Gandirea Economică

=== 970 ===

CAPITOLUL 1 GÂNDIREA ECONOMICĂ DIN ANTICHITATE

1.1.Gândirea economică din Orientul Antic

Primele reflecții despre viața economică în general au apărut cu mii de ani înaintea lui Hristos. Așa cum apreciază cei mai mulți dintre cercetători, primele acțiuni de reflectare asupra realității economice s-ar fi întreprins în statele Orientului și Egiptului Antic în cadrul general al organizării vieții statale și sub impulsul inițiativei private. Este vorba despre impulsul dat gândirii economice de activitățile comerciale ale fenicienilor, colonizările grecești etc. Primele reflecții cu caracter economic s-au referit la credit, impozite, vămi etc. Inițial elementele gândirii economice au apărut în lucrările cu caracter juridic. De exemplu, Codul lui Hammurabi (1782-1750 î.e.n), reprezenta o culegere de legi care consfințeau din punct de vedere juridic sclavagismul statutul sclavului. Potrivit acestui cod societatea se compunea din

aOamenii liberi care aveau drept de proprietate imobiliară, de a face comerț și de a se bucura de privilegii.

bSubordonații- oameni liberi sau sclavi eliberați care dispuneau de proprietate mobiliară.

cSclavii- oameni aserviți fără proprietate și fără drepturi cetățenești.

Acest cod cuprindea prevederi referitoare la dobânzi, salarii, durata muncii etc. El urmarea consolidarea statului și a proprietății sclavagiste.

Biblia-conține o serie de reflecții economice de conduită, cu orientare socială largă vizând apărarea populației sărace, urmărind realizarea armoniei sociale. Ea prevede prescripții în favoarea celor săraci, urmărește prohibirea și limitarea nivelului dobânzii, precizează condițiile de returnare a creditelor, de redistribuire a pământurilor, de eliberare în anumite cazuri a sclavilor etc.

1.2.Gândirea economică din Grecia Antică

Gânditorii antici au cea mai mare contribuție prin intermediul reflecțiilor de natură economică la dezvoltarea gândirii economice din antichitate.

Grecia cu orașele sale cetăți a reprezentat un cadru favorabil dezvoltării unei bogate și diversificate activități economice care a stimulat deosebit și gândirea în domeniul respectiv.

Noțiunea de Economie Politică aparține grecilor. Primele noțiuni economice sunt rezultatul unui extraordinar progres al gândirii umane în metropola inteligenței grecești din secolele V-III î.e.n., care a fost ATENA. Atena a exercitat asupra Mediteranei și împrejurimilor sale prin comerțul marin, politica și moneda sa, o puternică influență care poate fi comparată numai cu cea a Marii Britanii asupra coloniilor sale în secolul al XIX-lea. Marile lucrări publice, serviciile și emulațiile civice ale Greciei au favorizat dezvoltarea generală dar și pe cea a gândirii economice.

XENOFON (430-355 î.e.n.)- istoric, filozof și scriitor, discipol a lui Socrate (469-399 î.e.n). Cele mai cunoscute lucrări sunt “Oeconomikos” și “De Vestigalibus”. În Oeconomikos:

-schițează regulile unei bune gestiuni financiare;

-analizează diviziunea muncii, veniturile, banii, politica economică;

-se ocupă de agricultură abordând problemele din această ramură din punct de vedere al culturii țarănești mici și mijlocii al tehnicii necesare unei bune agriculturi etc;

-afirmă că agricultura este baza prosperității economice (precedându-i pe fiziocrați);

-bogăția în concepția lui este un mijloc și nu un scop, ea folosește numai în măsura în care este just utilizată în raport cu trebuințele.

PLATON (427-347 î.e.n.) – și-a exprimat gândirile sub forma unor dialoguri. Cele mai importante lucrări au fost: Republica, Protagora, Banchetul, Sofistul.

-a criticat vehement marele comerț: comerțul mercantil și camăta;

-s-a ridicat împotriva îmbogățirii și acumulării exagerate ale averilor;

-consideră că o societate se compune din 3 clase:

Clasa filozofilor –superioară,dominantă și conducătoare;

Războinicii,militarii;

Clasa producătorilor (agricultori,meseriași,comercianți);

-în concepția lui Platon sclavii nu erau socotiți clasă socială;

-visa la un stat agrar închis în care prosperitatea pământului să fie în loturi aproape egale între toți cetățenii așa încât să nu se nască deosebiri simțitoare de avere, să nu existe nici bogați dar nici săraci;

-legat de bani, dorea un schimb limitat și o întrebuințare limitată a monedei, interzicerea cu desăvărșire a împrumuturilor, a comerțului exterior și a creșterii rapide a populației;

-a exclus ideea de evoluție, pe motivul că binele suprem este extrem și nu are nevoie de perfecționare.

ARISTOTEL(384-322 î.e.n.) – numit și Stagiritul (după orașul natal Stagira) este considerat cel mai mare geniu al antichitații:

-fiu de medic;

-și-a făcut studiile în Atena;

-educator a lui Alexandru Macedon;

Se străduiește să găsească idealul celui mai bun stat. Scopul statului și al comunitații era o bună viață morală. În concepția lui Aristotel statul era format din:

oameni liberi;

sclavi

În cadrul statului, Aristotel distinge 2 feluri de activități:

1.Oeconomica – procurarea produselor și întrebuințarea lor în viața zilnică (agricultura, păstoritul, vânătoarea și pescuitul).

2.Chrematistica (opusă oeconomiei) arta de a obține bani (creditul, comerțul cu mărfuri).

Proprietatea privată era privită de el ca fiind bazată pe natura umană-fiecare se îngrijește mai bine de bunurile sale decât un străin.

Proprietatea publică duce la neglijarea intereselor generale și la tulburarea armoniei sociale.

Meritul major al lui Aristotel, constă în aceea că el a recunoscut viața economică demnă de un studiu special.

Sesizează că prin intermediul monedei trebuie să se schimbe două mărfuri de valoare egală.

Condamnă câștigurile din comerț și împrumuturile de bani cu dobândă, apreciind că: ”banii nu fac pui”.

1.3.Gândirea economică în Roma Antică

Gîndirea economică în Roma Antică s-a preocupat de o singură ramură: agricultura.

Gînditorii romani au combătut luxul și plăcerile, setea de bani și câștigurile care copleșeau societatea romană și au recomandat o viață simplă și virtuoasă, ca a țăranului mic proprietar de altădată.

Cato cel Bătrân (234-149 î.e.n.) – s-a manifestat ca un potrivnic îndârjit al capitalului sub formă de bani și a cametei;

-s-a pronunțat pentru o agricultură bazată pe mica proprietate țărănească;

-consideră că agricultura este locul cel mai potrivit de a plasa marele capital, cel mai rentabil plasament.

COLUMELLA (sec.î-e.n.) – autor al unui vast tratat de agricultură “De rustica”, cel mai complet rămas din antichitate;

-este adeptul micii proprietați în agricultură;

-atribuie banilor o valoare în sine determinată de condițiile economice care nu pot fi schimbate prin înțelegeri și prin legi juridice.

În concluzie, putem spune că, romanii au adus contribuții majore în domeniul jurisprudenței, al organizării administrației, armatei, infrastructurii, artelor, dar în domeniul gândirii economice contribuția lor a fost practic neînsemnată.

1.4.Evul Mediu – idei economice în doctrina creștină

Doctrina creștină se situează istoric vorbind în Evul Mediu. Evul mediu n-a adus un progres însemnat în dezvoltarea gândirii economice. În această perioadă gândirea economică va fi inclusă o lungă perioadă de timp în doctrinele religioase, iar primii gânditori economici vor fi clerici. Reflecțiile economice vor avea un pronunțat caracter scolastic și vor fi impregnate cu principii de morală creștină. Biserica a urmărit să introducă principiile moralei sale în economie, principii de echitate în domeniul schimbului, creditului și monedei.

Doctrina prețului just (echitatea în schimb) – această doctrină a insistat asupra ideii ca cele două părți ale schimbului să asigure în tranzacțiile lor o justă echivalență. Dar această doctrină răspundea mai degrabă unui scop moral.

Prohibiția cametei – doctrina interzicerii împrumutului pentru dobândă sau camătă. Dar cu timpul, puterea economică a ecleziasticilor a crescut și ei au devenit la rândul lor comercianți.

Condamnarea falsurilor monetare – în această perioadă falsificarea banilor era o practică foarte frecventă de aceea regatele se conduceau după regula “moneda este făcută de prinț”- altfel spus, moneda nu are valoare intrinsecă ci valoarea este conferită prin voința prințului. De aici și teoria nominalistă a banilor. Moneda este deci un semn bănesc. Valoarea monedelor era determinată de prinț prin raportarea la o monedă de referință de calcul sau de cont livra a cărei greutate era fixată mai mult sau mai putin arbitrar. Deprecierile monezilor în Evul Mediu pot fi considerate ca prime semne ale unor stări inflaționiste.

Nicolas Oresme a luat atitudine împotriva proprietății prințului asupra monedei.

1.5.Contribuția nobilimii și a corporațiilor meșteșugărești la gândirea economică

Spre deosebire de biserică, influența nobilimii n-a fost exprimată într-un corp de doctrine bine închegate. Nobilimea a fost în primul rînd proprietară funciară. Gândirea nobiliară considera că funcțiile publice și carierele erau moralmente și social superioare carierelor industriale, bancare și comerciale. În ceea ce privește consumul, obiceiurile nobilimii, acestea incitau la cheltuială.

Corporațiile meșteșugărești au influențat mult activitatea economică:

-s-au preocupat de problemele economiei de schimb și a dobânzilor;

-se pronunțau pentru limitarea concurenței;

-au impus reguli stricte de calitate, etice, estetice, de onestitate față de clienți.

Deși nu au adus contribuții teoretice bine închegate, corporațiile meșteșugărești au rezolvat o serie de aspecte practice care au creat cadrul dezvoltării pe baze noi a vieții economice și au stimulat și gândirea specifică.

CAPITOLUL 2 . MERCANTILISMUL

Mercantilismul se întinde pe perioada secolelor al XVI-lea până în prima parte a secolului al XVIII-lea. Destrămarea mercantilismului începută în secolul XVIII corespunde cu începutul nașterii economiei liberale și a Economiei Politice clasice.

s-a format ca doctrină în perioada acumulării primitive a capitalului;

mica producție meștesugărească s-a transformat în producție capitalistă;

în această perioadă a fost dominant capitalul comercial (mai mare decât cel productiv). De aceea și prima teorie burgheză a exprimat la început, interesele burgheziei comerciale. Această teorie a fost mercantilismul. Mercantilismul s-a născut din nevoile timpului și a urmărit stabilirea unui comportament în vederea atingerii unor obiective practice imediate.

Mercantiliștii au fost mari comercianți, conducători de întreprinderi, oameni de stat, ei nu au fost oameni de știință, filosofi.

2.1. Mercantilismul timpuriu (secolul al XVI-lea)

În această perioadă se fixează primele elemente ale teoriei cantitative a banilor. Conform primelor estimări, nivelul prețurilor este în raport direct proporțional cu cantitatea de bani de pe piață, iar valoarea unității monetare este invers proporțională cu această cantitate.

Principalele teze care-l caracterizează sunt:

Bogația constă numai în ceea ce poate fi realizat și transformat în bani. De aici identificarea bogăției cu banii.

Producția constituie doar o premisă pentru crearea bogăției și această premisă trebuie să fie încurajată și dezvoltată.

Sursa nemijlocită a bogăției este circulația, adică acea sferă a activității umane în care produsele se transformă în bani.

Tot o circulație este și sursa sau izvorul profitului format prin înstrăinarea mărfurilor, actul datorită căruia marfa se vinde mai scump decât a fost cumpărată.

Nu orice circulație este izvorul bogăției. Circulația ce produce izvorul bogătiei este comerțul exterior. Comerțul exterior nu sporește bogăția ci doar contribuie la transferul ei dintr-o mână în alta, nu crează profituri, pentru că ce câștigă unii, pierd alții, cantitatea de bani în circulația țării rămânând constantă.

Pentru ca să se transforme comerțul exterior într-un izvor al sporirii bogăției este necesar ca balanța de plăți să fie activă, adică va trebui să se cumpere mai puțin de la străini și să se vândă mai mult.

2.2.Mercantilismul matur (sec.al XVII-lea)

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, prin creșterea rapidă a prețurilor și devalorizarea banilor, mercantiliștii au realizat că bogăția și forța economică a unei națiuni nu este sinonimă cu cantitatea de bani existentă. Cu toate acestea s-a demonstrat că volumul mare al banilor avea efecte benefice asupra economiei prin înlesnirea creditelor, accelerarea afacerilor, dezvoltarea rapidă a producției. Deci, în secolul al XVII-lea banii se transformă din semn echivalent al bogăției, în instrument al stimulării producției. În lucrarea sa devenită celebră, ”Traite d’economie politique”, (1615), Antoine de Montchrestien scria: ”Nu abundența de aur și argint, nu cantitatea de perle și diamante sunt cele care fac statele bogate și opulente, ci obținerea de bunuri necesare vieții. Acumulând bani noi am devenit mai înbelșugați decât părinții noștri, dar nu mai înstăriți și nici mai bogați”.

Concluzia: bogăția este masa produselor de consum obținute. Mai departe:”Fericirea oamenilor constă în principal în bogăție, iar bogăția în muncă". Urmând această teorie, dezvoltarea producției naționale a devenit scopul principal al politicii economice.

Mercantiliștilor li se părea că:

sporirea muncii agricole nu poate produce decât un randament descrescând;

sporirea muncii industriale este capabilă să ofere un randament crescând.

În acești termeni, avem încă din secolul al XVII-lea formulată, faimoasă lege a randamentelor neproporționale. În planul comerțului exterior, teoria mercantilistă a secolului al XVII-lea, s-a tradus în principal în măsuri de stimulare a exportului de produse finite și importul de materii prime. În același timp s-au luat măsuri protecționiste (taxe vamale prohibitive) în favoarea produselor naționale și împiedicarea concurării produselor naționale de către cele străine.

