Gala Galaction, Omul Si Scriitorul, Vazut de Contemporani Si de El Insusi

PORTRET

“…Intelectual de vastă cultură și totodată religios-mistic; scriitor de talent și cleric activ; socialist și teolog; teist și în bună prietenie cu ateii și liber-cugetătorii; tradiționalist și modern; rigorist și libertin; sacru și profan; ortodox ireductibil și supraconfesional; studios, cu preferințe pentru bibliotecă și sedentarism, călător, adept entuziast al

drumeției! … “ (Gheorghe Cunescu)

Gala Galaction a fost om ca toți oamenii, căruia nimic din ceea ce e omenesc nu

i-a fost străin și slujitor al dogmelor creștine; a fost sincer apropiat de durerile, frământările și luptele maselor muncitoare, pe care le-a înțeles și le-a apărat cu fapta și cu cuvântul său înflăcărat, dar și predicator de la amvon, desprins de cele lumești, propovăduind deșertăciunea vieții pământești (…) a fost și scriitor, cu rădăcinile sufletului și ale gândirii înfipte adânc în viața poporului, înzestrat cu o viziune realistă, nelipsită de accente protestatare, dar și comentator în planul creației literare, al unor teze și concepte biblice.

I. DIMENSIUNEA PERSONALITĂȚII LUI GALA GALACTION

Așa cum afirmă Garabet Ibrăileanu, Gala Galaction este „o apariție stranie în literatura noastră” (1)

Personalitatea lui e plină de contraste, evidențiindu-se permanent dualitatea de atitudini între laic și religios, fapt ce se răsfrânge asupra operei sale.

Pentru înțelegerea profundă a operei și personalității scriitorului, putem parcurge două căi deopotrivă de interesante și edificatoare, interferându-se și completându-se reciproc: propriile mărturisiri și autoanalize pe de o parte iar pe de alta numeroasele referințe făcute asupra operei sale.

Treptele vieții cu grafia lor intimă, constituie punctul de plecare pentru înțelegerea operei contradictorii, bogat nuanțate a lui Galaction, surprinzând izvorul creației scriitorului în tumultoasele și generoasele trăiri ale omului.

Aflăm în personalitatea, literatura și biografia lui Gala Galaction, numeroase elemente și situații contradictorii ; a fost intelectual de vastă cultură și totodată religios-mistic; scriitor de talent și cleric activ ;socialist și teolog; teist și în bună înțelegere cu ateii si liber-cugetătorii; tradiționalist și modern; rigorist și libertin; sacru și profan; ortodox ireductibil si supraconfesional; studios, cu preferințe pentru bibliotecă și sedentarism; călator, adept entuziast al drumetiei. (2)

Ca urmare a tuturor manifestărilor sale antitetice, Galaction a fost si a rămas „ o ciudațenie în toate chipurile” (3). Opera lui oartă vizibil pecetea drumului sinuos, contradictoriu, parcurs de autor în cursul vieții.Datorită acestui fapt, evoluția activității sale creatoare nu poate fi făcuta fără reconstituirea biografiei scriitorului.

În actele de stare civila Gala Galaction se numea Grigore Pișculescu. Pseudonimul cu care s-a impus in literatura română este cu totul bizar.

În limba greacă se traduce cu „lapte lăptișor”, iar in limba ebraică verbul „gala” are înteles de „a izvorî, a dărui lumină”. Acești termeni grecești și ebraici, aleși cu atâta grijă de scriitor, sugerează pe drept cuvânt notiunea de creație, dar și aceea de imaculat, de puritate morală.

Pișculescu a avut inclinație spre monahism, însă nu s-a călugărit,iar numelui ales pentru monahism „ Galaction „ cel pe care l-a văzut scrijelat pe peretele mănăstirii Neamț, i-a asociat un prenume de creație personală : GALA GALACTION făcând din el pseudonimul său literar.

Gala Galaction a fost om ca toți oamenii căruia nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin si slujitor al dogmelor creștine; a fost sincer apropiat de durerile, frământarile și luptele maselor muncitoare, pe care le-a ințeles și le-a apărat cu fapta și cu cuvântul său înflăcărat, dar și de pe amvon, desprins de cele lumești, propovăduind deșertăciunea vieții pământești și speranța că dreptatea și fericirea nu pot fi obținute decât în ceruri; a fost și scriitor, cu rădăcinile sufletului și ale gândirii înfipte adânc în viața poporului, înzestrat cu o viziune realistă, nelipsită de accente critice, protestatare, dar și comentator în planul creației literare, al unor teze și concepte biblice.

1. CLIMATUL GEOGRAFIC ȘI SUFLETESC AL COPILĂRIEI ȘI ADOLESCENȚEI SCRIITORULUI

Grigore Pișculescu, viitorul scriitor Gala Galaction s-a născut la 16 aprilie 1879, în vatra Schitului Didești „ un schit de pe vremuri, așezat între păduri bătrâne” (4)

Schitul de la Didești avea o oarecare legendă istorică. Galaction nu cunoștea cine a fost mai întâi, satul sau schitul, dar strict documentar satul Didești este amintit in Cronicile veacurilor XVI-XVII, iar Schitul datează de la inceputul secolului XVIII.

Nicolae Pișculescu, tatăl viitorului scriitor Gala Galaction, numit in satul Didești de către boierul Căbudeanu, intâi ca vechil și administrator, apoi ca asociat și arendaș, s-a așezat la Schit si a transformat vatra Schitului în conac arăn-dășesc . Cârmuitor printre slujbașii legiuiți, „ boierul „ adică Nicolae Pișculescu s-a dovedit un gospodar bun și un întreprinzător priceput, energic și practic. Era o fire exuberantă, iubitor de petreceri zgomotoase, de voie bună, de drumeții. Cu toate acestea „ boierul „ Pișculescu nu era un vicios, robit patimii și desfrâului. El avea o seamă de însușiri morale care-l făceau iubit de către cei din jurul său, atât în relați-ile familiale, cât și în cele sociale: „Eram mulțumit să-mi dau seama că tata era un om ascultat, puternic, grabnic la înduioșare și dărnicie, iute la mânie, dar iubitor de țărani și iubit de țărani.” (5)

Aceste însușiri ale „boierului” Pișculescu, îndeosebi spiritul umanitar s-au transmis fiului său Grigore.

Tot prin intermediul tatălui său deprinde și dragostea pentru povestit și lectură. Arendașul de la Didești era un povestitor și un cititor de cărți remarcabil.Avea o lada intreagă, plină de romane, „ unele cu literă amestecată,

chirilică și latină, altele numai cu literă latină … „ Avea pe perete o fotografie a lui Vitor Hugo, pe care copilul Grigore l-a crezut multă vreme o rudă a tatălui său.

Moartea timpurie a tatălui sau, la 52 de ani, lasă în mintea scriitorului, copil pe atunci, amintirea unui om fermecător, care-și vrajea copiii cu povestiri, în mare parte rod al fantazării sale. Povestirile tatălui său, spuse cu un savuros meșteșug i-a sensibilizat inima celui ce avea să devina scriitorul Galaction și l-a inspirat în activitatea sa literară, mai ales în nuvele.

Mama Chiriachia, fiica proistosului Constantin Orteanu din Roșiorii de Vede este descrisa de fiul său în paginile Jurnalului ca o femeie simplă, dar înțeleaptă : „Era icoana mamei care se jertfește pentru familie. Am moștenit ceva din pacifismul și din omenia mamei „(6) spune mai târziu scriitorul Galaction.

Ascendența maternă va explica într-o măsură latura creștină a personalității scriitorului. Mama adusese cu ea din casa părintească atmosfera de cucernicie , „Ținea calea și zilele Bisericii ca o adevărată pravoslavnică.”(7)

La Galaction se poate astfel întrevedea că a moștenit de la ambii părți distincte, în egală măsură. De la tatăl său a moștenit fizionomia, temperamentul revoluționar, romantismul, dispoziția voiajeră. De la mama sa a moștenit inima, religiozitatea genetică profundă.

Creștinismul lui Gala Galaction are însă și o nuanță puternic afectivă, așa cum el însuși mărturisește, fiind legat de îmaginea primilor ani de viață.

Biserica din copilărie era una cu conacul, alături de cimitirul satului constituind pentru micul Grigore „primele cuceriri experimentale”(8) Biserica va deveni peste ani, „Stâlpul Sfânt de care se leagă tot ce am visat și am clădit mai târziu”(9)

O influiență tot atât de covârșitoare asupra celui ce va fi Gala Galaction o exercită natura meleagurilor natale. Natura, cu liniile, culorile și miresmele ei va stimula imaginea creatoare a micului Grigore, facându-l să se înalțe fără voia sa în împărăția fără hotare a închipuirii și mirajului. Nascocea tot felul de basme infantile, altoite pe cele auzite de la părinți și de la oamenii din sat. „Am făcut fabule în gândul meu de când eram copil de cinci – șase ani. Am fost un copil straniu…” (10)

Pădurii îi acordă un rol capital în închegarea sa sufletească. Va mărturisi într-un mod personal și foarte panteist că în pădurea de la Didești, dacă ai sta și ai asculta atent, ai auzi pasii lui Dumnezeu umblând prin ea.

Copilăria scriitorului văzută de el însuși explica trăsăturile majore ale creației sale: fondul popular, fantazarea și prezența naturii.

Relațiile, evenimentele și impresiile din anii copilăriei nu dispar odată cu ei, ci se acumulează și se stratifica în depozitul subconștientului, ca să apară la suprafață la maturitate, în sentimente și acte de viață personală și individuală diferită, cu aparențe de spontanietate și de surpriză; s-a spus că omul își poartă copilăria cu sine de-a lungul vieții. (11)

Universul copilăriei se amplifică cu experiența școlarului. Școala se va reflecta in memorialistica sa in Galeria dascălilor mei.

Primele clase primare le-a învățat in vatra Didești, la scoala înființată de tatăl său, de unde privea pe fereastră „ făptura albă a Bisericii și cununile negre, aeriene, pe care ciorile le făceau și le făceau și le desfăceau deasupra turlelor”(12)

Aici l-a avut dascăl pe seminaristul Ilie R. Popescu, care era de o crasă suficiență intelectuală, total incompetentă pentru munca didactică. Următorii doi ani îi urmează la Roșiorii de Vede.

Odată cu terminarea școlii primare la Roșiorii de Vede, micul absolvent e trimis să-și continue studiile la București, la liceul “Sfântul Sava”. Elev la “Sfântul Sava” elevul Pișculescu s-a format și a evoluat prin interferența multor factori, școala si dascălii ei având un rol important.

Grigore Pișculescu s-a simțit strâns legat sufletește de toți acei care, începând cu clasele primare și până la terminarea studiilor au dăruit din comorile lor nestricăcioase tuturor celor dornici să primească învățătură: „ Buni sau răi, ageri sau ageamii, chemați sau nechemați, savanți sau ignoranți, ei au fost dascălii mei și tainice si neuitate stări de cuget mă leagă de fiecare. „ (13)

Școala cu rigorile ei nu a reușit să schimbe firea viitorului evocator al peisajelor teleormene. În primii ani ai șederii în internatul liceului „Sfântul Sava” Grigore Pișculescu a fost privit cu ostilitate de către colegii săi. „Mă sfiam de toată lumea- își amintește Galaction- de colegii cutezători și guralivi, de pedagogii severi de profesorii pontifi inaccesibili… M-am retras în mine însumi și timp de doi ani m-am resignat să trec drept cel mai mărginit și mai bucher dintre toți colegii mei.” (14)

Începând din a treia clasă, colegii descoperă în „ prostul internatului” o “dihanie nouă”. Pișculescu intră în rândul premianților. Pasiunea lui se îndreaptă firesc către obiecte ca istoria, limba latină, limba franceză, limba și literatura română.

Amintirea anilor de liceu, în special cei din cursul inferior colorează multe pagini ale operei lui Galaction. Anii studiilor secundare sunt pentru tânărul Pișculescu ani de lectură febrilă : Eminescu, Coșbuc, Macedonski, Delavrancea, Vlahuță, Stendhal, Musset, Balzac, Zola, Flaubert, frații Goncourt, Daudet, Poe, Varlaine, de mare efervescență intelectuală ce-și vor lăsa amprenta asupra operei și concepției literare a lui Galaction. În acești ani Galaction încheagă numeroase prietenii ce aveau să facă podoaba și mângâierea vieții sale scriitorești, așa cum el însuși afirma.

Cu Cocea, Galaction a fost coleg de internat, amândoi externi in clasa a-VII-a

Din publicistica lui Galact
Începând din a treia clasă, colegii descoperă în „ prostul internatului” o “dihanie nouă”. Pișculescu intră în rândul premianților. Pasiunea lui se îndreaptă firesc către obiecte ca istoria, limba latină, limba franceză, limba și literatura română.

Amintirea anilor de liceu, în special cei din cursul inferior colorează multe pagini ale operei lui Galaction. Anii studiilor secundare sunt pentru tânărul Pișculescu ani de lectură febrilă : Eminescu, Coșbuc, Macedonski, Delavrancea, Vlahuță, Stendhal, Musset, Balzac, Zola, Flaubert, frații Goncourt, Daudet, Poe, Varlaine, de mare efervescență intelectuală ce-și vor lăsa amprenta asupra operei și concepției literare a lui Galaction. În acești ani Galaction încheagă numeroase prietenii ce aveau să facă podoaba și mângâierea vieții sale scriitorești, așa cum el însuși afirma.

Cu Cocea, Galaction a fost coleg de internat, amândoi externi in clasa a-VII-a

Din publicistica lui Galaction se conturează personalitatea puternică și complexă a lui N.D. Cocea , îndrăzneala cu care ataca descompunerea societății pe claviatura unor modalități artistice variate: pamflet, roman, teatru.” N.D. Cocea sosește întotdeauna în fruntea cocorilor de primăvară “ (15)

Una dintre cele mai trainice prietenii din istoria literaturii noastre este cea dintre Gala Galaction si Tudor Arghezi, prietenie ce va dura până la sfârșitul vieții. Galaction se simțea atât de intim apropiat sufletește de Arghezi încât, la un moment dat, n-a mai putut suporta bariera unei clase care-i desparțea, hotărând să rămână repetent: “Am rămas repetent…de dragul lui Arghezi.” (16) declară el într-un interviu.

Al treilea mare prieten al lui Galaction e un tinerel venit din popor, luptându-se din greu cu lumea, al cărui aspiratie îl purta către poezia lirică, reeditată de el cu o deosebită expresivitate și mai târziu către creația epică, în care-i este dat să înscrie un început din seria nouă a romanului realist; era Vasile Demetrius.

În ciuda temperamentelor lor opuse, al unor credințe intime slujite și apărate de fiecare în parte cu fidelitate și răspundere personală cei patru prieteni:

Gala Galaction, Arghezi, N.D. Cocea, Vasile Demetrius, s-au încurajat, s-au sprijinit și s-au ajutat unul pe altul, conlucrând adesea în bună înțelegere, fără urmă de discordie sau de orgoliu, realizând împreună lucruri remarcabile “Ne-am legat prieteni și am rămas prieteni de-a lungul anilor aducători de prefaceri și de ruine… – spune Galaction- Ne lega cultul poeziei și al libertății impresiilor noastre.”(17)

2. FORMAȚIA INTELECTUALĂ A OMULUI GALA GALACTION

Imaginea lui Galaction ca om și ca personalitate creatoare s-a înfațișat contemporanilor și s-a fixat in conștiința posteriorității sub multiple aspecte, divergente și contradictorii unele de altele însă străbătută de o anumită însușire particulară, care, paradoxal, le armonizează într-o individualitate unică, cu un profil aparte, ce nu poate fi conceput și înțeles decât în ansamblul elementelor componente. Galaction trăiește experiența singulară prin întâlnirea dintre un destin literar, conștient de propria valoare și înclinația sa spre religie. Se știe că Gala Galaction a fost și preot și scriitor. Preoții-scriitori au mai existat în literatura română; îi amintesc doar pe Ion Agârbiceanu si Damian Stănoiu, dar în niciunul nu s-au întrepătruns atât de omogen sentimentele, convingerile, gesturile și atitudinile cele mai contradictorii.

Conștient de dualitatea personalității sale, Galaction n-a izbutit niciodată să alunge din inima și sensibilitatea sa aceste doua chemări potrivnice una față de alta, trăind și înțelegând profund viața reală, obișnuită, dar învăluindu-i și convertindu-i adesea sensurile în direcție ascetică, religioasă.

Adept al drumeției Galaction intreprinde dese călătorii la mănăstirile din țară. Poezia, visarea, meditarea trăsături dominante ale personalității sale, găseau mediul cel mai prielnic în atmosfera impregnată de glorie vitejească și cărturărească a acestor lăcașuri sacre, așezate de cele mai multe ori în locuri pitorești și izolate, în care credința lui s-a simțit mult mai întărită.

Preoția devine pentru Gala Galaction o necesitate interioară, o condiție de viată la care a meditat în anii studiilor teologice. După stăruințe îndelungate la porțile Bisericii, cerând de multe ori preoția, Galaction a fost hirotonit preot la Mitropolie la 20 septembrie 1922. Dar intrarea în cinul preoțesc nu-i aduce liniștea dorită, cu toate că, atunci când e întrebat de ce a lăsat literatura, unde însemna ceva și era cineva pentru a intra într-o lume neprimitoare, Galaction dă răspunsul generos al omului devotat și mulțumit de condiția sa: “Am intrat in Biserică nu ca să fiu servit, ci să servesc.” (18)

Într-adevăr, Gala Galaction n-a fost servit de Biserică, dar el a servit pe semenii săi cu generozitate, cu dragoste nemărginită. Gala Galaction a fost mai ales omul Galaction, oficiind omenia mai presus de orice ritual.

