. Fuziunea Bancilor Comerciale. Mecanisme, Cauze Si Efecte

Introducere

Consolidarea continuă a instituțiilor bancare este una din caracteristicile remarcabile contemporane a landșaftului financiar în interiorul țărilor industriale și între ele. Deși fuziunile în sectorul financiar includ fuziunile în mai multe segmente cum ar fi activitatea bancară comercială, activitatea bancară investițională, asigurările și chiar dirijarea capitalului, majoritatea activităților de fuziune și achiziție în sectorul financiar în anii 90 au implicat instituțiile bancare. După al II Război Mondial numai în SUA mai mult de 4 mii de bănci au fost achiziționate, inclusiv și mega-fuziunile recente, ce au afectat așa lideri a domeniului ca BankAmerica, National Bank și Chemicale Bank of New-York. Ca recunoaștere a acestui fapt și a implicațiilor sale potențiale asupra politicii publice în mai multe domenii și a fost aleasă tema dată.

Obiectivul principal a lucrării este identificarea implicărilor potențiale a fuziunilor bancare, însă nu judecarea faptului dacă fuziunile în combinare cu alți factori au dus la modificarea riscului financiar sau a mediului concurențial. În practică, izolarea acestor efecte parțiale este extrem de dificilă. Fuziunile băncilor comerciale este numai una din forțele puternice care duce la schimbări în sistemul financiar și fiecare din aceste forțe afectează și este afectată de altele.

În al doilea rînd, este bine cunoscut faptul că comparația internațională în mod inerent este greu de înfăptuit din mai multe cauze. Însă, fuziunile bancare, sau consolidarea în sistemul bancar și globalizarea financiară sunt fenomene care întretaie limitările naționale în mai multe dimensiuni. Așa, comparările internaționale sunt imperative și al doilea obiectiv a lucrării este identificarea comunelor (însă nu neapărat identicilor sau echivalent importantelor) cauze, modalități și implicări a fuziunilor în țările analizate. De asemenea vom analiza natura, și consecințele tendinței existente de fuziune in sectorul bancar și vom face cunoștință și cu factorii ce joacă un rol important la alegerea de către bancă a partenerului pentru fuziune.

Scopul și problemele puse au determinat structura lucrării date. În introducere este argumentată tema cercetării, este definit scopul și problemele lucrării, obiectul și subiectul cercetărilor. Primul capitol „Formele de fuziune” este dedicat definirii tranzacției de fuziune și achiziționare, diferitor tipuri de fuziune, adică in industria bancară sau cros-industrială, în interiorul unei țări sau internațională; caracteristicilor empirice a fuziunilor în diferite regiuni ale lumii (America de Nord, Europa și Rimul Pacific); și caracteristicilor structurale a fuziunilor în sectorul bancar, ca fiind gradul de concentrare, gradul de controlare a depozitelor, și analiza importanței creșterii sectorului bancar pentru națiuni.

În capitolul doi „Cauzele fundamentale a fuziunilor bancare” am analizat cadrul teoretic privind factorii fuziunilor bancare, studiind mai detaliat cauzele empirice interne a fuziunilor și factorii empirici externi care încurajează sau discurajează fuziunile băncilor comerciale. De asemenea în acest capitol am analizat tendințele fuziunilor în sectorul bancar și am descris trei scenarii posibile de dezvoltare a acestui sector pe plan internațional, ele fiind tendința spre instituțiile bancare universale (scenariul 1), instituțiile bancare specializate (scenariul 2) și serviciile bancare oferite în baza unui contract (scenariul 3).

Deși capitolul trei „Cum fuziunile și achizițiile adaugă valoare” începe cu o analiză empirică a trei mega-fuziuni recente, capitolul este dedicat problemelor teoretice privind procedurile de evaluare a fuziunilor și achizițiilor bancare, fiind analizate și așa metode de adăugare a valorii ca fuziunile problematice și achiziția instituțiilor falimentare. De asemenea sunt analizate și considerările non-financiare care determină valoarea reală a băncilor fuzionate.

În ultimul capitol „Efectele fuziunii băncilor comerciale” am analizat pe larg impactul fuziunilor asupra riscului financiar, eficienței băncilor comerciale, concurenței în sectorul bancar și efectele fuziunilor asupra disponibilității creditelor pentru businesul mic, care fac o contribuție esențială la PIB și în crearea locurilor de muncă. Analizînd efectele fuziunilor și achizițiilor asupra fluxurilor de credite businesului mic, este necesară analiza adăugătoare a comportamentului altor participanți pe piață, deoarece clienții abandonați de băncile ce fuzionează pot fi serviți de alte bănci sau instituții financiare.

Deci tema de studiu a lucrării date cuprinde analiza metodelor, cauzelor și tendințelor fuziunilor băncilor comerciale, practica internațională privind consolidarea sectorului bancar. Considerînd o propunere de a fuziona, instituțiile bancare trebuie să aleagă prioritățile corecte și să-și mențină flexibilitatea managerială și culturală. Experții în fuziune și achiziționare susțin ca numai 35% din fuziuni și achiziționări vor atinge scopurile inițiale. Problemele comune se axează împrejurul determinării a valorii reale a afacerii, a sinergiei și perspectivelor; minimizării stresului angajaților, depășirii diferențelor culturale; păstrării clientelei și activității adecvate datorită diligenței. Riscurile preluate de majoritatea băncilor, pe măsura ce dezvoltă liniilor noi de servicii, sunt diferite și mai complicate de cît riscurile asumate în trecut. Siguranță industriei bancare a readus la viață discursurile despre conceptul “prea mare pentru a da faliment“, care de asemenea este analizat în lucrare.

Numărul înalt a fuziunilor în sectorul bancar nu va descrește în viitorul apropiat, iar consecințele acestor fuziuni vor fi simțitoare pe o perioadă îndelungată. În curînd societatea va avea de afacere cu un număr limitat de bănci mari, ce vor impune condiții drastice de concurență băncilor ce nu s-au inclus la timpul lor în tendința comună de fuziune.

În ultima instanță, valoarea reală a succesului a tuturor inițiativelor de consolidare și globalizare este în stabilitatea neîntreruptă, elasticitatea și siguranța sistemului bancar pe parcursul întregului ciclu economic.

Capitolul I

Formele de fuziune

Metodele de fuziune

În termeni generali, consolidarea sectorului serviciilor financiare duce la faptul ca resursele industriei devin prea mult controlate din cauza numărului mic de instituții cheie sau din cauza reducerii rivalității. Consolidarea poate rezulta din fuziunea instituțiilor existente, creșterea organizațiilor dominante sau industrializarea instituțiilor mai slabe.

Sunt cîteva alternative de combinare a instituțiilor între ele. Fiecare are laturile sale pozitive și negative și pot fi potrivite în anumite situații.

Metodele primare de consolidare utilizate de instituțiile bancare sunt fuziunile și achizițiile. Prin ambele metode două instituții independente anterior sunt conduse de o singură conducere. Pe parcursul acestui capitol vom utiliza acești termeni ca fiind substituibili pentru a ne referi la o tranzacție ce implică combinarea a două bănci independente pentru formarea unei singure sau mai multe entități conduse de o conducere comună. Distincția între fuziune și achiziție este ceva vag. Fuziunea deseori este definită ca o tranzacție in urma cărei o entitate este combinată cu alta în așa mod, că cel puțin una din ele își pierde identitatea sa distinctivă. În așa fel are loc integrarea totală a două instituții și poate controlul asupra unei singuri entități poate fi înfăptuit ușor. Achiziția deseori este clasificată ca o tranzacție în care o instituție cumpără pachetul de control altei instituții însă fără unificarea pasivelor ambelor bănci. În comparație cu achizițiile, fuziunile asigură un nivel mai mare de control deoarece numai o singură entitate trebuie condusă. Achizițiile sunt potrivite atunci cînd cauze operaționale, geografice sau juridice de a menține structură corporațională separată.

Fuziunile și achizițiile uneori sunt distinse prin definirea fuziunilor ca tranzacții ce implică două instituții de aceiași mărime, pe cînd achizițiile sunt tranzacții în urma cărora o parte contractuală obține controlul asupra celeilalte. Achiziția parțială sau care nu are ca scop controlul deplin, este similară cu achiziția de interes de supraveghere, cu excepția faptului că instituția achizitoare nu stabilește controlul deplin așa cum implică denumirea tranzacției. Așa afaceri încurajează cooperarea între rivali potențiali, deoarece ei stabilesc interese comune pentru instituții. Achizițiile parțiale de asemenea pot servi ca primul pas în antrenarea într-o consolidare mai completă a controlului.

Toate activele și pasivele băncii achiziționate devin suplimente la activele și pasivele băncii achizitoare. De regulă fuziunea are loc după ce managementul băncilor achizitoare și achiziționate deja s-au înțeles între ei. Apoi afacerea de perspectivă trebuie ratificată de consiliul directorilor a fiecărei instituții și, posibil, de procedura de votare a deținătorilor acțiunilor simple a fiecărei bănci.

În cazul aprobării afacerii de către deținătorii acțiunilor (de obicei cel puțin 2/3 din voturi) organul de stat, care inițial a eliberat licența de activitate, trebuie înștiințat, și de asemenea trebuie înștiințate și acele organe bancare ce monitorizează activitatea băncilor (în Statele Unite). Organele federale bancare timp de 30 de zile trebuie să adopte hotărîrea privind această fuziune, și adăugător se dau 30 de zile pentru discuții publice. Anunțul oficial despre fuziune trebuie publicat de 3 ori în perioada de 30 de zile, cu un interval de aproximativ 2 săptămîni, în mass-media cu un rating înalt în regiunile unde se află sediile principale a băncilor cointeresate. Ministerul Justiției poate începe o anchetă, dacă după părerea sa, în rezultatul fuziunii va fi mult slăbit clima de concurență de piață.

Hotărînd întrebarea privind fuziunea, conducerea și consiliul directorilor a instituției achizitoare studiază caracteristicile principale a organizației, propusă în calitate de obiect pentru fuziune. Printre caracteristicile de primă necesitate, analiticii iau în considerație patru factori:

Istoria băncii, caracteristicile proprietarilor și managerilor,

Situația bilanțului financiar contabil a băncii,

Raportul privind dinamica de creștere fixată și indicatorii de exploatare,

Contul veniturilor și cheltuielilor, și de asemenea, raportul privind fluxul numeralului.

Criteriile enumerate mai jos sunt cele majore, care de regulă se iau în considerație de către instituția bancară achizitoare:

Durata existenței, istoria băncii,

Caracteristicile de calificare ale managerilor,

Comparația tipurilor de management a instituțiilor fuzionate.

Tipurile serviciilor oferite,

Ultimele schimbări privind depozitele, creditele și situației pe piață,

Clienții principali deserviți,

Potrivirea geografică,

Procedurile de control intern,

Caracteristicile personalului,

Compatibilitatea sistemei rapoartelor financiare și sistemului de informație managerială,

Condițiile și reglementarea amortizării pentru birouri și altor active materiale.

Caracterul adecvat a capitalului, veniturilor pe o acțiune, “irosirea” proprietății pînă și după fuziune,

Dinamica cheltuielilor,

Venitul pînă și după deducerea impozitelor, norma venitului.

Analiza completă a consecințelor fuziunii planificate a băncilor comerciale, cum a arătat toată experiența precedentă, este absolut necesară încă înainte de fuziune.

De regulă, fuziunea are loc prin una din următoarele metode:

a). procurarea (achiziția) activelor sau

b). procurarea acțiunilor simple.

În cazul utilizării metodei de procurare a activelor, banca achizitoare procură toate sau o parte a activelor instituției achiziționate, utilizînd în acest scop numeralul său sau acțiunile sale. În așa caz instituția financiară repartizează, de regulă, numerarul sau acțiunile acționarilor săi sub formă de dividende cu un grad de lichidi formă de dividende cu un grad de lichiditate înalt, și prin așa metodă se restructurează. În același timp în unele cazuri de afaceri cu procurarea activelor, instituția care vinde activele sale, poate să-și continue activitatea ca o instituție separată, dar mai mică după mărime.

Dacă fuziunea are loc prin metoda procurării acțiunilor, atunci instituția achiziționată își sfîrșește existența, iar compania achizitoare ia asupra sa toate activele și pasivele a instituției achiziționate. În timp ce banii în numerar pot fi utilizați pentru încheierea ambelor tipuri de afaceri privind fuziunea, este necesar ca toate fuziunile și asocierile, în excepția celor mai neînsemnate, să fie achitate prin emiterea acțiunilor adăugătore de către banca achizitoare. In afară de aceasta, afacerea cu acțiuni mai are avantaj faptul că nu este impozitată, dacă nu merge vorba despre vînzarea acțiunilor, pe cînd achitarea în numerar în majoritatea cazurilor se impozitează imediat. Afacerea cu acțiunile permit în locul beneficiilor curente la momentul dat, orientarea spre beneficiile viitoare, care se așteaptă a fi mai mari, dacă tot va decurge conform planului.

În prezent cele mai des întîlnite fuziuni au loc între băncile mari (metropole) și băncile mici, ce deservesc o clientelă largă. Aceasta permite centrelor financiare bancare de a avea acces la conturile clienților care sunt relativ mai puțin costisitoare și mai puțin sensibile la fluctuațiile ratelor de dobîndă și de a îndrepta aceste depozite în capitalul împrumutat consolidat a corporației. Unele fuziuni bancare sunt privite ca fiind prietenoase, dacă toate părțile participante sunt binevoitoare le fuziune, altele sunt considerate ostile, dacă fuziunii i s-au împotrivit conducerea și deținătorii acțiunilor. Așa la absorbția “Irving Trust bank of New-York” managerii și directorii băncii Irving inventau obstacole de ordin financiar și juridic cu scopul nu a permite “căsătoria” între două corporații pînă în acel moment cînd instanțele judecătorești au luat decizia privind încheierea afacerii. Nu toate fuziunile prevăd absorbția de către banca achizitoare a altor bănci. Unele asocieri bancare cum, spre exemplu, absorbția First City Bankorp, Huston, pur și simplu înseamnă că un grup de investitori bogați au venit în schimbul proprietarilor vechi.

1.2. Caracteristicile fuziunilor în diferite regiuni

În scopul întocmirii tabelelor și analizei, activitatea de fuziune și achiziții este definită ca avînd loc atunci cînd dreptul de proprietate a unei instituții trece la o altă instituție de mai puțin de 50% la mai mult de 50%. Această schimbare general rezultă din transferul non ambiguu a controlului asupra corporației.

În anii 90 au avut loc mai mult de 7 300 de afaceri în care o companie financiară în una din cele 13 țări studiate a fost achiziționată de o altă instituție financiară (Anexa A.1). Valoarea acestor tranzacții fiind de 1.6 trilioane de dolari SUA. În aceiași perioadă au avut loc aproximativ 7 600 de fuziuni a instituțiilor financiare în aceste țări cu aceeași valoare estimată. Diferența între aceste două seturi de figuri sunt atribuite tranzacțiilor internaționale ce implică instituții din țara ce nu este inclusă în studiul și o țară ce este inclusă.