Înțelegând că “banii nasc bani” ei nu trebuie să se găsească niciodată în staționare, ci în mișcare. Ei trebuie "aruncați" în circulație de unde să se întoarcă mai mulți.

Teoria mercantilismului timpuriu s-a ridicat până la teoria balanței bănești; cea a mercantilismului matur se ridică până la teoria balanței comerciale!

În primul caz se punea problema de a se cheltui cât mai puțin pentru a se putea acumula. Teoria balanței bănești și a balanței comerciale sunt de fapt două trepte ale dezvoltării mercantilismului. În prima etapă mercantiliștii se pronunțau pentru interzicerea ieșirii banilor din țară, în a doua se cerea dezvoltarea comerțului exterior cu condiția ca suma de bani intrată să fie mai mare decât cea ieșită. Indiferent de etapă, mercantiliștii au militat pentru intervenția statului în economie, pentru protejarea anumitor interese într-o politică protecționistă.

2.3. Mercantilismul târziu (secolul al XVIII-lea )

Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă dificilă de caracterizat din cauza tatonărilor intelectuale specifice. Problemele economice continuau să fie studiate în cadrul organizării statale, economicul rămânând în dependență de politic. Cu timpul s-a înțeles că înbogățirea prințului, scopul final al cercetărilor, nu era posibilă decât dacă națiunea devenea din ce în ce mai prosperă. S-a trecut astfel de la studiul îmbogățirii la acela al mijloacelor specifice să aducă această prosperitate.

Gânditorii englezi au întrevăzut avantajele unui mercantilism superior al economiei de piață. Ei au militat astfel, pentru o reglementare mai puțin riguroasă și diminuarea intervenției statului în economie. În această realitate asistăm la:

apariția unei tendințe de implementare a unor soluții mai liberale în economiile Angliei și Franței. Apar astfel, primele întreprinderi private care se vor înmulți și dezvolta. Sistemele de control centralizate ale economiei au fost treptat abandonate și înlocuite cu politici liberale.

Autorii francezi, mai tradiționaliști, au menținut încă și în secolul al XVIII-lea, un anumit rol economic al statului, mai ales în privința relațiilor economice internaționale. Ei s-au pronunțat pentru monopolul și protecționismul statal asupra unor probleme ca: regimul vamal, reglementarea fluxurilor internaționale de capital, protejarea produselor naționale etc.

autorii mercantiliști ai timpului au dorit o abundență a masei monetare și punerea ei la dispoziția negustorilor comercianți. Ei au înțeles că abundența monetară și o rată redusă a dobânzii facilitau dezvoltarea afacerilor. S-au orientat prin urmare, spre măsuri de expansiune monetară.

studiile economice au devenit mai analitice. Gânditorii au constatat că prețurile nu se mai supuneau unor comandamente de ordin ecleziastic, morale sau de natură administrativă, legislativă, ci mai degrabă mobilul profitului.

Autorii secolului al XVIII-lea au precizat că avantajele schimbului sunt întodeauna subiective, în sensul că fiecare partener apreciază la același nivel ceea ce oferă cu ceea ce primește din schimb. Se introduc astfel în gândirea economică noțiunile elasticitate a ofertei și elasticitate a cererii.

Mercantiliștii târzii au pregătit terenul pentru apariția economiei liberale. Ei s-au pronunțat pentru accelerarea producției, liberalizarea economiei pe plan intern și internațional, menținând totuși ideea necesității asigurării unei balanțe comerciale favorabile.

2.4. Reprezentanți ai mercantilismului

a)ANGLIA – literatura mercantilistă engleză a fost mai importantă și mai completă decât a oricărei alte țări. În 1851, la Londra a apărut lucrarea “Expunere critică a unor cereri ale compatrioților noștri”, expusă sub forma unui dialog între reprezentanții diferitelor straturi sociale. Această carte este atribuită lui John Hobes care și-a luat numele de William Staford. Autorul ajunge la o concluzie conform căreia nu trebuie cumpărat din străinătate mai mult decât se vinde. William Staford se pronunță împotriva importului de produse manufacturate și a exportului de lână brută. El considera că exportul de lână și importul de țesături va scoate o mare cantitate de bani din țară.

Lucrarea lui Thomas Mun, intitulată “Tezaurul Angliei în comerțul exterior sau balanța comerțului exterior”, scrisă în 1621, conține teoria clasică a balanței comerciale din punct de vedere mercantilist. El se pronunță împotriva exportului de materii prime, pentru importul limitat de produse de lux și alte produse străine, pentru imitarea comportamentului olandezilor. Thomas Mun face distincție între importul de mărfuri destinate consumului și cele destinate reexportării pentru care el cere taxe modeste.

În noțiunea de bogăție, Thomas Mun distinge 3 părți

averea naturală pământul;

averea artificială;

averea mobilă din care face parte și moneda.

Intervenționismul lui Thomas Mun este indirect, după cum reiese din propunerile lui de a se impune sarcini mari pe averile mari pentru a-i constrânge pe bogați la activitate industrială și comercială.

b)FRANȚA – unul dintre cei mai mari mercantiliști francezi a fost Antoine de Montchrestien, autorul lucrării “ Traite de l’economie politique”, 1615, care a introdus termenul de “ economie politică”. El apare ca un mare apărător al celei de-a treia stări, compusă după părerea sa din comercianți. "Negustorii -scria el- sunt foarte utili statului". Se observă clar, ideea că, circulația are un rol mai important față de producție.

El este de părere că cel mai sigur mijloc de a o obține bani este comerțul, dezvoltarea acestuia.

Montchrestien a luat atitudine împotriva luxului. El afirma: "Luxul este pentru stat ca o ciumă și un cancer ruinător; datorită mătasei, aurul nostru se scurge în Turcia și Italia ”.

Richelieu (1585-1642), ignorat încă de istoria gândirii economice, a fost întemeietorul în 1635, a Academiei Franței.

Jean-Baptiste Colbert (1616-1683), a devenit celebru prin dorința sa de a face ordine în domeniul financiar și al monedei (stabilind un raport de 15,5/1 între argint și aur). El a ajuns ministru de finanțe al Franței, calitate în care a condus cu mână forte finanțele și economia națională franceză. În privința comerțului, prin "Ordonance du commerce", Colbert fundamentează dreptul comercial modern. Taxele protectoare erau în concepția lui “ ca niște cârje cu ajutorul cărora industriașii trebuie să învețe cât de curând să meargă singuri”.

c)GERMANIA- mercantiliștii germani au militat pentru dezvoltarea producției ( industriale și agricole ), a comerțului și pentru creșterea populației. Imitând politica economică a Franței, mercantiliștii germani au adoptat consecvent toate principiile mercantilismului: balanța comercială activă, stimularea exportului, combaterea importului, în special a mărfurilor de lux, inhibarea exportului de materii prime etc. Îngrijându-se consecvent și organizat de sporirea veniturilor, ei au introdus primii ideea impozitului progresiv (Kaspar Klock, 1651).

dSPANIA – sub monarhia riguroasă a lui Carol Quintul 1516-1556 și al lui Filip al II-lea 1556-1598, mercantilismul se restrânge la o concepție pur metalistă, vizând împiedicarea scurgerii peste graniță a aurului adus din America. O asemenea politică a contribuit la dezvoltarea în această țară a unei “ lenevii deplorabile” și a unei “ mizerii aurite”. Acest sistem a dus la decăderea și rămânerea în urmă a Spaniei și Portugaliei față de rivalii lor tradiționali Anglia și Franța. Abia la începutul secolului al XVIII-lea s-au luat măsuri de redresare a situației, măsuri de restructurare pe baze raționale a comerțului exterior.

eITALIA-orașele italiene au continuat să rămână pentru o vreme, centre financiare și de bancheri. Bancherul Gasparo Scaruffi 1519-1584, într-o lucrare publicată în 1582, apare cu un proiect grandios pentru acea vreme. El propunea convocarea unei Conferințe general europene sub conducerea Papei sau a împăraților cu scopul de a reglementa circulația bănească pe plan internațional. Scaruffi propune să se stabilească un sistem european de raportare a argintului la aur de 12/1. Același proiect l-a propus și susținut un alt bancher economist- Bernardo Davanzati.

CAPITOLUL 3. CREDINȚA ÎN LEGILE NATURALE

Pentru ca o știință să se nască și să se dezvolte, se impune degajarea clară a obiectului său și să i se stabilească frontierele în raport cu științele vecine. Știința este în esență formularea legilor care exprimă aceste raporturi necesare, adică legile naturale.

Secolului al XVIII-lea i se atribuie divizarea spiritului ștințific în studiul societății umane. În această perioadă entuziasmul general pentru fizică, chimie, astronomie, științe naturale, a demonstrat că activitatea societății umane este supusă ca și mișcarea astrelor, legilor și că progresul dorit al societății se împiedică de obstacole ținând de natura lucrurilor și că științele umane au ca scop formularea legilor la natură și importanța acestor obstacole. În loc de a fi finaliste și normative ca în Evul Mediu, științele umane încep să fie și să devină descriptive și explicative. Corpul social a fost asimilat corpului uman. Astfel, William Petty și Quesnay au vorbit de anatomia sau fiziologia socială și au studiat circulația venitului între clasele sociale ca și studiul circulației sângelui între organele corpului uman. Pe de altă parte, cercetând analogiile în domeniul astronomiei și al mecanicii, au cercetat “ mecanismele” sociale precum astronomii au studiat mecanica.Cu timpul, analogiile de acest fel au fost abandonate treptat și au început eforturile de analiză ștințifică a fenomenelor sociale.

În Franța, Montesquieu a definit științific legea ca o expresie a “ raporturilor necesare care derivă din natura lucrurilor”. El a crezut că organizarea politică era supusă unor asemenea legi.

John Locke a afirmat de asemenea că societățile umane sunt supuse unor legi naturale superioare legilor civile. În secolul al XVIII-lea a fost marcată o ruptură completă cu trecutul, spiritul științific inspirând toate cercetările sociale. În acest context trebuie remarcat:

Cercetarea “legilor naturale” în sensul modern al acestei noțiuni a fost fructul unei lungi evoluții începută cu mult timp în urmă;

Concepția secolului al XVIII-lea despre “legile naturale” nu este conformă cu cea pe care o avem astăzi despre aceste legi;

Ideea de “ lege naturală” a inspirat fericit lucrările marilor precursori ai școlii clasice.

3.1. Legea naturală înaintea secolului al XVIII-lea

Se vorbea de “legea naturală” cu mult înainte de secolul al XVIII-lea. De-a lungul secolelor dominate de gândirea lui Aristotel, conceptul de “lege naturală” era normativ și nu analitic. Juriștii din Roma antică vorbeau de “jus naturale’’ fiind opus celui de “jus civile”. Mai târziu, scolasticii au recunoscut numelui “natură” câteva principii de drept. Se vorbea de “ libertate naturală” a oamenilor și de “egalitatea naturală” dintre toți oamenii. Înainte de secolul al XVIII-lea se știa că instituțiile pozitive trebuiau adaptate la circumstanțele de loc și de timp și aceia care n-o făceau dădeau rezultate negative.

Jean Bodin, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, aprecia “acomodarea afacerilor publice la natura timpului și a ordonanțelor umane la legile naturale”. Termenul “legi naturale” este bine definit aici în sensul său analitic și nu normativ. Fraza sugerează că legislatorul nu poate merge împotriva “raporturilor necesare care derivă din natura lucrurilor”.

Gânditorii dinaintea secolului al XVIII-lea n-au dezvoltat o gândire ștințiifică, ei doar au început orientarea cercetării legilor naturale spre sensul analitic al noțiunii.

3.2.Legea naturală în secolul al XVIII-lea

Pentru filozofii de drept natural, creația era opera unui Dumnezeu bun, voind ca omul să fie fericit, dar l-a lăsat liber. Ei credeau într-un plan divin, propriu asigurării bunăstării oamenilor, dar apreciau că oamenii erau liberi să-l accepte sau să-l respingă. Ordinea naturală nu era pentru ei o ordine necesară, ea nu era decât un mănunchi de instituții putând asigura bunăstarea omului, dacă acesta le respectă. Singurul lucru inevitabil era pedeaspsa ( sfârșitul prosperității) aplicată societății care refuză această ordine.

Jean Jacques Rousseau credea că omul era depărtat prin stat de natură, înainte de a-și găsi bunăstarea. Omul trebuie, pentru a deveni mai fericit să ia în considerare câteva instituți capabile să asigure prosperitatea societăților umane. Rațiunea și știința trebuiau să-l învețe ce înseamnă ordinea naturală. Dar și aici ordinea naturală era considerată ca un ideal nu ca un fapt.

Primii clasici au descris lumea între real și realitate. Astfel, scopul cercetărilor fiziocraților a fost, nu atât de a descoperi legile naturale ale antichității economice cât condițiile ordinii naturale și esențiale ale societății.

Mai târziu, în secolul al XIX- lea, principalul obiect al gândirii economice franceze a fost studiul instituțiilor celor mai bune. Această gândire era normativă.

Jean Baptiste Say a încercat să definească știința economică drept numai descriptivă.

Primii clasici englezi credeau că o lege economică limita, după părerea lor creșterea salariilor.

Mai târziu Thomas Hobes a arătat că mobilul major al omului a fost și a rămas cercetarea propriului său univers și fiecare individ pentru a-și asigura propria satisfacție, trebuie să conlucreze cu semenii lui.

În concluzie: Legile ordinii naturale, formulate de primii clasici nu au fost în mod absolut analize ale realității. Ele exprimă condiții de realizare a unei lumi ordonate și fericite. Popoarele și indivizii care le încalcă se expun la răzbunarea legilor materiale, adică la mizerie sau eșec.

