltuieli in numerar) intr-o perioada data.
Rezultatul final poate fi pozitiv (disponibil de numerar) sau negativ (necesar de numerar).
La elaborarea unui flux de numerar trebuiesc avute in vedere urmatoarele ipoteze :
realitatea previziunilor puse la dispozitie de catre client;
Acestia au tendinta de a prezenta prognoze ireale sau mult prea optimiste.
existenta unor factori restrictivi in stabilirea prognozelor.
Factori restrictivi care pot influenta o prognoza de flux de numerar pot fi:
capacitatile de productie existente. Se va analiza daca clientul dispune de spatii, masini, utilaje si tehnologia necesara realizarii produsului respectiv;
vanzarile preconizate a se realiza in viitor. Acesta este factorul restrictiv cel mai important pentru majoritatea firmelor si care determina nivelul productiei si deci a surselor financiare necesare.
prognozele macroeconomice.
Politica statului, prin mecanismele fiscale, vamale, de subventii, etc., poate influenta dezvoltarea sau diminiuarea unei anumite ramuri/sector de activitate.
-concurenta.
Politica de marketing a clientului trebuie sa tina seama de concurentii actuali si de cei de viitori, de segmentul de piata caruia se adreseaza produsul, de pretul acestuia comparativ cu al concurentei, etc.
Necesitatea efectuarii unei analize a sensibilitatii fluxului de numerar in functie de prognozele avute in vedere.
4. Analiza aspectelor nonfinanciare
Presupunand un nivel de cunoastee superior celui financiar datorita caracterului macro al multora dintre informatiile solicitate, aspectele nonfinanciare capata astfel o importanta deosebita in perceptia unei imagini reale despre client.
Afacere, proprietarii (procent detinut, cine detine controlul), conducerea, piata, clientii si furnizorii, participantii la capitalul altor societati si relatia cu acestea, pozitia acestora pe piata, eficienta investitiilor, produsele si segmentul de piata ocupat de acestea, ramura si sectorul de activitate in care isi desfasoara activitatea, personalul, strategia si politica, parte dintr-un grup sau nu, holding sau nu, aspecte de natura juridica, toate acestea creeaza premizele identificarii tuturor riscurilor care pot apare, precum si gasirea unor modalitati de minimizare a acestora.
Una dintre metodele care utilizeaza tehnici de chestionare care permit abordarea stilului detectiv/investigativ (prin utilizarea intrebarilor: cine?, cand?, cum?, unde?, daca?) este metoda de analiza S.W.O.T. (Strenghts-puncte tari, Weaknesses – puncte slabe, Opportunities- posibilitati, Threats- amenintari) Analiza S.W.O.T. constituie pe de o parte ordonarea informatiilor nonfinanciare si financiare dupa anumite reguli, iar pe de alta parte reprezinta o analiza strategica care impune conducerii societatii luarea in considerare si evaluarea fiecarui aspect care influenteaza sau poate influenta afacerea, in vederea atingerii obiectivelor propuse si reflectarea corespunzatoare a acestora in planul strategic.
Punctele tari reprezinta baza pe care se construieste succesul societatii (de exemplu o conducere puternica si deosebit de abila si eficienta, cu o moralitate desavarsita, lider pe piata produsului/ produselor respective, etc).
Punctele slabe sunt evidentiate ca fiind lipsuri, carente, pe care societatea, pe masura posibilitatilor, va cauta sa le solutioneze (de exemplu inlocuirea tehnologiei, inlocuirea personalului necalificat prin atragerea de personal calificat).
Posibilitatile se reflecta ca fiind anumiti factori externi, conjuncturali, favorabili, de care societatea poate beneficia si care trebuie luati in considerare (obtinerea unor subventii, reducerea de taxe si impozite, asocierea cu o alta societate care va determina un progres la nivelul intregii activitati desfasurate, altele).
Amenintarile sunt evenimente cu o probabilitate mai mica sau mai mare de realizare, dar care nu trebuie ignorate in vederea micsorarii sau chiar a acoperirii riscului pe care il implica (lipsa unui succesor care sa continue afacerea sau existenta unuia care nu este suficient de capabil, o posibila lovitura de stat, un regim economic extrem de instabil, dependenta de un singur furnizor a carui situatie financiara sufera variatii datorita unei alte dependente directe sau indirecte sau a unei conduceri necorespunzatoare).
Se vor grupa pe categoriile mentionate anterior toate informatiile despre client, precum si factorii interni si externi cu influenta asupra activitatii desfasurate de acesta.
Factori interni – puncte tari si puncte slabe
Conducerea si personalul – calificare, aptitudini, pregatire;
Organizare – structura si relatiile cu alte societati;
Sisteme/ Comunicatii – bazat pe norme interne de lucru sau nu, manual, calculator;
Produse – calitate, durata de viata, cost;
Productie – tip, capacitate, calitate;
Financiar – bilant, cont de profit si pierderi, flux de numerar;
Moralitate – reputatie, istoric, perceptia altor banci si a clientilor;
Cunostinte – piata, concurenta, tehnice si economice;
Factori externi – posibilitati si amenintari
Piata – in crestere, in declin, in continua schimbare, la moda;
Tehnologie – dezvoltarea produselor, inlocuirea celor aflate la sfarsitul ciclului de viata;
Economie – export/import, puterea monedei nationale fata de celelalte valute;
Societatea – politica de vanzari, politica de personal, practici unitare de comert;
Legislatia – poluare, protectia consumatorilor, responsabilitatea fata de produs;
Mediu – energie, materii prime, reciclare de produse, protectie mediu inconjurator.
CAPITOLUL III
METODE DE DIMINUARE A RISCULUI IN ACTIVITATEA DE CREDITARE
Principala operatiune efectuata de catre bancile comerciale este acordarea de credite, care se situeaza, ca pondere, pe primul loc in cadrul plasamentelor totale.
Maniera in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta, intr-un mod hotarator, dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi atunci cand unii debitori nu isi onoreaza obligatiile. Oricare ar fi, insa, nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi diminuate daca operatiunile de creditare sunt organizate si gestionate cu pofesionalism.
Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a managementului bancar este de a controla si analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.
Este necesara existenta unei informari permanente a conducerii bancii despre rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate (in limita posibilitatilor) din timp.
Procesul de analiza a calitatii portofoliului de credite constituie o actiune care se repeta, parcugand mai multe momente, din care se detaseaza doua:
momentul care precede acordarea creditului si care include, in principal, analiza financiara a clientului, respecitv analiza interna, la care se aduc in completare aspecte nefinanciare;
etapa acordarii si post-acordarii creditului, care presupune o atenta supraveghere a clientului beneficiar de imprumut, a modului in care se ramburseaza ratele de credit si dobanzile.
Analiza se concentreaza, in principal, asupra eventualelor modificari ale calitatii portofoliului de credite, fata de momentul acordarii imprumuturilor si conditiile initiale stabilite de banca pentru derularea acestora, datorita unor factori imprevizibili.
Inainte de toate, sunt cateva conditii reglementate de catre orice banca trebuie sa tina seama permanent. Ele sunt reglementate, fie de catre Banca Nationala in virtutea functiei sale de supraveghere bancara, fie de propriile norme si proceduri.
Este cunoscut ca normele bancare romanesti stabilesc unele restrictii sau conditii in acordarea creditului de care, ca orice banca comerciala, si Banca Comerciala Romana tine seama si isi face prin aceasta prisma propriile verificari de incadrare in aceste prevederi. Vom exemplifica:
Imprumuturile acordate de o societate bancara unui singur debitor nu pot depasi, cumulate, 20% din capitalul si rezervele bancii.
