Garabet Ibraileanu Monografie Critica

I.INTRODUCERE

Critica literară este o activitate aplicată la opera literară pe care o analizează, o comentează, o caracterizează și o valorizează mai ales sub unghi estetic. Critica,la fel ca și literatura, își are obiectul și metodele ei specifice : descoperirea aspectului original al unei opere concrete precum și judecata de valoare prin comparație cu alte opere. Ca și literatura, critica posedă harul de a sufla viața asupra textelor, propria sa viață. Critica este o reacție la literatură, o atitudine în fața vieții. In sprijinul acestui argument prezint următoarea afirmație a lui Adrian Marino:”In sens tradițional, critica a fost totdeauna recunoscută ca formând o parte a literaturii. Literatura este inițial un termen generic pentru totalitatea studiilor literare de orice categorie. In 1600 critica este clasată și recunoscută ca parte a literaturii. Criticul face și el parte din literatură. Critica este o formă a literaturii ce are ca subiect literatura. Este literatura literaturii. Deci, opera critică se poate transforma în literatură prin faptul că ea grupează idei, reflexii, teze și ipoteze despre literatură. Astfel, a face critică înseamnă a face literatura pe baza literaturii :„Nu poți vorbi despre ceea ce face literatura decat făcând literatură.„(T.Todorov) Criticul este cel care formulează judecăți obiective ; demersul pe care îl practică îl obligă deopotrivă la subiectivitate : respectarea propriilor opțiuni, convingeri, înclinații. Criticul își poate presta vocația doar bazându-se pe ceea ce el critică ; la acestea adaugă propriile sale convingeri și idei, ajungând să creeze opera critică. și pentru că actul critic necesită talent și devotament din partea autorului, la fel ca ți scrierile literare, criticul este considerat un scriitor. Scriitorul și criticul „și-au revărsat toate prețioasele daruri într-o operă care, dacă este numai o transpunere, nu exclude întru nimic originalitatea, prezența în gustul, în măsura, în perspectiva și nobila gratuitate a înfaptuirii.„(P.Constantinescu) Pentru Krieger, profesor la catedra de literatură engleză a Universității California și director al „Școlii de critică și teorie", înființată de el în 1975, întreaga istorie a criticii „nu este decât istoria unor cercuri care se ating, se suprapun, totodată excluzându-se reciproc". Autorul analizează personalitatea criticului, confruntat cu relația de incompatibilitate dintre obiectul estetic (privit din unghiul ontologic-contextualist) și realitatea externă acestuia. In lupta cu ele, conștiința criticului se divizează dramatic între „persoana" sa (corespunzătoare id-ului psihanalitic), ce se manifestă prin tentația impresionistă de a reacționa în mod specific, diferit. In cazul fiecărei experiențe estetice, și, pe de altă parte,persona (acționând ca un super ego), care îi solicită fidelitatea față de propriul sistem teoretic. Criticul însă trebuie să aibă în față un obiect la care să se refere, independent de acea experiență unică trăită de el și în ciuda faptului că singurul lucru pe care-l poate face este să-i mai adauge acesteia alte experiențe similare. Așadar din experiențele sale privitoare la acel obiect criticul trebuie să extragă obiectul în experiență. De fapt el îl întemeiază ca obiect pentru experiență ; altfel spus, întemeiază un obiect destinat să producă o experiență ale cărei cauze să poată afirma că le regăsește în obiect. Criticul consideră că obiectul există pentru această experiență, cu alte cuvinte că există
pentru a-i da criticului posibilitatea să îl definească drept obiect creat exclusiv în scopul de a-l
determina pe el să definească astfel obiectul. Această specificitate circulară alimentează
temerile criticului că de fapt el nu ar discuta obiectul, ci propriul său artefact, adică s-ar
discuta pe sine însuși, deși este posibil ca el să perceapă uneori obiectul brut, desprins de conștiința ce îl contemplă. Criticul poate explicita înțelesul și funcția elementelor separate ale Operei pe care o interpretează numai în măsura în care ele constituie un întreg unitar ; dar este necesar ca înainte de a le citi astfel el să fi construit deja acel întreg. El vede numai ceea ce categoriile viziunii sale îi permit să vadă, și, odată ce a văzut astfel, viziunea sa anterioară este consolidată de fiecare din detaliile pe care le propune drept dovezi, deoarece fiecare din ele pare să sprijine teoria întregului care fusese premisa necesară pentru ca el să poată sesiza detaliile în acel anume fel. Astfel fiecare din ipotezele privind caracteristicile generale sau parțiale ale operei apare închisă într-un cerc, iar apelul criticului la „text" care, pasămite, ar putea furniza probe empirice în sprijinul ideilor avansate, este specios în măsura în care se autoconfirmă. Izolată în acest fel, ipoteza poate părea absolut convingătoare, cel puțin pentru autorul ei care o apără îndârjit cu ajutorul propriilor ei chingi. Ce tipuri de trăsături sunt acelea pe care criticul se străduiește să le descopere în operă, în
încercarea de a-i stabili caracterul estetic și forța ei ce îl obligă pe fiecare cititor să aibă o
experiență estetică, cu condiția ca acesta să se supună autorității contextelor proprii operei ? In mod neîndoios criticul are de definit tocmai elementele unei asemenea autorități. Căci dacă el nu poate confirma părerea că autoritatea este conținută în obiect, nu poate nici să susțină teza caracterului necesar al repetabilității experienței la diferiți cititori, repetabilitate condiționată de o reacție față de obiect care este adecvată și se supune autorității obiectului, răspunzând solicitărilor sale specifice. Așadar el trebuie să își asume răspunderea de a dezvălui și a ne oferi spre examinare acele trăsături ale obiectului care îl consemnează pe cititor înăuntrul lumii simbolice a poemului, împiedicându- l de a aluneca către universul exterior al contingențelor și acțiunii comune (înainte și după momentul experienței) ; căci acest „important" univers exterior al acțiunii și al cunoașterii face imposibilă starea de împietrire strict contemplativă, tipică esteticului. Dacă fiecare critic îi datorează loialitate în primul rînd obiectului care îi justifică propria sa existență, el trebuie să se oblitereze pe sine pentru a explicita și glorifica obiectul. Astfel obiectul pare a fi cel care îl definește pe critic și nu invers ;el justifică rolul criticului, nu criticul îi prescrie natura. Orice critic mare este stăpînit de o impaciență teoretică atunci când își dă seama de complexitatea experienței sale particulare și de rezistența ei față de universaliile teoretice care ar trebui să o guverneze. In fiecare caz, însă,persona critică se afirmă, plină de tenacitate, dominând discursul, deși prezența neliniștitoare a persoanei criticului (sau a aparentei persoane) îi conferă discursului semnul său special,pecetea personalității critice majore : ea insuflă căldura relevanței umane sistemului pe care încearcă să-l distrugă.

Persona spune : „Eu am dreptate în privința obiectului acestuia și, în general, în privința experienței cu obiecte literare, iar obiectul de față e un exemplu elocvent. Nu poți să nu fii de
acord cu mine". Persoana (sau aparenta persoană) susține însă : „Experiența aceasta este a
mea și numai a mea, căci ea nu a mai avut loc până acum. Trebuie să păstrez autenticitatea
ei și tot ce am investit în ea, indiferent dacă alții sunt de acord sau nu cu ce descopăr eu și indiferent dacă ea concordă sau nu cu alte experiențe ale mele". Pentru a asigura caracterul deschis al perspectivelor experienței practice normative, criticul trebuie să-și rezerve posibilitatea elementară de a opera distincții între contextele atașate de el operei, contextele pe care, probabil, poetul le-a implicat în operă (pentru a le determina pe
acestea, criticul se folosește de informația erudită) și contextul ce s-a dezvoltat în cadrul
sistemului interior al operei.

Abordând disciplinele care studiază literatura, R. Wellek și A. Warren stabilesc distincții, pe de o parte între critica literară, care privește operele în simultaneitatea lor și istoria literară, care consideră dimensiunea cronologică drept ordonatoare a procesului evolutiv în literatură și, pe de altă parte, între cele două discipline menționate și teoria literară. În timp ce critica literară și istoria literară insistă asupra analizei particulare a unor anumite opere, teoria literară servește drept sistem sau corpus teoretic ce furnizează principiile, criteriile, categoriile, metodele generale necesare în aplicarea studiului de opere individuale. Condiționarea necesară a celor trei discipline este reciprocă și profitabilă în procesul analizei, înțelegerii și al interpretării operelor literare, al căror studiu complet poate fi realizat doar prin relaționarea lor: nu se poate concepe teoria literară fără critică și istorie, sau critica fără teorie și istorie, sau istoria fără teorie și critică. Este evident că teorie literară nu se poate face decât pe baza studiului unor opere literare concrete. Nu se poate ajunge la criterii, categorii și scheme «in vacuo». Invers, critica sau istoria nu sunt posibile fără o serie de probleme, fără un sistem de concepte, fără unele puncte de reper, fără unele generalizări [Wellek, Warren, 1967, 68]. Critica literară operează selecția operelor de autentică valoare și separarea lor de masa scrierilor sortite anonimatului. În efectuarea operațiilor de evaluare, criticul literar se conduce după criteriul judecății de gust, fapt care implică o doză mare de subiectivitate în aprecierea valorii. Spre deosebire de istoricul literar care tinde spre imparțialitate, criticul literar este tentat să se lase condus de relativismul propriilor aprecieri, de impresii uneori superficiale care pot decide cu ușurință statutul operei și pe cel al autorului, implicit succesul sau eșecul creației. În lucrarea Critica literară, Pierre Brunel, Daniel Madelenat, Jean- Michel Gliksohn și Daniel Couty disting patru constante ale disciplinei, care dau și denumirile capitolelor: a descrie, a ști, a judeca, a înțelege. Spre deosebire de istoria literară, critica literară este o disciplină sincronică și evaluativă, care aduce în discuție atât operele și scriitorii din trecut, cât și pe cei contemporani. În timp ce istoria literară este mai mult o tehnică și se constituie ca metalimbaj despre faptele literare, critica poate fi ea însăși act creator. Obiectivitatea și subiectivitatea se împletesc în cercetarea critică. Deși își propune să impună criterii de valorizare a operelor, abordate pe un ton echilibrat și ferm, criticul nu se poate detașa în totalitate de subiectul studiului său, de integrarea cu imaginație a acestuia în climatul social, politic, religios, cultural, istoric al epocii în care a fost realizată creația, de tratarea cu subiectivism părtinitor a aspectelor legate de viața privată a scriitorului, care îl transformă în observator fin al diversității emoționale și existențiale participante la întregirea tabloului creației. Investigarea datelor biografice completează activitatea de trasare a doctrinelor care grupează operele și autorii în sisteme. Aprecierile stilistice se combină cu notațiile psihologice care întocmesc fișa de observație rezervată fiecărui scriitor luat în atenția cercetărilor sale de către critic. Criticul literar evaluează calitățile și judecă defectele în alcătuirea operei. În eforturile de direcționare a criticii pe o traiectorie științifică, pozitivistă, Hyppolite Taine a trasat, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, schița factorilor externi cu rol în determinarea psihologiei care influențează creația:rasa (apartenența fiziologică la un sistem particular care diferențiază specia umană);mediul (totalitatea contextelor spațiale, a situațiilor sociale, a condiționărilor geografice, politice, religioase, care influențează evoluția spirituală);moment condiționărilor geografice, politice, religioase, care influențează evoluția spirituală);momentul (ansamblul factorilor și al circumstanțelor temporale cu rol în definirea mentalităților individuale și colective). În prelungirea teoriilor lui H. Taine, care a servit drept mentor unei întregi generații, vin adăugirile ulterioare făcute criticii, ramificată, după scopul urmărit, în: critica estetică (cu insistența pe emoția produsă de operă);psihologică (axată pe profilul autorului);sociologică (cu referire la ansamblul larg de mentalități ale grupurilor sociale). Ferdinand Brunetière, un alt critic care i-a urmat lui H. Taine, a formulat o teorie interesantă și originală despre formele literare, considerate similare speciilor și evoluției acestora. Potrivit criticii naturaliste a lui F. Brunetière, alimentată de modelul științelor biologice și în special de teoriile lui Darwin despre evoluția speciilor, formele literare cunosc același traseu existențial valabil pentru toate formele de viață, respectiv apariția, dezvoltarea, maturitatea, declinul și extincția. Reunirea teoriilor formulate de cercetători de-a lungul timpului furnizează materialul informativ care facilitează înțelegerea scopului și a obiectivelor criticii literare și a metodelor de investigare a acestora. Domeniul criticii literare este patronat de două mari dimensiuni relative:judecata și gus-tul. Fenomen literar și social deopotrivă, critica literară își depozitează materialul stiințific în publicații destinate special profilului său, respectiv reviste, ziare, jurnale, manuale, dar se manifestă și în cadre mobile precum saloane, cercuri literare etc. Operele și autorii fac obiectul de studiu al unui critic anume sau sunt dezbătute în cadrul reuniunilor organizate, prin însumarea opiniilor avizate despre ele. Dimensiunea gustului și cea a judecății operează separarea dintre critica impresionistăși critica de identificare. Autoritatea competentă în aprecierea operelor este, pentru critica impresionistă, emoția estetică, filtrul sentimentelor, sensibilitatea ca instanță supremă și pertinentă care ghidează plăcerea lecturii. Punctul de vedere personal este cel abilitat în operațiunea de comentare a operei, alimentat de parametrii afectivității și ai temperamentului. Opiniile preferențiale și subiective oferă privirea justă asupra ansamblului creației. Critica impresionistă a fost reprezentată și susținută în Franța de către Jules Lemaitre, frații Edmond și Jules Goncourt, Anatole France. Impresia personală plasticizată se cere detașată de abordarea obiectivă a textelor, care constituie scopul criticii de identificare. Numai o privire detașată, impersonală, imparțială, poate surprinde cu claritate, precizie și coerență esența și particularitățile textului și poate oferi o evaluare a operei. Critica literară formulează reflecția despre particularitățile de organizare a limbajului literar, astfel că, la nivelul textului, operează analiza elementelor specifice ale discursului sau comentariul atât a ceea ce se comunică, cât și a modului sau a formei în care se comunică conținutul. Criteriul esențial de validare a operei de artă a fost considerat a fi literaritatea, concept definit de Roman Jakobson, urmărit de formaliștii ruși, de structuraliști, de teoreticienii americani reuniți de New Criticism. Școala formalistă aplică tehnici lingvistice pentru a demonstra construcția operei pe temeliile limbii, care o structurează ca ansamblu de semne și coduri ce îi ghidează ulterior traseul literarității. Literaritatea devine principalul obiect de studiu literar: A considera un text ca literar înseamnă a citi înauntrul său un alt text, adică a-l interpreta simbolic, a-i repera cel puțin o rețea de indici care balizează câmpul semnificant [Santerres –Sarkany, 2000, 23]. Noua critică accentuează plăcerea textului, performată de lectorul – critic, care poate realiza o lectură obiectivă și poate prelungi opera, prin propria sa activitate creatoare. Intenția criticului este de a atribui operei un sens particular, alimentat de nevoia gustului și de cea a clarității.