3.3.Reprezentanți

William Petty (1623-1687), în lucrarea sa de referință “ Esența aritmeticii politice și Anatomia politică”, apar teorii referitoare la producție, schimb și distribuție

distingea doi factori de producție – munca și pământul;

nu considera capitalul un al 3-lea factor de producție;

a vorbit despre munca prezentă și munca trecută ca și despre avantajele diviziunii muncii.

a prezentat schimbul ca fiind supus legilor naturale. Dacă sunt nesocotite, ele se răzbună, în sensul că prețurile trebuie să revină mai devreme sau mai târziu la nivelul lor natural;

factorul cel mai activ în formarea prețurilor era costul de producție iar printre elementele lui se include renumerarea muncii.

În sfera distribuției distinge 3 mari categorii de venituri:

renta pentru proprietarii funciari;

profitul pentru întreprinzători;

salariul pentru muncitor.

Despre profit el s-a pronunțat împotriva limitării legale a acestuia de către stat, arătând că acesta era un preț care se stabilea pe piață. A crezut că există o lege naturală a salariilor conform căreia acestea se stabileau la un nivel determinat de minimul de existență.

Condillac (1715-1780)

aprecia că “a produce înseamnă a conferi noi forme materiale” refuzând ideea că numai natura este productivă;

a introdus psihologia în Economia Politică demonstrând rolul jucat de mobilul economic și interesul individual prezentând o teorie coerentă a volorii ;

a afirmat că valoarea nu are drept cauză inițială costul de producție ( un lucru nu are valoare pentru că costă, ci el costă pentru că are valoare). Valoarea este atribuită lucrurilor de cel ce speră ca acestea să-l servească și deci ea depinde de utilitatea și raritatea

în teoria distribuirii veniturilor a distins 4 categoriii de subiecți:

capitaliști;

proprietari funciari;

întreprinzători;

salariați.

3. Richard Cantillon (1697-1734),

a fost considerat fondator al științei economice;

credea că societatea este supusă unor legi naturale;

a avut importante contribuții în studiul naturii bogăției, valoare și repartiție;

Pentru a defini bogăția el a renunțat la iluziile secolului al XVI-lea. El scria că bogăția “nu este altceva decât hrana, comoditățile și agrementele vieții. Pământul este sursa materiei din care provine bogăția, munca este forma care o produce". Abundența de bani stimulează activitatea productivă.

El a susținut o teorie a volorii. Prețurile mărfurilor se fixează prin jocul factorilor naturali. El susține ideea că trebuie făcută distincție între valoare intrinsecă și prețul de piață. Valoarea intrinsecă este determinată de costul de producție. Prețurile de piață se pot depărta provizoriu de la valoarea intrinsecă din cauza imposibilități de a dimensiona producția mărfurilor și alimentelor la consumul lor. Dar depărtarea prețurilor de la valoarea intrinsecă se resoarbe de la sine, prețurile de piață tind întodeauna a se apropia de valoarea intrinsecă.

Reparația în viziunea lui, printre indivizii care își aduc aportul la opera colectivă a producției, se numără cei “ cu venituri certe” și cei “cu venituri incerte” (câștiguri). Pe ultimii i-a numit întreprinzători (cei care purtau riscul producției și renumerarea lor), celelalte venituri erau

renta ;

profitul ;

salariul.

Capitalul nu a fost considerat al treilea-lea factor de producție dar a fost ca o marfă al cărei preț era supus legilor naturale și nu putea fi fixat de către voința autorității. Salariul ca preț al muncii, depindea de o lege naturală, legat de costul de producție al muncii și deci fiind variabil urmând gradul de formare profesională al muncitorului.

CAPITOLUL 4. ȘCOALA CLASICĂ

4.1.Fiziocrații

Trei remarci permit situarea fiziocraților în istoria gândirii economice:

ei au fost ultimii care s-au întrebat dacă anumite ramuri de activitate puteau, mai bine decât altele, asigura bogăția unei națiuni. Ei au apreciat că agricultura este singura ramură productivă și singura capabilă să producă venit net;

ei au fost primii care s-au întrebat care erau cele mai bune instituții economice și au fondat un regim bazat pe libertate și proprietate;

ei au fost primii care au analizat activitatea economică precum un flux continuu de venituri, trecând de la o clasă a populației la alta și au considerat că pot reprezenta aceste diverse fluxuri printr-un tablou sintetic.

În concepția fiziocraților, produsul net reprezintă diferența de valoare în plus, față de cea necesară acoperirii bunurilor consumate și nevoilor muncitorilor (față de costurile de producție). Cu toate acestea, fiziocrații n-au putut ignorat realitatea că venitul nu avea drept unică sursă agricultura. Fiziocrații nu au putut explica veniturile globale și nete ale unor categorii sociale: industriașii, comercianții, decât prin redistribuirea celor create în agricultură. Acest lucru este inexact și el a fost demonstrat (relevant) de evoluția ulterioară a vieții și teoriei economice.

Pentru Francois Quesnay (1694-1774), existau 3 clase de indivizi

Clasa productivă reunind pe lucrătorii (fermieri) pământului;

Clasa proprietarilor, formată din proprietarii de pământ: clerul, administrația de stat, etc;

Clasa ”sterilă”, compusă din industriașii, comercianții și meseriașii liberi.

Partea cea mai importantă a teoriei fiziocraților a fost “credința într-o ordine naturală și esențială”. Pentru ei, ordinea naturală era ansamblul instituțiilor capabile să asigure prosperitatea societății și deci, fiind dat punctul lor de plecare, dezvoltarea producției agricole.

În viziunea fiziocraților, funcțiile statului erau următoarele:

păstrarea ordinii naturale;

instrucția în vederea respectării ordinii naturale;

realizarea lucrărilor publice.

Anne Robert Jaques Turgot (1727-1781), a făcut tranziția dintre fiziocrați și clasici. Cu toate că adoptă principalele poziții ale lui Quesnay, el trece analiza de la termenul de flux în terminologia de prețuri și pune bazele teoriei clasice a valorii, prețurilor și dobânzii. Pe de altă parte el studiază randamentul nonpromoțional deschizând calea pe care va merge apoi și Ricardo.

4.2.Școala clasică engleză

Adam Smith (1723-1790) – considerat părintele Economiei Politice.

Adam Smith a fost contemporan cu fiziocrații francezi. Întreaga lui concepție a fost elaborată în perioada afirmării modului de producție capitalist în Anglia. Lucrarea lui principală "Avuția națiunilor. Cercetarea asupra naturii și cauzelor ei", a apărut în anul 1776. Elaboratul științific a lui Adam Smith tratează

probleme de economie politică;

probleme de politică economică;

probleme de istorie economică;

probleme de istoria gândirii economice;

probleme de finanțe;

Preocupările principale ale lui Adam Smith au fost:

Determinarea bogăției națiunilor și a căilor de creștere a ei ;

Repartizarea bogăției între membrii societății;

Descoperirea legilor economice obiective.

Teza fundamentală a lui Adam Smith este libertatea economică. Ordinea naturală se stabilește spontan, cu condiția să existe între oameni concurență. Concurența perfectă fără monopol, sau îngrădiri subiective este macanismul care va asigura libertatea economică.

Principiile care inspiră întreaga operă sunt

Diviziunea muncii;

Organizarea spontană a vieții economice sub acțiunea interesului personal;

Politica liberală.

Teoria despre comerțul internațional a lui Adam Smith, este extinderea concepției sale despre diviziunea muncii. În virtutea ei, fiecare țară trebuie să se specializeze pe producerea acelor bunuri pentru care are cele mai abundente și mai ieftine resurse.

În legătură cu capitalul, Adam Smith abordează mai multe aspecte

natura capitalului;

sursa acumulării de capital;

structura capitalului.

Adam Smith realizează o structură de clasă clară, a societății din timpul său: muncitori, capitaliști și proprietari funciari. Potrivit structurii de clasă, A. Smith apreciază că valoarea mărfurilor se compune din salariu, profit și rentă, adică el confundă valoarea mărfurilor cu veniturile diferitelor clase sociale.

Robert Thomas Malthus (1766-1834)

Prin concepția asupra populației, Malthus, este considerat inițiatorul structurilor demografice. Deși ipotetic și infirmat de evoluția ulterioară, modelul lui Malthus, a atras atenția asupra unei probleme majore și reale a societății, aceea a raportului dintre evoluția populației și a mijloacelor de subzistență.

David Ricardo (1772-1823)

Ca și Adam Smith, D.Ricardo era convins că relațiile de producție capitaliste sunt cele mai bune, sunt veșnice și corespund naturii umane. Pentru D. Ricardo, egoismul domina atât activitatea economică cât și etica. Metoda de cercetare în opera lui D. Ricardo ca și în întreaga economie politică clasică, este abstractizare. Sarcina economiei politice constă, după părerea lui D. Ricardo în explicarea legilor distribuirii avuției. El mai are contribuții importante și cu privire la elaborarea unei teorii a valorii precum și a uneia, a rentei funciare.

4.3.Școala clasică franceză

În Franța, la începutul secolului al XIX-lea, A.Smith a avut o serie de admiratori. Autorii francezi s-au ferit întodeauna de D.Ricardo, deoarece ei nu au adoptat niciodată ideile lui în materie de repartiție a veniturilor.

Școala franceză nu s-a bucurat de un așa de mare prestigiu ca rivala sa engleză. Ea a fost totuși reprezentantă printr-un bun economist, Jean Baptiste Say 1767-1832

Raționamentul deductiv a lui Say este acompaniat de observații pozitive asupra vieții de afaceri pe care ca și Ricardo, a cunoscut-o foarte bine. Spiritul său analitic se manifestă în definiția bine cunoscută a Economiei Politice simpla expunere a manierei în care se formează, se distribuie și se consumă bogățiile. Aportul lui Say la dezvoltarea economiei politice se concretizează prin tratarea problemelor producției, schimbului, repartiției. Dar cea mai importantă mențiune trebuie făcută referitor la celebra sa lege a debușeelor Produsele se schimbă contra produse. Această lege a fost interpretată ulterior, de maniera că, în mod necesar și permanent cererea globală este egală cu oferta globală. Legea debușelor a devenit în acest fel, o formulă anticipată a teoriei echilibrului economic.

4.4.Reacții împotriva școlii clasice

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, civilizația burgheză era în plină dezvoltare. Accentul pus pe libertate și proprietate privată, susținute de școala clasică creau convingerea că noua orânduire socială va putea asigura progresul nelimitat. Dar satisfacția nu era generală. Anglia a cunoscut după războaiele napoleoneene o gravă depresiune economică. Franța, apoi America au înțeles că procesul economic nu este continuu, că piața este ruptă din când în când de crize.

Dezvoltarea studiilor istorice a pus la îndoială legile naturale. Instituțiile liberale n-au mai fost considerate ca cele mai bune sau ca singurele necesare ci numai ca perfectibile.

Pe plan politic asistăm la redeșteptarea naționalismului în țările mai puțin industrializate și promovarea unor practici protecționiste. Reacțiile împotriva școlii clasice au fost dintre cele mai diverse, mergând de la criticarea legilor și ordinii naturale, până la punerea sub semnul întrebării a orînduirii capitaliste în sine și a viitorului ei. Ca și reprezentanți amintimSimone de Sismondi 1806-1873;

John Stuart Mill (1806-1873).

CAPITOLUL 5. TEORIA VALORII ȘI A REPARTIȚIEI. EXPUNERI NOI

În secolul al XIX-lea, pe lângă autorii clasici, au studiat problema valorii și a repartiției și alții folosind însă noi metode de studiu. Cei mai de seamă autori care au abordat aceaste probleme au fost Johann Henrich von Thunen și Karl Rodbertus Jagetzow.

Johann Heinrich von Thuenen (1783-1850) -proprietar funciar prusac, urmărind să-și organizeze rațional exploatarea domeniului și-a consemnat ideile în teorii ale valorii precum și a repartiției. A presupus existența unui stat izolat reprezentat de un mare oraș în mijlocul unei mari câmpii, care își obține toate produsele agricole necesare de pe terenul lui din jur. Analizând schimburile dintre oraș și zona înconjurătoare, el abordează probleme ca valoarea și prețurile, specializarea zonelor în obținerea unor anumite produse, repartizarea venitului global între proprietarii de teren agricol, salariați și capitaliști.

Este apreciat ca întemeietorul economiei spațiale, a teoriei amplasării teritoriale a forțelor productive. În concepția lui, distanța față de piață trebiue să fie elementul determinat în specializarea fiecărei zone rurale. Își imagina câmpul agricol divizat în zone concentrice specializate în funcție de costul de producție și cheltuielile de transport.

ZONA 1 – situată în imediata apropiere a orașului, pe ea se vor amplasa culturile de tip intensiv cu cheltuieli de producție mari, dar cu cheltuieli de transport reduse zarzavat și producție de lapte.

ZONA 2 – este destinată silviculturii, aici chetuielile de producție sunt mai mici, față de zona 1, dar cheltuielile de transport sunt mai mari față de aceeași zonă.

ZONA 3 – va fi destinată culturilor cerealiere, cu cheltuieli de producție mai mici față de primele două zone, dar cu cheltuieli de transport mai mari față de primele două zone.

Această specializare a fost impusă de mișcarea prețurilor și a veniturilor. Produsele cele mai depărtate de oraș sunt cele ale căror prețuri de vânzare puteau să le asigure rentabilitatea, cu toate că ele suportau importante cheltuieli de transport. Von Thuenen a apreciat că prețul grâului trebuie să fie astfel încât

să poată asigura o producție suficientă pentru echilibrarea nevoilor alimentare ale orașului;

ținând cont de cheltuielile de transport, cultura să nu înceteze a fi rentabilă pe toate terenurile.

În legătură cu repartiția, autorul a apreciat că toate elementele activității economice se află în interpendență. Legea randamentelor descrescânde apare de fiecare dată când cantitatea pământului fiind constantă sporește numărul unităților altor factori de producție utilizați.

Astfel, producția adițională obținută poate fi considerată ca aport specific al factorilor respectivi.