Zaharia Stancu își amintește de Galaction ca fiind prima mână caldă și prietenoasă care i-a fost întinsă la sosirea sa la București. Într-un articol publicat în ziarul “ Contemporanul “, el rememorează imaginea lui Galaction astfel:”La masa săracă a lui Galaction au mâncat mulți săraci. În casa lui săracă și încărcată cu trilurile celor patru copile au găsit adăpost pentru o noapte sau poate mai multe , toți cei fără rosturi pe această lume, care au avut norocul să-l cunoască”(19) Legea care i-a stăpânit totdeauna sufletul a fost legea suprema a omeniei, căci,…Galaction a fost și a rămas, mai presus de orice, om. (20)

Pentru Galaction preoția devine o profesie care coincidea cu profesia de credință a omului, a cărui menire era dăruirea.

Iustinian, Patriarhul României apreciază munca rodnică a lui Galaction manifestată “de la altar, din amvon sau din scaunul duhovniciei “ ci si “în largul vieții, între necazurile și suferințele celor mulți, în lupta dusă pentru libertate, dreptate sau pentru demnitate umană. “(21)

La Galaction creștinismul și democrația sunt, omenește vorbind “cele două fețe ale aceleiași medalii de preț infinit. A fi democrat când ești creștin înseamnă a te adăpa după muncă și trudă la un izvor de munte. “(22)

Pentru Galaction ortodoxismul e o realitate interioară, o necesitate a individului care sintetizează pr o treaptă superioară credința străbună. El înseamnă potențarea valorii omului, indiferent de confesiune și este pus în slujba rezolvării unor probleme majore: pacea, idealul democratic, etic și umanitar.

Ca misionar pe lângă Mitropolia Ungrovlahiei, funcție în care a fost numit din 15 mai 1922, Galaction a rostit de multe ori predica la Patriarhie, amintind de înaintatul, creator al genului Antim Ivireanul prin erudiție, stil artistic, aluzii îndreptate împotriva relelor sociale și morale. Părintele Galaction n-a încetat niciodată să amintească tuturor că “ Evanghelia e o pravilă a dezrobirii sufletești, a înalțării omului dobitoc și peste simplele nevoi care le sunt comune…Biserica e…patroana firească și alma mater a desmoșteniților pământului. Ea este brațul spiritual care trebuie să ocrotească pe cel lovit, pe cel despoiat de drepturi și călcat în picioare. “(23)

O culegere a predicilor și articolelor pe teme teologice și morale apărute între 1929-1937 în presa vremii i-a fost dedicată lui Galaction de către Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă sub titlul Ziua Domnului în 1958. În cuvântul rostit în predici sau scris în publicații, misionarul strecoară săgeți chiar la adresa organizării bisericești, viciată chiar de slujitorii ei. El își închipuia că, pătrunzând în cinul clerical va putea mai ales prin exemplul personal, să-i îndrepte pe frații săi întru Domnul pe făgașul unei conduite morale superioare, de demnă ținuta eclesiastică și civică, pe calea unei elevații spirituale și duhovnicești nu numai în sens teologic, religios, ci și în direcția acumulării unei culturi filosofice, literar artistice și științifice. E adevărat că Gala Galaction a fost un exemplul demn de urmat, distingându-se nu numai printr-o pregătire temeinică și competentă de specialitate teologică, dar și printr-un vast orizont cultural, printr-un înalt prestigiu moral.

Activitatea migăloasă și grea de traducător al Bibliei începută în 1920 și întinsa pe o perioadă de aproape două decenii se continuă cu aceea de profesor la Facultatea de Teologie între 1926-1940,perioadă în care amărăciunile alternau cu speranțele.

Galaction întîmpină mari greutați din partea clerului ortodox în tipărirea Bibliei traduse: Noul Testament singur,iar împreună cu profesorul Vasile Radu Psaltirea . Galaction numește această traducere “ operă predilectă a sufletului meu”.

Pe lângă frământările intime în conștiința preotului și scriitorului Gala Galaction tălăzuiau necazurile celor mulți. Cuvântul amenințător și cuvântul blând se armonizează în articolele sale. Sute de pagini culese din publicațiile vremii poartă amprenta atitudinii sale progresiste,democratice, umanitare.

Între cele două Războaie Mondiale, Galaction e un harnic colaborator la “Dimineața”, “Viața socială”, “Adevărul literar și artistic”, “Facla”, “Flacăra”, “Adam”, “Cuvântul liber”, “Viața românească”, “România”, “Cugetul liber”, etc.În “Revista Fundațiilor apar romanul La răspântie de veacuri, Note de călătorie, traduceri din Biblie, publicate în volum tot de Editura Fundațiilor in 1938. Revistele “Viața socială” și “Viața românească” au un merit deosebit în revelarea deosebitului talent scriitoricesc al lui Galaction. Aceste două mari și prestigioase publicații literare au găzduit în paginile lor cele mai de seamă opere ale scriitorului: nuvelele.

Revista “Viața socială” editată de prietenul său N.D. Cocea între 1910-1911este onorată număr de număr prin prezența nelipsită și rodnică a scriitorului Galaction. El publică aici nuvele și povestiri de superioare valențe artistice, scrieri ce au alcătuit fondul de aur al întregii sale opere. Așa sunt De la noi , la Cladova, În pădurea Cotoșmanei, Gloria Constantini, Lângă apa Vodislavei, Adrei Hoțul, Viteazul Jap. Tot aici retipărește Moara lui Califar, Adamova, Copca Rădvanului , nuvele ce fac corp comun cu cele amintite întregind universul specificși trăsăturile fundamentale ale prozei sale.

Apariția imprevizibilă a noului prozator în paginile celor mai prestigioase reviste ale vremii au stârnit de îndată senzație, recunoscându-i-se de la bun început originalitatea și farmecul specific al scrisului.

Pe lângă publicațiile literare în care și-a dezvăluit atât de bine talentul remarcabil de prozator, Galaction colaborează entuziast atât la publicațiile efemere cât mai ales la revistele și ziarele durabile ale căror tradiții democratice, independente și umanitare le cunoștea.

În publicistica sa Gala Galaction a urmărit, după cum el însuși mărturisește “dacă nu a armoniza, dar a pune în paralelă pe marii dascăli ai cugetării revoluționare cu propovăduitorii de azi și de altădată ai concepțiilor creștine.”(24)

Alături de prietenii săi, Arghezi, N.D. Cocea, Galaction este unul dintre cei mai fecunzi scriitori gazetari în cel mai nobil înțeles al cuvântului. Dacă N:D: Cocea și Arghezi au mânuit mai ales pamfletul și invectiva în activitatea lor de scriitori cotidieni, Gala Galaction, cu implicațiile sale de predicator religios a combătut pentru justiție în această lume ostilă cu sfatul, cu parabola, cu citatul biblic. El a încercat și a reușit să facă din haina pe care o poartă (cea preoțească) și din simbolul puterii cu care a fost investit un mijloc de a sluji celor mulți, de a contribui efectiv la propagarea idealurilor de dreptate socială și de înfrățire între popoare. Preotul Galaction a fost într-adevăr în mijlocul poporului, un slujitor al lui și așa a rămas până la moarte. (25)

În publicistica sa Galaction tratează probleme din cele mai diverse. În articolele sale el s-a simțit dator față de contemporanietate să se oprească asupra rolului scriitorului în viața socială, arătând că literatura trebuie să slujească celor mai multe idealuri ale vremii. Galaction a urmat mai mult ca oricare altul acest îndemn propriu al său, demonstrând prin întreaga sa viață și activitate creatoare că a știut să asculte glasul adevărat al epocii și poporului, a știut să întrevadă luminile viitorului.(26)

3. DUALITATEA PERSONALITĂTII TEOLOG-SCRIITOR

Germenii vocației literare a lui Galaction s-au ivit de timpuriu în perioada petrecută la liceul “Sfântul Sava”. Căutându-și un drum propriu, Galaction abordează în perioada debutului atât poezia cât și proza, tentându-l ambele modalități de expresie. În final se fixează pe cea din urmă.

Încă din perioada începuturilor sale literare Gala Galaction se dezvăluie a fi un temperament oscilant, străbătut de incertitudini. Instabilitatea temperamentului său și al convingerilor personale nu-i poate mentine echilibrul moral, provocându-i în cele din urmă o dramatică criză sufletească.

Primul pas îl reprezintă sosirea în primăvara anului 1898 la București a scriitorului francez Sâr Josephin Peladan, ca invitat al lui Al. Bogdan-Pitesti, directorul revistei și societății artistice “Ileana”. Zguduit de personalitatea puternică a magului sosit la București, tânărul Grigore Pișculescu, elev în ultima clasă liceeală, trece printr-o criză sufletească, având ca efect convertirea totală la creștinism.

Predispoziția spre religiozitate a tânărului Pișculescu are însă ca punct de plecare universul copilăriei. Atmosfera din casa părintească, evlavia mamei, cucernica fiica a proistosului din Roșiorii de Vede, păstrătoare a tradițiilor creștine, vecinătatea Schitului cu arhitectura și ambianța sa specifică, cu ritualurile săpate adânc în amintirea copilului, la care se adaugă formația elevului de la “Sfântul Sava”, admirator al elocinței profesorilor francezi și al predicatorilor de la Catedrala “Sfântul Iosif” constituie elemente esențiale ce pot fi legate în seria cauzalității convertirii sufletești a tânărului Grigore Pișculescu. Această predispoziție e alimentată și de atmosfera orientală, ocultă, sacerdotală, creată de Macedonski în jurul “Ligii Ortodoxe” al cărei participanți activi erau Grigore Pișculescu și Ion Teodorescu.

Afară de Sâr Peladan, un rol important pentru definirea convertirii sale l-a avut “surioara” viitoarea soție. Mergând la Mănăstirea “Agapia” împreună cu N.D. Cocea, cunoaște aici o rudă a acestuia, Zoe (Marcoci) Cocea, soră în mănăstire. Ea este cea care, după cum mărturisește Galaction a fost sortită să-i fie soție și să hotărască definitiv destinul său. (27)

Imaginea angelică a acestei ființe crescută între chiliile mănăstirești, fiică a călugariței Elipidia Cocea de la “Agapia” și a călugărului Teoctist de la un schit din apropiere, va tulbura inima tânărului vizitator, luând naștere o interesantă și suavă idilă.

După terminarea liceului în 1898, Grigore Pișculescu se inscrie la Facultatea de Litere și Filozofie.Vacanța de vară și-o petrece la mănăstirea “Agapia”,având în preajmă pe cele trei femei care au avut un rol hotărâtor în convertirea psihologică a viitorului scriitor–teolog: sora Zoe, doctorița Olga Sacară-Tulbure și maica Frăsina,care,prin felul ei de a fi, prin bunătatea și simplitatea ei, prin convingerile creștine trăite, la impresionat pe studentul la Litere și Filozofie într-o direcție nouă a fondului său psihologic. În Jurnalul său a notat “Am îngropat un capitol al vieții mele și am început un altul, cu totul nou.”(28)

Primul gest practic al convertirii lui Grigore Pișculescu a fost înscrierea la Facultatea de Teologie din București, în octombrie 1899. Pornirea pe această “cale nouă” n-a fost deloc ușoară. Ea a fost realizată “… după lungi cercetări în inima proprie și în inima unui amic intim, cu care mă înfrățeau aceleași nădejdi și aceleași mistice aspirații…” spune Galaction “(29) Acest “amic intim” de care vorbește Galaction în articolul său era Tudor Arghezi, care a îmbrăcat haina monahală la Mănăstirea “Cernica” în același an în care Galaction s-a înscris la Teologie.

Pornirea pe această cale a credinței a avut efecte deosebite pentru fiecare; Arghezi ajunge la îndoiala și la tăgada Divinității, Galaction , la întărirea credinței în Divinitate sub forma credinței ortodoxe.

În timpul celor patru ani de studii teologice Galaction nu se reîntoarce decât o singură dată asupra vechilor aspirații și îndeledniciri literare; În anul 1902, când scrie nuvela Moara lui Califar. După această reafirmare literară Gala Galaction se retrage iarăși în cochilia lui teologică pentru o bună bucată de timp. Până la terminarea facultății nu are decât două preocupări personale: căsătoria cu “surioara” Zoe și examenul de licență.

Îndelungata perioadă de confesiuni și confruntări sufletești dramatice se încheie prin căsătorie la 17 aprilie 1903 și în același timp printr-o convertire reciprocă, prin biruință și înfrângere am putea spune. Zoe renunță la monahie, dar își compensează dezerțiunea prin înrâurirea puternică pe care o exercită asupra lui Galaction, hotărându-l să pășească definitiv pe drumul vieții clericale, să devină “ostașul în rândul întâi al luptătorilor pentru Christ.” (30) Din acest moment Galaction se dedică irevocabil dogmelor creștine, dar aceea care i-a adresat irezistibila chemare i-a devenit în ordinea lumească soție. Tot în 1903, la câteva luni de la căsătorie, cel care semna încă Grigore Pișculescu își trece examenul de licență cu teza Minunea din drumul Damascului, pe care o tipărește într-o broșură aparte în acelaș an. Lucrarea despre revelatia pe care o are Saul din Tars, excelând în erudiție de specialitate nu face altceva decât sa-i sporească invidia fraților săi întru Hristos, de la preoții de mir până la marii prelați. De fapt relația lui Galaction cu clerul și Biserica Ortodoxă n-a fost dintre cele mai cordiale nici mai târziu, dovadă fiind și lipsa de sprijin pentru tipărirea Bibliei traduse.

Fără a îmbrăca haina preoțească sau a deveni profesor secundar, Grigore Pișculescu ia totul de la capăt, înscriindu-se la Facultatea de Greacă Orientală, la Universitatea din Cernăuți. Datorită lipsurilor materiale e nevoit să devină funcționar la București, apoi, cu sprijinul lui N. Pătrașcu obține un post mărunt la Consistoriu.

În 1909 devine Doctor în Teologie, obtinând calificativul maxim, titlu obtinut cu multă trudă și efort material din partea tânărului Pișculescu.

Perioada studiilor teologice superioare înseamnă însă și o luptă continuă între elanul și dorința de a birui “doctele bucoavne nemțești” și stavila impusă tentației literare. În această perioadă scrie Scrisorile către Simforoza , eseuri, la confluiența dintre beletristică și teologie, fiind expresia evlaviei creștine a scriitorului, a identității sale religioase.

În această perioadă va publica povestirea Îl osândesc jurații , de inspirație socială, prima lucrare semnată cu pseudonimul Gala Galaction.

Pseudonimul, după relatarea Elenei Galaction, fiica sa, i-a fost sugerat de numele scrijelat pe o poartă de chilie părăsită la Neamț. Numelui de “Galaction”, descifrat în lucrătura pitorească a lemnului i-a asociat un prenume de creație personală “Gala” și a făcut din ele un pseudonim literar: GALA GALACTION, adică “ logodit gloriei și nemuririi” (31)

Teodor Vârgolici face o paralelă între Scrisorile către Simforoza și Psalmii arghezieni. Spre deosebire de Psalmi, Scrisorile sunt calme, cu toată pasiunea pe care teologul o pune în pledoariile sale. În ele nu descifrăm o criză morală, o dramă de conștiință, zbuciumul lăuntric prezent în Psalmii lui Arghezi.

Tot în această perioadă, a studiilor teologice, Galaction scrie și publică în “Revista idealistă” din septembrie 1906 nuvela Adamova. Scrierea e un amplu comentariu la parabola evaghelică a “Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr”. Prin intermediul unei viziuni scriitorul i-a înfățișat pe bogații nemilostivi, beneficiarii bogățiilor si fericirii pământești și pe Adamova, într-un rol compensator, într-o imagine luminoasă și serafică, împărțind apă și pâine celor oropsiți.

Îmaginându-și o convorbire cu un prieten numit Octav, care de la o atitudine ateistă ajunge să se călugărească, Galaction îl pune pe acesta să facă apoteoza Evangheliei și a întoarcerii la credința în Iisus Hristos.

După Scrisori către Simforoza și Adamova, Galaction încheie o etapă a creației sale.

După ce obține titlul de Doctor în Teologie, ocupă funcția de Defensor Eclesiastic, fiind un fel de procuror bisericesc pentru Episcopia Olteniei și Curții de Argeș. Această funcție a jucat un rol deosebit de important în evoluția destinului scriitoricesc al lui Galaction. Peregrinând continuu prin cele două regiuni, Galaction ajunge să cunoască diferite categorii de oameni cu dramele și năzuințele lor specifice. Acumulând o nouă experiență de viață, prin contactul nemărginit cu realitatea, cu oamenii, cu limba poporului, Galaction se simte iarăși atras de chemarea literaturii.

Se poate spune ca scriitorul, la fel ca Pasărea Phonix, a renăscut din propria cenușă. El se avântă temerar pe drumul creației artistice, oferind întregii lumi o operă în care s-a înfruntat dihotonic și nedomoliți scriitorul, preotul și teologul.

Reîntoarcerea lui Galaction în câmpul creației literare și artistice după 1909 a fost așadar salutară și rodnică pentru el însuși și pentru literatura română.

