Gândirea Strategico Nucleară Americană în Timpul Războiului Rece

Gândirea strategico-nucleară americană în timpul Războiului Rece

Szabo Beata

Anul III

Strategiile de putere reprezintă planuri pe care actorii le utilizează pentru a dezvolta și a obține capacități de putere spre a-și atinge obiectivele.Un aspect-cheie al strategiei îl reprezintă alegerea tipurilor de capacități ce urmează a fi dezvoltate pentru maximizarea influenței internaționale, având în vedere resursele limitate.Este nevoie de prognoze deoarece capacitățiile necesare pentru a face față unei situații ar putea avea nevoie de ani să se dezvolte înainte ca situația să apară. Cuvintele cheie din acest eseu, cu privire la gândirea strategico-nucleară americană în timpul Războiului Rece, sunt: strategie, arme nucleare, monopol atomic, teoria descurajării, doctrina distrugerii masive, doctrina represalilor masive, strategia ripostei flexibile, război limitat, război total, strategia contra-orașe, strategia contra-forțe, doctrina opțiunilor nucleare limitate;

Existența arsenalului nuclear a dus la modificarea concepției asupra rolului armelor, tranzitând de la semnificația originară de mijloace pentru atingerea unor scopuri militare la aceea de instrumente în negocierea diplomatică. Orice discuție despre problemele tehnologiei militare nu poate să nu implice consecințele posibile în plan strategic. Orice evoluție în domeniul strategiei nucleare a avut la bază, ca o adevărată motivare materială, acumulări și deplasări în domeniul tehnologiei.

Voi începe prin a face precizarea că noutatea și consecințele revoluționare pe care introducerea armelor atomice le-au cauzat asupra doctrinei și practicii războiului, nu au fost imediat percepute în anii ce au urmat imediat după sfârșitul războiului. Între 1945 și 1945, SUA, pana în acel moment unicii deținători ai secretului atomic, nu au elaborat, în realitate, nici o strategie particulară pentru uzul a astfel de arme. Primele bombe A erau încă puține iar costul lor unitar se menținea încă la un nivel ridicat, așa că în ceea ce privește uzul lor s-a menținut strategia tradițională a bombardamentului masiv, în care vectorul utilizat rămânea încă avionul. Teoriile lui Douhet privind importanța puterii aeriene și a bombardamentului strategic rămâneau încă în vigoare, noua armă parând într-adevăr să garanteze acestuia acea eficacitate absolută și decisivă de care nu dispusese în timpul celui de-al doilea război mondial.

Anii 1945-1949, marcați de monopolul atomic american se caracterizează astfel, în plan teoretic de căutările privind înțelegerea noii descoperiri, SUA nereușind să elaboreze imediat o teorie specifică pentru uzul strategic și politic al noii arme. Nu întâmplător, în această perioadă, americanii nu au reușit să convertească superioritatea lor absolută în acest domeniu în avantaje politice remarcabile, lipsa unei doctrine împiedicând transformarea puterii nucleare de care dispuneau într-un instrument politic avantajos. Astfel, din punctul de vedere al dezvoltării teoriei descurajării, se poate afirma că perioada monopolului american nu a favorizat în mod consistent studiul teoretic al principiului disuasiv. În realitate nu se putea vorbi în această perioada de o adevărată situație de descurajare, existând mai degrabă un raport de intimidare, și anume un raport în care nu există un raport oarecum echivalent între părți.

Astfel, SUA se temeau, imediat după război, mai ales de un atac surpriză sau de izbucnirea unui conflict general. În plus, considerau de o importanță primară principiul potrivit căruia victoria ar fi putut fi obținută doar prin provocarea unei distrugeri masive a inamicului, ceea ce l-a determinat pe Henry Kissinger să afirme că „doctrina distrugerii masive exista încă înainte de proclamarea ei de către John Foster Dulles”, în 1954.