Despre salariu, autorul preciza faptul că acesta depinde de productivitatea marginală a muncii și că în cazul în care scade, ea poate fi relansată prin utilizarea unei cantități suplimentare de capital. A fost formulată astfel pentru prima dată ideea că munca și capitalul sunt substituibile în anumite proporții.

Karl Rodbertus Jagetzow

Autor austriac, a analizat în studiile sale mai ales natura și rolul capitalului.

a protestat împotriva credinței în armonia dintre interesele personale și cele generale într-o economie concurențială

a recunoscut doar 2 categorii de venituri venituri din muncă și venituri fără muncă;

după părerea lui, numai munca este productivă;

prin noțiunea de capital el desemnează mijloacele de producție ca rezultat al colaborării între natură și muncă;

a deosebit 2 categorii de capital privat și social. Capialull privat care nu joacă neapărat un rol productiv, compus din locuință, bani, bijuterii, etc. Capitalul social -cu rol productiv- format din mijloacele de producție;

a considerat că veniturile fără muncă, reprezintă o formă de exploatare a muncitorilor;

s-a pronunțat pentru menținerea proprietății private dar și prin implicarea statului în economie pentru fixarea prețurilor la nivelul costurilor de producție și fixarea nivelului diverselor venituri.

CAPITOLUL 6. ȘCOALA ISTORICĂ

S-a format în Germania, între anii 1841-1850. În 1884 a apărut lucrarea Principii de Economie Politică a lui Wilhelm Roscher care a deschis calea unei noi gândiri economice germane și a respins orice teorie abstractă și a făcut din decscrierea realității unicului obiect al științei.

Bruno Hildebrand (1812-1878) – a negat că în Economia Politică ar putea exista legi naturale, obiective verificabile în orice circumstanțe – prin acestea el a pus la îndoială valoarea științifică a operei clasicilor englezi sau francezi.

Karl Gustav Adolf Knies – s-a alăturat scepticismul lui Hildebrand – declarând că nu există legi naturale în științele sociale, că existența aceastora ar fi ireconciliabilă cu libertatea umană și că nu există nici legi ale dezvoltării istorice.

Idei analoage au avut și Gustav von Schmoller (1838-1917), Adolf Heinrich Gotthelf Wagner (1837-1917), Karl Wilhelm Bucher (1837-1917), Max Weber (1864-1920), ș.a..

În cadrul școlii istorice se pot desprinde 4 teze principale:

.NEGAREA EXISTENȚEI LEGILOR NATURALE IN ECONOMIA POLITICĂ

Hildebrand și apoi Knies au negat existența unor legi economice obiective sau a unor legi ale științei economice. Pe de o parte ei afirmau că legile economice nu se impun cu forța unei constrângeri indivizilor (unii sunt liberi să vândă sub prețul pieței, dar că ele indică numai cum acționează masele. Acestea sunt legi statistice, ele sunt legi condiționate și relative, fiecare dintre ele nu se verifică decât într-un anumit cadru instituțional pe care omul de știință trebuie să-l descrie scrupulos înainte de a le formula.

ȘCOALA ISTORICĂ REPROȘEAZĂ ȘCOLII CLASICE TEORIA MOBILURILOR

Imaginea unui om perfect rațional urmărind propriul interes, omul perfect egoist mânat numai de mobiluri economice a apărut școlii clasice ca o simplificare iluzorie și ireală.

Reprezentanții noii școli au pus în evidență mobiluri foarte variate care determină activitatea umană dorința de îmbogățire, vanitatea, plăcerea succesului și a acțiunii, mila, dorința de a servi, atașamentul la progres, etc. Au admis chiar că omul caută înainte de toate propriul interes și foarte puțini sunt capabili să-l înțeleagă bine. Această critică a provocat imediat reacții.

Ca urmare, economiștii căutând legile cauzale, au cercetat pe calea deducției ce se întâmplă într-o lume în care fiecare se supune doar propriului interes și au tras concluzia că un asemenea raționament nu putea explica decât parțial realitatea.

ISTORICII AU REPROȘAT CLASICILOR ,MAI ALES, METODA DE CERCETARE

Clasicii au procedat deductiv pornind de la principii considerate uneori pe nedrept ca evidente, trăgând concluzii printr-un lung raționament în cursul căruia logica putea avea anumite momente de slăbiciune.

Istoricii consideră inducția de natură să conducă la formularea adevărurilor ștințifice.

Observând realitatea, acumulând documente istorice apelând la viața curentă, la statistici, la monografii foarte detaliate, acestea trebuiau să conducă la adevărata metodă a economistului.

Acest punct de vedere a fost urmat de toții istoricii, dar n-a fost singurul și nu este singurul în cercetarea ștințifică. Se știe că munca de documentare și descriere devine sterilă dacă la un moment al ei, nu se decide pentru elaborarea de concepte abstracte în vederea formulării de ipoteze sau legi. Observația nu permite decât înregistrarea regularităților sau concomitențelor, iar pentru stabilirea de raporturi de cauzalitate trebuie în mod necesar introdus raționamentul abstract. Observația nu este experiment dar, este singura posibilitate în Economia Politică.

Azi observația și abstracția, deducția și inducția sunt deopotrivă necesare și recunoscute ca atare.

ISTORICII AU CĂUTAT LEGILE DEZVOLTĂRII ISTORICE

Deși istoricii au cercetat îndelung legile dezvoltării istorice a omenirii, azi nimeni nu crede în existența unor asemenea legi.

au încercat să clarifice regimurile succesive prin care au trecut națiunile în cursul dezvoltării lor

în urma activității istoricilor au rămas numeroase monografii, statistici, documente

au adus contribuții importante la studiul mecanismelor de funcționare ale capitalismului, a proprietății, a industriei, prețurilor, banilor, creditului, schimbului, crizelor, etc.

CAPITOLUL 7. SOCIALISMUL MARXIST

Punctul de plecare al teoriei lui Karl Heinrich Marx (1818-1883) l-a constituit Economia Politică clasică. De la D. Ricardo a preluat concepția sa despre producție, capital, factori de producție și teoria valorii.Teoriei valorii lui Marx i-a adus anumite îmbunătățiri:

valoarea muncă este un raport social între participanții la producerea și comercializarea mărfurilor;

a făcut distincție clară între valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb;

deosebirea dintre factorii marfii i-a servit lui Marx pentru a explica mecanismul exploatării capitaliste;

a introdus în Economia Politică conceptul de „plus valoare”;

a analizat în principal trei categorii de venituri: salariul, profitul și renta pe care le-a considerat categorii istorice, ținând de un anumit regim juridic și al unei forme specifice a proprietății (privată);

în domeniul banilor a fost un convins metalist;

deosebirea fundamentală între clasici și Marx este dată de faptul că primii considerau legile naturale veșnice, iar Marx le apreciază ca având un cacacter relativ istoric;

de la socialiștii utopici Marx a împrumutat idealul social al Economiei Politice și a încercat să ofere acestuia un caracter științific.

MATERIALISMUL ECONOMIC

Marx nu a putut să depășească o anumită metodă și o anumită concepție filozofică. Mulți adversari ai operei sale au criticat tocmai viziunea materialistă asupra lumii. Nu trebuie uitat că Marx a folosit materialismul doar ca metodă intelectuală de interpretare a istoriei.

Materialismul istoric este concepția după care toate evenimentele de ordin spiritual (filozofia, religia) sunt determinate de evenimente de ordin material. Marx spunea „Nu conștiința omului determină existența sa, ci existența lui socială îi determină conștiința” – o ciudată răstălmăcire a ideilor lui Hegel, al cărui discipol Marx se declara.

TARELE CAPITALISMULUI

Pentru Marx economia capitalistă are două defecte principale:

munca este continuu exploatată;

echilibrul între producție și consum nu este asigurat.

Pentru a explica exploatarea „muncii”, Marx a prezentat teoria sa despre „plus valoare”. În economia naturală, nedivizată în clase sociale, aprecia el, muncitorul păstrează pentru sine întregul produs al muncii sale. Artizanul vinde o marfă pentru bani cu care cumpără altă marfă. Nu același lucru se întâmplă în regimul capitalist. Producția este lăsată la dispoziția indivizilor care pun în operă capital cumpărând cu el mărfuri și vor să recupereze în final un capital mai mare. Acest scop se realizează numai în condițiile în care există o marfă susceptibilă de a produce o valoarea mai mare decât propria-i valoare. Ori, aceasta există și este forța de muncă. Posibilitatea câștigului pentru capitalist ține de faptul că munca umană devine marfă pe care capitalistul o poate cumpăra și vinde.

Din capitalul total se desprind două părți:

capitalul constant – destinat cumpărării mijloacelor de producție

capitalul variabil – destinat cumpărării forței de muncă

Capitalul constant nu își modifică valoarea. El transmite produselor valoarea pe care o are și nu creează valoare suplimentară.

Capitalul variabil își schimbă valoarea în procesul de producție.

Capitalistul cumpără forța de muncă la valoarea ei determinată de costul de producție (valoarea bunurilor de subzistență). Dar forța de muncă are calitatea excepțională de a produce o valoare mai mare decât propria-i valoare. Diferența dintre valoarea forței de muncă marfă și valoarea creată de forța de muncă în procesul de producție poartă denumirea de plusvaloare. Pentru Marx exploatarea forței de muncă în condițiile capitalismului este inevitabilă, ea rezultă din legile formării prețurilor.

Rata plusvalorii este raportul între beneficiu și capitalul variabil.

Rata profitului este raportul dintre beneficiu și întregul capital angajat.

Rata plusvalorii are tendința continuă de creștere ca urmare a progresului tehic care ieftenește forța de muncă: rezultă astfel pauperizarea efectivă, adică partea veniturilor muncii se diminuează în veniturile totale și pauperizarea absolută, adică salariul real al fiecărui muncitor scade.

Rata profitului are tendință continuă de reducere deoarece partea de capital variabil scade relativ în capitalul total.

Pentru a-și apăra profitul capitaliștii au la dispoziție două metode de sporire a exploatării:

plusvaloarea absolută: obținută prin prelungirea duratei su intensității muncii;

plusvaloarea relativă: obținută prin ieftinirea forței de muncă în urma progresului tehnic – astfel că masa profitului scade mereu.

Pauperizarea continuă a maselor, existența constantă a șomajului, ca și tendința de scădere a ratei profitului sunt cauze majore ale dezechilibrelor din economie și ale crizelor economice.

Marx aprecia că apariția crizelor de supraproducție reprezintă un fenomen inevitabil în capitalism. Pe măsura investițiilor de capital, profitul realizat pe fiecare unitate productivă tinde să scadă. Pentru a lupta împotriva scăderii profitului unitar, patronii își dezvoltă producția în așa fel încât să împiedice scăderea câștigului lor total. Producția suplimentară obținută nu-și găsește cumpărători căci salariile muncitorilor sunt insuficiente pentru a absorbi în totalitate rezultatele propriei munci – declanșarea crizei.

În schema marxistă crizele au o importanță considerabilă. Marx a conferit mecanismului economic capitalist un caracter ciclic, ce cuprinde 4 faze:

criză;

depresiune;

înviorare;

avânt.

În concepția lui Marx crizele de supraproducție nu pot fi prevăzute dinainte și nici preîntâmpinate. Această analiză a crizelor este foarte logică dar oare ea este adevărată? Doctrina marxistă în ultimii 100 de ani a fost combătută.

DESTINUL CAPITALISMULUI

După părerea lui Marx, capitalismul va dispare mai devreme sau mai târziu. Contradicția între producție și repartizarea veniturilor constituie după părerea autorului contradicția fundamentală a capitalismului.

Unui mod de producție individual îi corespunde un mod individual de apropriere a veniturilor. Unui mod de producție colectiv trebuie să-i corespundă un mod colectiv de apropriere. Lui Marx i s-a părut că sistemul capitalist este ilogic deoarece unei producții colective îi corespunde un mod de apropriere individual – proprietatea privată. Din această cauză capitalismul va fi depășit și înlocuit cu o altă orânduire. Rolul istoric al capitalismului ar fi acela de a face să dispară proprietatea privată prin concentrarea progresivă a producției. La sfârșitul perioadei capitaliste numărul proprietarilor va fi așa de mic și cel al muncitorilor așa de mare încât revoluția socialistă, abolind dreptul de proprietate privată, va pune de acord jurisprudența cu faptele. Dar Marx nu a spus niciodată pe ce baze se va organiza societatea socialistă fără proprietate.

INFLUENȚA LUI MARX ASUPRA STUDIILOR ECONOMICE

Acceptată sau nu, opera teoretică a lui Marx a influențat de la apariția sa întreaga gândire economică.

a introdus în știința economică noțiunea de „clase sociale”;

a introdus în știința economică analiza dinamică, studiul evoluției structurilor instituționale;

a generat noi modalități de cercetare economică.

CAPITOLUL 8. NEOCLASICISMUL

Teoriile neoclasice au apărut către 1870, aproape simultan la trei autori diferiți: Carl Menger, Wiliam Stanley Jevons, Leon Walras.

Cei trei au avut unii asupra altora influențe reciproce în sensul că recunoscând existența mai multor școli marginaliste și a unei școli a echilibrului, în general se poate descoperi între aceste școli o anumită comunitate de idei.

Precursorii gânditorilor neoclasici au fost: CONDILLAC, HERMAN GOSSEN, ARSENE DEPUIT, VON THUENEN, AUGUSTIN COURNOT.

W.S. JEVONS (1835-1882), economist englez, a construit un sistem de gândire opus celui clasic. A criticat în opera lui D. Ricardo teoria „valorii cost de producție” și în special aspectul „valoare muncă” al acestei teorii. El a utilizat pentru aceasta exemplul pescuitorului de perle. Dacă acesta, în loc să aducă perle în urma unei plonjări, mută doar pietrele, munca sa nu conferă acestora valoare, dimpotrivă, munca sa își pierde propria valoare. Deci valoarea nu provine din muncă nici din costul de producție. Ea provine din utilitatea mărfurilor. Oare cum se pot combina utilitatea și raritatea pentru a putea determina valoarea? Pentru a putea răspunde la această întrebare, Jevons a inventat noțiune de grad final al utilității.

