Garantarea Dreptului LA Viata In Republica Moldova DIN Perspectiva Standardelor Uniunii Europene

GARANTAREA DREPTULUI LA VIAȚĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA DIN PERSPECTIVA STANDARDELOR UNIUNII EUROPENE

CUPRINS

Lista abrevierilor

Introducere

Dreptul la viață

Evoluția drepturilor omului în doctrina juridică și legislație

Considerații generale privind noțiunea de ,,drept fundamental

Categoria ,,dreptul la viață” în doctrina juridică

Garantarea dreptului la viață

Reglementări internaționale în domeniul protecției dreptului la viață

Particularitățile reglementării dreptului la viață în Republica Moldova

Analiza comparativă a legislației Republicii Moldova și Convenția europeană a Drepturilor Omului

Implementarea în Republica Moldova a standardelor general acceptate privind respectarea dreptului la viață

Atingeri aduse dreptului la viață

Starea de necesitate

Pedeapsa capitală

Avortul

Suicidul

Eutanasia

Concluzii și recomandări

Bibliografie

LISTA ABREVIERILOR

CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CEDO – Convenția europeană a Drepturilor Omului

UE – Uniunea Europeană

RM – Republica Moldova

CSI – Comunitatea Statelor Independente

SUA – Statele Unite ale Americii

ONU – Organizația Națiunilor Unite

CE – Consiliul Europei

OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

CSJ – Curtea Supremă de Justiție

OMS – Organizației Mondiale a Sănătății

ECOSOC – Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite

ICNUR – Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

SUA – Statele Unite ale Americii

OIM – Organizația Internațională pentru Migrație

UNESCO – Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură

UNICEF – Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite

OMS – Organizația Mondială a Sănătății

alin. – alineatul

art. – articolul

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei abordate . Cu certitudine, dreptul la viață este cel mai important drept al omului. Dreptul la viață stă la baza existenței și evoluției unei societăți.

Acest drept nu este dat sau oferit de nimeni, inclusiv de stat, deoarece el decurge din însăși natura omului. Dat fiind importanța acestuia pentru fiecare individ luat în parte, este necesară existența unui cadru legislativ riguros, pentru garantarea dreptului la viață oricărei persoane. Aceasta fiind și una din obligațiile de bază ale unui stat față de cetățenii acestuia.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că exercitarea oricăror altor drepturi sau libertăți garantate de Convenția europeană a Drepturilor Omului ar fi iluzorie, fără protejarea acestui drept și în cazul în care nu s-ar acorda prioritatea necesară dreptului la viață, ce constituie una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice.

Importanța temei abordate rezidă în faptul că viața este o valoare supremă, esențială ființei umane, iar dreptul la viață are rolul primordial în asigurarea și protecția vieții fiecărei persoane. Cu atît mai mult, subiectul abordat devine extrem de actual în contextul în care, în plan național și internațional, violențele asupra persoanelor devin o practică zilnică oglindită în noutăți. De asemenea, situația ecologică a mediului înconjurător apare tot mai des în vizorul specialiștilor, care relevă o multitudine de consecințe negative care se răsfrîng asupra sănătății umane, una din cauze fiind schimbările climatice.

Cercetarea pe care am realizat-o cu privire la legislația internațională, în special a celei europene, în coraport cu legislația națională, va demonstra că legislația națională tinde să devină maxim compatibilă cu reglementările internaționale la care face parte.

Am depistat anumite rezerve în raport cu subiectul dreptului la viață, sau mai bine zis, din ce moment, apare dreptul la viață a acestuia. În acest sens, Curtea Europeană s-a pronunțat destul de evaziv, fără a indica în mod cert, care este momentul cînd o persoană, începe să beneficieze de acest drept. Prin urmare, conchidem că legislația națională ar avea menirea să clarifice acest aspect.

Conform Convenției europene a Drepturilor Omului, statele trebuie să ia măsuri concrete de a proteja viața, cum ar fi, de exemplu, adoptarea unei legislații penale care să incrimineze faptele ce aduc atingere vieții sau informarea populației cu privire la posibilele riscuri asupra vieții.

De asemenea, statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viață: de exemplu, în materia luptei contra terorismului, statul trebuie, pe de o parte, să-i sancționeze pe cei vinovați și, pe de altă parte, să ia măsurile preventive corespunzătoare situației generale.

Scopul și obiectivele. Scopul îl constituie cercetarea complexă a dreptului la viață, de la consacrarea și realizarea acestuia în Republica Moldova pînă în prezent, cît și, cercetarea și efectuarea unei analize a cadrului legislativ internațional în domeniul protecției dreptului la viață. De asemenea, am avut ca scop relevarea asemănărilor și deosebirilor cadrului național cu acel al Uniunii Europene, privind garantarea dreptului la viață.

Prin urmare, am stabilit următoarele obiective: identificarea accepțiunilor privind drepturile fundamentale ale omului, cercetarea și stabilirea conținutului dreptului la viață, cercetarea momentului apariției dreptului la viață în doctrină și legislație, analizarea gradului de protecție a dreptului la viață în Republica Moldova, cercetarea compatibilității legislației naționale cu legislația internațională în materia protecției dreptului la viață, elaborarea unor recomandări pentru îmbunătățirea calității justiției în domeniul protecției dreptului la viață, etc.

Gradul de investigație a temei. Tema cercetată este pe larg analizată în literatura științifică și de specialitate. Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, am recurs la analiza atît a doctrinei naționale cît și internaționale, la fel, am efectuată și o cercetare a jurisprudenței în domeniu. În acest sens, am consultat lucrările în domeniu a următorilor autori :

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. Ca metode de cercetare sunt folosite – cercetarea individuală, logică, istorică, sistemică, comparativă. De asemenea, am apelat la sondaje, la studii de caz, la analiza precedentelor judiciare, la analiza documentelor, la analiza datelor, etc.

Cuvinte-cheie: dreptul la viață, garantarea dreptului la viață, limitarea dreptului la viață, starea de necesitate, pedeapsa capitală, eutanasia, suicidul, CEDO, drept fundamental, reglementare, asigurare, garantare, național, internațional, etc.

Conținutul lucrării. Lucrarea de față este compusă din introducere și trei capitole. Primul capitol intitulat : Dreptul la viață, este divizat în trei subcapitole. În primul subcapitol, Evoluția drepturilor omului în doctrina juridică și legislație, se analizează evoluția problematicii drepturilor omului sub aspect istoric, din perioada antică pînă în prezent. Aici s-au inclus reflecțiile celor mai de vază personalități trecute prin prisma proceselor și evenimentelor care s-au perindat pe parcursul trecerii anilor. În subcapitolul doi, Considerații generale privind noțiunea de ,,drept fundamental”, se prezintă accepțiunile cu privire la noțiunea de drept fundamental pe care le găsim în literatura din domeniu și în legislație. De asemenea, aici prezentăm și confruntările de opinii care se regăsesc în doctrină. În subcapitolul trei, Categoria ,,dreptul la viață” în doctrina juridică, se prezintă cele mai reușite abordări, în opinia noastră, ale dreptului la viață. Se analizează și primele prevederi care au ca obiect de reglementare dreptul la viață, precum și evoluția acestora în noi acte normative. Totodată, am ținut să evidențiem importanța pe care o are dreptul la viață pentru fiecare membru al societății.

Al doilea capitol, intitulat: Garantarea dreptului la viață, are patru subcapitole. În primul subcapitol, Reglementări internaționale în domeniul protecției dreptului la viață, se analizează care sunt instrumentele juridice internaționale de asigurare a exercitării dreptului la viață, în mod special se analizează conținutul Convenției europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la viață, și se prezintă particularitățile acesteia. În subcapitolul doi, Particularitățile reglementării dreptului la viață în Republica Moldova, se analizează cele mai importante instrumente juridice naționale care au ca obiect de reglementare dreptul la viață, cu prezentarea particularităților acestora, și a impactului pe care o au asupra societății. De asemenea, se analizează problematica cu privire la momentul apariției dreptului la viață. În subcapitolul trei, Analiza comparativă a legislației Republicii Moldova și Convenția europeană a Drepturilor Omului, se stăruie asupra determinării asemenărilor și deosebirilor dintre reglementările naționale și prevederile Convenției europene a Drepturilor Omului privind dreptul la viață. Iar în subcapitolul patru, Implementarea în Republica Moldova a standardelor general acceptate privind respectarea dreptului la viață, se mizează pe stabilirea realității actuale privind respectarea standardelor de asigurare a dreptului la viață, precum și pe analiza obligațiilor asumate de către Republica Moldova în calitatea sa de stat membru a numeroase tratate internaționale și regionale.

Capitolul trei, intitulat : Atingeri aduse dreptului la viață, are la rîndul său cinci subcapitole. În primul subcapitol, Starea de necesitate, se prezintă cele mai importante aspecte care privesc conjuncturile de limitări aduse exercitării dreptului la viață în temeiul juridic al stării de necesitate. De asemenea, se prezintă particularitățile stării de necesitate și care sunt actele normative în care își găsește temei juridic. În subcapitolul doi, Pedeapsa capitală, se prezintă opiniile de bază privind acest tip de sancțiune, se analizează modurile în care această pedeapsă se execută, precum și situația în plan internațional, în mod special, se face o analiză a statelor care nu au abolit pedeapsa capitală. În subcapitolul trei, Avortul, se analizează ambele poziții, pro și contra, privind legalizarea sau interzicerea avortului, se prezintă particularitățile reglementării avortului în legislația națională, se analizează reglementările în domeniu, și sub aspect comparativ se oferă o apreciere a acestora. În capitolul patru, Suicidul, se prezintă anumite date statistice care privesc rata decesului ca urmare a acestei acțiuni, se analizează principalele motive care determină subiecții să recurgă la suicid, și se analizează reglementările care ating această problemă.

DREPTUL LA VIAȚĂ

Evoluția drepturilor omului în doctrină și legislație

Originile istorice și filozofice ale conceptului de drepturi ale omului au fost plasate fie în epoca antică, fie în epoca premergătoare Secolului Luminilor. Însă, reglementări juridice prin care se consacră și se încearcă nemijlocit de a oferi o protecție drepturilor omului au apărut abia după adoptarea primelor constituții scrise.

În opinia autorilor I. Muraru și E.S.Tănăsescu, afirmarea conceptului de drepturi ale omului presupune două premise indispensabile : pe de o parte, posibilitatea exprimată la nivel juridic de a recunoaște identitatea indivizilor care alcătuiesc corpul social, iar pe de altă parte, precizarea unor limite pentru puterea politică organizată statal, limite care, dacă la început au fost considerate ca anterioare și superioare oricărei instituții omenești (puterea divină), ulterior au evoluat și s-au transformat în atribute inerente ființei umane (drepturi naturale).

,,Ideea că ființa umană posedă, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund numai imperfect dispozițiilor legilor juridice pozitive, s-a ivit în mintea omenească, după cum se știe, încă din timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucite grație filosofiei stoice și jurisprudenței, apoi în toate epocile următoare, uneori inspirîndu-se din dogmele religiei creștine, ar care alcătuiesc corpul social, iar pe de altă parte, precizarea unor limite pentru puterea politică organizată statal, limite care, dacă la început au fost considerate ca anterioare și superioare oricărei instituții omenești (puterea divină), ulterior au evoluat și s-au transformat în atribute inerente ființei umane (drepturi naturale).

,,Ideea că ființa umană posedă, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund numai imperfect dispozițiilor legilor juridice pozitive, s-a ivit în mintea omenească, după cum se știe, încă din timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucite grație filosofiei stoice și jurisprudenței, apoi în toate epocile următoare, uneori inspirîndu-se din dogmele religiei creștine, alteori numai din lumina rațiunii”.

Cum s-a menționat anterior, originea concepției drepturilor omului se găsește în sistemele de gîndire stoice, naturaliste grecești și romane din antichitate. Acest fapt s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice, și culturale ale Greciei antice, cînd spre anul 410 î.e.n. gînditori ai acestei țări au început să înțeleagă relația dintre statul cetate laic, religie și individ. În această perioadă, sofiștii au fost primii care au propus o teză revoluționară pentru epoca respectivă, după care omul este stăpînul propriului destin și nu se află la discreția zeilor.

Anume în această perioadă, considerăm că se conturează o tendință, întîi de toate, exprimată de către gînditorii epocii, privind importanța protejării vieții umane în raport cu dogmele religioase existente. Altfel zis, viața capătă o nouă abordare, prioritară altor valori.

În Grecia antică, Hesiod (700 î.e.n) în lucrarea "Munci și zile" prezintă primele idei privind ''Legalitatea naturală". La rândul lui, Pericle (490-429 î.e.n.) afirma: "Din punct de vedere al legilor, toți, fără a considera deosebirile private, se bucură de egalitate pentru accesul la demnități; fiecare după modul cum se distinge, obține o preferință fondată pe merit, nu pe clasă".

O contribuție deosebit de importantă în apariția progresivă a concepției unui ansamblu universal și etern de reguli și valori a avut-o Platon (427-347 I.H), care a stabilit o distincție între idei și cultură sau tradiție. Această concepție apare foarte limpede și în lucrarea lui Protagoras (481-411 I.H.), unde se profesează o adevărată credință a naturii universale, comună oamenilor cu diferențiere între phusis (natură) și nomos (convenție). „Voi toți care sunteți prezenți – scria Platon – vă consider pe toți ca fiind părinți, apropiați, cetățeni după natură, dacă nu chiar după lege (Phusis nomos). După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său”.

Generalizarea gîndirii din Grecia antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel, (384-322 I.H.) „Etica ” și „Politica ”. Astfel, în „Politica ”, (acesta justificînd sclavia ), combătea pe cei care considerau că este contra naturii a stăpîni sclavi, căci numai prin lege devine cineva sclav sau liber”. El aprecia: “Prin natură nu se deosebesc întru nimic că orînduirea aceasta, așadar, nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violență”. Ideiile sale mergeau mai departe, susținînd că „natura ar năzui să creeze corpurile celor liberi deosebite de ale sclavilor, primii fiind predestinați acțiunii politice, iar cei din urmă muncii”. Am putea spune că, gînditorii din Grecia antică au fost, într-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai tîrziu.

În Roma antică, filozofii și-au pus și ei, deseori, întrebări asupra naturii umane, libertății și demnității, găsind răspunsuri care, într-o oarecare măsură, reflectau același conținut de idei și concepții ca și gînditorii greci. Amintim aici lucrările lui Cicero (106-43 I.H.), „Despre Republica ”, „Despre regi ”, „Despre obligații ”, pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 I.H.), „Despre natura lucrurilor”, precum si pe cele ale lui Seneca (4 I.H-65), toate marcate puternic de ideea dreptului uman.

În cadrul unei societăți în care majoritatea covîrșitoare a indivizilor – sclavii sunt considerați ,,unelte necuvîntătoare”, ideile de promovare egală a condiției umane nu s-au putut reflecta și pe plan economic, politic, social sau cultural.

Aceasta nu s-a întîmplat nici în Evul Mediu, cînd filozofii creștini au încercat să dezvolte teoria în cauză, pornind de la Decalog cu cele zece porunci și enunțînd în acest context, potrivit marelui gînditor Sf. Toma de Aquino, că individul este în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra dreptului laic, așa cum este definit de împărat, rege sau prinț.

În secolele următoare, în special secolele XV și XVI, marcate de epoca Renașterii, se produc anumite schimbări. Astfel, au apărut o serie de mișcări, precum cea husită din Cehia, prin care se proclamă libertatea conștiinței și se cerea socializarea proprietăților.

În secolele XVII și XVIII, raționaliștii vor pune, în mod progresiv, bazele științifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, fundamentând teoria dreptului natural definindu-1 ca etern, însă nesupus unei ordine divine.

"Dreptul natural – afirma Hugo Grotius – este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-1 poate schimba".

Stoicii greci ( Poseidon, Seneca, Marc Aureliu, Epictef) au fost primii care au elaborat noțiunea unui drept natural, conform căreia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui drept etern și imuabil aplicabil Cosmosului și ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale. Individul se consideră ființă umană, egală cu ceilalți într-o fraternitate umană universală.

Din ideile raționaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondează pe principiul că orice contract social trebuie să fie respectat. Raporturile între puterea de stat și indivizii care se află sub jurisdicția sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din părți nu l-ar putea modifica, fără consimțămîntul celeilalte părți. Cel care a avut un rol determinant în evoluția acestei școli de gîndire a fost filozoful german Johannes Altius (1600), însă nu se va putea vorbi nici o dată de o adevărată și completă istorie a drepturilor omului fără a se sublinia contribuția majoră adusă de Jean Jacques Rousseau (1712- 1778), care, în lucrarea „Contractul social”, apărută în 1762 susținea că „omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”.

Pentru apărarea persoanei și a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl tentează, cîștigînd, în schimb, libertatea civilă și proprietatea a ceea ce posedă”. Un moment deosebit de important îl constituie apariția lucrărilor lui Thomas Hobbes (1588-1679), „Apărarea puterii și regelui”, „Despre cetățeni”, „Dumnezeu nemuritor”, care afirma că, în esență, oamenii sunt egali în ceea ce privește facultățile fizice și spirituale, și această egalitate trebuie să fie recunoscută, el preferînd astfel cele două principale teorii ale dreptului omului din epocă, și anume: teoria dreptului natural și cea a contractului social.

Un alt adept de seamă al teoriei dreptului natural și contractului social a fost John Locke (1632-1704), care , în lucrările sale „Primul tratat despre Guvern” și „Al doilea tratat despre Guvern”, își exprimă poziția față de drepturile naturale ale omului, făcînd referire la viața socială și încercînd să dea o explicație raportului cetațean-societate. În gîndirea sa despre om, el definește libertatea unui individ ca fiind „un drept de a face tot ceea ce îngăduie legile”, iar mai departe argumentează că dacă un cetățean ar face ceea ce legile îi interzic, „el nu ar avea libertatea pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel ”.

Printre primele documente oficiale în legiferarea drepturilor omului pot fi citate : ”Magna Charta Libertatum”, „The Petitions of Rights ”, „Habeas Corpus Act ” , „Bill of Rights”, și „ Declarația drepturilor omului și cetățeanului”.

Evenimentul care a fundamentat bazele teoriilor de mai departe asupra protecției omului avea să se petreacă în Evul Mediu odată cu apariția unui document remarcabil “Magna Charta Liberatum” (19 iunie 1215 ), pe care au obținut-o baronii și episcopii englezi revoltați împotriva regelui loan fără de Țară. Cele 63 de articole consacrau, de fapt, drepturile feudale, libertățile bisericii și ale orașelor împotriva abuzurilor regelui.

Acest document a avut o dublă semnificație: a) el avea forma unui contract între partida regelui și cea a baronilor, contribuind astfel la teoria contractului social; b) conținea anumite norme care, cîteva secole mai tîrziu, au inspirat documente ca „The Petition of Rights“ (7 iunie 1628), adresată regelui de către Parlament, și „Habeas Corpus Act”, lege impusă de Parlamentul Englez la 26 mai 1679, considerată ca a doua Constituție a Angliei, după „Magna Charta”.

Ideile lui John Locke au fost transpuse în Anglia, pe plan juridic, în „Petiția drepturilor (An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject and Settling the Succession of the Crown)” (1628) și „Bill-ul drepturilor ” (1689), prin care se susținea, în principal, supremația Parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvîntului, dreptul la eliberarea pe cauțiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, obligația de a se comunica imediat unui deținut motivele arestării, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurați, etc.

Prima consacrare a drepturilor omului într-un document oficial a apărut în SUA, în focul războiului de independență, dus de coloniile engleze împotriva Coroanei Angliei.