Nivelul activității de fuziune și achiziții ce implică instituțiile bancare a crescut pe parcursul anilor 90, cu o creștere stabilă în număr și în valoare medie a tranzacțiilor de fuziune sau achiziție. În ultimii trei ani a deceniului au avut loc aproape 900 de tranzacții anual ce implică achiziționarea instituției financiare din cele 13 țări de referință. Aceste afaceri au fost asociate cu valoarea totală estimată de aproape 400 bilioane dolari SUA anual. Aceste niveluri reprezintă o creștere triplă a numărului de afaceri observate în 1990 și estimativ o creștere înzecită a valorii toatele pe an. Aceiași schemă există în afacerile în care instituția achizitoarea a fost din una din cele 13 țări examinate.

Creșterea rapidă a valorii totale a tranzacțiilor de fuziune și achiziția fost însoțită și de creșterea dimensiunii estimate a tranzacției medie, ce este aproximativ egal cu creșterea valorii de piață a acțiunilor sectorului financiar în aceiași perioadă. În ultimii trei ani a deceniului, a avut loc o creștere dramatică a numărului și valorii afacerilor mari de fuziune și achiziționare. Aceasta este demonstrat în Figura I.1, ce include numărul anual și valoarea globală a fuziunilor și achizițiilor, în care instituția țintă fiind în una din cele 13 țări și valoare afacerii fiind mai mare de 1 miliard USD.

Activitatea de fuzionare și achiziționare pe parcursul deceniului se datorează instituțiilor bancare. Aproximativ 60% a tuturor tranzacțiilor au implicat achiziționarea organizațiilor bancare. Interesant că afacerile bancare fac 70 la sută din valoarea tuturor tranzacțiilor, pe cînd achiziționarea companiilor în domeniul hîrtiilor de valoare și a altor domenii non financiare a constituit numai 11 la sută.

Figura I.2 prezintă numărul achizițiilor și consolidărilor bancare din 1985 pînă în 1998.

Numărul afacerilor a crescut în marea majoritate în anii ’90 în raport cu cele 2 decenii precedente, avînd impactul cel mai dramatic asupra consolidării activelor și depozitelor băncilor mari. Figura I.3 arată că din 1993 ponderea activelor totale la băncile cu capital mai mare de 10 miliarde USD, a crescut de la 44 % la aproape 63 % la mijlocul anului 1998. În mod similar, consolidarea depozitelor a dus la creșterea ratei de depozite a băncilor mari de la 37 % la mai mult de 58 % în aceiași perioadă. De fapt, numai băncile mari sau bucurat de o creștere în expresie bănească a depozitelor în această perioadă.

Datele statistice demonstrează că pe parcursul anilor 90 activitatea de fuziune și achiziționare implica instituțiile ce operează în același domeniu și în aceiași țară (Anexa A.1). Așa tranzacții fac 70 la sută din activitatea totală ca număr de afaceri și ca valoare a acestor afaceri. Predominarea activității în limitele unei țări și unei industrii poate reflecta restricțiile reglementative în unele țări ce interzic fuziunile cros-industriale și cele internaționale.

Sectorul bancar reprezintă cea mai mare parte a activității de fuzionare și achizitoare domestice în aceiași industrie. Aproximativ 68% a tuturor afacerilor și 78 % a valorii acestor afaceri implică o bancă achiziționată. Anul decesiv ce privește fuzionările bancare domestice a fost 1995, cînd valoarea medie a tranzacțiilor a quadruplat comparativ cu cei doi ani precedenți. Valoarea medie a tranzacțiilor de fuziune și achiziție bancare în general a crescut în a doua jumătate a deceniului. În cazul tranzacțiilor domestice în aceiași industrie, fuziunile cu bănci ca țintă reprezintă cel mai comun tip de afaceri din punct de vedere valoric.

Pe parcursul anilor 90, valoarea totală a achizițiilor instituțiilor aflate în cele 13 țări de referință de către o organizație străină din același domeniu se ridică la 140 miliarde USD, o cifră ce corespunde cu aproape 10 % din totalitatea tranzacțiilor în sectorul financiar în această perioadă. Această activitate a crescut pe parcursul deceniului. Cu toate acestea, impactul diferitor obstacole la consolidarea internațională, inclusiv barierele economice, operaționale și regulatorii, este evidențiată prin mari diferențe între nivelul activității domestice și internaționale în toate trei industrii.

Un contrast izbitor între consolidarea domestică și internațională care implică instituții din același domeniu este importanța relativă a diferitor industrii. Ce ține de tranzacțiile cu bănci, care predominau in consolidarea domestică, ele au făcut numai o treime ca număr și ca valoare din toate tranzacțiile internaționale in aceiași industrie.

Ce ține de tranzacțiile internaționale în același domeniu, instituțiile financiare în cele 13 țări au fost achizitoare mai des și la un preț mai mare de cît ele singure erau ținte pentru organizații străine. De asemenea au fost diferențe importante în compoziția industrială a afacerilor în care instituțiile din țările de referință au fost ținte și afacerilor unde ele au fost instituții achizitoare. Cînd o organizație din cele 13 țări a fost achiziționată, aceasta era de obicei o bancă (57 % din valoarea totală).

Caracteristica pe regiuni și țări

Chiar dacă unele caracteristici generale sunt evidente la nivel global, a existat un număr de deosebiri în caracteristicile activității de fuziune și achiziționare în diverse țări în anii 90. Importanța relativă a activității de fuziune și achiziție, fiind calculată ca valoarea totală a tranzacției pe parcursul deceniului la PIB în această perioadă, diferă substanțial de la țară la țară. În Germania, Japonia și Canada acestea această valoare a fost mai mică de 0.5%, pe cînd în Elveția, Belgia, Statele Unite și Marea Britanie această valoare a depășit 1% ne luînd în considerație dacă tranzacțiile au fost clasificate după ținte sau achizitori.

Țările de asemenea diferă după măsura în care instituțiile lor sunt implicate în fuziuni internaționale. În Statele Unite și Japonia, aproape în toate tranzacții ambele instituții sunt din aceiași țară. În contrast cu aceasta, cînd o instituție este din Belgia, jumătate din toate afaceri și 40 % din valoarea totală sunt tranzacții internaționale. Clasificarea după ținte sau achizitori în general face puțină diferență în importanța relativă a afacerilor domestice și internaționale, Olanda fiind o excepție. Instituțiile Olandeze au făcut unele achiziții mari internaționale ce a ridicat datele statistice privind tranzacțiile internaționale cînd afacerile sunt clasificate după achizitor în comparație cu clasificarea fuziunilor după ținte.

Deși există diferențe între țări, în gradul relativ de activitate într-un domeniu și în domenii diferite, aceste diferențe tind să fie mai mici de cît cele observate la tranzițiile domestice și internaționale. În Japonia, Spania și Statele Unite majoritatea activității de fuziune și achiziționare implica instituții din același domeniu. Printre țările cu un nivel înalt de tranzacții cros-industriale este Belgia, iar companiile belgiene fiind implicate pe scară largă și în fuziuni internaționale.

Industriile în care organizațiile țintă și cele achizitoare operează de asemenea variază după țări. În Statele Unite, ținte și achizitori au fost deseori bănci, o constatare care este în corespundere cu faptul că tranzacțiile bancare sunt mult predominante în Statele Unite. În alte țări, așa ca Australia, Canada, Olanda și Marea Britanie, afacerile bancare nu au fost așa de comune. În Japonia, aproape jumătate din toate tranzacții au constituit organizații in domeniul hîrtiilor de valoare și alte domenii, însă valoarea acestor tranzacții a fost foarte mică. Ca contrast, sectorul bancar a constituit jumătate din totalitatea tranzacțiilor ca număr, și efectiv toată valoare afacerilor.

Deși toate aceste țări au manifestat aceleași caracteristici în activitatea sa de fuzionare și achiziționare, au fost diferențe substanțiale în aceste caracteristici pe parcursul perioadei analizate. Comparația ultimilor 3 ani a deceniului (1997-1999) cu primii șapte (1990-1996) dezvăluie că Canada și îndeosebi Japonia au trecut prin creșteri foarte mari în numărul anual mediu de tranzacții. Ca contrast, organizațiile din Franța, Elveția și Olanda au fost implicate într-un număr mai mic anual ca fiind ambele ținte sau achizitori.

Valoarea medie a afacerilor arată o situație puțin diferită și mai întemeiată. Practic toate țările au arătat o valoare medie a afacerilor mai mare la sfîrșitul deceniului. În șapte țări valoarea medie a afacerilor ce implicau o companie locală a fost de cel puțin de trei ori mai mare de cît cea în primii șapte. Cel mai notabil în Elveția, unde valoarea medie a instituțiilor achiziționate a fost de 30 de ori mai mare la sfîrșitul deceniului. Această diferență se datorează în mare măsură faptului că un număr mic de instituții foarte mari fiind achiziționate sau implicate în fuziune începînd cu 1997. Cînd tranzacțiile sunt clasificate după achizitor, achizițiile s-au dublat în ultimii trei ani în comparație cu primii șapte în zece țări. Organizațiile belgiene au făcut achiziții ce sunt de 15 ori mai mari. Singura țară care a arătat o descreștere a valorii medie a afacerii a fost Japonia (după țintă și achizitor) și Olanda (după țintă). Descreșterea japoneză se datorează unei afaceri imense în anul 1995, iar reducerea olandeză se datorează cîtorva afaceri mari în primii ani a deceniului.

1.3. Caracteristicile structurale a fuziunilor în sectorul bancar

În acest subcapitol se vor analiza unele efecte ce a avut activitatea de tranzacții discutată în subcapitolul anterior asupra structurii financiare, însă o comparație internațională este extrem de dificil de înfăptuit în domeniul veniturilor și cheltuielilor bancare din cauza diferențelor considerabile în caracteristicele structurale și regulatorii a sistemelor naționale bancare, normelor și practicilor de contabilitate și metodele de raportare în țările OECD. Anexa B.1 prezintă unele criterii cheie a analizei pe fiecare țara aparte într-o modalitate ce ușurează cercetarea tuturor țărilor simultan. Anexa B.1 prezintă datele bancare într-o modalitate ce permite examinarea datelor pentru toate țările să fie examinate simultan.

Industria bancară în Statele Unite a fost deosebit de specifică ca rezultat a limitărilor stricte a numărului de filiale și băncilor inter-statale și asupra activității bancare. Pe parcursul deceniului în Statele Unite au fost un număr mare de bănci cu un nivel jos de concentrare în comparație cu alte țări (posibil numai cu excepția Germaniei). Deși ambele cifre tind spre datele mondiale, a fost o diferență substanțială la sfîrșitul deceniului. Chiar mai mult, ca un parametru a PIB, sectorul bancar a avut o importanță relativ mai mică de cît în alte țări.

Alte țări de asemenea au avut caracteristici distinctive. În aproape jumătate din țări incluse în analiza dată, gradul de concentrare a fost extrem de înalt pe parcursul deceniului deoarece un grup mic de bănci deținea o mare parte a depozitelor. Aceste țări cu o concentrare înaltă includ Canada, Belgia, Franța, Olanda, Suedia, posibil Elveția și Australia. De asemenea, în unele țări cu o concentrare înaltă și invers, concentrarea a crescut esențial pe parcursul deceniului. Băncile cele mai mari în Belgia, Canada, Italia și Statele Unite au arătat o tendință generală de a controla volumul crescător a depozitelor bancare. În contrast, băncile mari în Japonia și Marea Britanie nu au avut schimbări sau chiar au pierdut puțin din volumul total a depozitelor bancare.

La sfîrșitul deceniului, sectorul bancar a fost foarte important pentru patru țări Europene: Belgia, Olanda, Elveția și Marea Britanie. În toate patru activele bancare au fost mai mare de trei ori mai mare de cît PIB anual la sfîrșitul anilor 90. În Statele Unite, unde industria bancară a fost relativ mică, activele bancare nu au depășit 100% din PIB în orice an a deceniului. În Elveția și Olanda, activele bancare relative la PIB au crescut mult mai mult de 100% în perioada anilor 90, ce a contribuit la poziția prominentă a sectorului bancar în aceste țări la sfîrșitul anilor 90.

Analiza sectorului bancar a fiecărei țări în parte este de un mare ajutor pentru examinarea efectelor consolidării asupra acestui sector în fiecare țară. Figura I.4 arată că activele consolidate a celor mai mari bănci din lume au crescut relativ la PIB celor 13 țări incluse în analiză în ultimele două decenii ale secolului. Băncile cele mai mari includ bănci din toată lumea, nu numai din cel 13 țări, însă majoritatea băncilor mari, în special cele mai mari se află în una din țările de referință. Deoarece PIB la numitor reflectă numai PIB celor 13 țări, datele din tabel exagerează importanța relativă a băncilor mari pe scară globală.

Relativ la PIB, activele consolidate a băncilor mari creșteau în mod continuu. Activele băncilor Top 50 a lumii au depășit 70% a PIB combinat în 1998, pe cînd aceiași proporție a fost sub 35% în anul 1980. Raportul Top 20 a crescut de la 20% în 1980 la aproape 40% în 1998. Aceste schimbări dramatice ilustrează creșterea evidentă a băncilor dominate în lume relativ la economiile țărilor incluse în acest studiu.

În timpul ce băncile dominante continuu deveneau mai importante, identitatea băncilor dominate se schimba în timp. În particular, cum se vede din Tabelul B.2 distribuirea după țările băștinașe a 10 celor mai mari bănci în lume (după active) n-a fost stabilă pe parcursul anilor. Numărul băncilor din Japonia a crescut în anii 80 dar a scăzut pe parcursul anilor 90. Marile fuziuni la sfârșitul anilor 90 au permis câtorva bănci din SUA să între în rangul celor mai mari instituții.

Capitolul II

Cauzele fundamentale ale fuziunilor

În acest capitol vom precauta cauzele fundamentale a fuziunilor și achizițiilor și vom prezenta mai multe versiuni a savanților și cercetătorilor științifici. Deoarece generalizările privind forțele principale a fuziunilor sunt uneori afectate de circumstanțele particulare a unor țări, cazurile excepționale se vor menționa. Vom separa motivele pentru fuziune și factori a mediului înconjurător ce influențează forma și viteza consolidării. În practică, motivele și factorii mediului înconjurător interferează, dar pentru scopul acestui capitol, s-a dovedit folositoare analiza lor separată. Factorii exteriori de asemenea sunt divizați în 2 categorii: factori ce încurajează și cei ce descurajează fuziunile.

Cadrul teoretic privind motivele fuziunilor

2.1.1. Teorii

Fuziunile și achizițiile în sectorul bancar au loc pentru o varietate largă de motive. În fiecare caz aparte mai multe de o singură cauză pot fundamenta decizia de a fuziona. Motivele pot varia cu caracteristicile băncilor ca mărime sau structura organizațională în timp în diferite țări. În cadrul teoretic utilizat în acest capitol, motivele pentru fuziuni și achiziții sunt separate în două categorii de bază: motive de maximizare a valorii și motive non-valorice.