Analizând noțiunile de plăcere și confort a constat că „orice nevoie își micșorează intensitatea pe măsură ce este satisfăcută”. Utilitatea totală a unui stoc de mărfuri perfect omogene este dată de utilitatea fiecărei unități a stocului. Dacă numărul de unități crește nevoile la care ultimele unități răspund sunt din ce în ce mai puțin intense – utilitatea ultimei unități a stocului este cea mai scăzută.

Jevons a apreciat că noțiunile psihologice de plăcere și efort puteau fi măsurate cantitativ. În privința banilor autorul a militat pentru abandonarea aurului ca mijloc de plată și înlocuirea lui cu un instrument mai stabil.

CARL MENGER (1840-1921). Pentru Carl Menger toate fenomenele economice erau în esență fenomene umane și trebuia căutat principiul explicării lor în psihologie. Principiul psihologic, permanent în realizarea fenomenelor economice, permite formularea adevăratelor legi științifice. Adversarii lui Menger i-au reproșat că a pus în scenă un om acționând întotdeauna rațional și că nu a ținut cont de mobilurile colectivității, alături de cele ale individului.

Carl Menger a avut contribuții importante în domeniul teoriei bunurilor și a teoriei valorilor.

TEORIA BUNURILOR

Pentru Menger nu există „bunuri” din punct de vedere economic, ci numai în raport cu nevoile umane. Trebuie să distingem bunuri oarecare și bunuri economice.

Nu există bunuri fără ca nevoia să existe. Nu există bunuri fără capacitatea tehnică de a satisface o nevoie (alimentele alterate nu mai sunt bunuri). Obiectele inaccesibile (aurul nedescoperit) nu sunt încă bunuri.

Există două feluri de bunuri:

Bunuri de rangul I, sau bunuri directe: capabile să satisfacă imediat o nevoie (pâine, îmbrăcăminte).

Bunuri de rang superior, sau bunuri indirecte: nu pot servi decât la producerea bunurilor de primul rang. (materii prime, unelte).

Nu orice bun este automat „bun economic”, el devine ca atare numai dacă este rar.

TEORIA VALORII

Valoarea unui bun este importanța pe care acesta o prezintă pentru om. Ea nu există decât în raporturile dintre om și lucruri. Dacă dispare nevoia la care obiectul poate răspunde, dispare și valoarea acestuia.

Din studiile lui Menger a rezultat faptul că pentru diferiți indivizi bunurile au valori de întrebuințare diferite.

Aportul fundamental al lui Menger se concretizează în conversiunea teoriei clasice a valorii și în afirmația că aceasta depinde de utilitatea marginală, apoi în ideea că fenomenele economice pot fi explicate prin latura psihologică.

MARIE ESPRIT LEON WALRAS (1834-1910) – contribuțiile sale cele mai importante la dezvoltarea gândirii economice au fost:

teoria schimbului;

teoria echilibrului economic general.

În domeniul schimbului analiza sa a fost pur obiectivă. El nu a separat studiul valorii de studiul prețului. „Piața”, scria el, este locul unde se schimbă mărfurile. Fenomenul valorii de schimb nu se produce decât pe piață și pe piață trebuie studiată valoarea de schimb.

Studiul formării prețurilor a constituit doar punctul de plecare în elaborarea de către Walras a teoriei echilibrului economic general. În concepția lui, viața economică reprezintă un mecanism în care elementele sunt interdependente (de exemplu, prețurile obținute pe o piață reprezintă puterere de cumpărare pe alte piețe).

Walras a apreciat că, în anumite condiții, un anumit echilibru trebuie să se stabilească între toate variabilele economice, adică prețurile produselor, factorii de producție și cantitățile de produse.

Pentru Walras ideea echilibrului era nu doar instrument de analiză, permițând explicarea într-o manieră simplă a modului cum economia se putea echilibra și consecințele unei asemenea stări.

În concepția lui, echilibrul se realiza în cazul concurenței perfecte, într-o economie presupusă statică și perfect concurențială unde rata profitului va fi egală cu zero.

ALFRED MARSHALL (1842-1924) – spre deosebire de Walras, acesta a căutat să se apropie de realitatea timpului său, iar studiile sale au fost cele mai concrete. Studiul lui A. Marshall s-a implicat în două mari probleme:

a formării prețurilor;

a distribuirii veniturilor.

Pentru el utilitatea și costul de producție jucau același rol în determinarea valorii. După părerea lui, prețurile se formează în funcție de perioada de timp considerată:

pe termen scurt – în cursul căruia capacitatea productivă nu se schimbă;

pe termen lung – în cursul căruia se pot utiliza noi factori de producție;

pe termen foarte lung – încât se pot produce schimbări ale tehnicii sau modificări importante ale forței de muncă și ale capitalului.

A arătat că prețurile sunt variabile în funcție de situația piețelor și de relații stabilite între mai multe piețe.

Urmărind tradiția școlii franceze, Marshall a distins 4 venituri:

renta pentru pământ;

salariul pentru muncă;

dobânda pentru capital;

profitul pentru spiritul de inițiativă.

JOHN BATES CLARK (1947–1938). Distinge 2 metode de cercetare a fenomenelor economice – metoda statică și cea dinamică.

Prin metoda statică încearcă să explice societatea în stare de echilibru economic.

Metoda dinamică are sarcina de a analiza factorii perturbatori care împiedică realizarea echilibrului economic și el consideră că există 5 factori care împiedică acest echilibru:

creșterea populației;

sporirea capitalului;

modificările în tehnicile de producție;

modificările din procesele de organizare, pentru ca acestea să devină mai eficiente;

multiplicarea și rafinarea nevoilor umane.

EUGEN BOHM RITTER von BAWERK (1851-1914) – a avut o contribuție importantă la teoria capitalului și a dobânzii. A încercat să schițeze un concept general al repartiției și al veniturilor.

A afirmat că dobânda apare ca rezultat al influenței factorului timp asupra valorii bunurilor. Bunurile prezente sunt mai valoroase, după el, decât bunurile viitoare. Dacă de exemplu, posesorul unui capital de 100 dolari dă această sumă cu împrumut, el are dreptul ca, după o perioadă, să primească 110 dolari, datorită deprecierii în timp a valorii prezente. Numai astfel cele două sume vor fi egale.

Profitul este explicat astfel: întreprinzătorul angajându-l pe muncitor îi plătește un bun prezent, forța sa de muncă prin salariu. Munca este un bun viitor și va creea bunuri de valoare mai mică decât salariul. De aceea, pentru a respecta echivalența schimbului, muncitorul va trebui să creeze o valoare suplimentară. Deci salariul (bun prezent) de 1.000 dolari va fi egal cu o valoare de 1.100 dolari, produsul muncii (bun viitor). În felul acesta muncitorul nu este exploatat (cum rezultă din teoria marxistă a valorii muncă) și numai astfel se asigură echivalența schimbului între un bun prezent și unul viitor.

După BOHM-BAWERK utilitatea marginală sau finală depindea de 2 factori:

intensitatea nevoii individului față de un lucru sau altul;

raritatea bunului respectiv.

Susține că utilitatea marginală scade pe măsura sporirii rezervelor și că valoarea unui lucru este determinată de cea mai mică utilitate pe care o poartă ultima unitate sau cea mai puțin importantă nevoie.

FRIEDRICH FREIHERR von WIESER (1851-1926). Contribuția lui la dezvoltarea gândirii economice se materializează în 4 direcții:

Cu privire la valoarea de întrebuințare. Într-un stoc de mărfuri omogene, aprecia autorul, se poate observa că în timp ce utilitatea fiecărei unități scade pe măsura creșterii stocului, utilitatea totală continuă să crească, cu toate că nu proporțional cu creșterea stocului. Dimpotrivă, valoarea stocului, întrucât depinde de utilitatea marginală, crește la început deși mai încet, poate apoi să se diminueze sau chiar să devină egală cu zero. Este ceea ce se numește paradoxul valorii.

Cu privire la valoarea de schimb, apreciat von Wieser că există o divergență între mișcarea valorii de întrebuințare și a valorii de schimb. De exemplu, valoarea de schimb poate să fie considerabilă, în timp ce valoarea de întrebuințare nulă (cum e cazul vânzătorilor unor mărfuri) sau cumpărătorul poate să aprecieze valoarea de întrebuințare fără să poată acționa asupra valorii de schimb.

Cu privire la distribuirea veniturilor, Wieser susținea ideea metodei combinării factorilor de producție astfel fiecare factor poate intra în aceeași întreprindere în mai multe combinații posibile, iar prin determinarea contribuției lui se poate stabili cât mai exact venitul corespunzător – se stabilesc veniturile forței de munacă, a capitalului și a pământului, deoarece toți și fiecare în parte produc valoare (conform concepției lui Wieser).

Cu privire la costul de producție. În viziunea lui Wieser, costul de producție reprezintă fie sacrificarea unui timp de odihnă, fie a unei bogății pe care producătorul le-ar fi putut folosi mai avantajos.

VILFREDO FREDERICO PARETO (1848-1923) – a susținut ideea conform căreia utilitatea nu trebuie considerată o mărime măsurabilă și fiecare consumator alege in mod rațional cantitățile bunurilor dorite.

CAPITOLUL 9. TEORIA ECHILIBRULUI MONETAR

Clasicii din prima jumătate a secolului al XIX-lea au minimalizat sistematic rolul banilor si influența lor asupra mecanismelor echilibrului economic. Este binecunoscută celebra afirmație a lui J.B. Jay ” se schimbă pe produse”, iar J.S. Mill aprecia că „nimic nu este mai indiferent decât banii”.

Clasicii au adoptat teoria cantitativă a banilor – conform acesteia creșterea cantității de bani pe piață duce la sporirea prețurilor, iar reducerea ei atrage după sine scăderea prețurilor.

Clasicii apreciază că banii îndeplinesc numai două funcții:

instrument de măsură a valorii

mijloc de schimb

Clasicii nu s-au gândit niciodată că dezechilibrele monetare ar putea fi cauza unor crize economice profunde. Această atitudine se explică prin lunga perioadă de stabilitate monetară din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea precum si prin evoluția ascendentă si relativ „lină” a societății europene între anii 1750 si 1850.

Neoclasicii au tratat banii ca pe oricare alt bun evidențiind utilitatea lor prin raportarea la nevoile fiecărui individ separat.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fenomenele monetare s-au constituit în obiective majore ale cererii economice. Leon Walras a fost printre primii care au avut intuiția de a descoperi că teoriile tradiționale asupra banilor nu explicau totuși că banii reprezentau mai mult decât un instrument de schimb. Ei erau o rezervă de valoare și deci încasările monetare erau benefice.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat curentul nominalist- ca o reacție împotriva teoriei cantitative a banilor.

Unii au susținut că oamenii apreciază banii pentru puterea lor de cumpărare nu pentru că sunt fabricați din metale prețioase.

Alții au dedus din istoria bimetalismului că banii nu sunt „ mărfuri ca celelalte” și că valoarea metalelor prețioase este stabilită sau relevată numai prin monetizarea lor.

Diferiți specialiști au demonstrat că mișcările zilnice ale prețurilor nu sunt legate de emisiunile de monedă.

Rezultă următoarele trăsături comune:

nominalismul, adică ideea că banii nu sunt în mod necesar metalici;

sistemele monetare pot funcționa perfect fără suportul metalelor prețioase;

mișcarea prețurilor nu depinde de abundența sau raritatea banilor.

Practica a demonstrat posibilitatea organizării sistemelor monetare nemetalice.

Sistemul Monetar Internațional (1944) a demonstrat că perioada „banilor metalici” a trecut și nu se întrezărește posibilitatea întoarcerii la ea.

Conform teoriei moderne a banilor putem spune că:

banii fac obiectul unei cereri speciale independentă de cantitatea bunurilor care poate fi cumpărată cu ei;

orice investiție stabilește o punte de legătură între un prezent cert și un viitor incert.

JOHANN GUSTAV KNUT WICKSELL (1851-1926)

Este considerat fondatorul școlii suedeze de macroeconomie. Problema principală a preocupărilor științifice ale lui Wicksell a fost explicarea relațiilor între mișcarea prețurilor și situația monetară la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În acea perioadă nivelul prețurilor și rata dobânzii erau foarte scăzute. Această situație i s-a părut lui Wicksell în totală contradicție cu explicațiile oferite de școala clasică. Reprezentanții clasicismului afirmau că reducerea ratei dobânzii antrenează o expansiune a creditului și a puterii de cumpărare și deci o creștere a prețurilor. Invers, urcarea ratei dobânzii și scumpirea creditului generau reducerea puterii de cumpărare și a nivelului prețurilor.

Prin urmare, reducerea simultană a ratei dobânzii și a prețurilor reprezenta o nouă provocare pentru știința economică.

După Wicksell, școala suedeză a continuat să studieze rolul ratei dobânzii, dar ea a lărgit această problemă dorind să cerceteze în ce constă acest rol nu numai asupra prețurilor dar și asupra nivelului activității economice.

Alți reprezentanți care au studiat teoria echilibrului monetar sunt: ERIC LINDHALL și GUNAR MYRDAL.

Astăzi este aproape unanim acceptat că elementul monetar face parte din elementele determinante ale echilibrului economic, că banii pot tulbura echilibrul și echilibrul nu poate fi realizat decât printr-o politică monetară adecvată.

CAPITOLUL 10. DIRIJISMUL ECONOMIC

Gândirea economică a fost dominată din a doua jumătate a secolului al XVIII – lea de curentul liberal.

Conform acestei orientări între ofertă (Y) și cerere (C), se realizează prin jocul liber al pieții și acțiunea nestingherită a legilor economice un echilibru perfect:

Y = C

Conform legii Say „orice ofertă își crează automat cererea corespunzătoare ”. Într-o asemenea concepție, economia se află permanent în starea de echilibru excluzându-se crizele, șomajul, inflația.