Regiile autonome pot contracta credite in proportie de cel mult 20% din veniturile brute realizate in anul precedent, pentru acoperirea cheltuielilor curente, in conditiile in care mijloacele acestora nu sunt suficiente in decursul unui an.
Suma totala a imprumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depasi de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii.
Imprumutul mare este definit ca fiind egal cu suma tuturor imprumuturilor acordate unui singur debitor , inclusiv garantii si alte angajamente asumate in numele acestuia, in lei si valuta, ce depasesc 10% din fondurile proprii ale societatii bancare; nu se includ imprumuturile garantate de stat sau de alte societati bancare.
Regula se aplica si oricaror acordari de noi credite, indiferent de suma, care, cumulat cu angajamentele provenite din perioade anterioare, depasesc limita de 10% din fondurile proprii ale bancii.
Toate creditele si scrisorile de garantie si orice angajamente in lei si valuta pe termen scurt, mediu si lung, acordate unui agent economic, indiferent de forma de organizare si de natura capitalului social, nu vor putea depasi de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv. Capitalurile proprii ale agentului economic reprezinta capitalul social si primele de capital, diferentele din reevaluare, rezervele, fondul de dezvoltare, alte fonduri, profitul nerepartizat reportat din anii precedenti, subventiile pentru investitii si provizioanele reglementate.
Clientilor inclusi in programele guvernamentale speciale de restructurare si redresare financiara, banca le va putea acorda credite numai in limita sumelor cuprinse in aceste programe.
Toate aceste elemente constituie prevederi si proceduri anti-risc pe care banca le analizeaza permanent si asupra carora face o evaluare globala, menita sa limiteze expunerea, chiar in conditiile in care restrictiile legale sunt respectate.
Analiza calitatii portofoliului de credite se face in contextul luarii in calcul si a acestor elemente de expunere, pana la bariera reglementate in principal prin normele bancii centrale.
Bancile acorda o atentie deosebita analizei si clasificarii portofoliului de credite si pentru protectia impotriva riscului, prin constituirea de provizioane specifice de risc.
Potrivit reglementarilor in vigoare, unitatile bancare teritoriale efectueaza semestrial (30 iunie si 31 decembrie) analiza portofoliului de credite si clasificare lor in baza soldurilor existente la aceste date, in termen de 30 zile calendaristice de la expirarea semestrului pentru care se efectueaza analiza.
Analiza si clasificarea portofoliului de credite se fac avand in vedere si evaluarea performantelor financiare ale imprumutatului, precum si serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacitatii sale de a-si onora datoriile la scadenta.
Agentii economici sunt clasificati in 5 categorii (A,B,C,D,E), in vederea determinarii performantelor lor financiare.
Categoria A – perfomantele financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzii si a ratei. Totodata, se prefigureaza si mentinerea in perspectiva a performantelor financiare la nivel ridicat.
Categoria B – performantele financiare sunt bune si foarte bune, dar nu pot mentine acest nivel in perspectiva mai indelungata.
Categoria C – performantele financiare sunt satifsacatoare, dar au o evidenta tendinta de inrautatire.
Categoria D – performanta financiara este scazuta si cu o evidenta ciclicitate in intervale scurte de timp.
Categoria E – rezultatele financiare arata pierderi si exista perspectiva clara ca nu fi platite nici ratele, nici dobanzile.
Aceasta incadrarea a agentilor economici se face pe baza analizei financiare, ce permite atribuirea unui punctaj criteriile cuantificabile, care, apoi, se coroboreaza cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile. Serviciul datoriei, potrivit normelor Bancii Comerciale Romane, este apreciat astfel:
Bun – in situatiile in care ratele si dobanzile sunt platite la scadenta sau cu o interziere maxima de 7 zile;
Slab – in situatiile in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de pana la 30 de zile;
Necorespunzator – situatiile in care ratele si dobanzile sunt platite cu o intarziere de peste 30 de zile.
In analiza destinata aprecierii serviciului datoriei si, apoi, a calitatii portofoliului de imprumuturi, bancile se confrunta cu situatii in care unitatile beneficiaza de mai multe categorii de credite (lei, valuta, termen scurt, termeb lung, etc) si in care trebuie aplicate proceduri acoperitoare pentru unitatile proprii.
Metodologiile bancare stipuleaza ca serviciul datoriei unui agent economic fata de banca va fi unic si se va stabili in functie de modul de achitare a datoriilor imprumutatului (credite si dobanzi), indiferent daca acestea provin de la credite in lei sau de la cele in valuta.
De asemenea, serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea mai mare a creditelor si/sau dobanzile neplatite. De exemplu, un imprumut poate avea, in cadrul categoriei credite pentru capital de lucru, rate nerambursate si dobanzi neachitate mai vechi de 30 de zile in suma de 20 milioane lei, in timp ce ratele si dobanzile neachitate aferente creditului pentru stocuri si cheltuieli constituie temporar au o vechime de pana la 7 zile si totalizeaza 50 milioane lei. De asemenea, agentul economic inregistreaza dobanzi neachitate pana la 30 de zile aferente unui credit in valuta. In situatia de fata, serviciul datoriei va fi determinat de restanta cea mai veche – de 20 milioane lei – si nu de celelalte datorii mai recente, chiar daca sumele sunt mari. In acest exemplu, serviciul datoriei va fi necorespunzator.
In politica de creditare, banca utilizeaza si restrictii menite sa elimine riscul acestei activitati. Astfel, banca nu acorda credite:
agentilor economici cu pierderi, fara perspectiva de redresare;
agentilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finantarea mijloacelor circulante sau a investitii;
unitatilor economice reorganizate sau lichidate, potrivit Legii nr. 64/1995.
Trebuie amintit, de asemenea, ca persoanele care se afla, in relatii speciale cu banca intra intr-un regim special de analiza si aprobare.
Pentru asemenea persoane, deciziile de aprobare a imprumuturilor le ia numai Consiliul de Administratie, pe baza unui raport al directiilor de specialitate.
In acelasi timp, normele Bancii Nationale obliga la asigurarea evidentei acestor imprumuturi in “Registrul imprumuturilor acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca” si la tinerea evidentei soldurilor curente si restante.
In urma analizei performantei financiare si a serviciului datoriei, creditele sunt clasificate astfel:
standard – acele credite care nu implica deficiente si riscuri, rambursarea lor facandu-se la timpul si termenele prevazute, respectiv creditele acordate unor clienti solvabili, pentru afaceri bune.
in observatie – acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, in anumite perioade de timp intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente. Pentru acesti clienti, banca estimeaza o scadere a profiturilor lor in viitor, ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionarii tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piata, a altor probleme de natura tehnica, organizatorica, de personal.
standard – sunt creditele care prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza rambursarea datoriei, ele neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditului nu sunt corelate pe parcurs.
indoielnice – sunt imprumuturile care nu pot fi rambursate, iar garantiilelor sunt incerte.
pierdere – sunt creditele care nu pot fi restituite bancii, ceea ce face ca inregistrarea lor in continuare ca active bancare sa nu fie garantata.
Serviciul datoriei, in combinatie cu performantele financiare, permite incadrarea creditului in cele 5 grupe de calitate.