Într-o lume caracterizată de piețe perfecte de capital, toate activitățile a instituțiilor financiare vor fi motivate de dorința de a maximiza valoarea acțiunilor deținute. Lumea “reală”, pe cînd maximizarea valorii este un factor important pus la baza majorității deciziilor, alte considerații de asemenea pot și deseori vin în joc.

Motive de maximizare a valorii

Valoarea băncii este determinată de valoarea scontată curentă a profiturilor așteptate viitoare. Fuziunile pot duce la reducerea cheltuielilor din următoarele cauze:

Economii de scară (reducerea costului pe unitate datorită creșterii scării de operațiuni)

Economii de scopuri (reducerea costului pe unitate datorită sinergiilor implicate în producerea produselor multiple în aceiași instituție)

Înlocuirea managerilor ineficienți cu manageri mai eficienți sau tehnici manageriale

Reducerea riscului datorită diversificării geografice sau a producției

Reducerea obligațiunilor fiscale

Creșterea puterii monopsone ce permite instituției de a procura intrări la prețuri reduse.

Oferă posibilitatea de a intra pe piețe geografice noi sau piețe de produse cu costuri mai mici de cît costurile asociate cu intrarea de novo.

Fuziunile pot duce la creșterea veniturilor anuale dintr-o varietate de cauze, și anume:

Dimensiunea mare permite instituției să deservească mai bine clienții mari;

Diversificarea largă a producției permite instituțiilor să ofere clienților “one-stop shopping” pentru o varietate de produse diferite;

Diversificarea largă a producției și cea geografică mărește numărul clienților potențiali;

Dimensiunea mare sau porțiunea de piață majorată ușurează atragerea clienților (efectele de vizibilitate sau reputație);

Puterea de monopol crescută permite instituțiilor să majoreze prețurile;

Dimensiunea mare permite instituțiilor să majoreze riscul portofoliilor sale.

Motive ce nu țin de maximizarea profiturilor

Acțiunile și deciziile manageriale nu sunt tot timpul consistente cu maximizarea valorii instituție. In particular, cînd identitatea proprietarilor și managerilor diferă și piețele de capital nu sunt perfecte, managerii pot întreprinde acțiuni ce sunt în favoarea proprie și nu în interesele proprietarilor. Ei pot iniția fuziuni cu scopul de a mări dimensiunea instituției sau reducerea riscului, chiar dacă așa fuziuni nu măresc valoarea instituției. Managerii pot achiziționa alte instituții pentru a evita achiziționarea proprie (achiziții de protecție), chiar dacă din achiziționarea proprie ar beneficia proprietarii. În unele cazuri, managerii pot să fie îngrijorați pentru mărimea organizației sale în comparație cu concurenții, ce îi determină să intre în fuziune numai din cauza că alte instituții fac aceasta.

Rolul guvernelor

Politica guvernamentală poate juca un rol important pentru facilitarea sau împiedicarea fuziunilor. Guvernele uneori facilitează consolidarea în scopul minimizării costurilor sociale asociate cu falimentul băncilor. În Statele Unite de exemplu, agențiile guvernamentale acordau asistență băncilor “sănătoase” care achiziționau bănci falimentare în perioada crizelor bancare în anii 80 și începutul anilor 90. Crizele financiare sau probleme majore cu instituțiile depozitare mari au contribuit la accelerarea schimbărilor în sectorul bancar în Franța, Japonia, Scandinavia și Marea Britanie. În solvarea instituțiilor falimentare autoritățile de supraveghere deseori încurajau fuziunile sau forțau lichidarea și vînzarea celor mai slabe instituții. De exemplu în Japonia în timpul crizelor bancare din anii 90, fondurile guvernamentale au fost predestinate suportului reorganizării și consolidării sectorului bancar.

Guvernele de asemenea pot promova fuziunile cu scopul creării “campionului național” ce poate concura efectiv pe arena internațională. În același timp, legile ce solicită aprobarea reglementară a fuziunilor și achizițiilor sau interzicere anumitor tipuri de fuziuni (din cauza semnificației pentru concurență, stabilitate financiară, conflictelor potențiale a intereselor între băncile comerciale și de investiții, etc) are potențialul de a împiedica consolidarea.

2.1.2 Evidențe empirice a motivelor pentru fuziuni

Economii de gradație și economii de scop

Multe cercetări au estimat relația între costul mediu și mărimea instituției sau scopul produsului în sectorul bancar în încercarea de a determina importanța economiilor de scară și economiilor de scop în sectorul bancar. Aceste studii par să suport punctul de vedere că economiile de scară pot fi un factor motivant pentru fuziunile ce implică instituțiile mici și mijlocii, în particular în anii 90. Ei nu suportă teoria că economiile de gradație sunt un factor important ce duce la fuziunea celor mai mari instituții di sectorul bancar. Deși, trebuie să menționăm că pentru instituțiile larg diversificate, economiile de scară sunt mai greu de calculat din cauza că ele pot fi limitate numai la o anumită linie de servicii și să nu apară în datele globale la nivelul instituției. În așa fel, există o evidență mică sau nu există deloc ce ar suporta importanța economiilor de scop ca factor motivant pentru fuziune.

Eficiența costurilor

În unele cazuri, managerii nu conduc instituția în modalitatea ce minimizează costurile de producere a cantității și combinației date de produse. În acest caz se spune că instituția suferă de ineficiența costurilor. Consolidarea poate ajuta la eliminarea ineficienței costurilor dacă managementul băncii achizitoare este mai efectiv la minimizarea costurilor de cît a băncii achiziționate, și este în stare să elimine costurile inutile după fuziune. Studiile caracteristicilor instituțiilor implicate în fuziune suportă punctule de vedere că eficiența este motivul consolidării. Aceste studii au demonstrat că instituțiile achizitoare sunt mai eficiente în costuri de cît băncile achiziționate. Deși, cercetările asupra schimbării eficienței costurilor după fuziune, în general au eșuat să găsească orice evidență că au fost obținute beneficii din eficiență. Acest eșec se datorează complexităților ce fac foarte dificilă măsurarea schimbărilor în eficiența costurilor sau dificultățile neanticipate în atingerea beneficiilor de eficiență post-fuzionale. Însă aceste studii trezesc unele dubii asupra semnificației beneficiilor de eficiență ca factor motivant pentru fuziune.

Monopolizarea

Fuziunile și achizițiile duc uneori la sporirea puterii de monopol, ce permite instituțiilor bancare să mărească profiturile prin instaurarea prețurilor mai puțin favorabile pentru consumatori. Acest fapt este parțial adeverit atunci cînd instituțiile ce fuzionează sunt concurenți direcți și combinarea lor rezultă în creșterea substanțială a nivelului de concentrare pe piață. Puținele studii ce au examinat efectul fuziunilor asupra prețurilor, ele au găsit evidențe a efectelor semnificative asupra prețurilor. Numeroasele studii influenței fuziunilor asupra profitabilității instituțiilor au observat profitabilitatea crescută asociată cu fuziuni și achiziții, pe cînd altele nu au observat. În orice caz, profitabilitatea majorată nu implică neapărat creșterea puterii de monopol, deoarece beneficiile de eficiență sau economii din cheltuieli datorate economiilor de scară sau de scop de asemenea duc la îmbunătățirea ratelor de profitabilitate.

Deși sunt puține evidențe, pare probabil că în cazul fuziunii concurenților direcți, îndeosebi cînd ei funcționează în mediu de piață înalt concentrat, creșterea puterii de monopol este unul din factorii ce motivează consolidarea.

Evidențe din cercetări

În diferite cercetări cu participanții sectorului financiar și experților în domeniu, un șir de întrebări au fost puse privind motivele pentru fuziuni, separînd fuziunile domestice cu cele internaționale și cele din aceleași segment de cele din segmente diferite. Răspunsurile privind motivele consolidării sunt prezentate în sumar în Figura II.1. Unii respondenți au indicat că motivele pot varia pe diferite segmente a sectorului bancar (de exemplu, băncile comerciale versus băncile de investiții) și pe diferite linii de producție și mărimi a instituțiilor bancare. Însă numărul respondenților nu este îndeajuns de mare pentru a permite să fie evidențiate distincții semnificative în aceste dimensiuni diferite în analiza acestor date.

Motive ce nu țin de maximizarea valorii

Cum am menționat mai sus, cînd piețele de capital nu sunt perfecte și cînd există separarea managementului de proprietari, managerii se pot implica în fuziuni (sau alte acțiuni) ce nu sunt în interesele proprietarilor instituției achizitoare. Există un număr de mecanisme pentru a reduce probabilitatea că managerii se vor implica în activități ce sunt contrarii intereselor proprietarilor. Aceste sunt:

Deținerea acțiunilor de către manageri. Dacă managerii dețin o cantitate substanțială a acțiunilor instituției pe care ei o conduc, ei au un interes personal în maximizarea valorii instituției.

Numărul limitat de acționari. In acest caz proprietarii vor monitoriza mai bine funcționarea managerilor.

Prezența outsiderilor independenți în consiliul directorilor. De asemenea, monitorizarea funcționării managerilor este mai ușoară sau mai eficientă dacă sunt autsideri independenți în consiliul de conducere a băncii.

Numeroasele studii a firmelor non-financiare și cîteva studii a băncilor comerciale au examinat măsura în care aceste mecanisme reduc probabilitatea că managerii vor intra în fuziuni ce nu țin de maximizarea valorii. Deși aceste studii au găsit evidențe că aceste mecanisme sunt ceva eficiente, ele demonstrează că cel puțin unele fuziuni au loc din alte motive de cît maximizarea valorii.

Cauzele interne a creșterii rapide a numărului de fuziuni bancare

Creșterea rapidă a numărului de fuziuni în SUA în perioada recentă, în mediu 300-400 pe an, reflectă existența a numărului larg de factori ce stimulează fuziunile. Majoritatea fuziunilor au loc din cauza că acționarii băncilor respective se bazează pe creșterea momentană a profitului după încheierea fuziunii. Dacă organizația ce achiziționează are un management mai agresiv de cît banca achiziționată, atunci veniturile băncii pot crește în măsura în care exploatarea maximă a piețelor și implementarea tipurilor noi de servicii. Dacă personalul managerial a băncii ce achiziționează este mai profesional de cît managerii băncii achiziționate, atunci profitabilitatea organizației noi formate poate fi mărită ca rezultat a unui control mai efectiv asupra costurilor comune. Oarecare din aceste metode, minimizarea cheltuielilor și maximizarea veniturilor, fuziunile permit creșterea profitului așteptat al organizațiilor bancare.

În alte cazuri majoritatea partenerilor de fuziune prevăd și micșorează riscurilor scurgerii banilor cash, și de asemenea riscul posibil a scăderii veniturilor. Riscul poate fi minimizat și în rezultatul acelui fapt că fuziunea duce la creșterea mărimii și prestigiului organizației bancare, la descoperirea piețelor noi sau dă posibilitatea de a oferi tipuri noi de servicii, in cadrul cărora circulația monedei cash nu corespunde în timp cu circulația cashului obținut în sistemul de servicii deja existent. De aceea fuziunile pot ajuta organizația bancară formată în diversificarea surselor banilor cash și veniturilor, în rezultatul căreia se formează o bancă mult mai stabilă, capabilă de a face față fluctuațiilor spontane a coniucturii economice în condițiile luptei concurențiale în domeniu.

În SUA organele federale de control au remarcat că unele bănci au devenit (deseori în rezultatul fuziunii și a creșterii interne) într-atît de mari că deja este imposibil de a permite falimentul lor. Cînd, spre exemplu, Continental Illinois National Bank of Chicago in 1984 a suferit un aflux masiv a capitalului, Comitetul de Conducere a Sistemului Federal de Rezerve a SUA a venit imediat în ajutor, acordînd un credit, iar Corporația Federală a Asigurării Depozitelor in final a acordat miliarde de dolari pentru a nu permite falimentul băncii. Băncilor mici, ce se află într-o situație grea și care nu au dorit să fuzioneze sau nu au găsit parteneri, deseori li se permite pur și simplu a da faliment. Finisare activității în așa mod a băncilor mici și mijlocii probabil reflectă neîncrederea ne evidentă a organelor de control în aceia că aceste bănci nu sunt destul de mari ca să devină efective, sau că interesele lor foarte înguste sunt concentrate asupra deservirea societăților mici locale pentru a avea șanse de a supraviețui într-o perspectivă de durată lungă. Recent Congresul SUA și-a expus dezacordul cu doctrina de tipul “prea mare de pentru a da faliment”, prin adoptarea Legii de Perfecționare a Activității Corporației Federale de Asigurare a Depozitelor (anul 1991), care limitează posibilitatea susținerii de către stat a băncilor, ce se află într-o situație dificilă (cum se spune în Capitolul 3 a legii).

Majoritatea fuziunilor au loc din cauza așteptărilor de a obține un cîștig din impozitare, în deosebi dacă banca achiziționată are pierderi în profit, ce poate fi folosit pentru a compensa venitul impozabil a băncii achizitoare. De asemenea este posibil cazul obținerii avantajului prin cucerirea segmentului nou de piața, cînd fuziunea permite băncii ce achiziționează de a obține o bază inițială pe o piață absolut necunoscută sau nouă. Achiziționarea băncii deja existente, în loc de întocmirea licenței cu dreptul de a opera cu o bancă nouă cu personal nou, reduce esențial cheltuielile de plasare pe piață nouă. După aceasta poate urma expansiunea ulterioară sub forma deschiderii filialelor noi sau fuziunilor viitoare, pe atunci cînd ca bază inițială pentru dirijarea operațiunilor va fi ultima bancă achiziționată.

Un exemplu cum poate fi utilizată fuziunea pentru îmbunătățirea poziției pe piață a băncilor achizitoare, poate fi evenimentul din 1991, cînd Organele Federale de Control au hotărît să lichideze New England Corporation și să vîndă la licitație activele acesteia, evaluate la 13 miliarde de dolari SUA. Cîțiva pretendenți majori, printre ei fiind și Bank America Corporation din San Francisco și Flit-Norstar Financial Group, priveau aceasta achiziționare potențială ca posibilitatea de a deveni cel mai mare furnizor de servicii financiare în regiunea Angliei Noi, și în primul rînd in statele Connecticut, Massachusets și Man, unde banca New England avea companii bancare fiice. Lichitația a fost cîștigată de grupul financiar Flit-Norstar din orașul Providence, statul Rod-Iceland. Ca rezultat a fuziunii, acest grup a devenit cea mai mare bancă în Anglia Nouă. Acest caz de fuziune de asemenea demonstrează și motivele de minimizare a cheltuielilor, care de fapt, stau la baza multor hotărîri de fuziune. Managerii băncii Flit-Norstar au calculat că vor putea economisi pînă la 350 milioane dolari SUA, obținînd în același timp un profit suplimentar in mărime de 150-200 milioane dolari. Recent s-a anunțat reducerea pe o scară largă a statelor și economia din contul excluderii dublării serviciilor bancare în rezultatul unor astfel de mega-fuziuni, ca Bank America Corporation și Security Pacific Corporation, Chemicale Bank și Manufactures Gannover, NCNC și C&C Soveran Bank, care după fuziune se numește Nation’s Bank.