Odată cu testarea primei bombe atomice sovietice în 1949, datele problemei se schimbă fundamental, iar începând cu anii 1953 (la sfârșitul anilor 1952 avusese loc explozia experimentală a bombei H, bomba cu hidrogen) se deschide în sfârșit era nucleară. Începând astfel cu anii '50 precedenta situație de disuasiune unilaterală este înlocuită în mod progresiv de un raport real de descurajare bilaterală între superputeri. Ca urmare a acestor schimbări, la care se adaugă radicalizarea stării de conflictualitate între SUA-URSS, eforturile teoreticienilor capătă un nou impuls, determinând o modificare radicală a premizelor pe care se baza strategia însăși. De altfel, după cum scria însuși Bernard Brodie, în timp ce în trecut „obiectivul suprem al strategiei noastre militare era câștigarea războiului, din acest moment acesta va fi acela de a evita războiul”.

Apariția armei nucleare a presupus, prin urmare, crearea unor concepții care să guverneze folosirea sa militară și politică. Anii ’50 sunt denumiți în literatura politică americană “anii de aur”, în ceea ce privește edificarea conceptului strategic al S.U.A. În această perioadă numeroși teoreticieni civili, ca Albert Wohlstetter, Bernard Brodie, Thomas Schelling, Henry Kissinger și alții au contribuit la realizarea unui edificiu al teoriei strategice.

Noile concepții strategice nu s-au impus, însă dintr-o dată. A fost necesară o perioadă de tranziție, relativ îndelungată, până la proclamarea oficială a noii concepții (denumita în literatura americană de specialitate “New Look”), aproape 10 ani. În primii ani postbelici, strategia militară americană era încă prizoniera concepțiilor strategice anterioare, de dinainte și din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Arma atomică – în perioada monopolului american în acest domeniu 1945-1949 – era considerată drept arma “supremă”. De-abia după pierderea monopolului se pune problema unei reevaluări a strategiei militare.

Am observat că teoriile strategice elaborate de militarii americani imediat după război nu se bazau încă fundamental pe armele nucleare. Documentul oficial care relevă o oarecare evoluție în acest domeniu și care ar pute fi considerat prima declarație americană a unei strategii naționale îl reprezintă raportul Consiliului Național de Securitate SUA, din 14 Aprilie 1950, care conține câteva principii care vor deveni mai târziu clasice pentru teoria descurajării. Documentul, clasificat cu sigla NSC-68, ilustrează efortul de corelare a obiectivelor politice americane cu noile realități militare (existența armelor atomice) și cele politice internaționale (Războiul Rece).

Practic, documentul conține într-însul o primă formă închegată de manifestare a descurajării nucleare, care va fi un an mai târziu exprimată în mod oficial într-un faimos discurs al secretarului de stat John Foster Dulles, prin care se anunța adoptarea unei noi doctrine strategice, cunoscută sub numele de Massive Retaliation: doctrina represaliilor masive. Conform acesteia, SUA urmau să răspundă printr-un atac nuclear masiv oricărei agresiuni din partea URSS și/sau a aliaților săi.

Aceasta doctrină a reprezentat, astfel prima strategie nucleară elaborată de către SUA și, în același timp, prima strategie de descurajare, permițând totodată și punerea în practică a politicii de îngrădire precum și posibilitatea efectuării de economii masive în domeniul armamentelor și al forțelor convenționale. O astfel de doctrină era validă doar în măsura în care URSS nu se aflau încă în posesia celei de-a doua lovituri.

Prin ea, SUA erau dispuse să lase inițiativa adversarilor, dar nu mai erau dispuse să le permită totodată și să stabilească tot ei regulile confruntării odată inițiate. Elementele care au stat la baza apariției acestei doctrine au fost:

multiplicarea opțiunilor nucleare, ca urmare a punerii la punct a inventarului de arme nucleare tactice;

posibilitatea efectuării de economii masive în zona armamentelor și a forțelor convenționale;

Practic, conceptul ripostei masive neagă posibilitatea unor confruntări militare locale și, implicit, a unei apărări locale. Este introdusă ideea de atac (ripostă) la scală globală. Faptul acesta rezultă din declarația lui Dulles: Noi dorim o forță de descurajare maximă la un preț acceptabil. Apărarea locală va fi întărită de capacitatea de disuasiune a unei forțe de represalii masive. Hotărârea fundamentală constă în a se recurge în primul rând la un important potențial de represalii imediate cu mijloacele și în locurile pe care le vom alege.