O forma de asigurare impotriva riscului este provizionarea. Sistemul de provizionare, reglementat de normele in vigoare, este destinat protejarii capitalului bancii, protejarii depozitelor persoanelor fizice si juridice, acoperirii eventualelor credite cu incertitudini in recuperare.
Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecarui credit aprobat, in curs de derulare la unitatile bancii, si sunt destinate acoperirii eventualelor credite, care, in urma analizei performantelor financiare ale imprumutatilor si a serviciului datoriei, prezinta incertitudine in recuperarea lor.
In vederea determinarii provizioanelor specifice de risc, expunerea bruta a debitorului, respectiv soldul creditelor pe termen scurt, mediu si lung, in lei sau in valuta (in echivalent lei), curente si restante si dobanzile aferente acestora inregistrate la 30 iunie sau 31 decembrie, pot fi micsorate doar cu valoarea unor angajamente cum ar fi: garantii de la Guvernul Romaniei sau de la B.N.R. in cadrul limitelor de risc acceptate, garantii de la alte banci din Romania in cadrul limitelor de risc acceptate, colaterale non-cash acceptate de banca.
Expunerea neta se determina diminuand volumul creditelor angajate si dobanzilor aferente cu valoarea reala a garantiilor, stabilita in functie de posibilitatea de valorificare a acestora pe piata, chiar daca , in unele cazuri, aceasta este diferita de valoarea din evidenta contabila.
O atentie deosebita se acorda evaluarii corecte si reale a riscului de creditare si dobanzilor aferente, precum si a posibilitatilor certe de valorificare a garantiilor avute in vedere la acordarea creditelor, astfel incat volumul provizioanelor constituite sa fie acoperitor pentru creditele si dobanzile incerte.
Daca valoarea reala (de piata) a garantiilor constituite este acoperitoare pentru expunerea bruta, expunerea neta va fi zero si, in acest caz, nu vor fi constituite provizioane.
In vederea administrarii riscului general de credite, rezultat din activitatea de creditare, banca are obligatia sa constituie rezerva generala pentru riscul de credit, in limita de 2% din soldul creditelor acordate existent la sfarsitul anului, in conformitate cu Normele nr. 10/1995 ale B.N.R.
Banca constituie provizioane specifice de risc, in conformitate cu Normele B.N.R. nr. 3/ 1994 pentru urmatoarele categorii de credite si dobanzile aferente acestora:
Credite “pierderi” – in limita a 100% din soldul acestora;
Credite “indoielnice” – in limita a 50% din soldul acestora;
Credite “substandard” – in limita a 20% din soldul acestora;
Credite “in observatie” – in limita a 5% din soldul acestora.
Pentru creditele “standard” nu se constituie proizioanele.
In vederea limitarii riscurilor in activitatea de creditare si pentru a mentine in permanenta un nivel minim de solvabilitate, banca isi constituie provizioane specifice de risc, in urma clasificarii creditelor in functie de calitatea lor.
1. Metode de consolidare a conturilor
Consolidarea este o tehnica ce permite realizarea conturilor unice pentru un ansamblu de societati independente cu personalitate juridica si care depind din punct de vedere financiar de un centru de decizie comun.
Conturile consolidate au ca scop prezentarea bilantului (patrimoniului), a contului de profit si pierderi aferente unor societati ca si cum ar forma o singura entitate.
Perimetrul de consolidare cuprinde societatea consolidanta (societatea mama) si societatile consolidate (filialele). In functie de natura legaturilor dintre societatea consolidanta si societatile consolidate se pot utiliza trei metode de consolidare a conturilor, si anume:
metoda integrarii globale;
metoda integrarii proportionale;
metoda punerii in echivalenta.
1.1. Metoda integrarii globale se utilizeaza atunci cand societatea-mama exercita un control asupra altei societati.
Aceasta metoda presupune urmatoarele etape:
pentru bilantul consolidat:
cumularea elementelor patrimoniale de activ ale societatii consolidante cu cele ale societatii consolidate, cu exceptia titlurilor de participare;
eliminarea operatiunilor reciproce dintre societatea consolidanta si societatile consolidate;
partajarea capitalurilor proprii ale societatii consolidate, in functie de procentajul detinut de societatea-mama, in partea care revine grupului si partea care revine minoritatilor;
determinarea rezervei si rezultatului consolidat, precum si a rezervei si rezultatul minoritarilor.
Minoritarii reprezinta acele parti din capitalurile proprii ale unei societati care apartin unor actionari, altii decat societatea-mama.
pentru contul de profit si pierdere consolidat:
cumularea cheltuielilor si a veniturilor societatii consolidante cu a societatii consolidate;
eliminarea conturilor reciproce;
includerea rezultatului consolidat.
1.2. Metoda integrarii proportionale (50%) se utilizeaza atunci cand societatea-mama exercita un control concomitent (in comun) cu o societate din afara grupului asupra unei societati.
Aceasta metoda presupune urmatoarele etape:
pentru bilantul consolidat:
se cumuleaza elementele patrimoniale de activ (cu exceptia titlurilor de participare) ale societatii consolidante cu cele ale societatii consolidate (50%);
se cumuleaza elementele patrimoniale de pasiv ale societatii consolidante, cu cele ale societatilor consolidate (50%), cu exceptia capitalurile proprii;
eliminarea operatiilor reciproce (proportional cotei-parti) si a titlurilor detinute direct sau indirect de catre societatea consolidanta;
se determina rezerva si rezultatul consolidat prin cumularea rezervei, respectiv rezultatul societatii consolidante cu acelea ale societatii consolidate (50%).
pentru contul de profit si pierdere consolidat:
cumularea cheltuielilor si a veniturilor societatii consolidante cu a societatii consolidate(50%);
eliminarea operatiunilor reciproce;
includerea rezultatului consolidat.
1.3. Metoda punerii in echivalenta cand societatea-mama exercita o influenta notabila asupra altei societati aflata in perimetrul de consolidat.
Aceasta metoda presupune umatoarele etape:
pentru bilantul consolidat
In bilantul societatii-mama se efectueaza urmatoarele modificari:
inlocuirea titlurilor de participatie din bilantul societatii-mama cu cota parte echivalenta a acestora din capitalurile proprii ale societatii consolidate, conform cotei de participare;
se adauga rezerva/ rezultatul consolidat prin cumularea rezervei/ rezultatului societatii-mama cu acelea ale societatii consolidate;
celelalte elemente patrimoniale de activ si pasiv din bilantul societatii-mama raman neschimbate;
atributiile unitatilor subordonate.
din documentele contabile de sinteza:
natura capitalului (patrimoniu public, patrimoniu social);
existenta titlurilor de participare;
competentele avute in modul de intocmire si prezentare acestora:
– pana la balanta de verificare;
– pana la bilant si cont de profit si pierdere;
– bilant consolidat si cont de profit si pierdere consolidat.
2. Analiza riscului pentru debitorii unici
In functie de natura legaturilor existente intre clientii, care se constituie ca debitori unici, trebuie sa efectueze o astfel de analiza care sa permita luarea unei decizii bazata pe cunoasterea si asumarea riscului real de catre banca.
Cunoasterea si asumarea riscului presupune:
in cazul regiilor si societatilor comerciale:
riscul bancii este dat de expunerea totala fata de regie sau societatea comerciala, care sa constituie intr-un debitor unic;
referatul de credite trebuie sa contina informatii despre angajamente financiare ale clientului si ale debitorului unic;
garantia creditului sa fie asigurata de catre regia sau societatea comerciala, titulara a patrimoniului, direct sau prin imputernicirea data unitatii subordonate.
in cazul grupurilor:
riscul bancii este dat de expunerea totala fata de grup, care se constituie in debitor unic;
referatul de credite trebuie sa contina informatii financiare despre client si despre grup (debitor unic);
Riscul pe care si-l asuma banca este dat de expunerea totala pe care o are fata de debitorii unici.