În unele cazuri administrația poate presupune că fuziunea va majora posibilitățile creșterii, totodată pastrînd tempul de dezvoltare existent a băncii achiziționate și micșorarea cheltuielilor de exploatare, utilizînd priorităților efectului de mărime. Înafară de aceasta, fuziunea oferă băncii posibilitatea de a majora limitele creditelor și de a satisface necesitățile clientelei băncii. Acest factor are o importanță deosebită pentru piețele, unde clienții principali ale băncii pot avea o tendință de dezvoltare mai rapidă în comparație cu însăși banca.

Deseori fuziunile permit băncilor mici accesul spre cadrele de conducere de o calificare înaltă, pentru care permanent se simțea un deficit acut. Companiile financiare mari completează forța de muncă angajînd absolvenții colegiilor, în multe cazuri ei angajează personalul prin birourile de forță muncă în cele mai mari metropole. Băncile mici și cele din provincie au un număr mic considerabil de contacte pe piață, ce le-ar ușura căutarea cadrelor manageriale talentate, în afară de aceasta, ei nu pot să-și permită întreținerea personalului de înaltă calificare.

În analiza făcută de Prasad și Prasad, conducătorii de rang înalt a 25 celor mai mari instituții bancare din SUA trebuiau să răspundă la întrebarea, ce factori ei iau în considerație la alegerea candidaturilor băncilor satisfăcătoare pentru fuziune. Majoritatea au remarcat calificarea managerilor. Unii conducători a băncilor de frunte au răspuns că pentru fuziune ei ar prefera bănci-parteneri, nivelul managerial a cărora ar fi practic identic cu cel propriu. Ca alți factori determinatori au figurat profitabilitatea, și în primul rînd profitabilitatea capitalului propriu, eficiența operațiunilor bancare și păstrarea poziției băncii pe piața.

Analiza a 559 fuziuni bancare din perioada 1981-1986, care a fost făcută de Hanter și Wall, a avut ca scop determinarea caracteristicilor principale a băncilor achiziționate pe teritoriul Statelor Unite. A fost determinat că cele mai mari sume au fost plătite de regulă pentru achiziționarea băncilor, a) a căror profitabilitate a fost mai mare de cît cea medie, b) care se deosebeau prin creșterea rapidă a activelor și depozitelor, c) raportul mai înalt dintre sumele împrumuturilor bancare și active, aducătoare de venit, d) utilizarea rezonabilă a datoriilor debitoare în calitate de modalitate de influența afacerile companiei. Hanter și Wall au ajuns la concluzia că băncile sunt cointeresate în fuziuni, ce contribuie la majorarea potențialului de creștere a veniturilor și a eficienții desfășurării operațiunilor. Mai jos sunt aduse majoritatea motivelor pentru fuziunea și achiziționarea băncilor în ultimul timp, luate din cercetările contemporane privind fuziunea în sectorul bancar:

Majorarea așteptată a profitabilității băncii

Tendința de a descoperi pentru sine piețe noi și surse noi de venituri. Majorarea anticipată a participării pe piața creditelor, depozitelor și a altor servicii bancare. Beneficiile obținute la contopirea mai multor corporații în una singură din micșorarea cheltuielilor și creșterea eficienței. Diversificarea geografica cu scopul de a micșora riscul prin deservirea piețelor cu profiluri economice diferite și fluxuri resurselor financiare.

Extinderea asortimentului de servicii oferite (acordate) cu scopul minimizării riscului legat de numărul mic de servicii prestate numai pentru un număr limitat de clienți

Tendința spre expansie și creștere prin metoda cea mai puțin costisitoare

Tendința spre creștere a prestigiului în domeniul conducerii (adică crearea imperiilor), ce poate fi realizat prin controlul asupra organizațiilor bancare mari.

Cercetarea (căutarea) protecției mai sigure de concurență și a posibilităților de a stabili prețuri înalte la serviciile acordate.

Forțele externe ce încurajează fuziunile bancare

În unele țări (spre exemplu Japonia în anii 1990) fuziunile erau cauzate în majoritatea sa de necesitatea de recapitalizare a instituțiilor după crize majore. Mai general, majoritatea restructurărilor curente în sectorul financiar sunt un răspuns strategic la schimbările mediului concurențial. Printre forțele majore ce crează presiuni pentru schimbări sunt:

Avansările tehnologice;

Deregulamntarea; și

Globalizarea pieților locale.

Cum variază motivele de bază pentru fuziuni și achiziții, așa și forțele externe variază peste măsurile sale de influență. În unele cazuri, forțele structurale de bază sunt aceleași, dar impactul este diferit. Cercetările au demonstrat că fuziunile internaționale sunt caracteristice pentru băncile situate în țări care au experiență mare în consolidarea domestică, unde scopurile pentru fuziunile ulterioare domestice deja au ajuns la limitele politicii antimonopol. Unul din studiile petrecute a sugerat că influența factorilor externi este suportată de introducerea lui euro, ce a servit ca un catalizator puternic pentru fuziuni în unele țări. Adăugător, variațiile prețurilor acțiunilor (pentru achizitori) și ratele de dobîndă joase a asigurat un mediu favorabil pentru finanțarea tranzacțiilor. În sumă, tehnologiile, destabilizarea și globalizarea au ușurat sau au înlăturat barierele de intrare și au pavat drumul spre presiunilor concurenței în creștere. Deținătorii acțiunilor în acest timp sa-u activat. Practicile de conducere cu corporații încă mai diferă de la o țară la alta, dar conceptul de “valoare a acționarilor” a cucerit sprijinitori.

Schimbările tehnologice. Tehnologiile au efecte directe și indirecte asupra structurării serviciilor financiare. Efectele directe a tehnologiilor includ:

Creșteri pe scara realizabilă a producerii a anumitor produse și servicii (de exemplu cartele de credit și administrarea activelor);

Avantaje de scară în producere a instrumentelor de management a riscurilor cum sunt contracte derivat și alte garanții extrabilanțiere;

Economiile de scară din așa servicii ca păstrare, managementul numerarului, operațiunile oficiilor bancare și cercetări științifice.

Schimbări dramatice în viteza și calitatea telecomunicațiilor, computerilor și serviciilor informaționale au dus la micșorarea costurilor tranzacționale. Această dezvoltare a avut un impact dramatic asupra industriei serviciilor financiare, printre care pot fi menționate schimbările în capacitatea de ramificație; crearea serviciilor financiare noi și a produselor noi; explorarea informației; ștergerea caracteristicilor univoce a instituțiilor financiare.

Deregulamentarea. Guvernele influențează procesele de restructurare printr-un șir de măsuri:

Prin efecte asupra concurenței de piață și fuziunilor (de exemplu, plasarea limitelor sau interzicerea fuziunilor internaționale sau fuziunilor între bănci și furnizori de servicii de alte tipuri);

Prin aprobare-dezaprobare a deciziilor pentru tranzacții particulare de fuziune;

Prin limite asupra mulțimii de activități permise pentru prestatori de servicii;

Prin existența instituțiilor publice;

Prin eforturile de minimizare a costurilor sociale a falimentelor.

Pe parcursul ultimilor două decenii multe bariere oficiale la consolidare au fost slăbite deoarece guvernele au reconsiderat cadrul legal și regulamentativ în care operează instituțiile financiare. În unele țări, regulamentele sectorului bancar tindeau să asigure securitatea (și anume protecția consumatorilor și prevenirea falimentului). Însă regulamentele financiare s-au deplasat de la sistemele bazate pe regulamentare strictă spre sistemele bazate pe ridicarea eficienței prin competiție cu accentuarea disciplinei de piață, regulamentelor de supraveghere și pentru capitalul cu un risc major. În mediul operațional nou, politica publică este mai puțin protecționistă pentru bănci și expune băncile la aceleași presiuni de piață cu care se confruntau de mult timp afacerile non-bancare.

Deregulamentarea în sectorul bancar deseori a fost un răspuns a creatorilor de politică avansării tehnologiilor și crizelor financiare. Pe timpuri, schimbările regulamentare au ratificat schimbările ce anterior au fost implementate de regulile de piață. Spre exemplu este evidență că inovațiile tehnologice in depozitare și creditare au încurcat deregulamentarea în acest domeniu, și avansările tehnologice au fost un factor ce a făcut capabile instituțiile din Statele Unite să înfrîngă limitările geografice și cele funcționale ce au fost incorporate în licențele de activitate.

Globalizarea. Globalizarea în multe aspecte este un product derivat a tehnologiilor și deregulamentărilor. Ca un factor ce încurajează consolidarea, globalizarea afectează pe larg instituțiile ce oferă servicii pe scară. Corporațiile internaționale se așteaptă că ofertanții de servicii vor avea cunoștințele necesare și ansamblul de produse pentru a face față tuturor necesităților de investiții sau managementul riscurilor în orice localitate în care operează corporația.

Între timp, marjele profitului în multe instituții ce oferă servicii pe scară sau restrîns ca rezultat a ușurinței de intrare in piață nouă și natura de marfă a produselor financiare pe scară largă. Marjele joase au avut ca efect faptul că volumele mari sunt necesare pentru generarea veniturilor anuale înalte. Această necesitate a promovat unele instituții să opteze pentru fuziuni și achiziții ca metode pentru atingerea masei critice. Fuziunile și achizițiile de asemenea au fost o opțiune pentru bănci ce caută să construiască o sistemă internațională de oferire a serviciilor. Prin achiziția instituțiilor existente în piața țintă, achizitorul obține un reazem mai rapid de cît ar fi posibil prin strategia de creștere organică.

Introducerea lui euro. O altă evoluție ce a avut un impact asupra mediului concurențial pentru unele instituții este crearea lui euro. Punctul de vedere general este că euro activează ca un catalizator, ce susține tendințele existente în sistemul bancar european. Însă valul de activitate de consolidare în regiunea euro precedent și după lansarea euro a dus la unele speculări că euro ar putea să aibă efecte independente. Evaluarea impactului specific a euro asupra consolidării sectorului financiar este complicată din două cauze. În primul rînd, în perioada cînd a fost introdus euro, sectorul financiar european de acum a trecut printr-un șir de schimbări ce au avut loc la sfîrșitul anilor 80 și care se datorau eforturilor de armonizare în contextul a pieței unice și a factorilor conturate în subcapitolul precedent, suportate de tendința generală spre liberalizarea mișcării capitalului. În al doilea rînd, relația între euro și procesul de consolidare diferă de la segment la segment a sistemului financiar (piața financiară și de capital versus piețele cu amănuntul).

De la introducerea sa, euro a dus rapid la integrarea pieței monetare, și prin aceasta a afectat motivele de consolidare prin două căi. În primul rînd, euro a înlăturat avantajul de prețuri în rata dobînzii domestice de care se bucurau înainte de băncile domestice specializate în activități într-o valută anumită. Această schimbare a pus sub presiune profitabilitatea unor bănci domestice ce au fost mari în sistemul bancar domestic, dar au o cotă mult mai mică a pieței monetare integrate. În al doilea rînd, luînd în considerație mărimea pieței monetare integrate, există o necesitate de ofertanți de servicii de plată băncilor mici, ce favorizează instituțiile mari deoarece echipamentul tehnologic necesar cere costuri de instalare enorme.

Euro de asemenea a afectat activitatea de casierie a sectorului corporativ în regiunea europeană. Corporațiile ce operează pe plan internațional au menținut conecsiuni bancare în cîteva țări europene, dar cu o singură valută aceste relații sau redus semnificativ. Această dezvoltare a încurajat fuziunile bancare, deoarece pentru a deservi acești clienți corporativi internaționali, în deosebi pe cei mari, mărimea poate deveni mai oportună.

Forțele externe ce descurajează fuziunile bancare

În acest subcapitol vom analiza factorii ce discurajează fuziunile și achizițiile bancare, așa cum sunt regimurile reglementatorii, eșecurile informaționale, diferențele culturale, și alți factori. Unii factori discurajează anumite tipuri de fuziuni. În particular, preluarea ostilă sunt împiedicate mult mai mult de cît fuziunile pașnice, ce pe larg explică lipsa preluărilor ostile în sectorul bancar. De exemplu, regulamentele guvernamentale pot să facă preluările ostile permise în sectorul băncilor comerciale mai costisitor și consumatoare de timp de cît în sectoarele non-bancare. De asemenea, structurile de proprietate și structurile corporative de conducere pot face dificilă achiziția băncii prin preluare ostilă. De altfel, deoarece o asimetrie informațională în raport cu aprecierea creditelor bancare, de exemplu, poate fi substanțială, aceasta poate fi foarte riscant pentru ofertant să înfăptuiască achiziționarea fără cooperarea managementului și a acționarilor instituției țintă.

Reglementarea. Mediul legal și reglementativ prezintă o piedică potențială pentru fuziuni, deoarece afectează direct șirul de activități permisibile instituțiilor și poate implica costuri considerabile de negocieri. În unele țări legile antimonopol sunt o piedică importantă, mai ales pentru fuziunile domestice inter-sectorale. Regulamentele prudente pot împiedica fuziunile internaționale prin diferențele în cererile a capitalul necesar. Împiedicările reglementative potențiale includ protecția “campionilor naționali”; instituții financiare ca proprietatea guvernamentală; politicile de concurență; regulile de confidențialitate. Trebuie să menționăm, că cu timpul, diferențele reglementative în diferite țări pot să diminueze și să tindă spre reducerea barierelor pentru fuziunile internaționale.

Diferențele culturale apar în procesul de consolidare la nivelul corporațiilor, între segmente, în diferite regiuni sau țări. Diferențele culturale sporesc complexitatea, și prin aceasta costurile de management a instituției. Problemele post-fuzionale deseori au fost atribuite subestimării dificultăților implicate în încercarea de a combina diferite culturi. Principalele diferențe culturale sunt diferențele între țări și diferențele în cultura corporativă. Primele sunt observate la expansiunea geografică largă și factorii ce pot discuraja fuziunile sunt diferențele lingvistice, stil de comunicare, necesitățile clienților și canalele specifice de distribuție. Al doilea tip de diferențe este observat la fuziunea egalilor, adică a companiilor cu identități corporaționale puternice. Încercările de preluare deseori devin neprielnice atunci cînd există despicături simțitoare în culturile corporaționale între achizitor și țintă. Aceste diferențe pot împiedica schimbul de informații, urmărirea obiectivelor comune și dezvoltarea identității corporaționale

Fluxuri informaționale inadecvate sunt o formă de ineficiențe de piață ce pot majora incertitudinea rezultatului fuziunii sau achiziției. Ele pot fi atribuite diferențelor mari în standardele de contabilitate în diferite țări și sectoare. Cînd se ciocnesc de asimetrie informațională, acționarii pot dis-aproba fuziunea din următoarele considerente: imposibilitatea comparabilității a rapoartelor contabile; dificultăți în aprecierea activelor; lipsa transparenței.