Critica literară oscilează între subiectivitate și obiectivitate. Ierarhiile instituite în virtutea preferințelor aleatorii sunt provizorii, astfel că actul critic este unul relativ. Analiza critică a unei opere își propune să stabilească o perspectivă completă asupra tuturor componentelor acesteia. Criticul literar separă operele în categorii, le descompune în straturi și nivele, grupează autorii și operele după un anumit tip de sensibilitate și într-o serie culturală. Urmează stabilirea unor coordonate ce caracterizează creațiile unui moment particular, asimilat unui curent literar. Criticul comentează metoda de scriitură, tehniciile de versificație ori pe cele narative, elementele intervenite în formarea stilului, a personalității, a originalității în creație. Tot el trece în revistă particularitățile limbajului literar, stabilește împrumuturile din și filiațiile cu alți autori, tendințe, grupări. Critica aduce exemplificări,face comentarii menite să clarifice pentru cititor elementele creației unui scriitor reprezentativ pentru un context spațial și moment temporal. Actualitatea temei propuse spre studiere rezidă în interesul constant și sporit manifestat de cercetatori din domenii complementare literaturii asupra producțiilor literare, în explicarea sensurilor acestora prin alte mijloace, metode de interpretare decât cele tradiționale. Numărul în creștere de studii consacrate criticului Garabet Ibrăileanu îi atestă actualitatea. De altfel, prin complexitatea sa, opera se pretează metodelor de cercetare cele mai diverse, fară a exista vreo clipă pericolul de a o priva de farmecul și unicitatea evidente. Vor fi, cu siguranță, încă mulți cercetători care se vor opri asupra acestei creații și de acum înainte, continuând să găsească mereu mijloacele de a actualiza creația în sine și pe autorul acesteia. Teoretician al curentului poporanist, critic literar și romancier, Garabet Ibrăileanu a simțit în permanență nevoia teoretizării, scrierile lui fiind semănate cu largi popasuri, meditații sintetice asupra fenomenelor literare individuale spre a le cuprinde esența, relațiile reciproce, legile ce le călăuzesc, acest lucru, de altfel, fiind valabil la majoritatea criticilor și istoricilor literari. Cu excepția cursului său de estetică literară, el nu și-a sistematizat concepția asupra sensului literaturii, ci s-a mulțumit să își expună ideile, de cele mai multe ori, în polemici cu esteticienii și în practica valorificării literaturii noastre din trecut și din epoca sa.
Publicistica din tinerețe a lui G. Ibrăileanu are, în mare parte, un caracter teoretizant. O dată cu trecerea timpului, teoreticianul își precizează punctele de vedere personale, în relevarea specificului reflectării artistice, ca și în aprecierea valorilor înregistrate în istoria literaturii.
Astfel, dovedește un interes deosebit și pentru înțelegerea adâncă a specificului artei, abordând câteva dintre problemele aflate în centrul direcțiilor criticii vremii: distincția dintre artă și știință, menirea artei, corelația obiectiv-subiectiv în opera literară, legătura dintre scriitor și mediul social, moralitatea și „tendința” în literatura artistică ș. a. G. Ibrăileanu sublinia caracterul specific al reflectării artistice în cadrul formelor conștiinței sociale. Artistul, credea criticul, este o individualitate care, din pricina organizației sale nervoase, simte mai mult decât noi și are și puterea de a întrupa în forme alese și sugestive simțirea sa în urma contactului cu realitatea pe care o recreează într-o viziune nouă. Referindu-se la procesul de creare a operei de artă și la relația acesteia cu realitatea socială, Ibrăileanu concepe o foarte interesantă și originală sinteză între estetica sociologică și cea psihologică, fiind mereu preocupat de eliminarea rigidității, a dogmatismului și de afirmarea subliniată a ideilor în raport strict cu realitatea intrinsecă a operei literare. In acest sens cercetătorul își propunea să analizeze opera literară sub toate aspectele posibile, aceasta fiind văzută ca „obiect de observație” ce trebuie „întors pe toate fețele”. Cercetarea asemănărilor și deosebirilor dintre artă și știință a fost de altfel o preocupare permanentă a lui Ibrăileanu începând încă din prima sa perioadă publicistică. Inițial criticul ține să nu separe complet arta de știință. Conform ideii criticului, în timp ce știința explică lumea și lucrează cu noțiuni care sunt „extracte de imagini», arta o creează și lucrează cu imagini, idee pe care o întâlnim mereu în scrisul său critic. Revenind la deosebirea dintre artă și știință, Ibrăileanu e de părere că „arta urmărește frumosul, știința – adevărul, etica”. Redarea realității „obiective” nu înseamnă fotografierea ei. Pentru a reprezenta individualul e necesară raportarea lui la întregul complex social din care face parte. Constatăm, așadar, că pentru Ibrăileanu imaginea artistică înseamnă încorporarea generalului în individual: „nu se poate închipui creator lipsit de concepția individualului; care e obiectul creațiunii”, dar marii scriitori au și „concepția generalului”, „pentru că lumea nu e o sumă de indivizi juxtapuși, ci și acești indivizi și raporturile dintre ei, și dintre ei și univers.”
Actul generalizării și individualizării artistice, soldat cu crearea în consecință a unei opere estetice, presupune neapărat prezența talentului. În afara acestuia nu se poate vorbi de existența estetică a operei. Pentru toate: crearea frumosului, generalizare, individualizare, se cere talent. Argumentația criticului se referă la artiștii autentici, născuți și nu făcuți „prin familiarizare cu literatura”, artiști care refuză o copie „naturalistă” a realității, „pastișa», „reportajul”, dar și crearea „din cap”. Ei sunt „adevărați zei, adică creatori de lumi nouă”, „o altă lume alăturea cu cea reală”. Talentul se manifestă mai ales în viața transpusă în roman, care este „creată”după viziunea artistică originală și concepția scriitorului. „Așadar, afirma Ibrăileanu, creatorul selectează, transfigurează ceea ce a selectat, transformă totul în nou și foarte personal. Lumea din opera de artă este „reprezentarea” și chiar „voința și reprezentarea” foarte individuală a fiecărui creator” deoarece „concepția individualului” este chiar „obiectul creațiunii”, în sensul că individualul – esențialul – separat de accidental – reprezintă fundamentul generalului. Punând în discuție problema fenomenului creației operei de artă în raport cu realitatea, Ibrăileanu afirma că ceea ce interesează nu este imaginea, care este condiționată „de sentimentele și concepțiile artistului asupra vieții”, ci ceea ce o însoțește, „o judecată a ei, adică o clasificare a ei din punct de vedere al concepțiilor asupra lumii. Toate aceste idei vor fi dezbătute pe larg în lucrarea de față ce se vrea a fi un omagiu adus unuia dintre importanții critici ai literaturii noastre.

II. GARABET IBRĂILEANU- PORTRET

Personalitate marcantă în cultura română, Garabet Ibrăileanu a văzut lumina zilei într-o familie de armeni, la 23 mai 1871 în orașul Tg. Frumos.

„S-a întâmplat sã mã nasc într-o familie de micã burghezie, cu tradiții, cu viațã de familie, compusã din sentimentul datoriei, din iubire și din solidaritate. Ce voi fi având bun în caracterul meu vine de acolo”.(G. Ibrãileanu, Cugetãri)

La vârsta de 5 ani rămâne orfan de mamă, al cărei chip îl evocă mai târziu în romanul Adela (1933) și în Amintiri din copilărie și adolescență (apărut postum în 1937). În 1887 se stinge din viață și Teodor Ibrăileanu, tatăl scriitorului. Marcat de pierderea părinților, pe fondul unei sensibilități accentuată de sărăcia în care trăia, copilul visător încă mai găsește resurse de a se refugia în lumea miraculoasă a basmului: „în toate direcțiile mi se părea că se sfârșește o lume, după care începea regiunea basmelor.”

Privind drumul parcus de G. Ibrăileanu de la naștere și până la afirmarea sa deplină, poți observa că aproape întreaga Moldovă i-a fost școală. Nu degeaba poate, mai târziu, autorul și criticul literar Ibrăileanu acredita ideea superiorității spiritului critic moldovenesc asupra celui muntean.

Casa în care s-a născut viitorul critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român are în spate o istorie interesantă. Fost han, acolo a trăit inclusiv prima femeie medic chirurg din România, Marta Trancu-Rainer. În prezent, casa a devenit școală generală.

De la Târgu-Frumos, Ibrăileanu a plecat la Roman, la moșia de la Poiana lui Iurașcu. Mărturisea autorul în amintirile sale: "Aici, la Poiana lui Iurașcu, am cunoscut întâi natura. Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea și cu alții de la iaz spre casă. Era lună plină (…) Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul și moara. Și cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung și trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeață și de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios". Acum, Poiana lui Iurașcu s-a pierdut. La Roman, nimeni nu mai știe să-ți spună unde se afla. Natura lui Ibrăileanu pare că s-a ascuns. Iazul și moara și-au pierdut în neant siluetele. Acum doar vântul mai macină praful. Iar iazul, iazul poate fi oricare din cele care înconjoară, ca o salbă de păcate, Romanul. Bârladul și Bacăul îl găzduiesc și ele din vreme în vreme pe Ibrăileanu. Iar apoi, drumul vieții l-a purtat la Iași. Ce oraș! Ce oameni! Ce povești! In Iași, poveștile literaților se adună și merg împreună pe Copou. De la grupul statuar al voievozilor de frunte ai românilor și până sus la casa-muzeu a lui Mihail Sadoveanu, pașii lui Eminescu se ating cu cei ai lui Creangă, îi iau urma lui Sadoveanu și toți se dau în lături cu respect când se întâlnesc cu cei ai lui Garabet Ibrăileanu. Adela l-a recomandat ca scriitor. Dar el, Ibrăileanu, a fost mult mai important ca și istoric și critic literar, pedagog. Un liceu îi poartă numele cu respect. Dar nu pentru că aici ar fi predat criticul, ci pentru că, după cum spunea profesorul Albu Elena, de la catedra de Limba și Literatura Română a Liceului Garabet Ibrăileanu, "În Iași umblă legenda pașilor lui pe Dealul Copoului, pe aici, la noi". Pentru cei care nu fac parte din lumea academică, ori din cea a literelor este poate greu de înțeles dimensiunea uriașă a lui Ibrăileanu în lumea Iașilor, a literaturii române. Nu doar un liceu îi poartă numele, ci și Catedra de Literatura Română a Universității Al.I. Cuza. Aici, la universitate, Ibrăileanu a predat mai bine de 20 de ani, între 1908-1934, cu o pauză între anii 1911-1912, când postul său a fost ocupat de Eugen Lovinescu.

Dacă vrei să vorbești cu un om avizat, cu un om care să-ți poată spune aproape totul despre Ibrăileanu, atunci ar fi bine să te rogi, să te poată primi un alt mare erudit al Iașilor. Profesor dr. docent Gavril Istrate, filolog și istoric literar al Universității ieșene. Are 95 de ani, o uriașă experiență de viață, o inteligență sclipitoare și o memorie extraordinară. A făcut parte din ultima serie de studenți ai lui Ibrăileanu "Eu am avut șansa să fac parte din ultima serie de studenți care l-au ascultat pe el, la începutul anului 1934, vreo șase-șapte lecții. El era bolnav. Noi insistam mereu pe lângă asistentul lui ca el să vină la curs, să-l vedem. Într-un final, a venit. Ei bine, noi, în vremea aceea, nu-l puteam compara cu nimic. Cursurile lui începeau de obicei la ora 16:00. Dar noi, studenții din anul I, eram în sală de la ora 14:00, dar nici atunci nu aveam loc în bănci! Ne așezam pe jos, așterneam o gazetă sau o hârtie sub noi și luam notițe pe genunchi. Ibrăileanu nu avea o expunere propriu-zis narativă. El făcea dialog. Ajungea la un moment dat să se contrazică cu Nicolae Iorga. Spunea: «Domnule Iorga, dumneavoastră sunteți un om căruia literatura, viața românească, vă este profund îndatorată și nu știu dacă vă va putea plăti vreodată datoriile. Dar nu vă supărați, în problema aceasta nu aveți dreptate!». Când spunea «domnule Iorga», noi toți priveam prin sală, dar ce? Iorga e cu noi în sală? Unii dintre noi veneau la Iași chemați tocmai de mândria de a ne numi elevii lui.

Vorbea cu atâta convingere, că nu se putea spune nimic altceva. Noi, ca studenți, se zice că aveam și noi opiniile noastre, dar, în unele probleme în care noi spuneam ceva și el ne contrazicea, noi ne bucuram! În loc să ne supărăm că ne demontează afirmațiile, noi ne bucuram! Se bucura de o popularitate deosebită. Ajunsese la concluzia că prin bunătate poți face foarte multe lucruri.
Ca om, era oarecum curios. Cine nu-l cunoștea, rămânea pe gânduri. Era puțin terorizat de ideea că se poate îmbolnăvi. Dădea mâna cu tine și pe urmă se ștergea cu spirt." Teama de boală, de moarte, era depășită poate, de teama de foc. Teama de mulțime îl chinuia de asemenea. Peste toate însă, chipul emblematic al lui Garabet Ibrăileanu, sau Cezar Vraja, după cum îi plăcea să semneze, a rămas peste veacuri la fel de distins, de apreciat, de elogiat. Tudor Arghezi, marele poet, considera că unele dintre cele mai plăcute emoții trăite de el sunt cele în care el și criticul literar stăteau de vorbă. Momentele unor oameni aleși. Arghezi spunea: "Viața românească a fost Ibrăileanu: cum ar putea condeiul să-mi tacă? Unele dintre cele mai frumoase emoții le-am trăit stând de vorbă cu acest om de personalitate și ascultându-l mut… Ibrăileanu, într-adevăr, a dat literelor românești publicația cea mai de seamă, s-a identificat cu ea, ca două triunghiuri echilaterale suprapuse: unul de azur". Garabet Ibrăileanu a fost unul dintre criticii literari de marcă ai românilor. Îl putem așeza alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Fiecare dintre ei a marcat literatura română, evoluția și curentele ei. Despre Garabet Ibrăileanu, foarte mulți autori au lăsat în urmă mărturii. Vorbe despre un om cum n-a mai fost altul. Bun, sincer și, ceea ce am putea numi în limbajul de astăzi, "un profesionist desăvârșit". Viața românească, revista gândită și înființată de el, a fost una dintre cele mai importante apariții în peisajul Moldovei care deschidea mult dezbătuta chestiune a specificului național. De la Mihail Sadoveanu la alți mari autori, mai toți și-au făcut, dacă vreți, un soi de ucenicie pe lângă  marele erudit și cărturar care a fost Garabet Ibrăileanu. "Vervă, spirit, bun-simț, spontaneitate, humor, cinste intelectuală, bună-credință,convingere, decența în invective și seriozitate în argumente, iată lucruri care astăzi sunt uitate. Ce distanță până la bârfeala pompoasă și la gălețile de murdăriri ale zilelor noastre! Ibrăileanu a fost un spirit înzestrat cu un perfect echilibru al însușirilor spirituale. Rar om care să aibă în același grad, delaolaltă, calitățile de inteligență și de suflet, de intuiție și de rațiune, de simțire și de pricepere intelectuală! Cu el dispare un critic complet, capabil să îmbrățișeze și să judece cu competență o întreagă cultură!", spunea în 1936 Al. Philippide, lingvist și filolog, membru titular al Academiei Române. Tudor Vianu spunea, la rândul lui: "Prestigiul lui Ibrăileanu provine din dezinteresarea, din modestia, din absoluta lui lipsă de vanitate, din pătrunderea neobișnuită a inteligenței lui, din intransigența și pasiunea lui luptătoare, din marea lui vocație pentru prietenie, din devotamentul lui, adică dintr-o totalitate de însușiri intelectuale și morale rareori întâlnite la același om. Prin acest prestigiu, Ibrăileanu a susținut o mișcare de cultură, în care trebuie să recunoaștem una din etapele cele mai însemnate din trecutul democrației românești". "Niciodată încă nu se pomenise ca elevii bolnavi, cu impresionante ascensiuni termice, scuturați de frisoanele suferințelor să părăsească patul lor de boală, să evadeze din infirmerie, ca să asiste, cu prețul vieții lor, la acele ceasuri de literatură, în care se-nflăcăra în vâlvătăi uriașul suflet al lui Ibrăileanu(I.I. Mironescu – scriitor) "Când intra în sala de curs, impunea prin figura-i de patriarh și spiritul lui ne copleșea gândurile. Niciodată n-am avut așa de mult impresia că lucrurile despre care vorbea profesorul erau smulse din sufletul lui"(Gavril Istrate – dr prof. Docent). „Ibrãileanu era un mare iubitor de muzicã. O simțea pânã în adâncul sufletului, pânã la duioșie, cum simțea tot ce era frumos în artã, dar mai presus poezia și muzica. El n-a avut culturã muzicalã și nici nu prea a avut ocazii sã audã o muzicã bunã și bine executatã, dar din cele auzite alegea ce era mai fin (…) Îi plãceau bucãți din Strauss, Waldteufel.Când a ajuns sã aibã gramofonul a mai auzit și alte bucãți celebre pe care el singur și le alegea”.(Elena G. Ibrãileanu, Din viața lui G. Ibrãileanu) In 1905, la invitația lui H. Sanielevici colaboreazã la revista acestuia, Curentul nou.

Aforisme publicate în revista Curentul nou

„ Poetizarea pãcatelor omenești e un defect chiar de esteticã, e o slãbiciune a operei de artã, din cauzã cã autorul ne solicitã simpatie pentru un fapt care prin natura lui provoacã antipatie și, astfel, în cetitor o impresie se distruge de cãtre cealaltã”.

„In politicã nu trebuie sã considerãm poporul ca un material de experiențe pentru nici un program, oricare ar fi el, ci, întrebându-l de nevoi, sã i le alinãm”.

„Arta nu e o fotografiere și, din acest punct de vedere, <<realismul>> e o

cerințã absurd.” Revista Viața româneascã apare lunar (primul numãr în martie 1906) în volume de circa 160 pagini, având ca directori pe C. Stere și P. Bujor, acesta din urmã fiind înlocuit din anul 1907 de dr. I. Cantacuzino. C. Stere va rãspunde de partea politicã a revistei, iar I. Cantacuzino de latura științificã. De beletristicã, partea cea mai amplã a revistei, se ocupã G. Ibrãileanu, acesta având și funcția de secretar de redacție. Deși numele sãu nu va fi niciodatã trecut pe coperta revistei, Ibrãileanu a fost de fapt adevãratul conducãtor, animatorul și sufletul Vieții Românești.

In paginile revistei Viața româneascã vor colabora mari scriitori ai vremii: Al. Vlahuțã, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Al. Brãtescu-Voinești, Agârbiceanu, G. Coșbuc, D. Anghel, Șt. O. Iosif, C. Hogaș, Spiridon Popescu. In 1908, la cererea lui G. Ibrãileanu, Caragiale trimite de la Berlin povestirea Kir Ianulea, care apare în revista Viața româneascã.

“Suntem informați că Viața românească a reușit să capete colaborarea maestrului Caragiale.D-sa este pe cale a ceda revistei iașane(șic!) publicarea unei bucăți de lonque heline . Firește, dăm știrea sub rezervă.”(Opinia, 7 mai 1909, p.2)

In revista Viața românească III ,nr. 10, oct.1908, G.Ibrăileanu articolul Semnificația social a operei lui Caragiale, ce va constitui un capitol din volumul Scriitori și curente. In toamna anului 1908, G. Ibrãileanu este numit profesor suplinitor la catedra de Istorie a literaturii române și esteticã literarã a Universitãții din Iași. Noua funcție didacticã a determinat, peste o perioadã de timp, izbucnirea unui conflict între G. Ibrãileanu și E. Lovinescu. Doctor în litere, critical bucureștean a solicitat, pe drept, ministerului catedra. Încurajat de prieteni, G. Ibrãileanu și-a pregãtit și susținut într-un timp record doctoratul cu teza Opera literarã a d-lui Vlahuțã. Senatul universitãții hotãrãște menþinerea în continuare a profesorului Ibrãileanu la catedrã,ca titular. De acum încolo, mai bine de douã decenii, viața lui Ibrãileanu se va împãrți între prelegerile universitare și munca la redacția revistei Viața româneascã. „Sunt aproape patruzeci de ani de când G. Ibrãileanu a apãrut, pentru prima datã în sãlile de curs ale Facultãþii de litere, unde niciodatã nu erau locuri suficiente pentru auditorii lui. Începutul semestrului al doilea al anului universitar 1933 – 1934 ne-a adus bucurie, cu nimic egalatã de a-l auzi vorbind despre Eminescușºi Creangã, despre prietenia unicã dintre poetul cu pregãtire filosoficã superioarã și țãranul Ion Creangã din Humuleștii Neamțului”.(G. Istrate, Amintirea unui mare professor). „Pe timpul expunerilor lui Ibrãileanu auditoriul devenea ca de piatrã. Nu se mai auzea nimic, în salã, în afarã de fâșâitul hârtiei sub apãsarea creionului. Nici o privire în dreapta sau în stânga. Nicio mișcare a corpului și nicio întoarcere a capului. Profesorul oficia și vorbele lui ne fãceau impresia unor arcuri de luminã, aruncate peste timp; sub aceste arcuri am crescut, sub vraja lui, și sub ele ne-am adãpostit toatã viața”(.G. Istrate, Amintirea unui mare professor).