3. Identificarea debitorilor unici
Identificarea de catre banca a debitorilor unici se poate face dupa modul de organizare si functionare a clientului:
din regulamentul de organizare si functionare al regiei;
din contractul de societate si statutul societatii comerciale.
Din consultarea documentatie de infiintare a clientului se pot obtine informatii utile despre:
statutul juridic (societate comerciala si tipul acesteia, regie, grup, etc.)
structura si natura capitalului subscris si varsat;
strcutura organizatorica a clientului (de sine statator, cu unitati subordonate);
cumularea cheltuielilor si a veniturilor societatii consolidante cu a societatii consolidate;
eliminarea conturilor reciproce;
includerea rezultatului consolidat.
4. Politici si strategii in procesul de creditare
In prezent, Romania se afla in cursul unor rapide schimbari economice si sociale in miscarea sa catre economia de piata si in consecinta, stabilirea si actualizarea politicii de creditare fiind un proces continuu si dinamic, bancile comerciale vor putea sa-si revizuiasca periodic ori de cate ori este necesar aceasta politica, daca anumite circumstante o solicita.
Analiza si decizia acodarii unui credit bancar au la baza pricipiile generale decurgand din prevederile legii nr 58/1998 Legea Bancara, a Normelor emise de Banca Nationala a Romaniei, a Statutului fiecarei banci comerciale, precum si cele speciale decurgand din strategia bancii privind activitatea de creditare sub orice forma.
Pentru ca banca sa acorde un credit sau pentru a-si asuma riscuri in numele clientilor sai, acestia trebuie sa demonstreze statutul lor legal si sa se incadreze in criteriile de bonitate stabilite prin propriile politici si proceduri de creditare.
Strategia bancii va influenta alegerea tipului de imprumut sau a imprumutului, deoarece banca isi va indrepta atentia spre un anumit tip de clienti sau poate avea o strategie de a utiliza sursele sale de creditare la o dobanda mare sau mica ceea ce va duce la o selectare a clientilor. Strategia bancii va fi determinata de punctele tari si cele slabe curente, precum si de oportunitatile si amenintarile pe care le percepe conducerea cu mediul extern.
Aceasta examinare va ajuta conducerea sa decida asupra strategiei care trebuie sa fie adoptata si asupra pozitiei pe care o va avea banca pe piata.
Politica costurilor
Acordarea creditelor se poate face la costuri stabilite la banci pe baza spread-ului (marjei) peste costurile marginale ale fondurilor atrase.
Aceste costuri trebuie sa fie de o asemenea marime incat sa acopere:
costurile de baza ale fondurilor;
costurile serviciilor de tranzactie (comisioane de gestiune, de neutilizare, etc.);
costurile interne (speze);
provizioanele pentru rezerve si pierderi;
cota pentru un profit rezonabil.
Aceste costuri se revizuiesc periodic de catre banci si pot influenta costul total al creditului, iar pe langa ele se adauga marja bancii respective, care va reflecta, prin marimea ei, riscul apreciat pe operatiunea solicitata de client. Ea este determinata de:
formele de garantii prezentate de client;
standing-ul firmei;
clasa de clasificare a creditului.
Fiecare banca comerciala isi stabileste propriile limite minime ale costurilor ce trebuiesc ajustate in functie de criteriile si indicatorii obtinuti prin analiza complexa a creditului, a garantiilor si a operatiunii pentru care se solicita creditul.
Nivelul dobanzii de baza se cunoaste sub denumirea de “ prime rate”, la care se adauga celelalte elemente de costuri aferente unui credit, iar fiecare banca isi stabileste nivelul minim obligatoriu pentru fiecare din elementele : marja, comision de risc, comision de gestiune, comision de utilizare, cheltuieli directe.
Politica riscurilor
Orice banca comerciala ce acorda credite are in vedere in elaborarea strategiei sale de creditare, o analiza a bonitatii clientului respectiv, a felului operatiunii, a surselor de rambursare a creditului, precum si analiza garantiilor pentru aceste creidite.
Prin aceasta bancile urmaresc:
sa aprecieze cat mai exact riscul pe care si-l asuma prin acordarea acestui credit;
sa poata controla si administra acest risc pe toata durata creditului.
Astfel, intrucat activitatea bancara in general, presupune o asumare de riscuri, banca poate sa preintampine si sa limiteze probabilitatea ca acestea sa se produca, prin descoperirea lor si o atenta cuantificare.
Marirea riscului bancii apare in urmatoarele cazuri:
Atunci cand creditam o firma ce doreste lansarea pe o piata noua a unui produs nou. Aici exista un foarte mare risc pentru banca deoarece exista foarte multe necunoscute;
Actionarii si conducerea firmei nu au exerienta in domeniu in care lanseaza afacerea;
Firma nu prezinta contracte sigure de aprovizionare si desfacere a produselor si nu foloseste instrumentele bancare care sa-i garanteze incasarea marfurilor vandute;
Conducerea executiva nu prezinta o strategie clar definita asupra activitatii firmei si a monitorizarii cash-flow-ului, nu are o atitudine cooperanta cu banca.
Neefectuarea de alte operatiuni cu banca inainte si/ sau dupa acordarea creditului, implica un grad de risc deoarece acest lucru ar da posibilitatea bancii de a urmarii si controla evolutia clientului, iar implicit alte venituri pentru banca.
Inexistenta in cadrul firmei a personalului responsabil, cu experienta si calificarea necesara in domeniile principale (productie, financiar-contabile, comert, etc.)
In vederea diminiarii riscului bancar ar putea accepta garantii daca:
garantiile bancare sunt aduse de la banci cu o bonitate recunoscuta si cu angajamente ferme de plata la prima cerere, care sa acopere intreaga datorie a clientului in termen de timp bine si clar determinate;
garantiile materiale sunt bine verificate, evaluate si cu experienta certa de valorificare in caz de executare a garantiei;
garantiile personale sunt apreciate ca satisfacatoare pentru banca;
valoarea totala a garantiilor sa poata acoperi eventualele cheltuieli ale bancii legate de executarea garantiilor in cazul nerambursarii creditului;
banca poate cere firmei sa opereze contul sau curent si sa-l mentina la un anumit nivel acesta fiind o forma de colateral fata de banca.
Politica garantiilor
Banca trebuie sa fie in permanenta acoperita de riscul de nerambursare a creditului de catre client si in acest caz garantiile depuse de client trebuie sa acopere pierderile pe care banca le poate avea prin neplata datoriilor clientului fata de acesta.
Luarea garantiilor de catre o banca trebuie considerata factor secundar in acordarea creditului. Nu trebuie sa acordam un credit doar pentru ca firma va aduce o garantie sigura, ce va indestula banca in caz de nerambursare a creditului.
Rambursarea in timp a creditului acordat de o banca se bazeaza in primul rand pe abilitatea imprumutantului de a genera un cash-flow pozitiv, din care sa poata acoperi in primul rand serviciul datoriei si apoi sa acumuleze venituri pentru a-si finanta afacerile.
Banca va lua in consideratie in primul rand cash-flow-urile previzionate ale firmei si riscurile carora le sunt supuse acestea.