Note:

l.. Garabet Ibrăileanu, Gala Galaction, cu prilejul volumului Bisericuța din Răzoare, în “Viața romănească” nr. l, ianuarie, 1914, apud, *** Gala Galaction

interpretat de…, Antologie,Prefață, Tabel cronologic de Teodor Vârgolici,

București, Editura Eminescu, 1978, p.80

2. Gheorghe Cunescu,Pe urmele lui Gala Galaction, Editura Sport-Turism,

1982, p.4

Apud *** Gala Galaction interpretat de…, p. 82

Mărturie literară, în “Revista Fundațiilor Regale”, an IX, nr. 9, septembrie 1942, apud *** Gala Galaction interpretat de…, p.24

Gala Galaction, Locul natal, în “România”, an II, nr.233, din ianuarie, 1939, p. 3 apud Gheorghe Cunescu, Pe urmele lui Gala Galaction, p.40

Gheorghe Cunescu, op. cit., p. 18

Bisericuța din copilărie, în “România”, an II, nr.240, din 3 ian. 1939, apud, Adriana Niculiu, Gala Galaction, omul și scriitorul prin el însuși, București, Editura Cartea Românească, 1971, p.73

Ibidem

Pagini Regăsite, în “România”, an II, nr. 271, din 1 martie, 1939, apud, Adriana Niculiu, op. cit., p.82

Gheorghe Cunescu, op. cit., p.19

Bisericuța din copilărie, în “România”, an II, nr.240, apud, Adriana Niculiu, op.cit., p.21

Ibidem

Gheorghe Cunescu, op. cit., p.33

Mărturie literară, apud, *** Gala Galaction interpretat de… , p.

Adriana Niculiu, op. cit., p.47

Teodor Vârgolici, Gala Galaction, București, Editura pentru Literatură, 1967, p. 50

Ibidem, p. 46

Dialoguri. Epistole. Note, în “Adevărul literar și artistic”, an VI, nr.238, din 28 iunie, 1925, apud, Adriana Niculiu, op. cit., p. 96

Zaharia Stancu, Cum l-am cunoscut pe Gala Galaction, în “Contemporanul, an.I, 1946, nr. 14, din 25 decembrie, apud, Teodor Vârgolici, op. cit., p. 14

Ibidem

Justinian, Patriarhul României, Un vrednic slujitor al Bisericii. Părintele Gala Galaction, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXII, nr.4, din aprilie, 1954, p. 434

Despre cincizeci de ani de activitate literară, în “Contemporanul”, an I, 1946, nr.3-4, apud, Adriana Niculiu, op. cit., p. 99

Iustinian, Patriarhul României, art. Cit., p. 434

Gala Galaction, Revoltă și contemplație, în “Contemporanul”, nr. 85, din mai 1948, apud, Gala Galaction, Chipuri și Popasuri, confesiuni literare, Ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, Editura pentru Literatură, 1969, p.330

La un jubileu, în “Contemporanul”, nr. 4, an X, 1946, apud, George Ivașcu, Confruntări literare, București, Editura Eminescu, 1986, vol. II, p. 201

Ibidem

Felix Aderca, Mărturia unei generații. Îngerul din Infern, p. 110, apud, Adriana Niculiu, op. cit. p. 65

Gheorghe Cunescu, op. cit., p. 48

Galeria dascălilor mei. La Facultatea de Teologie din București, în “Contemporanul”, an.XXVIII, 1931, nr. 876 din 22 mai, apud, Adriana Niculiu, op. cit., p. 69

Felix Aderca, art. Cit., apud Adriana Niculiu, op. cit., p. 65

Gheorghe Cunescu, op. cit., p. 9

II. NUVELISTUL GALA GALACTION

Gala Galaction este văzut de criticii săi ca fiind un prozator de mare talent, cu o concepție de viață sănătoasă. Talentul său are înalțimi și lipsuri, esrte talentul unuia dintre cei mai buni descriptivi din literatura noastră: vede și aude natura, trece prin senzorul lui toate impresiile emanate de la lumea exterioară. Este mai puțin meșter în redarea graiului viu, în care scriitorii români reușesc deobicei atât de bine, nu diferențiază îndeajuns pe oameni după felul vorbirii lor. Dar o pagină scrisă de Galaction poartă totdeauna în filigram semnătura lui, este cu neputință s-o atribui altcuiva. (1)

Opera literară a lui Galaction stă sub semnul unei contradicții flagrante, aceea dintre laicitate și religiozitate. Pare că în scrisul său se produce o sinteză între apostazie și fideism, clocotul său lăuntric conducând chiar către un demonism supravegheat însă și cenzurat îndeaproape de prozator, în spiritul unei rațiuni superioare, cu finalitate etică.

Însă, trăsătura fundamentală, care armonizează elementele contradictorii aler individualității umane și artistice ale lui Gala Galaction, care le contopește într-un întreg plin de originalitate și farmec este umanismul. Gala Galaction a rămas întotdeauna unor nobile sentimente și principii de umanitate. De la un capăt la altul opera sa este străbătută de o caldă și vibrantă dragoste de oameni, de înțelegere profundă a dramelor și pasiunilor, bucuriilor și tristeților lor, nenumărate pagini ale operei sale constituind adevărate pledoarii întru apărarea celor umiliți și oropsiți.

În scrierile sale Galaction nu s-a plasat niciodată pe poziția ostentativă a clericului; el n-a încorsetat conflictele în scheme prestabilite, nu a tras concluzii rigide, ci, a lăsat să vorbească viața însăși, gândurile, sentimentele, pasiunile cu adevărat omenești. El își iubește profund eroii, îi înțelege, se identifică cu stările lor sufletești și participă afectiv la zbuciumul, tristețile, bucuriile și năzuințele lor. Prin acestea Galaction imprimă nuvelelor sale un profund caracter liric.

Fundamental lirice, nuvelele lui Galaction au o curgere melodică, inflexiuni cantabile, și o tonalitate generală de natură poematică. Fiorul liric, poetic, izvorând din participarea afectivă a scriitorului la destinul eroilor săi, din identificarea lui cu stările sufletești ale acestora, imprimă nuvelelor sale o atmosferă dramatică, adesea patetică.

Preocupat mai puțin de a contura tipuri literare, personaje individualizate complex, nuvelistul se concentrează aproape cu exclusivitate asupra scenelor de viață, zugrăvindu-le cu un remarcabil talent descriptiv, cu o reală însușire de a le surprinde și de a le armoniza într-un întreg inextricabil. Dacă fizionomiile particulare se șterg, în schimb rămân memorabile scene, ca moartea Borivojei cu capul plecat sub epitrahil, pe pieptul preotului Tonea, într-un moment de supremă, dureroasă și ultimă fericire, (De la noi, la Cladova) ; descoperirea comorii de către Constantin Fierăscu (Gloria Constantini) ori urcușul istovitor al Agripinei, cu cei trei copii și sfârtecarea celui mic de către vulturi (La Vulturi !)

Prin aceste scene memorabile, încărcate de un puternic dramatism Galaction se fixează definitiv în conștiința cititorului, ca un scriitor original și valoros, ca un adevărat maestru și mânuitor al condeiului.

Așa cum marturisește Garabet Ibrăileanu într-un articol publicat la apariția primului volum de nuvele, Bisericuța din Razoare Galction știe să te captiveze întotdeauna prin impresionabilitatea lui, prin puterea lui de viziune și mai ales prin frumusețea vibrantă a stilului.(2)

În ce privește natura talentului său, scriitorul e “ un subiectiv, un liric, în ce privește tema predilectă,e un cântăreț al pasiunilor amoroase . Scriitorul are asupra vieții o concepție de creștin ortodox; un “țărănist” în subiecte, un democrat în sentimente…deci un stilist de mâna-ntâia.”(3)

1. VOLUMELE DE NUVELE

“Cartea cu care intri în lumea literară e unică.

Tot ce scrii mai târziu sunt vlăstari în jurul

trunchiului inițial…”

( Gala Galaction)

Născut și crescut pe un trup de moșie, lângă izvoarele sfintei munci câmpenești, ducând cu sine lumea fabuoasă a unei copilării încărcate de amintirile zaverei, de legendele stranii din padurea Cotoșmanei, împletite cu lecturile Halymalei și a scrierilor hagiografice Gala Galaction își face o intrare triumfală în literatura română, apreciat și admirat de marii critici literari, “apariție stranie” si “scriitor foarte original, capabil să satisfacă multe exigențe”, cum îl definește Garabet Ibrăileanu. (4)

Galaction a fost teolog, apoi funcționar de Minister, defensor eclesiastic,dar înainte de toate scriitor. I s-a oferit să ajungă profesor la Academia Teologică, a fost ispitit să se dedice tratatelor religioase, a fost certat că-și irosește valoarea calitătilor intelectuale cu “deșarta îndeletnicire a scrisului” (5) A biruit în cele din urmă scriitorul literar. Ispitele artei literare erau irezistibile. Demonul scrisului se înfruntă cu disciplina teologică, cu înclinația spre devoțiune și spre servirea fidelă a religiei.

Propria lui literatură a oscilat între aspirația către frumos și dorința de a călăuzi pe cititor către un liman al fericirii, întemeiate pe dragostea omului pentru aproapele lui.

Literatura sa valoroasă va conține în același timp atât pe analist cât și pe povestitorul militant, după cum sigur mărturisește: “…dorul meu de a scrie, aș zice că are două rădăcini: una crește dintr-o sensibilitate excesivă, ascuțită și bolnăvicioașă și mă îndreaptă către romanul de analiză psihiatrică, iar cealaltă crește dintr-o inteligență bine intenționată, optimistă și filantropică și mă îndreaptă către filosofie teistă, către studii istorice și literare.” (6)

Perioada de după 1910 și până la Primul Război Mondial este cea mai fecundă din întreaga viață și activitate creatoare a lui Gala Galaction. În acest răstimp scrie și publică toate nuvelele, povestirile schițele și reveriile, pe care noi, cititorii, le cunoaștem și le apreciem atât.

Primul său volum de nuvele și schițe apare sub titlul Bisericuța din Răzoare in 1914 în Editura “Vieții Românești”, volum pentru care presa literară și critici prestigioși ai acelei perioade i-au adresat numeroase elogii descoperind în Gala Galaction un prozator de talent, cu o concepție de viață sănătoasă.

Bisericuța din Razoare este un titlu sugestiv, pe care îl comentează însuși scriitorul: “Imaginea aceasta a fost să fie imaginea profundă a cărții mele de debut și simbolul unei noi orientări sufletești și literare.” (7)

Premierea Bisericuței din Răzoare în 1915 cu premiul Ion Heliade Radulescu i-a adus lui Galaction consacrarea literară și aprecierea unanimă a criticilor: “Nu cunosc o carte mai potrivită pentru a fi premiată de Academia Română. După ce ai citit-o ai impresia că ai străbătut mai multe volume, căci e atât de încărcată de emoțiuni condensate,de o viață nouă – deși veșnic veche – de orizonturi care ți se deschid în perspectiva naturii omenești…” (8) mărturisește Barbu Delevrancea in elogiosul său “Raport” rostit la Acasemie.

Volumul cuprinde nuveleta Trandafirii, “ fiica bătrâneților mele” (9) cum o numește prozatorul. Ea deschide poarta spre lăcașul său literar, pentru că ea “rezumă, lămurește și sintetizează, surprinzător toată literatura mea.” (10)

Galaction își amintește cum a primit în dar de la o colegă certată cu limba lui Cicero un buchet de trandafiri numai pentru a nu asista la examinarea severă a profesorului. Acest dar, spune Galaction “deschidea în conștiința mea, cu insinuarea fină și aproape imaterială a miresmelor de trandafiri, cărarea dintre bine și rău, dintre direct și nepermis, dintre veghe sănătoasă și reveria culpabilă, dintre bărbătesc și feminin.” (11)

Acest volum cuprinde adevăratele bucăti literare ce i-au arătat adevărata valoare de remarcabil prozator a părintelui Galaction: În drumul spre pacat, Copca Rădvanului, Gloria Constantini, De la noi, la Cladova. Este interesant felul în care unele dintre aceste scrieri au luat naștere. Se știe că Gala Galaction a fost toată viața un călător neobosit și un partizan fidel al drumeției. Multe dintre nuvelele sale își au izvorul în aceste călătorii. În 1951, Într-o scrisoare va explica acest fapt: “Mai toate nuveleel și nuveletele mele au ca punct de plecare una sau mai multe călatorii. Gloria Constantini am întrevăzut-o într-o călătorie de la Celei la Izlaz. De la noi la Cladova am visat-o în două călătorii cu luntrea și cu trăsura…” (12)

Stilul acestor nuvele trădează un scriitor care a parcurs textele care înseamnă începuturile noastre literare. Pe întinderea operei sale literare formația teologică nu și-a pus sigilul, dimpotrivă, de multe ori conflictele epice declanșate de precepte morale sunt rodul unei conștiințe artistice superioare, capabile să transfigureze cu mijloace atât de familiare pe scriitorii realiști. Acest lucru se observă în cel de-al doilea volum al său, publicat în 1916, Clopotele din Mănăstirea Neamțu sub egida revistei “Facla”. Și acest volum a avut un destin ciudat. A aparut cu câteva luni înaintea intrării României în Război, s-a pierdut în haosul evenimentelor.Dar Starețul Mănăstirii Neamț a cumpărat toate exemlarele rămase și le-a distribuit între vizitatorii mănăstirii.

Ca și în Bisericuța din Răzoare, titlul cărții este titlul primei bucăți.Cartea toată e “o șerpuire imprecisă pe un drum de primăvară, cu soare printre neguri diafane, cu pâraie de vis pogorâtoare către văi nehotărâte, unele de pace, altele de răzvrătire.” (13)

Unele dintre nuvele ca Andrei Hoțul, În pădurea Cotoșmanei, Lângă apa Vodislavei, Zile și necazuri din zaveră sunt povești transfigurate din tradițiile județului natal Teleorman, ori din amintirile bătrânilor. Viteazul Jap e o parabolă socială, revoluționară. Sub titlul Bujorii, Narcișii, Crizantemele, sunt reunite evocări, impresii, pagini memorialistice și meditații, având ca pretext florile.Peisajele redescoperite “au făcut să izbugnească în inima mea, de sub frunzele scuturate a zece ani de teologie pare că un popor năvalnic de ghiocei și viorele” mărturisește scriitorul în Mărturie literară. (14)

Tot în acelaș an 1916 Galaction publică volumul La țărmul Mării despre a cărui conținut ne previne încă din subtitlu “Reverii si Note”. Bucata titulară La tărmul Mării este o reverie marină după tipare clasice: “E dat ca Marea să se zbuciune de-a pururi, e dat ca inima omului să nu fie niciodată împăcată” (15) e concluzia la care ajunge meditativul Galaction spre finalul povestirii.

Volumul Caligraful Terțiu, publicat în 1929 nu se bucură de aceeași apreciere elogioasă a volumelor anterioare. Critica literară va acuza cu regret că în acest ultim volum de nuvele al scriitorului precumpănesc preocupările clericale biblice. Cea mai lungă și impresionabilă bucată a volumului o reprezintă O stea pe fereastra lui Manolaș prin care “domnul Galaction se remarcă ca un povestitor artist de înaltă valoare, nu însă și un psiholog” (16)

În nuvelele remarcabile din Bisericuța din Răzoare și Clopotele din Mămăstirea Neamțu prozatorul își culesese subiectele din tumultul vieții, dezvăluind pasiuni și aspirații omenești elementare, statornicite în spațiul unor narațiuni măiestrit desfășurate, crâmpeie de realitate.

În nuvelele publicate între 1910-1916 realismul biruie , de regulă, spărgând zăgazurile concepției mistice, pe când în scrierile publicate între 1920-1930 elementul realist e, în mai multe cazuri foarte firav ori lipsit cu desăvârșire.

Prozatorul nu-și mai caută materia primă a istorisirilor în tumultul vieții reale și apelează la subiecte livrești ( Caligraful Terțiu) ori se oprește la aspecte periferice ale realităților sociale ( Votul unui cetățean, Spre portofoliu ) sau plăsmuiește istorioare creștine destul de naive ( Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul, Hârcă pentru Hârcă).

Prin scrisul său Gala Gaction are meritul de a fi creat o nouă artă stilistică, propie lui însuși. Cultivând o literatură de inspirație națională și populară, cu mijloace de expresie înnoitoare, el a îmbinat elemente de limbă tradiționale cu cele moderne, într-o armonioasă sinteză .

2. DIVERSITATEA TEMATICĂ

Întreaga operă a lui Gala Galaction ilustrează convingerea scriitorului, de altfel mărturisită de el în repetate rânduri, că rolul literaturii este acela de a instrui pe ceilalți, de a le fi folositoare, iar scriitorul are datoria de a fi un pedagog, dacă nu, un profesor.

Ca și alți străluciți reprezentanți ai literaturii noastre: Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Dimitrie Anghel, I.L. Caragiale, din familia cărora face parte, Gala Galaction a fost mereu preocupat de a transmite prin opera sa un conținut de viață, de a releva o idee, un sentiment care să emoționeze cititorul și să-i vorbească despre lucruri proprii sensibilității și gândirii umane.

Este evident că formația scriitorului a avut consecințe pronunțate în creația sa literară, dar ele s-au manifestat în două moduri diferite; trebuie observat că în unele bucăți prozatorul a cedat locul preotului, plăsmuind narațiuni cu iz de parabole biblice, potrivite amvonului; în altele, formația teologică își lasă amprenta prin intențiile moralizator-creștine ale unor remarcabile nuvele, infuzate conflictelor cu mare discreție, fără nimic ostentativ.

În aceasta constă dualitatea operei lui Gala Galaction, aspectul ei contradictoriu. Pornind adesea de al premisă a eticii creștine, scriitorul a grefat în jurul ei o fabulație veridică, străbătută de vibrația intensă a vieții reale, de dramatismul înfruntării a două concepții opuse: una laică și alta clericală. Însă trasatura fundamentală care armonizează aceste elemente contradictorii ale personalitătii umane și artistice ale lui Gala Galaction, contopindu-le într-un întreg de originalitate și farmec este umanismul.