Realitatea secolelor XVIII, XIX și XX demonstrează că piața nu este complet liberă – omenirea a evoluat de la o concurență mai mult sau mai puțin perfectă spre una imperfectă, deoarece participanții la viața economică sunt de forțe diferite și există deopotrivă mica proprietate individuală, mijlocie și marea proprietate.

În asemenea împrejurări voința celor mai puternici se impune cu caracter de lege asupra voinței și interesului celor mai slabi.

Pe măsura creșterii gradului de complexitate a economiei, statul devine un factor economic efectiv. În noile condiții statul îndeplinește două categorii de funcții economice:

organizator al vieții economice

agent, subiect activ și direct în economie

Proporțiile economice nu se stabilesc la întâmplare. Disfuncțiunile economice: criză, șomaj, inflație au fost și sunt realități ale vieții în întreaga istorie a producției de mărfuri

Prin intrarea economiei mondiale în criza generală din 1929-1933 s-a demonstrat că doctrina liberală este depășită istoric și incapabilă să ofere soluții viabile, în concordanță cu realitatea concretă.

În asemenea împrejurări, în perioada interbelică se pun bazele unei noi doctrine a cărui întemeietor a fost John Maynard Keynes (1883-1946). Doctrina numită dirijism economic arată că:

Echilibrul economic între cerere și ofertă nu se stabilește automat;

Recunoaște rolul statului ca agent economic, și teoretizează necesitatea intervenției lui pentru restabilirea situației de echilibru între cerere și ofertă;

Odată cu apariția dirijismului, Economia Politică va îndeplini o funcție utilitară;

Economia Politică trece de la microanaliză la macroanaliză deschizând calea elaborării unor modele naționale și globale de gândire.

DOCTRINA KEYNEISTĂ

Keynes își propune „de a descoperi ce anume determină volumul ocupării forței de muncă”. Răspunsul pe care îl dă este că „volumul ocupării este determinat de punctul de intersecție dintre funcția ofertei globale și funcția cererii globale”.

Modelul keynesist folosește următoarele modele:

al echilibrului:

Y = C + I

S = Y – C

I = S

al dezechilibrului:

Y > C + I

S = Y – C

S > I

unde: – Y = oferta globală de bunuri și servicii (venitul global)

C = cererea de bunuri de consum

I = cererea de bunuri investiții

S = economiile

Cauzele dezechilibrului economic se găsesc în psihologia, comportamentul oamenilor.

Analiza realității și concluziile de politică economică ce trebuie întreprinse pentru realizarea echilibrului se conturează în jurul a trei

„Legi psihologice fundamentale”:

înclinația spre consum;

înclinația spre investiții;

înclinația spre lichidități (economisire).

→ „ oamenii de regulă sunt înclinați să-și sporească consumul odată cu creșterea venitului, dar nu în aceeași măsură în care le cresc veniturile”;

→ „mărimea efectivă a investițiilor curente continuă să crească până în momentul când nu mai există nici o categorie de bunuri capitale a căror eficiență marginală depășește rata curentă a „dobânzii”

→ „înclinația spre economisire este determinată de:

mobilul venitului;

mobilul afacerilor;

mobilul precauției;

mobilul speculație.i

În concepția lui Keynes pentru a aduce și a menține economia în stare de echilibru nu este suficient jocul liber al pieții ci se impune și intervenția statului prin:

stimularea consumului neproductiv;

stimularea investițiilor

NEOKEYNESISMUL

A apărut imediat după cel de-al doilea război mondial ca o încercare de adaptare a keynesismului la problematica nouă a creșterii economice.

Reprezentanții neokeynesismului recunosc meritele doctrinei originale, dar semnalează și o serie de neajunsuri:

caracterul static al modelului matematic keynesist;

caracterul contradictoriu al unor teze susținute de Keynes;

supraestimarea factorilor psihologici în explicarea fenomenelor și proceselor economice;

J.R. Hicks – folosind ca instrument matematic analiza diferențială evidențiază noi valențe ale:

multiplicatorului :

M=

și ale acceleratorului-reflectă mărimea investițiilor sub impulsul cererii :

A =

unde: variația consumului;

variația venitului;

M- multiplicatorul;

A – acceleratorul.

Între anii 1961-1970 economistul american Paul Anthony Samuelson realizează sinteza neoclasică. Autorul pornește de la aprecierea că economiile occidentale actuale au un caracter mixt – între granițele naționale ale unui stat se întâlnesc în proporții diferite un sector privat și un sector public. Activitatea în sectorul privat este guvernată de legile pieței, ale concurenței, în timp ce sectorul public este dirijat de stat.

Samuelson propune elaborarea unei politici economice care să opereze cu două categorii de stabilizatori:

stabilizatori automați sau ai pieței libere (prețuri, cerere, ofertă, dobânzi, credite, etc);

stabilizatori dirijați sau pârghii folosite de stat (impozite, taxe, comenzi de stat, investiții publice, etc.).

Îmbinarea celor doi stabilizatori, în cadrul unei politici raționale ar duce la bunul mers al economiei.

În acest caz ecuația de echilibru din modelul keynesist devine:

Y = C + I + Pv

unde: Pv = investiții publice

POSTKEYNESISMUL

Între anii 1971 – 1980 își face apariția în gândirea economică occidentală curentul postkeynesist ( Okun, Comwall, Nelvill), un curent nou, în formare, ale cărui idei nu sunt definitivate.

Postkeynesiștii constată o stare de criză gravă a gândirii economice, adică există un contrast prea mare între „ rafinamentul teoriilor și posibilitățile practice de aplicare”

Propun formarea unui model de gândire bazat pe 5 postulate:

Această teorie privește creșterea economică și repartiția venitului în strânsă legătură una cu cealaltă;

Noua economie politică trebuie să privească sistemul economic din fiecare țară în mișcarea lui continuă;

Descrierea sistemului economic cu instituții de credit și alte instituții monetare dezvoltate, fiecare din ele având un rol fundamental în procesele dinamice analizate;

Se ia în considerare rolul jucat în economie de corporațiile multinaționale;

Renunțarea la schemele neoclasice de investigare a sistemelor economice, recurgând la o abordare fără idei preconcepute a mișcării acestora.

CAPITOLUL 11. NEOLIBERALISMUL ECONOMIC

În perioada interbelică s-au pus bazele unei noi doctrine economice (dirijismul) inițiată de John Maynard Keynes. Această doctrină fundamentează cadrul teoretic al intervenției statului în economia de piață concurențială. În acest fel mecanismele intervenției statale se alătură celor concurențiale pentru a asigura funcționarea normală, echilibrată a economiei capitaliste și ocuparea deplină a resurselor de muncă disponibile.

În perioada 1933 – 1975 în țările dezvoltate politicile economice au avut ca sursă principală de inspirație dirijismul. După 1990 asistăm la o revigorare puternică și revenirea masivă la practicile economice de inspirație neoliberală în aproape toate țările lumii.

Bazele neoliberalismului au fost puse de Walter Euken (1891-1950) în lucrarea „Principii de bază ale politicii economice”, elaborată încă in perioada interbelică, dar publicată postum. El dezvoltă teoria TIPURILOR IDEALE (ABSTRACTE) DE ORGANIZARE A ECONOMIEI. Conform acestei teorii, întreaga dezvoltare economică a societății umane se reduce la două tipuri:

Economia liberala de piață;

Economia centralizată.

Economia liberală de piață are următoarele trăsături:

acțiunea liberei inițiative;

stabilirea legăturilor între întreprinderi prin intermediul pieței;

stimularea producătorilor;

creșterea bunăstării tuturor.

Principiile care stau la baza acestui model sunt:

libera formare a prețurilor;

concurența fără monopol;

inviolabilitatea proprietății private;

autonomia întreprinzătorilor;

rolul limitat al intervenției statului în economie.

Toate acestea au la bază legitimitatea proprietății private.

Economia centralizată are următoarele trăsături:

conducerea birocratică;

subordonarea întreprinderilor unui centru unic;

incompatibilitatea cu inițiativa producătorilor;

lipsa stimulilor economici.

Într-o astfel de economie toate proporțiile sunt stabilite subiectiv prin încălcarea acțiunii libere a legilor obiective. Include ca forme concrete: economia sclavagistă, feudală și totalitaristă ( fascistă și socialistă). Un asemenea tip de economie este irațional și ineficient.

Conform teoriei neoliberale, statul poate interveni în societate și deci în economie numai în profitul intereselor private.

Deși limitează rolul economic al statului neoliberalii nu se opun oricărei forme de planificare economică. Maurice Aelais vorbește de 2 tipuri de planificare:

a) Planismul concurențial – în care fiecare agent economic este autonom, fiecare bun face obiectul pieței și al mecanismelor cerere ofertă;

b) Planismul autoritar – în care prețurile și cantitățile sunt stabilite prin plan central. După părerea lui astăzi există două sectoare distincte ale economiei:

sectorul diferențiat, cuprinzând industriile, unde tehnica optimă de producție este realizată prin cooperarea întreprinderilor diferite;

sectorul nediferențiat, unde tehnica de producție se realizează în întregime de către o singură întreprindere.

Statul trebuie să planifice în mod necesar, mai ales primul sector pentru corelarea pe principii economice a activităților. Același „stat” trebuie să-i împiedice pe proprietarii privați să abuzeze de puterea lor.

CAPITOLUL 12. TEORII ȘI MODELE ALE CREȘTERII ECONOMICE

12.1. Modelul MARXIST al creșterii economice

Modelul marxist de creștere economică este un model macroeconomic. În modelul său Marx pornește de la faptul că din produsul social trebuie asigurate:

a. înlocuirea capitalului constant consumat în ambele sectoare ale

economiei naționale;

b. refacerea prin consum individual, la același nivel, a forței de muncă;

c. consumul neproductiv al întreprinzătorilor (din plusvaloare și al

sferei neproductive);

d. sporirea dimensiunilor factorilor de producție (în cazul reproducției lărgite);

Ca orice model prezentat, și acesta pornește de la o bază teoretic-abstractă de reprezentare a condițiilor de echilibru, la care realitatea se raportează ca la o unitate de măsură.

Premisele de la care pornește și în funcție de care a fost elaborat, sunt:

în model rămân constante: compoziția organică a capitalului, coeficientul capitalului, rata plusvalorii, productivitatea muncii, ritmurile de creștere ale capitalului constant, ale celui variabil, ale plusvalorii, ale venitului național;

prețurile coincid cu valoarea, deci produsele se schimbă la valoarea lor;

întreg produsul social se realizează între granițele naționale;

mijloacele de muncă se consumă integral și iși transmit dintr-o dată valoarea asupra produsului finit.

În economie există două sectoare distincte:

Sectorul I: producător de mijloace de producție;

Sectorul II: producător de bunuri de consum.

Dacă:

I (C+V+P) = Q1

II ( C+V+P) = Q2

unde:

C – valoarea mijloacelor de producție consumate;

V – valoarea creată pentru sine;

P – plusvaloarea (plusprodusul)

În cazul reproducției simple condiția echilibrului este:

I (V+P) =IIC

Iar în cazul reproducției lărgite:

I (V+P) >IIC

sau

I (V+P) cu condiția v1 = c1

unde:

c1 – capitalul constant acumulat în sectorul I (sub forma mijloacelor de producție suplimentare adăugate celor consumate și înlocuite

c2 – capitalul constat acumulat în sectorul II (sub forma mijloacelor de producție suplimentare adăugate celor consumate și înlocuite);

v1 – capitalul variabil acumulat în sectorul I ( sub forma muncitorilor suplimentari atrași în producție alături de cei existenți)

Ipoteza lui Marx potrivit căreia creșterea venitului național se realizează exclusiv prin sporirea, an de an, a forței de muncă ocupate, face ca condiția echilibrului dinamic I (V+P) >IIC să poată fi dezvăluită și teoretizată, în forma ei cea mai generală, (valabilă) pentru toate timpurile și pentru fiecare economie națională.

O regăsim, într-o formă sau alta, implicit și în modelele care au ca ecuație a echilibrului egalitatea dintre sumele economisite și cele investite:

S = I

12.2 Teorii și modele neoclasice de creștere economică

Modelele neoclasice de creștere economică și teoriile corespunzătoare lor sunt de inspirație liberală și neoliberală. Asemenea teorii și modele sunt, în general, microanalitice (microeconomice) dar pot fi și macroeconomice.

Operând cu teoria factorilor de producție modelele neoclasice explică rezultatele producției (venitul) îndeosebi prin aportul a doi factori:

capitalul (K)

munca (L)

Economiștii neoclasici ai creșterii economice presupun că factorii de producție sunt substituibili. Pornind de aici ei propun diferite combinații ale factorilor producției în obținerea rezultatului final.

Expresa sintetică și formalizată a acestor preocupări o constituie funcția de producție Cobb-Douglas.

Forma generală a ei este:

unde:

Y – variabila dependentă (rezultatul, volumul producției, venitul, etc.) ;

a – constantă ;

Xi – variabile independente (factorii de producție) ;

αi – coeficienți de elasticitate.

Exprimă influența modificării variabilelor independente Xi asupra rezultatelor Y.

Pentru cazul celor 2 factori de producție utilizați, funcția devine:

unde:

α – arată cu câte unități se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului de producție muncă (L) ;

β – arată cu câte unități se modifică rezultatele (Y) la modificarea cu o unitate a factorului de producție capital (K) ;

În rândul acestor metode de creștere economică, modelul Solow-Swan examinează rolul procesului tehnic în modificarea proporției dintre factorii de producție și a calității acestora.

Autorii acestui model fac distincție între trei tipuri de proces tehnic:

care economisește capital (când α>β și α are tendință de creștere);

care economisește munca (β>α și β are tendință de creștere);

procesul tehnic neutru, care lasă nemodificată proporția dintre muncă și capital (când α=β și raportul rămâne constant).