In acest caz, banca va trebui sa examineze urmatoarele elemente foarte importante:
Productia: materii prime, furnizori, tehnologie, combustibil;
Marketing: elasticitatea preturilor, substituenti;
Personal: experienta, disponibilitate, cost, etc.;
Finante: reactia la cresterea dobanzilor;
Concurenta: potentialul de schimbare, preturi;
Factori de mediu: posibile actiuni al Guvernului, etc.
Principalele forme de garantii pe care bancile comerciale le pot accepta sunt:
Cash-colateral (depozit colateral)
Aceasta forma de garantie are cea mai mare lichiditate pentru banca si presupune gajarea sumelor in depozit bancar, ce va fi mentinut in valuta in care s-a acordat creditul, si indeplinirea obligatiilor imprumutului.
Acest depozit este purtator de dobanda la nivelul dobanzii de cont curent al bancii respective.
Banca va putea lua in garantie si sume detinute de client la alte banci, daca se obtine acordul si acceptul bancii respective de a avea ramburs asupra contului clientului.
Pentru a avea drept prioritar asupra respectivului depozit impotriva atacului unor terte parti, in calitate de creditori ai clientului, gajul trebuie sa fie facut in scris si semnat de catre administratorul cu drept de semnatura al firmei.
Scrisorile de garantie bancara
Dupa cash-colateral aceasta forma de garantare se afla pe al doilea loc, din punct de vedere al lichiditatii oferite. Aceasta garantie bancara trebuie sa aiba un caracter ferm de plata si va trebui sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa fie irevocabila – banca garant sa nu poata revoca garantie, pana cand nu au fost indeplinite in totalitate obligatiile fata de banca;
sa fie absoluta si neconditionata;
sa acopere integral suma creditului, dobanzile aferente si celelalte costuri aferente;
sa aiba valabilitate minimum 15 zile peste ultima data de scadenta;
sa fie platibila la prima si simpla cerere in scris a bancii;
sa fie emisa de o banca agreata de aceasta banca.
Ipoteci pe bunuri imobile
Pentru a fi asigurata banca trebuie sa accepte o ipoteca transcrisa la Notariat. Totodata banca trebuie sa verifice foarte atent urmatoarele aspecte:
daca imobilul este in proprietatea firmei, a actionarului sau a unor terte persoane. In cazul in care imobilul este in proprietatea unor terti, clientul va trebui sa prezinte acceptul scris al acestora de a ipoteca imobilul respectiv;
verificarea calitatii de proprietar:
existenta titlului de proprietate;
dovada transcrierii dreptului de proprietate in registrul imobiliar de la locul unde este situat imobilul;
daca imobilul este grevat de anumite sarcini sau datorii prioritare, banca va putea accepta numai ipoteci de rang I;
localizarea imobilului, tipul zonei in care se afla si aprecierea eventualei posibilitati de vanzare;
in ce conditii legale se poate evacua imobilul de catre ocupantii lui;
verificarea capacitatii societatii de a ipoteca imobilul si daca persoanele care semneaza au imputernicirea expresa de a semna;
in cazul in care imobilul se afla in proprietatea a mai multor persoane, trebuie sa semneze toti proprietarii sau cel ce semneaza sa aiba imputernicire din partea celorlalti;
evaluarea imobilului de catre expertii bancii sau de catre expertii agreati de catre aceasta, in vederea stabilirii unei marje corecte de acoperire a creditului;
imobilul ipotecat sa fie asigurat, iar polita de asigurare sa fie cesionata in favoarea bancii. Asigurarea se va face la o societate de asigurari la care banca poate fi actionar, ceea ce poate duce la unele facilitati acordate de aceasta clientilor bancii.
Gajuri pe bunuri mobile
Bancile pot accepta ca garantie gajul cu sau fara deposedare.
Gajul cu deposedare se poate constitui asupra unor titluri de valoare (actiuni, obligatiuni), alte titluri la ordin sau la purtator, obiecte din metale pretioase, bijuterii, obiecte de arta, monede vechi cu valoare numismatica etc.
In vederea constituirii gajului se va avea in vedere sa se verifice:
dreptul de proprietate;
inscrisul constatator al creantei;
evaluarea expertizata a obiectelor, a titlurilor de valoare.
Trebuie avut in vedere ca gaj se va constitui cu respectarea conditiilor stabilite in statutele proprii ale clientilor si prin inscrierea transferului in registrele societatii cu mentiunea “ pentru cauza de garantie”.
Gajul fara deposedare
Unele banci accepta acest fel de garantie numai in cazul gajului pe fondul de comert al firmei si o evaluare efectuata de catre un expert autorizat si agreat de catre banca respectiva. In acest sens, pe langa Contractul de gaj pe care clientul il va semna, se va afla si o lista ce va cuprinde elementele fondului de comert.
Cesionarea de creante
Fata de celelalte forme de garantare aceasta implica un grad mai mared e risc, intrucat implica riscul direct si suplimentar luat de banca pe o alta persoana, alta decat clientul bancii.
In acest caz trebuie sa determinam felul creantei:
daca este o creanta ferma si are la baza efecte de comert, caz in care riscul poate fi determinat numai dupa analiza atenta a efectului de comert, a reputatiei cumparatorului, a bancii acestuia etc.
daca este o creanta viitoare si are la baza numai contracte, comenzi etc, la care trebuie facuta si mai amanuntit, intrucat probabilitatea nematerializarii acestora este foarte mare, aici fiind implicati foarte multi factori.
In acest caz se vor avea in vedere urmatoarele aspecte:
analiza marimii, structurii, a scadentelor si a mijloacelor de incasare, a creantelor propuse de client spre cesionare; firma debitoare si tara in care isi are sediul; instrumentele bancare si banca prin care se realizeaza incasarea;
analiza contractelor comerciale incheiate de impumutant cu clientii lui pentru a verifica existenta reala a creantelor, faptul ca nu au fost incasate facturi in avans;
analiza capacitatii clientului de a-si respecta prevederile contractuale, ca prima conditie a realizarii creantelor.
Solidaritatea pasiva intre debitori
Presupune angajarea “ solidara si indivizibila” a doua sau mai multe societati si/ sau persoane fizice la rambursarea sumelor imprumutate de la banca, incluziv a dobanzilor, comisioanelor si spezelor aferente. Se vor analiza firmele codebitoare pentru a constata capacitatea realizarii angajamentului fata de banca, precum si mijloacele juridice aferente asigurarii posibilitatii bancii de regresiune asupra codebitorilor.
Garantii personale
Presupune garantarea cu activele personale, de catre client sau de catre o terta persoana a facilitatii de credit solicitata. Prin aceasta garantie clientul va putea demonstra bancii increderea in proiectul sau, ceea ce ar duce la o incredere mai mare a bancii, iar clientul va trebui sa declare ca activele nu sunt gravate de datorii si ca nu la va mai oferi drept garantie altor creditori.
CAPITOLUL IV
GARANTAREA CREDITELOR.
FONDURILE DE GARANTARE
1. Garantarea creditelor
In vederea evitarii unor riscuri in incasarea creditelor acordate, banca se va asigura ca solicitantii sa dispuna de posibilitati de restituire a creditelor in conditiile desfasurarii unei activitati normale, precum si pentru recuperarea acestora in situatiile in care imprumutatii nu-si executa obligatiile din diverse cauze.
1.1. Determinarea posibilitatilor de rambursare se efectueaza pe baza analizei indicatorilor economico-financiari ai activitatii si ai proiectelor de investitii prezentate, pentru care se solicita credite.