In 1909 apare Spiritul critic în cultura româneascã, o operã polemicã ce are în vedere evoluția fenomenului literar (cultural) din țara noastrã în perioada 1840 – 1880. Criticul susține ideea influenței culturii europene asupra culturii noastre naționale:„Nu e nici un popor care sã nu fi împrumutat de la altele… Dar chiar faptul cã cultura europeanã e creatã din mai multe popoare, rezultã cã fiecare datorește mult celorlalte”.(G. Ibrãileanu, Spiritul critic în cultura româneascã)

Criticul manifestã o preferințã deosebitã pentru Moldova, considerând-o locul în care s-a nãscut spiritul critic și creator în științã, literature și artã: „Muntenia reprezintã s-ar putea zice voința și sentimentul, pe când Moldova mai cu seamã inteligența. Muntenia face o operã mai utilitarã; ea își cheltuiește energia în lupte pentru schimbarea ordinii sociale, cautã sã transplanteze din apus formele nouã. Muntenia face operã de lux: ea cautã sã adapteze cultura apuseanã la sufletul românesc, cautã sã adapteze la noi formele cugetãrii apusene. De aceea în Muntenia vom gãsi o legiune de patruzecișioptiști, în Moldova o legiune de spirite critice și de literatori”.(G. Ibrãileanu, Spiritul critic în cultura româneascã) Interesantã este și afirmația negativistã a criticului, și anume cã pânã în 1840 românii „n-au creat nimic”, împrumutând aproape totul din exterior. De aici teza lui Ibrãileanu inacceptabilã potrivit cãreia „toatã istoria culturii române de la sfârșitul veacului de mijloc pânã azi, e istoria introducerii culturii strãine în țãrile române; și toatã istoria culturii românești din veacul al XVI-lea pânã azi nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țãrile române și a asimilãrii ei de cãtre români”.(G. Ibrãileanu, Spiritul critic în cultura româneascã) Scriitori și curente – Prima ediție a apãrut în 1909 la Iași în prefața cãreia gãsim câteva lãmuriri oferite de critical G. Ibrãileanu: “Despre Caragiale și Eminescu am vorbit și aiurea (Spiritul critic în cultura româneascã), unde i-am studiat din alt punct de vedere decât aici. Paginile consacrate d-lui M. Sadoveanu sunt juxtapunerea unor articole și dãri de seamã scrise în rãstimpuri, pe mãsurã ce au apãrut volumele nuvelistului nostru”.

„Fãrã talent nu se face operã de artã”.(G. Ibrãileanu, Scriitori și curente) In cea de-a doua ediție din 1930 nu mai figureazã articolele: Cu prilejul foiletoanelor lui Caragiale și Din trecutul nostru de Al. Vlahuțã, incluse între timp în volumul Note și impresii (1920). Criticul a renunțat de asemenea la unele comentarii din capitolul M. Sadoveanu referitoare la Floare ofilitã și la povestirea istoricã Vremuri de bejenie. In aceastã perioadã, Ibrãileanu va publica articole despre poezia lui Panait Cerna, drama lui M. Sorbul Patima roșie și volumul lui O. Goga Cântece fãrã țarã. “Cu acest volum dl. Goga a pus iarãși trâmbița la gurã, spre a întona cântece de luptã.

Instrumentul, firește, nu mai e nou, are poate chiar câteva crãpãturi și e puțin ruginit, iar cântãrețul nu mai are plãmânul așa de puternic, se simt oarecare sforțãri. Dar, oricum, e instrumental lui și e genul lui, și dl. Goga reușește sã ne dea câteva bucãți frumoase”.

(G. Ibrãileanu, O. Goga – Cântece fãrã țarã) “Dacã dl. Sorbul are concepția vieții cam naivã și cam obtuzã, în schimb, posedã remarcabile însușiri de dramaturg și nu e lipsit de poezie. Patima roșie e teatru, și la noi, acesta nu e puțin lucru”.(G. Ibrãileanu, Mihail Sorbul – Patima roșie) In anul 1918 G. Ibrãileanu scoate o altã publicație intitulatã Momentul, cotidian în care va publica o serie de articole: Pace, Vibrând de patriotism și aforisme. În paginile acestei publicații își fac debutul mari scriitori de mai târziu: Al. A. Philippide, I Teodoreanu. In 1919 împreunã cu M. Sadoveanu, G. Topârceanu, D. Botez, O. Botez și M. Sevastos scoate revista sãptãmânalã Însemnãri literare al cãrei prim numãr apare la data de 2 februarie. Ibrãileanu publicã aforismele semnate cu pseudonimul, C. Vraja și, de asemenea, o serie de profiluri literare (V. Alecsandri, M. Eminescu, Al. Brãtescu – Voinești, T. Maiorescu) în revista Însemnãri literare.

Aforismele publicate în Insemnãri literare

„Sunt oameni pentru care viața e insuportabilã, iar acceptarea morții imposibilã”.

„Oamenii în genere nu preferã minciuna adevãrului. Le utilizeazã pe amândouã fãrã nici o preferințã, dupã nevoie”.

„Când prin sforțãrile memoriei reușești sã-ți amintești ce simțești pentru o femeie, sã știi cã iubirea ta n-a murit încã. Dacã continui cu exercițiile astea de memorie, poți cãdea din nou în prãpastie”.

„La furie mintea celui inteligent intrã în ebuliție, a prostului se sleiește”.

„Gândește-te cã și tu și acela care te insultã, într-o zi sau alta, aveți sã stați cu mâinile pe piept și cu lumânãrile la cap”.

„In toatã lumea, unitatea completã sufleteascã a unui popor se desãvârșește prin limba literarã”.

„Bunãtatea e un dar gratuit al naturii tot atât de rar ca și inteligența ori frumusețea. A ierta prostia ori urâțenia și a condamna rãutatea este explicabil, dar nu este filosofic”.

„Dacã ai îndoieli asupra ta, nu le da pe fațã, ca sã nu dai prostiei dreptul

de a-și permite cu tine aceeași atitudine, împrumutând-o de la tine”.

„Nici un popor nu trebuie sã fie refractar la cultura celorlalte popoare și, cu atât mai mult un popor rãmas în urmã”. Revista Insemnãri literare își înceteazã apariția spre sfârșitul anului 1919 și Ibrãileanu pregãtește primul numãr al revistei Viața româneascã de dupã rãzboi. Noul numãr din 1920 este precedat de un articol – prospect cu titlul Viața româneascã apare – câteva cuvinte cãtre public semnat de G. Ibrãileanu. Acest numãr al revistei Viața româneascã cuprinde urmãtoarea contribuție a criticului: Note pe marginea cãrților, Pagini de istorie literarã, Ioan Al. Brãtescu- Voinești, In slujba pãcii, Copilãria mea. Volumul Note și impresii (1920) adunã articole, cronici și note consacrate unor scriitori români (V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangã, I. L. Caragiale, C. Dobrogeanu Gherea, I. Al.Brãtescu-Voinești, G. Topîrceanu, H. Papadat Bengescu) și strãini (L. Tolstoi și M. Gorki). In anul 1921 apare volumul Dupã rãzboiu cu subtitlul Culturã și literatură.

Interesant este studiul Inainte și dupã rãzboi în care Ibrãileanu subliniazã ideea legãturii strânse care trebuie sã existe între viața maselor populare și literatura scriitorilor. Odatã cu împlinirea acestor idealuri „vor dispãrea cauzele tristeþii și literatura va cãpãta un alt ton, tonul pe care îl dã ritmul unei creații normale, de muncã, de nãdejde în rezultatul sforțãrilor”.(G. Ibrãileanu, Dupã rãzboiu)

Inainte ca scriitorii sã-și exprime aceste aspirații naționale și sociale, tonalitatea literaturii noastre, considerã Ibrãileanu era tristã: „În inima scriitorilor tonalitatea cultã era aceeași durere ca și în sufletul poetului popular”.(G. Ibrãileanu, Culturã și literaturã, 1921 Fond B.C.U., M. Eminescu, Iași)

In anul 1926 apare volumul Scriitori români și strãini, organizat pe douã mari secțiuni: scriitori români, care cuprinde studii despre creațiile clasicilor noștri: I. Creangã, M. Eminescu, I. L. Caragiale, G. Coșbuc, M. Sadoveanu, D. Zamfirescu și scriitorii strãini: Th. Hardy, M. Proust, A. France ș.a. „Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastrã. El e așa de mare fațã de predecesorii sãi, încât nu mai poate fi vorba de o evoluție a literaturii, ci de o sãriturã… Predecesorii sãi sunt atât de puțin artiști, Eminescu e un atât de mare artist! El a moștenit atât de puþin și a creat atât de enorm de mult!”.(G. Ibrãileanu,Cugetari)

Studiul despre I. Creangã scoate în evidențã cele douã dimensiuni ale personalitãþii autorului moldovean: învãțãtorul și scriitorul. „In Creangã trãiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurãrile pãmântului dacic, dedesuptul fluctuațiunilor de la suprafața vieții naționale. Creangã este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc, între români; al sufletului țãrãnesc, între moldoveni; al sufletului omului de munte, între țãranii moldoveni”.(G. Ibrãileanu, Scriitori români și strãini) Studiul Creație și analizã, publicat mai întâi în revista Viața Româneascã relevã un critic literar cu o bogatã lecturã beletristicã (M. Proust, A. Gide, A. Tolstoi) și cu o largã deschidere spre modernitate. În acest studiu, criticul distinge douã tipuri de roman: de creație și de analizã. Creația se referã la „comportarea personajelor, la totalizarea reprezentãrilor concrete pe care le putea avea de la ele”, pe când analiza este maniera prin care artistul sondeazã psihologia personajelor, „vorbește el, scriitorul despre personaje”.

Concluzia lui Ibrãileanu este categoricã: „Creația este superioarã analizei. Arta literarã fãrã analizã poate sã existe. Fãrã creație, nu”. (G. Ibrãileanu, Creație și analizã)

In anul 1929 Ibrãileanu publicã cel mai important studiu al sãu despre marele poet național: Eminescu – Note asupra versului, unde distinge douã etape în poezia eminescianã – prima se circumscrie perioadei cuprinse între 1870 – 1879, iar a douã între 1879 – 1883. Cele douã etape, considerã Ibrãileanu, se deosebesc foarte mult prin conținut și mijloacele de expresie

adecvate acestui conținut. In anul 1929 apare studiul Edițiile poeziilor lui Eminescu, scris ca un omagiu adus marelui poet pe care îl considera „unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea”. Odatã cu publicarea câtorva studii despre poetul național se încheie și activitatea sa de conducãtor al revistei Viața româneascã. Revista se mutã la București din cauza greutãților financiare și, în anul 1930, trece sub administrația Editurii Adevãrul. G. Ibrãileanu rãmâne singur la Iași. In 1930, Ibrãileanu publicã volumul Privind viața care reunește aforisme publicate inițial în revista Insemnãri literare, cãrora li se adaugã altele inedite. Regãsim în acest gen de scriere „precocitatea gândirii, frãmântat de probleme, mereu în cãutare de soluții, înclinat sã disocieze faptele de viațã și sã le clasifice conform viziunii proprii”. (C. Ciopraga)

Aforisme incluse de G. Ibrãileanu în volumul Cugetãri:

„Intr-o societate adevãrat civilizatã, n-ar fi nevoie de legi care pedepsesc; ar fi nevoie numai de niște sentințe care sã propunã numai ce e bine”. Note, Școala nouã, 1889 „Mila, când nu e însoțitã de o iubire infinitã, e mai ofensatoare decât disprețul”.

„Când triumful este aproape și, pentru a face ultimul pas, ți se cere o ticãloșie, nu-i așa cã-ți vine greu sã nu o faci ?” Privind viața, Insemnãri literare, 1919

„Fãrã talent nu se face operã de artã”. Scriitori și curente, 1906

„Critica literarã, când este impresionistã, se învârtește în jurul obiectului ei: exprimã impresiile pe care i le produce opera de artã, povestește asociațiile de idei ce i le provoacã etc. Când critica este psihologicã, ea caracterizeazã personalitatea moralã a scriitorului cu ajutorul operei lui. Când este esteticã, analizeazã mijloacele de expresie ale autorului. Când este științificã, analizeazã legãturile dintre scriitor (cauzã) și operã (efect)…”Opera literarã a d-lui Vlahuțã, 1912

„Nici un popor nu poate și nu trebuie sã fie refractar la cultura celorlalte popoare, și cu atât mai mult un popor rãmas în urmã”.

„Cultura nu e un lux, este un strict necesar. Fãrã culturã un popor nu poate rezista în concurența vitalã dintre popoare”.

„Noțiunea de culturã naționalã nu e în contrazicere cu cea de culturã universalã, omeneascã. Mai mult: un popor nu-și poate justifica dreptul la existențã distinctã în sânul popoarelor civilizate, decât dacã poate contribui cu ceva la cultura universalã, dându-i nota specificã genului sãu”.Cultura streinã, Insemnãri literare, 1919

Tot în anul 1930 apare un studiu foarte valoros – Numele proprii în opera comicã a lui Caragiale, unde criticul se ocupã de numele proprii din teatrul și schițele autorului. Din punct de vedere istoric, susține Ibrãileanu, numele proprii ale lui Caragiale sugereazã prin denominație caractere, spune Ibrãileanu, dar onomastica lui Caragiale „epuizeazã personajele nu numai pe latura caracterologicã, ele (adicã numele n.n.) trebuiau sã caracterizeze și clasa socialã veche sau nouã, a personajelor, originea lor etnicã, proveniența lor munteneascã și rolul lor social”.

In anul 1930 Ibrãileanu publicã volumul Studii literare în care include studiul eminescian Eminescu – Note asupra versului și eseul Creație și analizã, despre care criticul Paul Zarifopol scrie: „Memoriul acesta introductiv al d-lui Ibrãileanu nu e de cetit, ci de studiat. În el e dezvoltat unul dintre cele mai fundamentale capitole din teoria artei literare; este, în definitiv, un magistral tratat de metodã”.

Intre anii 1924 – 1925 Ibrãileanu terminã într-o primã versiune romanul Adela, pe care

în luna mai 1925 îl citește lui M. Sevastos. Acest roman de analizã psihologicã este și expresia unor trãiri interioare complicate pe care criticul le resimțea în acea perioadã: „Am fost și sunt în momentele cele mai rele ale vieții mele” îi scria lui Paul Zarifopol în octombrie 1924.

În 1933 Ibrãileanu publicã romanul Adela, pentru care primește premiul național de prozã din partea „Fundației pentru literaturã și artã”.

S-a afirmat cã romanul Adela ar avea caracter biografic. Se pare cã Ibrãileanu ar fi trãit o asemenea poveste de iubire, îndrãgostindu-se de frumoasa lui asistentã, Olga Tocilescu, de care îl despãrțea un numãr mare de ani. Însã acțiunea romanului este situatã pe la 189…, perioadã în care Ibrãileanu o cunoscuse pe viitoarea sa soție, Elena Carp, fațã de care nutrise sentimente alese.

Romanul Adela este „…nu atât romanul unei tinere femei, cât analiza crizei sentimentale a unui cvadragenar de o luciditate extremã” (C. Ciopraga). Deși câștigã dragostea acestei femei, bãrbatul este mãcinat de o stare de incertitudine, analizeazã fiecare gest sau comportament al femeii iubite pentru a descoperi semnificații acolo unde ele nu existã. De aceea, „În Adela avem monografia psihologicã a iubirii cu toate tulburãrile ei intelectuale, affective și fizice, dar mai ales extraordinar de profunda analizã a îndoielii” (C. Ciopraga).

Boala, ale cãrei semne își fãcuserã apariția înainte de primul rãzboi mondial se agraveazã.La facultate, cursurile le ține din ce în ce mai rar și desele absențe provoacã discuții

în rândul adversarilor.

Concediul solicitat la 21 martie 1934 a fost cel din urmã. De acum înainte, profesorul

G. Ibrãileanu nu va mai trece pragul Universitãții.

In aprilie 1934 este internat în sanatoriul Casa Diaconeselor din București. În toamnã,

se întoarce pentru ultima oarã la Iași, deși popasul în orașul ce-i fusese atât de drag e de

scurtã duratã. Revenit la București, este reinternat la sanatoriul Casa Diaconeselor în data

de 26 octombrie 1935.

In anul 1936 se stinge din viațã la 10 martie, seara, la orele 23,30 profesorul G. Ibrãileanu. In ziua de 11 martie, în acordurile Pastoralei lui Beethoven, bucata muzicalã cea mai dragã lui, este incinerat la crematoriul Cenușa și urna este depusã la cimitirul Eternitatea din Iași.

In anul 1944, la 23 octombrie, la Arad, unde era în refugiu, se stinge din viațã Elena Ibrãileanu, soția criticului.

In 1948, la 28 octombrie, G. Ibrãileanu este ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

In 1974, se stinge din viațã, în martie, unica fiicã a lui Ibrãileanu, Maricica Agavriloaiei.