Astfel, în mai 1776, în statul Virginia, a fost adoptată „Virginia Bill of Rights” (Declarația drepturilor statului Virginia) în care se afirma că „toți oamenii sunt de la natură în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viață și libertate, precum și mijlocul de a dobîndi și conserva proprietatea și de a urmări să obțină fericire și siguranță”.

De asemenea, se sublinia faptul că acestea nu au un caracter declarativ, ci că în statele uniunii s-au constituit guverne a căror libertate emana de la consimțămîntul celor guvernați, iar dacă forma de guvernare devine distructivă, poporul are dreptul s-o schimbe sau s-o înlăture.

Aceste guverne au datoria să asigure drepturile menționate și tot aici erau consemnate lucruri deosebit de importante privind independența judecătorească, subordonarea militarilor puterii civile, libertatea comerțului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurați.

Această declarație nu a fost inclusă în Constituția Americană, care a fost adoptată în 1787, ci a fost adăugată, ca amendament la aceasta, în anul 1789.

Caracterul progresist al acestui important document rezultă, de fapt, din toate articolele sale, care, în esență, conțin prevederi privind: egalitatea în fața legii a tuturor persoanelor, siguranța și rezistența în opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanți la elaborarea legilor ca expresie a voinței generale, garanții cu privire la reținere, arestare și acuzare, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvîntului și a presei.

Declarația, în articolul 17, proclama proprietatea ca fiind un drept sacru și inviolabil. O sublinere importantă este și aceea că libertatea constă în „a putea face tot ceea ce nu dăunează semenului ”.

Revoluția Franceză de la 1789, dar mai ales ideiile înscrise în declarația și în Constituția adoptată, privitoare la ocrotirea omului, au avut o influență pozitivă asupra multor popoare din Europa, deoarece nici restaurația, nici guvernele conservatoare care au urmat nu au putut elimina ideile care au stat la baza acesteia, ele fiind încorporate în legislațiile statelor respective.

Sub influența Declarației Omului și Cetățeanului din 1789, s-a pus accentul în mare parte pe drepturile civile și politice, cum ar fi : egalitatea, libertatea de opinie, libertatea credințelor religioase, dreptul la vot, dreptul de proprietate, etc. Iar problema drepturilor economice și sociale a îmbrăcat doar forma revendicărilor.

Conținutul drepturilor nu au avut o întindere foarte mare, nici drepturile propriu-zise nu au fost în număr mare (Declarația din 1789 avea doar 17 articole). Esența drepturilor marca acea ascensiunea socială și politică a burgheziei care era interesată în înlăturarea formelor de dependență personală, caracteristice feudalismului.

Concepțiile burgheziei privind drepturile omului au avut drept punct de pornire proclamarea egalității și libertății persoanei și revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești, de a se stabili, astfel, un nou statut politico-juridic al persoanei.

Declarația din 1789 va fi mai tîrziu adaptată în Constituția Belgiană din 1831 și aplicată sub această formă în Spania, Portugalia, Grecia, Italia, România, Serbia și Bulgaria.

Drepturile omului au apărut ca un instrument menit să protejeze individul în raporturile sale cu colectivitatea, avînd ca principală funcție limitarea puterii politice pentru a permite libera și deplina manifestare a ființei umane. Cu timpul, pe lîngă preocuparea pentru garantarea drepturilor omului apare și preocuparea pentru proclamarea de noi drepturi, complementare și diferite de primele.

În acest context, dezvoltarea problematicii drepturilor civice este, pe de-o parte, o consecință a extinderii rolului statului și a evoluției sale în epoca contemporană, iar pe de altă parte, rezultatul revendicărilor social-economice și politice ale păturilor sociale defavorizate.

Doar după al doilea război mondial a fost posibil să se acorde o nouă dimensiune reglementărilor de protejare a drepturilor omului.

Dezastrul produs de acest război n-a lăsat, probabil, nici o ființă umană indiferentă.

După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale s-a accentuat atenția asupra drepturilor economice și sociale. Îndeosebi în doctrina constituțională marxistă s-a insistat foarte mult pe importanța covărșitoare a drepturilor cetățenești. Această concepție a fost susținută și de numeroși politologi, juriști, diplomați, oameni politici occidentali.

Vorbind despre drepturile omului, considerăm că principalul tratat care nu are un conținut specific, dar care a generat o multitudine de măsuri pe plan internațional în această materie, îl constituie „Carta Organizației Națiunilor Unite” care ocupă în dreptul internațional un loc deosebit și fără de care, practic, nu se poate concepe istoria și evoluția dreptului internațional.

Carta prevede menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni și realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

„Dectarația Universală a Drepturilor Omului”, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, reprezintă un text de compromis între ideile liberale și teoriile socialiste și care merge mai departe decît documentele existente anterior la acest capitol. Acest document dezvoltă cu adevărat dimensiunea universală a drepturilor omului, dimensiune susținută și propagată de către juristul francez Rene Cassin, care a exclus alte calificări posibile, inclusiv cea de „internațională”.

Considerăm cu toată certitudinea, că lista drepturilor și libertăților cuprinse în Declarație ar trebui să reprezinte un standard comun pentru toate popoarele.

În perioada care a urmat adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului, statele membre ONU au recunoscut necesitatea includerii prevederilor acesteia într-un instrument cu forță juridică obligatorie. Deși inițial s-a dorit adoptarea unui singur tratat, pe fondul războiului Rece și a divergențelor ideologice dintre SUA și Ex- URSS s-a optat pentru adoptarea a două pacte, unul pentru drepturile civile și politice, iar celălalt privind drepturile economice, sociale și culturale. Pactele au fost adoptate de către Adunarea generală pe data de 16 decembrie 1966 și au intrat în vigoare în 1976.

Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale a fost adoptat în 1966 și a intrat în vigoare în 1976 181 , odată cu Pactul privind drepturile civile și politice, cele două Pacte completându-se reciproc. Cu toate acestea, între ele există diferențe notabile în ceea ce privește atât obligațiile asumate de statele părți, cât și sistemele de monitorizare a respectării acestor obligații.

La nivel regional, odată cu intrarea în vigoare a Convenției europene a Drepturilor Omului, la 3 septembrie 1953, a fost creat unul din cele mai remarcabile mecanisme în cadrul Consiliului Europei, care implică răspunderea reală a statului față de persoana, căreia i-a fost violat un drept sau altul. La acest document important au aderat toate statele membre ale Consiliului Europei.

Pentru respectarea în ansamblu a drepturilor, în ultimul timp s-a început o campanie de subscriere la un alt instrument al Consiliului Europei – Carta Socială Europeană, care are ca obiect drepturile economice și sociale.

Avînd în vedere influența tot mai mare a Uniunii Europene asupra sorții continentului european, în ultimul Tratat de la Amsterdam s-au introdus noi prevederi referitoare la: drepturile fundamentale, drepturile consumatorilor și protecția cetățenilor, dreptul la informare.

Prin voința proprie sau determinată de situații conjuncturale, guvernele devin tot mai mult preocupate de activizarea și dezvoltarea unei culturi a drepturilor omului.

În etapa contemporană de promovare și propagare a drepturilor fundamentale, un rol aparte îl au căile de comunicare în masă: mijloacele tehnice de transmitere și recepționare a informației, difuzarea informației prin presă, televiziune, radiodifuziune, cărți, iar în ultimul timp un rol tot mai important îl are Internetul.

În scopul minimalizării lezării drepturilor omului, în cadrul mai multor organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale se depun eforturi considerabile prin elaborarea instrumentelor cît mai eficiente în scopul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, se efectuează monitorizarea privind respectarea acestor drepturi de către state.

În concluzie menționăm că întreg ansamblul de drepturi declarate în cadrul unei comunități nu are un regim static. Procesele care au loc în societate, atît pe plan național, cît și internațional, impune statele la o abordare specifică. Prin urmare, ansamblul de drepturi va simți modificări, fie în detrimentul cetățenilor, sau în favoarea acestora. Un exemplu elocvent în acest context, pentru Republica Moldova, a fost adoptarea Legii cu privire la asigurarea egalității , pe care o vedem ca un instrument juridic adițional de asigurare și garantare a egalității în drepturi a tuturor indivizilor societății.

Considerații generale privind noțiunea de ,,drept fundamental”

Pentru a oferi o analiză amplă asupra noțiunii de ,,drept fundamental”, vom analiză în mod separat și termenul – ,,drept”.

Conceptul de drept este, practic, imposibil de definit, datorită multiplelor sensuri și nuanțe atribuite acestui termen de diferite popoare și în diferite epoci istorice. De sensul concret acordat noțiunii de drept depinde concepția de organizare a societății, de reglementare a raporturilor între indivizi, între stat și particulari.

Cu toate acestea, în doctrină, accepțiunile atribuite dreptului se clasifică în 4 categorii. Prima definește dreptul după ideea de just, din punctul de vedere al conținutului. În acest context, avem încă de timpuriu definiția oferită de romani, în care se arată că acesta înseamnă : a trăi în mod cinstit, a nu face rău nimănui și a atribui fiecăruia ce este al lui. Această definiție este dată de Ulpian, și o găsim în digeste. A doua categorie definește dreptul după izvoare. În acest sens, dreptul este definit ca o totalitate de norme, pe care le regăsim în legi, obiceiuri, jurisprudență și doctrină. A treia categorie definește dreptul după forma pe care o îmbracă normele juridice. Astfel, dreptul fiind definit ca totalitatea normelor juridice, generale și impersonale, strict determinate și obligatorii, stabilite sau sancționate de către stat, care fixează cadrul juridic de organizare a statului și de conducere a societății și care reglementează cele mai importante relații sociale, stabilind căile și mijloacele de apărare, reprezentînd voința majorității populației sau a întregului popor, a căror aplicare și respectare este garantată de către stat. Iar a patra categorie definește dreptul după criteriul normativist. Astfel, după J.-L. Bergel, dreptul se definește ca ansamblul regulilor obligatorii de conduită dintr-o societate, mai mult sau mai puțin organizată, reguli care reglementează raporturile sociale, a căror respectare este asigurată prin constrîngerea publică. Această definiție ar putea ușor să se identifice cu definiția dreptului după criteriul formal. Însă trebuie să reținem, că formal înseamnă nu numai forma de exprimare a dreptului, ci și trăsăturile și elementele acestuia care îl caracterizează și-l distanțează de factorii conjuncturali.

Revenind la analiza conceptului de drepturi fundamentale, ținem să precizăm că acesta implică discuții atît sub aspectul menționării drepturilor într-un act juridic cu forță obligatorie, cît și acele discuții legate de numărul, definiția, conținutul normativ și garanțiile drepturilor respective. Toate aceste elemente vor fi realități date, în funcție de sistemul normativ, variația lor în spațiu fiind explicată de existența diferitelor state, care au specificul său, iar variația lor în timp fiind legată de evoluția firească a oricărei societăți, reflectată în voința guvernanților.

Preocuparea pentru fundamentarea teoretică a esenței drepturilor și libertăților de care beneficiază, într-un cadru național, social-economic și politic cetățenii unui stat – și nu numai ei – s-a împletit cu preocuparea pentru definirea noțiunii de drepturi fundamentale. Facem precizarea că, deși se intersectează în multe privințe, ,,natura juridică” a drepturilor fundamentale nu se confundă cu ,,noțiunea de drepturi fundamentale”.

Natura juridică a drepturilor fundamentale pune în evidență, îndeosebi, după caz, baza naturală, politică, socială sau contractuală a drepturilor, cu alte cuvinte, explică fundamentele acestora, fixează drepturile în raport cu alte valori ocrotite de stat și în primul rînd cu statul și individul. Din acest punct de vedere, apreciem concluzia profesorului Ioan Muraru că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale ale omului și celelalte drepturi, toate fiind considerate drepturi subiective.

Noțiunea de drepturi fundamentale este, în opinia noastră, o categorie a științei juridice care desemnează în primul rînd conținutul acestora și le fixează în raport cu celelalte drepturi legale și contractuale de care beneficiază un individ ca persoană fizică. Mai mult ca atît, concluzia unanimă, și omniprezentă a teoreticienilor este că drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor pot să exercite o anumită conduită și să ceară altora desfășurarea unei conduite corelative dreptului lor, sub sancțiunea prevăzută de lege.

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, și considerăm că le corespunde obligația corelativă a statului și a autorităților publice, în general a tuturor celorlalte subiecte de drept de a le respecta și de a nu le încălca.

Drepturile fundamentale sunt și drepturi esențiale pentru cetățeni. Aceasta este o trăsătură primordială. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ceea ce le deosebește de acestea este tocmai această trăsătură. Anume ea denotă de ce doar numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în constituție. De aceea, nu împărtășim opinia conform căreia toate drepturile și libertățile au un caracter fundamental.

Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esențiale pentru cetățean poate fi semnalată încă din primele lucrări marcante în acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul ,,Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni”. În acest discurs, care se consideră unul din cele mai frumoase texte ce s-au scris în secolul al XVIII-lea în favoarea libertății umane, J.J.Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel.

Trebuie să menționăm, caracterul fundamental al drepturilor decurge din importanța lor socială, din caracterul politic al raporturilor de cetățenie din care își trag sorgintea și nu în ultimul rînd din faptul că sunt cuprinse în Legea fundamentală a statului.

Totodată, un drept subiectiv poate fi considerat esențial și deci fundamental într-o societate dată, dar își poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult decît atît, chiar în cadrul aceleiași societăți, în diferite etape istorice, același drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv potrivit condițiilor concrete economice, sociale, politice și bineînțeles conform voinței guvernanților. Aceasta explică de ce într-o anumită perioadă istorică numărul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai mic decît în altă perioadă istorică. De aceea, cînd analizăm drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adînc în realitățile concrete ale societății, să nu ne oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai văzute în interdependența lor cu celelalte fenomene și îndeosebi cu realitățile economice, sociale și politice concrete din fiecare țară.

Datorită importanței lor, drepturile fundamentale, sunt înscrise în acte cu forță juridică supremă, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în Constituție a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esențiale pentru cetățeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esențiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă și ocrotire juridică aparte. Înscrise în Constituție, li se recunoaște caracterul de drepturi fundamentale și li se stabilesc garanții pentru ocrotirea și exercitarea lor, atît la nivel normativ cît și instituțional.

Ocrotirea și garantarea constituțională a drepturilor sunt vitale pentru statutul civic al individului, fiind esențiale pentru viața și demnitatea acestuia.

În această ordine de idei, considerăm dreptul la viață ca fiind un drept fundamental al omului, care, prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. Însăși viața, este indubitabil valoarea supremă a omului pe Pămînt, fiindcă ea este suportul tuturor celorlalte valori.

Dreptul la viață, în opinia lui Ioan Muraru și Ion Guceac, este cel mai important și cel mai natural drept al omului, drept ce s-a impus de timpuriu în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și, desigur, în Constituții.

Dreptul la viață este unul esențial în sistemul drepturilor și libertăților fundamentale, apărate prin izvoare internaționale și naționale de drept. Fără consacrarea și protejarea lui efectivă protecția celorlalte drepturi ar putea să rămână fără obiect.

Dreptul la viață este cel mai important drept al omului, în opinia noastră, un drept cetățenesc care stă în fruntea listei care însumează drepturile omului.

Nu este întâmplător faptul că dreptul la viață este proclamat în primele articole ale Declarației Universale a Drepturilor Omului (art. 3), Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice (art. 6. 1), Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 2).

Deși drepturile fundamentale se consideră a fi vitale pentru indivizi, exercițiul unora dintre ele poate fi restrîns în anumite condiții. În această categorie intră și dreptul fundamental la viață. Facem precizarea că într-o asemenea ipoteză nu se restrîng sau nu se suspendă drepturile ca atare, ci doar exercitarea lor. Restrîngerea exercițiului trebuie prevăzută de însăși constituție, să fie limitate în timp, proporțională cu motivele care o justifică, și impusă de circumstanțe excepționale stabilite expres.

Ținem să precizăm că există mai multe formulări pentru instituția drepturilor cetățenești. Astfel, chiar în documente și instrumente internaționale, în texte constituționale sau ale unor legi organice sau ordinare, în alte acte normative, în doctrina de specialitate se folosesc denumiri cum ar fi : ,,drepturile omului”, ,,drepturile și libertățile fundamentale”, ,,drepturile și libertățile publice”, etc. Cum n-ar suna, multitudinea de denumiri nu afectează substanța drepturilor și nu operează deosebiri calitative între ele.

Categoria ,,dreptul la viață” în doctrina juridică

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, viața este o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu.

În epoca antică, la milesieni viața (zoe) era pusă pe același plan cu sufletul și mișcarea – atitudine prefilozofică în sprijinul căreia nu se cereau dovezi. Pentru Aristotel viața este capacitatea de hrănire prin sine, de creștere și micșorare de la sine, oferind chiar anumite criterii pentru determinarea existenței vieții, cum ar fi : prezența intelectului (nous), a senzației (aisthesis), a mișcării și repausului în raport cu locul, a hrănirii, a micșorării și creșterii.

În accepțiunea creștină, viața omenească este un dar al lui Dumnezeu. Viața umană este o realitate irepetabilă, de aceea ea trebuie apărată și îngrijită în orice moment s-ar găsi purtătorul acesteia. Fiind creată de Dumnezeu, viața umană este intrinsec bună și merită ca totdeauna să fie respectată și apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficiențe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute. 

Viața este o stare a existenței umane. Din punct de vedere biologic, este durata în care organismul uman își exercită funcțiile vitale. Iar din punct de vedere social, este durata de aflare a unui individ în cadrul unei societăți, fapt care se manifestă prin diverse impacte pe care le are individul cu societatea și vice-versa.

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în sistemul jurdic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur prin constituții. Este un drept cetățenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaționale din acest domeniu.

Dreptul la viață, are o istorie bine definită, fiind consacrat de mult timp în sistemele juridice interne ale statelor (Magna Charta Libertatum, Petition of Right sau Declarația de Independență a Statelor Unite), precum și în instrumentele juridice internaționale.

Constituțiile lumii reglementează nuanțat dreptul la viață, pentru că el are multe accepțiuni. Într-o accepțiune restrînsă, dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o altă accepțiune largă, viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe și dorințe ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică. În această accepțiune largă, dreptul la viață este asigurat prin întreg sistemul constituțional.

Stricto sensu, dreptul la viață, astfel cum este el acceptat în mod uzual, are un înțeles precis și specific, echivalent în termeni juridici cu dreptul la inviolabilitatea vieții, ce presupune dreptul ființei umane de a nu fi omorâtă în mod intenționat sau de a nu i se provoca moartea.

Cu alte cuvinte, stricto sensu, dreptul la viață este sinonim cu dreptul oricărei persoane la protecția și garantarea de către stat a inviolabilității vieții sale împotriva unor eventuale fapte ilegale comise de către o altă persoană, indiferent de statutul său legal și indiferent dacă acționează ca individ în nume propriu sau ca agent al statului, fapte calificate și pedepsite ca infracțiuni de omucidere.

Analizînd, conținutului normativ a celor mai importante documente internaționale din domeniul drepturilor omului constatăm că dreptul la viață este proclamat și protejat de Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.3), Convenția europeană a Drepturilor Omului (art.2 alin.1), Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice (art.6 alin.1), Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor (art.4), Convenția americană privind drepturile omului (art.4).

Curtea Europeană – cu privire la dreptul la viață – în articolul 2 al Convenției europene a Drepturilor Omului, prevede următoarele :

1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decît în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție."

Totodată, Convenția declară dreptul fiecărui om la un standard adecvat de viață, acesta incluzînd mîncare corespunzătoare, îmbrăcăminte și adăpost. Dreptul fundamental al fiecăruia de a fi protejat împotriva foametei este în mod special recunoscut. De asemenea, fiecare are dreptul la cel mai înalt standard ce poate fi atins din punct de vedere al sănătății fizice și psihice, precum și la educație.