Alți factori discurajatori. Alți doi factori pot discuraja instituțiile bancare de a intra în fuziuni, și anume costurile legate de managementul instituțiilor complexe și impozitarea. Subevaluarea costurilor sau complexitatea conducerii a instituției mari și eterogene duc la fuziuni nereușite. De exemplu, strategia de combinare a activității bancare de investiții cu activitatea de asigurări de viață sau activitatea bancară privată duce la pierderea obiectivelor și la subminarea valorilor specifice a constituenților. Povara impozitelor este un cost ce influențează deciziile de afaceri. Deși fuziunea poate rezulta în reducerea obligațiilor de impozitare, instituțiile bancare deseori se ciocnesc cu faptul că costurile directe și indirecte impuse de impozitare nu justifică fuziunile, fără diferențierea partenerilor locali sau internaționali. Absența acordurilor privind impozitarea dublă între țări de asemenea este o piedică pentru fuziuni. Din punct de vedere a eficienței, structurile organizaționale ce sunt optime din punct de vedere a impozitării pot fi mai puțin eficiente din punct de vedere a proceselor de producție și distribuție.

Tendințele proceselor de fuziune și achiziție

Considerăm că în viitor procesele de fuzionare vor varia de la țară la țară și de la sector la sector, în dependență de diferite puncte de start privind numărul de instituții și totalitatea activităților efectuate de instituția bancară. Viteza fuziunilor poate crește în Europa, deoarece impactul încurajator a lui euro încă nu a sfîrșit cursa sa, pe cînd piedicile pot fi reduse deoarece procesele de convergență în așa domenii ca reglementarea și impozitarea. Există o posibilitate că poate dezvolta o structură în lanț în piața interbancară în regiunea euro, prin care puține bănci mari acționează ca bănci-centre monetare. În aceste circumstanțe, locarea fizică a băncilor devine mai puțin importantă și mărimea necesară poate fi atinsă prin fuziunile domestice. Pe piața retail, o dată ce începe distribuția fizică a euro, presupunem o mobilitate mai mare a deponenților și a creditorilor, ce va afecta concurența în acest sector pe scară internațională și va duce iarăși la declinul structural în marjele tradiționale a dobînzilor. Euro favorizează indirect integrarea sectorului cu amănuntul prin exercitarea presiunii asupra autorităților naționale competente pentru a înlătura barierele reziduale în activitatea internațională. Aceasta va duce la un mediu mai concurențial în care menținerea capacității bancare excesive în unele țări europene tinde să devină mai puțin durabilă. Marjele dobînzilor pot diminua și aceasta va cauza băncile să ajusteze economiile de costuri sau majorarea segmentului de piață prin fuziuni. Trebuie să constatăm, că în Europa concentrarea sectorului financiar este mult mai înaltă în țările nordice și Olanda de cît în cele late țări a Europei continentale, în particular Germania și Italia. În așa mod, pe cînd țările din prima grupă deja s-au implicat în fuziuni internaționale, ne așteptăm că pentru o perioadă, consolidarea în celelate țări va continua la nivel național. În Statele Unite și Japonia, unde concentrarea rămîne joasă în ciuda fuziunilor recente, noi ne așteptăm să vedem o concentrare în creștere a serviciilor financiare în viitor. În toate țările, factorii de mediu (ca tehnologiile, deregulamentarea și demografia investițiilor) va influența viteza și formele fuziunilor. În așa mod întrebarea cheie nu ține de faptul dacă fuziunile vor continua în viitor, dar mai degrabă ține de modul acestor fuziuni. Pentru a examina această întrebare, vom prezenta un număr de scenarii alternative. Trebuie să menționăm, că aceste scenarii nu sunt incompatibile și pot funcționa concomitent în diferite segmente a industriei serviciilor financiare.

Scenariul 1: instituții universale

Primul scenariu este o continuare a tendințelor curente spre prestarea serviciilor universale ce domină în segmentul bancar. “Lacunile” pot fi împlute de jucători de nișe sau instituții regionale specializate de exemplu în creditarea menajelor sau firmelor mici și mijlocii în așa industrii ca agricultura. Conform acestei viziuni a sectorului financiar, va avea loc o consolidare în continuu între entități financiare și non-financiare așa cum firme de internet și comunicații, ce vor permite băncilor să asigure avantajele de diversificare și scară încorporate în tehnologiile noi. Deși, sunt motive de a crede că există limitele superioare a avantajelor de creare a instituțiilor financiare tot mai mari, atotcuprinzătoare. De exemplu, cu cît crește mărimea și complexitatea instituțiilor, cu atît cresc și dificultățile în conducere. Deoarece capacitatea managerială devine prea diversificată, profitele suferă, ceia ce deseori duce la separare sau alte forme de reducere a mărimii.

Scenariul 2: instituții specializate

În al doilea scenariu procesul de separare este evitat. Fuziunile continue repede, însă în locul creșterii numărului băncilor universale, instituțiile se specializează după cum ele cresc. Diferențele în scara optimală ce se referă la activități variate sau la economiile de scop limitate de asemenea justifică cel puțin specializarea. Credem că mărimea optimală și structura instituției poate depinde, parțial, de mărimea peții în care operează instituțiile. Pe piețe mai mici, de exemplu Scandinavia, instituțiile de mărime medie cu caracter universal pot fi optimale deoarece beneficierea de “one-stop shopping” în așa situații poate cîntări mai mult de cît orice costuri de complexitate. Pe piețe mari, așa cum sunt Statele Unite, specializarea sau formele libere de consolidare (alianțele strategice) pot fi mai adecvate deoarece costurile fuziunilor pentru a deveni “mari” încep să domine.

Scenariul 3: servicii bancare oferite în baza unui contract

Al treilea scenariu preia procesul de specializare din scenariul precedent cu un pas înainte. Pe lîngă specializarea pe linii de servicii, instituțiile bancare în viitor de asemenea pot alege specializarea în tehnici de producție. Aceasta va duce după sine o plecare radicală de la practicile curente, care în general constă din producerea combinată a liniei large de servicii, inclusiv producția tuturor sub-companiilor (integrarea verticală). Din acest punct de vedere, o distincție poate fi făcută între producătorii a serviciilor financiare și componentelor sale și livratorii acestor servicii la consumatorii finali. Întrebarea cheie este dacă instituțiile financiare trebuie să dirijeze procesul întreg de producere de sine stătător pentru a asigura beneficiile de scară sau dacă aceleași beneficii pot fi realizate dacă procesul de producție sau o parte din el este dată altei companii. În așa numita paradigmă a serviciilor bancare oferite în baza unui contract (ce este pus în practică și în alte segmente a industriei serviciilor financiare) răspunsul la prima parte a acestei întrebări este negativ. În dependență de avantajele comparative a unei bănci anume, este necesar să producă numai unele servicii sau componente acestor servicii pe care le oferă, obținînd celelalte de la producătorii specializați (ei fiind din interiorul sau exteriorul sectorului financiar). Concurența va avea loc pe baza numelor de mărci de fabricație, calității produselor și serviciilor și prețurilor. În cazul extrem, bizuindu-se numai pe avantajul informațional, o bancă va funcționa ca un portal de aprovizionare a clienților cu toate produsele și consultații de care ei au nevoie, dar vor face puțin mai mult de cît simpla evidență a contractelor cu furnizorii externi (de aici termenul de “servicii bancare oferite în baza unui contract”). Un exemplu bun poate fi servicii bancare prin internet. Punțile între softul personal financiar și paginile web a instituțiilor financiare – combinate cu avantajele de certitudine, garanție, semnătură digitală, etc. – poate face posibil suportul de internet a șirului întreg a serviciilor financiare. Terțiarii pot iniția servicii diverse sau consultații unde se pot obține oferte mai ieftine. În așa mod, lanțul de ofertă poate fi “separat”, deoarece diferite instituții se vor specializa în anumite aspecte a procesului financiar intermediator.

Pe cînd consolidarea între furnizorii de servicii financiare aproape sigur va continua în termen scurt, este posibil că în perioada lungă unele din aceste fuziuni se vor destrăma. Experiența din alte domenii economice sugerează că valurile de fuziuni uneori sunt reversate (cel puțin parțial). Însă, de obicei, valul de fuziuni schimbă inexorabil industria, așa că punctul de plecare niciodată nu poate fi recăpătat.

Deși perspective pentru paradigma serviciilor bancare oferite în baza unui acord pot apărea într-un timp îndepărtat, în unele țări sunt așteptate să aibă loc forme mai moderate de specializare (“back to core business”). O latură a politicii referitor la tema dată este cum concurența în sectorul financiar poate să se dezvolte dacă în viitor va avea loc o specializare mai strictă, deoarece în unele domenii specializate puterea de monopol poate crește. Specializarea în așa măsură va schimba la sigur modul de consolidare în sectorul financiar. Fuziunile vor continua deoarece instituțiile financiare vor tinde spre diversificarea serviciilor și a piețelor deservite, dar acest proces va fi însoțit de divestiții deoarece lanțul de producere de bază a fost (parțial) rupt. În același timp, diferiți producători specializați, de exemplu în domeniul prelucrării plaților, de asemenea pot fuziona. În așa fel, structura sectorului financiar va deveni mai stratificată de cît este în zilele noastre.

Între extremele ca sectorul financiar concentrat ce constă din instituții universale și sectorul financiar specializat, este un spectru întreg de situații posibile. De exemplu, mai degrabă de cît o “separare” completă a lanțului de producere, pot fi stabilite forme de cooperare ca alianțe strategice. Balanța între fuziuni și forme de cooperare depinde în particular de economiile de scop ce există între diferite procese de producție și de intensitatea concurenței în sectorul financiar. Nivelul jos a economiilor de scop și nivelul înalt a concurenței asigură presiuni mai mari spre “separarea” lanțului de producere. Din acest punct de vedere, reglementarea sectorului bancar poate avea un rol prin influențarea nivelului de concurență în sectorul financiar din interiorul și din exteriorul industriei serviciilor bancare.

Cum a mai fost spus, tendința spre consolidare pare să continue, dat fiind presiunile susținute în mediul în care operează instituțiile financiare. Simultan, sunt forțe în lucru care pot schimba organizarea sectorului financiar. Desigur, anume cum aceste miriade de forțe vor balanța în viitor rămîne să vedem.

Figura II.1

Motive interne pentru fuziune

Figura 1: Economii de scară

Figura 2: Economii de scop

Figura 3: Majorarea veniturilor – mărimea în creștere

Figura II.1 (continuare)

Figura 4: Majorarea veniturilor – „one-stop shopping”

Figura 5: Reducerea riscurilor: diversificarea serviciilor

Figura 6: Schimbări în structura organizațională

Figura II.1 (continuare)

Figura 7: Creșterea puterii de piață

Figura 8: Construirea imperiei manageriale

Capitolul III

Cum fuziunile și achizițiile adaugă valoare

Nu este neobișnuit că două bănci să anunțe fuziunea și ca analiticii pieței hîrtiilor de valoare să laude imediat tranzacția deoarece aceasta ridică valoarea sau să critice tranzacția pentru că nu prezintă interes pentru acționari. Cum apar așa diferențe? Este oare posibil de a înțelege repede dacă tranzacția este bună sau rea? În capitolul dat vom analiza factori diferiți ce măresc valoarea băncii și ce o diminuează.

Este ușor de specificat, în termeni abstracți, cînd o fuziune este de folos. Compararea simplă a valorii instituției consolidate după tranzacție cu suma valorii de piață a instituțiilor independente înainte de tranzacție. Dacă valoarea combinată este mai mare de cît cea pre-fuzională, atunci fuziunea mărește valoarea. În caz contrariu, valoarea descrește. Întrebarea evidentă este, cum achiziția mărește valoarea combinată?

NationsBank & BankAmerica, Citibank & Travelers, Deutsche Bank AG & Bankers Trust

NationsBank & BankAmerica

NationsBank Corporation și BankAmerica Corporation au fuzionat la sfîrșitul anului 1998 printr-o tranzacție acțiuni-pentru-acțiuni, ce a creat primul franchise bancar național în Statele Unite. Pe cînd tranzacția a fost anunțată ca fuziunea a doi parteneri egali, NationsBank efectiv a achiziționat BankAmerica și a reținut denumirea BankAmerica. Fuziunea a combinat NationsBank cu 265 miliarde USD și BankAmerica cu 260 miliarde USD și s-a creat o bancă nouă cu active de 570 miliarde USD, 45 miliarde USD fiind capitalul acționarilor, și capitalizarea de piață de 133 miliarde USD la sfîrșitul anului.

NationsBank vechi a deținut cea mai mare porțiune de piață a depozitelor bancare la nivel național și opera în 16 state. De asemenea conducea NationsBanc Leasing, cea mai mare companie de leasing deținută de o bancă, și NationsBanc Commercial Corporation, una din trei cele mai mari companii de factoring la nivel național. NationsBanc Mortgage este una din 5 cele mai mari companii ipotecare și NationBanc Card Services este una din cei mai mari emitenți și operatori de Visa și MasterCard. NationsBank de asemenea este proprietarul Montgomery Securities, a opta cea mai mare companie în domeniul hîrtiilor de valoare.

La începutul anului 1998, BankAmerica deținea aproape 1 800 de filiale în 9 state, oficii bancare corporative în orașele cheie în toată țara; filiale și alte birouri în 37 țări. Banca avea o prezență globală semnificativă cu mai mult de 34 miliarde USD în tranzacții comerciale în toată lumea în 1997. BankAmerica a fost furnizorul numărul unu a creditelor pentru Administrarea Businessului Mic prin toate băncile în Statele Unite și conducea aproape 7 700 de ATM în rețeaua națională cea mai largă a proprietarilor.

Majoritatea analiștilor au convenit că prima cauză ce a fundamentat fuziunea între NationsBank și BankAmerica a fost mărimea și puterea de piață. De fapt, David Coutler din BankAmerica a spus că “mai mare – mai bine”. Însă dacă ma mare crează valoare încă este de văzut. Dar banca nouă va controla aproape 8.1 % din depozitele naționale după ce fuziunea este finisată, și se apropie de limita de 10 % stabilită de Legea Bancară Interstatală Riegle-Neal. Fuziunea First Union-CoreStates este a doua, dar foarte distantă cu 3.8 % a depozitelor naționale. Mărimea pură a BankAmerica nouă înseamnă că puterea de piață și influența politică a băncii noi, cît pe plan național, atît pe plan internațional, este extraordinară deoarece banca operează în foarte multe piețe geografice și de produse.

Citibank & Travelers

Citicorp, compania primară a Citibank bazat în New-York, și Travelers Group de asemenea au fuzionat în 1998. Compania nouă au combinat un șir de canale naționale și internaționale de vînzări și servicii. Compania combinată va fi numită Citigroup Inc. Și trademark (umbrela roșie) a Travelers ca logo. Laturile puternice a Citigroup sunt serviciile bancare tradiționale, finanțarea consumatorilor, cartele de credit, investițiile bancare, serviciile de brocheraj cu hîrtii de valoare și conducerea cu active; vînzări a asigurărilor de viață; servicii de underwriting. La sfîrșitul anului 1998 activele Citigroup se estimau la 725 miliarde USD așa că ea a fost cea mai mare instituție financiară în Statele Unite și cea mai mare companie ce oferă servicii financiare în lume, bazată pe capitalizare de piață de 44 miliarde USD.