„Mã obsedeazã însã, cu deosebire, ultima imagine. Era pe patul de suferințã, câteva sãptãmâni înaintea sfârșitului, când știam cã legile brutale și absurde ale firii vor curma, în curând, existenșa acestui neobișnuit exemplar uman. Cu figura emaciatã, încadratã în coama și barba argintie, cu ochii adânci care scânteiau straniu, el semãna atunci cu un mag din Orientul fantastic, rãtãcit, parcã din întâmplare, în lumea noastrã”.(Octav Botez, G. Ibrãileanu)

“Dorința mea este ca din sumele depuse sã se facã la Facultatea de

Litere o bursã pe numele G. Ibrãileanu pentru un student meritos și sãrac

din acea facultate. Iar din vânzarea bibliotecii, o parte sã fie întrebuințatã pentru publicarea

volumașului scris de mine: Din viața lui G. Ibrãileanu”. (Iași, 1 august 1942 Elena G. Ibrãileanu)

“Cu G. Ibrãileanu a dispãrut unul din cele mai frumoase caractere din câte s-au întâlnit vreodatã în lumea literelor. El lãuda sau respingea ca orice critic, dar fãcea asta cu atâta bunãcredințã, cu atâta cãldurã și într-un fel și altul, încât rostul sãu se pãrea a fi acela de a se șterge cu totul în dosul operelor altora”. (G. Cãlinescu)

“Cum aș putea gãsi tonul cel mai potrivit, mãsura cea mai justã pentru a scrie despre omul a cãrui întâlnire reprezintã cel mai însemnat eveniment intelectual din viața mea? Cu toate acestea, toți acei câți l-au cunoscut bine știu cã acest om neînduplecat în dreptate și decențã nu iubea nimic altceva decât adevãrul; cã entuziasmul meu delirant l-ar fi fãcut sã zâmbeascã cu

blândețe, dar nu i-ar fi schimbat o iotã din ideea pe care și-o fãcea totdeauna matematic, despre mine, despre el sau despre lume și viațã”.(M. Ralea)

“Originalitatea scrisului d-lui Ibrãileanu, în care publicul recunoaște pe unul din cei mai sinceri și mai siguri îndrumãtori ai sãi, provide însã tocmai din faptul cã reprezentarea și închipuirea de sine este aici aproape cu totul absentã. Scrisul d-lui Ibrãileanu este un rar exemplu de literaturã fãrã vanitate. Conștiinciozitatea profesiei depãșește la sine, cu mult, orgoliul profesiei. În critica literarã, care rãmâne totuși un gen al literaturii, d-l G. Ibrãileanu introduce tonul acelei detașãri de ființa proprie care caracterizeazã pe omul de științã. Neurmãrind sã se impunã printr-o formã a originalitãții, d-l G. Ibrãileanu cucerește cu toate acestea o originalitate și scrisul sãu se coloreazã cu un farmec special”.(T. Vianu)

“Este în spiritul domnului Ibrãileanu o minunatã combinare de rãbdare cu voiciune. Argumentarea lui e și clarã și subtilã; concluziile sunt, nu știu cum, atât de frumos rãspicate fãrã a fi vreodatã prea simple. Maniera lui este un didactism superior rafinat; e în el o capacitate surprinzãtoare de a prevedea și a dezvolta toate punctele unui subiect, fãrã a-l întuneca și fãrã a obosi interesul cititorului. Sã fii absolut clar, fãrã a fi prolix, este taina d-lui Ibrãileanu”.(P. Zarifopol)

III. MONOGRAFIE CRITICĂ

Opera critică a lui Garabet Ibrăileanu, al treilea moment important în critica românească, poate fi privită ca o sinteză a direcțiilor anterioare ilustrate de Titu Maiorescu și C.Dobrogeanu-Gherea. Critica literară practicată de Ibrăileanu este, la început, doctrinară, mai întâi în descendența ideilor umanitar-socialiste ale lui Gherea, pentru ca apoi să sprijine, la îndemnul lui  C. Stere, programul poporanist, axat pe împlinirea „datoriilor uitate” față de norod. Dar, după război, autorul Spiritului critic în cultura românească anunță dispariția poporanismului și începe să practice o critică impresionistă, de gust, atentă mai ales la valorile psiho-morale. Tot acum, Ibrăileanu optează explicit pentru „critica complectă”, formulă care exprimă de fapt necesitatea relaționării esteticului cu celelalte valori, în vederea unei interpretări cât mai cuprinzătoare, cu largă deschidere antropologică.

Intâia lucrare importanta a lui Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească (1908) este un eseu sociologic. Autorul analizează geneza formelor culturii în România, luând ca documente operele scriitorilor mai însemnați din perioada 1840-1880, adică din momentul apariției revistei lui Mihail Kogălniceanu, Dacia literară – unde se afirmă pentru întâia oară spiritul critic, condamnându-se literatura de imitație și se atrage atenția asupra necesității reprezentării caracterului național – până la constituirea statului român modern, când România a luat fizionomia unui stat european. Această operă a lui Ibrăileanu, de o cuceritoare vioiciune dialectică, conține obsevații pătrunzătoare asupra atitudinii principalilor scriitori români față de formele de civilizație și cultură dintr-un proces de patru decenii de dezvoltare, trecând prin revoluția burghezo-democrată de la 1848, Unirea Principatelor și dobândirea independenței naționale.

Criticul susține ideea influenței culturii europene asupra culturii noastre naționale: „Nu e nici un popor care sã nu fi împrumutat de la altele… Dar chiar faptul cã cultura europeanã e creatã din mai multe popoare, rezultã cã fiecare datorește mult celorlalte”.(G. Ibrãileanu, Spiritul critic în cultura româneascã)

Lucrarea pleacă de la constatarea unei transplantări, începând cu secolul al XVI-lea, a culturii străine pe pământ românesc. Abia în secolul al XIX-lea, precizează autorul, are loc adaptarea culturii occidentale, în special a celei franceze, în țările române, fapt care implică și o selecție, mai precis o asimilare critică – iar prin critică autorul român înțelege „critica culturii, a societății și a literaturii în genere“, iar nu critică literară în sens restrâns, „adică critica scriitorilor“. Aceasta s-a petrecut în intervalul 1840-1880. In analiza sa, Ibrăileanu pornește, în ceea ce privește evoluțiile lor specifice, de la presupoziția deosebirii dintre Moldova și Muntenia. Distincția își are originea în deosebirea dintre clasele de mijloc din cele două provincii românești, adică dintre burghezia munteană și boiernașii moldoveni. Mai exact, superioritatea Moldovei ar consta în literatură, în cultură, în spiritul său critic, în timp ce Muntenia s-ar distinge prin lupta pentru împlinirea unor idealuri sociale și naționale. Desigur, nu este aici locul unei prezentări detaliate a concepției lui Ibrăileanu. Totuși, pot fi amintite anumite teze interesante. Prima e privilegierea lui Kogălniceanu, modelul său, precum și a lui A. Russo, în detrimentul lui Maiorescu și al junimiștilor. De fapt, Junimii și în particular lui Maiorescu le contestă originalitatea, întâietate avînd mai vechea școală critică a Daciei literare. A doua teză demnă de atenție o reprezintă evidențierea unei anumite similitudini între conservatorismul „reacționar“ al lui Eminescu și socialism. Și Eminescu, și ideologii socialiști apără clasele oprimate, țăranii și micii meseriași. Recuzînd prezentul, Eminescu vrea o „întoarcere îndărăt“, în timp ce socialiștii – în acord cu doctrina caracterului implacabil al istoriei – visează o armonie socială viitoare. Incă de la primele pagini ale lucrării sale, Spiritul critic în cultura românească, Ibrăileanu, cu radicalism și fără menajamente, scrie: “Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape tot. Toată istoria culturii românești, de la sfîrșitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii culturii străine în țările române; și toată istoria culturii românești din veacul al XVI-lea pînă azi, nu e decît istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului”. Fără acest împrumut, „imigrare a culturii“, cum îl numește Ibrăileanu, „România ar fi rămas cu totul în afară de sfera civilizației“, civilizația fiind definită aici ca „o acumulare“. În plus, Ibrăileanu observă că „influența europeană și creșterea culturii românești naționale sunt două fenomene concomitente“. Însă acest import de noi forme – căci influența unei culturi străine înseamnă influența în obiceiuri, în forme politice, în morală, în organizarea vieții, în literatură etc. – trebuie, precizează Ibrăileanu în spirit maiorescian, preluat selectiv, adică critic. Era deci […] nevoie de un spirit critic, care să cerceteze elementele culturii apusene și să le valideze numai pe cele care […] erau proprii pentru a pune în valoare energia și capacitățile românești. In continuare, autorul Spiritului critic în cultura românească va scrie că, după Kogălniceanu, conștiința de nevoia acestei critici a culturii străine la noi va fi reprezentată de societatea Junimea din Iași, întrupându-se mai ales în cel mai strălucit reprezentant al Junimii, d. Maiorescu. Așadar, Junimii și, în particular, lui Maiorescu le este contestată originalitatea, întâietate avînd mai vechea școală critică moldovenească. Maiorescu a avut marele rol de a fi unul – și ultimul – dintre acei care au prezidat la formarea culturii române. Istoricul Paul E. Michelson, profesor la Huntington College, Indiana, temeinic știutor al culturii noastre, invoca lucrarea lui G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească. In treacăt fie spus, îi dădea dreptate criticului literar, mentorului de la Viața românească, atunci cînd a scris că spiritul critic s-a dezvoltat mai întâi în Moldova. Redăm opinia sa, aici, foarte sintetică, dezvoltată cu multe nuanțe și argumente într-un studiu tematic: „Dat fiind faptul că Ardealul a stat sub influența Imperiului Habsburgic, o perioadă, și sub aceea a Imperiului Otoman, că Moldova a suferit influențe rusești, otomane și poloneze, în sud, adică, în Țara Românească, unde a existat o influență preponderent balcanică, spiritul critic a fost mai palid. Dintr-un motiv destul de plauzibil: spiritul critic nu este tipic balcanic. Probabil Moldova, fiind mai aproape de Europa Centrală și nordică, așadar, sub multiple înrâuriri, aici s-a dezvoltat un spirit critic mai accentuat. Poate că, în secolul XIX, muntenii au evoluat mai mult sub raport economic. Dar moldovenii și-au luat revanșa prin politic. Și ideile pașoptiste vin mai întâi din Moldova. Muntenii, începând cu l848, au căutat să monopolizeze puterea și au izbutit. Apoi, liberalii, covârșitor, muntenii, au fost mai mult la putere și n-au avut timp să filozofeze. În poziția de outsider, moldovenii și-au ascuțit, însă, spiritul critic”.  Indubitabil, în considerațiile lui Ibrăileanu privind superioritatea spiritului critic moldovenesc asupra celui din Valahia sunt și unele exagerări, cum remarca și istoricul și criticul literar Const. Ciopraga; sigur că autoritatea spiritului critic moldovenesc în cultura românească s-a atenuat cu trecerea generațiilor – ca să nu mai vorbim că în regimul comunist acest spirit critic, oriunde l-am căuta, în toate provinciile românesti, în toate domeniile și mediile, s-a redus pînă la anesteziere –, dar la fel de cert este că „Dincolo de limitele de ansamblu, lucrarea impresionează însă și incită la meditație printr-o excepțională finețe intelectuală”. (Const. Ciopraga, în prefața la ediția selectivă din l970, Editura Junimea, Iași ). Criticul de la Iași, care a îngrijit și o ediție în două volume a operei lui G. Ibrăileanu, face și o fugară apreciere asupra stilului din Spiritul critic în cultura românească: deși, „cu urme de zgură și cenușă”, în orice pagină, vom găsi „cel puțin o observație scăpărătoare”, iar zecile de observații „sunt niște eseuri în embrion”. Al. Piru, în monografia G. Ibrăileanu. Viața și opera (E.P.L., Bucuresti, l967) cu destule parti-pris-uri ideologice (în sprijinul socialismului criticului de la Viața românească sunt citați corifeii comunismului, Marx, Engels, chiar și Lenin), crede totuși că „opera caracteristică a lui Ibrăileanu”, Spiritul critic…, este comparabilă, în multe privinte, cu Les Origines de la France contemporaine a lui H. Taine, și că este „o cercetare a genezei formelor culturii în România după metoda materialismului dialectic și istoric”. Chestiunea cu metoda materialismului, însăși un tribut ideologic. Cu toate acestea, lucrarea istoricului și criticului literar în vogă cu ceva decenii în urmă, inclus în bibliografiile obligatorii ale studenților de la Filologie și ale profesorilor de literatură din școli, este interesantă prin bogăția informațiilor și prin multe analize portretistice. Iată una dintre ele: „In fine, mândria morală e nota ultimă a acestui aristocrat al spiritului. Disprețul lui e atât de nobil, încât nu poate jigni pe rival. Nici o urmă de ură măruntă, vanitate sau orgoliu personal la el. Nimeni nu s-a simțit mic în prezența lui Ibrăileanu. Era atât de delicat în raporturile lui cu semenii, încât, pudic, se înconjura de ziduri…”. Recent, Roxana Husac, într-un text miezos (Înainte și după război. G. Ibrăileanu față cu modernitatea, „Cuvântul”, serie nouă, 4/2009), relevă stilistica operei mentorului Vieții românești, respectul celui care a scris Spiritul critic în cultura românească, dar și romanul Adela pentru literatură, onestitatea judecăților sale, sensiblitatea sa la adevăr și frumos. Traversând laboratorul criticului, cu succinte zăboviri analitice asupra unor aspecte de natură stilistică, trădând căutările către forma perfectă, autoarea eseului conchide în două fraze pe cât de frumoase, pe atât de adevărate: „A manifestat o fascinație neîntreruptă față de misterele gândirii în acțiune și de acele principii capabile să transforme vorba în faptă. Dar mai presus de toate, variantele textelor criticului dezvăluie un adevăr fundamental: acela că, în ciuda lipsei congenitale de energie vitală, lui Ibrăileanu nu i-a lipsit energia unei gândiri vii, capabilă, la o adică, să mute munții din loc”. In opinia noastră, a posedat energia unei gândiri vii din două motive esențiale: a avut principii, firește, respectate, și a operat, nu numai în judecarea cărților, ci și a vieții, cu spirit critic. Și aforismele din volumul Privind viața dau socoteală de personalitatea profesorului, criticului, prozatorului, rasatului publicist, mentorului și autenticului întemeietor al revistei Viața românească, în jurul căreia s-a format un faimos cerc cultural-literar.
  Apropo de actualitatea spiritului critic la Ibrăileanu, relevante sunt rândurile pe care le scrie lui Gherea în februarie, 1906, somându-l efectiv pe destinatar să răspundă dacă poate sau nu a prelua conducerea publicației proiectate să apară în scurt timp: „…nu-i vorbă, nu mai știu ce gîndește nimeni și n-aș putea spune sigur nici ce gândesc eu asupra lucrurilor vieții, în criza asta, prin care trecem”. E oportun să menționăm și alt fapt: în pofida simpatiilor sale pentru unul sau altul dintre oamenii politici ai vremii, Ibrăileanu n-a votat nici măcar o singură dată, cum afirmă Al. Piru. De altfel, în aceeați scrisoare trimisă prietenului Gherea întărește: „Cred că îți va vorbi și Stere, dar pot spune chiar acum că politică de partid nu se va face în revistă, că vom fi liberi și față de liberali, pe care, dacă vom avea motiv, îi vom critica, și că partea afirmativă a politicii, dacă se va face vreo politică, va fi arătarea falimentului politicii actuale…” Semnificativă este prețuirea pe care o are Ibrăileanu pentru rolul de întemeietor al lui Kogălniceanu, nu numai în cultura românească, ci și în organizarea țării, tocmai pentru că gândirea sa era tutelată, suveran, creator, de spirit critic: „Si câtă vreme acest organizator al României moderne este omul care imprimă tuturor fenomenelor sociale concepția sa – până pe la l866 –, spiritul novator și spiritul critic merg împreună, într-o fericită sinteză”. Unde vede Ibrăileanu nenorocirea care s-a produs după aceea în istoria noastră? Cele două tendințe – „liberalismul muntean, în manifestările sale extreme, rămâne să reprezinte spiritul novator, junimismul moldovenesc rămâne să reprezinte spiritul critic, negativ” – aceste două tendințe se separă, se rup. Oare această nenorocire nu se continuă, în forme diferite, și-n România de azi? Fără a mai putea invoca, desigur, spiritul novator muntenesc – pentru că pe malul Dâmboviței și acesta lipsește aproape cu desăvârsire, iar dacă se (mai) manifestă, îmbracă haine urâte –, iar junimismul moldovenesc a dispărut de mult. Din nou, o judecată de o valabilitate șocantă: „Unii merg, fără discernănîntul trebuitor; ceilalți neagă necontenit utilitatea întregii opere a celor dintâi. Unii merg, fără un plan bine definit; ceilalți vor să rămânem pe loc. (…) Iar retragerea în expectativa critică a atâtor capete eminente, – absența atâtor capete eminente de la muncă pentru a merge, cuminte și cu discernământ, mai departe, – și-a dat roadele sale. Și această absență, pe lângă alte lucruri, explică starea în care suntem astăzi”.

 Garabet Ibrăileanu evidențiază importanța pașoptiștilor în instituirea spiritului critic din cultura română, precum și contribuția lui Maiorecu și-a junimiștilor care au dat valoare științifică noii direcții prin care Estetica devine esențială în evaluarea unei opere.