Putem constata că dreptul la viață este dreptul natural cu care începe enumerarea drepturilor omului în cele mai importante documente internaționale din domeniu.

În reglementările naționale, dreptul la viață este protejat și garantat atât de legea fundamentală, cât și de alte legi.

În doctrina de specialitate, Ion Dogaru și Dan Dănișor au formulat o accepțiune restrânsă, conform căreia dreptul la viață privește viața persoanei în sens fizic. De fapt, dreptul la viață presupune simpla facultate a individului de a trăi în sens fizic, fără a lua în considerație existența lui spirituală, aceasta fiind reglementată și asigurată de alte drepturi și libertăți fundamentale. Dreptul la viață presupune existența unei îndatoriri colective a tuturor celorlalți indivizi de a nu aduce atingere existenței fizice a persoanei. De asemenea, autorităților publice le revine obligația de a nu aduce sub nici un motiv atingere vieții persoanei, aceasta fiind rațiunea care condiționează sau chiar interzice pedeapsa cu moartea.

Constituția Republicii Moldova, în art.24 alin.(1), prevede: “Statul garantează fiecărui om dreptul la viață”. Prin urmare, este o accepțiune restrînsă, soluția respectivă fiind considerată cea mai eficientă din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, potrivit unor cercetători, această formulare nu este una reușită, deoarece nu este clar cum statul urmează să îndeplinească această obligație.

Stricto sensu, dreptul la viață protejează ființa umană contra atingerilor aduse integrității sale corporale din partea unei alte persoane, fiind deci în principal o interdicție de a ucide o altă ființă. Totuți, dreptul la viață este un drept care nu trebuie să fie interpretat în sens îngust.

În accepțiune lato sensu, dreptul la viață este sinonim cu dreptul la existență.

În această accepțiune "dreptul la viață reprezintă o parte integrantă a tuturor drepturilor care sunt esențiale garantării accesului pentru fiecare ființă umană vie la toate bunurile și serviciile necesare pentru dezvoltarea existenței sale materiale, morale, spirituale și mentale în acord cu demnitatea inerentă omenirii". În această accepțiune largă, dreptul la viață este asigurat prin întreg sistemul constituțional".

O problemă de importanță primordială ce urmează a fi încă elucidată este acea legată de limita inferioara a dreptului la viață. Paradoxal, tocmai dreptul la viață – un principiu fundamental, ce constituie condiția indispensabilă de a exercita celelalte drepturi garantate de către un stat, nu se bucură de stabilirea unor frontiere bine determinate. Acest lucru se datorează în principal lipsei unei definiții juridice a noțiunii de "viață", nefiind incă formulată/acceptată în mod unanim o asemenea definiție în documentele internaționale.

Spre exemplu, lipsa unei definiții exacte a dreptului la viață poate fi constată în următoarele documente ce țin de protecția drepturilor omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului, precizează în articolul 3: "orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale".

În Pactul Internațional privitor la drepturile civile si politice, se precizează la articolul 6, într-o formulare asemănătoare: "dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie să fie protejat de lege. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa".

După cum putem observa, documentele internaționale respective, nu definesc în mod explicit noțiunea de "viață", fapt ce provoacă ambiguitățile legate de frontierele si recunoașterea acestui drept.

O astfel de poziție este intolerabilă, din moment ce genereaza interpretari și incertitudini în legătură cu consacrarea și protejarea acestui drept primar, considerat a fi "una din valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei" .

Problema privind determinarea momentului de început al vieții unei persoane a preocupat cugetările multor savanți și a dat naștere multiplelor discuții în doctrină.

În doctrina penală nu există o părere unitară despre limita rațională care ar corespunde pe deplin semnelor fiziologice ale începutului vieții umane și care, concomitent, ar fi admisibilă și acceptată de juriști pentru a stabili într-un caz concret dacă a avut loc un omor sau nimicirea fătului (avort).

A. Boroi susține că dreptul la viață există din momentul în care procesul nașterii a luat sfârșit, iar copilul este expulzat. Nu interesează dacă a fost tăiat sau nu cordonul ombilical și nici dacă a fost eliminată sau nu placenta. Odată expulzat, copilul are calitatea de nou-născut, oricât de scurt ar fi intervalul de timp în care noul-născut a trăit. În știința medicală există controverse cu privire la problema dacă trebuie condiționată sau nu de o anumită durată de viață calitatea de copil nou-născut. Aceasta a determinat stabilirea în unele legislații a unui termen în ale cărui limite fapta să fie considerată pruncucidere: acest termen este cel de declanșare a nașterii, după care uciderea copilului nu mai constituie pruncucidere, ci omor agravat.

N. I. Zagorodnikov afirmă că momentul dobândirii de către fetus a viabilității extrauterine nu poate fi recunoscut ca moment de debut al vieții omenești. Viața, consideră el, apare cu mult mai devreme decât declanșarea travaliului fiziologic.

A. A. Piontkovski specifică: „Cel mai corect este de a ocroti prin intermediul legii penale viața omului chiar în procesul nașterii”.

O asemnea opinie poate fi acceptată, în cazul în care persoana vinovată de pruncucidere conștientiza la momentul săvârșirii ei că pe lume apare un om care își începe viața proprie, de sine stătătoare, și dacă își dădea seama că lipsește de viață un om, iar nu un făt intrauterin. Începutul vieții, după cum consideră Z. O. Așitov, „urmează a fi apreciat luându-se în considerare maturizarea de facto a fătului. Pentru calificare este necesar a cunoaște la ce lună de gestație a avut loc cazul respectiv și a stabili dacă persoana vinovată conștientiza sau nu că nimicește nu un făt intrauterin, ci omoară un om, care ar putea să trăiască”.

Majoritatea savanților recunosc ca început al vieții omenești declanșarea travaliului fiziologic (I. I. Skuratov, V. N. Kudreavțev ș. a.), opinii ce corespund doctrinelor medicale moderne (M. Ștemberg, E. Gladun, V. Friptu ș. a.), invocându-se faptul că declanșarea travaliului mărturisește despre maturizarea fătului și pregătirea lui pentru viața extrauterină.

În mod practic, problemei îi este conferită o dublă perspectivă: recunoașterea dreptului la avort și protecția fetusului, cu alte cuvinte protecția dreptului la viață. În acest domeniu, științele medicale și cea a dreptului, deși atît de diferite, înfruntă împreună controversele etice rezultate în urma progreselor științifice și sociale.

În ce privește legislația pe plan intern, punerea în aplicare a unui sistem penal eficient presupune existența în mod prioritar, a unor definiții precise a noțiunilor la care acest sistem penal se referă explicit: viață, moartea, persoană, ființa umană. Acest aspect a fost adus în discuție de exmplu în Franța, unde cu prilejul dezbaterii infracțiunilor la Legea bioetică privind respectarea corpului uman legiuitorul francez a conștientizat neajunsurile legate de lipsa acestor definiții.

Frontierele dreptului la viață ramîn imprecise, relativ la limita inferioară a acestui drept fiind neclar daca trebuie să ne referim la momentul nașterii sau cel al concepției. Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a exclus din cîmpul de aplicare a articolului 2 embrionul uman, estimînd ca dispoziția menționată se referă prin natura sa la persoanele deja născute, prin urmare, nu ar putea fi aplicată și fetusului (Comisia europeana a drepturilor omului, 19 mai 1992, H. contra Norvegiei ). Aceasta poziție prudentă a fost fară îndoiala destinată să evite repunerea în discuție a dreptului la avort – destul de larg consacrat în legislațiile statelor semnatare ale Conventiei Europene cu privire la drepturile Omului .

În așa mod, într-o prima fază recunoașterea dreptului la viață al fetusului a reprezentat un compromis între respectul vieții ce urma să se nască și dreptul la avort ca expresie a intereselor femeii însărcinate, balanța totuși să se încline spre recunoașterea celui din urmă.

Într-o a doua fază, protecția embrionului și fetusului uman se impune ca o consecință a progresului științei, căutîndu-se punctul de echilibru între principiile etice și dezvoltarea științelor biomedicale, care aduc beneficii evidente în multiple domenii.

Ținînd cont de progresele importante ale medicinei și de pericolele implicate, suntem de părere că ar fi preferabil să îi fie recunoscut embrionului un statut juridic, care să-i permită să fie protejat în mod eficient. De fapt, se pune problema de a proteja originea omului și demnitatea umană: embrionul nu poate fi considerat un lucru, ci este în mod evident un organism viu sau, mai precis, o "potențială persoană". În acest sens a fost adoptată, Convenția pentru protecția drepturilor omului și demnității ființei umane cu privire la aplicarea biologiei și medicinei, de la Oviedo, 1997.

Corelativ, momentul în care încetează dreptul la viață este moartea, în forma ei cerebrală. În acest context s-a pus problema dacă recunoașterea dreptului la viață ar semnifica implicit recunoașterea dreptului de a muri. Într-o jurisprudență, CEDO a considerat că interzicerea eutanasiei nu încalcă dreptul la viață și ca urmare a refuzat să recunoască un drept de a muri. În același timp însă, sinuciderea reprezintă o manifestare a titularului dreptului la viață, care este liber să-și exercite dreptul după bunul său plac, atîta timp cît comportamentul său nu afectează drepturile altor persoane și nu este, prin urmare percepută ca o încălcare a dreptului la viață. Totuși, de la această afirmație există o excepție, aceasta rezultă din cazurile de suicid ale persoanelor private de libertate și aflate sub autoritatea statului. În cazul lor, statul are obligația de prevenire a sinuciderilor.

Reiterînd cele expuse, susținem idea că dreptul la viață este un drept inerent oricărei ființe umane, și reprezintă o condiție necesară garantării celorlalte drepturi. Este un drept civil, ce protejează viața biologică, și nu numai, adică existența ca atare a individului în cadrul unei comunități.

GARANTAREA DREPTULUI LA VIAȚĂ

Reglementări internaționale și europene în domeniul protecției dreptului la viață

În cadrul complex de realități, probleme și deziderate ce preocupă omenirea, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale ființei umane ocupă un loc important, am putea spune chiar primordial. Includerea drepturilor și libertăților cetățenești printre problemele majore este rezultatul firesc nu numai al importanței lor deosebite, ci și al strînsei legături cu problemele cardinale ale omenirii.

Observăm că preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a cursului istoric, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, în străduința de a se pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre oameni. În contextul general al evoluției statului și dreptului, proprietății, educației, culturii și științei și instituția libertăților cetățenești a cunoscut un dinamism. Aceasta nu înseamnă că nu mai sunt probleme de rezolvat, sau deficiențe în sistemul de drepturi, deși observăm că actualmente națiunile par a fi mai apropiate decît oricînd, iar omenirea dispune de resurse pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale oamenilor.

Evoluția acestei instituții va înregistra mereu dinamism, ea implică eforturi continui ale oamenilor dar și ale statelor, în tendință spre mai bine. Cu toate acestea, în lumea contemporană continuă să subziste pericole pentru libertățile cetățenești precum : foamea, impactul anumitor activități asupra mediului înconjurător, terorismul, legislația retroactivă, tendința de a ,,criminaliza” opoziția prin aducerea dezacordului politic sub incidența legii penale, utilizarea formelor de detenție fără judecată, răpirile sau asasinatele, tortura și tratamentul umilitor și degradant etc.

Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului, inclusiv a dreptului la viață, s-a concretizat în cîteva documente de reală valoare, între care trebuie menționate îndeosebi : Declarația universală a drepturilor omului, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice; Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare din Europa, Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, Carta de la Paris.

Un efort deosebit în procesul de codificare a normelor de drept internațional al drepturilor omului, precum și în monitorizarea implementării lor de către statele membre, l-au depus organizațiile guvernamentale și cele neguvernamentale. În cadrul sistemului universal, rolul decisiv a revenit Organizației Națiunilor Unite, și organismelor sale de specialitate (OIM, UNESCO, UNICEF, OMS, etc.).

Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională din lume, creată la 24 octombrie 1945, odată cu ratificarea Cartei Națiunilor Unite, care stabilește principiile de bază ale relațiilor internaționale.

Republica Moldova a devenit membru al ONU la 2 martie 1992, odată cu adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite a Rezoluției 46/223. Funcționarea Organizației Națiunilor Unite se realizează prin intermediul a șase organe principale, prevăzute în Carta Națiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea internațională de Justiție și Secretariatul. Deși cele șase organe enumerate sunt calificate ca principale, ele se află totuși, cît privește autonomia pe care o dețin și puterea pe care o exercită, în situații diferite. Alături de acestea funcționează și alte organe subsidiare, care ajută organele principale în îndeplinirea atribuțiilor lor și nu au competență proprie, ci o competență delegată de organul principal.

Adunarea Generală este organul principal al ONU, dispunînd de cele mai largi competențe politice, administrative și financiare, și care se întrunește în sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a discuta cele mai presante probleme mondiale.

La 10 decembrie 1948 Adunarea Generală a adoptat declarația elaborată de Comisia pentru Drepturile Omului sub numele de Declarația Universală a Drepturilor Omului. La mai bine de 50 de ani de la adoptare, "Declarația își păstrază locul său de onoare în istoria mișcării pentru drepturile omului. Nici un alt document – sublinia Henry Steiner – n-a surprins mai bine momentul istoric, n-a atins aceeași forță morală sau a exercitat influență mai mare asupra mișcării în ansamblul său… Declarația a exprimat într-un limbaj elocvent speranțele și idealurile unei lumi eliberate de ororile celui de al doilea război mondial. Oricît de evident ar părea astăzi, Declarația aduce un mesaj mult mai radical decît au intenționat poate chiar și promotorii săi. Ea a repus mereu în discuție doctrinele tradiționale din dreptul internațional, a îndreptat constant discursul relațiilor internaționale asupra unor probleme vitale pentru demnitatea umană și pentru pace."

Cu referire la dreptul la viață, Declarația Universală a Drepturilor Omului, prevede în articolul 3, că ,,orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.

Adunarea Generală în 1993, a consolidat sistemul promovării și implementării drepturilor omului prin crearea funcției de înalt Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Mandatat să coordoneze toate programele Națiunilor Unite în materie de drepturi ale omului și să le îmbunătățească eficiența, înaltul Comisar a devenit principalul responsabil pentru promovarea și implementarea unor proiecte de acest gen în sistemul Națiunilor Unite.

Acționînd sub directa autoritate a Secretarului General, în calitate de reprezentant al acestuia în domeniul drepturilor omului, înaltul Comisar raportează Adunării Generale, Consiliului economic și Social și Consiliului pentru Drepturile Omului. Oficiul înaltului Comisar funcționează ca secretariat al Consiliului pentru Drepturile Omului și focalizează întreaga activitate a Națiunilor Unite pentru activitățile desfășurate în domeniul drepturilor omului. Mandatul înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului are patru componente esențiale: realizarea parteneriatului global pentru drepturile omului, prevenirea încălcărilor drepturilor omului și acțiunea în caz de urgență; promovarea drepturilor omului, a democrației și dezvoltării, a păcii durabile; coordonarea sistemului global al Națiunilor Unite al programelor pentru drepturile omului.

Unul dintre cele mai importante mecanisme pentru asigurarea protecției Drepturilor Omului este Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, care poate fi considerată cea mai importantă platformă de acțiune, la nivel internațional, în vederea ameliorării situației drepturilor omului în statele lumii și stopării încălcării normelor din acest domeniu.

La 13 mai 2010, în urma alegerilor în Adunarea Generală ONU, cu votul a 175 de țări membre, Republica Moldova a fost aleasă pentru prima dată în calitate de membru al Consiliului pentru Drepturile Omului pentru perioada 2010-2013, fapt care constituie rezultatul unor eforturi diplomatice consecvente depuse de Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene și reprezentanțele sale permanente de la Geneva și New York.

În același timp, reiterăm că în completare mecanismelor sus enunțate vine și Pactul referitor la drepturile civile și politice din anul 1966, care, deși stabilește că dreptul la viață este inerent persoanei umane și trebuie ocrotit prin lege și că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar, precizează că în țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită „o sentință de condamnare la moarte nu poate fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, în virtutea unei hotărâri definitive pronunțată de un tribunal competent.

Pactul nu permite totuși pronunțarea sentințelor de condamnare la moarte pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nici executarea acestor sentințe împotriva femeilor gravide.

Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante este un drept inerent ființei umane care decurge din dreptul la viață, libertate și siguranță.

Aici menționăm și Convenția împotriva torturii si altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată în 1984 și intrată în vigoare în 1987, Republica Moldova a aderat pe 31 mai 1995.

În Protocolul opțional la Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, adoptat pe 18 decembrie 2002 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și ratificat de Republica Moldova pe 30.03.2006, se spune: „Obiectivul prezentului Protocol este stabilirea unui sistem de vizite regulate întreprinse de către organe independente internaționale și naționale în locurile în care persoanele sînt private de libertate, în vederea prevenirii torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."

Cu referire la sistemul european de protecție a drepturilor omului, ținem să precizăm că acesta este stabilit de către Consiliul Europei, avînd drept scop ca: “fiecare membru al Consiliului Europei să accepte principiile statului de drept si principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicția sa să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului”. Consiliul Europei cuprinde 47 de state, cu o populație de circa 800 milioane de locuitori și are sediul la Strasbourg, Palatul Europei. Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei la 13 iulie 1995.

Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei își are izvorul juridic în: Convenția europeană a Drepturilor Omului, care garantează drepturile civile și politice de bază și Carta Socială Revizuită, care statuează un sistem de drepturi sociale și economice.

Republica Moldova a ratificat Convenția prin Hotărîrea Parlamentului nr.1298 din 24.07.97, cu unele rezerve, respectiv, a declarat că nu va putea asigura respectarea dispozițiilor convenției în ce privește omisiunile și actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele pînă la soluționarea definitivă a diferendului din această zonă. Prin această hotărîre au fost ratificate și Protocoalele nr.1 adițional, nr.2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 11.

Prin Convenția Europeană a fost instituită și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost creată pentru sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei. Misiunea Curții este să vegheze la respectarea prevederilor Convenției europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare.

Dreptul la viață constituie obiectul mai multor prevederi ale Convenției europene și protocoalelor sale adiționale, pe care statele părți se obligă să le aplice imediat și efectiv.

Convenția europeană a Drepturilor Omului stabilește:

1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenționat, în afară de executarea unei sentințe capitale pronunțate de către un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată de lege cu această pedeapsă.