Scopul fuziunii anunțat a fost de a lărgi șirul de producție și servicii oferite și de a beneficia de posibilitățile semnificative a „cross-selling”. Chiar înainte afacerea să fie aprobată, a fost raportat că la centrele de telefonie a Citicorp clienții au fost întrebați dacă nu doresc să-și asigure automobilul și au fost transferați la centrul telefonic de asigurări auto a Travelers. Adăugător la creșterea posibilităților de „cross-selling” și expansiunea în canalele de distribuire, Travelers au fost mai focusați pe plan național. Citicorp au adus prezența internațională, una din cele mai recunoscute mărci în industria serviciilor financiare și o infrastructură nemaiîntîlnită de aproape 100 de filiale în toată lumea. Citicorp va beneficia pe plan național de varietatea mare de produse a Travelers. Travelers Group este o companie diversificată, integrată de servicii financiare, ce operează în domeniile serviciilor de investiții, managementul activelor, asigurării vieții și a proprietății și creditării consumatorilor. Companiile sale operaționale includ Salmon Smith Barney, Salmon Smith Barney Asset Management, Travelers Life & Annuity, Primerica Financial Services, Travelers Property Casualty Corp. și Commercial Credit.

Întrebarea cea mai interesantă referitor la această fuziune este dacă Citigroup va avea de separat de afacerea Travelers în asigurarea underwritingului, care este una din cele mai mari activități, care nu corespund prevederilor Bank Holding Company Act din 1956. În termeni reali, Citigroup va avea un termen de doi ani (cu posibilitatea a 3 extensii cîte un an) în care să vină cu prevederile acestui act. Oficialitățile de la Citigroup și Travelers au anunțat în public că au speranța că acest act se va modifica în următorii doi ani și în așa mod, va elimina toate limitările potențiale a serviciilor de asigurare a underwritingului.

Fuziunea a marcat o nouă epocă în domeniul bancar. Dacă Citigroup nu va fi obligată să separe activitatea de asigurare, aceasta va însemna că barierele care mai separă băncile comerciale, băncile de investiții, asigurare și underwriting vor fi efectiv eliminate.

Deutsche Bank AG & Bankers Trust

Fuziunea propusă între Deutsche Bank AG și Bankers Trust va crea cea mai mare instituție bancară în lume cu active de aproximativ 850 miliarde USD. Aceasta de asemenea a fost prima dată cînd o instituție străină a achiziționat o bancă din top 10 a băncilor din SUA. Această fuziune de asemenea poate deschide o nouă eră în activitatea bancară deoarece Deutsche Bank operează ca bancă universală și are posibilitatea de a intra practic în toate tipurile de servicii. Fuziunile internaționale permit băncilor să ocolească regulamentele. Deoarece Deutsche Bank este licențiată în Germania, ea trebuie să respecte legislația germană cu privire la activitatea bancară și structura organizațională a corporației și nu cea a Statelor Unite. Bank Holding Companz Act și International Banking Act prevăd ca băncile străine ce operează în Statele Unite sunt subiecte controlului complex de către organele regulatorii din țara de licențiere. Federal Reserve Board deacum a verificat corespunderea controlului băncii germane acestei cerințe. Aceasta înseamnă că Deutsche Bank poate achiziționa alte instituții financiare, inclusiv de asigurare, bunuri imobiliare, și instituții bancare de investiții pe care nu are dreptul să le achiziționeze instituțiile licențiate domestic. Aceasta pare să forțeze mîina Congresului și a autorităților americane de reglementare în reformarea legislației americane în domeniul activității bancare.

Fuziunile problematice

Ce face o fuziune să-și piardă atractivitatea? În termeni financiari, fuziunile sunt problematice atunci cînd achizitorul nu obține venitul așteptat de la investiție în termen rezonabil. Un standard general de performanță este că fuziunea nu trebuie să producă o micșorare în earnings per share pentru banca achizitoare mai mare de 5 %. De fapt, unii achizitori nu vor plăti deloc prețul care duce la micșorarea veniturilor. Formal, EPS se măsoară ca:

(3.1)

Pro forma EPS a entității create este o mărime prevăzută pentru perioada următoarea. Standardele sugerează că o oarecare micșorare este acceptabilă deoarece majoritatea tranzacțiilor sunt finanțate prin schimbul de acțiuni și EPS pentru banca achizitoare și cea țintă inițial nu sunt aceleași. Deși, multe fuziuni micșorează EPS-ul achizitorului și întrebarea este cît timp va fi necesar pentru a trece peste această micșorare.

A doua barieră este dacă achiziția, fiind tratată ca investiție, va fi la fel de rentabilă în timp cum se presupune. Analiza micșorării EPS-ului este focusată pe rezultate pe perioadă scurtă. Multe instituții îndeplinesc o analiză bazată pe rezultate pe perioadă lungă. Analiza estimează timpul necesar achizitorului pentru a cîșiga deajuns ca să plătească pentru investiția inițială și să atingă obiectivele de rentabilitate cumulative. Evident, cu cît mai puțin plătește achizitorul și cu cît mai mare este creșterea veniturilor, cu atît mai puțin timp este necesar pentru generarea încasărilor puse ca scop.

Sanchez (1990) a documentat timpul mediu rezultativ pentru fuziunile bancare din 1986 pînă în 1990. În această perioadă, timpul mediu rezultativ a fost de 22 de ani, ce poate fi numită cu greu perioadă scurtă de rambursare a investiției. Tendința, însă, este de scurtare înceată a perioadei medii rezultative. Aceasta corespunde primelor joase plătite după prăbușirea pieței hîrtiilor de valoare din 1987. Băncile de asemenea pot îmbunătăți abilitatea lor de a crește veniturile aduse de banca țintă. De exemplu, perioada rezultativă medie pentru Bank One, un achizitor extrem de agresiv, este mai mică de 10 ani. Se estimează, că în zilele noastre timp de mai mult de 18 luni are loc numai integrarea sistemelor de calculatoare a două bănci. În general, problemele apar atunci cînd perioada rezultativă estimată depășește 20 de ani. Pînă la această cifră, achizitorii plătesc mai mult corespunzător cu performanțele financiare.

Valoarea adăugată prin achiziția instituțiilor falimentare

Unele cele mai mari bănci din Statele Unite au trecut la o strategie agresivă de achiziționare a organizațiilor falimentare la sfîrșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Strategia nu a fost de a căpăta toate activele organizației, majoritatea tranzacțiilor constituiau în faptul că cumpărătorul analiza toate creditele date de această organizație altor instituții și procurarea numai a celor ce corespundeau standardelor cumpărătorului. De exemplu, în 1989 NCNB Taxas (NationsBank) a achiziționat University Savings Association și a obținut 3,5 miliarde USD în depozite. Ca o laură a afacerii, au cumpărat numai 15 % din economii și datorii debitoare. Din Ianuarie 1989 pînă în Junie 1990, NCNB a cumpărat 18 bănci falimentare în Texas și au obținut aproape 7 miliarde USD în depozite principale, dar niciodată nu au cumpărat mai mult de 15 % din activele organizației falimentare.

Este clar că depozitele principale a instituțiilor falimentare a făcut aceste afaceri foarte atractive. Cumpărătorii știau că guvernul vrea să plaseze aceste active și așa deseori obțineau aceste depozite la un preț redus. Studiul petrecut asupra 287 achiziții a organizațiilor falimentare începînd cu Octombrie 1990 a descoperit că prima medie plătită pentru depozite este egală cu 2,1 %. Cum se poate aștepta, prima medie varia substanțial de la stat la stat, de la cea mai joasă de 0.43 % în Colorado la 4.53 % în Illinois. În general, statele cu economie puternică ca California sau Illinois, acumulau cele mai mare prime, pe cînd statele cu economii mai slabe sau cu o cerere joasă pentru depozite au generat prime mai joase.

Cumpărarea depozitelor aduce valoare din aceleași motive ca și adăugarea valorii prin achiziția unei bănci “sănătoase”. Depozitele pot fi folosite la creșterea veniturilor anuale și pentru majorarea secțiunii de piață controlată de cumpărător. Aceste depozite sunt depozite cheie în sensul că nu sunt solduri purtătoare de dobîndă și solduri de economii pe perioadă scurtă care sunt relativ stabile. Ele de asemenea sunt generatoare de rate a depozitelor foarte joase. Achizitorul trebuie să fie capabil de a re-investi aceste fonduri cu obținerea profitului și nu a pierderilor pentru a majora veniturile anuale. În multe tranzacții de depozite în ultimul timp cumpărătorii pur și simplu recurg la procurarea hîrtiilor de valoare noi în loc de a lua credite noi.

Procedurile de evaluare a fuziunilor și achizițiilor bancare

Cum managerii și proprietarii băncilor pot să hotărască dacă fuziunea planificată va fi favorabilă pentru organizația lor? Răspunsul presupune analiza detaliată cum a cheltuielilor viitoare, așa și a beneficiilor așteptate în rezultatul fuziunii posibile. Deoarece banca achizitoare și cea achiziționată urmăresc scopuri diferite luînd decizia de fuziune, calculul cheltuielilor și a beneficiilor este o procedură complicată. Fuziunea este avantajoasă pentru acționari în perspectiva de termen lung, dacă ea contribuie la creșterea cursului de piață a acțiunilor băncii. Costul capitalului acționar a băncii depinde de:

Fluxul estimat a dividendelor viitoare destinate acționarilor,

Coeficientul de scontare, calculat pentru fluxul de perspectivă a dividendelor din capitalul bancar, în baza normei de profit, condiționată de mărimea (dimensiunea) pieței de investiții și de riscul comparabil.

În particular:

(3.2)

unde Dt – dividendele anuale estimate, c – rata cheltuielilor de alternativă pentru capitalul investit în proiecte, care expun investitorii unui risc comparabil.

Este evident că dacă fuziunea propusă va majora dividendele anticipate de deținătorilor acțiunilor sau micșorează norma profitului, care este cerută de la organizație de către investitor, prin micșorarea riscului pentru acest investitor sau ambii factori acționează în același timp, atunci prețul capitalul propriu a băncii va crește, iar acționarii vor beneficia la rîndul lor de la afacere.

Prin ce metodă fuziunea poate majora veniturile viitoare sau micșora nivelul riscului? Una din posibilități este îmbunătățirea eficienței de exploatare, adică reducerea cheltuielilor de exploatare pe o unitate de venit. Banca poate lucra mai efectiv prin consolidarea operațiunilor financiare și eliminarea dublării inutile. Aceasta înseamnă, de exemplu, că după fuziune banca va avea nevoie numai de un singur plan de activitate, dar nu de două, în loc de două echipe de audit va lucra numai una și așa mai departe. Resursele disponibile – pămînt, forța de muncă, capitalul și managementul efectiv – pot fi utilizate mult mai efectiv, dacă vor fi introduse metode noi de producere și de deservire, de exemplu, sisteme automatizate, care permit majorarea volumului de servicii propuse cu aceleași cheltuieli sau utilizarea mai intensă a resurselor existente.

O altă metodă de ridicare a veniturilor este valorificarea piețelor noi sau lansarea serviciilor noi după fuziune. Valorificarea piețelor noi poate fi un început pentru diversificarea geografică, dacă aceste piețe noi posedă caracteristice economice diferite de cele ale piețelor existente care sunt deservite de bancă. Cu toate acestea, fuziunea poate permite băncilor cu pachete de servicii diferite să combine pachetul său de servicii cu cele noi și prin această metodă să extindă totalitatea serviciilor comune care sunt oferite clienților. Aceasta se numește diversificarea nomenclaturii serviciilor. Ambele forme de diversificare contribuie la stabilizarea balanței disponibilităților și a veniturilor nete a instituției bancare, ce în final mărește prețul de piață a acțiunilor cu un risc scăzut.

O fuziune sau o achiziție ce implică bănci stabile financiar aduce succes dacă maximizează bunăstarea acționarilor a ambelor bănci. Termenii tranzacțiilor trebuie să reflecte valoarea combinată a instituțiilor ce depășește suma valorii organizațiilor văzute aparte. Această valoare sinergică mai mare derivă, cum am mai menționat mai sus, de la beneficiile potențiale via profitabilitatea îmbunătățită ce este atribuibilă mixului îmbunătățit a activelor aducătoare de venit, îmbunătățirii prețurilor, reducerea costurilor operative pe unitate, oportunitatea de a intra pe piețe noi și oferirea serviciilor noi; accesul la depozite. Toți acești factori trebuie să fie încorporați în analiza prețului pe care achizitorul trebuie să-l plătească pentru instituția țintă și sau ce preț minim va accepta vînzătorul.

Înainte de a calcula prețul de cumpărare, ambii, și cumpărătorul și vînzătorul trebuie să analizeze profilul de riscuri și venituri a partenerului utilizînd datele financiare anterioare. Deși cifrele vor reflecta numai performanțele istorice, ele sunt indicatori importante a laturilor forte și celor slabe a băncii și ajută la determinarea valorii economice a instituției.

Acționarii băncii țintă se orientează spre prima oferită relativ la prețul acțiunilor înainte de anunțarea fuziunii. În tranzacția cash, prima reprezintă creșterea realizată a valorii din tranzacție. Dacă achizitorul propune schimbul acțiunilor a instituției achizitoare pe acțiunile băncii țintă, acționarii ultimei vor cîștiga dacă valoarea acțiunilor noi este mai mare valorii acțiunilor băncii ținte fără fuziune. Aceasta reprezintă creșterea valorii dacă acțiunea poate fi vîndută contra suma mai mare de cît valoarea acțiunilor instituției țintă, sau dacă fluxurile bănești așteptate de la deținerea acțiunilor noi depășește fluxurile de la deținerea acțiunilor instituției țintă. În acest caz, valoarea corectă depinde de dividendele așteptate și prețul acțiunilor cînd ele sunt eventual vîndute.

Cum s-a discutat anterior, fuziunea sau achiziția trebuie tratată ca o investiție și trebuie evaluată corespunzător. Așa procedura corectă teoretică pentru determinarea valorii este de a sconta fluxurile bănești așteptate de la entitatea nouă la o rată de scontare adecvată. Deoarece această abordare implică estimarea multor componente cheie a valorii prezente, participanții de piață deseori utilizează o varietate de tehnici mai puțin riguroase pentru a obține un șir prețuri estimate. Acest șir de prețuri potențiale este utilizat în negocierile cu a doua parte. Rezultatul final va reflecta aceste prețuri plus capacitatea de negociere a părților și beneficiile non-financiare pe care negocietorii le includ în preț așa cum sunt recunoașterea publică, ego, ș.a.m.d. Diferite proceduri de evaluare produc diferite prețuri de reper estimate, cum sunt descrise mai jos.

Prima la valoarea bilanțieră

Majoritatea bancherilor și analiștilor de piață discută prețurile de fuziune în termenii

valorilor bilanțiere. Formal, valoarea bilanțieră a unei acțiuni este egală cu valoarea bilanțieră a capitalului acționar împărțit la numărul acțiunilor. Valoarea bilanțieră a capitalului acționar se bazează pe valorile raportate din bilanțul contabil și este egal cu suma monetară a activelor minus suma monetară a obligațiunilor. Prima la valoare bilanțieră în tranzacție compară prețul pe o acțiune oferit acționarilor băncii țintă cu valoare bilanțieră a acțiunilor a băncii țintă. Fie:

MPt= Prețul de piață pe o acțiune oferit pentru acțiunile băncii țintă,

BVt= Valoarea bilanțieră pe o acțiune a stocului de acțiuni a băncii țintă

(3.3)

În așa mod, dacă valoare bilanțieră pe o acțiune a băncii țintă este 20 USD și achizitorul oferă 26 USD pe o acțiune, prima la valoarea bilanțieră este egală cu 30%.