Lui Maiorescu îi consacră în 1919 un articol obiectiv caracterizându-l “ până astăzi cel mai bun scriitor de idei al românilor” Se pune în discuție și plagiatul. Dacă la începutul culturii noastre nu era considerat drept un furt, scriitorii de la începutul secolului XIX, menționând doar „luat din alte limbi”, sau nici măcar atât, cei de la Convorbiri literare și de la Contemporanul încep să vorbească cu dispreț despre plagiat, ca despre o încălcare a moralității în actul de creație. Prin scrierile sale, Maiorescu a îmbrăcat într-o haină logică direcțiile de dezvoltare ale culturii. Și totuși, esențială în instituirea spiritului critic în cultura română rămâne vechea școală, cea a pașoptiștilor. Pe bună dreptate afirmă Ibrăileanu că într-o țară mică precum Moldova, cu un public intelectual restrâns, apăreau publicații precum România literară, Dacia literară, Propășirea, Steaua Dunării – într-un tiraj de aproape 500 de exemplare, tiraj foarte mare pentru acele vremuri și pentru climatul cultural de atunci. Așadar comparând cele două momente esențiale din evoluția spiritului critic, Ibrăileanu ține să aducă în prim-plan ideea că o personalitate „devine reprezentativă atunci când are un temperament și o cultură potrivită cu epoca sa”. Este o idee nouă referitoare la elită. „In mișcarea politică cumpătată din Moldova de la 1840 până la 1860, numai un om ca Kogălniceanu, cu cultura lui franceză și germană dinainte de 1848, cu caracterul lui energic, casant, cu mintea lui clară, cu voința lui de fier, a putut deveni reprezentativ, dându-ne pe acel om de stat (Cuza) care a pus bazele României moderne. In epoca de decepție și reacție numai un om ca dl. Maiorescu , cu cultura germană de după 1848, cu temperamentul său rece, cu frica sa de entuziasm – parcă sentimentul ar fi o slăbicune – cu mintea sa cumpănitoare, cu inteligența sa remarcabilă, cu cultura sa întinsă și variată, cu firea sa sterilă de concepții și de simțiri – de unde atitudinea sa disprețuitoare și negativă – numai un astfel de om putea deveni reprezentativ.”

In continuare, Ibrăileanu se ocupă de manifestarea spiritului critic în operele scriitorilor: C. Negruzzi, V. Alecsandri, Eminescu, Al.Odobescu, Caragiale. Dacă pe pașoptiști îi consideră spirite revoluționare, mânate de dorința de renovare a societății și a culturii, pe junimiști îi consideră reacționari, din punct de vedere ideologic, avînd o „puternică tendință de rezistență la inovațiuni”, dar spirite lucide, cu contribuții esențiale în evoluția culturii românești. Atât Negruzzi cât și Alecsandri constituie o punte de trecere între școala veche pașoptistă și cea nouă junimistă, care prin spiritul critic din piesele lor de teatru iau atitudine împotriva „stricătorilor de limbă”: așa în „Muza de la Burdujeni” „Iorgu de la Sadagura” sau în ciclul Chirițelor – care reprezintă începuturile comediei românești.

Cu Eminescu, spiritul critic capătă noi accente. Format la școala germană și adept al junimismului, poetul a făcut destul de puține referiri în ceea ce privește limba (nu se considera de specialitate) și chiar în ceea ce privește literatura. Mult mai accentuată a fost critica lui referitoare la relațiile sociale.

Incă din 1919 Ibrăileanu era preocupat de inefabilul poeziei eminesciene, pe care încearcă să-l explice prin farmecul musical al versului, printr-un limbaj de esențe, echivalent aceluia al muzicii.

Studiile lui G.Călinescu au modificat total opiniile lui Ibrăileanu despre postumele lui Eminescu, din care se pot pastra totuși analogiile cu opera antumă și unele considerații stilistice. Trecând în Muntenia, consideră că aici spiritul critic a fost mai puțin manifestat: Alexandrescu, Ghica, Bălcescu, Eliade au fost mai degrabă niște modele pentru contemporanii lor prin exemplul propriu și nu prin abordarea critică a faptelor.Un adevărat spirit critic îl consideră pe Al. Odobescu mai ales prin vehemența cu care intră în polemică cu latiniștii: „Autorii dicționarului (Laurian și Maxim) nu pun în dicționar limba românească vorbită și scrisă; nu fac din dicționar „oglinda limbii din trecut până-n prezent”, ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină, o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. Da noi scriem pentru cei de azi și nu pentru cei din trecut. Iar ideea că acel dicționar ar putea să pătrundă în tinerime și că limba din el ar putea să devină limba urmașilor îi provoacă o adevărată spaimă.” In sfârșit, Caragiale reprezintă pentru Ibrăileanu spiritul critic dus la extrem, iar opera sa este oglinda vie a societății românești în profunzimea ei, pentru eternitate. Puțini exegeți ai operei caragialiene au surprins esența satirei sale: „Mahalaua pe care o satirizează Caragiale, nu e o categorie socială, clasa de mici burgheji, de mici funcționari, care stau în suburbie, și ale căror mijloace materiale, ca și intelectuale sunt restrânse. Mahalaua, pe care a satirizat-o Caragiale, e o categorie sufletească. E vorba de mahalaua intelectuală în care intră oameni din toate categoriile sociale, în orice caz din multe categorii sociale:și mici burghezi, și funcționari inferiori, dar și oameni bogați, sus puși, și funcționari superiori, și chiar progenituri din clasa nobilă.”

Putem afirma, că am vrut ori n-am vrut, evoluția României stă în primul rând și va sta în continuare sub semnul celor două teorii susținute de Eugen Lovinescu; cea a imitației și cea a sincronizării la cultura apuseană. Dar asimilarea culturii europene se cere să se facă în primul rând cu discernământ critic. Imitatorii fără rezerve ai culturii europene, ca și cei care au fost refractari oricărei activități novatoare, au greșit iremediabil. De aceea, consideră autorul, că o atitudine ca cea a lui Kogălniceanu, care pe de o parte e partizanul noului, iar pe de alta promovează valorile tradiționale, nu poate fi decât benefică. Atât liberalismul muntean cât și junimismul moldovenesc sunt direcții ideologice care au contribuit enorm la evoluția culturii românești. Atunci când spiritul novator face rabat de la spiritul critic, nu se întâmplă decât o imitație lipsită de valoare, care poate duce în esență la o criză profundă a societății respective. O simțim clar pe pielea noastră, cei care suntem contemporani celor 20 de ani de „bâjbâială” între spiritul liberal european și conservatorismul tradițional românesc.

Un studiu de o finețe intelectuală excepțională, studiul lui Ibrăileanu sclipește prin observațiile scăpărătoare, în ciuda multor inadvertențe. Mai târziu, Adrian Marino va considera ca și Ibrăileanu că perioada pașoptistă a fost definitorie pentru evoluția României pe drumul modernismului european. In limitele ideilor promovate de Ibrăileanu, considerăm că la momentul actual cultura românească a intrat într-o nouă etapă critică după care va urma, cu siguranță, o limpezire a apelor. Falșii proroci n-au decât să plângă cu lacrimile Casandrei pieirea Troiei, încă mai există

valori culturale românești. Scriitori si curente. Iasi, 1909 (ed. II, 1930) – In prefața acestei cărți găsim câteva

lãmuriri oferite de criticul G. Ibrãileanu: “Despre Caragiale și Eminescu am vorbit și aiurea (Spiritul critic în cultura româneascã), unde i-am studiat din alt punct de vedere decât aici. Paginile consacrate d-lui M. Sadoveanu sunt juxtapunerea unor articole și dãri de seamã scrise în rãstimpuri, pe mãsurã ce au apãrut volumele nuvelistului nostru”. „Fãrã talent nu se face operã de artã”.

In numarul inaugural al Vieții românesti, Ibrăileanu semnează articolul programatic Scriitori si curente, prin care își avertizează cititorii că poporanismul trebuie considerat din două prespective: a conținutului sufletesc al scriitorului și a idealului, a tendințelor acestuia. In primul caz, el ar însemna ''infiltrarea spiritului românesc în literatura cultă''. Insa, adaugă, acest spirit e mai curat la populația rurală și, ca urmare, va fi reprezentat numai de scriitori care ''sau fac parte din țăranime și n-au rupt legăturile morale cu ea, ca, luând pe cei mai tineri, de pildă pe Octavian Goga și Ciocârlan'', sau ''dacă nu fac parte din țărănime, și-au aplecat urechea la popor, s-au botezat in izvorul curat și românesc al sufletului popular, ca de pilda Sadoveanu, sau fac parte dintr-o clasă superioară, dar care, din cauze istorice, trăind cu poporul, departe de influențele nefaste străine, care au trecut peste aceste țări, și-au păstrat sufletul românesc, ca de pilda clasa boiernașilor (de care voi vorbi aiurea) din care face parte Brătescu-Voinești''. In celalalt caz, poporanismul reprezintă cerința ca ''în ilustrarea concepției sale'' scriitorul să nu ''falsifice realitate, atâta tot: adică să aleagă din realitate haina concepției sale''. Si, pentru ca lucrurile sa fie limpezi, e poporanist aceala care ''măcar când vorbește de țărani își arată recunoștința către ei, prin răspândirea unei atmosfere de simpatie și milă pentru dânșii'', dovedindu-se ''un om la înălțimea vremii și idealurilor celor mai sfinte ale poporului său''. Și nu e poporanist cel care fie s-abține (''n-o faci''), fie răspândește antipatia, n-are un suflet înalt, își exprimă sentimente inferioare, cu sau fără talent. In cea de-a doua ediție din 1930 nu mai figureazã articolele: Cu prilejul foiletoanelor lui Caragiale și Din trecutul nostru de Al. Vlahuțã, incluse între timp în volumul Note și impresii (1920). Criticul a renunțat de asemenea la unele comentarii din capitolul M. Sadoveanu referitoare la Floare ofilitã și la povestirea istoricã Vremuri de bejenie. Garabet Ibrăileanu spune:”Colecția de față – câteva studii de critică și istorie literară scrise între 1901 și 1908 – este ediția a doua a volumului publicat în 1909 și epuizat înainte de război. "Literatura actuală", de care e vorba în diverse articole, este, așadar, aceea din prima decadă a secolului actual, iar "literatura imediat anterioară" – aceea de la sfârșitul secolului trecut.Două articole din ediția I au trecut în volumul Note și impresii, apărut în 1920 și epuizat de câțiva ani. În schimb, am tipărit aici un articol despre Vasile Cârlova, scris mai târziu. E aproape de prisos să mai adaug că astăzi aș fi justificat altfel – îmi închipuiesc că mai bine – ideile din articolele acestea vechi și că unor fapte – văzute de la altă distanță și cu alți ochi – le-aș fi dat acum alte proporții. Dar un scriitor nu poate – și nu trebuie – să scrie totul din nou în fiecare an. E dator, cel mult, să-și trateze vechea operă ca un manuscris în care mai are de făcut unele îndreptări înainte de a fi dat la tipar. Încă două cuvinte. În acest volum am făcut unele constatări care, într-un sfert de secol, au devenit oarecum de domeniu public. Cititorul va ține seamă de această împrejurare și nu va pune în sarcina mea și această scădere a volumului de față” Sau despre Postumele lui Eminescu: „Unele "postume", cele dinainte de 1870, ne dau în adevăr talentul întreg al lui Eminescu dinainte de 1870. Acele poezii, o știm din compararea cu cele publicate de el în același timp, sunt așa cum le putea scrie Eminescu pe acea vreme. În ele, Eminescu a pus tot ce putea face mai bine atunci. E întreg Eminescu adolescent. Dar "postumele" de după 1870, din perioada sa de strălucire, și care-s așa de inferioare poeziilor publicate de el în aceeași vreme, sunt, evident, aruncări pe hârtie, impresii și note, dacă voiți, bucăți la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, în care el n-a pus toată arta de care era capabil. Există unele, ca Demonism, care nu sunt măcar versificate. Aceste bucăți pot fi considerate ca material poetic. Șiașa le-a considerat și Eminescu, căci tot ce e mai frumos în el a utilizat în alte bucăți, în cele definitive”.