Aceasta însemna practic că orice fel de înfruntare militară între cele două superputeri – de proporții oricât de mici – putea duce automat la folosirea armelor nucleare și deci la un război nuclear. Doctrina represaliilor masive survenea pe planul evoluției tehnicii militare precum și în condițiile egalizării potențialului nuclear al celor două puteri nucleare – SUA și URSS.

În anii '50 se înregistrează noi progrese tehnologice fundamentale, cu efecte remarcabile în domeniul strategic: miniaturizarea bombelor nucleare și dezvoltarea unui nou vector, adaptat special pentru transportul de astfel de încărcături explozibile: racheta balistică, care a permis înlocuirea vechiului vector: bombardierul.

În același timp cu aceste inovații, apar primele critici la doctrina represaliilor masive; în general formulate de către analiști și teoreticieni, dintre care mulți angajați în cercetări și studii strategice realizate în cadrul RAND Corporation sau alte institute analoage.Astfel, nu mult după intrarea în vigoare, în Statele Unite s-a declanșat o dezbatere viguroasă asupra acestei strategii, cu acuzația fundamentală a lipsei de credibilitate (era greu de crezut că SUA vor recurge la utilizarea masivă a arsenalului lor nuclear în cazul unei provocări relativ minore).

Adevăratele rațiuni care au dus la inițierea dezbaterii au fost însa următoarele:

lupta bugetara iscată între serviciile forțelor armate americane;

conștientizarea efectelor distrugătoare ale căderilor de cenușă radioactivă după efectuarea unui atac

percepția impasului/blocajului nuclear rezultat din echilibrul pe cale de a fi realizat de URSS

deplasarea de accent de pe utilizare pe descurajare în general.

Finalitatea logică a acestor critici era evitarea angajării într-un conflict nuclear. Se punea astfel accentul pe limitarea conflictului, fiind avansate idei asupra așa-numitului război limitat care practic însemna în primul rând o adaptare la noile realități strategice, o recunoaștere a caracterului ambiguu și nerealist al oricăror concepții de supremație mondială. Un rol foarte important în acest sens l-a jucat cartea lui Maxwell D. Taylor: „Trâmbița nesigură”, care propune o nouă doctrină militară: strategia ripostei flexibile: „Programul militar național al ripostei flexibile ar trebui să conțină la început renunțarea la strategia represaliilor masive și declarația clară că SUA se vor pregăti pentru ripostă oricând și oriunde, cu arme și forțe corespunzătoare situației create. În acest fel se va restaura justificarea istorică a războiului ca mijloc de a crea o lume mai bună după încheierea cu succes a ostilităților și se va preciza modul în care SUA își vor folosi forțele armate în condițiile Războiului Rece, războiului limitat și războiului atomic în general.”

1957 a adus cu sine modificări esențiale în dezbaterea asupra armelor atomice, odată cu lansarea primului Sputnik, care a purtat atenția tuturor asupra problemei invulnerabilității forțelor de represalii americane, generând în același timp un val de îngrijorare colectivă față de un eventual atac din partea URSS. E vorba de începutul așa-zisei „Missile Gap”, subiect care a dominat dezbaterile din cadrul campaniei electorale a anilor '60.

Tot în această perioadă începe dezbaterea asupra conceptului de război limitat, ai cărui exponenți principali au fost englezul Liddle Hart și americanii Robert Osgood, Henry Kissinger și William Kaufmann. Scopul lor principal l-a constituit recuperarea războiului, pornind de la premisa că din cauza armelor nucleare – a căror singura utilizare constă în a nu le utiliza – războiul își pierduse din semnificații ca instrument al politicii internaționale. Pentru aceasta, teoreticienii respectivi susțineau necesitatea limitării atât a obiectivelor urmărite într-un război, cât și a mijloacelor implicate.