Pentru a utiliza acest concept în evaluare unei bănci participanții calculează prima medie oferită în tranzacțiile recente de succes a instituțiilor comparabile și extrapolează prețul echivalent pentru banca țintă dacă este aplicată aceiași primă. Formal prețul tranzacției pe o acțiune a stocului de acțiuni a băncii țintă în această abordare (Pbv) este determinată de:

(3.4)

În așa mod dacă prima medie în tranzacții comparabilă este 80 %, prețul mediu de achiziție cu multiplicatorul valoarea bilanțieră este egal cu 1.8 și prețul tranzacției pentru acțiunea băncii țintă trebuie să fie egală cu 36 USD (1,8 X 20 USD) în exemplul de mai sus.

Termenii fuziunii de asemenea sunt descriși în termenii ratelor de schimb sau numărului de acțiuni a stocului de acțiuni a băncii achizitoare pe care acționarii băncii țintă le primesc în locul fiecărei acțiuni a băncii țintă. Fie:

e = rata de schimb, și

MPa = prețul de piață pe o acțiune a acțiunilor achizitorului, atunci

(3.5)

Această procedură are multe neajunsuri, cea mai evidentă este că valoare bilanțieră poate să nu reflecte valoarea reală economică a băncii. Să presupunem că banca minimizează în mod sistematic creditele problematice. Valorile creditelor raportate vor fi mai mare decît valorile reale și valoare bilanțieră va fi mărită artificial. Să presupunem de asemenea că banca are un dezechilibru serios a ratelor de dobândă între activele și pasivele sensibile la dobândă într-un mediu a ratelor de schimb volatile. Valoarea bilanțieră nu reflectă acest risc. Și contrar, valorile bilanțiere pot să minimizeze valoare reală. Să vedem un caz a băncii ce operează cu un portofoliu mare de servicii ipotecare. Această valoare nu apare în bilanțul contabil și în așa mod valoarea bilanțieră minimizează valoarea economică. Punctul esențial este că valorile bilanțiere pot fi înșălătoare deoarece valoarea de piață a activilor și pasivelor poate să difere pe larg de cele raportate în rapoartele financiare periodice, și obiectele extra-bilanțiere sunt ignorate.

Un alt neajuns este că primele plătite la achiziționarea altor bănci nu au legătura cu rata de rambursare pe care achizitorul poate să o obțină potențial în investiția dată și ele completalment ignoră riscul. Prețurile de piață încorporează valorile non-financiare pe care se bazează managerii băncilor achizitoare și țintă în afacere. Aceste valori pot să nu fie cele a participanților în afacerea propusă. În general, prima la valoare bilațieră poate fi justificată atunci cînd veniturile așteptate sunt strîns legate cu riscul asociat sau cînd achiziția aduce beneficii care nu pot fi măsurate direct.

Spre regret, plata suplimentelor pentru fuziune deseori devine necontrolabilă. În ultimii ani primele pentru fuziune în mărimea de 150 – 250 %% au devenit un lucru obișnuit, însă deseori ele nu aduc acționarilor veniturile așteptate.

Prima la valoare bilanțieră ajustată

Deoarece valoare bilanțieră raportată poate varia substanțial de la valoare economică reală, este cazul de calculat valoarea bilanțieră ajustată a capitalului pentru banca țintă ce recunoaște eroare de măsurare. Comparația prețurilor de piață cu valoarea bilanțieră ajustată asigură un calcul mai bun a primei plătite. Valoarea bilanțieră ajustată poate fi mai mare sau mai mică decît valoarea bilanțieră. Ea poate fi obținută prin adăugarea sau scăderea următoarelor puncte din valoarea bilanțieră anunțată:

Schimbări în fondul de risc. Dacă calitatea activelor este mai joasă decât cea raportată, fondul de risc trebuie majorat în așa mod ca totalitatea creditelor nete să fie mai joasă decât cea raportată. Dacă calitatea activilor este mai mare decât cea raportată, fondul de risc trebuie minimizat în așa mod ca totalitatea creditelor nete să fie mai mare.

Schimbări în valoarea de piață a investițiilor. Porțiunea portofoliului de investiții care este held-to-maturity este raportat la costurile de amortizare. Dacă valorile de piață a hârtiilor de valoare diferă esențial de aceste costuri din cauza că ratele dobânzilor sau au crescut sau au scăzut, orice diferență dintre valoarea bilanțieră și valoarea de piață trebuie adăugată la valoarea bilanțieră.

Schimbări în evaluarea altor active. Ocazițional băncile dețin bunuri imobiliare și alte active ce au valoare de piață foarte diferite de costurile ce apar în bilanțul contabil. Banca poate deține un stoc de acțiuni achiziționate în urma procedurii de stingere a dreptului de răscumpărare a ipotecii ce au crescut în preț sau pămînt ce sa dovedit a conține zăcăminte de petrol ce nu se explorează curent. Dacă valoarea de piață este mai mare (mai joasă) de valoarea bilanțieră, diferențele trebuie adăugate la valoarea bilanțieră a capitalului.

Valoarea activităților extrabilanțiere. Puterea aducerii de venituri a obiectelor extrabilanțiere nu este reflectată în general în bilanțul contabil. Valoarea serviciilor ipotecare din ipotecile bancare este un așa obiect. Dacă aceste activități sunt valoroase, atunci valoarea de piață estimată trebuie adăugată la valoarea bilanțieră a capitalului.

Valoarea depozitelor principale. Activele principale sunt atractive deoarece sunt relativ stabile. Achizitorul le poate valorifica prin vînzarea serviciilor adăugătoare deținătorilor depozitelor. Această valoare de asemenea include valoarea franchise-ului a băncii sau valoarea sa ca un interes continuu. Din păcate, această valoare este greu de estimat, însă ea trebuie adăugată la valoarea bilanțieră a capitalului.

Fie ABVt să fie egală cu valoarea bilanțieră ajustată pe o acțiune, prima este:

(3.6)

Pentru a aplica acest concept achizițiilor noi, analistul trebuie să fie capabil să estimeze valorile bilanțiere estimate a băncilor ținte în tranzacțiile precedente de succes. Prima medie atunci este aplicată la estimarea valorii bilanțiere ajustate a băncii ținte ce studiază. Formal, prețul tranzacției în abordarea valorii bilanțiere ajustate (Pabv) este calculat:

(3.7)

Rata de schimb ea o formă asemănătoare:

(3.8)

Prețul venitului pe acțiune

Mulți analiști preferă să se focuseze asupra veniturilor mai degrabă de cît asupra valorilor bilanțiere cînd estimează prețul de piață să-l plătească pentru banca țintă. În așa fel, variabila cheie este venitul pe acțiune (earning per share) a băncii țintă. Abordarea dată implică calcularea prețului mediu de cumpărare la rata EPS pentru achizițiile de succes de același tip și înmulțirea acestei valori cu venitul pe acțiune (EPSt) a băncii țintă. Prețul tranzacției pe acțiune în această abordare (Peps) se calculează:

(3.9)

În acest caz, prima este egală cu:

(3.10)

Și rata de schimb este egală cu:

(3.11)

Utilizarea divizorului cu un semn după virgulă, ce exprimă venitul ca bază, are unele neajunsuri. În primul rînd, divizorul veniturilor adecvat trebuie să reflecte volatilitatea veniturilor ce dă unele indicații privind riscul operațiunilor bancare. În al doilea rînd, nu este clar interval de timp este adecvat. EPS a anului curent poate fi dramatic diferit de EPS din anii precedenți și diferent de EPS așteptat. Analiștii evită aceste probleme prin utilizarea metodei balansate a datelor istorice privind venitul pe acțiune, și apoi utilizînd valoarea medie previzionată a EPS pe viitorul apropiat.

Deci, acționarii ambelor bănci – a celei achiziționate și achizitoare – vor beneficia de majorarea venitului pe o acțiune în cazul cînd a). banca cu raportul mai mare a cotării acțiunii pe venit (stock-price-to earnings, EPS) achiziționează banca cu un indicator P-E mai mic; b). venitul cumulativ a băncii asociate după fuziune nu va fi in decădere. În acest caz venitul pe o acțiune va fi în creștere, chiar în cazul cînd acționarii băncii achiziționate vor primi un supliment fixat la costul acțiunilor sale.

Constrîngerile de atenuare a EPS-ului

Majoritatea achizițiilor bancare au un efect negativ pe termen scurt asupra veniturilor în majoritate din cauza că banca achizitoare plătește prima băncii țintă. Acest declin în EPS trebuie să fie neînsemnat ca valoare și pe termen foarte scurt ca fuziunea să fie atractivă pentru achizitor. Discuțiile anterioare a fuziunilor problematice au demonstrat că băncile istoric au fost împotriva încheierii afacerilor unde EPS este mai mare de 5 %. David Cates a remarcat, de fapt, că așa achiziții sunt denumite “dilutions of grandeur” (atenuarea de splendoare). Dificultatea cu atenuarea a EPS excesivă este că prețul de cumpărare este așa de înalt că băncii achizitoare îi trebuie o veșnicie pentru a ridica performanțele la așa nivel unde se va cîștiga un venit rezonabil și ajustat la risc din rambursarea investițiilor.

Să analizăm un caz, reprezentat sumar în Figura III.1 unde Banca ABC a propus să cumpere Banca XYZ prin schimbul acțiunilor 2-pe-1. Panelul de sus arată că înainte de achiziție, Banca ABC a raportat un EPS de 5 USD, pe cînd Banca XYZ are un EPS de 3.50 USD la venitul net de 14 milioane USD cu 4 milioane de acțiuni. Banca XYZ este mai mică de cît Banca ABC cu aproximativ 10 %, dar are un venit mai mare din active. Panelul de jos demonstrează atenuarea a EPS cînd venitul net pentru fiecare bancă este prevăzut să crească cu 10 % în anul următor și achiziția are loc cum a fost planificată. Fără fuziune, EPS-ul băncii ABC va crește cu aceleași 10 % pînă la 5.50 USD. Banca consolidată, însă, se așteaptă să raporteze un venit net de 191.4 milioane USD pe 40 milioane de acțiuni, cu un EPS de 4.785 USD. Aceasta atenuează EPS a Băncii ABC cu 13 %, ce depășește pragul de 5 %, văzut ca atenuarea maxim acceptabilă. Cates introduce cadrul de micro-atenuare ce demonstrează și mai clar evidențele achiziționărilor problematice. Acest termen se referă la atenuarea EPS a băncii țintă. În partea de jos a Figurii III.1 aceasta se reduce la calculul veniturilor pe acțiune emisă pentru Banca XYZ la 1.925 USD din venitul net așteptat de 14.4 milioane USD la 8 milioane de acțiuni. Aceasta nu corespunde cu EPS-ul așteptat a Băncii ABC de 5.50 USD. Să presupunem că nu s-a petrecut nici o achiziție. Dacă veniturile Băncii ABC cresc cu 10 % anual timp de a 5 ani, EPS-ul său crește cu 8.05 USD. Pentru ca atenuarea în exemplul de mai sus să fie temporară, EPS-ul Băncii XYZ trebuie de asemenea să crească cu 8.05 USD la sfîrșitul anului 5, ce înseamnă că după achiziție, venitul net a Băncii XYZ trebuie să crească cu 35.7 % anual. Este practic imposibil ca veniturile oricărei bănci să crească cu o așa rată anuală în condiții normale. Așa, tranzacția are o valoare discutabilă deoarece atenuarea este permanentă, afară de cazul cînd este o valoare strategică pentru achiziție ce nu este dezvăluită de datele privind veniturile.

Rentabilitatea investițiilor

Această abordare privește procurarea acțiunilor băncii ca o investiție și compară valoarea prezentă a capitalului acționar scontat la o rată de rentabilitate a țintei cu valoarea curentă a capitalului. Dacă valoare scontată depășește valoarea curentă a capitalului, valoarea prezentă netă a procurării stocului de acțiuni este pozitivă și investiția asigură rentabilitatea necesară minimă. Capitalul acționar așteptat este determinat de previziunea rentabilității capitalului în ultimii 10 ani.

Valoarea reală acestei proceduri este că ea dă o estimare a valorii economice. Valoarea estimată a primei ce trebuie plătit pentru acțiunile băncii țintă este de obicei mai joasă de cît cea calculată prin alte metode, deoarece numai fluxurile bănești realizate sunt încorporate în analiză. În așa mod, vînzătorii în marea majoritate ignoră această analiză cînd ei au o putere de piață oarecare. Cumpărătorii pot utiliza această metodă pentru a evalua prima economică reală care poate fi justificată în termenii rentabilității necesare a investițiilor.

Evaluarea veniturilor viitoare

Cînd investitorii fac o investiție, ei caută venit în viitor. În așa mod, valoarea oricărei investiții este valoarea prezentă a tuturor beneficiilor economice viitoare (venituri bănești) ce vor reveni investitorilor în viitor. Această metodă de evaluare a fost aplicată în finanțe la aproape toate active aducătoare de venit, așa cum sunt evaluarea afacerii și proprietatea imobiliară dată în arenda, și este comparabilă cu analiza rentabilității investițiilor de mai sus. Pentru a aplica această metodă la o bancă, analiza trebuie să estimeze suma bănească a veniturilor disponibile pentru investitor, volatilitatea veniturilor, longevitatea lor și siguranța acestor venituri.