In aceastã perioadã, Ibrãileanu va publica articole despre poezia lui Panait Cerna, drama lui M. Sorbul, Patima roșie și volumul lui O. Goga, Cântece fãrã țarã. “Cu acest volum dl. Goga a pus iarãși trâmbița la gurã, spre a întona cântece de luptã. Instrumentul, firește, nu mai e nou, are poate chiar câteva crãpãturi Și e puțin ruginit, iar cântãrețul nu mai are plãmânul așa de puternic, se simt oarecare sforțãri. Dar, oricum, e instrumental lui și e genul lui, și dl. Goga reușește sã ne dea câteva bucãți frumoase”. (G. Ibrãileanu, O. Goga – Cântece fãrã țarã) “Dacã dl. Sorbul are concepția vieții cam naivã și cam obtuzã, în schimb, posedã remarcabile însușiri de dramaturg și nu e lipsit de poezie. Patima roșie e teatru, și la noi, acesta nu e puțin lucru”.(G. Ibrãileanu, Mihail Sorbul – Patima roșie) Studiul Opera literara a d-lui Vlahuță, ce a servit ca teză de doctorat, este schița esteticii lui G. Ibraileanu. Criticul ia atitudine împotriva poziției absolute a lui Titu Maiorescu, după care scriitorul n-ar fi influențat de mediu, dar combate și teoria mediului a lui Gherea, sub cuvânt că acesta nu ține seama că artistul se naște cu un temperament puternic și îndărătnic. “A nega orice influență e a admite punctul de vedere al lui Schopenhauer; a admite totala putere educativă a mediului, ori a scriitorului, e punctul de vedere al lui Locke, concepția tabulei rasa.” Ibrăileanu utilizează, în vederea concilierii celor doua poziții, teoria “selecției naturale”, dar într-un chip figurat. Genurile “sunt expresia literară a unor anumite temperamente intelectualeșsi afective”, iar “aceste feluri de temperamente există desigur în orice vreme”. școlile literare se reduc și ele la temperamente (Ibrăileanu a intuit cercetările tipologice germane, după care concepte că romantic și clasic, gotic și elin nu sunt simple momente istorice ci categorii universale, repetabile). Insă reducând noțiunile de gen și școală la temperamentul scriitorului, care e un absolut, cum se face puntea de trecere de la libertate la necesitate? Un scriitor “se naște” ceea ce este, pesimist ori optimist, cerebral ori pasional, iar mediul îl “selectează” dupa aspirațiile sale. Dacă un pesimist apare într-o epocă deprimată, el e selectat numaidecât și devine reputat. Dacă însă contrazice aspirațiile vremii, este respins. Insă un scriitor mare e atât de complex încât orice epocă va gasi în el o latura selectabilă. Un astfel de scriitor are o soartă “plină de peripeții”. Este un fel de a spune că artistul, fiind inefabil în esența lui, e multiplicat prin interpretare la infinit. Sunt artiști care se “conformează”, urmărind deliberat mișcarile mediului. Subînțelesul este că ei sunt inferiori, că n-au o facultate dominantă (“la qualité maitresse” a lui Taine), adică o personalitate, împrumutând doar succesiv aspirațiile vremii. Cam în această categorie pare a pune Ibrăileanu pe Vlahuță și pe Gherea. Metoda corelativă acestei teorii e urmatoarea: criticul va studia opera în sine sub raportul conținutului și al însușirilor creatoare (stadiul estetic maiorescian). Apoi vor fi aratate cauzele într-un sens cu totul exterior, fiindcă scriitorul “se naște”. Criticul va introduce opera în genus proximum, în școală și mediul respectiv, apoi va arăta notele ce deosebesc pe autor de alți scriitori ai vremii, note aparținând așadar naturii sale libere, diferentiae specificae. Sub numirile de sincronism și diferențiere, E. Lovinescu a reluat mai târziu aceste elemente. Dacă orice artă iese din zugrăvirea realităților care nu sunt decât “naționale”, atunci orice adevărat artist are un specific, ba ceva mai mult, cu cât o opera e mai națională, cu atât se apropie cu mai multa probabilitate de artă. S-ar înțelege că specificul e un aspect fatal, condiționat de calitatea etnică a scriitorului. Ibrăileanu îl vede însă ca un postulat. După un anume examen, el a ajuns la concluzia că moldovenii și în parte și ardelenii dețin procentul maxim de specificitate, care constă mai ales în spiritul critic, muntenii având mai degrabă spirit politic. Deci sorții cei mai mari de a se apropia de creație l-ar avea moldovenii. Asta însa atinge pe românii nemoldoveni și pe scriitorii de îndepărtată origine straină, ca Ibrăileanu însuși. Atunci Ibraileanu produce neașteptata teorie a “ralierii”. Specificul românesc, reprezentat numai de moldoveni, plutește peste solul moldav, indiferent de origine. Oricine aderă la acest spirit capătă specific, și fiindcă și muntenii (vezi cazul Caragiale, Brătescu-Voinești) pot adera, colaborând la Viața românească (toata sofistica are scopul subtil de a dovedi că adevarata “viață româneasca“ e numai în revista ieșeană), în masura ralierii devin specifici. Prin concepție, Ibrăileanu înțelege în general atitudinea unui scriitor în fața vieții și creașiei. Realitatea în sine nu are nicio semnificație, însă în opera de artă semnificația i-o conferă creatorul. Acesta selectează, în numele unui sentiment, al unei concepții, încât o adevărată operă de artă este în fond ,,o filozofie asupra vieții, ori, cum s-a spus, o critică a vieții". Deliberat sau nu, concepția reflectă o atitudine, cu alt cuvânt o tendință. Nu există artă pentru artă, “orice artă e tendențioasă”. Ideea se repetă în diverse polemici. Preferințele estetice, etice și celelalte sunt diferențiate în funcție de factori individuali și sociali, idee dezvoltată amplu în studiul Literatura și societatea, utilizat ca introducere la monografia Opera literară a d-lui Vlahuță. Relația mediu-scriitor; analizată ingenios, în diversele ei manifestări, duce la concluzii nu lipsite de interes. Verva dialectică a criticului se întrece pe sine pentru a convinge despre necesitatea unui punct de vedere nou. Atât teoria eroilor care influențează mediul (Emile HennequiN) cât și teoria lui Taine despre sufletul artistului fasonat de împrejurari, de mediu, sunt unilaterale. Niciuna din ele nu ia în vedere ereditatea, temperamentul individului creator. Eminescu, de pildă, n-a fost pesimist din cauza anomaliilor sociale, cum susținea Gherea, ci mai întâi, din cauza acelui temperament ce i-l lăsară din bătrâni, părinții din părinți, și numai în al doilea rând, din cauza condițiilor rele ale vieții sale și ale societății. Teoria mediului generalizează într-un domeniu gingaș ca acela al creației, ignorând că ,,în aceeași țară, în aceeași provincie, în aceeași vreme, din aceeași clasă, cu același fel de educație", apar scriitori fundamental diferențiați. Sinteza e soluția cea mai rezonabilă . Opera d-lui Vlahuță îi servește criticului mai mult ca piesă de exemplificare pentru teoria selecției literare spre a stabili mai exact raporturile dintre scriitor și mediu, un scriitor mare fiind selectat totdeauna printr-o latură a personalității sale, pe când un scriitor mediocre nu devine mare prin faptul că s-a conformat public la un moment dat sau a corespuns aspirațiilor lui. Ibrăileanu descoperă, analizând Vara lui Coșbuc, un lirism propriu-zis subiectiv care, deși incidental, exprimă cel mai bine sufletul authentic al poetului. Articolul din1901, Curentul eminescian, explică influența lui Eminescu în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, nu atât prin noutatea formei, cât prin faptul că poetul realizase sinteza fondului cu forma, exprimând integral idealul esthetic al operei sale și sleind sursele lirice disponibile atunci. Dependența lui Vlahuță, I.Popovici-Bănățeanu, Radu Sbierea și-a altora de Eminescu nu este prin urmare numai rezultatul prestigiului formei eminesciene, ci și al idealului de sensibilitate al epocii.Eminescianismul nu a modificat prea mult sufletul lui Coșbuc, temperamental structural opus, optimist,nici pe cel al lui Goga. Pe Octavian Goga și Panait Cerna, Ibrăileanu îi consider exponenții cei mai reprezentativi ai momentului de după 1900, revoluționar și poporanist în sens realist, disociindu-l de romantismul paseist de la Semănătorul și raliindu-l noului curent de la Viața românească. Autorii favoriți ai lui Ibrăileanu și ai Vieții românești au fost , înainte de primul război mondial, Mihail Sadoveanu și Al. Brătescu-Voinești. Pe aceștia ca și pe Goga, deși debutaseră în reviste de altă orientare, Viața românească i-a prezentat de la început ca reprezentanți ai curentului poporanist. Pe Mihail Sadoveanu, Ibrăileanu a trebuit sa-l apere întâi de clasicismul eticizant al lui H. Sanielevici, demonstrând perfecta moralitate a primelor sale scrieri( Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite,Crâșma lui Moș Petcu). In Amintirile căprarului Gheorghiță, critical relevă o viziune deosebită de aceea comică a lui Anton Bacalbașa, mai multă înțelegere pentru sufletul rural în contact cu viața militară, un umor mai puțin brutal. In Mormântul unui copil și La noi în Viișoara se semnalează specificul național, particularitatea tipului țărănesc sadovenian care constă în “rezistență și tăcere”. Recenziile despre Floare ofilită și Insemnările lui Neculai Manea fac unele obiecții cu privire la insuficiența observației tipologice, fără a neglija consonanța în optica scriitorului dintre mediul provincial și lipsa de energie morală a eroilor, deci supunerea la obiect a lui Mihail Sadoveanu, prozator în mare parte subiectiv,lyric, cum rezultă și din romanele sale istorice de început, Șoimii și Vremuri de bejenie. Sentimentul trecutului și al naturii sunt subliniate apoi în nuvele ca Dumbrava minunată, Fântâna dintre plopi, Ți-aduci aminte, Balaurul și în memorialul cinegetic Țara de dincolo de negură, în care Ibrăileanu caută și găsește secretul genuine al creației, o aplecare spre fabulosul inefabil al basmului sau cântecul bătrânesc. Din nefericire, Ibrăileanu s-a oprit cu analiza operei sadoveniene în 1926, când nu apăruseră în volum nici Hanu Ancuței, nici Zodia Cancerului, nici Baltagul. Lui I.Al Brătescu-Voinești, Ibrăileanu i-a închinat aproape o scurtă monografie, cu pagini de pătrunzătoare analiză psihologică și sociologică, situând însă în centrul creației prozatorului nu cea mai caracteristică nuvelă( In lumea dreptății). Demarcațiile între poporanism și sămănătorism le face analizând opera lui C.Sandu-Aldea, căreia îi găsește însușiri descriptive, dar și un tezism supărător în romanul Două neamuri. Pentru același motiv, Ibrăileanu a gustat mai puțin pe Spiridon Popescu, Jean Bart și I.I. Mironescu, al căror poporanism era prea manifest, insufficient tratat artistic, și a apreciat mai mult pe C. Hogaș, D.D.Pătrășcanu și Gala Galaction, la care tendința poporanistă e aproape neglijabilă. Dealtfel, Ibrăileanu n-a promovat niciun scriitor numai pentru tendință și cu atât mai puțin pentru teză, și a condamnat permanent abaterea de la adevărul psihologic. Partizan nu a fost Ibrăileanu în critica sa decât în sensul că, îndeosebi după primul război mondial, a vorbit aproape în exclusivitate de scriitorii din jurul Vieții românești și numai sporadic despre scriitori importanți ca Arghezi sau Rebreanu, sau deloc despre autori ca Lucian Blaga, Ion Pillat, Ion Barbu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Anton Holban, Gib Mihăiescu. A recenzat generos Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, intuind în biograf pe romancierul de mai târziu. Luptător active pentru emanciparea femeilor, Ibrăileanu a urmărit cu atenție scrisul feminine și a valorificat cel dintâi proza de introspecție a Hortensei Papadat-Bengescu, “miracolul încântător de forme, de culori, de imagini”din poezia Otiliei Cazimir, descripția minuțios realist a sufletelor delicate din proza Luciei Mantu, sau picture viguros realist a sufletului rural feminine din Voica de Henriette Yvonne Stahl. Observațiile lui Ibrăileanu despre poezia lui G. Topîrceanu (un sentimental care se autopersiflează), Mihai Codreanu (parnasian afectiv, de emoție sobră), Demostene Botez (poet sincer, crezând ingenuu în fanteziile sale), sau despre proza lui Ionel Teodoreanu (creator de tipuri vii în lumea infantilă), sunt fundamentale și au devenit aproape locuri commune ale criticii. Observația că la succesul lui Panait Istrati a contribuit caracterul specific național românesc al operei sale, inedit pentru francezi, ca și introducerea în limba franceză a unoe expresii românești, a fost asemenea confirmată de critica franceză, de la Thibaudet până la Henri Clouard. Studiile lui Ibrăileanu despre scriitorii străini sunt, prin firea lucrurilor, mai puțin numeroase și nu au pretenția de a concur pe cele ale străinilor. Ele sunt de cele mai multe ori impresii despre scriitorii preferați, analize de opera clasice sau referințe despre noutăți ale epocii. In prima categorie intră de exemplu, articolele despre Manon Lescaut, Ape de primăvară sau Ana Karenina, în cea de-a doua categorie, articolele despre Baudelaire, Anatole France, Marcel Proust, Thomas Hardy, Karin Michaelis, Wladyslaw Reymont. Fară să fie primele la noi , ele au avut un ecou considerabil în epocă și, în afară de rolul informative, au avut și efectul că au îndrumat pe unii scriitori să se înnoiască, deși Ibrăileanu s-a ferit să recomande poeților români de a baudelairianiza sau romancierilor de a scrie în maniera Marcel Proust. Spirit critic entuziast în cercul său, Ibrăileanu începe să cedeze, după primul război mondial, magistratura critică altora, lui E. Lovinescu, în primul rând. In activitatea de critic și istoric literar a lui Garabet Ibrăileanu distingem trei perioade mai importante. Prima, desfășurată între 1889 și 1905, este perioada de formație, de orientare socialistă și poporanistă și de metodologie sociologică și psihologică în chip exclusiv. Asupra principalelor articole din această perioadă autorul a revenit radical, reținând foarte puține lucruri. A doua perioadă , dintre 1906 și 1920, corespunde curentului poporanist de la Viața românească și se aplică în primul rând la promovarea scriitorilor de această orientare, ca și la descoperirea tradițiilor poporanismului românesc sub raport ideologic și literar. A treia perioadă, în fine, din 1920 până în 1933, e faza electric în care Ibrăileanu nu mai reclamă scriitorilor decât specific național, adică originalitate, ferirea de imitații și, pe cât posibil, realism, adică luciditate și transfigurarea realului în conformitate cu adevărul vieții, intuit sub specia universalității. Ca istoric literar, Ibrăileanu nu dă atenție biografiei, concentrându-se asupra operei, pe care năzuiește să o îmbrățișeze cu toate aspectele, atent asupra conținutului social, psihologic și în egală măsură din punct de vedere ethnic. Metoda e daptată obiectului, critica sociologică, psihologică sau estetică fiind determinată de ponderea esențială a operei. Ibrăileanu era de fapt pentru o critic diversă, completă. Dogmatismul maiorescian sau gherist lipsește lui Ibrăileanu, ispitit uneori chiar de metoda impresionistă a lui Lemaître sau Faquet. Referindu-se la Coșbuc, G.Ibrăileanu scrie în Note și impresii (1920): "Coșbuc a fost adevaratul și poate singurul poet al pamântului și neamului românesc cel etern, așa cum a rămas dedesubtul schimbărilor și al furtunilor aduse de vremuri. In poezia lui Coșbuc nu sunt curente de idei trecătoare, atitudini de sistem filozofic și de scoala literară. "Optimismul" său nu este altceva decât sănătatea, decât seninul și armonia sufletului său. Această sănătate și această armonie sufletească apar în chip splendid și în arta sa , în perfecția, liberă și nesilită, a versului său luminos. Coșbuc a fost un scriitor rar, un scriitor unic în întreaga literatură a vremurilor de azi. Trebuia un concurs de împrejurâri ca să poată apărea un Coșbuc”. Despre Baudelaire criticul spunea: “Și Baudelaire iubește, și deci zugrãvește, mai ales toamna și ceasurile crepusculare, când înceteazã <<la vie impudente et criarde>> și vine noaptea care, molcomind totul, îngãduie poetului sã-și odihneascã și <<spiritul și trupul>>” .