De la un capăt la altul opera sa e străbătută de o caldă și vibrantă dragoste de oameni, de înțelegere profundă a dramelor, pasiunilor, bucuriilor și tristeților omenești, nenumărate pagini constituind adevărate pledoarii întru apărarea celor mulți și asupriți.

Nu toate scrierile lui Gala Galaction stau sub zodia eticii creștine. O serie dintre nuvelele sale sunt consecvent realiste, sunt construcții epice obiective, unele din ele având și vii accente sociale, critice. Numitorul comun al infiltrațiilor teologice din opera lui Galaction se rezumă la versetul din Tatăl nostru “Și nu ne duce pe noi în ispită “

Preocuparea dominantă a scriitorului a fost aceea de a ilustra lupta dintre virtute și păcat, dintre puritate morală și ispită, dintre dogmă și instinct; este ceea ce putem numi “Confruntatea dintre Dionysos și Apollo”.În drumul spre păcat, De la noi, la Cladova, Gloria Constantini, Copca Rădvanului, Grație și Palamon, Plecarea Drozileei, O stea pe fereastra lui Manolaș, Soleima, sunt doar câteva dintre nuvelele cele mai reprezentative pentru acest tip. Oricare dintre aceste nuvele detașată de contextul operei și citită aparte, nici nu pare a fi scrisă de un scriitor-preot, ci de un veritabil scriitor realist, caci desfășurarea acțiunii și deznodământul pot conduce spre cu totul alte concluzii decât cele teologice. Astfel că Galaction imprimă nuvelelor sale o dublă semnificație. Sensurile moralizator creștine sunt estompate, anihilate de clocotul vieții reale, iar în aceste nuvele inspirația și motivarea psihologică a conflictelor capătă un caracter de-a dreptul păgân, de apstazie, contrar intențiilor subiective ale lui Galaction

Gala Galaction este în esență un scriitor realist dublat de unul romantic. Aceasta se observă în atracția pentru dramele sufletești, pentru pasiunile lăuntrice, mistuitoare, ca și în modul cum le tratează.

În transfigurarea artistică a realității Galaction face apel la elementele onirice, la miturile și legendele care i-au bucurat copilăria. O parte a nuvelelor lui Galaction sunt constituite prin antiteza specific romantică, prin împletirea dintre vis și viață, dintre real și fantastic, prin împletirea unor noțiuni de magie.

În acest sens Galaction este un prozator fantastic apropiat ca și Sadoveanu și Agârbiceanu de fabulosul literaturii orale. Dracii, piaza rea, piaza bună, vârcolacii și tot felul de vrăjitori dibaci, cu o tehnică savantă populează narațiunile. Copca Rădvanului, Andrei Hoțul, În padurea Cotoșmanei, Moara lui Călifar sunt nuvele în care miraculosul devine un element al vieții de toate zilele.

Alte nuvele ale prozatorului sunt inspirate din istoria zbuciumată a poporului nostru. Nuvele precum La Vulturi!, Lângă apa Vodislavei, amintesc cititorului de curajul și dârzenia poporului român dornic de dreptate și plin de curaj în momente de grea cumpănă.

Îmbrățișând epica lui Gala Galaction ne dăm seama că forța ei constă în clocotul de viață sufletească pe care îl comunică. Fără să fie creator de caractere, Galaction e un creator de viață autentică. Sub pana lui istorisirea evoluează de obicei fărăr ocolișuri și împodmoliri, rapid, antrenant.

Nicăieri în literatura lui Galaction nu vom întâlni o atitudine măcar aparent neutră fată de obiectul reflectării literare. Și acestea pentru că Galaction își iubește profund eroii, îi înțelege, se identifică cu stările lor sufletești, participă afectiv la zbuciumul, tristețile, bucuriile și năzuințele lor, trăiește cu aceeași intensitate dramele și pasiunile lor lăuntrice.

Așadar, în misterioasa “plămadeală” a lui Galaction Dionysos nu s-a înfruntat permanent cu Apollo. Dionysos a fost mai tare și pururea stăpân pe inima lui. Neizbutitd să se elibereze de sub tirania temperamentului său frenetic, el l-a așezat sub cenzura permanentă a unei etici inexplicabile, distilând insatisfacțiile existențiale în esențele pure ale creației literare.

ISPITA DRAGOSTEI VINOVATE

“…Și nu ne duce pe noi în ispită…”

( Matei; 6,13)

Se poate afirma că proza lui Galaction, într-o formulă sau alta, este o literatură de confesare a conștiinței frământate de dualismul teolog-artist. (17)

În nuvelele sale Gala Galaction devine el însuși un personaj ce ar putea fi urmărit în evoluția formației sale psihologice, împrumutând unor personaje toate frământările sale. Tudor Vianu, studiind proza lui Galaction observă că “ sub povestirile scriitorului se pot întrevedea întâmplările și felul propriu de a fi “ (18)

În proza de dezvăluire a vieții interioare, autorul plasează dilema dintre dragoste și datorie în conștioința unor personaje, cu predilecție intelectuali, de vârste, medii și ocupații diferite, pentru a nuanța mai variat propria sa luptă launtrică.

Trei povestiri sunt semnificative pentru această temă: În drumul spre păcat, O stea pe fereastra lui Manolaș, De la noi, la Cladova.

Din toate aceste scrieri ale lui Galaction răzbate convingerea că , în lupta dintre pasiuni și rațiune, arma oferită de morala creștină asigură întotdeauna biruința rațiunii și face posibilă conviețuirea oamenilor pe principii de înaltă valoare etică și de mare importanță socială. (19)

Dar în afară de eroul din De la noi, la Cladova, care este el însuși preot, nici unul dintre celelalte personaje nu se conduc după aceste precepte creștine.

Eroii nuvelelor lui Galaction acționează conform structurii lor intime. Ei nu sunt niște pioni, niște manechine, pe care prozatorul le mișcă cum vrea. Ei sunt oameni reali, autentici, care trăiesc cu intensitate toate împrejurările vieții lor.

Desprindem de aici, ideea fundamentală că toate clipele fericite și încercările dureroase au ca loc de întâlnire inima omenească. Eroii nu se servesc de preceptele teologiei, ci, printr-o intenție, care are inima ca organ de cunoaștere, ajung la diferite incertitudini. Inima este locul în care se dau cele mai aprige bătălii dintre puritate și ispită, dintre rațiune și sentiment, dintre virtute și păcat.

Prozatorul are capacitatea de a percepe și a înregistra cele mai subtile nuanțe ale vibrațiilor sufletești, filtrându-le și înțelegându-le prin propria sa sensibilitate. El se identifică cu eroii săi, putând astfel să-i zugrăvească din interior, să le esteriorizeze stările sufletești, gândurile, simțămintele și frământările de conștiință.

Analist profund al fondului intim uman, scriitorul își surprinde personajele numai într-un anumit moment al vieții lor, caracterizându-le numai prin câteva lelemente, prin câteva detalii, interesându-l doar modul în care ele se comportă în momentul asupra căruia se oprește.

Literatura lui Galaction e răscolită de probleme de conștiință, care implică în ultimă instanță gesturi decisive. Actul de alegere al individului se desfășoară în urma disputei dintre virtute și ispită, dintre preceptele sfinte și patimile pământești.

Manolaș, din nuvela O stea pe fereastra lui Manolaș se zbuciumă între ispita dragostei pasionale pentru studenta la filozofie Salomeea Michaeli și datoria eticii familiare.

Tânărul magistrat din nuvela În drumul spre păcat luptă între dragostea față de Clara, soția șefului său și datoria etică izvorâtă din deosebitul respect pe care-l purta acestuia.

Personajul nuvelei De la noi, la Cladova, părintele Tonea, are de soluționat problema sufletească cea mai delicată cu putință. El duce cea mai cruntă bătălie între dragoste și datorie, între pasiune și sentiment, între virtute și păcat.

Mai mult decât în celelalte două nuvele, în nuvela De la noi, la Cladova “ dragostea înseamnă ispita dragostei stigmatizata creștin prin cuvântul păcat. “ (20)

Spre deosebire de tânărul magistrat din nuvela În drumul spre păcat sau Manolaș din O stea pe fereastra lui Manolaș, care știu cu certitudine că datoria lor e să nu se lase dominați de atracția exercitată asupra lor de femeile iubite ( Clara, Salomeea) din diferite motive etice, popa Tonea vede însă, că din iubire pentru el o ființă omenească se stinge. Însurat, tată a cinci copii, preotul, indiferent de orice convingeri religioase, e dator să rămână credincios legământului conjugal. Ca om însă, om care se luptă el însuși cu această dragoste pustiitoare nu poate respinge chemarea celui ce-l iubește. Până la urmă eroul adoptă atitudinea dictată de canoane, care, în cazul concret, este cea rațională.

Gala Galaction e, asa cum s-a mai spus, un analist al pasiunii, dar al unei pasiuni reprimate. Nu bucuriile abdicării prin atingerea unui ideal ( etic, mistic ) ne relevă de fapt scriitorul, ci nostalgia iubirilor abandonate, iubiri care ar fi reprezentat tocmai o expresie de viață deplină.

Flori de frumusețe și vigoare rară, Salomeea Michaeli, Clara, Borivoje, eroinele lui Galaction rareori impresionează prin virtuți ale spiritului și sufletului. Ele sunt forme ale materiei vii, captivante și atrăgătoare. Vederea lor provoacă exaltarea tuturor simțurilor.

Imaginea lui Borivoje are un efect deosebit asupra perintelui Tonea: “Popa Tonea privea această frumusețe atât de caldă și de fragedă în lumina acelei dimineți de primăvară și mirat și aiurit de iuțeala cu care gândurile și sângele îi treceau prin inimă, cauta să-și pună frâu și să liniștească buna lui conștiință…” (21)

Clara era de o frumusețe mitologică, comparabilă cu o Veneră antică, era “brună, ca lacurile ascunse în vechile păduri și molcomă și mlădioasă ca nuferii ce cresc din fundul lor…” (22) Față în fată cu această frumusețe desăvârșită, tânărul magistrat se simte strabătut de “o tainică fericire” (23)

Privirea tinerei studente Salomeea Michaeli, stârnește în sufletul lui Manolaș “ un fel de uitare fericită, un fel de sentiment de eliberare și de plutire în farmec necunoscut.” (24)

Puși în fața frumuseții desăvârșite, eroii lui Galaction luptă pentru a rezista patimilor lumești, iar sfârșitul luptei este de cele mai multe ori dramatic. Pasiunea erotică devorantă rupe echilibrul psihologic al conștiinței, iar oamenii acționează aproape ca niște damnați, unii căzând, alții opunând simțurilor o conștiință torturantă.

Apreciată de Panait Istrati drept o “perlă a literaturii noastre” (25), iar de D. Caracostea “ o bijuterie literară” (26), nuvela De la noi, la Cladova rezumă esența contradictorie a întregii opere a lui Galaction; este expresia cea mai impresionantă a luptei dintre spiritualitate și senzualitate, dintre rațiune și sentiment.

Păcatul parintelui Tonea, care de zece ani păstorea, “ bărbat fără de vină, tată și gospodar” e ispita dragostei izbucnită fulgerător în Biserică, în timp ce o miruia pe Borivoje, soția negustorului sârb Traico. Pasiunea popei Tonea de pe tărâmul românesc al Dunării declanșază un dezechilibru în conștiință tradus într-o mare tensiune fiziologică. “Trupul era silit să ardă într-un foc cu mult mai puternic decât putea să rabde. “ (27)

La fel și la Borivoje dragostea devine un fel de combustie vie, rupând orice echilibru: “ Din clipa aceea, marmora strălucită a făpturii ei a trecut din nevinovăție și somn, în focul iubirii și al suferinței. “ (28)

Izolată în Cladova cea sârbească, Borivoje nu-si poate împlini setea de iubire, și-o reprimă în taină, ceea ce-i provoacă un furtunos zbucium lăuntric și o istovitoare suferință fizică. Astfel o regăsește părintele Tonea când se duce la Cladova să-și ia dobânda banilor: “ Preotul a deslușit o cameră turcească, iar pe divan, înaintea lui , doborâtă între perne, pe frumoasa Borivoje. Era clar că o vijelie nervoasă o doborâse unde se găsea. Răsuflarea îi era neregulată, brațele agitate și după clipitul banilor de aur de la gâtu-i se vedea cât de colo, că sub salba cu trei rânduri, pieptul învelit numai cu salba murea și învia, chinuit de o taină nebunească. În locul nevinovatelor râsuri de după Paști, atât de prospere și de fericite, obrajii Borivojei dădeau acum vederii niște trandafiri însângerați și smulși. Iar în locul naivei dimineți, din ochii ei de atunci, ardea acum o după-amiază adâncă și tragică. “ (29)

Față în față cu omul pentru a cărui dragoste se ofilea ca o floare sub arșiță, Borivoje găsește de prisos să-și destăinuie istovitoarea pasiune ce-o ardea, prin puținele cuvinte românești învățate de dragul lui: “ Tu știi părinte Tonea că eu te iubesc pe tine.”(30)

Răspunsul preotului nu este cel așteptat de Borivoje: “ E păcat, Borivoje, păcat mare! “ (31) E răspunsul ce declanșază în inima părintelui Tonea un adânc și dramatic conflict.

Părintele își impune pe cale rațională, potrivit canoanelor eclesiastice, o atitudine în fața tuturor pornirilor omenești. Judecând dogmatic, el poate fi încredințat că, refuzându-se unei iubiri neîngăduite, urmeauă poruncile Domnului, își salvează sufletul și o salvează în același timp și pe Borivoze de cursa întinsă de Diavol. În același timp nu poate însă, să nu-și dea seama că inima ce i se oferă e un trandafir curat, că în dorința femeii, gata să-și înșele soțul, nu e nici o umbră de perversitate: “Borivoje îl iubește pe popa Tonea cu tot ce are ea mai adânc omenesc”(32). Părintele Tonea ne apare astfel în ipostaza unui “creștin plin de lepra iubirii sărăcăcioase și a preotului prins în laț de către Diavol.”

După supremul efort de a nu înfăptui ceea ce era neîngăduit de canoane, preotul rostește singur o frază adânc semnificativă: “Acum mă duc să plâng pe cununa biruinței mele. “ (33)

Plânge pentru că e om și nimic din ceea ce e omenesc nu-i era străin, plânge pentru că a obținut o biruință pe care adevăratele sale trăiri sufletești nu le voiau. Suspinul său nu era prea depărtat de apostazie, de o răzvrătire păgână. În inima și conștiința sa se dezvăluie o pustiitoare furtună încleștându-se și triumfând când sentimentele lui omenești, când voința rațională de a nu se abate de la poruncile Bisericii, toate fiind zugrăvite de Galaction cu o emoționantă înțelegere umană a dramelor sufletești: “ Înainte-i colcăia furnicarul de aur al Dunării, într-o parte Borivoje, în cealaltă parte era soția și copiii și viața de onoare și înfricoșatul legământ cu Iisus Hristos, spintecând ca o întrupare aievea văzduhul albastru, în făptura albă, zveltă a Bisericii, unde liturghisea de zece ani. “ (34)

Dunărea marchează pentru părintele Tonea un hotar sufletesc: pe un mal Borivoje – ispita, fericirea, pe celălalt, soția și copiii, Biserica, adică datoria.

Soluționarea conflictului oscilează între etic și estetic. Ca și în tragedie, se mizează pe efectul de Katharsys de purificare a patimilor, prin consemnarea lor imaginativă, în ficțiune, până la ultimele consecințe, moartea de cele mai multe ori: “Moartea inițiatică este deci un început, ea nu este niciodată un sfârșit. “ (35)

La Galaction moartea apare ca o odihnă și eliberare de chinul unei vieți zbuciumate. Pentru Borivoze moartea nu este un sfârșit, iubirea neîmplinită pe parcursul vieții va continua dincolo de porțile morții și lanțurile firii pământești.

Chiar înaintea mortii, Borivoje trăiește cea mai fericită clipă a existenței sale. Sub epitrahil ea își pune capul pe pieptul celui pe care îl iubise cu supremă dăruire sufletească și atunci, “ ceea ce omenește nu fusese cu putință și ceea ce Borivoje dorise până la moarte, fără să se împlinească, se împlini, sub condiția a tot divină și a tot curățătoare a religiei lui Iisus Hristos.” (36)

Tot ceea ce tânăra femeie greșise în această viață, se transformă în acest moment, al Sfintei Mărturisiri, în mod miraculos, în fapte de pocăință și în virtute.

Această pagină a nuvelei, una dintre cele mai frumoase și mai emoționante din literatura română, reușește să argumenteze , cu miraculoasa măiestrie a preotului Galaction teza izbăvirii de păcat prin credința în Iisus Hristos, materializată în această divină Taină care nu e altceva decât “ vocea Duhului Sfânt peste grădinile Bisericii “ (37); prin ea “ suferința și corupțiunea, boala și infamia, putregaiul trupesc și sufletesc se transformă, prefăcându-se miraculos în sănătate, pocăință, virtute. (38)

Drama celor doi eroi, provocată de sfârtecarea dureroasă a sentimentelor lor , de către sloiul de gheață al canoanelor, se transformă astfel într-un elogiu închinat iubirii. Cititorul nu condamnă dragostea dintre Borivoje și popa Tonea, ci forțele străine de suflet, care o înăbușe.

Clericul Galaction ne demonstrează încă o dată că este un bun analist al dramelor erotice, fără nici o intenție moralizator-creștină. El a înțeles, că dragostea are logica ei proprie, singulară. Datorită acestei logici particulare ea depășește această ordine, a lucrurilor lumești, cerându-și dreptul la viață, indiferent pe ce căi fără să anihileze însă esența celor mai omenești sentimente.