1.2. Garantiile asiguratorii
Pentru asigurarea recuperarii creditelor si in situatia in care imprumutatul nu-si executa obligatiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata dobanzilor si celorlalte obligatii rezultate din contract, din cauze care nu au putut fi prevazute la acordarea creditului, precum si pentru crearea unui privilegiu fata de alti creditori, banca va solicita imprumutatilor garantii asiguratorii, care pot fi oferite atat de debitori cat si de terte persoane fizice sau juridice , numite garanti.
Valoarea minima a garantiilor acceptate de banca va fi in toate cazurile cel putin egala cu datoria cea mai mare a debitorului, formata din creditul aprobat plus dobanda pana la rambursarea primei rate din imprumut.
In functie de situatia concreat a fiecarui solicitant de credite (clienti putin cunoscuti sau cu rezultate fluctuante, imprumutati ai caror indicatori se situeaza la limitele inferioare acceptate de banca etc), comitetele de credite ale unitatilor bancii vor solicita garantii peste limita stabilita.
Potrivit reglementarilor legale in vigoare garantiile ce pot fi acceptate de banca se impart in doua mari categorii, respectiv garantii reale si garantii personale.
1.3. Modalitati de garantare a creditelor si proportiile in care se iau in garantie diferite bunuri si valori.
Modalitatile de garantare a creditelor vor asigura garantii suficiente pentru creditele solicitate.
In determinarea modalitatii de garantare a creditelor se va proceda distinct in functie de calitatea imprumutatului, persoana fizica sau juridica, dupa caz.
In cadrul fiecarei categorii de imprumutati, persoane fizice sau juridice, se vor avea in vedere modalitati diferite de garantare, determinate in principal de termenul de rambursare a creditelor, urmarindu-se ca toate creditele pe termen mediu si lung sa fie garantate obligatoriu si cu garantii reale, intrucat acestea sunt singurele garantii ce creaza siguranta in timp.
Necesitatea garantiilor reale este determinata si de faptul ca riscurile unitatilor bancii se amplifica cu atat mai mult, cu cat termenul de rambursare a creditelor este mai indelungat(mediu sau lung).
A.Modalitati de garantare a creditelor acordate persoanelor fizice
a) Garantii la credite pe termen scurt
– ipoteci si/sau gajuri cu, sau fara deposedare, care sa acopere cel putin 30% din valoarea minima a garantiei;
– patrimoniul net al imprumutatului (gajul general), cu exceptia bunurilor ipotecate sau gajate din proprietatea acestuia;
– bunurile realizate din creditul acordat;
– contracte de cautiune (de garantie personala) asumate de persoane fizice sau juridice, inclusiv scrisori de garantie bancara.
b) Garantii la credite pe termen mediu si lung
– ipoteci si/sau gajuri cu deposedare, care sa acopere cel putin 50% din valoarea minima a garatiei;
– patrimoniul net al imprumutatului(gajul general), cu exceptia bunurilor ipotecate sau gajate din proprietatea acestuia;
– bunurile realizate din creditul acordat;
– contracte de cautiune (de garantie personala), inclusiv scrisori de garantie bancara.
Partea de garantie constituita pe baza patrimoniului imprumutatului sau contractelor de cautiune, asumate de terti se va determina in mod obligatoriu numai prin verificarea situatiei patrimoniale a imprumutatilor sau garantilor, dupa caz.
Modalitatile de garantare a creditelor acordate persoanelor fizice se aplica si pentru creditele acordate asociatiilor familiale, asociatiilor de tip privat din agricultura si altor forme asociate fara personalitate juridica, acestea avand acelasi regim ca oricare persoana fizica.
B.Modalitati de garantare a creditelor acordate persoanelor juridice
a)Garantii la credite pe termen scurt
– patrimoniul social net al imprumutatului (gajul general);
– bunurile realizate din creditul acordat;
– alte garantii din categoria garantiilor reale sau personale asumate de terti ori de cate ori patrimoniul social net al imprumutatului nu acopera valoarea minima a garantiei, sau unitatile bancii apreciaza ca sunt necesare astfel de garantii.
Solicitantii de credite care in cursul activitatii au inregistrat dezechilibre financiare si au datorii restante fata de banca, vor garanta in mod obligatoriu si cu intreg patrimoniul (averea) persoanelor din conducerea societatilor comerciale (regiilor autonome), incheindu-se contracte de cautiune cu persoanele respective.
In determinarea patrimoniului social net (neangajat) al imprumutatului sau garantilor, dupa caz, vor fi avute in vedere numai acele mijloace fixe sau circulante din patrimoniul acestora aflate in stare corespunzatoare de functionare sau utilizare, dupa caz, a caror valorificare nu ridica probleme existand o piata sigura de desfacere a acestora.
b)Garantii la credite p termen mediu si lung
– ipoteci si/sau gajuri cu deposedare pe bunurile apartinand societatilor comerciale si regiilor autonome care sa acopere cel putin 50% din valoarea minima a garantiei;
– patrimoniul social net al imprumutatului;
– bunurile realizate din credite;
– contracte de cautiune asumate de persoanele fizice, sau juridice, dupa caz, incluziv scrisori de garantie bancara.
Aceleasi conditii ca cele mentionate anterior la garantiile pentru creditele pe termen scurt, trebuie respectate si la determinarea patrimoniului social net (neangajat) al imprumutatului, sau garantiilor, dupa caz.
2. Fondurile de garantare.
Concept
Fondurile de garantare a creditelor reprezinta intrumente de stimulare a investitiilor pentru intreprinderile mici si mijlocii. In acelasi timp, ele constituie o forma de protectie a bancilor comerciale impotriva riscurilor, foarte ridicate, pe care le implica creditarea IMM-urilor pe termen mediu si lung.
Rol
Rolul fondurilor de garantare a creditelor este acela de a facilita accesul la finantare al intreprinderilor private, de regula mici si mijlocii. Subventionarea directa a intreprinderilor mici si mijlocii s-a dovedit foarte riscanta si in consecinta costisitoare, fapt care a determinat recurgerea la un sprijin indirect acordat IMM-urilor, sub aceasta forma, a schemelor de garantare a creditelor.
Avantajele programelor de garantare a creditelor rezida in principal in urmatoarele aspecte:
nu se cer alocatii bugetare specifice;
sunt eficiente din punct de vedere al costurilor (de regula personalul acestor institutii este redus numeric);
sunt simple din punct de vedere administrativ si relativ usor abordabile;
decizia de garantare se ia pe baza unor analize obiective (performantele companiei, management, proiect).
Structura fondurilor de garantare a creditelor difera in functie de finantarea acestora. Pot participa, cooperand sub diferite forme, statul, bancile, alte institutii financiare precum si beneficiarii de credite.
Reteaua Europeana pentru Centre de Afaceri si Inovatii (EBN- European Business ans Innovation Centre Network) considera urmatoarele elemente ca fiind esentiale pentru succesul fondurilor de garantare a creditelor:
capitalul initial suficient si management financiar atent;
definirea detaliata si riguroasa a nivelului riscului acceptabil;
capacitatea de apreciere a riscului; grad ridicat de independenta;
segmentarea diferitelor tipuri de risc acceptate;
urmarire lunara adecvata a riscului;
cooperare stransa si comunicare regulata cu bancile;
nivel al garantarii investitiei limitat la maximum 75%;
participare la finantare din partea debitorului;
o societate specializata pentru managementul fondurilor.