“Pretutindeni, ca și în amor, Baudelaire exprimã mai mult senzații. Chiar sentimentele lui caracteristice sunt mai degrabã mãnunchiuri de senzații stranii… Senzațiile lui Baudelaire sunt însã puternice și precise, de aci forma sa impecabilã. Ele sunt și nouã, nemaisimțite de alt poet, de aci originalitatea sa”. In anul 1921 apare volumul Dupã rãzboiu cu subtitlul Culturã și literatură. Interesant este studiul Inainte și dupã rãzboi în care Ibrãileanu subliniazã ideea legãturii strânse care trebuie sã existe între viața maselor populare și literatura scriitorilor. Odatã cu împlinirea acestor idealuri „vor dispãrea cauzele tristeții și literatura va cãpãta un alt ton, tonul pe care îl dã ritmul unei creații normale, de muncã, de nãdejde în rezultatul sforțãrilor”.(G. Ibrãileanu, Dupã rãzboiu) Inainte ca scriitorii sã-și exprime aceste aspirații naționale și sociale, tonalitatea literaturii noastre, considerã Ibrãileanu era tristã: „In inima scriitorilor tonalitatea cultã era aceeași durere ca și în sufletul poetului popular”.(G. Ibrãileanu, Culturã și literaturã, 1921) In anul 1926 apare volumul Scriitori români și strãini, organizat pe douã mari secțiuni: scriitori români, care cuprinde studii despre creațiile clasicilor noștri: I. Creangã, M. Eminescu, I. L. Caragiale, G. Coșbuc, M. Sadoveanu, D. Zamfirescu și scriitorii strãini:Th. Hardy, M. Proust, A. France ș.a. „Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastrã. El e așa de mare fațã de predecesorii sãi, încât nu mai poate fi vorba de o <<evoluție>> a literaturii, ci de o sãriturã… Predecesorii sãi sunt atât de puțin artiști, Eminescu e un atât de mare artist! El a moștenit atât de pțþin și a creat atât de enorm de mult!”.(G. Ibrãileanu,Cugetari) „Eminescu e mai mult decât un poet român de primul rang. El e în afarã de dimensiunile literaturii române”.(Cugetãri, 1920) Studiul despre I. Creangã scoate în evidențã cele douã dimensiuni ale personalitãții autorului moldovean: învãțãtorul și scriitorul. In Creangã trãiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurãrile pãmântului dacic, dedesuptul fluctuțiunilor de la suprafața vieții naționale. Creangã este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc, între români; al sufletului țãrãnesc, între moldoveni; al sufletului omului de munte, între țãranii moldoveni”.(G. Ibrãileanu, Scriitori români și strãini) „Sãnãtatea, simplicitatea, limpezimea, <<realismul>> psihologic din opera lui fac din Creangã un scriitor clasic, în înțelesul literar al cuvântului”.(G. Ibrãileanu, Viața româneascã, 1910) De o remarcabilă valoare teoretică sunt eseurile Literatura și societatea (1912) și Creație și analiză (1926), ultimul o încercare de redefinire a genurilor literare și îndeosebi a speței romanului, cu delimitarea tipului roman de “creație”( bizuit pe zugrăvirea comportării personajelor) și a tipului roman de “analiză”, constând din descrierea stărilor sufletești, a mișcărilor interioare a eroilor. Ibrăileanu stabilește, referindu-se la romanul contemporan, două tipuri mai răspândite, unul constând din prezentarea comportării eroilor, a faptelor lor, și altul constând din comentarea stărilor sufletești, altfel spus romanul narativ și romanul analitic, romanul epic și romanul liric sau romanul obiectiv și romanul subiectiv. Disociațiile lui Ibrăileanu între creație și analiză, bogat exemplificate, arată avantajele și dezavantajele celor două procedee, lămurind câteva din misterele capodoperei. Eseul criticului de la Iasi se află, cronologic și nu numai, la originea lungului șir de distincții tipologice din istoria romanului românesc. Publicat în numerele 2 si 3 ale Vieții românești din 1926, eseul reprezintă una dintre cele mai cunoscute lucrări critice ale lui Ibrăileanu. Subtitlul Note pe marginea unei cărți ar îndepărta gândul de la imaginea unui studiu critic riguros organizat; Notele se dovedesc însa a fi, în întregime, o foarte solidă operă de sistem, concentrată în jurul diferențelor stabilite între opera de creație și cea de analiză, cu aplicație directă la romanele timpului (de la Proust la Rebreanu și de la Turgheniev la I. Teodoreanu). Primul tip, numit inițial „comportism“, ar cuprinde totalitatea reprezentărilor concrete din interiorul operei; „infățișarea personagiilor și comportarea lor“.Cel de-al doilea concept analizat se bazează pe „ceea ce autorul citește în sufletul personagiilor sale și ne poate spune (…). Analistul observă sufletul, îl descompune, îl descrie, îl redă așa cum este el, cât poate mai exact“.S-ar părea că se naște astfel un sistem antinomic, de tipul raportului epic/analitic, și că toate demonstrațiile ulterioare vor avea înfățișarea unor descrieri contrastive. O anume frază accentuează raporturile de opoziție – o frază care, prin supralicitare, a deschis tradiția receptării lui Ibrăileanu ca partizan declarat și drastic al romanului de tip vechi, de mare tradiție epic-realistă: „Creația e superioară analizei. Arta literară fără analiză poate să existe. Fără creație, nu.“ Sistemul critic al lui Ibrăileanu nu are însă baze atât de vehemente pe cât se poate înțelege de aici. Pentru creatorul poporanismului literar, analiza și critica „se găsesc împreunate, în diverse proporții, la orice prozator de talent“. Se ajunge astfel la așa-numitele opoziții complementare, importante pentru a stabili „metodul“ eseului: acesta ar fi (potrivit lui Al. Protopopescu, critic prezent în selecția de referință) examinarea contrastelor doveditoare de interferențe. Ele ar trebui să se stabilească între cele două moduri românesti detectate de Ibrăileanu: Gide adică „romanul – problemă de psihologie sau de morala“ și Tolstoi, marele creator zugravind „tipuri de toate felurile“. Punctul comun este descoperit de Marcel Proust. „Analiza proustiană se dovedește a fi un gen special de creație“: nu atât scafandrism în subconștient, fără căderi în lirică sau în subiectivisme, ci „studii asupra sufletului omenesc pe viu“. Preocuparea pentru sistem îl face pe Ibrăileanu să nu omită din discursul său câteva teme clasice: definiția operei de artă ca transfigurare a lumii reale, inefabilul creației artistice, tipologii de personaje și opere. In interiorul acestei ultime teme aflăm dezvoltarea unei inedite teorii a personajelor secundare. Explicând-o, întelegem și opțiunea editorilor de a include eseul într-o colecție în care cuvântul de ordine este concizie: personajele secundare sunt memorabile (uneori depășind eroii centrali) pentru că ele evoluează pe unități de timp și loc reduse ca întindere, și prin aceasta maxim tensionate. Cerinței echilibrului i se adaugă așadar imperativul de a stapâni epic momentul, de a concentra și controla total secvența. Atât de importanta este această percepere concentrat-secvențială, incât însuși personajul principal se transformă, ajungând să nu mai fie decât o suma de ipostaze diferite, valorificate „pe moment“: „Tipul principal îl vedem descompus în imagini de natura tipului secundar. Pe Ana Karenina o vad ori cea de la bal, ori cea din Italia…“. La o nouă lectură, eseul lui Ibrăileanu se dovedește la fel de surprinzător prin interesul acordat modernității, ca și prin cuprinderea atâtor teme pe un spațiu atât de mic. Inainte de a o cere altora, criticul se dovedește el acela care va respecta imperativul concentrării maxime, cu maximum de valoare. Ceea ce lipsește la scriitorii români, apreciază Garabet Ibrăileanu, și observația nu e singulară în epocă, este psihologismul, dând exemple convingătoare din literatura franceză. Proust nu face poezie, nu este liric în momentul când analizează. Stilul lui Rouchefoucauld este image, dar maximele și cugetarile imagees, raportate la o realitate umana complexă, nu sunt decât banalități. O problemă ce se poate discuta este cea a tipurilor principale și secundare. Tipurile secundare sunt reținute mai exact decât un personaj care se conturează în trei volume. Pentru ca tipul principal să fie diferit de restul tipurilor, el trebuie abstras din imagini; personajul trebuie să evolueze, nu trebuie menținut identic. In același timp, un personaj nu poate exista fără analiză. Personajele reale se depărtează de autor, devin independente: Don Quijote, Tartuffe, Harpagon, Hamlet, Othello, Romeo, Julieta, de la ele provenind cuvinte precum tartuffe, donquisonada, hamletism. Importante sunt, de aceea, viziunea artistică și tehnica literara, mai puțin aspectul de viață prezentat. Napoleonii creați de diverși scriitori sunt diferiti, deși fiecare sunt reali: "Napoleon al lui Tolstoi, oricat e de bagatelizat, e adevărat, conține adevarul cel mare pe care îl au creațiile acestui romancier și, în limitele lui, nu contrazice realitatea". Napoleon este însă un personaj istoric, el fiind descris în imaginea lui reală, de manualele de istorie, pe când literatura își poate permite imprimarea unei viziuni particulare, inedite, asupra personajului. Țăranii moldoveni sunt adevărați: Sadoveanu, spre exemplu, folosește ceva din țăranul moldovean: "Tolstoi și-a făcut o concepție despre Napoleon ori despre o «vinovată» superioară (Ana Karenina) și a realizat-o”. Lumea creată de un scriitor ține seama de religia, de filozofia, de simțurile sale, de prejudecăți și de cenestezia sa. Opera devine "voința și reprezentarea" unei lumi, în viziunea scriitorului, spune criticul, parafrazându-1 pe Arthur Schopenhauer. Realitatea poate fi concepută în deplinătatea ei sau mai mult în aspectele sale: primul stil este cel inodor, al doilea cuprinde stilul artist. Garabet Ibraileanu arată că prin creație se înțelege artă, ca stilurile pot fi amestecate. Dar marii creatori de roman nu sunt artiști cu orice pret, într-o prețiozitate cautată a limbajului frumos: "Balzac a fost atacat mereu de criticii admiratori pentru lipsa lui de artă. Dostoievski spune singur de mai multe ori că el «e poet, dar nu e și artist» ". Rebreanu a fost criticat pentru lipsa lui de artă, Ion fiind un punct central al creației sale, dar fără o strălucire deosebită la nivel stilistic, la fel Pădurea spânzuraților, în timp ce Adam si Eva, scris într-un stil mai căutat, este lipsit de valoare estetică. In compoziția acestora, Rebreanu folosește un "psihologism și o sociologie moderată". Realitatea poate fi sumbră, ca la Dostoievski, în timp ce la Thomas Hardy ea este strălucitoare. Unii creatori sunt idolatrizati, cum se întamplă cu William Shakespeare. In același timp, în perioada imediată a apariției si receptării valorilor literare, unii scriitori realiști au facut o mai mare impresie decat alții. Este cazul lui Sadoveanu și Brătescu-Voinești, în comparație cu Rebreanu. Sadoveanu și Brătescu-Voinești au capacitatea de a personaliza realitatea, în timp ce Rebreanu nu creează o altă realitate decât cea obișnuită: "Și apoi lumea lui, așa cât este transfigurată, e eternă, e cam otova, fără reliefuri, fără accidente surprinzătoare și încântătoare pentru ochi ori pentru suflet. E prea realist, ca să întrebuințăm un cuvânt care exprimă și acest deficit și, într-un sens, despăgubirea de acest deficit […]". O chestiune constantã în meditația lui Ibrãileanu este raportul artã-realitate. Cum acesta se întâmplã a fi de prim ordin în reprezentarea lumii ficționale a romanului, criticul îl va aduce repetat în discuție, cu mult înainte de publicarea eseului din 1926. Pe de altã parte, trebuie sã admitem cã preocuparea sa este și una motivatã de propria concepție esteticã. Adept al realismului, pentru care a avut mare prețuire, Ibrãileanu privește romanul, specia având cele mai strânse legãturi cu lumea realã, din aceastã perspectivã (printre altele). Literatura epicului romanesc îi întãrește criticului convingerea cã ficțiunea este limitatã de logica realului, cã închipuirea purã nu este posibilã, toți scriitorii trebuind a pune la temelia creației lor observția. Ideile se gãsesc încã din prefața la o traducere din 1896 a romanului Bel Ami, de Maupassant. Desigur cã postura de observator implicã și o atitudine, oricât de estompatã ar fi ea. Ceea ce azi am numi“vocea auctorialã” este o realitate a discursului românesc pe care criticul o pune în relație cu natura însãși a creației. Ibrãileanu nu crede în virtuțiile artei fotografie,creație mimeticã, fie și genial reprezentativã, cum ar fi romanul rebrenian. Realitatea “transplantatã” în operã (citim în “Reproducerea” realitãții, articol din 1906) ascultã, invariabil, de o concepție, de o filosofie asupra vieții, decurgând, adãugãm noi, din ceea ce scriitorul învațã “privind viața”, ca să folosim sintagma lui Ibrãileanu (atât de grãitoare pentru propria sa posturã, creatoare și criticã). Fiind implicit o viziune, o formã de selecție nu mai puțin, în spațiul imaginarului, opera vorbește despre creatorul sãu: “Artistul e un om, un om mai puternic decît noi, cu preferinți și sentimente mai adânci decît noi, și – încã o datã! – nu numai cã ne vom permite, dar vom socoti ca o datorie a noastrã sã-l întrebãm ce fel de om e, sã vedem ce “realitate” îl atrage și cum o apreciazã.” Forma personalã a viziunii artistului este amprenta indeniabilã a operei. Raportul dintre autor și universul imaginat se apropie azi, ca expresie, de concepția lui Wayne C. Booth, prezentã în Retorica romanului: autorul implicat. Iatã, și în 1926, convingerea lui Ibrãileanu: “…d. Rebreanu, înzestrat cu o remarcabilã forțã de observație și creație, nu are (…) concepția generalã asupra realitãții atât de personalã (…). D. Rebreanu redã bine lumea realã, transfigurînd-o desigur, ca orice om, conform cu sufletul sãu, dar n-o transfigureazã îndeajuns de personal, nu creeazã o altã lume alãturea de cea realã; o pastișeazã prea mult pe aceasta, ca sã-l simțim zeu, creator de lumi. Pãstrând ceea ce este… de pãstrat, argumentul apare drept un topos al discursului lui Ibrãileanu. Firește cã, integrat concepției și poziției sale care privilegiazã o tendințã în opera literarã, motivul vorbește și despre aceastã ideologie. Altminteri, tema reprezentãrii are actualitate teoreticã: “Lumea din opera de artã este reprezentarea (și chiar “voința și reprezentarea”) foarte individualã a fiecãrui creator.” Douã direcții ale construcției ficțiunii romanești sunt decelate de critic în amintitul eseu. Este vorba, în fapt, despre douã categorii, douã moduri de existențã a discursului ficțional. Cu justețe, criticul distinge între componenta reprezentabilã a lumii personajelor (în primul rând), avansând precaut termenul provizoriu de comportism, și discursul analitic, registrul reflecției, prin excelențã ne-reprezentabil. Ceea ce se vede, se aude și, în consecințã, compune figurația cvasiteatralã a personajelor, pe scena imaginarã a romanului, compune, în viziunea criticului, creația în roman. Ceea ce, dimpotrivã, este dictat de pasajele nereprezentabile (în același sens teatral; nereproductibile pe o ipoteticã placã de fonograf, invizibile pe pânza cinematograficã) caracterizeazã analiza în discursul romanesc. Proporția în care cele douã modalitãți sunt dispuse în sânul operei este, se înțelege, rãspunzãtoare pentru tipul de roman nãscut: de acțiune sau de analizã, masculin sau feminin, dupã alți teoreticieni, doric sau ionic etc. Ibrãileanu e câștigat de romancierul care, creator și nu eseist (fiindcã “romanul actual este mai mult eseu decât operã de ficțiune și de creație”), exprimã “viața cu adevãr și cu poezie, în feluritele ei forme.” (La moartea lui Thomas Hardy) Artistul trebuie sã aibã “talent epic, dramatic, liric și descriptiv, sã fie psiholog și sociolog”. Fundamental, romanul e narațiune: “povestire bogatã, cu intrigã, cu peripeții, care provoacã în cetitor emoție, indignare, iubire, urã – satisfacție sau decepție, ca în fața vieții reale”. Când direcția tinde spre scriitura modern-eseisticã, Ibrãileanu concede: “Stilul artist (“în raport invers cu cantitatea de ficțiune și de creație”) are menirea compensatorie de a înlocui substanța vie a creației.” (s. n.) La un mare artist, creația vine și din acestã naturã: “Facultatea de a crea stãri de suflet, de a le da drumul în lume (cum alții creeazã tipuri și le aruncã în lume), la Proust merge mai departe – la acele conglomerate care încheagã în același timp stãri de suflet și realitãți externe.” Observațiile generale se vãd întretãiate de nuanțe, precizãri de finețe și – de ce ar fi altfel? – la fel de valabile ca în teoriile mai noi, care le redescoperã. Privind romanul, criticul lasã sã i se dezvãluie atât inteligența lecturii, cît și participarea empaticã la actul de creație. Credem cã Ibrãileanu a fost unul dintre cei aleși sã vadã marea poezie a romanului, fãrã sã o risipeascã. Studiul din 1926 al lui Ibrãileanu e socotit un veritabil „breviar al esteticii sale” de Al. Piru, „un studiu de nivel european”, dupã Ion Dunã, care avanseazã ipoteza unei vocații de teoretician literar, înãbușitã, însã, de cerințele imediate ale criticii de întâmpinare, practicatã cu plãcere și consecvențã de mentorul Vieții românești: „Probabil cã trebuia sã fie un teoretician literar, dublat de un sociolog și un hermeneut, dar fiecare în mod separat. Calitãțile sale de creație (sistematizare, spirit tipologic, perceperea unitãții și a elementelor ei într-un complex de raporturi dialectice, rãbdare, doveditã pe porțiuni mai restrânse, coerența construcției etc.) susþin, virtual, asemenea ipotezã”. Ipoteza lui Ion Dunã ni se pare plauzibilã, în sensul cã Ibrãileanu l-a sugrumat în el pe primul nostru posibil mare teoretician sistematic, modern, al literaturii. Comparația dintre cele mai bune articole de ținutã teoreticã (în primul rând Creație și analizã) scrise de Ibrãileanu și prelegerile cursului sãu de Esteticã literarã din 1926 (început în 1909) este, net, în defavoarea acestuia din urmã, adesea, o înșirare de platitudini: „La convingere îi mai ajutã oratorului capul, mâinile, ochii, picioarele etc, Apoi reușita mai depinde de felul cum și când trebuie sã bea apã” (Prelegerea a 2-a); „Un scriitor din Londra n-ar putea sã scrie Pe aceeași ulicioarã… fiindcã acolo sunt strãzi mari”; dar nici Eminescu, nãscut bunãoarã japonez, „n-ar fi scris Doina, fiindcã Japonia nu era mãrginitã de aceleași granițe ca și România” (Prelegerea a 3-a). Comentariile sunt de prisos. Lipsesc din curs necesarele trimiteri la surse de autoritate, o bibliografie minimã, deși într-o prelegere, a 5-a, este numãratã, printre auxiliarele istoriei literare, alãturi de biografie și critica textelor, și bibliografia. Chiar ideile cele mai penetrante, reluate din articolele anterioare, își pierd aici strãlucirea inițialã. Explicațiile pot fi multe: cea mai plauzibilã, credem, e aceea cã activitatea profesoralã era trecutã chiar de Ibrãileanu, angajat cu trup și suflet în demersul de orientare și susþinere a revistei Viața românescã, pe un plan secundar, dacã nu cumva era privitã ca o corvoadã. Se pare cã el nu avea nici o deosebitã vocație de profesor. Portretul pe care i-l face I. M. Rașcu, fost student, în Amintirile din 1967, îndreptãțesc aceastã supoziție. Apoi, chiar în cadrul obligațiilor de catedrã, cursul de esteticã literarã, deși acesta echivalat de la început cu poetica, e conceput ca un fel de prolegomena la cursul de Istoria literaturii române. Desigur, nu-l putem face vinovat pe profesor de toate pãcatele textului, o transcriere a unor notițe de la curs, fãcutã de foștii audienți. Dar chiar faptul cã el n-a participat în vreun fel la redactarea și corectarea lui spune destul.

Adrian Marino a observat că „ceea ce Ibrăileanu tinde să fondeze teoretic este o sinteză a tuturor metodelor practicate în critica europeană la sfârșitul secolului al XIX”. Având în vedere judecățile lui de ansamblu, nu-l putem considera pe G. Ibrăileanu un disprețuitor al esteticului, însă el îl socotește esteticul drept ceva insuficient pentru „a da seama de universul operei de artă”. Criteriul estetic trebuie „completat” prin celelalte perspective subordonate. Privitor la funcțiile criticii, acestea nu rezidă, în concepția lui Ibrăileanu, în a constata tendințele și idealurile operei, ci și în a o aprecia („Criticul, care nu judecă atitudinea scriitorului, afectivitatea sa, idealul său, nu-și face datoria”). Pentru ideologul Vieții românești, atitudinea recomandabilă este cea poporanistă, fapt care presupune concomitent și specific național.

Observațiile cu privire la idealurile artistului nu puteau să nu-l conducă pe critic spre problema realismului. Astfel, realismul devine, în toate scrierile clasice ale lui Ibrăileanu, ca și în activitatea redacțională de la Viața românească, nu numai esența creației literare, ci și unul din criteriile fundamentale ale judecății critice. Concluzia noastră e că aprecierea justă a creațiilor sub unghiul de vedere al originalității și idealului artistic exprimat, al sincerității inspirației scriitorului și adevărului „realist”, al unității dintre fond și formă etc., dar și cel al altor aspecte, demonstrează în personalitatea lui G. Ibrăileanu un critic de vocație, înzestrat cu gust estetic și responsabil pentru valorile artistice naționale.