Rugăciunea de dezlegare, rostită de părintele Tonea la căpătâiul muribundei, cu cea mai mare evlavie, care are valoarea unui katharsys al conflictului viață-moarte, de data aceasta rezolvat creștin, prin învingerea morții, prin iubire în viața veșnică.

Dacă în nuvela De la noi, la Cladova Dunărea este hotarul care marcheză zbuciumul sufletesc al celor doi îndrăgostiți, în nuvela În drumul spre păcat ceea ce se interpune între dragostea ispititoare față de soția fostului său șef și dorința de a-și înăbuși aceste sentimente, este etica bunului simț, a onestității și respectului față de un om care nu merita a fi înșelat.

Tânărul, ajutor de magistrat, se îndrăgostește de Clara, soția șefului său. Din respect deosebit pentru acesta, își cere transferul în altă localitate. Peste câțiva ani, aflând de moartea magistratului, fostul său șef și de prezența Clarei într-o stațiune balneară apropiată, pornește spre ea în plină noapte. Drumul e halucinant, trăsura se răstoarnă, iar pe podul șoselei apare fantasma judecătorului, ca un personaj mustrător.

Starea psihologică a eroului e redată de Galaction prin confruntarea trecutului cu prezentul. Toate obsesiile, presupunerile și visele erotice ale tânărului sun revelate de scriitor, creând o stare euforică, de exaltare a simțurilor. I se părea “ că privirea ochilor ei negri și toată purtarea ei față de mine ascundeau răspunsul mult dorit” (39) Știa că după moartea soțului “ Clara e liberă – și– … va fi a mea! “ (40)

Toată această stare euforică este însă spulberată în urma accidentului. Imaginea soțului Clarei, care-l privea de pe pod “ cu ochii plini de mustrare, cu obrazul palid și suferind” îl determină să se reîntoarcă din “ drumul spre păcat”, adică cel spre o iubire nepermisă.

Deznodământul reflectă așadar, biruința justiției, a eticului, a dorinței de a nu săvârși o impietate față de omul atât de mult respectat.

Manolaș, eroul nuvelei O stea pe fereastra lui Manolaș este privit din alt punct de vedere. Autorul vede în Manolaș un alter ego al său din perioada doctoratulu său în Teologie, beneficiind de acelaș climat sufletesc

Îndrăgostit de studenta Salomeea Michaeli, iubirea constituie pentru el un ideal comparabil cu strălucirea astrelor cerești și a artei

Respins de Salomeea, în numele unei filosofii stoice călăuzitoare, Manolaș invocă pe temerarii isdealurilor, victime ale propriilor lor cutezanțe: “Sărmani Icar, Meștere Manole și voi atâți visători îndrăzneți care ați plătit cu viața semeția visurilor voastre, cad și eu alăturea de voi” (41)

Prin Manolaș scriitorul creează un personaj tipic condiției intelectualului inadaptabil asemănător cu cel din paginile lui Gogol, Cehov, Delavrancea. Vasile Manolaș poreclit de către batzocoritorii colegi “ filozoful” este imunizat la aluziile jugnitoare ale colegilor, “rămânând insolubil, ca un cristal refractar soluțiunii “ (42)

Dacă reflecțiie asupra vieții de birou îi dau tărie, în schimb, cele privind clocotul asurzitor al străzii îl strivesc: “ …se simțea mic, se simțea ridicol ” (43)

Convingerea nedreptății sociale îl transformă pe Manolaș într-un revoltat, cu atât mai mult, cu cât viața lui atât de lipsită de un reazim social și moral, pusă în paralel cu cea a fostului său coleg, retras de la școală din cauza incapacității și ajuns înalt funcționar, prin meritele politice ale tatălui său, e o dovadă a desconsiderării capacității omului în societatea parveniților.

Învins în această lume nedreaptă Manolaș vede în iubirea sa pentru eminenta studentă Salomeea Michaeli singura lumină din viața sa, comparabilă cu cea a astrelor. Ochii iubitei sunt comparați cu stelele constelației Orion; el vede în ea o “sosie a Alfei din Orion” : “ Acum a ieșit din cerul nostru…Am rămas cu gândurile duse, cu inima în framăt, până când nu demult, la o lecție de filologie, privind adânc în ochii dumitale am înteles că Alfa din Orion era proroaca și sozia dumitale” (44)

Manolaș este un intrus în această lume; zdrobit sufletește, după zbuciumul între datoria morală față de familia sa și pasiunea pentru studenta Salomeea, lui Manolaș îi rămâne doar contemplarea Alfei din Orion, simbol al dragostei și poeziei.

Deznodământul nuvelei se datorează nu atât lui Manolaș, cu tot zbuciumul său între dragoste și datorie, cât mai ales severității studentei la filologie, adeptă a stoicismului. In conștiința sa atât de zbuciumată Manolaș însuși recunoaște că: “îl durea mai mult atitudinea Salomeei decât situația lui cea vinovată. Se întreba cu sinceritate care i-ar fi fost remușcările dacă Salomeea ar fi primit cu altă inimă marturisirea lui… Atunci ,cu siguranță – chestiunea morală ar fi acum pentru el o fantomă zadarnică” (45)

Eroii lui Galaction sunt desprinși din ordinea obișnuită a vieții. Simțirea, gândirea și faptele lor poartă amprenta celor mai caracteristice atribute omenești și se manifestă ca atare. Ei sunt oameni cu temperamente aprinse, adesea învolburate, cu sentimente, emoții și impulsuri lăuntrice, care stau în mare măsură sub semnul unor intense trăiri pasionale. În conturarea unor asemenea personaje scriitorul a pornit de la premise moralizatoare, căutând să afle modul în care se insinuează ispita dragostei vinovate la diferiți oameni. Nicăieri prozatorul nu a înfățișat o idilă între doi tineri oarecare, neconstrânși de nici o condiție exterioară, nici de ierarhia socială ori de starea civilă.

Condiția primordială a biruinței artistice a lui Galaction în povestirile și nuvelele sale constă în respectarea adevărului vieții, care s-a impus cu plenitudine, fiind mai puternic decât orice teză și orice dogmă.

RAPORTUL DINTRE PURITATE MORALĂ ȘI ISPITĂ

“ Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina

le strică si unde furii le sapă și le fură, ci adunați-vă comori

în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, nici furii nu

le sapă și nu le fură.” ( Matei, 6, 19-20)

Cine cunoaste spiritul talentului lui Gala Galaction, își dă seama de valoarea incontestabilă a artei sale.

Prin fire și prin vocație Galaction este un predicator. Aproape toată opera lui, cu excepția câtorva nuvele, are înfățișare de predică și pledoarie.

Romanele și povestirile sale vădesc în mare parte, o trăsătură generală a personalității sale: aceea că este mereu preocupat de adevărul moral. Pentru Galaction, literatura nu este numai o creație de artă sau numai un mijloc de interpretare a vieții, ci și un mijloc de edificare în sprijinul moralei creștine (46) Ea “trebuie să fie prevăzătoare, dornică să instruiască pe ceilalți”, iar scriitorul e dator sa tindă a fi “ un pedagog, dacă nu, un profesor” (47) Cu alte cuvinte, la Galaction literatura este mai mult un mijloc decât un scop; prin intermediul ei preotul –scriitor caută să ridice sufletul omenesc pe cea mai înaltă treaptă morală.

Chiar și atunci când prozatorul nu-și exprimă în mod direct intenția moralizatoare, ea este intuită în tonul povestirii, în felul cum se desfășoară și se încheie acțiunea.

Personalitatea lui Gala Galaction este alcătuita din îmbinarea armonioasă a unui artist al frazei scrise cu un propovăduitor pasionat al moralei. Galaction este scriitor înainte de a fi predicator și aceasta dă operei sale valoarea ei literară adâncă. Scriitorul nu-și expune ideea morală creștină cu mijloacele retorice, violent didactice și dogmatice ale misionarului ortodox. Reținând sensul general al ideii respective, el îl adaptează și îl explică prin intermediul artei, cu ajutorul unor fapte de viață, specific și autentic umane, în imagini cu semnificații mult mai largi, cu ecouri prelungite în sensibilitatea cititorului.

Moara lui Călifar, prima povestire publicată de Galaction, în anul 1902 în revista “ Literatura și arta română ” pare la prima vedere o poveste, o narațiune fantastică. În această bucată, scrisă la douăzeci de ani, scriitorul dezvoltă de la început, cu multă vigoare, calitățile principale ale artei lui literare, fraza sa largă și învăluitoare, împodobită, dar niciodată încărcată de imagini, mlădioasă, dar fără să-și piardă niciodată conturul.

Un flăcău sărac se duce într-o zi frumoasă de vară la un morar vrăjitor să-l procopsească. Morarul îi răspunde,că va face asta bucuros. Deocamdată, fiindcă drumul pe arșiță până la moara ascunsă în mijlocul păduri a fost anevoios,îl îndeamnă pe flăcău să-și răcorească fața în apa iazului.În cele câteva clipe, în care flăcăul își aruncă un pumn de apă în obraz, închizând ochii, el trăiește o viață întreagă. Zeci de ani s-au perindat într-o clipă. Când deschide ochii și-și dă seama de amăgirea drăcească, flăcăul ucide pe vrăjitor, iar după aceea se aruncă în iaz și se îneacă.

Sub aspectul atât de fabulos, de poveste de tipul celor O mie și una de nopți, Galaction ascunde o semnificație mult mai profundă, cu valoare educativă.

Nuvela e, precum s-a remarcat în critică, o adevărată sinteză artistică a concepției scriitorului despre valoarea și natura bogăției și bucuriilor pământești.(48)

Călifar, morarul la care tânărul Stoicea merge spre a se procopsi, e un vrăjitor, o slugă a diavolului.Așadar, avuțiile își au obârșia în “ moara” necuratului.

În jurul morii și a lui Călifar plutea o atmosferă de groază, încât se puteau numi, pe drept cuvânt “o născocire a întunericului” . “Acest iaz, în care moara se privea de viacuri, nu era un iaz ca orișicare; pentru că pe fața lui nu se izvodea niciodată, nici o undă. Zăgazul ce se înălța în coarta morii era, – spuneau creștinii înfiorați – întărit pe dedesupt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile Satanei și veniseră la Călifar ca să-i procopsească…Morarul măcina numai pentru stăpânu-său, Nichipercea, și cine știe pe ce vreme.” (49)

Oricine s-a încumetat până aici, în speranța dobândirii de avuție, nu s-a mai întors, căci “ bunătățile cu care îl hărăzea Vicleanul erau atât de multe și bucuria cu care îl gâdila era așa de ascuțită, că nenorocitul îndrăzneț ..râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz și oticnea în el.” (50)

După conturarea atât de fabuloasă a narațiunii, în care autorul face apel la elementele fantasticului, acțiunea ancorează în planul realului. În scenă este adus Stoicea, un flăcău din Alăutești, care își propune și el să meargă la Călifar.

Încă de la prima vedere, protagonistul nuvelei, Stoicea, nu indică prin nimic că ar putea împărtăși soarta celorlalți semeni ce au cutezat să calce până la moara lui Călifar și au sfârșit în fundul iazului. Curajos și dârz, netemându-se de puterea diavolească a lui Călifar și al comorilor lui, Stoicea, personaj simbolic, încadrează asemeni protagonistului basmelor, virtuțile care fac atâta cinste poporului român. El e de fapt un “ Făt- Frumos” împărțitor de dreptate și adevăr, un pedepsitor al răului, așa cum reiese din final.

Ca în basme, în nuvela lui Galaction fantasticul încadrează realul, sporindu-i acestuia semnificațiile.

Spălându-se cu apa din iaz, Stoicea e transpus pe un alt tărâm, într-o altă epocă istorică, așa cum Dionis al lui Eminescu e transpus în epoca lui Alexandru cel Bun. El visează că se află tot sub stejarul din pădure, unde adormise în drum spre moară, fiind trezit de o ploaie rece. Visează că s-a trezit dintr-un vis.

Această introducere a factorului oniric, de natură romantică, în țesătura fantastică, de fabulos folcloric, e realizată de Galaction cu un perfect echilibtru compozițional. Tot ceea ce Stoicea trăiește în vis poartă iarăși pecetea realului, fiind relatat în scene și imagini deplin verosomile.

Simbolic, visul flăcăului rezumă nu numai experiența unei viați de om, ci o întreagă experiență istorică, tinzând săp demonstreze netemenicia, caracterrul iluzoriu al averilor și al bunurilor lumești.

În vis, Stoicea salvează de la pieire pe Tecla, fiica boierului Rovin, urmărită de o ursoaică rănită. Drept răsplată, e dus la curtea boierului, devenindu-i cu timpul, om de încredere și sfetnic apropiat. Stoicea se căsătorește cu Tecla, ajungând stăpânul întregii averi a boierului Rovin. Trăiește un timp fericit, dar, asupra curții sale se abat tătarii. Baricadat în încăperile conacului, Stoicea luptă vitajește, dar, sub loviturile asediatorilor, se trezește din vis la picioarele lui Călifar, care-l înfruntă cu un rânjet diavolesc.

Trezit din halucinație, adică pus în fața evidenței faptului că procopsirea cu sprijinul lui Călifar (a Diavolului) nu poate fi trainică, flăcăul se manifestă ca un erou justițiar, ca un pedepsitor al făpturii ce personifică minciuna, răul. Sub lovirea lui Stoicea “ creierii vrajitorului se sleiră pe pod ” (51) După acest act, demn de un Făt- Frumos, eroul săvârșește un altul, cu totl nemotivat, absurd: “ Stoicea se duse pe zăgaz și cu capul înainte spintecă adâncul străveziu” (52), lucru care demonstrează valabilitatea tezei creștine că toate bunurile și plăcerile acestei lumi sunt neant.

Privită din punct de vedere social și nu neaparat prin prisma concepției bisericești a deșertăciunii aspirației omului la depășirea propriei condiții, nuvela demonstrează faptul că, într-o anumită societate claădită pe exploatare, cum este cea în care trăiește Stoicea, ridicarea din sărăcie nu e posibilă decât cu prețul vânzării sufletului, al intrării în serviciul unor scopuri necurate.

Trezindu-se din visul diavolesc în care se cufundase și prin care obținuse tot ceea ce omul își dorește în viață: bogăție, faimă și iubire, Stoicea se mânie crunt pentru că a fost înșelat, dar mai ales pentru că a fost deposedat de ceea ce râvnise în întreaga sa viață. Râvnind pătimaș averea pe care nu o are, însetat de bogăție, Stoicea e schilodit moral, e dezumanizat, pierzându-și rațiunea sănătoasă și tăria de caracter de mai înainte și sfârșind tragic.

Pentru Galaction deznodămăntul tragic nu înseamnă altceva decât o jertfă pe altarul care se vrea mereu luminat de flacăra binelui. (53)

O altă nuvelă, în care banii, averea, joacă un rol hotărâtor în viața personajelor, schimbându-le complet destinele, este nuvela Gloria Constantini. Aici destinele eroilor, frații vitregi Badea și Constantin Fierăscu se schimbă odată cu atracția ocultă pe care o exercită un bordei, dedesuptul căreia este îngropată o comoară din vremea împăratului Constantin.

Concluzia ce se degajă obiectiv din nuvelă , nu e condamnarea bogăției ca atare, ci osândirea patimii acaparatoare, a înavuțirii fără muncă, în detrimentul altora.

Povestea lui Constantin Fierăscu e în alți termeni aceea a unora dintre eroii lui Slavici. Soarta lui Coonstantin e aceeași, în esență, cu cea al lui Ghiță, personajul lui Slavici din Moara cu noroc. S-a putut observa că eroii nuvelelor lui Galaction sunt naturi aprige, temperamente focoase , meridionale. Dintre toți eroii, Constantin Fierăscu posedă în cel mai înalt grad asemenea însușiri, lucru explicabil prin descendența maternă: el era fiul turcoaicei Sultaneh, a doua soție a lui Tudor Fierăscu.Spre deosebire de fratele său după tată, potolitul și perseverentul Badea, Constantin se anunță de timpuriu ca o fire ciudată, dificilă, ca un veșnic nemulțumit. Citind nuvela, eroul ne apare ca un tânăr posedat de demonul dorinței de aventură, fatal predestinat nenorocirii. Constantin e tânărul certat cu munca, dornic să trăiască din învârteli.Ereditatea joacă un rol important în determinarea caracterului său, dar factorul care hotărește destinul e de ordin social.Mobilul actelor sale e dorința de îmbogățire ușoară. Spre deosebire de fratele său Badea, care știe să fructifice în afaceri rentabile partea sa de moștenire, dăruinduse ogorului și negoțului și prosperând continuu, Constantin e sedus de himera aurului și trăiește sub vâlvătaia halucinantă a speranței că sub ruinele cetății romane din satul său natal, Celei, va descoperi o comoară care-l va îmbogăți într-o clipă. Această dorință îl subjugă și îl dezaxează moral, transformându-se treptat în “așteptarea nebunească după aurul ascuns în fundul ei.” (54)

Această dorință și sete de îmbogățire a lui Constantin capătă proporții devastatoare în momentul în care patima aurului se conjugă cu patima unei iubiri vinovate, iubirea pentru Frusina, fiica hangiului din Caracal, devenită între timp soția fratelui lui mai mare, Badea.

Dragostea pentru Frusina apae sub stigmatul biologicului,al instinctului:”Chipul rumen, gura fragedă, apele ochilor și focul parului spuneau atâta frumusețe cutezătoare și iritantă…iar brațele culese de lângă statuia Venerei de Millo, sânii împungători,sângele fierbinte și nerăbdător scălda și îmbujora aceste frumuseți” (55).

Încercând să se salveze de o iubire vinovată, Constantin se înrolează în armată. Armata însă îl duce pe drumul pierzaniei prin coincidența nefastă de a avea sublocotenent pe fostul său coleg de teatru, care, cu indulgență, îi acordă nejustificatoare permisii.