Cu ajutorul acestui instrumentar analitic au fost emise ipoteze și întreprinse investigații utile, referitoare la traiectoria optimă a producției și cea a acumulării de capital.

12.3. Teoria și modelul HARROD-DOMAR

Teoria și modelul lui Keynes erau dominate de primatul consumului și al cererii. Acestea și-au găsit expresia în principalul paramentru al modelului său „multiplicatorul investițiilor” (/ ).

Keynes a arătat cum se poate ajunge – pe termen scurt – la ocuparea deplină a forței de muncă. Dar, el nu s-a preocupat de cercetarea condițiilor ce trebuie îndeplinite, pentru ca economia să continue să producă la acest nivel (pe termen lung).

Analizele întreprinse de Harrod și Domar asupra acestei probleme, au ajuns la concluzia că pentru a asigura deplina ocupare pe termen lung trebuie îndeplinite două condiții:

În primul rând, economia trebuie să investească, în fiecare an, atât cât este necesar pentru deplina ocupare a resurselor de muncă disponibile. Dacă investițiile scad sub acest nivel, cererea efectivă va fi insuficientă pentru a asigura ocuparea deplină.

În al doilea rând, pentru a asigura deplina ocupare pe termen lung, ritmul creșterii venitului național trebuie să egalizeze creșterea numerică (fizică) a forței de muncă plus creșterea productivității muncii.

Dacă, în fiecare an, numărul lucrătorilor crește cu n%, iar productivitatea individuală crește cu a%, atunci pentru ocuparea deplină a resurselor de muncă, venitul național (Y) trebuie să crească anual cu (n+a)%.

Adică:

Dacă venitul național crește cu mai puțin decât atât, ocuparea nu va fi deplină, adică vor exista șomeri.

Harrod introduce în modelul său „coeficientul marginal al capitalului” (Cm=ΔK/ΔY=l/ΔY) care este un parametru al producției și ofertei.

Spre deosebire de modelul keynesist, care era static, Harrod și Domar elaborează un model dinamic de creștere economică.

Harrod arată că într-o economie dinamică se modifică:

nivelul venitului;

condițiile fundamentale;

creșterea populației;

progresul tehnic;

productivitatea muncii.

Pe Harrod îl interesează necesarul de economii care urmează a fi transformat în capital pentru a realiza o economie dinamică. Dacă condițiile fundamentale ale creșterii economice (creșterea populației și productivitatea muncii) sunt variabile independente și cunoștințele tehnice rămân constante, atunci nevoia de capital va crește în același ritm cu creșterea populației și ea va putea fi satisfăcută dacă populația economisește o fracțiune constantă din venitul ei total. Mărimea acestei fracțiunii depinde de coeficientul capitalului, iar dacă procesul tehnic este neutru, coeficientul rămâne constant.

Adică:

unde:

s, – înclinația marginală spre economisire (ΔS/ΔY);

– rata de creștere a populației;

Cm – coeficientul marginal al capitalului (ΔK/ΔY)

După ce se stabilește astfel nevoia de capital suplimentar (ΔK) pentru ocuparea deplină a forței de muncă, Harrod urmărește să evidențieze factorii care determină „înclinația spre economisire”.

„Teoria propusă de mine – susține Harrod – presupune… să împărțim economiile individuale în două părți:

cele ce-i sunt necesare omului pentru satisfacerea necesităților în timpul vieții sale;

cele ce sunt destinate pentru transmiterea prin moștenire”.

Pentru a obține „totalul tuturor economiilor societății…trebuie ca surplusul de economii al corporațiilor să fie adăugat la economiile particulare, care sunt determinate de motivele personale”.

În modelul Harrod, în care coeficientul capitalului este constant, rata acumulării este egală cu rata de creștere a populației. Deci nevoia creșterii de capital (ΔK/K) va crește în același ritm cu creșterea populației, adică:

ΔK/K = Δn/n;

Iar această creștere va fi satisfăcută dacă:

sau

sau dacă :

Harrod sesizează că între ritmul de creștere economică necesar utilizării maxime a principalelor resurse (și în deosebi a forței de muncă ) și ritmul înregistrat în realitate, pot exista diferențe.

Ecuația fundamentală a modelului său este:

sau

unde

G- rata creșterii economice (s,/Cm)

Cm – coeficientul marginal al capitalului (ΔK/ΔY).

S, – înclinația marginală spre economisire (ΔS/ΔY)

– productivitatea marginală a investițiilor (ΔY/Δl).

O asemenea relație presupune că, în mod obligatoriu, toate economiile societății sunt investite.

Harrod distinge trei rate ale creșterii economice și anume:

Gw – rata garantată (warranted rate of growth);

Gn – rata naturală (natural rate of growth);

Gt – rata reală (true rate of growth).

Rata garantată este aceea care asigură investițiilor obținerea venitului dorit; rata naturală asigură ocuparea deplină a forței de muncă și utilizarea integrală a celorlalți factori de producție; iar rata reală este cea realizată efectiv.

Harrod conferă ratei garantate (Gw) rolul de factor principal al echilibrului și creșterii economice.

„Rata garantată oferă posibilitatea ca oferta și cererea de mărfuri și servicii să rămână în stare de echilibru”. În mod implicit, atât Harrod, cât și Keyes, fac din obținerea profitului scontat de întreprinzător, elementul hotărâtor al echilibrului.

Dacă :

economia este perfect echilibrată iar ocuparea resurselor de muncă este deplină.

Dacă:

Gt > Gw – dimensiunile capitalului sunt pentru întreprinzători ineficiente. Acestea îi determină să sporească comenzile, fapt ce favorizează starea de expansiune economică. Trebuie remarcat că într-o astfel de situație C>Cm, ceea ce înseamnă că efortul investițional pe unitate de venit scade în perioada de prosperitate ;

Gt<Gw – se reduce cererea de noi capitaluri iar activitatea economică se restrânge, conducând spre recesiune economică. Totodată, C<Cm adică efortul investițional pe unitate de venit crește în perioada de declin ;

Gt >Gn – înseamnă că creșterea economică se realizează în condițiile folosirii unor resurse suplimentare față de cele naționale (provenite din emigrație) ;

Gt<Gn rata creșterii anuale a venitului este inferioară celei necesare ocupării depline a resurselor de muncă disponibile. În aceste condiții apare șomajul;

Gn<Gw – creșterea economică poate fi încetinită din insuficiența resurselor de muncă. Situația poate fi depășită numai dacă țara respectivă beneficiază de imigrație;

Gn>Gw – ritmul creșterii economice asigură investitorilor veniturile scontate, dar nu se ocupă integral resursele de muncă. Există o presiune a ofertei de muncă asupra locurilor disponibile din economie ceea ce va determina reducerea salariilor și șomaj.

Dacă se elaborează teoria despre ratele garantate naturale și reale de creștere, Harrod consideră că în fața științei economice stau 2 sarcini principale :

lupta împotriva oscilațiilor ciclice ale producției (împotriva îndepărtării lui Gw de Gt).

lupta împotriva depresiunii economice (împotriva îndepărtării lui Gw de Gn).

Harrod apreciază că din punctul de vedere al rezolvării primei sarcini, politica Keynesistă de manipulare a ratei dobânzii, este insuficientă. Dobânda este o sumă foarte mică în comparație cu profiturile sau pierderile totale, care se înregistrează în condițiile oscilante ale prețurilor. El propune crearea unui fond stabilizator de marfă, care să asigure schimbul unității bănești pe un sortiment permanent de mărfuri, lichidând astfel oscilațiile ciclice ale prețurilor și ale producției.

Rolul fondului stabilizator este dublu:

în perioada crizei de supraproducție statul trebuie să cumpere mărfuri, împiedicând reducerea producției și scăderea prețurilor.

în perioada de boom trebuie să vândă marfă, prevenind creșterea exagerată a prețurilor și sporirea exagerată a producției .

Sumele încasate din vânzări se vor compensa cu cheltuielile de cumpărare și deficitul bugetar nu va lua proporții îngrijorătoare.

În privința luptei înpotriva depresiunii cronice, Harrod, ca și Keynes, propune reducerea ratei dobânzii. Harrod nu acceptă însă măsuri de politică inflaționistă, ci propune: emiterea de obligații de stat fără dobândă, iar cu sumele obținute să se crediteze economia, fără dobândă. În felul acesta statul ar prelua de la populație economiile și le-ar transforma în investiții pe termen lung.

12.3 Modelul input-output al creșrerii economice

Acest tip de model prezintă un dublu avantaj față de cele anterioare:

Pe de o parte, au o arie mult mai largă de informare teoretică și metodologică;

Pe de altă parte, pun în discuție o problemă teoretică și practică deosebit de complexă și anume aceea a interdependențelor dintre compartimentele structurilor din cadrul fiecărei economii naționale.

Exemplul cel mai reprezentativ în această privință îl constituie modelul input-output (balanța legăturilor dintre ramuri), elaborat de W. Leontief.

Meritul principal al modelelor economice structurale constă în faptul că încearcă să cuantifice, cu ajutorul unor coeficienți, intensitatea fluxurilor între ramurile economiei naționale, oferind elemente valoroase pentru determinarea condițiilor care se cer în vederea respectării unor proporții raționale in funcționarea normală a complexului economic.

În acest model producția fiecărei ramuri, notată X, (i = 1, 2,…, n) este descompusă pe elementele de destinație: consum pentru producția proprie și pentru producția altor ramuri. Dacă notăm x;j Q = 1, 2,…, n) partea din producția ramurii i care se consumă productiv, într-o anumită perioadă, în ramura j, atunci producția ramurii i se poate scrie sub forma unei ecuații:

XI= xi1+xi2+…+xin

Pentru i = 1, 2, … , n se obține un sistem de ecuații care caracterizează relațiile de producție-consum din economie:

X1=x11+x12+…+x1n

X2=x21+x22+…+x2n

………………………

Xi=xi1+xi2+…+xij+…+xin

………………………….

Xn=xn1+xn2+…+xnn

Elementele xij se numesc fluxuri interramuri. Cantitatea din producția ramurii i absorbită de ramura j, împărțită la producția totală a ramurii j, este descrisă cu simbolul aij și este numită coeficientul intrărilor producției din ramura i in ramura j.

unde:

Xj- producția totală a ramurii j.

Considerând că numărul ramurilor cuprinse în balanță este n, deci i=j, modelul matematic al sistemului închis al sistemului poate fi prezentat de următorul sistem de ecuații:

a11X1+a12X2+…+a1nXn=X1

a21X1+a22X2+…+a2nXn=X2

…………………………….

an1X1+an2X2+…+annXn=Xn

sau, sub forma matriceală:

În baza celor de mai sus, este evident că:

Suma coeficienților dintr-o coloană (după i=1; n) este egală cu 1

;

Suma totalurilor pe coloane (intrări) este egală cu suma totală pe linii (ieșiri) (după i=1; j=1; n):

sau:

(1-a11)X1-a12X2-…-a1nXn=0

-a21X1-(1-a22)X2-…-a2nXn=0

………………………………

-an1X1-an2X2-…-(1-annXn)=0

sau:

(1-A)X=0

Prin rezolvarea sistemului de ecuații de mai sus se obține proporțiile dintre necunoscutele X1,X2,…,Xn (producțiile globale ale ramurilor). Pentru echilibrarea sistemului închis, suma livrărilor (ieșirilor) fiecărei ramuri către celelalte trebuie să fie egală cu suma primirilor (intrărilor) de la celelalte.

Volumul producției fiecărei ramuri se poate exprima în unități naturale sau valorice și ca urmare vom avea: fie balanță în expresie naturală, fie în expresie valorică.

Rolul cel mai important într-un tablou input-output revine coeficienților intrărilor (aij) pentru că în funcție de ei se poate stabilii, pe baze aproape de realitate, influențele producției unei ramuri asupra altora cu care au relații de „intrare-ieșire”.

Iată, deci, un exemplu de Model Input-Output, într-o economie de tip închis care – presupunem – are trei sectoare:

Pe orizontală avem "IEȘIRI CÃTRE ALTE RAMURI"

Iată, de pildă, lectura liniilor (rândurilor). Exemplul de utilizare a producției agricole.

Agricultura a produs 130 u.m. de produse agricole (output). 15 u.m. reprezintă autoconsumul ramurii agricultură (de pildă, nutreț pentru animale). 50 u.m. sunt output orientat spre industrie și sunt consumate productiv acolo (laptele pentru producerea înghețatei). 20 u.m. sunt ieșiri (output) pentru sectorul serviciilor ca factori de producție de origine agricolă (restaurantele folosesc carne, unt, etc.). 45 u.m. sunt ieșiri spre populație (consumul familial de produse agricole).

Pe verticală avem "INTRÃRI DE LA ALTE RAMURI".Ilată, aici, lectura coloanelor. Exemplul de cumpărări ale ramurii industrie.

Industria (agro-alimentară) utilizează 50 u.m. produse agricole intrate de la agricultură (laptele pentru înghețată). 50 u.m. produse (industriale) vor fi utilizate pentru autoconsum (pânză pentru cămăși). 50 u.m. vor fi intrări de la sectorul terțiar (transport, comerț, marketing, etc.). Industria a utilizat 150 u.m. sub formă de consumuri intermediare diverse (inputuri de la alte ramuri) pentru a obține o producție proprie de 190 u.m., din care 40 u.m. reprezintă valoarea adăugată.

În acest tablou, consumul final apare ca cea de a (n +1) coloană, iar valoarea adăugat ca cea de a (n + 1) linie. În realitate, cea de a (n + 1) coloană și cea de a (n + 1) linie nu au același statut ca și cele n linii și n coloane. Cele n linii și n coloane descriu (singure) industriile cu tehnologiile date: agricultură industrie, terțiar.

De aici a venit ideea lui Leontief de a trasa un model deschis, cu coeficienți tehnici reprezentând cantitatea unui input necesara pentru a obține o unitate de output.