Sursele de constituire
Fondurile de garantare fiind societati comerciale care preiau o suma parte din riscul de creditare asumat de bancile comerciale au nevoie de surse importante pentru constituirea fondurilor de risc. Acestea pot fi asigurate de guverne, fonduri PHARE, actionari, camere de comert si industrie etc.
Sistemul de management
Pentru garantiile acordate, bancile platesc un comision de garantare care constituie venituri de baza ale Fondului alaturi de veniturile financiare. Deasemenea in activitatea curenta o importanta deosebita o are stabilirea plafonului anual de garantare care de regula nu poate depasi de trei ori capitalul social al Fondului inclusiv sumele atrase mai putin soldul garantiilor existente la sfarsitul anului.
Repartizarea pe banci a plafonului de garantare se face proportional cu contributia la capital dar si corelat cu pierderile platite fiecarei banci.
Managementul riscului
Controlul si evaluarea trebuie sa fie regulate si permanente. Societatea trebuie sa stie in orice moment care este nivelul capitalului garantat si dobanda.
Riscurile previzibile trebuie evaluate corect.
Riscul real trebuie masurat.
Evaluarea este legat de efectul multiplicator avut in vedere, in conformitate cu nivelul acceptat al riscului.
Trebuie evitate eventualele distorsiuni pe care fondurile de garantare le pot provoca pe piata. Este totusi practic imposibil sa nu apara distorsiuni, ca urmare a evaluarii debitorului in cauza.
Garantarea mareste costul finantarii, dar in acelasi timp compenseaza lipsa de garantii a debitorlui.
ENB mai face o serie de recomandari pentru unele aspecte specifice:
Evaluarea garantarii proiectului
Trebuie sa fie realizata independent. Trebuie bazata pe criterii masurabile din punct de vedere economic. Trebuie sa aiba in vedere atat aspectele profesionale, cat si pe cele psihologice. In fine, trebuie sa corespunda unei scheme generale caracteristice proiectelor de acest gen.
”Suplimentaritatea” unei scheme de calcul
Sistemul de garantare trebuie sa reduca in masura semnificativa garantiile solicitate din partea debitorului si in consecinta sa stimuleze libera initiativa.
Sistemul de garantare poate constitui un instrument de orientare a investitiilor, catre anumite sectoare ale activitatii economice.
Deasemenea, sistemul de garantare permite o analiza imbunatatita a solicitarilor de credite si in consecinta respingerea cu mai multa promtitudine a riscurilor inacceptabile. Sistemul de garantare garanteaza nu numai creditele, ci si finantarile de capital.
Evitarea utilizarii sistematice a fondurile de garantare
In masura in care garantarea mareste costul creditului, concurenta intre banci va permite sa se evite utilizarea sistematica a fondurilor de garantare.
Daca o banca inregistreaza o pierdere la un imprumut garantat de Fond aceasta inainteaza o cerere de plata. Pierderea se interpreteaza ca nerambursarea de catre client a imprumutului si se inregistreaza in ziua in care banca intenteaza o actiune legala de executie silita impotriva clientului.
Pierderea initiala platita de Fond in proportie de 50% se regularizeaza cu bancile comerciale dupa executarea garantiilor clientului. In masura in care prin executie s-au obtinut sumele necesare acoperirii intregului debit, pierderile platite initial sunt restituite de banci Fondului. Daca prin executie nu se acopera debitul inregistrat de client, diferenta este suportata de banca si Fond proportional cu procentul de garantare.
In general riscul de neplata inregistrat de Fonduri nu trebuie sa depaseasca 8%.
Pentru diminuarea riscului si crearea unor stabilitati pe termen lung a Fondurilor, se constituie provizioane specifice de risc, fonduri de rezerva si fonduri de risc.
2.1. Fondul de garantare a creditului rural
Fondul de garantare a creditului rural S.A s-a infiintat in anul 1994, la initiativa Guvernului Romaniei, cu sprijinul a patru banci comerciale si al Comunitatii Europene prin Programul Phare.
Contrubutia Uniunii Europene de 9 milioane EURO este utilizata ca fond de risc in garantarea creditelor acordate de banci celor care isi desfasoara activitatea in agricultura si industria alimentara si care nu au garantii suficiente.
Inca de la infiintarea sa, F.G.C.R. s-a preocupat permanent de dezvoltarea serviciilor financiare si de cresterea capitalului investit in mediul rural si industria agro-alimentara.
Pentru a spijinii dezvoltarea sectorului privat din agricultura si industria alimentara si a facilitata accesul la credite al producatorilor privati, F.G.C.R. a perfectionat mecanismele de garantare a creditelor pe termen scurt, mediu si lung si cauta in continuare sa-si extinda si sa-si diversifice activitatea.
De asemenea, incepand cu anul 2000, F.G.C.R. si-a largit gama de servicii oferite producatorilor si prelucratorilor de produse agricole prin garatarea operatiunilor de leasing derulate de catre acestia in in calitate de utilizatori.
F.G.C.R. acorda garantii bancilor cu care are incheiate conditii de impartire a riscului, si anume: BA, BRD, BCR, BC Ion Tiriac, Eximbank, BTR, CEC si Banc Post.
Fondul poate garanta orice contract de leasing incheiat intre productatorii agricoli sau procesatorii de produse agricole si firmele interne sau internationale de leasing.
Prin specificul sau de activitate, F.G.C.R. nu reprezinta direct o sursa de finantare, ci un instrument prin care aceasta devine accesibila producatorilor agricoli. Fondul vine in sprijinul institutiilor finantatoare ale sectorului agricol privat prin impartirea riscului de creditare.
Obiectivele principale ale activitatii F.G.C.R. sunt:
sa contribuie la tranzitia economiei romanesti spre economia de piata;
sa stimuleze procesul de privatizare in agricultura;
sa faciliteze accesul investitorilor din sectorul agro-alimentar privat la credite, prin acordarea de garantii bancilor comerciale pentru imprumuturile acordate.
In vederea realizarii acestor obiective, F.G.C.R. acorda garantii bancilor comerciale pentru:
creditele pe termen mediu si lung, destinate realizarii de investitii contractate de agentii economici mici si mijlocii, persoanele fizice sau juridice, cu capital privat si majoritar privat, care nu detin garantii suficiente si desfasoara activitati in domeniul productiei agricole;
scrisorile de garantie bancara, in cazul creditelor furnizor din surse externe;
creditele pe termen scurt complementare investitiei, servind primului ciclu de fabricatie (materii prime, materiale auxiliare, energie, combustibili, salarii, alte cheltuieli necesare acestui ciclu), platii taxelor si comisioanelor vamale, TVA.
creditele pe termen mediu, acordate de banci pentru cumpararea pachetului majoritar de actiuni detinut de F.P.S. sau M.A.A., la societatile comerciale agricole;
creditele pe termen scurt, acordate producatorilor agricoli privati pentru realizarea productiei vegetale si animale, respectiv pentru efectuarea cheltuielilor prevazute in tehnologiile de productie si devizele de cheltuieli intocmite pe fiecare cultura si categorie de animale.
Beneficiarii garantiilor trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa desfasoare o activitate profitabila si sa nu se afle in stare de incapacitate de plata sau in procedura de reorganizare sau faliment;
sa fie incadrati de catre banca creditoare, din punct de vedere al bonitatii, in categoriile A, B sau C conform Regulamentului BNR nr.2/2000;
sa nu inregistreze datorii restante la bugetul de stat sau bugetele locale, la fondurile speciale si fondul asigurarilor sociale;
sa nu inregistreze credite restante si dobanzi neachitate la scadenta.