La sfârșitul unei permisii, întâlnirea înîmplătoare a Frusinei la scăldat precipită deznodământul.Cele două patimi se contopesc și se intensifică.

Voluptatea și crima se vor îngemăna în scena finală, în bordeiul de pămănt din curtea părintească, loc predestinat, asemeni “ Morii cu noroc” pieirii și morții.

Găsirea comorii mult râvnite este zugrăvită de Galaction evident meșteșug de a surprinde cele mai stranii reacții psihologice, într-o pagină memorabilă: “ Lumina celor șase cărbuni se prefăcu în lumina a șase ochi nevinovați și viorii ca ochii de copil. Apoi din fiecare ochi scăpărară văpăi albastre, văpăile se revărsară una într-alta…O comoară! -–fulgeră în mintea lui Constantin…” (56)

Flăcările înmulțite încep un dans al voluptății: “Fiecare flacără se ondula ca vie, fiecare țâșnitură albastră revărsa o formă feminină cu brațe ridicate, cu păr fluturător, cu sâni virgini și goi.” (57)

Dansul devine simbolic o luptă a contrariilor, care sfărâmă armonia în flăcări, scriitorul înscriind un sens filosofic mitului folcloric al flăcărilor, anume lupta dintre virtute și păcat.

Constantin începe să sape, dezgropând mai întâi trei cranii în locurile ridicate de flăcări. Acest aspect al nuvelei este împrumutat din folclorul vrăjitoresc indicând crima iminentă și pedepsirea ei.

În momentul în care găsește comoare, Constantin are manifestări cvasipatogice: “Aproape epileptic…se repezi ca vulturul pe pradă.” (58), reacții care anunță crima. Intrând în bordei, trimis de ochii iscoditori ai babei Anca, Badea este trăznit cu toporul drept în frunte de către Constantin.

Astfel, voluptatea și crima sunt pedepsite. Natura însăși îi pedepsește pe vinovați. Constantoin și Frusina mor înecați, în timp ce încercau să treacă Dunărea cu barca, în drum spre Bulgaria. Natura devine astfel instrumentul justițiar în momentul deznodământului, iar comoara blestemată își ia ca tribut încă trei căpățâni.

Prin aceste două nuvele atât de bine realizate din punct de vedere compozițional, Galaction evidențiază căderea omului într-o dublă ispită, cea a bogăției pământești și cea a dragostei vinovate, fără cea mai discretă aluzie moralizator- creștine.

Comparabilă cu Moara lui Călifar, Gloria Constantini are un caracter mai profund realist.

Dacă finalul din prima nuvelă e oarecum nemotivat, absurd, deznodământul tragic al celei de a doua nuvelă, este însă pregătit și explicat prin întreaga evoluție a faptelor, de cursul distrugător și năvalnic al patimei care pune stăpânire pe eroul principal.

Trebuie consemnat faptul că, în virtutea unei etici spiritualiste, îndatorată aprigei și neîmpăcatei înfruntări între perceptica creștinismului ezoteric- primitiv și cea a vitalității lor afectiv –telurică, eroii lui Galaction sunt victime intratabile ale nimicitoarelor păcate săvârșite peste voința lor și cu o maladivă voluptate. (59)

Constantin Fierăscu apare ca victimă a setei de îmbogățire ce pune stăpânire pe el cu o violența maladivă. El este prototipul acelor oameni care cad victime moralei burgheze, dezumanizându-se sub stăpânirea setei de aur, de bogăție, ajungând până la crimă.

Finalul nuvelei are valoare revelatorie pentru exprimarea acestei realități. “ A doua zi, autoritățile au ridicat pe Badea din cioburile amforei romane. Pe fruntea lui, detunată și lividă strălucea, în sânge închegat, un Gloria Constantini” (60)

Moneda apare astfel ca o pecete ce stigmatizează simbolic înfrângerea și nu gloria, pe drumul goanei duopă bogăție, dar și al dezumanizării.

VIZIUNEA REALISTĂ A NUVELISTICII LUI

GALA GALACTION

“…Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora

este Împărăția Cerurilor”

( Ev. după Matei, 5, 10)

În opera lui Gala Galaction putem surprinde modalități artistice multiple, care coexistă sau se succed. Romantismul se împletește în proza scriitorului cu un Realism aspru, folcloric, care transmite urmașilor icoane din viața de luptă națională și socială.

O parte a nuvelisticii lui Gala Galaction se plasează deplin în sfera realismului, introducând cititorul, prin mijloace specifice unui adevărat maestru al condeiului, în atmosfera vremurilor zbuciumate din timpul răscoalei lui Tudor Vladimitescu. Luăm ca exemple semnificative pentru această temă nuvelele La Vulturi! și Lângă apa Vodislavei.

Subiectele acestor nuvele au la bază întâmplări reale, pe care scriitorul le-a înregistrat încă din anii copilăriei și le-a purtat cu sine până la vârsta maturității creatoare: “ Ca mai toți cei vlăstăriți la picioarele frumoșilor moșnegi adormiți acum un sfert de veac, – mărturisea Galaction în 1913 – am ascultat și eu, în seri de iarnă, crâncenele povestiri despre zaveră. Câteva întâmplări, din acele zile mari și nenorocite, mi-au rămas în suflet și după zeci de ani am căutat să le răsădesc în grădinile nuveli. “ (61)

Nuvela La Vulturi!, publicată în 1912 în revisra “Viața românească” șui inclusă apoi în cuprinsul volumului de debut Bisericuța din Răzoare dezvăluie cu un impresionant realism tragismul vieții poporului român din vremurile când oștile turcești năvăleau asupra țării ca stoluri prădalnice de lăcuste.

Agripina lui Păun Ozun, urcă muntele cu un copil în brațe, cu unul în cârcă și cu un al treilea de mână, nazuind să ajungă la stâna tatălui ei. În vale se aud împușcături. De suferință și spaimă o ia pe cărarea cea mai scurtă, dar și mai primejdioasă, pe care însuși Ozun, cât era el de voinic și de falnic, o ocolea.

În timpul urcușului însă, sfârșită de puteri, stăpânită de groază, conștientă că nu va mai putea merge mai departe cu toți trei copiii, îl ascunde pe cel mai mic, Păunaș, într-o căpiță de fân, plănuind să se reîntoarcă după ce-i va lăsa pe ceilalți doi în siguranță, la stâna tatălui ei, bătrânul moș Dănilă. După forțări epuizante, deznădăjduite, ajunge la stână cu Măriuca și Vlad, căzând jos, istovită.

Istorisirea culminează cu momentul tragic al descoperirii dispariției copilului din căpița de fân: “ Ochii ciobanilor căzură pe niște cârpe înșirate pe poiană. Alergaseră la ele. Era șorțul Agripinei și scutecele copilului, acum pline de sânge, iar de jur împrejur sta, în iarbă, o largă sulberătură de fulgi cenușii, ca după o încăierare între vulturi. “ (62)

Un copil mâncat de vulturi! – un mai sugestiv simbol tragic nu se putea imagina pentru vremurile zbuciumate de atunci și cuvintele baciului Dănilă, cu care se încheie nuvela îi subliniază apăsat înțelesul: “ Pune un hotar, stăpâne, nenorocirii noastre! Ajungă Sfintei Tale atâta jertfă! Ajungă atâta ispită, atâta jar la vulturi! din mana bietei țări și din carnea noastră! “ (63)

Prin aceste ultime cuvinte baciul Dănilă înalță o rugă fierbinte către Stăpânul Atotputernic de a pune capăt jafului și dezastrului abătut asupra întregului popor român. Adevărații vulturi, adevăratii prădători sunt turcii ce prădau țara în vremea domniilor fanariote.

Prin nuvela La Vulturi! Gala Galaction își exprimă, pe lăngă spiritul de umanitate, încă o coordonată fundamentală a scrisului său – democratismul.

La fel de destoinici în creșterea oilor și în mânuirea armelor, ciobanii de pe râul Iablonicioara sunt gata să înfrunte moartea și să-și apere avutul și așezarea când acestea sunt amenințate de turci. Iubitor de țară și neam , eroii lui Galaction sunt dornici să jertfească viața pentru apărarea libertății naționale în fața cotropitorilor străini.

Baciul Dănilă află că “Tudor Vladimirescu zguduie Oltenia și a împrăștiat pretutindeni o strigare, în care era vorba despre feluritele și preaștiutele nedreptăți îndurate de țară “ că “…Tudor chema pe panduri, pe plăieși și pe toți câți mai aveau o scânteie de bărbăție în piept: la viață și la arme!” (64) Vibrând la chemarea lui Tudor și a întregii țări, în ciuda vîrdstei înaintate, baciul Dănilă își deschide inima către ginerele său: “ Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor până la moarte! “(65)

Observăm cu câtă ușurință acești eroi ai lui Galaction trec de la viața păstorească la cea de oștean, schimbând fără nici o greutate toiagul ciobănesc cu flinta, și dovedind, la nevoie, surprinzătoare virtuți războinice.

Și în personalitatea puternică a Agripinei, fiica cea mică a baciului Dănilă și soția lui Păun Ozun, aceste trăsături sunt adânc impregnate, dezvăluind de-a lungul desfășurării întregii acțiuni, un caracter puternic, gata de orice jertfă și sacrificiu pentru copiii ei. Femeie simplă, capabilă de gesturi sublime, Agripina are pentru copiii ei o dragoste nemărginită. Ea vede în jertfa de sine condiția salvării copiilor și de aceea nu pregetă să-și dea viața pentru ei: “ Mai bine să lupte până când i-o plesni inima în piept! Dacă ajunge la stână poate să cadă și să moară: au scăpat copilașii…” (66)

Agripina devine în nuvela lui Galaction un simbol. Ea emoționează prin puterea ei de jertfă maternă, dezvăluind nobile trăsături de caracter: dragoste nețărmuită pentru copii, dârzenie, voință, solidaritate familiară, eroism, toate acestea fiind tălmăcite de Galaction în scena urcușului.

Agripina “ suie din greu, cu pieptul tot atăt smăcinat ca și șuvoiul de alături; în urechile ei se prigoneau mereu și împușcăturile din vale…În pieptul ei ardea toată pădurea și bătăile inimii erau bolovani încinși care ardeau din loc în loc și o izbeau în coaste. ” (67)

Viziunea realistă a lui Gala Galaction este și mai vizibil exprimată în nuvela Lângă apa Vodislavei inspirată tot din evenimentele din timpul și după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Aici scriitorul surprinde un conflict social, un aspect al înfruntării de clasă dintre asupriți și asupritori.

Nemaifiind axată pe un conflict de natură sufletească, ci pe unul de acută problematică socială, nuvela aduce în scenă personaje cu o fizionomie mai particulară, mai precis individualizată, constituind tipuri literare.

Hapsânul, zgârcitul și brutalul negustor Iordache Cojocarul, fugit în codru de frica turcilor snopește în bătaie și înjugă la căruță un cioban, pentru că dulăii acestuia au sărit pe el și i-au sfârtecat pantalonii încât se vede punga pe care o ascunsese sub ei, legată de picior.

Iordache Cojocarul apare aici ca un asuprit sângeros, cu apucături cinice, bestiale: “ Sanchiu și nemilos, care nu râdea niciodată și bătea pe calfe de le zvânta” (68) Fapta sa este expresia unei semeții de parvenit, de târgoveț bogat, față de “mocanul” considerat făptură inferioară. (69) Cruzimea sa se manifestă cu violență atunci când îl “pedepsește” pe bietul cioban:“ Era atâta izbucnire si atâția serpi înveninați în ochii acestui om, atâta răutate nimicitoare în fața lui de cojocar hain, încât bietul cioban se înconvoaie, cu mânia lui cu tot, ca un plop sub vijelie“(70)

În opoziție cu boierul Iordache apare ciobanul. Prin el, scriitorul Galaction a întrupat pe omul din popor care-i urăște de moarte pe asupritori și care nu mai poate îndura nedreptatea și fărăpdelegea.

Pedepsindu-l pe boier, cu ajutorul unui turc înarmat, păstorul își răzbună nu numai o jignire personală, ci umilințele suferite de oameni de seama lui din partea celor bogați și puternici. Ura lui e atât de puternică încăt, atunci când turcul îl întreabă de trei ori “ Iartă la el, bre, că e lege al tău!” ciobanul răspunde hotărât “ Nu-l iert boierule!” (71)

Note:

Gala Galaction, Nuvele. Povestiri, p. 109

Gala Galaction, Tudor Vladimirescu, în “Flacăra”, an II, nr. 21, din martie,1913, p. 161, apud, Teodor Vârgolici, op. cit., p. 162

Gala Galaction, Nuvele.Povestiri, p. 129

Ibidem, p. 130

Ibidem, p. 123

Ibidem

Ibidem, p. 126

Ibidem, p.129

Ibidem, p.111

Dumitru Micu, Început de secol, 1900-1916. Curente și scriitori., București, Editura Minerva, 1970, p. 346

Gala Galaction, Nuvele.Povestiri , p. 116

Ibidem, p. 118

Tudor Vianu, Gala Galaction, în “Viața românească”, nr. 9, an. XII, septembrie, 1959, p. 10

Garabet Ibrăileanu, Gala Galaction. Cu prilejul volumului Bisericuța din Răzoare, în “Viața românească”, nr. 1, ianuarie, 1914, apud, *** Gala Galaction interpretat de…, p.80

Ibidem, p. 85

Ibidem

Mircea Zaciu, Masca geniului, București, Editura pentru Literatură, 1967, p. 176

Mărturie literară, în “Revista Fundațiilor Regale”, an. IX, 1942, nr. 9, din 1 septembrie, apud, Adriana Niculiu, op. cit., p. 72

Gala Galaction, Povestea cărților mele, în “Ultima oră”, nr. 358, an. II, 1945, p.15, apud, Gheorghe Cunescu, Gala Galaction, București, Ed.

p. 133

Barbu Delavrancea în Analele Academiei Române, seria II, tom. 37, 1914-1915, apud, ***Gala Galaction interpretat de…, p. 99

Gala Galaction, Bisericuța din Răzoare, în “Ultima oră”, an. II, nr. 258, din 22 noiembrie, 1945, p. 1, apud, op. cit., p. 66

Apud Teodor Vârgolici, Gala Galaction, p. 9

Gala Galaction, Nuvele. Povestiri, București, Editura Minerva, 1979, p. 227

Gala Galaction, în “România literară”, nr. 31, din 1981, p. 5 apud Gheorghe Cunescu Pe urmele lui Gala Galaction, p. 31

*** Gala Galaction interpretat de…, p. 67

Mărturie literară în “Revista Fundațiilor Regale”, an.IX, 1942, nr. 9. , apud Gala Galaction Chipuri și popasuri, Editura pentru Literatură, 1969, p. 20

Gala Galaction Nuvele. Povestiri, p.242

***Gala Galaction interpretat de…, p. 122

Adriana Niculiu, O capodoperă a literaturii române, în “România literară”, nr. 33, 1969, an. II, 14 august, p. 4

Tudor Vianu, Studii de literatură română, Ed. Didactică și Pedagogică, 1965, p. 470

Academicianul Gala Galaction la 75 de ani în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXII, nr. 4, aprilie, 1954, p. 436

Adriana Niculiu, art. Cit. p. 4

Gala Galaction Nuvele Povestiri, p. 55

Ibidem, p. 133

Ibidem, p. 134

Ibidem, p. 172

Gheorghe Cunescu, Pe urmele lui Gala Galaction, p. 135

Ibidem, p. 136

Gala Galaction, op. cit., p. 66

Ibidem, p. 53

Ibidem, p. 62

Gala Galaction, Opere alese, volI, București, Editura pentru Literatură și Artă, 1959, Ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, p. 56

Ibidem, p. 53

Dumitru Micu, Introducere la Gala Galaction, Opere alese, p. XX

Gala Galaction, Nuvele. Povestiri, p. 64

Ibidem

Mircea Eliade Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise, mistere, Editura Stiințifică, 1991, p. 305

Gala Galaction, Nuvele Povestiri, p. 70

Academicianul Gala Galaction la 75 de ani, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXII, nr. 4, aprilie, 1954, p. 438

Ibidem

Gala Galaction Opere alese, vol. I, p. 143

Ibidem

Gala Galaction, Nuvele Povestiri, p. 196

Ibidem, p. 156

Ibidem, p. 157

Ibidem, p. 186

Ibidem, p. 190

Al Philippide, în, ***Gala Galaction interpretat de…, p. 168

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a, Editura Științifică și Pedagogică, Ediție și Prefață de Alexandru Piru, București, Editura Minerva, 1988, p. 168

Dumitru Micu, Introducere la Gala Galaction, Opere alese , p. XXXII

Gala Galaction, Nuvele. Povestiri, p. 8

Ibidem, p. 7

Ibidem, p. 15

Ibidem

Liviu Călin, Portrete și opinii literare, București, Editura Albatros, 1978, p. 130

Gala Galaction, op. cit., p. 90

Ibidem, p. 97

Ibidem, p. 105

Ibidem

Ibidem, p. 107

Nicolae Ciobanu, Fantasticul, dimensiune a prozei scurte românești, în “Luceafărul”, an.XXV, nr. 1071, din 13 noiembrie, 1982, p. 10

III. GALA GALACTION, OMUL ȘI SCRIITORUL, VĂZUT DE CONTEMPORANI ȘI DE EL ÎNSUȘI

Pentru înțelegerea profundă a operei și personalității lui Gala Galaction, putem parcurge două căi, deopotrivă de interesante și edificatoare, interferându-se și completându-se reciproc.