2. Moartea nu este considerată ca aplicată prin violarea acestui articol în cazurile în care ea ar fi dintr-un recurs la forță absolut necesar:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

Cu anumite excepții totuși, în acest sens, este oportun de menționat, cazul Andronicou și Constaninou contra Ciprului, în care o echipă specială de securitate a împușcat doi ostatici, și pe cei care i-au luat ostatici în timpul unei operațiuni. Curtea a regretat nivelul de utilizare al armamentului, dar, considerînd ,,înfierbîntarea momentului,, a declarat că ofițerii au crezut cu onestitate și în mod rațional că ei și ostaticii erau în pericol din partea celui care a luat ostaticii și au fost îndreptățiți să deschidă focul și să elimine riscul.

b) pentru a efectua o arestare în condițiile legii sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deținute conform legii;

Nu a existat nici o cauză referitoare la cea de a doua parte a titlului. În ceea ce privește executarea unei arestări legale, în cauza Kelly contra Regatului Unit, s-a considerat că aceasta a justificat utilizarea forței letale din partea soldaților pentru a opri o mașină condusă de niște delincvenți care au forțat punctul de control. Comisia a acceptat faptul că, având în vedere convingerea rațională că ocupanții mașinii în cauză sunt teroriști (în special maniera agresivă de conducere, care a pus în pericol viața soldaților), împușcarea mașinii poate fi justificată ca fiind absolut necesară pentru a pune în aplicare o arestare legală. Aceste constatări prevalează asupra descoperirilor tribunalelor locale în procedurile penale conform cărora soldații nu se pot baza pe apărarea arestării, de vreme ce ocupanții mașinii nu au comis nici un delict serios atunci când a apărut incidentul respectiv.

c) pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecție

Un exemplu corespunzător, servește, cauza Stewart contra Regatului Unit, un băiat de treisprezece ani a murit împușcat în cap cu un glonte de cauciuc, reclamantul a negat faptul că situația de revoltă a fost aceea care ar fi introdus decesul respectiv între excepțiile din al doilea paragraf al articolului 2 din Convenție. Comisia a considerat că în timp ce definițiile revoltei pot fi diferite în jurisdicții diferite, o sută cincizeci de oameni care aruncă cu diferite proiectile într-o patrulă de soldați care riscau să-i rănească în mod serios s-au încadrat în această categorie. Faptul că împușcarea a fost „absolut necesară" reprezintă circumstanțele particulare care se aplică în Irlanda de Nord (tulburările publice continue care au pus în pericol viețile, iar asemenea incidente au fost utilizate adesea ca acoperire pentru atacurile din partea trăgătorilor de elită). În ciuda argumentelor aduse de reclamant în legătură cu pericolul pe care-1 reprezintă bastoanele de cauciuc, în lumina amenințării cu care se confruntă soldații și a faptului că scopul soldaților a fost incomodat atunci când s-a deschis focul, Comisia a tras concluzia că decesul a survenit ca rezultat al utilizării forței nu mai mult decât a fost absolut necesar pentru scopul de a înăbuși o revoltă.

O importanță deosebită o are și Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 februarie 1998, în care articolul 1 stabilește: “Se instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (denumit în continuare Comitetul). Prin intermediul vizitelor, Comitetul examinează tratamentul persoanelor private de libertate în vederea întăririi, dacă este cazul, a protecției lor împotriva torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.

În cele din urmă, concluzionăm că dreptul la viața aparține oricărei persoane și este protejat de lege. Ca drept și valoare supremă ocrotită prin toate sistemele de protecție a drepturilor omului, dezvoltate după adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, dreptul la viață a fost nu numai recunoscut și consacrat în instrumentele juridice internaționale, ci și inclus pe primul loc, în categoria drepturilor fundamentale.

În acest context, ținem să atragem atenția asupra faptului că la ora actuală, Republica Moldova este parte la 83 de convenții ale Consiliului Europei, printre care: printre care: Convenția europeană a Drepturilor Omului, Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale, Carta Europeană a Autonomiei Locale, Carta Socială Europeană, Convenția Europeană privind prevenirea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, Convenția Europeană privind lupta împotriva traficului de ființe umane, etc.

Convențiile europene au un rol extrem de important în consolidarea relațiilor interstatale, favorizând armonizarea cadrului legislativ și a sistemelor judiciare ale Statelor membre, ajustându-le la standardele europene unice și stabilind niște norme juridice minime. Diversitatea domeniilor reglementate de convențiile europene este o dovadă a faptului că Consiliul Europei are menirea să pună în discuție problemele cruciale ale societății europene contemporane și să găsească răspunsurile la toate sfidările cu care se confruntă neîncetat continentul european.

Particularitățile reglementării dreptului la viață în Republica Moldova

Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea, etc.

Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne, având în vedere importanța pe care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate.

Potrivit prevederilor art.24 al. l) din Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994 ,,statul garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritate fizică și psihică".

Obligațiile pozitive ale statului (prin competențele organismelor sale) cu referire la exercitarea acestui drept plasează persoana sub un angajament dublu: cel de a proteja viața și cel de a se abține de la eventuale atingeri aduse acesteia. Caracterul absolut al garanției se referă și la integritatea fizică și psihică asigurată prin prohibiția torturii pedepselor sau tratamentelor inhumane ori degradante.

Legislația națională nu este unanimă în ceea ce privește momentul apariției dreptului la viață. Momentul începutului vieții nu este reglementat expres în legislația națională, însă din prevederile art. 1 al.2) din Legea privind drepturile copilului nr. 338-X111 din 15 decembrie 1994 care dispune că „o persoană este considerată copil din momentul nașterii pînă la vîrsta de 18 ani", și din prevederile art.4 aceleiași legi, potrivit căreia ,,Dreptul copilului la viață este garantat", se poate deduce că persoana umană beneficiază de acest drept din momentul nașterii.

În egală măsură, Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002 recunoaște dreptul la viață din momentul nașterii copilului, prin incriminarea infracțiunii de pruncucidere omorul copilului nou-născut, săvârșit în timpul nașterii sau imediat după naștere de către mama care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzat de naștere" (art. 147).

Codul civil al Republicii Moldova însă, prin prisma reglementărilor art. 18, al. 3, recunoaște calitatea de moștenitor copilului din momentul conceperii. Prin urmare, din interpretarea dispozițiilor legislației civile, se poate deduce faptul că fătului indirect îi este recunoscut dreptul la viață.

Codul Penal al Republicii Moldova incriminează infracțiunile săvîrșite la adresa oricărei persoane, în unele articole din Capitolul I Infracțiuni contra păcii și securității omenirii, infracțiuni de război și întreg Capitolul II Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei, este destinat creării unui instrument juridic pentru potejarea, vieții omului.

Pedepsele penale, vin să asigure forța de constrîngere a statului în lupta împotriva atentărilor la dreptul la viață, cît și integritatea fizică și psihică a persoanei.

Cadrul legislativ, este unul destul de complex, în ce privește incriminarea și pedepsirea acțiunilor ce atentează la dreptul la viață și integritate fizică și psihică, problema se croiește în aplicarea acestor norme penale, de fapt, elucidăm mai multe probleme în acest sens, cum ar fi, actul de înfăptuire a justiției, calitatea și eficiența urmăririi penale, nivelul ridicat al corupției, etc..

În ce privește protecția în sens larg al dreptului la viață, un domeniu aparte privind garantarea dreptului la viață ține de problemele legate de mediul înconjurător. În acest sens, potrivit art.37, din Constituția Republicii Moldova, fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viață și sănătate, în egală măsură, Legea privind protecția mediului înconjurător, dispune că ,,statul recunoaște tuturor persoanelor fizice dreptul la un mediu sănătos” (art.30 al. 1), în temeiul acestei obligații, potrivit prevederilor legii menționate, statul stabilește și controlează modul de gestionare a deșeurilor, substanțelor toxice, îngrășămintelor minerale și a pesticidelor. Legea prevede și neadmiterea pe teritoriul Republicii Moldova a construirii de termocentrale atomice, importul, amplasarea și tranzitul armelor atomice, al combustibilului nuclear prelucrat, al deșeurilor nucleare de orice fel, (cu excepția materialelor nucleare care sunt transportate între Federația Rusă și Republica Bulgaria prin teritoriul Republicii Moldova și teritoriul Ucrainei).

Protecția mediului a devenit o necesitate a societății contemporane, o oportunitate cu caracter universal. Preocupările privind păstrarea unui mediu sănătos influențează direct, ameliorarea condițiilor de viață ale omului, menținerea echilibrului ecologic, a ecosistemelor din care ființa umană face parte integrantă. Existența mediului ambiant sănătos reprezintă o condiție a realizării dreptului fundamental al oricărei persoane: dreptului la sănătate fizică și morală și dreptului la viață.

Aceasta implică păstrarea calității principalelor componente ale mediului – aerului, apei, solului, florei și faunei în condițiile unei dezvoltări durabile.

Sănătatea însăși prin natura ei este o valoare în sine și o precondiție pentru prosperitatea societății. Din aceste considerente sănătatea cetățenilor este una dintre principalele priorități ale fiecărui stat, iar politica în domeniul sănătății prevede dreptul tuturor de a avea acces la asistență medicală de înaltă calitate.

Prin politica pe care o promovează, Republica Moldova și-a propus: să prevină îmbolnăvirile; să protejeze și să promoveze sănătatea populației; să îmbunătățească calitatea vieții.

În prezent legislația în domeniu este reprezentată de mai multe acte legislative, hotărîri ale Guvernului și documente aprobate de Ministerul Sănătății și alte autorități publice, concepute în diferite perioade ale statalității, fiecare purtînd amprenta stării sociale, înțelegerii perspectivelor de guvernare și filosofiei juridice a timpului său.

În pofida faptului că Legea ocrotirii sănătății nr. 411 din 28.03.1995 și alte acte normative au suferit numeroase modificări, pînă în prezent nu găsim o definire elocventă a principalelor componente ale sistemului de sănătate, în special a „serviciilor medicale” și a „sănătății publice”.

Adoptarea Legii cu privire la supravegherea de stat a sănătății publice nr. 10 din 03.0.2009 a constituit un pas însemnat spre asigurarea condițiilor pentru realizarea maximă a potențialului de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieți. Aceasta totuși nu explică exact pînă unde se extind preocupările de sănătate publică și în ce măsură domeniile „adiacente” (mediul, securitatea produselor alimentare, veterinaria, fitosanitaria, securitatea la locul de muncă, protecția anumitor grupuri sociale, etc.) sînt obiect al preocupărilor instituțiilor de sănătate publică. De altfel, aceste domenii sunt trecute în legislația Uniunii Europene drept domenii ale sănătății, întrucît ele determină în mare măsură starea de sănătate a populației. Or, ajustarea cadrului legal la rigorile și standardele Uniunii Europene, precum și elaborarea unor noi acte normative sînt condiții obligatorii pentru implementarea Politicii Naționale de Sănătate, stabilite prin decizie politică, pe termen de 15 ani.

Inevitabil ocrotirea vieții are loc zi de zi, sănătatea fiind un atribut, dar și o condiție de existență a dreptului la viață, sau mai bine zis a dreptului la un trai decent.

În acest sens, statul are obligația pozitivă să întreprindă măsuri ce ar asigura integritatea fizică și psihică a persoanei, ar proteja efectiv demnitatea umană a individului; să examineze plângerile și cazurile de tortură, tratament sau pedeapsă inumană ori degradantă; să acționeze în vederea combaterii și prevenirii torturii.

Un subiect, ce a fost și din păcate rămîne deschis pînă în prezent, ține de instituțiile care asigură detenția persoanelor, deși în ultimii ani se atestă unele îmbunătățiri, problemele principale rămîn aceleași: suprapopularea celulelor, condițiile sanitaro-igienice necorespunzătoare, calitatea proastă a asistenței medicale și a alimentației.

Pentru soluționarea acestora sunt întreprinse măsuri pentru înlăturarea dificultăților ce țin de suportul financiar, alte probleme depind de factorul uman: asigurarea drepturilor procesuale ale deținuților, instruirea personalului instituțiilor care asigură detenția persoanelor, crearea condițiilor pentru schimbarea în bine a atitudinii față de deținuți.

Realizarea eficientă a dreptului la viață, integritate fizică și psihică, constituie obiect de preocupare nu doar a organelor de drept. Avocații poporului exercitînd mandatul Mecanismului Național pentru Prevenirea Torturii, au sarcina, de rînd cu memebrii Consiliului Consultativ de a vizita cu regularitate locurile de detenție în vederea prevenirii torturii sau releleor tratamente. Rapoartele pe marginea vizitelelor periodic sunt făcute publice, iar recomandările adresate autorităților au menirea de a ameliora situația deținuților.

Totodată, legislatorul a adoptat Legea privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituțiile care asigură detenția persoanelor, oferind asociațiilor obștești din domeniu dreptul de a evalua gradul de respectare a drepturilor persoanelor private de libertate, condițiile de detenție și tratamentul deținuților.

Republica Moldova este un stat în curs de dezvoltare, la fel este cea mai săracă țară din Europa, acest fapt face ca societatea să fie afectată, într-un mod mult mai accentuat decît în alte țări europene.

Republica Moldova se bucură de un cadru legislativ care deși conform Constituției apără ,,viața fizică,, a persoanei, în ultimul timp se atestă îmbunătățiri considerabile în adoptarea și modificarea legilor ce ocrotesc ,,viața,, persoanei în sens larg, adică, dreptul la un trai decent, în condiții corespunzătoare. Este și firesc, Constituția ca lege fundamentală, nici nu poate reglementa amănunțit norme ce ar proteja viața în sens larg, aici intervin celelalte legi, care asemeni Convenției EDO completează omisiunile existente.

În acest sens, apreciem faptul că atunci cînd este vorba de drepturile fundamentale ale omului, tendința actuală în lumea civilizată este de a depăși limitele frontierelor statelor, de rezolvarea problemei fiind interesată întreaga comunitate internațională.

Analiza comparativă a legislației Republicii Moldova și Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale

Evoluția reglementării drepturilor fundamentale s-a exprimat prin existența a două mari categorii de relementări, și anume reglementări interne și reglementări internaționale. În mod firesc marea problemă teoretică și practică a fost și este tocmai corelația dintre aceste două categorii de reglementări. S-a pus și se pune problema de a ști cum trebuie abordată această corelație și desigur ce consecințe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare.

Aceasta impune un scurt examen al celor mai interesante păreri exprimate deja în literature de specialitate. Astfel se arată că pactele, convențiile, declarațiile și alte asemenea acte adoptate pe plan internațional pun în valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convențiilor relative la drepturile omului trebuie făcută ținînd seama de necesitatea permanentă a armonizării cerințelor cooperării internaționale în acest domeniu cu principiul suveranității statelor, deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la un amestec în afacerile interne. De aceea aceste instrumente internaționale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de către statele – părți a obligației de a lua măsuri legislative și de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute în ele.

Constatîndu-se că tendința majorității statelor, tendință conform principiilor stabilite de Carta Organizației Națiunilor Unite este formularea acestor drepturi și libertăți pe calea unor convenții internaționale urmînd ca realizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern se conchide că se merge, deci, pe idea realizării și garantării drepturilor omului prin măsuri legislative interne.

Prin urmare, Convenția europeană a Drepturilor Omului, era și este considerată a nu urmări să se substituie sistemelor naționale de control în domeniul drepturilor omului, ci de a furniza o garanție internațională suplimentară. Se arată astfel că în termenii angajamentelor consfințite, drepturile și libertățile definite în Convenție sunt mai întîi și mai ales garanții pentru legislațiile și practicile naționale și puterile publice ale tuturor statelor contractante care au obligația de a asigura indivizilor, ținînd de jurisdicția lor, posesiunea efectivă a acestor drepturi și libertăți. Mecanismul internațional de control nu intervine deci decît în cazul eșecului garanției naționale. Discutîndu-se corelația dintre reglementările interne și cele internaționale se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu colaborarea internațională încercările de a atribui exclusiv, individului, calitatea de subiect internațional, de a acredita idea că el are aptitudinea de a se adresa mai întîi și direct organelor internaționale pentru anumite drepturi și revendicări.

Analizînd posibilitatea coexistenței a două sisteme juridice cel național și cel al Convenției Europene cu privire la Drepturile Omului, susținem că pentru a fi efectuat un proces funcțional al desăvîrșirii, compatibilității sistemelor juridice sus menționate, este necesară nu o fuziune a acestora ci, o armonizare a ordinelor juridice.

Este relevant de menționat faptul că Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, se bucură de o poziție specială comparativ cu alte tratate internaționale, în cadrul sistemului dreptului intern al statului semnatar, teoretic fiind recunoscută ca supralegislativă, de facto însă îi este atribuită o poziție echivalentă, cu cea a Constituției, explicația o găsim însăși în prevederile, Convenției Europene cu privire la Drepturile Omului, care reglementează însăși domenii de natură evident constituțională.

Constituționalitatea normelor de drept intern cu privire la dreptul la viață și compatibilitatea cu normele Convenției europene a Drepturilor Omului, pot exista doar grație caracterului subsidiar și complementar al Convenției europene în coraport cu dreptul național.

Constituția RM rezervă primele spații drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Elaborarea textelor a avut loc în concordanță cu convențiile internaționale privind drepturile omului.

La o analiză comparativă a drepturilor fundamentale prevăzute de Constituția RM și de constituțiile altor state membre ale Consiliului Europei pe de o parte, și a drepturilor din cuprinsul Convenției EDO pe de altă parte, am constatat existenta următoarelor trăsături specifice care caracterizează ansamblul drepturilor fundamentale de care se bucură cetățenii Republicii Moldova:

– sunt drepturi ale indivizilor consacrate de stat;

– titularul dreptului este în același timp și purtătorul unei obligații care presupune respectarea prioritară a acesteia pentru ca, ulterior, individul să-și poată exercita dreptul a cărui titular este;

– legea fundamentală permite reglementarea conținutului, a regimului juridic al dreptului subiectiv prin legi ordinare sau organice determinând astfel caracterul general al garanțiilor constituționale sau simpla lor enunțare în lege;

– posibilitatea realizării unui control riguros și direct asupra legalității și constituționalității ingerinței statului asupra restrângerilor exercițiului drepturilor fundamentale este redusă, deoarece Constituția RM permite limitări ale exercițiului dreptului fundamental prin legi ordinare sau organice.

Pentru a înțelege efectele și impactul Convenției EDO, în jurisprudența națională în domeniul protecției dreptului la viață și a integrității fizice și psihice, este necesar de a înțelege, trăsăturile acestuia, așadar, în literatura de specialitate s-a menționat faptul că este vorba de un sistem jurisprudențial unic, care s-a consolidat grație unor principii fundamentale ale contenciosului internațional astfel că: dezvoltarea coerentă a jurisprudenței Strasbourg-ului, asigurarea securității juridice, menținerea credibilității jurisdicției, sistem care în mare parte a funcționat și s-a bazat pe precedente – principiul anglo-saxon stare decisis.

Trebuie, totuși, menționat că principiul nu funcționează cu atâta forță precum în dreptul anglo-saxon. Există „renunțări la jurisprudența anterioară", însă acestea sunt foarte rare și vizează, de cele mai multe ori, domenii în care se manifestă o anumită evoluție la nivel european, precum morala. Este în același timp un sistem autoreferențial în măsura în care organele de la Strasbourg operează complet independent față de orice altă instituție juridică ori politică, fiind complet independente atît față de sistemele judiciare ale statelor membre, cît și față de organele Consiliului Europei. S-a apreciat că această independență produce și efecte negative: fiind atentă la sarcina sa de a creea un standard comun european în materie de protecție a drepturilor omului.

CEDO este mai puțin atentă la practica internă a statelor europene și, în ideea de a menține coerența sistemului jurisprudențial, acordă prea puțină importanță tradițiilor și mentalităților juridice și sociale diferite, fapt care nu reprezintă, întotdeauna, un avantaj. Prin aceste caracteristici, Convenția EDO instituie o ordine juridică europeană sui generis departe de slăbiciunile dreptului internațional clasic, oferind un nivel al protecției drepturilor și libertăților fundamentale pe care nici un alt sistem, universal ori regional, nu poate să pretindă că l-a atins.

Anume corpul Convenției EDO, împreună cu aqui-ul jurisprudențial de mai bine de jumătate de veac constituie standardul european de protecție a principalului și celui mai de vază drept uman, dreptul la viață și integritate fizică și psihică, conturat și bine închegat în ceea ce numim azi – dreptul Convenției EDO.

Considerăm că Moldova a înregistrat progrese semnificative pe calea reformelor democratice totuși, deocamdată nu a îndeplinit, în mod suficient, mai multe angajamente importante, ce indiscutabil ar servi drept punct de plecare spe eliminarea mai multor omisiuni în realizarea dreptului la viață, cel mai mare impediment fiind corupția, răspîndită în toate ramurile și domeniile societății. Rămâne de asigurat în mod prioritar îmbunătățirea funcționării instituțiilor democratice; independența sistermului judecătoresc; ameliorarea condițiilor economice îmbinate cu o bună protecție socială și combatere corupției, traficului de ființe umane și organe, îmbunătățirea condițiilor de detenție a persoanelor reținute.