Kissinger insistă asupra necesității menținerii cât mai riguros cu putință a liniei de demarcație între războiul limitat și războiul total, afirmând că singura linie de acest fel evidentă tuturor este cea care “separă armele convenționale (ne-nucleare) de cele nucleare”. Admițând posibilitatea unui război limitat și nu global, Kissinger susținea folosirea de arme nucleare tactice în caz de război limitat. Ideea pe care o avansa era stabilirea unei legături între folosirea de arme nucleare tactice în cazul unui conflict nuclear limitat și arme nucleare strategice în cazul unui conflict total (denumire dată in literatura de specialitate americană războiului nuclear generalizat). În lucrarea sa Războiul limitat, Kissinger consideră că în caz de război, fiecare din statele nucleare, are la dispoziție trei variante: capitularea, războiul limitat (prin urmare, convențional) și războiul total (deci nuclear). Concluzia sa era că pe lângă arsenalul nuclear strategic și tactic, și pentru a evita două dintre cele trei opțiuni, S.U.A. trebuiau să dispună de un arsenal convențional corespunzător. Această concepție strategică asigură posibilitatea de a duce, la nevoie, atât un război nuclear general, cât și războaie limitate fără folosirea armelor nucleare. Iată cum prezenta autorul „obiectul dezbaterii”:

Nici un război în epoca nucleară nu poate fi complet debarasat de spectrul armelor nucleare. Într-un război care ar opune puterile nucleare, chiar dacă n-ar fi folosită nici o armă nucleară, cele două părți trebuie întotdeauna să țină cont de faptul că ar putea să fie totuși, folosită. Numai pregătirea noastră în vederea unui război nuclear limitat, ca și pentru un război nuclear general, ne poate oferi posibilitatea de a alege o strategie convențională.

Scenariul nuclear complicându-se foarte mult, a devenit necesară distincția dintre ceea ce Glenn Snyder numește descurajare prin negare și descurajare prin pedeapsă. Astfel, treptat se produce o deplasare a accentului de pe strategia contra-orașe pe strategia contra-forțe (pe considerentul că dacă ambii adversari au săgețile otrăvite, principala misiune nu este aceea de a elimina adversarul, deoarece în cursul acestui proces te poate atinge și el, ci de a-i face inutilizabile săgețile). Mai mult, arsenalul nuclear tactic s-a diversificat, fără ca acest lucru să se fi concretizat și în punerea la punct a unei doctrine privind utilizarea acestei categorii de armament.

Renunțarea oficială de către S.U.A. la doctrina represaliilor masive s-a produs după alegerea președintelui Kennedy, care în mesajul adresat Congresului în martie 1961, consacra astfel noua doctrină strategică: “În prezent, obiectivul nostru constă în creșterea posibilității noastre de a ne limita răspunsul la mijloace convenționale.” Cu alte cuvinte, nu orice înfruntare militară ducea automat la un război nuclear generalizat.

Înainte de administrația Kennedy, se presupunea că orice eventual conflict nuclear între cele două superputeri avea să fie unul total, implicând și obiectivele civile, nu numai cele militare. Kennedy și secretarul său al Apărării, Robert Mcnamara își propun tocmai modificarea acestei concepții „tradiționale”, pentru evitarea unui dezastru total. Devine astfel necesar a face distincția dintre obiectivele militare și cele civile. Aceasta doctrină, definitivată în 1962, prevedea un atac inițial îndreptat asupra instalațiilor militare ale inamicului, fiind definită tocmai din acest motiv și strategia contra-forțe. Un alt element de noutate al doctrinei McNamara era reprezentat de principiul flexibilității care, de fapt, respingea ipoteza unor represalii imediate și masive în cazul unei provocări. Principul doctrinei flexibile va rămâne, astfel, până în zilele noastre, elementul fundamental al politicii americane.

Consacrarea oficială a doctrinei ripostei flexibile, doctrina asupra căreia perioada McNamara își va pune amprenta, reprezintă o nouă tentativa de adaptare a politicii și a capacităților strategice ale SUA la raportul militar-politic existent pe plan internațional. Riposta agresivă presupunea descurajare în forma sa cea mai pură. Ea mai presupunea supraviețuirea după prima lovitură și apoi atacuri devastatoare cu armele strategice americane. Răspunsul flexibil îmbunătățea concepția ripostei masive prin introducerea în calcul a unor arme mult mai puțin înspăimântătoare, astfel încât inamicul putea considera folosirea lor ca fiind adecvată: arme menite să fie utilizate, nu să intimideze.