In faza ultimă a criticii sale, Ibrăileanu revine la studiile de anvergură, la sociologism și la teorie, dar cu mai mare suplețe. Câteva sunt memorabile. înainte de toate, cele despre Caragiale, serie încheiată cu o bijuterie de inteligență critică, în linia speculativă pe care i-o știm, Numele proprii în opera lui Caragiale. Călinescu nu va fi străin de modelul unor astfel de eseuri, strălucitoare și discutabile, adevărate provocări pentru cercetătorii serioși ai literaturii. La același nivel, studiul despre stilistica eminesciană, probabil cel dintîi la noi, nu așa de riguros cum vor fi ale lui Caracostea, nici atît de temeinic informat cum vor fi ale lui Vianu, este agreabil și util în egală măsură. Un anticipator este Ibrăileanu și în capodopera lui de teorie literară: Creație și analiză. Va trece un deceniu și jumătate pînă ce vor deveni actuale, și nu în Europa, ci în SUA, ideile comportiste în materie de roman (la noi, abia Marin Preda, în anii 40, va călca pe urmele lui Steinbeck ori Caldwell). Ibrăileanu numește oarecum impropriu ,creație" comportismul, nediferențiindu-l foarte limpede de omnisciența romanului tradițional, dar opunându-l analizei psihologice. Deși uneori insuficient de limpezi, poate și din cauza oralității expresiei, distincțiile lui Ibrăileanu se numără printre foarte rarele idei fertile din teoria literară românească, așa cum vor fi cele ale lui Vianu despre dubla funcționalitate a limbajului ori cele ale lui Călinescu despre critică și istorie literară ca două fețe ale monedei. Nu e puțin lucru. Fără cultura solidă a lui Lovinescu (iată, revin la comparație) și fără a-l concura în rolul de formator al modernismului, dând chiar, mai ales după război, impresia de vieux bonnet, Ibrăileanu are o inteligență mai vioaie ideologic și este mai spontan în preferințele ori în dezgusturile sale, ceea ce-l face simpatic și atunci când greșește. Ibrăileanu a fost și un foarte subtil prozator. A preferat forma epistolară ori aceea de jurnal, parcă spre a marca, simbolic, importanța pe care o acorda persoanei întâi. în toate paginile, e vorba de fapt despre el. Uneori, în mod cât se poate de explicit. Amintirile din copilărie și adolescență, scrise în 1911 (ce devreme își scriau memoriile scriitorii din vechile generații!), dar publicate postum în 1937-1938, nu sunt foarte interesante, deși denotă același spirit intuitiv și sentimental pe care-l remarcăm în critică. Unele comparații sunt de o desăvîrșită acurateță: ,în stânga, (vedeam) un deal lung, pe care umblau vitele, ca niște gângănii pe un perete". Doamna X este tot o scrisoare, adresată autorului care tocmai scrie un roman. Despre acest roman s-a zis că ar fi Adela. O discuție pe această temă au purtat editorii prozei (datată 1917) în 1976, cînd a apărut în revista Manuscriptum. Nu se vede însă vreo semnificativă legătură nici măcar între portretul tinerei și pasionalei femei din scrisoare și viitoarea Adela. Mai interesantă e bănuiala că protagonista ar fi Maria Stere, prima soție a lui C. Stere, pentru care Ibrăileanu nutrea o profundă afecțiune. De altfel, i-a încredințat manuscrisul, cu mențiunea de a face cu el ce dorește, ,chiar fiind (el) în viață". Abia aforismele din Privind viața (adesea banale și nu destul de concise) ori scurtele narațiuni rămase în periodice pot fi considerate exerciții de reflecție în vederea romanului Adela. In câteva, tema este ,problema melancolică a dragostei târzii". Ibrăileanu o descoperea și o comenta la Turgheniev, Zola, Duiliu Zamfirescu sau Edmond Jaloux. Naratorul din Adela (1933) are exact vârsta autorului Amintirilor. Caracterul autobiografic este vădit pentru cine a citit Amintirile. Aproape tot ce se leagă de mama doctorului Codrescu bunăoară pare desprins de acolo. Abulia cvadragenarului înamorat se datorează obsesiei lui că e prea bătrân ca să o poată face fericită pe femeia de douăzeci și ceva de ani. De altfel, referința la intelectualul terorizat de a trebui să acționeze din Diogene Laerțiu e o prea clară mise-en-abîme a acestei situații. De altfel, romanul a fost mai mereu citit prin această prismă, a confuziei dintre narator și autor, care ascunde în bună parte motivațiile subconștiente ale comportării eroului principal. Ibrăileanu l-a analizat prea îndeaproape pe Sanin din Ape de primăvară ca să nu fie bănuit că se recunoștea în ezitările acestuia. Dar dacă Sanin renunță la Gemma din pricina unei alte femei (opusul naivei italience: o familie matură, experimentată și fără scrupule), Codrescu renunță fără să știe nici el de ce. Un anume confort sufletesc al unui becher care nu dorește, la vârsta lui, complicații? Teama de o familie pe care tinerețea o face enigmatică? Codrescu are structură de seducător, doar că nu se folosește de seducție spre a obține ceva. Senzualitatea Adelei e provocată de gesturile lui, niciodată atît de echivoce încât femeia să nu le priceapă, niciodată atât de clare încât să le poată răspunde. Comportamentul lui Codrescu e mai misterios decât al Adelei. Fata ascultă de un cod victorian al manierelor. Se poate spune despre ea ce spune Ibrăileanu însuși despre Wronski: face atât cât putea face o femeie (ideală și reală), aflată în situația ei, în anii 90 ai secolului XIX! Dar avansând și retrăgându-se fără aparentă explicație, părând a juca un joc al cuceririi de pe urma căruia nu trage nici un folos, doctorul o derutează complet pe prietena lui dintotdeauna, de pe când, copilă, îi ședea pe genunchi, sau, adolescentă, îl tutuia grațios pe ,mon cher maître". L’amitié amoureuse e o relație care-i convine de minune cvadragenarului, care pare a continua să vadă în femeia divorțată copila de odinioară; nu și Adelei, pentru care acesta nu mai este doar maestrul adorat în taină, ci un bărbat adevărat. Dar tocmai aceste nesiguranțe formează îndefinitiv conținutul și interesul romanului. Ibrăileanu era conștient când scria Adela (și o spune prin intermediul lui Codrescu) că literatura română nu ne-a dat încă ,nicio operă de observație cu destulă substanță sufletească" Adela e, poate, întâiul nostru roman de observație exclusiv sufletească, înaintea celor ale scriitorilor din generația lui Eliade, Holban, Șuluțiu sau Blecher. Doar Camil Petrescu visase înainte (și nu în roman, ci în teatru) la conflicte pur stendhaliene, rezolvate în conștiința personajelor, fără spectacol exterior. Adela e un roman de analize psihologice microscopice. Progresia ,intoxicării" sentimentale este perfectă și insesizabilă. Nu există nimic fără semnificație în gesturi, atmosferă, cuvinte, pe scurt, în detalii. Excelent analist, Ibrăileanu e și un observator exact și plin de umor. Câteva personaje se rețin prin pitorescul lor plin de umanitate, cum ar fi Sabina și Haim, clanul Timotinilor, ,domnul Dumitriu" (Hogaș!). îngroparea caracatiței, cumpărate inutil din slăbiciune, este un episod antologic. Finalul, când Adela pleacă fără ca naratorul să încerce a o opri, este de o desăvârșită puritate și concizie flaubertiană: ,în acel moment începu trecutul". Acest roman discret, despre o lume de mult apusă, nu a îmbătrânit stilistic aproape deloc. Ici-colo, câte un rid, mai ales de natură lexicală. Adela e o bijuterie delicată a cărei retipărire, azi, ar putea trezi, prin contrast, simpatia tinerilor cititori.

În această perspectivă, Antonio Patraș consideră romanul lui Ibrăileanu drept un „roman al lecturii”, pentru că iubirea însăși e o formă de lectură: focalizarea pe o carte, analog focalizării pe iubită. Plin de ecoruri darwiniene și freudiene, ce rediscută transferul biologiei concupiscente în spiritul amoros și transferul traumelor copilăriei eroului în proiecțiile sale feminine, romanul reunește, prin jurnalul lui Codrescu, și viața fiziologică, și poezia ei, și creația, și analiza. Făptura adorată – fată și femeie, copilă și amantă – rămâne impenetrabilă, cu toate „lecturile” bărbatului a cărui atenție s-a concentrat exclusiv pe făptura ei enigmatică. “Adela este o carte a re-citirii îndrăgostite. Iar Emil Codrescu, omul unei singure «cărți». Cititorul perfect”. Dar această re-citire nu a dus la elucidarea misterului feminin și nici la clarificarea complicatei relații dintre cei doi. Orientată spre prezent, însetată de certitudini și încredințată că viața e simplă și se conformează unor scheme preconcepute, Adela nu avea cum să înțeleagă propensiunea spre trecut a doctorului și scepticismul său de „lector” cultivat, experimentat. Aplicând analogia pe destinul criticului literar și pe explicarea fără rest a personalității lui Ibrăileanu, Antonio Patraș conchide că „criticul literar nu are personalitate” și că salvarea vine din a deveni un altfel de cititor, mereu unul altfel. Pentru că, oricum, femeia tot o enigmă rămâne, la fel și opera literară, și soarta verdictului critic final, și felul în care un critic devine prozator.

S-ar putea spune, parafrazându-l pe Ibrăileanu, că soluția de deslușire a întregului gândirii sale nu stă în adâncirea analizei, ci în revelarea felului în care el "a privit viața". Literatura, asupra careia s-a aplecat cu mai multă atenție, nu reprezintă pentru el decât una dintre diversele forme ale vieții. La fel și critica literară. Forma originară nu presupune, așadar, nici găsirea celui mai frumos cuvânt, nici descoperirea celui mai adecvat concept, menit să jalonze un sistem de teorie literară. A manifestat o fascinatie neîntrerupta față de misterele gândirii în acțiune și de acele principii capabile să transforme vorba în faptă. Dar mai presus de toate, variantele textelor criticului dezvăluie un adevăr fundamental: acela că, în ciuda lipsei congenitale de energie vitală, lui Ibraileanu nu i-a lipsit energia unei gândiri vii, capabilă, la o adică, să mute munții din loc.

Pentru Ibraileanu, ,,critica completă" n-a fost un punct de plecare, ci unul de sosire, finalul unui lung proces de cristalizare a unei concepții. Teoretic, o astfel de soluție, astăzi devenită un bun câștigat, e de valoare indiscutabilă. Ibraileanu a facut în puține cazuri o critică completă. Practic, el a cultivat, unul sau altul din aspectele componente ale unei critici totale.

CONCLUZII

Actualitatea temei dezbătută în această lucrare suscită și va suscita în permanență diverse și multiple (re)interpretări și chiar (re)considerări de ordin estetic, literar, cultural, istoric. Acest fapt denotă  perpetua actualitate a criticului Garabet Ibrăileanu.

In procesul dezbaterii problemei specificului național și a universal-umanului în artă, Ibrăileanu a formulat gânduri originale și de o mare importanță pentru teoria culturii naționale.

Dat fiind locul important pe care îl ocupă G. Ibrăileanu în istoria gândirii cultural literare,

estetice și filozofice din România, era și firesc ca viața și activitatea acestei personalități să se afle în centrul atenției mai multor cercetători științifici.

Astfel, moștenirii cultural-literare a lui G.Ibrăileanu îi sunt consacrate studii monografice semnate de Al.Piru (G. Ibrăileanu. Viața și opera, 1967), Mihai Drăgan (G. Ibrăileanu, 1971), Ion Dună (Opera lui Ibrăileanu, 1989), precum și un șir de studii și articole apărute în culegeri colective, reviste și ziare, între care de o valoare incontestabilă se prezintă studiul lui M. Ralea Criticul științific G. Ibrăileanu. Concepția estetică a lui G. Ibrăileanu este interpretată de asemenea (mai ales sub unghiul de vedere al surselor ei poporaniste) în lucrările Geneza formelor culturii (1947) de P. P. Negulescu, Poporanismul și Viața românească (1961) de D. Micu, Poporanismul (1972) de Zigu Ornea ș. a Pe de alăt parte, la interpretarea concepției estetice a lui G.Ibrăileanu, în unele studii apărute în primele două decenii de după al doilea război mondial, pe alocuri, se face exces de metodologia ideologică astăzi depășită. Or, acest fapt nu putea să nu genereze uneori afirmații și aprecieri inadecvate față de rolul real, pe care îl au unele idei ale lui Ibrăileanu în problema abordată. Astfel, s-a dovedit exagerată afirmația, conform căreia etapa socialistă a activității publicistice a lui G. Ibrăileanu ar fi alcătuit un moment esențial al ideilor sale filozofice și literare, precum nefondat e și regretul exprimat față de așa-zisa părăsire, la un moment dat, de către critic a poziției socialiste în favoarea opțiunii, chipurile, “retrograde” a poporanismului.

Uneori prea mult și nejustificat s-a insistat asupra ideii lui G.Ibrăileanu despre trăsătura

fundamentală a artei, care, în opinia acestuia, ar fi caracterul ei de clasă. O anumită eroare se comitea atunci când se constată o “vădită” limitare a concepției estetice a teoreticianului în baza preocupărileor (în a treia fatză a activității) preponderent de problema măiestriei literare și a citării între determinantele fenomenelor culturale “tendința idealistă spre adevăr, frumos și bine” ori spre “temperamentul”oamenilor de artă.

G. Ibrăileanu își propune să așeze arta printre celelalte „producții ale spiritului”, să-i fixeze locul între știință și oratorie, cea din urmă fiind scoasă de critic dintre arte și înfățișată ca domeniu deosebit, ca una care are drept scop să ne convingă, în timp ce știința și arta sunt prezenate ca apropiate printr-un scop mai puțin activ.

In ceea ce privește literatura, aceasta diferă de știință prin destinație: dacă se adresează imaginației, sensibilității nu gândirii, opera aparține literaturii. Conform ideii criticului, în timp ce știința explică lumea și lucrează cu noțiini, care sunt „extracte de imagini”, arta creează și lucrează cu imagini, idee pe care o întâlnim mereu în scrisul său critic. Pentru Ibrăileanu arta nu se reduce la un strat senzorial de imagini ca pentru impresioniști, de pildă, nu alcătuiește un act „optic”, „oculist”, cum ironizează el, ci imaginile, ca „element intelectual primar” sunt însoțite de efecte, de aprecieri, în sfârșit – de o concepție despre lume inclusă, în mod organic, în procesul de creație. Redarea realității „obiective” nu înseamnă și fotografierea ei. Și aceasta din motivul că procesul zămislirii operei presupune, alături de alte momente, prezența capacității scriitorului de a generaliza și individualiza fie caractere, fie sentimente. Discutând problema tipicului, Ibrăileanu s-a oprit, în repetate rânduri, și asupra „mijloacelor tipizării”, evidențiind ca principale: creația și analiza. Cea dintâi se referă la „comportarea personajelor, la totalizarea reprezentărilor concrete, pe care le putem avea de la ele”, pe când cealaltă constituie procedeul prin care artistul pătrunde în sufletul personajului.

Punând în discuție problema fenomenului creației operei de artă în raport cu realitatea, Ibrăileanu afirmă că ceea ce interesează nu este imaginea, condiționată „de sentimentele și concepțiile artistului asupra vieții”, ci ceea ce o însoțește, „o judecată a ei, adică o clasificare a ei din punctul de vedere al concepțiilor asupra lumii”.

Ideea manifestării în opera de artă a atitudinii autorului față de cele zugrăvite, precum și cea cu privire la conținutul moral (imoral) al creației artistice îl implică pe critic în controversata problemă a tendinței în artă. In ultimă instanță, criticul a pus mai presus de orice valoarea scriitorului (acesta, scria el pragmatic, e apreciat dacă „are talent și suflet înalt”). Expresie a talentului, opera literară este o formă de cunoaștere a realității cu ajutorul imaginilor artistice.

G. Ibrăileanu caută să imprime literaturii, prin poporanismul literar, orientarea spre două

obiective, considerate esențiale: elaborarea unor opere cu pronunțat caracter național, inspirate cu precădere din tematica rurală, și crearea unei atmosfere de simpatie pentru țărănime. Criticul argumentează, într-un plan mai larg, existența în trecut a acestor rădăcini poporaniste și totodată a spiritului critic și a diferitelor lui forme de manifestare în procesul formării culturii române moderne. Este vorba de lucrarea sa capitală Spiritul critic în cultura românească din care publică o serie de capitole în Viața românească (1906-1908).

Ca mai toți gânditorii români ai artei, criticul Vieții românești subliniază originalitatea modelelor literaturii folclorice, „care învigorează spiritul specific național și-l face să asimileze influența străină”, deoarece „poezia populară dă unui scriitor cult o mulțime de resurse specific naționale”. O componentă importantă a manifestării spațiului național al literaturii este, pentru G.Ibrăileanu, caracterul literar național („analizând trăsăturile de caracter manifestate de personajul literar, noi, de fapt, vom scoate în relief esența specificului național”). Așadar, concluzionează, pe bună dreptate, T. Popescu, G. Ibrăileanu concepe, în consecință, „o definiție logică și cuprinzătoare a specificului, surprinzându-i note distincte: caracter popular, pe baza valorilor folclorice”, „pregnanța specificului în graiurile „obiective”etc.”

Evidențierea de către G. Ibrăileanu a unor deosebiri de substanță și realizare estetică între

literaturile moldovenească, muntenească și transilvăneană, nu vrea decât să arate, pe bază de fapte, diversitatea în unitate a literaturii române în funcție de caracterele ei specific fundamentale.

Ca istoric literar, Ibrăileanu nu dă atenție biografiei, concentrându-se asupra operei, pe care năzuiește s-o îmbrățișeze sub toate aspectele, atent asupra conținutului social, psihologic, moral și în egală măsură din punct de vedere tehnic (estetic). Metoda e adaptată obiectului, critica sociologică, psihologică sau estetică fiind determinată de ponderea esențiala a operei. Ibrăileanu era, de fapt, pentru o critică diversă, completă.

Calitatile dominante ale scrisului lui Ibrăileanu sunt probitatea și finețea. Opera sa este o admirabilă demonstrație de volubilitate sofistică și de beție de idei. Prin scrisul său, conștiința estetică românească dobandește o dimensiune nouă.

Concluzia noastră e că aprecierea justă a creațiilor sub unghiul de vedere al originalității și idealului artistic exprimat, al sincerității inspirației scriitorului și adevărului „realist”, al unității dintre fond și formă etc., dar și cel al altor aspecte, demonstrează în personalitatea lui G. Ibrăileanu un critic de vocație, înzestrat cu gust estetic și responsabil pentru valorile artistice naționale.

Pe bună dreptate afirma George Călinescu: “ Ibrăileanu a spus cele mai fundamentale lucruri despre un scriitor și rămâi surprins să găsești un lucru evident abia azi, bănuit cu mult înainte”

BIBLIOGRAFIE

Anghelescu Mircea, Scriitori români, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Călinescu George, Istoria literaturii române, Editura Pentru Literatură, București, 1968

Dima Al., Concepția despre artă și literatură a lui G. Ibrăileanu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955

Drăgan Mihai, G. Ibrăileanu, București, Albatros, 1971

Dună Ion, Opera lui Ibrãileanu, București, Editura Minerva, 1989

Gheorghiu Mihai Dinu, Ibrăileanu, romanul criticului, București, Albatros, 1981

Holban Ioan, Proza criticilor. Lovinescu; Ibrăileanu, București, Minerva, 1983

Ibrăileanu Garabet, Creație și analiză, prefață și repere critice de Ioan Paler, Editura Paralela 45, Colecția „Eseul de 100 de pagini“, Pitești, 2000

Ibrăileanu Garabet – Spiritul critic în cultura românească, ediție selectivă, introducere, note și tabel cronologic de C. Ciopraga, Iași: Editura Junimea, 1970

Marino Adrian, Obiectul și metoda criticii literare la G.Ibrăileanu // Viața românească, nr.3, martie, 1966

Morala în artă, Viața Românească., 1906, nr. 2 3

Murray Krieger- Teoria criticii, traducere și prefață Radu Surdulescu, Ed. Univers, București, 1982

Piru Al., Istoria literaturii române, București, Editura “Grai și suflet- Cultura națională”,1994

Piru Al., G. Ibrăileanu. Viața și opera, București, Minerva, 1971

Popescu Titu, Specificul național în doctrinele estetice românești, Cluj-Napoca, 1977, p.156.

Probleme literare, 1906, nr.7

Rașcu M., Amintiri și portrete literare, București, EPL., 1967 Viața românească., 1912, nr. 7 8