Leontief a emis ipoteza că acești coeficienți tehnici sunt puțini sensibili la variațiile pe termen scurt. Ei pot, în aceste condiții să servească la calculele matriciale menite să fundamenteze deciziile de planificare a economiei naționale.

1. Care este autoconsumul unei ramuri?

În exemplul nostru, coeficientul a11 = 151130, arată că 15 u.m. din producția agricolă se utilizează în ramura agriculturii pentru a obține o producție totală a ramurii de 130 u.m.

2. Care este dependența unei ramuri în raport cu alta?

Care sunt "locurile înguste", "ștrangulările" din economie? Nu ne servește la nimic dorința de a spori producția unei ramuri, dacă alte ramuri nu pot să furnizeze factorii de producție necesari. De asemenea, nu putem spori produc~ia unei ramuri, dacă ieșirile spre alte ramuri de destinație nu permit acest lucru.

3. Care sunt consecințele modificării activității unei ramuri asupra altora?

Unele ramuri economice au un efect de impulsionare asupra altora.

4. Dacă se relansează activitatea economică, în special consumul final al menajelor, ce repercusiuni se vor produce asupra producției, ocupării, importurilor?

Într-o economie deschisă, relansarea producției într-o ramură, sau mai multe, care consumă produse importate, va genera probleme de natura modificării acestor importuri. Dacă ele nu se pot modifica corespunzător, nici dorința de sporire a producției ramurilor respective nu va deveni realitate. La fel, producția unor ramuri a căror producție este destinată exporturilor, va depinde în mare măsură – de posibilitățile de export.

Modelele input-output sunt deosebit de utile în procesul creșterii economice și chiar al planificării, întrucât oferă posibilitatea construirii de "scenarii alternative și comparative, fiecare dintre ele răspunzând unui ansamblu diferit de ipoteze referitoare la structura cererii finale, schimbărilor în valoarea coeficienților de input incorporați în diverși vectori coloană ai coeficienților fluxurilor de capital, sau alte combinații.

Printre limitele acestor modele structurale reținem:

Nu ierarhizează ramurile economiei naționale după importanța lor. Aici toate ramurile sunt egale ca importanță, ori în politica economică aplicată situația este alta. De aceea, pentru a utiliza balanța legăturilor ramurilor ca instrument de planificare, trebuie introduse in model, ca variabile exogene, opțiunile de politică economică. Oricum, prin balanță se pot verifica dacă sunt sau nu sunt bine fundamentate opțiunile de dezvoltare "exogene".

Modelele input-output nu pot surprinde corespunzător toate acțiunile speculative din domeniul financiar;

Balanța legăturilor dintre ramuri este mai mult un model de analiză postfactum a realității economice și mai puțin un instrument de previziune, de anticipare.

Întocmite cu mare regularitate, tablourile input-output la nivelul economiei naționale pot furniza prețioase informații asupra tendințelor (cel puțin interne) de evoluție a vieții economice.

12.4. Teorii și modele globale de creștere economică

Ipoteza nerealistă a unor economii închise (autarhice) folosită de modelele micro- sau macroeconomice- prezentate până aici – și accentuarea interdependențelor dintre economiile naționale în perioada postbelică, au dus la apariția unor probleme noi ("globale"), care condiționează creșterea la scară națională și mondială. Ne referim, printre altele, la aspecte cum sunt: problemele resurselor energetice și de materii prime; fluxurile internaționale de mărfuri, bunuri (inclusiv metale prețioase) și de capital, circulația mondială a mâinii de lucru ("exodul creierelor"), transferul de tehnologie, extinderea activității corporațiilor transnaționale, speculațiile financiar-valutare de mare anvergură, cursa înarmărilor, problemele mediului natural; diversificarea fenomenelor de criză și agravarea lor etc.

Ca răspuns la aceste probleme și extinzând metoda sistematică de abordare a activității social-economice, a fost îmbogățit instrumentarul analitic (și sintetic) de studiere a creșterii economice.

Au apărut astfel teorii și modele globale de creștere economică.

Această orientare a fost stimulată mai ales de organismele internaționale, printre care: O.N.U. și organizațiile ei specializate (U.N.E.S.C.O., O.N.U.D.I., F.A.O., U.N.C.T.A.D. etc.), "Clubul de la Roma", "Clubul de la Paris”, „Fundația internațională pentru alternativele dezvoltării”, „Centrul de studii economică-sociale ale lumii a treia”, precum și unele fundații naționale de notorietate mondială: Fundația DAG HAMMARSKJOLD (Suedia), Fundația BARILOCHE (Argentina), etc.

12.5. Modelul dinamicii mondiale și teoria „creșterii zero”

La cererea Clubului de la Roma, profesorul american Jay W. Forrester a formulat o primă schiță de model global („Lumea 1”) pe care a precizat-o ulterior („Lumea 2”), în care încearcă să desprindă tendințele mondiale ale creșterii economice în primele șapte decenii ale secolului XX.

Apoi el împreună cu alți profesori de la Massachussetts Institut of Tehnology (M.I.T.) elaborează în anul 1972 lucrarea „The Limits to Growth” („Lumea 3”) considerată primul raport către Clubul de la Roma.

Autorii analizează cinci variabile ale creșterii economice:

populația și dinamica ei;

capitalul, respectiv investițiile succesive de capital și procesul dezvoltării industriei la scară planetară;

producția agricolă mondială și alimentația;

consumul de resurse neregenerabile;

poluarea mediului natural.

În lucrare se apreciază că între cele cinci variabile ale creșterii economice există strânse legături de interdependență. Folosind tehnica modernă de calcul, autorii evidențiază ritmurile creșterii economice la scară mondială în primele șapte decenii ale secolului XX și tendințele înregistrate de cele cinci variabile.

Concluzia la care ajung este esențialmente pesimistă. „Dacă tendințele actuale de creștere a populației, industrializării, poluării, producției alimentare și tendințele epuizării resurselor continuă neschimbate, limitele creșterii pe această planetă vor fi atinse în decursul următorilor o sută de ani”.

Concluziile degajate din lucrare se concentrează pe ideea că în primele șapte decenii ale secolului XX – a avut loc o creștere exponențială (prin înmulțire) a celor cinci variabile și că dacă tendința continuă, omenirea va declanșa în jurul anului 2100 „o prăbușire neașteptată și necontrolabilă”.

Acesta se produce din cauza următoarelor împrejurări:

insuficienței de alimente pentru o populație care crește mai rapid decât producția agricolă (populația în proporție geometrică, producția agricolă în proporție aritmetică. Se regăsesc aici idei din teoria lui Robert Thomas Malthus cu privire la populație);

insuficienței resurselor (sau cel puțin a celor neregenerabile) pentru dezvoltarea pe scară tot mai largă a industriei;

ruperii echilibrului ecologic determinat de poluarea mediului_ natural ca urmare a industrializării și a consumului individual.

Soluția propusă în raport constă în strategia "creșterii zero" (zero growth, teoria zegistă). Conform acesteia, pentru prevenirea catastrofei previzibile, trebuie luate măsuri ferme de menținere a echilibrului creșterii și dezvoltării la scară planetară.

Aceste măsuri vizează realizarea unui echilibru intre bucla pozitivă și bucla negativă a fiecărei variabile, fără ca aceasta să însemne stagnare economică.

De exemplu: investițiile suplimentare de capital să fie egale cu amortismentul capitalului fix în funcțiune; natalitatea să fie egală cu mortalitatea astfel ca sporul natural al populației să fie "zero"; etc. În felul acesta s-ar prezerva resursele, s-ar îmbunătăți starea mediului ambiant, s-ar evita cercul vicios de tip malthusian și s-ar stabili corelații corespunzătoare între numărul populației și producția agricolă mondială, etc.

Modelul dinamicii mondiale și teoria "creșterii zero" conțin importante elemente raționale:

Dezvăluie caracterul devastator al creșterii economice accelerate și necontrolate promovată de țările avansate in primele șapte decenii ale secolului al XX-lea. Aceasta a dus la risipă de resurse și poluarea crescândă a mediului natural.

Atrage atenția, în plină perioadă de expansiune economică, asupra caracterului restrictiv al resurselor dezvoltării.

Pe lângă aceste merite incontestabile, modelul prezintă și o serie de minusuri:

Simplificarea excesivă a lumii și a problematicii creșterii economice, prin încercarea de a explica totul cu ajutorul celor cinci variabile;

Ignorarea diversității lumii prin tratarea variabilelor doar la nivel global. Se face abstracție de existența statelor naționale, de condițiile economico-sociale, geografice specifice, etc.;

Făcând abstracție de progresele din domeniul științei și tehnicii, de modificările de structură, etc., modelul induce concluzii pesimiste, fataliste asupra viitorului;

Aplicarea măsurilor propuse de teoria "creșterii zero" ar însemna, practic, menținerea nivelurilor de dezvoltare actuale ale țărilor, a decalajelor, a subdezvoltării. Din această perspectivă modelul propus nu poate fi, sub nici o formă, acceptat.

12.6.Teoria "creșterii organice" și modelul structurat (cu mai multe niveluri)

Ca răspuns la primul raport către Clubul de la Roma și la teoria "creșterii zero", în anul 1974 apare lucrarea "Omenirea la răspântie" care avansează conceptul de creștere organică.

Autorii Mihajlo Mesarovic și Eduard Pestel au studiat țările lumii prin prisma următoarelor cinci grupe de criterii:

tradiții ;

stil de viață ;

nivel de dezvoltare economică ;

structurile social-politice ;

similitudinea problemelor cu care sunt confruntate.

Pe baza criteriilor de mai sus, ei au constituit zece regiuni mai mult sau mai puțin omogene:

1. America de Nord;

2. Europa Occidentală;

3. Japonia;

4. Australia, Africa de Sud și restul țărilor dezvoltate cu economie de piață;

5. Europa Răsăriteană, Rusia și țările foste U.R.S.S.;

6. America Latină;

7. Africa de Nord și Orientul Mijlociu;

8. Africa Tropicală;

9. Asia de Sud-est;

10. China.

Autorii promit că diviziunea nu se va opri aici și că modelul va funcționa pentru fiecare iară în parte.

Cercetările au fost și sunt, se vede ușor, foarte anevoioase întrucât se încearcă elaborarea unor modele de creștere economică în condițiile multicriteriale. În afară de influențele reciproce ale factorilor, legați de peste 100.000 ecuații, față de cele câteva sute din modelul Meadows, se ia în considerare și decizia umană, capabilă să aleagă una din mai multe variante posibile. Modelul nu stabilește preferințele între alegeri, servind doar informația asupra consecințelor pe care un asemenea curs de acțiune le atrage.

Modelul sistemului mondial structurat este deschis, adică, se presupune că există o familie de parametri și variabile care nu sunt specificate și care reflectă opțiunile grupurilor politice și sociale ce orientează evoluția sistemului. Acestea sunt variabile "libere" fără precizarea cărora nu se poate "prevedea" nimic și orice astfel de precizare conduce la alternative diferite de evoluție a sistemului.

Rezultă că demersul Mesarovic-Pestel este mai degrabă un instrument de analiză de sistem a scenariilor viitoare decât de construcție predictivă. În felul acesta modelul marchează o îndepărtare de la întrebarea "ce va fi în anul 2000?" spre alt mod de a pune problema: "ce consecințe va avea în anul 2000 acțiunea X sau acțiunea Y?".

Aceasta înseamnă că prin model se încearcă stabilirea acțiunilor sau tendințelor necesare pentru ca în perspectivă anumite obiective să poată fi atinse.

Față de creșterea nediferențiată (canceroasă) prezentă în teoria și practica primelor șapte decenii ale secolului, aici este vorba despre creștere organică, controlată.

Printr-o analogie cu natura (biologia), autorii fac distincție între creșterea economică nediferențiată (care ar avea loc prin înmulțirea cantitativă, exponențială a rezultatelor din fiecare domeniu) și creșterea diferențiată sau organică (controlată prin voință și obiective) care presupune schimbări calitative, îndeosebi structurale.

În felul acesta noua concepție respinge strategia "creșterii zero" și se pronunță pentru continuarea unei creșteri de tip organic, controlată de oameni și adaptabilă la problemele complexe, prezente și de perspectivă.

Studiul confirmă și ideea că, dată fiind interdependența fenomenelor, problemele nu se pot rezolva "pe bucăți", ci în totalitatea lor, într-o viziune globală (prin cooperare internațională). De asemenea se pledează cu tărie opțiunea pentru criteriile pe termen lung.

Noutatea metodologică și calitățile dialectice ale cărții nu o absolvă, totuși, de anumite minusuri:

lume cu 10 regiuni marchează un progres față de ipoteza globalității a lui Meadows, dar este, totuși, departe de lumea reală în care există peste 180 state cu probleme mai mult sau mai puțin specifice. Chiar față de criteriile de clasificare propuse, situarea unor țări într-o grupă sau alta prezintă elemente de arbitrar (cu excepția grupelor 1, 3, 10).

Autorii înțeleg în mod specific relația între "independență" și "interdependență". După ei interdependența dintre state este invers proporțională cu independența, ceea ce nu corespunde întru-totul realității prezente și perspectivei previzibile.

Un model matematic, oricât de perfect ar fi el, nu poate surprinde aspecte incomensurabile (tradiții, relații sociale) care influențează puternic procesele creșterii și dezvoltării sociale.

În esență, modelul Mesarovic-Pestel transmite un mesaj pozitiv și se poate constitui punct de plecare pentru cercetări viitoare mai profunde și diferențiate în problemele abordate.

BIBLIOGRAFIE

Ionescu, T., „Istoria gândirii economice din România (1900 – 1944)”, Editura Economică, București, 1996;

Popescu, Gh., „De la economia clasică spăre economia socială”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1998;

Popescu, Gh., „Keynesism și neolibrralism în economia secolului al XX-lea”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998;

Popescu, Gh., „Evoluția gândirii economice”, ediția a II-a, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 2002.