În anii următori, pe de o parte s-a încercat creșterea eforturilor diplomatice pentru soluționarea, măcar parțială, a problemelor erei nucleare, pe de altă parte evoluția tehnologică a contribuit la perfecționarea arsenalului nuclear, introducând în context arme din ce în ce mai puternice. De altfel, primul tratat de non-proliferare (1968), urmat de consultările privind limitarea armelor strategice (SALT) au adus speranțe, la începutul anilor '70 în ceea ce privește o noua fază de negocieri în raporturile SUA-URSS.

În schimb, evoluția noilor sisteme de arme și situația internațională de la începutul anilor '70, au pus serioase semne de întrebare în privința coexistenței pacifice. În orice caz, introducerea rachetelor cu testate multiple independente (MIRV), precum și a altor arme nu păreau să demoleze principiile strategiei nucleare delineate în timp de administrația Kennedy, astfel că în 1967 membrii NATO au adoptat după lungi polemice conceptul de „răspuns flexibil”.

Evoluția forțelor nucleare sovietice, începând cu a doua jumătate a anilor 60, a determinat o ulterioară evoluție în doctrina strategică americană. În ianuarie 1974, secretarul Apărării James R. Schlessinger a anunțat o nouă doctrină strategică, așa-numita doctrina opțiunilor nucleare limitate „limited nuclear options”. Aceasta constă în esență în traducerea în practica a aceluiași principiu al flexibilității, aflat în vigoare încă de la începutul anilor '60.

La sfârșitul acestui lung subcapitol devine necesar a rezuma istoria strategiei nucleare americane pe care am încercat să o ilustram în mod sintetic în rândurile precedente. Putem astfel identifica o primă fază, din 1945 până în 1949, caracterizată de monopolul american și de o neînțelegere totală a rolului și a importanței armelor atomice, lipsind elaborarea unei doctrine strategice.

După aceasta prima fază a urmat o perioadă de criză în care apar evidente limitele concepțiilor inițiale diplomatico-strategice asupra uzului armelor atomice. Această a doua fază se încheie în 1953-1954, odată cu introducerea bombei la fuziune (H) și cu anunțarea doctrinei represaliilor masive, care reprezintă, între altele, și prima formulare la nivel politic a principului disuasiv. Începând cu acești ani putem vorbi cu adevărat de o situație de descurajare reciprocă. Această nouă fază intră în criză la sfârșitul anilor '50 când creste vulnerabilitatea reală sau potențială a SUA („Missile gap”). Tocmai criticile și polemice care au urmat anului 1957 au dus la elaborarea unei noi doctrine strategice, bazată pe același principiu disuasiv, dar care respinge ipoteza represaliilor masive, înlocuind-o cu cea a descurajării graduale și a răspunsului flexibil.

Începând cu 1962 intrăm într-o noua fază, dominată de aceste noi concepte, în timp ce evoluția tehnologică întărește situația de descurajare reciprocă și de bipolarism nuclear. Aceasta fază e caracterizată, la sfârșitul anilor '60 de anunțarea unei noi doctrine, așa-numita doctrină Nixon, bazată pe conceptul de nuclear sufficiency, înlocuit în anii următori de acela de paritate.

Concluzionez prin a spune că aceste stretegii americane s-au bucurat de un deznodământ fericit prin politica americană care a dus la desfințarea URSS și sfârșitul Războiului Rece.

Bibliografie:

Goldstein, J.S., Pevenhouse, J.C., Relații Internaționale, Ed. Polirom, București, 2008

Gaddis, J.,L., Războiul Rece, Ed.Rao, București, 2009

Judt,T., Epoca Postbelică,O istorie a Europei de dupa 1945, Ed.Polirom, București, 2008

Kissinger, Henry, Nuclear Weapons and Foreign Policy, New York, Random House, 1957

Kissinger, Henry, Limited War, Daedalus, Bullettin of American Academy of Art and Science, 1960,

Snyder, Glenn H., Deterrence and Defense: Toward a Theory of National Security, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1961

Văduva, Gh., Geopilitica-Teorii.Areale.Falii.Conexiuni, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2013

***U.S. Departament of State Bulletin, vol. XXX, nr. 761, 25 ianuarie 1954

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/421797/nuclear-strategy