Pe cât de refractar au fost unii scriitori, de exemplu Tudor Arghezi, față de destăinuirea detaliilor autobiografice, având convingerea că cititorul trebuie să cunoască opera literară și nimic altceva din existența intimă a scriitorului, pe atât de generos și de abundent a fost Gala Galaction în a se înfățișa cititorilor sub toate aspectele îndividualității sale artistice și umane.

Galaction a simțit mereu dorința de a se confesa public. În afară de Jurnalul său intim, care este unul dintre cele mai voluminoase opere autobiografice din literatura română, Gala Galaction a încredințat tiparului numeroase articole autobiografice, în care și-a înfățișat la modul prezent, aproape toate etapele vieții sale, comunicându-și deschis gândurile, impresiile, stările sufletești, care l-au încercat de-a lungul timpului, tribulațiile umane și spirituale, convingerile intime și crezurile artistice.

Confesiunile lui Gala Galaction oferă atât cititorului obișnuit cât și exegetului literar, o multitudine de posibilități spre a pătrunde în semnificația operei și în laboratorul intim al creației sale.

I-a fost dat lui Gala Galaction să se bucure în ultimele decenii ale existenței sale de o înaltă și caldă prețuire.

Cu prilejul diferitelor date aniversare, mai ales la împlinirea a cincizeci de ani de activitate creatoare, în 1946 ori la împlinirea a șaptezeci și cinci de ani, în 1954, atât criticii și istoricii literari contemporani, cât și scriitorii din toate generațiile i-au închinat numeroase și vibrante pagini memorabile omagiale.

Se poate spune că scriitorul a prezentat și prezintă un interes continuu, un farmec propriu, datorită modulațiilor surprinzător de antagonice ale personalității sale umane și artistice îmbinate însă, inexplicabil, într-o structură intimă, ce cu greu își poate afla corespondent în literatura română.

JURNALUL- CEL MAI AUTENTIC DOCUMENT DE CONFESARE A SCRIITORULUI

Așa cum s-a mai afirmat de nenumărate ori, la Galaction întâlnim o mare necesitate de mărturisire. Galaction a fost omul căruia i-a plăcut să se confeseze la modul cel mai amănunțit al trăirilor, sentimentelor și faptelor sale. Necesitatea de confesare este văzută în modul cel mai originar în propriul său Jurnal.

Jurnalul lui Gala Galaction nu poate fi caracterizat ca o operă cu tentă mistică, el fiind în esență o oglindă a frământărilor sale psihologice. Scriitorul își expune convingerile, gândurile sentimentele, zbuciumările, se destăinuie lui însuși, se caută pe sine, într-un dramatic proces intim.

Incursiunile în sfera teologiei, apelurile la divinitate, invocarea preceptelor biblice, chiar dacă uneori au un caracter mai aprofundat decât în scrierile beletristice, trebuie privite ca elemente ce servesc la definirea individualității lui Gala Galaction, la sesizarea modului cum s-a structurat personalitatea scriitorului, de la adolescență până la maturitate și senectute. Jurnalul constituie exclusiv o mărturie istorico-literară a evoluției unui destin, a unui destin neobișnuit care se numește Gala Galaction.

O însemnare datată din 11 septembrie 1898 și așezată veritabil, asemenea unui motto în fruntea Jurnalului, ne dezvăluie că tânarul, de 19 ani pe atunci, avea destulă vanitate să se gândească la posteritate: “Aceste scrisori nu sunt nici ale celor cărora le-am adresat, nici ale mele, care le-am scris, ci sunt ale literaturii românești.” (1)

Încă de la prima scrisoare compusă la 19 ani, cititorul de azi își dă seama și este profund impresionat de modul matur și elevat al gândirii adolescentului, de vibranta emoțiune și intensitate a sentimentelor ce-l încercau, de aleasa sa fizionomie morală, de vasta cultură și de înaltul simț de răspundere și seriozitate.

Valeriu Râpeanu, într-un articol publicat în ziarul “ Contemporanul “ spunea că Jurnalul lui Gala Galaction este “ o mină de aur pentru cel ce va vrea să reconstituie o viață de om, așa cum a fost în toată proza ei cotidiană, în toate momentele formării unei cariere, a unei familii, a unei opere literare, fiind o mărturie din cele mai prețioase din câte avem asupra unora din marile personalități ale culturii și vieții noastre sociale. “ (2)

Jurnalul lui Gala Galaction stă sub semnul unei sincerități nedisimulate în nici o clipă. El nu ascunde nimic: nici clipele de adâncă îndoială, în drumul vieții sale, nici bucuria paternă, nici grijile ce îl copleșesc, nici dragostea de un patetism tulburător, până la uitare de sine și nici gândurile legate apoi de micile și marile necazuri ale existenței cotidiene, nici sentimentele unei prietenii de un devotament emoționant, nici observațiile critice asupra comportării și caracterului acestor prieteni, nici bucuria succesului, nici tristețea eșecului.

Se poate spune că paginile Jurnalului îl demistifică pe scriitor și scoate puternic în relief pe omul ( inclusiv preotul ) Gala Galaction; pe omul bântuit de nevoi, de patimi și interese, mărturisindu-și dorințele, aspirațiile și cutezanțele; pe omul ce s-a hirotonit târziu, nu numai din convingere, dar și pentru a-și alcătui un rost material, pe care totuși nu l-a putut obține, neavând nici măcar o parohie proprie; pe un om înfrânt și umilit, îmăsprit sufletește până la a deveni nedrept și neiertător cu unii din semenii lui; pe omul care, cunoscându-și valoarea incontestabilă, voia să obțină demnitate, poziție socială și ecleziastică pe care o merita.

Pentru a obține portretul adevărat al personalității lui Gala Galaction trebuiesc alăturate cele două ipostaze, ale omului și scriitorului, deopotrivă valabile, pentru că omul și scriitorul se întregesc și se definesc reciproc.

Din paginile Jurnalului rezultă, mult mai accentuat decât în opera sa, că Gala Galaction s-a aflat într-o permanentă contradicție cu el însuși. Pe de o parte se voia un slujitor devotat al dogmelor creștine, care presupuneau o conduită etică ireproșabilă, iar pe de altă parte abdica în flagrante încălcări ale comportamentului uman și civic, practicând și apoi neuitând niciodată relațiile extra-conjugale.

Cel ce și-a notat faptele, gândurile, sentimentele și impresiile de-a lungul unui sfert de veac, n-a căutat prin aceste rânduri circumstanțe atenuate în fața posterității, pentru că, viața sa este, pentru cei ce l-au cunoscut și nu l-au cunoscut exempară.

Cu toate că avut și momente de abdicare civică și sufletească de la calea dreaptă pe care el o urmase de-a lungul vieții, acestea rămân neobservate în fața adevăratelor și nobilelor trăiri sufletești ale lui Galaction.

Prin viața sa dedicată muncii, străbătută de patosul creației, al unei comuniuni cu cei umili, respectându-și înaintașii, îmbinând valorile culturale ale neamului său, fiind om de aleasă omenie, Gala Galaction rămâne una din personalitățile alese ale culturii noastre.

Valoarea documentară a Jurnalului constă în primul rând în faptul că oferă elemente care definesc structura reală a personalității omului și scriitorului Galaction. Paginile Jurnalului permit atât istoricului literar cât și cititorului obișnuit, preocupat de a cunoaște mai complet personalitatea scriitorului, drumul vieții și al creației sale, aspectele caracteristice, inedite, ale unei întinse epoci din evoluția literaturii și societății românești. (3)

GALA GALACTION ÎN VIZIUNEA CONTEMPORANILOR

Prin aspectul său fizic Gala Galaction constituie o apariție singulară, interesantă și pitorească. Critica literară îl apropie ca fizionomie de Lev Tolstoi; barba albă, proeminentă, părul nins, ce înconjura un chip cu trăsături energice, cu ochii adânci, blajini, dar și încărcați de reflexele sclipitoare ale gândului și ale învolburatelor trăiri interioare.

Fizionomia scriitorului trădează o combustie interioară de înaltă tensiune: “ochii-i scânteiază interminent ca două lămpi ce se aprind și se sting mereu, înaintea unei săli de cinematograf, cu mâinile își apasă pieptul ca un profet îndrăgostit.” (4)

Gala Galaction constituie în literatura română un caz paradoxal; el apare pe deplin înțeles, rămânând în realitate necunoscut. Opiniile asupra lui au fost și sunt contradictorii, atât în ceea ce privește dualitatea personalității sale, cât și în ceea ce priveste clasarea operei sale literare. Pentru mânuitorii condeiului Galaction oferă tentația portretizării.

Teodor Vârgolici, care este, poate, cel mai mare și mai fidel admirator al falnicului Galaction, realizează o amplă monografie su numele de Gala Galaction, în care prezintă în amănunt toate aspectele vieții și personalității scriitorului. Criticul este impresionatde felul în care scriitorul și-a slefuit cuvintele cu migala și finețea unui giuvaeriu, cu un rafinat simț al limbii, fiind permanent preocupat de a transmite un conținut de viață, de a revela o idee, un sentiment care să emoționeze cititorul și să-i vorbească despre lucruri proprii sensibilității și gândirii sale.

Este surprinzător modul în care criticul a analizat și a interpretat scrierile, găsind întotdeauna cea mai frumoasă formă de exprimare a ideilor și a sentimentelor lui Galaction în întreaga sa operă.

Adriana Niculiu, în lucrarea sa de doctorat Gala Galaction, omul și scriitorul prin el însuși realizează o amplă monografie, aducând o contribuție deosebită la reconstituirea portretului celui ce a fost Gala Galaction, arătân valoarea deosebită a contribuției sale literare.

Asemenea celor care l-au cunoscut personal ori i-au studiat cu mare atenție opera, Adriana Niculiu, a demonstrat prin monografia sa că Gala Galaction a fost om ca toți oamenii, căruia nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin și slujitor al dogmelor creștine; a fost sincer apropiat de durerile, frământările și luptele maselor muncitoare, pe care le-a înțeles și le-a apărat cu fapta și cu cuvântul său înflăcărat, dar și predicator de pe amvon, desprins de cele lumești. A fost scriitor cu o viziune realistă asupra vieții, nelipsite de accente critice protestatare.

Preotul Gheorghe Cunescu, care a avut favoarea de a-l cunoaște îndeaproape pe scriitor, a scris numeroase articole despre preotul, profesorul și scriitorul Gala Galaction. Dintre lucrările sale au atras atenția cititorilor și lumii literare studiul monografic, tiupărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Antim Nica, Gala Galaction și biografia Pe urmele lui Gala Galaction. Părintele Cunescu s-a simțit profund impresionat de personalitatea artistică și sufletească a părintelui Galaction.

Prin aceste lucrări, atât de bine realizate din punct de vedere documentat, la care se adaugă afirmațiile tuturor celor care l-au cunoscut și admirat, precum și propriile sale confesiuni și articole autobiografice, reușim să-l cunoaștem îndeaproape pe cel ce a fost Gala Galaction sub toate aspectele personalității sale: omul, preotul și scriitorul.

Ca scriitor, Galaction a primit nenumărate elogii din partea criticii literare, recunoscându-i-se pe deplin talentul artistic, lucru demonstrat prin premierea primului său volum, Bisericuța din Răzoare cu premiul “Ion Heliade Rădulescu”

La apariția acestui prim volum, în 1914, Octavian C. Tăslăoanu scria în “Luceafărul” din 14 ianuarie 1914 “ E un prozator de talent, cu o concepție de viață sănătosă” (5)

Garabeet Ibrăileanu, într-o cronică din același an, în revista “Viața românească” releva pregnant originalitatea scrisului lui Gala Galaction, conchizând că “ Gala Galaction e un scriitor foarte original, capabil să satisfacă multe exigențe…” (6)

După elogiul lui Garabet Ibrăileanu, revista “Viața românească” va mai publica în același an un amplu comentariu al primului volum al lui Galaction, sub titlu de Un poet nou, purtând semnătura lui Dumitru Caracostea. Criticul, în urma analizei detaliate a fiecărei nuvele cuprinse în volum, argumenta că proza lui Galaction aduce o viziune cu totul nouă, modernă, asupra unor teme și subiecte tradiționale. El vede în Galaction un prozator reprezentativ pentru întreaga literatură est-europeană.

Gala Galaction a fost un exemplu demn de urmat, nu doar prin ceea ce a scris, ci și prin ceea ce a fost el, ca om, ca personalitate eclesială și artistică. Trăsătura predominantă a personalității lui Galaction este bunătatea: o știu toți cei care, având vreodată nevoie de acest dar al inimii omenești, l-au aflat cu emoție și recunoștință în acțiunea scriitorului . (7) Oriunde se afla, Galaction radia în jurul său căldură sufletească, înțelepciune și mai presus de orice, un luminos și tonifiant fluid de umanitate.

Zaharia Stancu, în articolul Cum l-am cunoscut pe Gala Galaction consemnează acest lucru: “ La masa săracă a lui Galaction au mâncat mulți săraci. În casa lui săracă și încărcată de trilurile celor patru copile au găsit adăpost pentru o noapte s-au pentru mai multe, toți cei fără rosturi pe această lume,care au avut norocul să-l cunoască. Căci Gala Galaction a fost și a rămas mai presus de orice OM. Legea care i-a stăpânit totdeauna sufletul a fost legea supremă a omeniei.“ (8)

Despre bunătatea, generozitatea și căldura sa sufletească au vorbit mulți contemporani. Astfel Tudor Teodorescu-Braniște spunea: “ Cei ce au avut marele noroc de a-l cunoaște ca om, stiu nesecatul izvor de bunătate și de indulgență care stă în acest suflet, cu adevărat ales. “ (9)

Gala Galaction, spune Tudor Vianu, dăinuie în memorie “ cu înfățișarea sa patriarhală, cu glasul său de argint curat, în care se topesc înflecxiunile unei statornice emoții umane, ale unei mari bunătăți. “ (10) Gala Galaction, ca orice om, a avut și el așa-zișii dușmani, oameni care nu erau de acord cu ideile și cu viața sa. Printre aceștia se numără Eugen Lovinescu, care, urmărind cu animozitate constantă întreaga viață și operă a scriitorului, îl înglobează sămănătorismului, numai pentru că socotea acest curent drept un “ cimitir al literaturii române. “ (11)

Dar cei mai mulți dintre oamenii de cultură care l-au cunoscut, i-au admirat blândețea, bunătatea, omenia și onestitatea, iubirea și devotamentul față de cei dragi. Gala Galaction a fost un luptător întreaga sa viață. A muncit din greu fără a avea momente de răgaz, încercând să asigure familiei sale un trai cât mai îmbelșugat. Scriitorul era un părinte devotat; în vremea foametei din timpul războiului, mămăliga cu zer, pe care o învârtea tata era miraculoasă, prin laudele lui, își amintește Maria, fiica sa.

Casa în care Gala Galaction locuia, alături de familia sa, era o casă goală și cam sărăcăcioasă, dar era, însă “ casa bogăției și a dărniciei sale sufletești, casa în care pribegii soartei găseau adăpost și sfat. “ (12)

Gala Galaction s-a comportat el însuși evanghelic și ecumenic, iubind, fratwernizând și ajutând pe toată lumea, fără nici un fel de discriminare socială, etnică, confesională: “ Am suferit cu cei ce sufereau și am plâns cu cei ce plângeau – a declarat el – I-am iubit pe toți deopotrivă, fără să țin seama de numele și de limba lor. ” (13) Aceasta constituia caracteristica personalității și a vieții sale: iubirea și grija deosebită pentru ceilalți, tendințe ce s-au imprimat adânc în întreaga sa literatură: “ M-am străduit să nu pângăresc sufletul cititorilor mei, ci să-i ajut să sporească în frumusețe morală și în solidaritate frățească. Am căutat de-a pururi să fac din literatura mea, ceva ca vinul și undelemnul Bunului Samaritean turnat deasupra rănilor călătorului căzut între tâlhari, pe drumul dintre Ierusalim si Ierihon. “ (14)

“Fiu al umanității “ (15) cum îl numește Alexandru Sahia, Galaction a fost un spirit umanitar, un iubitor de oameni, un om drept, care a apărat și a împărtășit de multe ori soarta celor oropsiți; a fost “ părintele sufletesc al nostru, al tuturor.”(16)

Dumitru Micu, conchide că în personalitatea puternică a scriitorului Gala Galaction se întâlnesc două ipostaze, aparent de neconciliat: de o parte scriitorul, aplecat cu compasiune și uneori cu voluptoasă încântare asupra pasiunilor omenești, iar pe de altă parte, preotul, plin de râvna eticii creștine. Creștinismul lui Galaction expus în operele sale literare, mai cu seamă în romane, este mai mult o concepție umanitară, preconizând iubirea de oameni, de cei aflați în nevoi și suferință, echitatea socială, dreapta judecată a celui căzut în greșeală, toleranța și conviețuirea pașnică dintre neamuri, mila și iertarea. Astfel că, în paginile scrierilor sale pătrunde însăși clocotul vieții obișnuite, problemele de natură umană, socială sau sufletească, scriitorul grefând intențiile moralizatoare pe fapte capabile să-i spună ceva cititorului și să-l atragă și să-l emoționeze.

Opera literară a părintelui Galaction devine pentru cititorul ei “ o minunată predică, o neîncetată propovăduire a biruinței binelui și virtuții asupra răului și ispitei. “ (17) Cărțile scriitorului creștin mențin în ele apa vie a mărturisirii și simțirii religioase. Cu scrisul său, cu graiul și cu fapta, părintele Gala Galaction a fost grabnic să alunge înnourarea unui necaz, să șteargă lacrima și amărăciunea unei suferințe, să sprijine și să se alăture strădaniilor obștești pentru mai bine.(18)

Analizând ipostazele personalității sale, scriitor, teolog, preot și profesor, observăm unitatea intrinsecă, interdependența sufletească, etică și ontologică. Ca preot Galaction a fost literat, ca scriitor a fost teolog și preot. Preotul l-a inspirat pe scriitor, iar scriitorul i-a pus preotului probleme duhovnicești.