În ideea că și Constituția unui stat este o lege internă, fundamentală, dar tot lege internă rămâne, ar rezulta din această prevedere consitituțională superioritatea Convenției EDO asupra Constituției Republicii Moldova, cu toate acestea, este interesantă interpretarea dată de Curtea Constituțională a Republicii Moldova acestui articol constituțional, potrivit căreia „tratatele internaționale au prioritate numai asupra legilor organice dar nu și asupra normelor constituționale". Această poziție a judecătorilor Curții Constituționale plasează Moldova în categoria statelor în care Convenția EDO are valoare infraconstituțională dar supralegislativă.

Un exemplu elocvent în acest sens ar fi exemplul sistemul britanic de adaptare a Convenției EDO în dreptul intern. Mult timp, conservatorismul tipic sistemului juridic englez, care ține să evite orice intruziune a altor autorități în exercitarea atribuțiilor sale, precum și experiența bogată au impus menținerea Convenției EDO în afara sistemului juridic britanic. Opinia judecătorilor englezi era foarte fermă la un moment dat, în raport de Convenția EDO, cel mai reputat și respectat dintre ei Lord Dening – afirmând cu ocazia unei decizii în care o parte a invocat prevederile convenționale ca Convenția EDO nu este o normă legală. Ulterior, sub impulsul unei părți a doctrinei care a descoperit numeroase rațiuni pentru încorporarea Convenției EDO în dreptul intern și în condițiile în care Marea Britanie a fost în repetate rânduri condamnată în fața instanței europene. Parlamentul a emis în 1999 o lege prin care transforma Convenția EDO într- un act normativ de drept intern.

Principalele motive pentru care s-a crezut în necesitatea incorporării au fost lipsa unui catalog al drepturilor recunoscute în dreptul intern – evident că existau numeroase reguli jurisprudențiale, dar, datorită faptului că, în baza regulii precedentului judiciar, multe dintre ele foarte vechi, nivelul protecției oferite era mult diminuat față de standardul european impus de Curtea EDO – și constatarea că adoptarea Convenției EDO în dreptul intern nu va avea ca efect perturbarea funcționării acestuia, pentru că cele mai multe reguli europene existau deja la nivel național, iar așa-numita „interpretare continentală” a normelor juridice nu este atât de diferită față de exigențele sistemului insular, în urma investigațiilor științifice s-a descoperit că înainte de acest moment, instanțele britanice au început să utilizeze Convenția EDO ca mijloc de interpretare a normelor naționale, ceea ce probează afirmațiile anterioare cu privire la un modelul de evoluție asupra rolului Convenției EDO în cadrul sistemelor naționale.

În așa mod, susținem că reglementările Convenției EDO, sunt mult mai detaliate decît cele naționale, respectiv considerăm oportun, acest proces de asigurare și implimentare a compatibilității celor două sisteme de drept, național și al Convenției EDO, fapt ce ar oferi un cadru legislativ mult mai detaliat. Totuși lipsa, atît pe plan național cît și internațional a unei definiții juridice a noțiunii de ,,viață,, lasă loc de interpretare, respectiv nefiind în nici o legătură cu compatibilitatea, în acest caz, suntem în fața unei inexistențe a unei reglementări, atît de necesare.

Dacă la ora actuală se poate vorbi de un sistem coerent la nivel supranaționul de protecție a drepturilor fundamentale, este difîcil de vorbit de un sistem coerent la nivel european de recepție a condițiilor impuse prin Convenția EDO.

Respectiv, implimentarea unui astfel de sistem ar eficientiza considerabil, procesul de implimentare a dreptului Convenției EDO, în dreptul intern, și ar asigura o accelerare a procesului de armonizare a normelor legale naționale atît ce ține de dreptul la viață și integritate fizică și psihică cît și în general privind drepturile omului.

Implementarea în RM a standardelor general acceptate privind respectarea dreptului la viață

În conformitate cu prevederile Avizului 188 (1995) al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) din 27 iunie 1995 privind cererea de aderare a Republicii Moldovei la Consiliul Europei, Moldova și-a asumat un șir de obligațiuni și angajamente, precum:

să semneze Convenția Europeană privind drepturile și libertățile fundamentate ale omului la momentul aderării sale;

să ratifice Convenția Europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului și protocoalele 1,2,4, 7 și 11;

să semneze și să ratifice protocolul nr.6 la Convenția Europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului cu privire la abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace;

să recunoască, așteptând intrarea în vigoare a Protocolului 11, a dreptului de recurs individual în fața Comisiei europene și jurisdicția obligatorie a Curții EDO (Articolele 26-46 din Convenția EDO);

să se abțină de a ratifica Convenția pentru Drepturile Omului a CSI înainte ca Consiliul Europei să fi clarificat implicările coexistenței acestei convenții cu Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale, în special în ceea ce privește mecanismul de control; și în afară de aceasta să nu ratifice această convenție a CSI fără acordul prealabil al Consiliului Europei;

să semneze și să ratifice Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;

să semneze și să ratifice într-un termen de un an de la ziua aderării, Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale;

să semneze și să ratifice Carta europeană a autonomiei locale și să studieze, în vederea ratificării lor, Carta socială a Consiliului Europei și Carta europeană a Limbilor regionale sau minoritare etc.

Vom analiza acest aspect prin prisma aplicării normelor internaționale în Republica Moldova și procesul înfăptuirii justiției, astfel în asigurarea compatibilității dreptului național cu dreptul Convenției europene a Drepturilor Omului un rol important aparține judecătorilor. Magistrații reprezintă puterea judecătorească, acea putere care este cea mai eficientă în ceea ce privește apărarea drepturilor persoanelor.

În acest domeniu judecătorii soluționează conflictele apărute între participanții la raporturile juridice, restabilesc drepturile încălcate, decid sancțiuni împotriva celor ce au încălcat drepturile altora, indiferent din partea cui provin încălcările.

Judecătorii naționali și judecătorii Curții EDO împărtășesc aceleași valori (sau cel puțin, ar trebui să împărtășească aceleași valori) privind drepturile omului și exercitarea justiției. Această teză presupune că valorile pot fi cunoscute astfel încât acordul asupra valorilor să fie acord asupra semnificației lor. Totuși, trebuie de menționat că dacă judecătorii naționali aplică încă insuficient Convenția EDO, aceasta se explică și prin faptul că Moldova a ratificat rapid această Convenție și judecătorii nu cunoșteau suficient de bine prevederile ei, susține Barbăneagră A.

Pentru a schimba această situație Curtea Supremă de Justiție le-a pus în sarcina instanțelor judiciare verificarea compatibilității actelor normative aplicate în cazurile judecate de ele cu Convenția EDO și, în caz de incompatibilitate, să aplice Convenția EDO. Dar, trebuie arătat că dacă în prima perioadă Curtea Supremă de Justiție de multe a invocat doar formal normele Convenției EDO, după anul 2005 a urmat și o analiză mai aprofundată a jurisprudenței Curții EDO. Dificultățile aplicării Convenției EDO de judecătorii naționali rezidă în temei în asimilarea insuficientă a jurisprudenței Curții EDO, în particular a metodelor de interpretare evolutivă și dinamică nu numai în litera, dar și în spiritul Convenției. Această circumstanță a dus, cîteodată, la aplicarea eronată a jurisprudenței Curții EDO .

CSJ a dat dovadă de înaintare foarte lentă în materia asimilării standardelor Convenției EDO privitor la apărarea drepturilor persoanei.

Analizând hotărârile Plenului CSJ, se observă o anumită intensificare a eforturilor Curții Supreme de Justiție de a realiza o protecție a drepturilor personei compatibilă cu cea garantată de Convenția EDO. Acest fapt este atestat prin prisma hotărârilor explicative ale Plenului CSJ în care se menționează Convenția EDO, fiind emise și hotărâri speciale, ca, de exemplu, Hotărîrea nr.8 din 30.10.2009 are denumirea semnificativă „Cu privire la unele chestiuni ce țin de aplicarea de către instanțele judecătorești a prevederilor art.3 al Convenției”.

Amploarea efectelor Curții EDO în sistemele juridice ale statelor membre pune tot mai des întrebarea dacă se mai poate vorbi în aceste condiții despre o instanță de drept internațional?

În doctrină, se vorbește din ce în ce mai insistent despre o natură juridică de curte constituțională a instanței europene, idee care are suficient de multe argumente pentru a fi susținută.

În al treilea rând, deoarece tratatele în materia drepturilor omului, de regulă, sunt de aplicabilitate directă, vizează destinatari și beneficiari concreți, orice persoană fizică poate invoca textul Convenției EDO în fața instanțelor judiciare interne, atunci când se consideră lezată în drepturi, dacă legea internă este incompatibilă cu dispozițiile Convenției EDO sau dacă nu prevede o protecție similară.

Pentru aceste scopuri, Plenul Curții Supreme de Justiție a adoptat hotărârea nr. 17 din 19 iunie 2000 privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care a fost modificată prin hotărârea aceluiași Plen nr. 10 din 22 decembrie 2008. Prin acest act. Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a confirmat că sarcina primordială cu privire la aplicarea Convenției EDO revine instanțelor naționale și nu Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Astfel, recomandă instanțelor de judecată în cazul judecării cazurilor să verifice dacă legea sau actul, care urmează a fi aplicat și care reglementează drepturi și libertăți garantate de Convenția EDO, sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate să aplice direct prevederile Convenției, menționând acest fapt în hotărârea sa.

Organul responsabil de supravegherea respectării legii ar fi Curtea Supremă de Justiție, dar nu în calitatea sa de recurs ordinar, ci de o jurisdicție susceptibilă să exercite un veritabil control, dacă au fost sau nu respectate drepturile și libertățile înscrise în lege.

Aplicarea celor două categorii de norme juridice interne și internaționale care au devenit parte a dreptului intern, precum și luarea în considerare a jurisprudenței organelor de la Strasbourg, a recomandărilor Comisiei de la Veneția impun, cu necesitate stringentă, instanțelor judecătorești accelerarea ritmului de asimilare a dreptului Convenției, de însușire a tehnicilor de interpretare specifice Curții EDO, diversificarea formelor de popularizare a standardelor europene în domeniul justiției, urmărindu-se scopul ca justiția să-și îndeplinească rolul său social – de a pune fiecare persoană la adăpost de abuzurile puterii și a altor particulari, de a fi garantul drepturilor fundamentale ale omului. Și aceasta pentru că, într-un stat de drept, unde există democrație, dublată de protecția drepturilor persoanelor prin valorificarea posibilitâților justiției judecătorilor le aparține misiunea dificlă, dar nobilă, de a asigura coerența dreptului, supunînd actele normativ-juridice, adoptate sub diverse guvernări unei interpretări compatibile cu valorile unanim recunoscute, astfel încât între dimensiunea națională și cea convențională a drepturilor omului să nu existe decalaje.

III. ATINGERI ADUSE DREPTULUI LA VIAȚĂ

Starea de necesitate

Stare de necesitate este o cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei constând în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public. Prin termenul de „interes public” se înțelege tot ceea ce interesează organizațiile de stat, organizațiile publice sau orice organizație care desfășoară o activitate utilă social și care funcționează potrivit legii. Din sfera noțiunii de interes public în această concepție fac parte siguranța statului, proprietatea publică, activitatea organelor și instituțiilor de stat, ordinea publică și alte valori asemănătoare.

Totodată, ținem să menționăm că nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, în acest caz persoana va beneficia de efectele aplicării unei circumstanțe atenuante.

Starea de necesitate se caracterizează prin iminența pericolului pentru valorile prevăzute de lege, prin ivirea unui fenomen neprevăzut, care creează această stare de pericol și prin alternativa în care se află o persoană, de a salva acele valori aducând prejudicii drepturilor altuia (altora) ori de a lăsa să fie pierdute sau prejudiciate valori (drepturi, bunuri sau interese). Dacă salvarea se materializează într-o faptă prevăzută de legea penală și dacă acea faptă a fost comisă în anumite condiții, de asemenea prevăzute de lege, există starea de necesitate ca o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, excluzând existența infracțiunii și a răspunderii penale.

Dreptul la viață poate fi încălcat în raport cu unele persoane care acționează contrar legilor.

Codul Penal al Republicii Moldova prevede anumite situații care înlătură, în caz de omor al persoanei, caracterul penal al faptei, printre care : legitima apărare; starea de extremă necesitate; constrîngerea fizică sau psihică. Acestea sunt văzute ca niște modalități legale de atingeri aduse dreptului la viață în cazuri de necesitate maximă.

Tratatul internațional care susține ideea afirmată anterior este însăși Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, care prevede în articolul 2 (2), că: ,, Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță :

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale ;

b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deținute ;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție .

În acest sens, ținem să aducem în vizor și prevederile Legii cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului , care stabilește, în art. 25, alin. 20, dreptul colaboratorilor de poliție să poarte asupra sa arma din dotare și muniția necesară, indiferent dacă este în uniformă sau în ținută civilă, precum și să aplice forța fizică, mijloacele tehnice și speciale, arma din dotare în modul și în cazurile prevăzute de lege, în urma cărora evident că se pot produce anumite consecințe ireversibile. Acest drept este fondat pe baza atribuțiilor poliției prevăzute în art.21, lit. a, una dintre ele fiind : ,, să desfășoară activități de menținere a ordinii și securității publice, a siguranței persoanelor, de identificare și contracarare a acțiunilor ce atentează la viața, libertatea, sănătatea și integritatea persoaneloresfășoară activități de menținere a ordinii și securității publice, a siguranței persoanelor, de identificare și contracarare a acțiunilor ce atentează la viața, libertatea, sănătatea și integritatea persoanelor, a proprietății private sau publice, precum și a altor interese legitime ale comunității, a proprietății private sau publice, precum și a altor interese legitime ale comunității “.

Starea de necesitate (legitima apărare; starea de extremă necesitate) este un act licit care nu poate să atragă răspunderea, pentru că se produce în împrejurări speciale, respectiv, se recunoaște ca fiind o formă legală de atingere a dreptului la viață. Este un drept subiectiv a oricărui om. Acesta îl poate realiza, dar și se poate abține de la folosirea acestui drept. Refuzul persoanei de a recurge la legitima apărare, în special în cazul în care ar fi putut să apere o altă persoană, nu poate să atragă de cât o condamnare morală din partea societății.

Pentru unele persoane însă, legitima apărare constituie nu doar o obligație morală, dar și juridică, în special pentru cei, care, în virtutea legii sau funcției exercitate, sunt învestiți cu atribuții de menținere a ordinii și securității publice, salvarea persoanelor și patrimoniului acestora (polițiști, trupele interne ale ministerului afacerilor interne, pompierii, etc.). Eschivarea de la realizarea acestei îndatoriri funcționale atrage răspunderea penală a acestora, inclusiv și penală ( art. 327, 329, 377 – Codul Penal al RM) . Această poziție este susținută de majoritatea autorilor care au studiat problema legitimei apărări.

Pedeapsa capitală

Pedeapsa capitală, sau altfel zis, pedeapsa cu moartea, este uciderea prevăzută prin lege a unui om ca sancțiune pentru o crimă, pentru care a fost găsit vinovat. Executarea acestui tip de pedeapsă este precedată de un proces judiciar, care se termină cu o sentință de condamnare la moarte. Aceasta este pusă în aplicare prin execuție.

Din punct de vedere istoric, executarea infractorilor sau a adversarilor politici a fost o practică comună aproape tuturor societăților. Acum, pedeapsa capitală are o arie de folosire mai izolată, dar mai este încă practicată.

Încă în secolul al XVIII-lea, Cesare Beccaria lansa o teorie conformă cu cele susținute până atunci de Cicero, Caesar, Sf. Augustin, Sir Thomas More, dar într-o formă modernă, care avea să atragă atenția anumitor state europene și să le determine, într-un final, să desființeze pedeapsa capitală. Cesare Beccaria spunea: „Pentru mine este o absurditate ca legea, care exprimă voința comună și detestă și pedepsește omuciderea, să comită ea însăși una și, pentru a împiedica cetățenii de la a săvârși o crimă, să comande comiterea uneia în public.”, militând astfel împotriva pedepsei capitale, pe care o numește „această risipă inutilă de chinuri care nu i-a făcut niciodată pe oameni mai buni”.

Într-adevăr, executarea cuiva într-o piață publică putea instiga la violență sau chiar, fără să vrea, la sinucidere prin spânzurare. Un alt argument adus de Beccaria în sprijinul abolirii pedepsei cu moartea este faptul că „pe măsură ce supliciile devin mai crude, sufletele oamenilor se obișnuiesc. Nu intensitatea pedepsei are cel mai mare efect asupra sufletului omenesc, ci durata ei”.

Desființarea pedepsei cu moartea apare atât în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, cât și în Convenția europeană a Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei în 1950. Dintre toate țările europene moderne, San Marino, în 1865, a fost printre primele care au desființat pedeapsa cu moartea. Letonia și Kazahstan au abolit pedeapsa capitală pentru infracțiunile obișnuite, dar nu și pentru crime pe timp de război. Tot Consiliul Europei este acela care a adoptat „Ziua europeană împotriva pedepsei cu moartea” la data de 10 octombrie 2002. Acesta poate reprezenta un prim demers într-o luptă în care principalul obiectiv este suprimarea pedepsei capitale la nivel global.

Articolul 2 din Convenția europeană a Drepturilor Omului nu interzice pedeapsa cu moartea, însă indică expres condițiile în care aceasta urmează a fi aplicată. În acest sens „moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, doar în executarea unei sentințe capitale pronunțată de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege".

Excepțiile cu privire la aplicarea pedepsei capitale, nicidecum nu vin în contradicție cu reglementările anterior enunțate, ci invers, fac posibilă protejarea societății de infracțiunile unor indivizi ce nu respectă normele general acceptate.

Un stat poate să prevadă pedeapsa cu moartea pentru acte săvârșite în timp de război sau de pericol imminent de război, conform dispozițiilor sale. Nu se admit derogări de la acest protocol.

Nu se încalcă drepturile omului în situația în care moartea „rezultă dintr-o recurgere absolut necesară la forță”, ca în situațiile următoare: pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru a face o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unui deținut, pentru a reprima în mod legal tulburări violente sau o insurecție. Comisia Europeană consider că „recurgerea absolut necesară la forță” se poate realiza când minim una din cele trei condiții de mai sus este îndeplinită. Pentru constituțiile care prevăd pedeapsa cu moartea, Pactul recomandă în articolul art.6, iar Convenția în art.2 că, acolo unde pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, să se pronunțe o sentință de condamnare doar pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legea în vigoare la momentul săvârșirii crimei. Condamnarea la moarte trebuie să fie făcută de un tribunal competent, iar cel condamnat să aibă drept de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. De asemenea, nu pot fi condamnate la moarte persoanele ce nu au împlinit vârsta de 18 ani, precum și gravidele. Când pedeapsa capitală este aplicată, ea se execută astfel încât să cauzeze minimul de suferință posibil.

Cu părere de rău, la nivel mondial, pedeapsa capitală rămîne a fi încă o soluție, în ciuda unor opoziții crescînde.

O politică de opoziție este prezentă la nivelul organelor ONU, ce invocă un consens tot mai puternic în favoare renunțării la acest remediu.

Numai începînd cu anul 1990, 25 de state au anulat (definitiv sau parțial) pedeapsa capitală : Angola, Mozambic, Republica Sud-Africană – în Africa; Cambodgia, Hong-Kong, Nepal – în Asia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Lituania, Republica Moldova, Polonia, România, Spania – în Europa; Paraguay, Noua Zeelandă – în America Latină.