Pentru incheierea contractelor de garantare,F.G.C.R. nu solicita garantii materiale suplimentare din partea clientului, altele decat cele solicitate de banca.
Pentru serviciile prestate, in anul 2000, F.G.C.R. percepe un comision de garantare astfel:
-pentru creditele de investitii (pe termen lung), comisionul este de 4% din soldul garantiei la data de 31 decembrie a anului precedent, cu exceptia primului an, cand acesta se calculeaza la valoarea garantiei, proportional cu numarul de luni intregi de garantare si se plateste in momentul acordarii garantiei. Fermierii privati si asociatiile de fermieri nu platesc comision, iar F.G.C.R. poate suporta si contravaloarea studiului de fezabilitate intocmit in limita a 1% din valoarea investitiei, pentru creditele garantate de F.G.C.R.
-pentru creditele de productie (pe termen scurt), comisionul de garantare este de 3% din valoarea garantiei, platibil la aprobarea acesteia.
-pentru operatiunile de leasing, comisionul de garantare este de 5% din soldul de la data de 31 decembrie a anului precedent, cu exceptia primului an, cand acesta se calculeaza la valoarea garantiei, proportional cu numarul de luni intregi de garantare si se plateste in momentul acordarii garantiei.
Valoarea maxima a garantiilor care pot fi acordate de F.G.C.R. pe un imprumutat, persoana fizica sau juridica, in anul 2000 poate fi:
a)in cazul creditelor pentru investitii (termen lung):
– echivalentul a 175.000 EURO, pentru creditele destinate societatilor mici si mijlocii;
– echivalentul a 87.500 EURO, pentru creditele destinate fermierilor privati.
Garantia F.G.C.R. poate reprezenta maxim 70% din valoarea creditului.
b) in cazul creditelor de productie (termen scurt):
– 2,5 miliarde lei, pentru creditele destinate societatilor mici si mijlocii;
– 500 lii lei, pentru creditele destinate fermierilor privati.
Garantia F.G.C.R poate reprezenta maxim 50% din valoarea creditului.
c)in cazul operatiunilor de leasing:
– echivalentul a 100.000 EURO, la data acordarii garantiei, pentru contractele de leasing destinate societatilor mici si mijlocii;
– echivalentul a 50.000 EURO, la data acordarii garantiei, pentru contractele de leasing destinate fermierilor privati si asociatiilor de fermieri privati.
Garantia F.G.C.R. poate reprezenta maxim 30% din valoarea cumulata a ratelor de leasing, mai putin avansul si valoarea reziduala.
CONCLUZII SI PROPUNERI
Bancile trebuie sa identifice riscurile fiecarei cereri si propuneri de creditare, sa le recunoasca si sa contribuie la reducerea si chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este necasar si un studiu de senzitivitate sau risc, pentru ca numai in acest fel acesta se poate reduce sau elimina. In functie de acest studiu se aproba sau se refuza cererile de creditare.
Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoasterii aprofundate a clientilor bancii a tuturor factorilor de decizie controlabili sau necontrolabili, a tuturor rezultatelor realizate ca urmare a aprobarii liniei de credit respective. Bancile trebuie sa cunoasca bine si factorii care conduc la nereusita si esecul afacerii. Riscul creditarii poate fi privit ca fiind inerent si se poate regasi in documentele, rapoartele, sintezele realizate la nivelul agentului economic care imprumuta de la banca.
Acordarea creditelor este mai putin riscanta daca perioada de rambursare este mai scurta. De exemplu, pentru creditele pe termen scurt, riscul este mai mic. De aceea, specialistii bancii trebuie sa faca estimari cantitative cu privire la perioada de rotatie a capitalului circulant. Se au in vedere in acest sens:
durata stocurilor de materii prime;
durata stocurilor productiei neterminate;
durata stocarii produselor finite;
durata incasarilor de la debitori;
durata platilor catre furnizori.
In evaluarea riscului creditarii, specialistii bancii au in vedere si problemele pe care le poate avea agentul economic la incheierea ciclului de fabricatie, comercializare si transferarea activelor in numerar.
Riscul de creditare se include in tipul de risc financiar, care priveste structura finantarii afacerii. Acest risc financiar are un mare grad de dependenta de capacitatea clientului de a realiza performante si indeosebi profit, intrucat acesta este cel din care se ramburseaza datoria. Tot cu ajutorul profitului si al altor performate se perfectioneaza structura capitalului.
Bancile realizeaza evaluarea riscului in cadrul unui program complex de analiza a documentatiei de credit si de stabilire a garantiilor. Aceasta evaluare a riscului este o componenta a strategiilor bancilor comerciale. Aceasta intrucat, in analiza complexa se determina resursele, limitele, politica economica a clientului, se fac aprecieri cu privire la legislatia economico-financiara, piata produsului si strategiile impartirii pietei.
In vederea evitarii unor riscuri in incasarea creditelor acordate, banca se va asigura ca solicitantii sa dispuna de posibilitati de restituire a creditelor in conditiile desfasurarii unei activitati normale, precum si pentru recuperarea acestora in situatiile in care imprumutatii nu-si executa obligatiile din diverse cauze.
Rolul fondurilor de garantare a creditelor este acela de a facilita accesul la finantare al intreprinderilor private, de regula mici si mijlocii. Subventionarea directa a intreprinderilor mici si mijlocii s-a dovedit foarte riscanta si in consecinta costisitoare, fapt care a determinat recurgerea la un sprijin indirect acordat IMM-urilor, sub aceasta forma, a schemelor de garantare a creditelor.
Avantajele programelor de garantare a creditelor rezida in principal in urmatoarele aspecte:
nu se cer alocatii bugetare specifice;
sunt eficiente din punct de vedere al costurilor (de regula personalul acestor institutii este redus numeric);
sunt simple din punct de vedere administrativ si relativ usor abordabile;
decizia de garantare se ia pe baza unor analize obiective (performantele companiei, management, proiect).
BIBLIOGRAFIE
1. Cezar Basno, “Moneda, Credit, Banci”
Nicolae Dardac, Editura Didactica si Pedagogica
Constantin Floricel Bucuresti, 1999
2. Cezar Basno “Operatiuni si tehnici bancare”
Nicolae Dardac Editura Didactica si Pedagogica
Bucuresti, 1994
3. Vasile Dedu “Management bancar”
Editura Sildan
Bucuresti, 1994
4. Geoffrey A. Hirt “Fundamentals of investement
Stanley B. Block management”;International Editions 1999
5. Prof. Dr. Ionescu “Bancile si Operatiunile bancare”
C. Lucian Editura Economica,
Bucuresti 1996
6. Stere Popescu “Riscul economic si financiar – bancar”, Tribuna economica, Buletin economic legislativ, Bucuresti, 1997
7. Luminita Roxin “Gestiunea riscurilor bancare”
Editura Didactica si Pedagogica
Bucuresti, 1997
8. I.B.R. “Riscul in activitatea de creditare”, Curs
Centrul de Formare si Specializare Bancara
Legea nr. 58/1998 privind activitatea
bancara, Monitorul Oficial nr. 121/
23.03.1998
Legea 101/1998 privind statutul Bancii Nationale a Romaniei, Monitorul Oficial
nr. 203 / 01.06.1998
Colectia revistei “Piata financiara”,
1997 – 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Garantarea Metoda de Diminuare a Riscului In Activitatea de Creditare pe Termen Scurt (ID: 132296)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.