Tudor Arghezi, cel ce își cunoștea tovarășul și prietenul de o viață poate mult mai bine decât toți biografii lui de mai târziu, mărturisește printr-un memorabil elogiu, rostit la Radio, această interdependență ontologică a dualității caracterului Părintelui- Scriitor Gala Galaction: “…Noi cunoaștem un Galaction, dinainte de hirotonie, fierbinte, de o mare temperatură pasională. Cerneala lui incandescentă a dat slovelor românești o metalizare și un cristal rotund și Galaction a purtat reunite toate nădejdile sigure ale generației lui…Din ceasul de Utrenie, în care preotul a luat cunoștință de stihul << Pune, Doamne, pază gurii mele…>> personalitatea lui s-a complicat, și fiecare clocot sufletesc a fost mânat de șoapta înțelepciunii…” (19)

Cel care a făcut atâtea pentru întreaga umanitate, cel al cărui suflet se zbuciumă necontenit pentru necazurile celor mulți aflați în suferință, este biruit în cele din urmă de o boală crâncenă, ce nu-i permite să mai facă nici o mișcare. Pare o răzbunare satanică pentru scriitorul atâtor pagini de învățătură creștină și teologică, de a nu mai putea vorbi și scrie. După lungul preludiu al morții, Galaction se stinge din viață în ziua de 8 martie 1961 și va fi înmormântat la Mănăstirea Cernica, alături de vlădici uitați și călugări anonimi.

Gala Galaction, ca om și ca scriitor, a fost o personalitate de excepție. Creștin adevărat, cu tot cugetul și cu fapta statornică, Gala Galaction a arătat prin viața și opera sa că adevărurile creștin, sădite în inima curată a celui înzestrat cu talent, dau naștere unei arte sănătoase și trainice și unei înalte conștiințe cetățenești.

Note:

Gala Galaction, Jurnal, vol. II, București, Editura Minerva, 1963, p. 43

Valeriu Râpeanu, Un eveniment editorial: Gala Galaction, Jurnal, în “Contemporanul”, nr. 38, din 14 septembrie, 1973, p. 4

Teodor Vârgolici, Prefață la Gala Galaction, Jurnal, vol. II, București, Editura Minerva, 1977, p. XV

P. Locusteanu, Figuri contemporane, în “Flacăra”, nr. 7, an. II, p. 8, 1912, apud Adriana Niculiu, op. cit., p. 271

Apud, *** Gala Galaction interpretat de…, p.11

Garabet Ibrăileanu, Gala Galaction. Cu prilejul volumului Bisericuța din Răzoare, în “Viața Românească”, nr. 1, ianuarie, 1914, apud ***Gala Galaction interpretat de…, p. 80

Tudor Vianu, Studii de literatură română, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965, p. 419

Zaharia Stancu, Cum l-am cunoscut pe Gala Galaction, în “Contemporanul”, din 24 decembrie, 1946, apud Teodor Vârgolici, op. cit., p. 16

Tudor Teodorescu- Braniște, Părintele Gala Galaction. , în “Jurnalul de dimineață”, an. VIII, nr. 564, din 13 octombrie, 1946, p. 1, apud Teodor Vârgolici, op. cit., p. 16

Tudor Vianu, op. cit., p. 469

AL. Cerna- Rădulescu, Galaction, necunoscutul,în “Viața românească”, an XXIV, nr. 3, martie, 1973, p. 57

Adriana Niculiu, op. cit., p. 98

Gala Galaction, Între revoltă și contemplație, în Gala Galaction Chipuri și popasuri, confesiuni literare, Ediție Îngrijită, prefață și tabel cronologic de Teodor Vârgolici, București, Editura pentru Literatură, 1969, p. 329

Al. Sahia, Un fiu al umanității. Gala Galaction, în “Ultima oră”, din 16 mai, 1969, apud, Gheorghe Cunescu, Gala Galaction, precursor al ecumenismului actual, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, din mai-iunie, 1971, p. 663

Gala Galaction, Surpriza a doua, în “Victoria”, an. II, nr. 203, din 29 iunie, 1945, p. 1, apud. Pr. Gheorghe Cunescu, art. Cit., p. 662

“Revista Cultului Mozaic din R. P. R.”, martie, 1961, p. 5, apud Gheorghe Cunescu, art. Cit., p. 663

Justinian, Patriarhul României, Un vrednic slujitor al Bisericii, Părintele Gala Galaction în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXII, nr. 4, aprilie, 1954, p. 433

Ibidem, p. 434

Al Cerna- Rădulescu, art. Cit., p. 71

CONCLUZII

Gala Galaction prezintă unul dintre cele mai interesante cazuri din literatura noastră, datorită structurii sale contradictorii și totuși unice prin notele sale specifice.

Oscilarea sa între trăirea plenitudinii vieții și tentația ascetică s-a revărsat în întreaga sa creație literară, în existența sa umană și artistică, imprimându-i acest binecunoscut caracter dual, contradictoriu. Scriitorul n-a reușit să alunge niciodată din inima sa aceste două chemări potrivnice una față de alta, trăind și înțelegând profund viața reală, dar convertindu-i adânc sensurile în direcție ascetică, religioasă. Interesant și demn de relevat este faptul că însuși Galaction și-a mărturisit îndoiala privind recluziunea sa în preceptele ecleziastice ca optimă soluție. În finalul schiței Trandafirii, afirmă că, meditând asupra vieții sale, a ajuns cu firul meditației " “în văi nehotărâte, unde crește floarea întrebării”. Prezentând adesea realitățile vieții, Galaction a rămas întotdeauna fidel unor nobile sentimente și principii de umanitate.

De la un capăt la altul, opera e străbătută de o caldă și vibrantă dragoste de oameni, de înțelegere profundă a dramelor, nenumărate pagini constituind adevărate pledoarii întru apărarea celor umiliți și asupriți.

Situându-l în peisajul românesc dintre cele două razboaie mondiale, trebuie precizat faptul că, deși scriitor-preot, Galaction nu a abuzat niciodată de această poziție, literatura lui nefiind nici ostentativă și nici retorică, nu a deviat în excese mistice, în exaltarea elementelor supranaturale.

O operă literară reflectă însăși structura intimă a omului care a creat-o, temperamentul, trăsăturile de caracter, convingerile și gradul afectivității lui. Preocupat de probleme de creație literară, Galaction își începe activitatea scriitoricească printr-o literatură originală, o mixtură teologico-literară, o literatură de confesiune și apologie creștină.

Perioada de după 1910 și până la Primul Război Mondial este cea mai fecundă activitate creatoare a lui Galaction. În acest timp el scrie și publică toate nuvelele, povestirile schițele și reveriile sale, toate alcătuind cea mai reprezentativă parte a oerei sale. Preocuparea predominantă a scriitorului a fost aceea de a ilustra lupta dintre puritate morală și ispită, dintre virtute și păcat, dintre dogmă și instinct.

Meritul lui Gala Galaction este acela că, în reflectarea ciocnirii dintre puritate morală și ispită, el nu s-a plasat în mod ostentativ pe poziția clericului, nu a oferit soluții dogmatice, artificiale, ci a lăsat eroii să-și rezolve singuri dramele. În unele locuri, prozatorul a cedat locul preotului, plăsmuind narațiuni potrivite amvonului, cu un pronunțat caracter religios. Raportate la ansamblul operei, aceste bucăți se află într-un procent mic, nefiind nereprezentative. I se va recunoaște meritul de a fi reactualizat în veacul său inspirația religioasă, părăsită o perioadă de timp, cu o artă literară modernă și realizări originale valoroase.

Trebuie remarcat faptul că nu toate scrierile lui Gala Galaction stau sub zodia eticii creștine. O serie dintre nuvelele sale sunt consecvent realiste, sunt construcții epice obiective, unele dintre ele având și vii accente sociale, critice. Numitorul comun al infiltrațiilor teologice se rezumă la versetul din Tatăl nostru: “Și nu ne duce pe noi în ispită”.

De la noi, la Cladova, O stea pe fereastra lui Manolaș, În drumul spre păcat, Gloria Constantini, Moara lui Călifar, sunt doar câteva din nuvelele în care Galaction tratează această temă. Galaction imprimă acestor nuvele o dublă semnificație. Sensurile moralizator-creștine sunt estompate, anihilate de clocotul vieții reale, iar în aceste nuvele inspirația și motivarea psihologică a conflictelor capătă un caracter de-a dreptul păgân, de apostazie, contrar intențiilor subiective ale lui Galaction

În conturarea personajelor acestor nuvele, scriitorul a pornit de la premise moralizatoare, căutând să afle modul în care se insinuează și se rezolvă ispita dragostei la numeroși oameni. Condiția primordială a biruinței artistice a lui Galaction în povestirile și nuvelele sale constă în respectarea adevărului vieții, care s-a impus cu plenitudine, fiind mai puternic decât orice teză și orice dogmă.

Mesajul acestor nuvele este pe cât se poate de realist. Din ele răzbate convingerea că, în lupta dintre pasiuni și rațiune, arma oferită de morala creștină asigură întotdeauna biruința rațiunii și face posibilă conviețuirea oamenilor pe principii de înaltă valoare etică și socială.

Eroii nuvelelor lui Galaction acționează conform structurii lor intime. Ei nu sunt niște pioni, niște manechine, pe care prozatorul le mișcă cum vrea, sunt oameni reali, autentici, atrași de tot ceea ce e omenesc: dragoste, pasiune, avere, dornici să le obțină, indiferent de mijloace.

Literatura lui Galaction e răscolită de probleme de conștiință, care implică în ultimă instanță gesturi decisive. Actul de alegere al individului se desfășoară în urma disputei dintre virtute și ispită, dintre precepte sfinte și patimile pământești.

Prin nuvele precum Gloria Constantini ori Moara lui Călifar , autorul, analist al pasiunilor, dar și predicator al amvonului, demonstrează valabilitatea tezei creștine, că toate bunurile și plăcerile acestei lumi sunt neant. Finalul acestor nuvele e in general unul tragic, căci, pentru clericul Galaction, el nu înseamnă altceva decât o jertfă pe altarul care se vrea mereu luminat de flacăra binelui. Flacăra binelui a fist cea care a luminat întrega viață de om și de artist al lui Galaction. Analizând atent epica lui, observăm că forța ei constă în clocotul de viață sufletească pe care îl comunică; și asta, pentru că Galaction își iubește profund eroii, îi înțelege și se identifică cu stările lor sufletești, participând afectiv la toate dramele și pasiunile lor lăuntrice.

Gala Galaction este un scriitor realist, dar dublat de unul romantic, lucru observabil prin atracția sa pentru drame sufletești, mistuitoare, prin utilizarea unor elemente onirice, a miturilor și legendelor care i-au bucurat atât copilăria.

Inspirate din istoria atât de zbuciumată din timpul lui Tudor Vladimirescu și al domniilor fanariote, nuvele precum La Vulturi!,și Lângă apa Vodislavei amintesc cititorilor de curajul și dârzenia poporului în momente de grea cumpănă.

În volumele sale Bisericuța din Răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamțu, Caligraful Terțiu, La țărmul Mării, pe lângă nuvelele, cu o tematică atât de diversificată, întâlnim un întreg ciclu de schițe, reverii și amintiri.

Prin întreaga sa operă și activitate publicistică Gala Galaction dobândește un binemeritat prestigiu, situându-se în rândul celor mai de seamă scriitori ai epocii interbelice. Încercând să reactualizeze personalitatea și activitatea creatoare a scriitorului, numeroși și prestigioși critici, au scris monografii și biografii, prin care au încercat să reconstituie cu fidelitate procesul formării scriitorului, activitatea sa ca preot și profesor, dar și ca literat.

Structura intimă a omului și scriitorului, dar mai ales a preotului Galaction, reiese atât din operele sale, cât mai ales din valorosul său Jurnal intim, care este unic deocamdată în literatura română. Dar indiferent de varietatea și bogăția lucrărilor publicate privind personalitatea și vasta activitate creatoare a lui Galaction, e imposibil de a le cuprinde concentrat, dat fiind faptul că, va exista întotdeaună o nouă latură, o nouă ipostază a personalității sale, mai puțin cercetată și mai greu de descifrat.

Concepțiile religioase, prezente în întreaga creație, contribuie la o deschidere a minții omenești spre o înțelegere mai profundă a operei sale. Însă, fără înțelegerea pulsației inimii lui Galaction, este imposibil a-i înțelege opera.

BIBLIOGRAFIE

I. Opera scriitorului Gala Galaction:

Galaction, Gala, Bisericuța din Răzoare, Iași, Editura “Vieți Românești”, 1914; ediția II, București, 1919; ediția III, București, 1924; ediția IV, București, 1944; …București, 1990; București, 1996;

Galaction, Gala, Clopotele de la Mănăstirea Neamțu, București, Editura Facla, 1916; ediția II, București, 1933;

Galaction, Gala, La țărmul mării, București, 1916;

Galaction, Gala, Caligraful Terțiu, București, Editura Cultura Națională, 1929; editia II, București, 1944;

Galaction, Gala, Nuvele și schițe, București, Biblioteca școlară, 1934;

Galacction, Gala, Opere, Vol. I, București, Editura pentru Literatură și Artă, 1949

Galaction, Gala, Nuvele, cu un Cuvânt înainte de Cicerone Teodorescu, București, Editura pentru Literatură și Artă, 1954;

Galaction, Gala, Nuvele alese, cu un Cuvânt înainte de Teodor Vârgolici, București, Editura Tineretului, 1955;

Galaction, Gala, Opere alese, cu o Prefață de Teodor Vârgolici, București, Editura pentru Literatură și Artă, Vol. I, 1956; Vol. II, 1958;

Galaction, Gala, Opere alese, Ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, cu o introducere de D. Micu, București, Editura pentru Literatură și Artă, vol.I, 1959; vol. II, 1961; vol. III, 1965; vol. IV, 1965;

Galaction, Gala, Lângâ apa Vodislavei, cu o Prefață de Teodor Vârgolici,București, Editura Tineretului, Bibloteca Școlarului, 1962;

Galaction, Gala, Moara lui Călifar, cu o Postfață de S.Damian, București, Editura Minerva, 1973;

Galaction, Gala, Nuvele.Povestiri, București, Editura Minerva, 1979 ; Cluj,1985; București, 1986;

Galaction, Gala, Opere, vol. I, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, București, 1944;

Galaction; Gala, Jurnal, București, Editura Minerva, vol. I, 1973; vol. II, 1977; vol. III, 1980, ediții îngrijite de Mara Galaction-Țuculescu (vol.I ) Și Teodor Vârgolici;

Galaction; Gala, Chipuri si popasuri, București, Editura pentru Literatură, 1969.

II. Bibliografie critică (selectivă)

În volume:

Călin, Liviu, Portrete și opinii literare, București, Editura Albatros, 1978;

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediția a II-a, Ediție îngrijită și Prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1988;

Cunescu, Gheorghe, Gala Galaction, București,Editura ,1989;

Cunescu, Gheorghe, Pe urmele lui Gala Galaction, București, Editura Sport-Turism, 1982;

Eliade , Mircea, Mitul eternei reîntoarceri.Mituri, vise, mistere, București, Editura Ștințifică, 1991;

Ivașcu, George, Confruntări literare, București, Editura Eminescu, vol.II,1986;

Micu, Dumitru,Început de secol, 1900-1916. Curente și scriitori., București, Editura Minerva, 1970;

Micu, Dumitru, Introducere la Gala Galaction, Opere alese, Editura pentru Literatură și Artă, vol. I, 1959;

Niculiu, Adriana, Gala Galaction, omul și scriitorul prin el însuși, București, Editura Cartea Românească, 1971;

Vârgolici, Teodor, Gala Galaction, București, Editura pentru Literatură, 1967;

Vianu, Tudor, Studii de literatură română, București, Editura Didactică si Pedagogică, 1965;

Zaciu, Mircea, Masca geniului, București, Editura pentru Literatură, 1967;

***Gala Galaction interpretat de …, Antologie, Prefață, Tabel cronologic de Teodor Vârgolici, București, Editura Eminescu, 1978;

***Scriitori români, Coordonare și revizie ștințifică, Mircea Zaciu, în colaborare cu M. Papahagi și A. Sasu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.

În Periodice:

1.Justinian, Patriarhul României, Un vrednic slujitor al Bisericii. Părintele

Gala Galaction, în “Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII, nr. 4, din aprilie, 1954;

2.Academicianul Gala Galaction la 75 de ani, în “Biserica Ortodoxă Română”, an LXXIII, nr. 4, din aprilie, 1954;

Vianu, Tudor, Gala Galaction, în “Viața românească”, nr. 9, an. XII, septembrie, 1959;

Niculiu, Adriana, O capodoperă a literaturii române, în “România literară”, an. II, nr. 33, din 14 august, 1969;

Cunescu, Gheorghe, Gala Galaction, precursor al ecumenismului actual, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, ( mai-iunie), 1971;

Cerna- Rădulescu, Alexandru, Galaction, necunoscutul, în “Viața românească”, an. XXIV, nr. 3, din martie, 1973;

Râpeanu, Valeriu, Un eveniment editorial: Gala Galaction- Jurnal, în “Contemporanul”, nr. 38, din 14 septembrie, 1973;

Ciobanu, Nicolae, Fantasticul, dimensiune a prozei scurte românești, în “Luceafărul”, an XXV, nr. 1071, din 13 noiembrie 1972.