La ora actuală mai mult de jumătate din statele lumii au renunțat la pedeapsa cu moartea. Potrivit Amnesty International pedeapsa cu moartea este abolită în drept sau în practică în circa 140 de state.

Totuși, trei mari regiuni din lume continuă să aplice pedeapsa capitală, acestea sunt : China și marea majoritate a statelor asiatice; lumea arabo-musulmană și SUA (doar 18 state și District of Columbia au abolit pedeapsa capitală).

În SUA pedeapsa capitală este aplicată în 36 de state, numărul sentințelor crescînd pe an ce trece. Pedeapsa capitală este executată prin 5 modalități, și anume: împușcarea, strangularea, scaunul electric, camera cu gaze și injecția letală.

Împușcarea. Ca procedeu de executare a pedepsei capitale, este cunoscută din momentul descoperirii prafului de pușcă și, respectiv, a armei de foc. Potrivit datelor Asociației ,,Amnistia Internațională”, împușcarea este aplicată în cel mai mare număr de cazuri, în 86 de state.

Strangularea. Este aplicată în 78 de state. Strangularea a fost o metodă comună de pedeapsă capitală din timpuri medievale. Reprezintă suspendarea unei persoane de o legătură în jurul gâtului. Totodată, este considerată cea mai sigură metodă de suicid. În cazul strangulării, inițial survine inconștiența persoanei după care moartea cauzată de asfixiere.

Aruncarea de pietre, sau execuția prin lapidare. Este una dintre cele mai chinuitoare metode de executare a sentinței capitale. Condamnatul este îngropat în pămînt, la suprafață rămînînd doar capul, care urmează să fie împroșcat cu pietre de către un pluton de execuție. Pedeapsa cu moartea prin aruncarea cu pietre asupra condamnatului este prevăzută și descrisă în Codul Penal iranian din 1991, în secțiunea "Hodoud" (pedeapsa de sorginte divină). În articolul 83 din Codul Penal iranian se precizează că "pietrele nu strebuie să fie atât de mari încât persoana să fie omorâtă din una-două lovituri; dar să nu fie nici atât de mici încât să nu poată fi numite pietre". La sfîrșit de mileniu, în unele țări islamice acest ,,spectacol” atrage mii de oameni dornici să vadă cum un pluton de execuție omoară cu pietre condamnatul pînă la gît îngropat în pămînt.

Omorârea cu pietre are loc de obicei în public. Prima piatră este aruncată de judecătorul care a emis decizia, după care mulțimea strânsă pentru execuție începe să arunce cu pietre. Familia victimei este obligată să privească.

O execuție prin lapidare săvîrșită în vestul Iranului a dezvăluit imperfecțiunile acestei metode. O tînără (Sakineh Mohammadi-Ashtiani) vinovată de adulter și condamnată la pedeapsă capitală de un tribunal islamic a supraviețuit execuției cu toate că fusese declarată moartă la cîteva minute după supliciu. Femeia adulteră a revenit la viață în drum spre morgă și, potrivit legii și a tradiției , a fost grațiată.

Scaunul electric. Inventatorul acestei modalități de execuție este însăți Tomas Alwa Edisson, cel care a inventat telegraful și telefonul, convigîndu-i pe membrii unei comisii speciale a statului New York că execuția pe un scaun electric este mai umană decît cea prin strangulare.

Camera cu gaze. O cameră de gaz este un gen de aparat pentru uciderea oamenilor cu gaz, constând dintr-o cameră în care se introduce un gaz otrăvitor sau asfixiant. Agentul otrăvitor cel mai frecvent utilizat este acidul cianhidric, de asemenea, au fost utilizați bioxidul de carbon și monoxidul de carbon. Camerele de gazare au fost folosite ca o metodă de execuție a deținuților condamnați în Statele Unite începând din anii 1920.

Injecția letală. Injecția letală reprezintă practica de injectarea a unei persoane cu o doză letală de medicamente (de obicei un, paralitic, și o soluție de potasiu) cu scopul expres de a provoca moartea imediată. Injecția letală ucide persoana întâi, adormind-o, iar apoi cauzează stoparea aparatului respirator și a inimii, în această ordine survenind moartea.

Ultimile trei metode se aplică doar în SUA.

China se consideră a fi ,,campioana” aplicării acestei sancțiuni, de la omor la tîlhărie și evaziune fiscală și piraterie informatică ori luare de mită.

Îcepînd cu anul 2008, 2009, și 2010, Fundația Dui Hua estimează că circa 5.000 de oameni au fost executați în fiecare an în China – mult mai mult decât toate celelalte națiuni în totalitate. Cu toate acestea, numărul estimat de execuții a scăzut la 2.400 în 2013. Totodată, trebuie să menționăm că informația cu privire la numărul de execuții este abordată ca fiind un secret de stat.

China are în mod obișnuit două metode de execuție. Din 1949, cea mai comună metodă a fost executarea prin împușcare, care a fost înlocuită în mare parte prin injecția letală. Aceasta este mult mai frecvent utilizată pentru "infracțiuni economice", cum ar fi corupția, în timp ce împușcarea este aplicată în cazul crimelor mai răspîndite, cum ar fi omorul. În 2010, autoritățile chineze au decis trecerea la aplicarea injecției letale, care a devenit treptat forma dominantă de execuție în unele provincii și municipalități, însă la etapa actuală, este singura formă juridică de pedeapsă capitală.

La capitolul pedeapsă capitală, legislația RM este mai umanistă vis-a-vis de celelalte exemple oferite anterior. Astfel, Constituția Republicii Moldova prevede expres în art. 24(3), că : ,, Pedeapsa cu moartea este abolită ”. Cu toate acestea, totuși se prevăd anumite împrejurări, cînd pedeapsa capitală poate fi aplicată în conformitate cu condițiile prevăzute de Protocolul 6, astfel, este necesară continuarea art. 24(3) : ,, Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat decît numai pentru acte săvîrșite în timp de război sau de pericol iminent de război și numai în condițiile legii ”.

În Republica Moldova pedeapsa capitală a fost anulată prin adoptarea de către Parlament a Legii de modificare a Codului Penal, la 8 decembrie 1995. În aceeași zi, cu cîteva ore pînă la adoptarea legii prin care a fost abolită pedeapsa capitală, a fost pronunțată ultima sentință cu pedeapsă capitală.

Pedeapsa cu moartea întotdeauna a fost o problemă și de ordin emoțional care excită pasiunile publicului din toate țările, mai ales după o crimă deosebit de gravă sau un atac terorist. Mulți oamnei optează în favoarea pedepsei cu moartea, argumentând că o persoană, care a comis un act atroce merită pedeapsa cu moartea.

Oricum, pedeapsa cu moartea nici nu previne criminalitatea și nici nu ajută victimele. De asemenea, erori judiciare au loc mult mai frecvent decât ne putem imagina. Mai mult ca atât, o persoană inocentă poate fi executată și din motive anumite, pedeapsa corporală fiind utilizată ca o modalitate de a reduce la tăcere oponenții politici. Pedeapsa cu moartea este deseori aplicată de o manieră inechitabilă, arbitrară și discriminatorie. Caracterul său irevocabil crează un mediu propice pentru abuz. Potrivit Centrului de Informare privind pedeapsa cu moartea, care este o asociație americană, începând cu 1976, 123 de persoane au fost absolvite de pedeapsa cu moartea după ce le se recunoscuse inocența.

Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime. Mai mult ca atît, ea produce efecte ireparabile, astfel, fiind o interdicție absolută, fără nici o excepție.

Datorită naturii ei pedeapsa cu moartea este o pedeapsă eliminatorie. Condamnatul căruia i s-a ridicat viața încetează de a mai exista în societate. El este eliminat definitiv din mijlocul societății odată cu încetarea propriei sale existențe, consecință a ireversibilității fenomenului morții.

Nici o procedură ordinară ori extraordinară și nici o reevaluare ulterioară a pedepsei nu poate să redea celui executat atributul esențial al ființei sale – viața.

Făcînd să dispară în mod fizic persoana celui condamnat, pedeapsa cu moartea devine o pedeapsă ireparabilă în situația în care ar fi fost stabilită în mod greșit. Este de necontestat că în cazul oricărei alte pedepse stabilită în mod greșit, cel condamnat poate să revină în fața justiției ca subiect al dreptului său inalienabil – la adevăr și dreptate.

În mod firesc, existența erorilor judiciare constituie unul dintre cele mai puternice argumente ale aboliționiștilor, el derivînd din caracterul ireparabil al pedepsei cu moartea și din ireversibilitatea fenomenului morții. Într-o anumită măsură ireparabilitatea poate fi o consecință proprie oricărei pedepse aplicată nejust, dar nu se poate nega efectul său deosebit în cazul pedepsei capitale.

Gravele erori judiciare din istoria justiției subliniază caracterul ireparabil și prin aceasta profund nejust și inuman al pedepsei cu moartea, considerat cu justificat temei de unii autori ca fiind cel mai mare neajuns al acestei pedepse.

Nu este greu de presupus ce dimensiuni capătă acest argument în cazul înscenărilor judiciare, îndeosebi, în cazul infracțiunilor politice, înscenări generale de interese și pasiuni politice de moment.

Considerăm, pedeapsa cu moartea un barbarism, care nu își are locul în societatea modernă, în reglementările legale ce țin să ocrotească viața umană, eforturile depuse de țările europene în eliminarea acesteia din statele care încă o mai acceptă, cu siguranță sprijină lupta pentru asigurarea protecției dreptului la viață, dar și efectuarea unei justiții echitabile și eficiente.

În concluzie, soluția care ar trebui să existe în societățile actuale ar fi una de compromis, în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului să fie apărate, să nu fie îngrădite în vreun fel, iar în cazul în care un individ le ignoră, să nu se mai bucure de același statut pe care l-ar fi avut dacă nu ar fi comis o crimă. Consiliul Europei ar trebui să aibă în vedere un număr limitat de situații legate exclusiv de crimă, cărora să le aplice pedeapsa cu moartea în vederea oferirii de protecție și siguranță celorlalți membri ai societății care nu au încălcat dreptul la viață al celor din jur.

Avortul

Avortul, constituie o altă problemă ce stîrnește discuții aprinse, și este în strînsă legătură cu determinare frontierelor dreptului la viață.

Reglementările legislației atît naționale cît și internaționale, în materia drepturilor omului nu stabilesc acest moment cu exactitate, nu explică în niciun fel sau leagă acest drept de momentul de după naștere.

Prin prisma dreptului la viața putem menționa că capacitatea juridică a persoanei, dacă vorbim de drepturile sale constituționale, apare la naștere, pînă la naștere însă ea nu este considerată persoană, iar legea penală națională stipulează că protecția dreptului la viață a persoanei începe din momentul nașterii fiziologice a copilului. Iată de ce legea penală a Republicii Moldova apără dreptul la viață a copilului numai la naștere sau după naștere, iar eliminarea fătului prin orice mijloace nu constituie un omor, ci o efectuare ilegală a avortului.

În ceea ce privește jurisprudența CEDO cu privire la dreptul la viață a copilului nenăscut în continuare vom prezenta următoarele cauze:

Convenția Europeană protejează dreptul la viață, dar nu definește viața, de aceea, în practică au apărut probleme în definirea exactă a titularilor dreptului la viață. „Problema pusă în discuție poate părea superfluă, dar lucrurile nu stau nici pe departe așa.”Așa cum rezultă din cele ce urmează, interesează în special calificarea termenilor de „viață” și de „persoană”. Până la această dată organele Convenției nu au tranșat problema începutului dreptului „fiecărei persoane la viață”, și nici pe aceea dacă „copilul ce se va naște” este titularul unui asemenea drept, lăsând soluția la aprecierea statelor contractante.

Chestiunile cu care a fost sesizată Comisia Europeană inițial priveau legislația ce permitea întreruperea voluntară a sarcinii. La început, Comisia a refuzat să examineze, compatibilitatea legilor privind avortul cu articolul 2 al Convenției, negându-le calitatea de „victime directe” reclamanților. Apoi, în cauza Brüggemann contra Republicii Federale Germane, Comisia a considerat că „nu este „necesar să se examineze, în această privință, dacă copilul ce se va naște trebuie să fie considerat ca o „viață”, în sensul articolului 2 al Convenției. În cazul unui avort determinat de motive de sănătate ale mamei, în decizia X. c. Marii Britanii Comisia a considerat că termenul „orice persoană”, folosit în mai multe articole ale Convenției, nu se poate aplica anterior nașterii, copilul ce urmează a se naște nefiind o persoană – în sensul general al termenului și în contextul în care este folosit în dispoziția convențională. Comisia a mai reținut că articolul 2 nu poate fi interpretat ca recunoscând fetusului un drept la viață cu caracter absolut, deoarece „viața acestuia este intim legată de viața femeii care îl poartă, și nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică și fetusului și că protecția acordată de acest articol ar trebui, în absența unor limitări exprese, să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar și atunci când sarcina ar pune în pericol viața mamei. Acest lucru ar însemna că viața fetusului ar fi considerată ca fiind mai prețioasă decât viața mamei însărcinate.”

Problema avortului constituie una dintre cele mai discutate în literatura de specialitate și nu numai, aducându-se numeroase argumente atât juridice cât și religioase, morale, filosofice, economic, demografice etc.

În esență, avortul reprezintă întreruperea voluntară a sarcinii, în situațiile în care nu există norme permisive și situații justificate, de natură să legitimeze această intervenție. În problema avortului se confruntă de fapt două mari curente de gândire – curentul teologic, care consideră efectuarea unui avort ca fiind un păcat, și opiniile moderne, întemeiate pe respectul drepturilor omului, care consideră că există un drept al femeii de a întrerupe sarcina sau de a o purta până la capăt, drept ce nu poate fi nesocotit într-o societate democratică. Este un fapt cert că în zilele noastre, în legătură cu avortul, continuă să se poarte importante discuții. Chiar în state democratice precum SUA, Italia, există puternice curente de opinie în favoarea interzicerii avortului. În SUA există foarte multe organizații care se pronunță fie pentru, fie împotriva întreruperii cursului sarcinii, votul acestora fiind foarte important în toate campaniile electorale.

Oricum ar fi, este clar că o soluție acestei probleme nu poate fi găsită decât ținând seama în egală măsură de cele două tendințe, fiind necesare reglementări flexibile, care să nu provoace dereglări într-o ordine socială. Este cazul să amintim că regimurile totalitare care au preconizat interzicerea totală a întreruperilor de sarcină au provocat serioase nemulțumiri, care s-au repercutat și asupra situației politice din țările respective.

Pe de altă parte, este cazul să reflectăm dacă o libertate absolută a întreruperii sarcinii nu ar periclita, pe termen lung, fondul demografic și evoluția unor națiuni, respectiv ponderea lor în populația mondială.

Într-o cauză mai recentă, referitoare la un avort neimpus de cauze medicale, făcut în contra voinței tatălui, Curtea a arătat că „nu trebuie să decidă dacă fetusul poate să beneficieze de protecție în virtutea articolului 2”, căci, „presupunând chiar că, în anumite circumstanțe, fetusul ar putea fi considerat ca fiind titularul drepturilor protejate de articolul 2 al Convenției, în cauza de față, întreruperea sarcinii a fost făcută în conformitate cu legea” italiană, aceasta realizând un just echilibru între interesele femeii și necesitatea de a asigura protecția fetusului.

Într-o hotărâre  recentă, Marea Cameră a Curții a decis că „punctul de plecare al dreptului la viață ține de marja de apreciere a statelor (s.n.)”, evitând astfel să se amestece în dezbaterea legată de determinarea a ceea ce este o persoană și când începe dreptul la viață.”

Curtea Europeană a drepturilor omului a fost investită cu soluționarea mai multor cauze avînd ca obiect dreptul la viață al persoanei, respectiv încalcarea acestuia de către diverse state europene.

Corpul uman alături de viață reprezintă una din componentele esențiale ale persoanei fizice.

Dreptul de a dispune de propriul corp reprezintă cea mai relevantă imagine a faptului că omul este unic, este propriul său stăpân, motiv pentru care acestuia nu îi pot fi impuse practici sau procedee medicale față de care el nu este de acord, nu poate sa fie subiectul unor experimente fără consimțământul său. Așadar, orice persoană beneficiază de un drept inviolabil, inalienabil și absolut în ceea ce privește corpul său. Nimic nu poate să caracterizeze mai bine persoana decât această prerogativă pe care ea o are asupra ei însăși, de aceea nimic nu ar trebui să intervină astfel încât să îi limiteze drepturile asupra corpului uman. Dreptul de a dispune de propriul corp își găsește implicații în articolul 8 al Convenției europene a Drepturilor Omului.

Din cele menționate observăm că acest atribut al ființei umane de a dispune de propriul corp îmbracă multiple forme care intră sub incidența mai multor articole din Convenția europeană a Drepturilor Omului, articole ce sunt analizate distinct pentru a putea evidenția cu mai multă ușurință ce elemente din articolul 2, respectiv articolul 8 se regăsesc în drepul de a dispune de propriul corp și, dacă nu se impune ca acest drept, cu multiplele sale valențe să beneficieze de o abordare autonomă atât pe plan național, cît și pe plan internațional.

Cum n-ar fi, avortul este o formă de atingere adusă dreptului la viață. Vom observa pe parcurs că avortul poate fi voluntar și non-voluntar.

Majoritatea statelor admit existența unui drept de avort din partea femeii însărcinate , ca expresie a dreptului acesteia de a dispune de propriul corp. Totuși, ca urmare a necesității protejării dreptului la viață, de la momentul viabilității fătului nenăscut, statele limitează acest drept.

În primul trimestru al sarcinii, statul poate să impună doar condiția ca avortul să fie efectuat de un medic pentru a proteja sănătatea mamei și al copilului. Începînd cu săptămîna a 28-a cînd fătul devine viabil, prevalează interesul statului față de dreptul la viața privată al femeii, iar acesta poate interzice avortul, exceptînd situația în care viața sau sănătatea mamei sunt puse în pericol.

Situația din urmă, este avortul non-voluntar, adică întreruperea cursului sarcinii fără acordul mamei. Se aplică în cazurile cînd sacrificarea fătului este necesară pentru prezervarea vieții mamei sale, indiferent de stadiul de dezvoltare a fătului, deoarece viața prezentă prevalează față de viața potențială.

În SUA, începînd cu anul 1993 avortul a fost legalizat la nivel federal. În Europa, toate statele cu excepția Irlandei permit avortul.

La nivelul Convenției europene privind drepurile și libertățile omului s-a stabilit că art. 2 nu interzice avortul terapeutic, practicat în primul trimestru al sarcinii, și că statele au o putere de apreciere privind reglementarea domeniului.

Legislația RM recunoaște dreptul la avort în cazul în care sarcina nu depășește 12 săptămîni, la cele menționate, prin intermediul art.159(1) al Codului Penal al RM, se prevăd condițiile pasibile răspunderii penale în cazul provocării ilegale a avortului.

Avortul legal până la termenul de 12 săptămâni, la solicitarea femeii, a fost legalizat în Uniunea Sovietică în anul 1955. Cu câteva suplimentări și modificări, norma legală respectivă a rămas în vigoare, fără a fi modificată esențial.

În scopul asigurării dreptului femeii la sănătatea reproducerii, precum și acordării serviciilor calitative și accesibile de întrerupere electivă a cursului sarcinii, au fost aprobate și sunt în vigoare următoarele documente legislative și normative:

– Legea ocrotirii sănătății nr. 411-XIII din 28 martie 1995, care prevede în articolul 32, că : (1) Femeilor li se acorda dreptul să-și hotărască personal problema maternității. (2) Operația de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată până la sfârșitul primelor 12 săptămâni de sarcina numai în unități medico-sanitare publice. (3) Modul de efectuare a acestei operații după primele 12 săptămâni de sarcină este stabilit de Ministerul Sănătății.”

– Legea nr. 185-XV din 24 mai 2001 cu privire la ocrotirea sănătății reproductive și planificarea familială, prevede la articolul 5, că orice persoană are dreptul de a lua liber decizia referitoare la numărul copiilor și la timpul nașterii lor în căsătorie sau în afara căsătoriei, și că statul garantează neamestecul său în realizarea de câtre cetățeni a dreptului la luarea liberă a deciziei referitoare la reproducere.

– Legea nr. 263-XVI din 27 octombrie 2005 cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului, prevede la articolul 9 că pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul sa aleagă cele mai sigure metode privind asigurarea sănătății reproducerii, și că dreptul femeii la viață prevalează în cazul în care sarcina prezintă un factor de risc major și imediat pentru viața mamei.

Pe parcursul a 18 ani (1992-2009) Moldova a pierdut prin avort 569.050 copii, în timp ce s-au născut 808.521 copii. Conform datelor statistice oficiale, în anul 2009 în Republica Moldova s-au născut 40803 copii și s-au efectuat 14634 întreruperi legale de sarcină, dintre care 1518 la adolescente (13 –pînă la 15 ani și 1505 –de 15-19 ani). Astfel, la 100 nașteri revin 36 avorturi, circa 10 la sută înregistrîndu-se la adolescente.

Cu părere de rău, pe parcursul anilor, Republica Moldova a înregistrat un număr considerabil de avorturi. Conform unei statistici oferită de Centrul Național de Management în Sănătate, doar în 2013 s-au înregistrat un număr de circa 14511 avorturi.

Deși datele statistice din ultimii ani arată o scădere a numărului de avorturi în Republica Moldova, considerăm, totuși, că cifra avorturilor nu reflectă numărul real de întreruperi ale sarcinilor, deoarece multe din ele nu se înregistrează.

Suicidul

Suicidul (în latină suicidium, de la sui caedere, „a se omorî”) reprezintă acțiunea unei persoane de a-și cauza propria moarte. Suicidul este de cele mai multe ori comis din disperare, a cărei cauză este adesea atribuită unei boli mentale cum ar fi depresia, tulburarea bipolară, schizofrenia, alcoolismul sau dependența de droguri. Adesea joacă un rol și factorii de stres ca problemele financiare sau problemele ivite în relațiile interpersonale.

Printre eforturile de prevenire a sinuciderii se numără și restricționarea accesului la arme de foc, tratarea afecțiunilor mentale și abuzului de droguri și îmbunătățirea dezvoltării economice. Metoda utilizată cel mai des pentru sinucidere variază în funcție de țară și este parțial legată de disponibilitate. Metodele cele mai comune includ: spânzurarea, otrăvirea cu pesticide și armele de foc.

Anual se sinucid între 800,000 și un milion de oameni, aceasta fiind a zecea cauză a mortalității la nivel mondial. Procentajul este mai mare la bărbați decât la femei, bărbații prezentând o probabilitate de sinucidere de trei până la patru ori mai mare în comparație cu femeile.

După datele Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), suicidul este a zecea cauză de deces din Moldova, fiind precedat doar de moartea în urma unor boli incurabile ajunse în stare avansată. O categorie deosebit de expusă acestui fenomen sunt minorii.

În majoritatea țărilor occidentale, suicidul nu mai este considerat crimă, așa cum s-a întâmplat în cele mai multe dintre țările vest-europene, din Evul Mediu și până în anii 1800, cel puțin. În multe țări islamice, suicidul este considerat infracțiune. În Australia, suicidul nu este considerat infracțiune. Cu toate acestea, îndemnarea, incitarea, încurajarea sau instigarea unei alte persoane la suicid sunt considerate infracțiuni, iar legea permite în mod explicit oricărei persoane să utilizeze „forța necesară” pentru a împiedica o altă persoană să se sinucidă.

Pentru o perioadă scurtă, între 1996 și 1997, sinuciderea asistată a fost legală în Teritoriul de Nord al Australiei. În prezent, nicio țară din Europa nu consideră suicidul sau tentativa de suicid infracțiune.

În Anglia și Țara Galilor, suicidul a încetat să mai fie considerat infracțiune în baza Suicide Act 1961, iar în Republica Irlanda în 1993.

În India, suicidul este ilegal, iar familia persoanei care se sinucide poate întâmpina probleme de natură legală.

În Germania, eutanasia este ilegală, iar persoana care asistă la o sinucidere poate fi chemată în judecată pentru că nu a reușit să ofere ajutor într-o situație de urgență.

În Statele Unite, suicidul nu este ilegal, dar persoanele care încearcă să se sinucidă pot fi pedepsite. Sinuciderea asistată medical este legală în Oregon și Washington.

Ținem să precizăm, că imposibilitatea stabilirii unei pedepse pentru suicid rezultă din imposibilitatea atribuirii acesteia unei persoane, dat fiind rezultatul pe care-l comportă un suicid, adică moartea făptașului.

Este important să menționăm, că este absolut obligatoriu ca actul sinucigaș să fie rezultatul voinței neviciate a persoanei în cauză. În situația cînd acțiunea de sinucidere este influențată de o terță persoană, considerăm necesar atribuirea suicidului un caracter penal, pentru că în cazul dat, majoritatea sistemelor de drept impun o sancțiune penală terțului.

Astfel, Codul Penal al RM, stipulează în art. 150(1), faptele determinante la sinucidere : ,, Determinarea la sinucidere sau la tentative de sinucidere prin persecutare, clevertire, jignire sau înjosire sistematică a demnității victimei de către cel vinovat se pedepsește cu închisoare de pînă la 4 ani ”.

Cunoaștem și cazurile cînd suicidul poate fi întrerupt sau prevenit prin violarea voinței sinucigașului. Această faptă fiind considerate licită, și atribuită condițiilor stării de extremă necesitate.

Eutanasia

Termenul ,,eutanasia,, își are originea în limba greacă și înseamnă eu – bine, bun, iar thanates – moarte. Conform dicționarului juridic penal român eutanasia reprezintă: „Uciderea săvârșită sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă și a cărei moarte este, din această cauză, inevitabilă”.

Pentru Republica Moldova eutanasia este inacceptabilă și chiar pasibilă de răspundere penală potrivit prevederilor art. 148 Cod Penal al Republicii Moldova. Totodată, potrivit prevederilor art. 34 al Legii cu privire la ocrotirea sănătății, rugămintea pacientului de a i se scurta viața prin mijloace medicale (eutanasie) nu poate fi satisfăcută. Aparatele medicale care mențin viața pacientului în caz extremal pot fi deconectate numai după constatarea morții creierului. Modul de constatare a morții și de luare a deciziei de deconectare a aparatelor medicale este stabilit de legislația în vigoare.

Pacientul are dreptul de a primi sau de a refuza ajutorul spiritual și moral, inclusiv din partea unui slujitor al religiei sale. Pacientul are dreptul să moară cu demnitate. În același timp, considerăm că pacientul mai are dreptul și să refuze tratamentul pentru boala incurabilă, acest drept nu trebuie confundat cu neacordarea ajutorului dacă opțiunea pacientului este clară, sigură și parvine de la o persoană cu discernământ. În doctrină acest tip de refuz al pacientului se mai numește și eutanasie pasivă.

În așa mod, legiuitorul, incriminând fenomenul eutanasiei, afirmă valoarea supremă a vieții și împărtășește principiul că legea protejează întreaga viață umană, indiferent de calitatea acesteia. Așadar, Codul Penal al Republicii Moldova pedepsește tranșant eutanasia. Astfel, potrivit prevederilor art.148, lipsirea de viață a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferințelor fizice, dacă a existat dorința victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora, se pedepsește cu închisoare până la 6 ani”.

Deci practicarea eutanasiei se prevede a fi sancționată penal. Credem, că e preferabil de a utiliza termenul de pacient și nu de victimă, deoarece medicul este persoana căreia i se solicită prestarea acestor acțiuni în incinta unității medicale.

Problema eutanasiei este una dintre cele mai complicate și controversate, care, evident, atentează la dreptul fundamental la viață. Fiecare om poate să-și decidă el însuși soarta, dar în cazul în care este marcat de o maladie incurabilă (boală care nu mai poate fi vindecată, fără de leac), când nu mai suportă chinurile fizice și psihice proprii, acest om poate lua, într-o clipă de slăbiciune, o decizie radicală.

Totuși, nu putem omite și situația cînd o astfel de decizie, a fost una inconștientă sau una de moment, după cum am relatat anterior, odată curmată viața umană nu mai poate fi restabilită, respectiv am fi puși în fața unei greșeli ireparabile. Și în cazul în care nu există un cadru juridic bine determinat al aplicării eutanasiei, cine poate da garanții că medicii sau persoanele implicate nu vor folosi actul eutanasiei în alte scopuri decât cele de compasiune, cu atât mai mult cu cât criteriul incurabilității este dificil de a fi determinat în raport cu progresele științei în domeniul medicinei.

În contextul evoluției tehnico-științifice, în orice moment pot apărea metode avansate de vindecare, inovații care pot prelungi viața omului. Aceste motive, precum și convingerile morale și religioase ne determină să ne pronunțăm împotriva legalizării eutanasiei.

De-a lungul timpului, omul a avut o atitudine variabilă față de propria-i viață. La  fel și atitudinea societății față de viața membrilor ei a fost variabilă.  În Sparta antică, spre exemplu, copiii handicapați erau lăsați să moară, lucru aprobat chiar de filosoful Platon. De altfel, filosofia greacă a fost favorabilă sinuciderii și suprimării celor care deveneau povară pentru alții.

Cucerind Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor, inclusiv pe cele referitoare la modul părăsirii lumii acesteia. Prin urmare, în Imperiul Roman a existat practica de a lăsa să moară nou-născuții cu malformații. Acest obicei s-a continuat până în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, când – sub influența creștină – împaratul Valens avea să-l interzică. Se știe, deopotrivă, că în Roma antică sinuciderea era considerată o moarte onorabilă. Creștinismul, cu viziunea sa privind, pe de o parte viața și sensul acesteia, iar pe de altă parte originea suferinței și a rostului acesteia (îngăduit de Dumnezeu), a adus modificări radicale în ceea ce privește respectul față de viața omenească. Creștinismul respinge orice acțiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieții cuiva și orice modalitate prin care cineva ar încerca să-și ridice viața.

Se știe că eutanasia este intervenția medicală efectuată în scopul întreruperii vieții, la cererea pacientului.

Deosebim eutanasie activă, atunci cînd medicul administrează anumite substanțe letale, pasivă, atunci cînd medicul omite să administreze un anumit tratament care să prelungească viața pacientului, și eutanasie indirectă, atunci cînd decesul se produce ca rezultat al administrării de către medic a unor substanțe necesarea pacientului, însă care provoacă efect letal.

Olanda, este primul stat din lume care a legalizat eutanasia, printr-un act normative, în 1994, fiind definită ca intervenția medicală activă, în scopul întreruperii vieții pacientului, la cererea acestuia, nu și a altor persoane .

Legea a servit drept model și Australiei, care a legalizat eutanasia în 1995. După, a urmat Belgia, care a adoptat o lege asemănătoare în anul 2002.

În SUA, legalizarea practicii eutanasiei a apărut pentru prima dată în statul Oregon.

În Spania s-a stabilit că eutanasia nu poate fi incriminată dacă întrunește următoarele condiții : o cerere serioasă a persoanei în cauză, aceasta din urmă să sufere de o boală gravă, care conduce indubitabil la moarte și provoacă dureri insuportabile și permanente.

În Italia , se face distincție între formele eutanasiei. Astfel, în cazul eutanasiei pasive, dacă bolnavul are discernămînt, acesta are dreptul de a se trata medicamentos sau de a refuza tratamentul . În cazul pacientului fără discernămînt, medicul are obligația să-l trateze pînă la momentul survenirii morții cerebrale. În ceea ce privește eutanasia indirectă, actul medicului este considerat licit. Eutanasia activă, însă este ilicită, fiind sancționată cu o pedeapsă pentru omor într-o formă atenuată. La fel se întîmplă în Elveția și Germania. În Japonia, din 1991, eutanasia activă, prin care medicul administrează pacientului o substanță letală la cererea rudelor este incriminată.

Codul Penal al RM, stabilește caracterul ilicit al eutanasiei active, în art. 148, stabilind : ,, Lipsirea de viață a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferințelor fizice, dacă a existat dorința victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora, se pedepsește cu închisoare de pînă la 6 ani “.

Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic obligă medicul să manifeste, în orice condiții de exercitare a profesiunii, disponibilitate, corectitudine, devotament și respect față de ființa umană; să respecte cu strictețe drepturile și interesele legitime ale pacientului; să ceară consimțământul pacientului pentru orice prestare medicală conform legislației; să se abțină de la satisfacerea rugăminții bolnavului de a i se curma viața (art. 17).

Astăzi, trăim într-o epocă a paradoxurilor. Toate statele europene (și numeroase alte state) au abolit pedeapsa cu moartea și optează pentru abolirea pedepsei cu moartea în toate țările, dar, se tolereaza sau se legalizează eutanasierea activă. În plus, în toate țările, inclusiv în cele care au legalizat eutanasierea oamenilor, au loc luări de poziție si manifestații mai mult sau mai puțin violente împotriva eutanasierii animalelor și mai ales a câinilor vagabonzi, dar se acceptă eutanasierea oamenilor din “rațiuni umanitare”.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Într-o societate democratică modernă, drepturile omului reprezintă o valoare incontestabilă, din această cauză constituțiile contemporane garantează drepturile subiective ale omului, iar statul se angajează să asigure o dezvoltare demnă, liberă și echitabilă a individului în societate.

Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și, în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea, etc.

Este de neînchipuit exercitarea celorlalte drepturi fără o reglementare primordială a dreptului la viață. Or, fără o siguranță legală oferită vieții omenești este inoportun de a se reglementa oricare alte drepturi și libertăți fundamentale. Altfel spus, în cazul inexistenței reglementării dreptului la viață nu ar mai avea rost prevederile cu privire la alte drepturi, deoarece însăși existența omului pe Pămînt s-ar pune sub pericol.

Abordarea subiectului dat, consider necesar de a fi continuată într-un mod mai aprofundat și desfășurat, dat fiind importanța pe care o are, începînd de la individ, societate, stat, pînă la nivelul comunităților internaționale.

În studiul întreprins pe parcursul elaborării acestei lucrări, am cercetat legislația națională în ceea ce ține de ocrotirea dreptului la viață și integritate fizică și psihică, raportînd cadrul legislativ național în special la reglementările europene, dar și internaționale per ansamblu am reușit să identificăm un șir de probleme esențiale ce pun în pericol, protejarea celui mai important drept uman.

Protecția dreptului la viață reprezintă, în același timp cel mai vechi, drept uman existent, dar totodată, datorită importanței sale și permanentelor schimbări sociale, poitice, juridice, dar și a progreselor înregistrate în medicină, reprezintă un domeniu nou, în care există permanent posibilitatea unor dezvoltări și interpretări, care interesează deopotrivă legislația internă și dreptul internațional. Statul Republica Moldova garantează fiecărui om dreptul la viață. În pofida acestor reglementări, sunt înregistrate cazuri cînd aceste drepturi sînt afectate. Republica Moldova continuă să se confrunte cu ilegalități, cum ar fi tortura, alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, violența în familie, traficul de ființe umane, care afectează cele mai vulnerabile pături ale populației.

Protejarea dreptului la viață prin reflementările legislației naționale și internaționale constituie un imperativ, totodată și o necesitate, care este pusă în pericol, datorită, ezitărilor, în a defini expres, termenul ,,viață,, și determinarea exhaustivă atît pe plan intern cît și internațional a frontierelor dreptului la viață, în special a momentului apariției acestuia. În lipsa unor astfel de delimitări, suntem în situația în care statul nu poate acorda o protecție corespunzătoare a fiecărui individ în parte.

Este inadmisibilă o astfel de situație, ezitările atît legislatorului național dar și al statelor europene, în definirea termenului ,,viață,, cît și determinarea momentului începerii dreptului la viață, pun în pericol, respectarea celui mai natural drept al ființei umane.

În acest sens, se evidențiază necesitatea prevederilor legislative ce ar veni să definească în mod clar ,,viața,, și delimitarea limitei inferioare și superioare a acesteia, pentru ce ar fi necesar adoptării unui protocol adițional la Convenția EDO, sau ce ține de dreptul intern, adoptarea unor norme legislative exhaustive în acest sens, în legea supremă Constituția Republicii Moldova.

În procesul studierii conținutului dreptului la viață am determinat că, dreptul la viață reprezintă doar o componentă a unui drept mult mai larg, care ar putea fi numit „dreptul de a trăi”. La fel se înregistrează o tendință legislativă spre un sens mult mai larg și cuprinzător, care ar caracteriza dreptul la viață nu numai ca dreptul de bază pentru toate celelalte drepturi, ci acesta reprezentînd o parte integrantă a tuturor drepturilor esențiale pentru dezvoltarea materială, morală, spirituală și mintală a ființei umane.

Totodată, respectînd această tendință de asigurare în sens larg a dreptului la viață, au fost adoptate un șir de legi cum ar fi ,,Legea privind protecția mediului,, din moment ce, existența mediului ambiant sănătos reprezintă o condiție a realizării a dreptului fundamental al omului: dreptului la viață.

La fel în acest sens, a fost adoptată Legea privind ocrotirea sănătății. Sănătatea este o valoare în sine și o precondiție pentru prosperitate economică. Din aceste considerente sănătatea cetățenilor este una dintre principalele priorități ale fiecărui stat, iar politica în domeniul sănătății prevede dreptul tuturor de a avea acces la asistență medicală de înaltă calitate.

În ce privește, procesul de asigurare a compatibilității legislației naționale, ce ține de protecția dreptului la viață și integritate fizică și psihică, cu cel al Convenției EDO, putem afirma cu certitudine că aceste două entități ( dreptul intern și cel european), sunt într-o interconexiune strînsă. Dreptul național în același timp oferă Convenției EDO o putere infraconstituțională, dar totuși statuînd în Constituție că în caz de neconcordanțe, prevederile legislative tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte au prioritate.

În sensul compatibilității și implimentării dreptului european în legislația națională, nu numai importanța dreptului la viață și integritate fizică și psihică este cea care ghidează formarea unei uniformități cu legislația Convenției EDO, care este una mai bine definită în acest sens, dar și cursul dezvoltării pe care republica Moldova la adoptat, cel al integrării europene, impune legislatorul adoptarea și implimentarea unor legi ce ar veni să asigure compatibilitatea legislativă.

Într-un final, putem afirma cu certitudine că pe parcursul ultimilor ani cadrul legislativ necesar ocrotirii dreptului la viață și integrității fizice și psihice, a fost îmbunătățit, fiind adoptate un șir de legi de bază, totuși respectarea cît și aplicarea acestora, lasă mult de dorit, pentru aplicarea eficientă a acestor legi se cere consolidarea continuă a mecanismelor de implementare.

Dreptul la viață este un drept natural și fundamental al omului, din care rezultă și posibilitatea realizării și protecției celorlalte drepturi. Abordările dreptului la viață în coraport cu dreptul la autodeterminare, eutanasie, suicid necesită a fi tratate cu precauție și care ar trebui să pornească de fiecare dată de la fundamentul de bază că viața este un proces continuu, însă, odată curmată, nu poate avea un efect reversibil.

BIBLIOGRAFIE

I. Muraru, E.S.Tănăsescu, ,,Drept constituțional și instituții politice”, Vol. I, C.H. Beck, București – 2008

Georgio del Vechio, ,,Diritto naturale e unita europea”, , Rome, 1959, p.95

I.Cloșcă, I.Suceavă, Editura Europa Nova, ,,Tratat de drepturile omului”, , Lugoj – 1995, p. 25

Aristotel, ,,Politica”, București – 1924, p. 24

Ioan Muraru, Gh. Iancu, ,,Drepturile, libertățile fundamentale și îndatoririle constituționale”, IRDO, București – 1992, p.33

A.Potîngă, Gh. Costachi, ,,Asigurarea drepturilor omului în lume”, Epigraf, Chișinău – 2003, p. 16

Hugo Grotius, ,,Despre dreptul războiului și a păcii”, ed. Științifică, București, 1968, pag.109

Cristian Ionescu, ,,Drept constituțional și instituții politice”, Vol. I, Lumina Lex

I. Diaconu, ,,Drepturile omului”, IRDO, București, 1993, p. 7

,,Wealth and Poverty”, Basic Books Inc. Publishers, New York, 1981, p.67

I. Rădulescu, ,,Omul și drepturile umane în concepția și practica socială românească”, Ed. Politică, București, 1987

L. Lutz, H. Hannam, Kathryn J., ,,New Direction in Human Rights”, University of Pennsylvania, Philadelphia, 1989, p. 3-24

Gheorghe Avornic, ,,Teoria generală a dreptului’’, Ediția a 2-a, Cartier Juridic, Chișinău-2004, p. 147

J.J.Rousseau, ,,Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni”, Best Publishing, p.26

Francis E. Peters, ,,Termenii filozofiei grecești”, Humanitas, București – 2007

Peter J. King, ,,O sută de filozofi”, Enciclopedia RAO, București – 2006

Dan Muraru, Simina Tănăsescu, ,,Drept constituțional și instituții politice”, Ediția a IX-a, Lumina-Lex – 2001

Gheorghe Alecu, ,,Jurisprudența Curții Europene cu privire la dreptul la viață. Aspecte de drept comparat. Revista Națională de Drept”, Chișinău : Ediție specială, 2011

I. Dogaru, D. Dănișor, ,,Drepturile Omului și Libertățile Publice”. – Chișinău: Zamolxe, 1998, p.87.

N. Pavel, ,,Considerații teoretice referitoare la dreptul la viața și integritatea fizică și psihică”, "Dreptul", 2003, nr.5, pag.37

Кpаcикoв, A. H., ,,Угoлoвнo-пpавoвая oxpана пpав и cвoбoд чeлoвeка в Poccии”, Cаpатoв:Пoлигpафиcт, 1996.

Pop, O. Infracțiunea de omor, Timișoara: Mirton, 2002; Угoлoвнoe пpавo, Чаcть ocoбeнная: Учeбник / Пoд peдакциeй д.ю.н., пpoф. B. H. Кyдpявцeва и д.ю.н., пpoф. A. B. Hаyмoва, Mocква: Юpиcт, 1999.

Boroi, A. ,,Infracțiuni contra vieții”. – București: ALLBeck, 1999

Загopoдникoв, H. И., ,,Пpecтyплeния пpoтив жизни пo coвeтcкoмy yгoлoвнoмy пpавy”, Mocква: Гocюpиздат, 1961

Кypc coвeтcкoгo yгoлoвнoгo пpава, в 6-ти тoмаx / Пoд peд. Пиoнткoвcкoгo A. A., Poмашкина П. C., Кpигepа Г. Л., тoм 5, Чаcть ocoбeнная, Mocква: Hаyка, 1971.

Aшитoв, З. O. ,,Квалификация нeкoтopыx тяжкиx пpecтyплeний пpoтив жизни и здopoвья гpаждан” (Пo Угoлoвнoмy Кoдeкcy Казаxcкoй CCP), Учeбнoe пocoбиe, Каpаганда: Каpагандинcкая Bыcшая шкoла MBД CCCP, 1978 (80)

Ștemberg, M., Gladun, E., Friptu, V., Corolcova, N. Obstetrică practică. – Chișinău: Reclama, 2004.

Aкyшepcтвo: Учeбник / Пoд peдакциeй Бoдяжинoй B. И., Жмакина К. H., Киpющeнкoва A. П. Mocква: Meдицина, 1986.

Favoreu L., Gala P., Ghevontian R., Melin-Sucramanien F., Pfersmann Otto, Pini J., Roux A., Scoffoni G. et Tremeau J., ,,Droit des libertes fondamentales”, Dalloz 2e ed., Paris, 2001, p.348

J.-F. Renucci, ,,Droit europeen des droits de l'homme”, L.G.D.J. ed., Paris, 2002, pag. 77

Creangă I., Gurin C. ,,Drepturile și libertățile fundamentale: sistemul de garanții”, Chișinău: TISH, 2005

Poманoвcкий Г.Б., ,,Пpавo на жизнь: Юpидичecкая нopма и дoктpина”, Унiвepcитeтcкi наyкoвi запиcки, 2006, № 2(18)

Ion Guceac, Dreptul la viață și fenomenul morții cerebrale, Akademos, nr. 4(19), decembrie 2010 – p.85

Comentariul Comitetului pentru Drepturile Omului, sesiunea a 16, 1982

Jean-Marie Henckaerts and Louise Doswald-Beck, Customary International Humanitarian Law, Volume I: Rules, ICRC Cambridge 2005, p. 311.

Nicolae Pavel, Considerații teoretice referitoare la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, în revista „Dreptul”, Anul XIV, Seria III-a nr.5/2003; Dinah Shelton et Alexandre Kiss, Reflexions sur le droit à la vie, International Institute of Human Rights http://www.iidh.org/downloads/journal2kiss.PDF

MANUALUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI, Anatolie Munteanu, Aurelia Grigoriu, Svetlana Rusu, Chișinău Editura Arc, 2011

Ghidul specialistului în Convenția Europeană, Karen Reid  p.559,

Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, RAPORT privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2012

Sârcu D. O nouă curte europeană- o nouă jurisprudență, 2004

Gomien D., Harris D., Zwaak L. Convention européenne des Droits de l'Homme et Charte sociale européenne: droit et pratique. Strasbourg: Consiliul Europei, 1998. 482 p.

Vasseur Fambry, La famille et la Convention européenne des droits de l’homme, L’Harmattan, 2000, 312 p

Osmochescu N,. Aplicarea dreptului internațional în ordinea juridică, Revista Națională de Drept, 2006, p. 35

Barbăneagră A. (dir.) Raport analitic: monitorizarea încălcărilor drepturilor omului reflectate în hotărârile judiciare irevocabile. Chișinău, 2007. 84 p.

Aramă E., Tehnici interpretative și compatibilitatea în drept, Revista de studii și cercetări juridice. Chișinău, 2007, nr. 3-4, p. 4-14.

Schlette V., Les interactions entre les jurisprudences de la Cour européenne des droits de I homme et de la Cour constitutionnelle fédérale allemande. : Revue lrançaisc de droit constitutionnel, 1996. p. 747-768

D.Bogdan, M.Selegan, Drepturile și libertățile fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Editura All Beck; București-2005;

Chiriță, R. Dreptul constituțional la viață și dreptul penal, în Studii Universitatis Babeș Bolyai, nr. 2/2001, p.124,

Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, ed. Național,2006, p.13

Ion Țipa, Conținutul dreptului la viață și coraportul acestui drept natural cu eutanasia și dreptul la moarte, publicația Societatea civilă și statul de drept 2012, pag.1.

Brânză. S., Ulianovschi. X., Stati, V. și alții, Drept Penal, Partea Specială, vol. II, Chișinău: Cartier, 2005. p. 82,

Barbăneagră, A., Berliba, V. Codul penal comentat și adnotat, Chișinău: Cartier, 2005, p. 226

"The termination of Life on Request and Assisted Suicide (Review Procedure) Act" (Legea privind sfîrșitul vieții la cerere și sinuciderea asistată – Proceduri de control)

Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Volumul I. Editura C.H.Beck; București-2007; Radu Chiriță, p.98-99

Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic nr. 264-XVI din 27.10.2005. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.172-175/839 din 23.12.2005

LEGE Nr. 121, din 25.05.2012, Publicat : 29.05.2012 în Monitorul Oficial Nr. 103, art Nr : 355, Data intrarii in vigoare : 01.01.2013

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994

Convenția impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată în 1984

Convenția americană a drepturilor omului adoptata la 22 noiembrie 1969

Legea privind drepturile copilului nr. 338-X111 din 15 decembrie 1994

Legea privind protecția mediului înconjurător nr. 1515-XI1 din 16 iunie 1993

Codul penal al Republicii Moldova, nr. 128-129/1012 din 13.09.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2-74/195 din 14.04.2009.

Legea cu privire la poliție, nr. 416 din 18.12.1990

Legea cu privire la arestarea preventivă, nr. 1226-XIII din 27.06.97

http://dexonline.ro/definitie/via%C8%9B%C4%83, accesat la data de 3.04.2015

http://patriarhia.ro/eutanasia-445.html

Site-ul Internet al Curtii Europene a Drepturilor Omului, http://www.echr.coe.int

Comentariul Constituției Republicii Moldova, http://www.constcourt.md/public/files/file/informatie_utila/Comentariu_Constitutie.pdf, accesat la 25.04.2015

http://ethics.Sandiego.edu/Applied/Abortion, accesat la data de 14.04.2015

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sinucidere, accesat la data de 26.04.2015

http://www.who.int/mental_health/suicide-prevention/en/, accesat la data de 25.04.2015

http://search.who.int/search?q=Moldova+suicide&spell=1&ie=utf8&site=who&client=_en_r&proxystylesheet=_en_r&output=xml_no_dtd&access=p, accesat la data de 26.04.2015

http://www.statistica.md/, accesat la data de 26.04.2015

Cazul McCann si altii contra Regatului Unit din 27 septembrie 1995

Cazul Kelly contra Regatului Unit.

Cazul Stewart contra Regatului Unit

Cauza Brüggemann contra Republicii Federale Germane

BIBLIOGRAFIE

I. Muraru, E.S.Tănăsescu, ,,Drept constituțional și instituții politice”, Vol. I, C.H. Beck, București – 2008

Georgio del Vechio, ,,Diritto naturale e unita europea”, , Rome, 1959, p.95

I.Cloșcă, I.Suceavă, Editura Europa Nova, ,,Tratat de drepturile omului”, , Lugoj – 1995, p. 25

Aristotel, ,,Politica”, București – 1924, p. 24

Ioan Muraru, Gh. Iancu, ,,Drepturile, libertățile fundamentale și îndatoririle constituționale”, IRDO, București – 1992, p.33

A.Potîngă, Gh. Costachi, ,,Asigurarea drepturilor omului în lume”, Epigraf, Chișinău – 2003, p. 16

Hugo Grotius, ,,Despre dreptul războiului și a păcii”, ed. Științifică, București, 1968, pag.109

Cristian Ionescu, ,,Drept constituțional și instituții politice”, Vol. I, Lumina Lex

I. Diaconu, ,,Drepturile omului”, IRDO, București, 1993, p. 7

,,Wealth and Poverty”, Basic Books Inc. Publishers, New York, 1981, p.67

I. Rădulescu, ,,Omul și drepturile umane în concepția și practica socială românească”, Ed. Politică, București, 1987

L. Lutz, H. Hannam, Kathryn J., ,,New Direction in Human Rights”, University of Pennsylvania, Philadelphia, 1989, p. 3-24

Gheorghe Avornic, ,,Teoria generală a dreptului’’, Ediția a 2-a, Cartier Juridic, Chișinău-2004, p. 147

J.J.Rousseau, ,,Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni”, Best Publishing, p.26

Francis E. Peters, ,,Termenii filozofiei grecești”, Humanitas, București – 2007

Peter J. King, ,,O sută de filozofi”, Enciclopedia RAO, București – 2006

Dan Muraru, Simina Tănăsescu, ,,Drept constituțional și instituții politice”, Ediția a IX-a, Lumina-Lex – 2001

Gheorghe Alecu, ,,Jurisprudența Curții Europene cu privire la dreptul la viață. Aspecte de drept comparat. Revista Națională de Drept”, Chișinău : Ediție specială, 2011

I. Dogaru, D. Dănișor, ,,Drepturile Omului și Libertățile Publice”. – Chișinău: Zamolxe, 1998, p.87.

N. Pavel, ,,Considerații teoretice referitoare la dreptul la viața și integritatea fizică și psihică”, "Dreptul", 2003, nr.5, pag.37

Кpаcикoв, A. H., ,,Угoлoвнo-пpавoвая oxpана пpав и cвoбoд чeлoвeка в Poccии”, Cаpатoв:Пoлигpафиcт, 1996.

Pop, O. Infracțiunea de omor, Timișoara: Mirton, 2002; Угoлoвнoe пpавo, Чаcть ocoбeнная: Учeбник / Пoд peдакциeй д.ю.н., пpoф. B. H. Кyдpявцeва и д.ю.н., пpoф. A. B. Hаyмoва, Mocква: Юpиcт, 1999.

Boroi, A. ,,Infracțiuni contra vieții”. – București: ALLBeck, 1999

Загopoдникoв, H. И., ,,Пpecтyплeния пpoтив жизни пo coвeтcкoмy yгoлoвнoмy пpавy”, Mocква: Гocюpиздат, 1961

Кypc coвeтcкoгo yгoлoвнoгo пpава, в 6-ти тoмаx / Пoд peд. Пиoнткoвcкoгo A. A., Poмашкина П. C., Кpигepа Г. Л., тoм 5, Чаcть ocoбeнная, Mocква: Hаyка, 1971.

Aшитoв, З. O. ,,Квалификация нeкoтopыx тяжкиx пpecтyплeний пpoтив жизни и здopoвья гpаждан” (Пo Угoлoвнoмy Кoдeкcy Казаxcкoй CCP), Учeбнoe пocoбиe, Каpаганда: Каpагандинcкая Bыcшая шкoла MBД CCCP, 1978 (80)

Ștemberg, M., Gladun, E., Friptu, V., Corolcova, N. Obstetrică practică. – Chișinău: Reclama, 2004.

Aкyшepcтвo: Учeбник / Пoд peдакциeй Бoдяжинoй B. И., Жмакина К. H., Киpющeнкoва A. П. Mocква: Meдицина, 1986.

Favoreu L., Gala P., Ghevontian R., Melin-Sucramanien F., Pfersmann Otto, Pini J., Roux A., Scoffoni G. et Tremeau J., ,,Droit des libertes fondamentales”, Dalloz 2e ed., Paris, 2001, p.348

J.-F. Renucci, ,,Droit europeen des droits de l'homme”, L.G.D.J. ed., Paris, 2002, pag. 77

Creangă I., Gurin C. ,,Drepturile și libertățile fundamentale: sistemul de garanții”, Chișinău: TISH, 2005

Poманoвcкий Г.Б., ,,Пpавo на жизнь: Юpидичecкая нopма и дoктpина”, Унiвepcитeтcкi наyкoвi запиcки, 2006, № 2(18)

Ion Guceac, Dreptul la viață și fenomenul morții cerebrale, Akademos, nr. 4(19), decembrie 2010 – p.85

Comentariul Comitetului pentru Drepturile Omului, sesiunea a 16, 1982

Jean-Marie Henckaerts and Louise Doswald-Beck, Customary International Humanitarian Law, Volume I: Rules, ICRC Cambridge 2005, p. 311.

Nicolae Pavel, Considerații teoretice referitoare la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, în revista „Dreptul”, Anul XIV, Seria III-a nr.5/2003; Dinah Shelton et Alexandre Kiss, Reflexions sur le droit à la vie, International Institute of Human Rights http://www.iidh.org/downloads/journal2kiss.PDF

MANUALUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI, Anatolie Munteanu, Aurelia Grigoriu, Svetlana Rusu, Chișinău Editura Arc, 2011

Ghidul specialistului în Convenția Europeană, Karen Reid  p.559,

Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, RAPORT privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2012

Sârcu D. O nouă curte europeană- o nouă jurisprudență, 2004

Gomien D., Harris D., Zwaak L. Convention européenne des Droits de l'Homme et Charte sociale européenne: droit et pratique. Strasbourg: Consiliul Europei, 1998. 482 p.

Vasseur Fambry, La famille et la Convention européenne des droits de l’homme, L’Harmattan, 2000, 312 p

Osmochescu N,. Aplicarea dreptului internațional în ordinea juridică, Revista Națională de Drept, 2006, p. 35

Barbăneagră A. (dir.) Raport analitic: monitorizarea încălcărilor drepturilor omului reflectate în hotărârile judiciare irevocabile. Chișinău, 2007. 84 p.

Aramă E., Tehnici interpretative și compatibilitatea în drept, Revista de studii și cercetări juridice. Chișinău, 2007, nr. 3-4, p. 4-14.

Schlette V., Les interactions entre les jurisprudences de la Cour européenne des droits de I homme et de la Cour constitutionnelle fédérale allemande. : Revue lrançaisc de droit constitutionnel, 1996. p. 747-768

D.Bogdan, M.Selegan, Drepturile și libertățile fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Editura All Beck; București-2005;

Chiriță, R. Dreptul constituțional la viață și dreptul penal, în Studii Universitatis Babeș Bolyai, nr. 2/2001, p.124,

Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, ed. Național,2006, p.13

Ion Țipa, Conținutul dreptului la viață și coraportul acestui drept natural cu eutanasia și dreptul la moarte, publicația Societatea civilă și statul de drept 2012, pag.1.

Brânză. S., Ulianovschi. X., Stati, V. și alții, Drept Penal, Partea Specială, vol. II, Chișinău: Cartier, 2005. p. 82,

Barbăneagră, A., Berliba, V. Codul penal comentat și adnotat, Chișinău: Cartier, 2005, p. 226

"The termination of Life on Request and Assisted Suicide (Review Procedure) Act" (Legea privind sfîrșitul vieții la cerere și sinuciderea asistată – Proceduri de control)

Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Volumul I. Editura C.H.Beck; București-2007; Radu Chiriță, p.98-99

Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic nr. 264-XVI din 27.10.2005. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.172-175/839 din 23.12.2005

LEGE Nr. 121, din 25.05.2012, Publicat : 29.05.2012 în Monitorul Oficial Nr. 103, art Nr : 355, Data intrarii in vigoare : 01.01.2013

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994

Convenția impotriva torturii si altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată în 1984

Convenția americană a drepturilor omului adoptata la 22 noiembrie 1969

Legea privind drepturile copilului nr. 338-X111 din 15 decembrie 1994

Legea privind protecția mediului înconjurător nr. 1515-XI1 din 16 iunie 1993

Codul penal al Republicii Moldova, nr. 128-129/1012 din 13.09.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2-74/195 din 14.04.2009.

Legea cu privire la poliție, nr. 416 din 18.12.1990

Legea cu privire la arestarea preventivă, nr. 1226-XIII din 27.06.97

http://dexonline.ro/definitie/via%C8%9B%C4%83, accesat la data de 3.04.2015

http://patriarhia.ro/eutanasia-445.html

Site-ul Internet al Curtii Europene a Drepturilor Omului, http://www.echr.coe.int

Comentariul Constituției Republicii Moldova, http://www.constcourt.md/public/files/file/informatie_utila/Comentariu_Constitutie.pdf, accesat la 25.04.2015

http://ethics.Sandiego.edu/Applied/Abortion, accesat la data de 14.04.2015

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sinucidere, accesat la data de 26.04.2015

http://www.who.int/mental_health/suicide-prevention/en/, accesat la data de 25.04.2015

http://search.who.int/search?q=Moldova+suicide&spell=1&ie=utf8&site=who&client=_en_r&proxystylesheet=_en_r&output=xml_no_dtd&access=p, accesat la data de 26.04.2015

http://www.statistica.md/, accesat la data de 26.04.2015

Cazul McCann si altii contra Regatului Unit din 27 septembrie 1995

Cazul Kelly contra Regatului Unit.

Cazul Stewart contra Regatului Unit

Cauza Brüggemann contra Republicii Federale Germane