Prețul (sau valoarea) pe care sunt doritori să-l plătească, în acest context, este valoarea prezentă a tuturor veniturilor viitoare disponibile investitorilor:

(3.12)

În practică, valoarea investitorului este valoarea prezentă a venitului bănesc viitor așteptat plus valoarea finală sau de recuperare pe care investitorul o va primi la sfîrșitul “vieții” investiției:

(3.13)

Orice aplicare a acestei metode solicită estimarea veniturilor bănești viitoare așteptate disponibile băncii de bază, numărul de ani cînd este așteptat venitul, valoarea finală sau valoarea de recuperare a băncii în viitor și rentabilitatea solicitată sau rata scontării a investitorilor. Veniturile bănești viitoare așteptate disponibile investitorilor (FCF) pot, în condiții anumite, fi estimate ca:

(3.14)

Se ne amintim că banca are un număr limitat de active operaționale, aducătoare de venit așa cum sunt conturile de venituri și de evidență. În așa mod, venitul net este o aproximare exactă a fluxurilor bănești. Deoarece banca are puține bunuri imobiliare supuse deprecierii, putem la fel să ignorăm deprecierea în general. Băncile sunt ceva unic deoarece au cerințe privind capitalul minim. O dată ce banca este achiziționată, banca de bază va încerca probabil să minimizeze capitalul băncii secundare ca banca de bază să poată maximiza rentabilitatea sa de investiție (capital). Prin urmare, cumularea capitalului necesar este o funcție a capitalului existent (TEt-1), venituri (NI), creșterea activelor totale (TA) și capitalul necesar pentru rata capitalului. Cumularea capitalului necesar este estimată ca:

= (3.15)

Ignorînd deprecierea și emisiunile capitalului nou, și utilizînd Ecuația 3.15, veniturile bănești viitoare disponibile investitorilor (FCF) pot fi aproximate prin:

(3.16)

Al doilea punct ce necesită atenție este expectativa de viață a băncii. Aceasta de obicei este necunoscută sau infinită, așa că valoarea finală a investiției este greu de determinat. Sunt două abordări a acestei probleme. Prima ignoră veniturile după o anumită perioadă de timp. Această metodă presupune că estimările nu vor fi perfect exacte și exactitatea va diminua în timp și că utilizarea valorii prezente reduce gradul de eroare. De exemplu, valoarea prezentă de 1 USD pe an ca o perpetuitate (număr infinit de ani) scontată la 15 % este 6.67 USD (1 USD / 0.15). Valoarea prezentă acestui flux numai pentru 20 de ani (ignorînd toate fluxurile după acești 20 de ani) la rata scontului de 15 % este 6.26 USD. Aceasta este o eroare de numai 6.2 %.

A doua abordare ține de aproximarea valorii finale (TV) și dă o soluție matematică la un șir infinit de venituri viitoare. Reamintim, că valoarea unui șir infinit constant de venituri (FCF), scontată la rentabilitatea necesară a investitorului (r), este:

(3.17)

Dacă admitem că șirul infinit de venituri crește cu o rată constantă (g), această valoare va fi:

(3.18)

Această a două metodă este de asemenea funcțional eficientă deoarece FCF băncii țintă poate fluctua esențial în perioadă scurtă și mai greu de prezis explicit în viitor. Putem separa această problemă în două etape: prima, în care sunt făcute estimări explicite a FCF-ului, și a doua, în care venitul stabilizat este proiectat să crească la o rată constantă în viitorul indefinit:

(3.19)

Dacă admitem că venitul stabilizat a băncii țintă va crește la o rată constantă g, atunci valoarea finală poate fi aproximată prin Ecuația 3.18. Noi putem reface Ecuația 3.19 în modul următor:

(3.20)

Aplicarea Ecuației 3.20 înseamnă că valoarea băncii este estimată utilizînd previziuni explicite a veniturilor pentru următorii n ani, plus valoarea veniturilor viitoare așteptate să crească la o rată constantă pentru un viitor infinit. Aceste venituri sunt apoi scontate la rata rentabilității a investitorilor, r. Avantajul cel mai mare a metodei de venituri este că valoarea este determinată de estimările investitorilor a veniturilor așteptate. Băncile cu venituri viitoare așteptate înalte și în creștere vor avea o valoare foarte înaltă. Băncile cu venituri joase și perspective de creștere joase a acestor venituri, pe de altă parte, nu vor avea o valoare așa de înaltă.

Analizele de mai sus sugerează un șir de prețuri potențiale pentru acțiunile băncii țintă. Rezoluția finală va depinde de capacitățile de negociere a fiecării părți și a considerațiilor non-financiare ce nu s-au analizat mai sus. Din perspectiva economică, metoda valorii prezente deseori duce la cea mai joasă estimare a prețului. Dacă o tranzacție poate fi negociată la acest preț, achizitorul va avea de suferit cea mai neînsemnată micșorare a EPS-ului și va fi capabil să obțină mai repede obiectivele sale de venituri. Nu este surprinzător că vînzătorii preferă metodele evaluării veniturilor viitoare și primei la valoarea bilanțieră.

Considerări non-financiare ce afectează fuziunile și achizițiile

Discuția precedentă ținea de aspectele financiare a analizei fuziunii sau achiziției posibile. În orice tranzacție au loc și considerări non-financiare care sunt și mai importante. Managerii băncilor achizitoare și țintă au obiective fundamentale, oportunități și temeri ce pot fi influențate pozitiv sau negativ de așa afacere. Pe primul plan se află ego-ul managerilor superiori a băncilor achizitoare și țintă. Chiar și în cazul în care se presupune o fuziune a egalilor, unde două instituții sunt comparabile ca mărime, un grup cîștigă pe contul altui grup și ego-urile trebuie ajustate corespunzător. Este dificil pentru conducerea de vîrf a băncii să cedeze binevol controlul asupra instituției pe care o domină chiar dacă acest lucru este cel mai bun pentru acționari. În așa fel, tranzacțiile prietenești sunt greu de finisat pînă ce problemele serioase ce țin de personal sunt soluționate cu succes. Desigur, într-o preluare ostilă, managementul de vîrf a vînzătorului este în general înlăturat. Fuzionea între Citicorp și Travelers este un așa exemplu a fuziunii egalilor.

Deși prețul este considerarea cea mai importantă în majoritatea tranzacțiilor, cumpărătorii și vînzătorii au obiective importante ce nu țin de preț. Cumpărătorii tipic își doresc:

Evitarea complicațiilor financiare și operaționale post-fuzionale

Menținerea lucrătorilor cei mai calificați a băncii achiziționate

Păstrarea clienților cei mai buni a băncii achiziționate

Menținerea aspectelor bune a culturii băncii achiziționate

În multe cazuri, băncile au rețele de calculatoare diferite sau incompatibile, însă achizitorul vrea să treacă banca achiziționată la sistemul său pentru a micșora costurile. Dacă sunt probleme operaționale, clienții sunt relativ nerăbdători și vor trece la altă bancă.

Este de asemenea dificil de a menține angajații cheie. Acei care sunt excepționali, vor avea alternative să plece, deseori cu o majorare esențială a salariului. Tot acești angajați pot să treacă și conturile profitabile cu ei. Aceasta de obicei se întîmplă cînd bancherii instituției achiziționate pornesc o afacere nouă în sectorul bancar. Ei critică organizația precedentă pentru uitarea de indivizi și promit deservirea clienților pe bază individuală. Orice pierdere a personalului cheie și a conturilor face dificilă creșterea veniturilor și poate deteora imaginea publică a băncii. Desigur, angajații de nivele joase de asemenea nu sunt siguri de posturile sale după fuziune. Multe achiziții sunt motivate în mare măsură de perceperea economiilor de cost. Aceste economii de obicei provin din micșorarea cheltuielilor de personal. În așa mod, chiar dacă angajații își păstrează locurile de muncă, creșterea potențială a salariului este necunoscută și alte beneficii pot fi eliminate. Punctul principal este că incertitudinea creează o neliniște imensă.

Vînzătorii în tranzacția prietenoasă vor să încheie tranzacția fără nici un risc rezidual. Aceasta înseamnă că ei vor să fie îndemnizați împotriva obligațiunilor sau pierderilor încă nedescoperite, ce pot apărea din deciziile luate în timpul conducerii sale. Deși, ei sunt în primul rînd preocupați de mărimea primei oferite. În tranzacțiile bănești un moment însemnat este și termenul cînd plata în numerar va fi făcută. În tranzacția cu hîrtiile de valoare, momentul cheie este valoarea și vandabilitatea hîrtiilor de valoare.

Cum va beneficia societatea de la fuziunea băncilor? Majoritatea studiilor, consacrate acestei întrebări, scoate la iveală numai o parte neînsemnată a beneficiilor reale pentru societate. Așa, spre exemplu, la desfășurarea cercetării de Piter Rose, conducătorilor de nivel înalt a băncilor achizitoare din SUA a fost dată întrebarea dacă a fost majorat timpul de lucru a băncii în ore pentru a asigura societății accesul mai comod la serviciile bancare. Mai puțin de 20% au menționat o oarecare creștere a zilei de muncă. Aproximativ 1/3 au modificat politica de prețuri. Însă cea mai populară inovație după fuziune a fost majorarea costurilor serviciilor, îndeosebi a tarifului pentru verificarea contului, rata dobînzii pe credit, dobînzilor pe depozite, plata pentru seifurile de păstrare a valorilor în bancă. Acest rezultat a studiului este confirmat de lucrările lui Kon, Bacon și Snaider, care au arătat că băncile achiziționate în rezultatul fuziunii, tind sa-și modifice prețurile așa ca ele să corespundă prețurilor instituției achizitoare.

Ca rezultat pozitiv a fuzionării s-a menționat că nu există depoziții convingătoare în folosul acelui fapt, că societatea a pierdut în calitatea mai joasă a serviciilor sau disponibilității acestor servicii în rezultatul majorității fuziunilor bancare. Studiul lui Kofman pentru orașul Alhart, statul Indiana, unde a avut loc fuziunea a două din trei bănci orășenești, a arătat că majoritatea companiilor și clienților considerau că calitatea serviciilor a crescut în rezultatul fuziunii. Kon nu a găsit dovezi de pierderi în finanțarea businesului local, cînd el studia fuziunea băncilor și caselor de economii în statul New-York, în timp ce Johns și Laudadio au înaintat ipoteza că fuziunea în mare măsură poate contribui la micșorarea riscului de insolvabilitate a băncilor.

În conformitate cu statistica Gallup Poll din luna februarie 1999, aproximativ 4 din 10 consumatori (adică 43%) au fost consumatori ai instituției financiare care a fost cumpărată, vîndută sau care a fuzionat cu o altă instituție financiară în doi ani precedenți. Datele statistice anterioare arată că același număr de consumatori americani au fost influențați de fuziunea băncilor din 1995.

Istoric, consumatorii nu sunt predispuși să schimbe instituțiile financiare unde ei sunt clienți. Spre deosebire de schimbul companiei ce oferă servicii de telefonie, trecerea de la o bancă la alta implică îndeplinirea multor formulare, transferarea soldurilor în conturi, obținerea cecurilor noi, și conlucrarea cu oameni noi. Cu alte cuvinte, sunt costuri înalte de tranzacții, asociate cu schimbarea instituțiilor financiare. În acest context, activitatea de fuziune în creștere în a doua jumătate a anilor ’90 a dat consumatorilor cauze potențiale noi pentru schimbarea băncilor. Ca rezultat, la sfîrșitul anilor ’90 mai multe relații între clienți și bancă au fost anulate de cît în orice perioadă în ultimii 50 de ani.

Nu este surprinzător că majoritatea consumatorilor, banca cărora a fuzionat cu altă bancă, spun că lucrurile nu s-au schimbat mult după fuziune. În acest context, fuziunea nu a fost un eveniment simțitor pentru clienți.

Următoarele date sunt corecte pentru cei care în sondajul din 1999 au declarat că au trăit experiența fuziunii în ultimii doi precedenți și au observat schimbări:

De trei ori mai mulți au zis că deservirea clientelei s-a “înrăutățit” (27% vis-à-vis de 10%)

Similar, de trei ori mai mulți clienți au declarat că tarifele de verificarea soldului pe cont s-au “înrăutățit” (20%) și 7% au declarat inversul

Privind ratele de depozit, 7% au declarat că acestea s-au “îmbunătățit”, pe cînd 12% au declarat inversul

10% au declarat că ratele (costul utilizării) cartelelor de credit s-a “înrăutățit”, pe cînd 6% au constatat faptul invers.

Practic nu este diferență între numărul celor care spun că rata dobînzii pe credit s-a “îmbunătățit” (9%) și numărul celor ce spun că s-a “înrăutățit” (8%).

Fiind dat un număr de consumatori, care spun că după fuziune lucrurile s-au înrăutățit, nu trebuie să fie surprinzător că mulți din acești clienți părăsesc instituțiile recent fuzionate. De fapt, fiecare a cincia client (21%), care a trecut prin fuziunea instituției financiare, spune că a trecut la altă instituție financiară după fuziune și majoritatea au făcut-o în primele 6 luni după fuziune. Iarăși, datele statistice Gallup Pol indică că aceasta este o tendință stabilă din 1995.

După orice fuziune unii clienți vor să plece, alții rămîn. Majoritatea va rămîne deoarece ei nu vor simți impactul fuziunii, însă cheia spre faptul că ei vor rămîne sau vor pleca va fi calitatea deservirii și tarifele încasate de instituțiile bancare ce au fuzionat.

Capitolul IV

Efectele fuziunilor băncilor comerciale

Efectele fuziunilor băncilor comerciale asupra riscului financiar

În acest subcapitol vom analiza impactul potențial a fuziunilor asupra riscului financiar, ce îl include și riscul pentru instituțiile bancare în parte și crizele financiare sistematice. Deși obiectivul de a izola efectele fuziunilor este mult mai ușor de a fi pus de cît de a fi îndeplinit. Fuziunile ce duc la consolidare, cum s-a notat în Capitolul II, sunt doar una din totalitatea forțelor ce duc la schimbări în sistemul financiar, și fiecare din aceste forțe este afectată de alte forțe.

4.1.1. Definiția de lucru a riscului sistemic

Risc financiar sistemic este riscul că un eveniment va declanșa pierderi a valorii economice sau a încrederii și creșteri însoțitoare în nesiguranță într-o porțiune substanțială a sectorului bancar, ce este serios într-a așa măsură că e posibilă influența nefavorabilă asupra economiei reale. Riscul sistemic poate fi neașteptat sau probabilitatea apariției poate să se creeze în timp în absența apariției politicii corespunzătoare. Efectele negative asupra economiei reale a problemelor sistemice sunt în general privite ca luînd naștere din dezmembrarea sistemului de plăți, fluxului de credite și din distrugerea valorii capitalului.

Două presupuneri susțin această definiție. Prima, șocurile economice pot deveni sistemice din cauza existenței externalităților negative asociate cu dereglări serioase în sistemul financiar.

Dacă nu ar avea loc efecte de răspîndire sau externalități negative, atunci nu ar avea o importanță pentru politica publică. În toate sistemele bancare, mai ales în cele înalt concentrate, riscul sistemic în mod normal este asociat cu pierderea molipsitoare în valoare sau încredere ce se răspîndește între părțile sistemului bancar departe de locul inițial a șocului. Într-un sistem financiar înalt concentrat, pe de altă parte, prăbușirea unei singuri instituții este suficientă pentru a se califica ca un eveniment sistemic. În al doilea rînd, evenimentele financiare sistemice trebuie să cauzeze cu o probabilitate înaltă efecte reale ne dorite, așa cum sunt reducerile substanțiale în ocuparea forței de muncă și în productivitate.

Majoritatea crizelor în cele 10 țări de referință în ultimii 50 de ani au demonstrat cel puțin una din caracteristicile definitorii a evenimentelor riscului sistemic și importanța economică a efectelor reale a problemelor sistemice bancare sunt susținute de costuri înalte ce sunt asociate cu soluționarea crizelor bancare și lichidarea instituției bancare. Aceste costuri se estimează de la 4 % din PIB în mediu în țările dezvoltate la 9 % în mediu în țările în curs de dezvoltare.

4.1.2. Efectele consolidării în Statele Unite

Această secțiune se focusează asupra a trei tipuri de consolidare a riscului individual al instituțiilor bancare comerciale: (i) fuziunea organizațiilor bancare mari în Statele Unite, (ii) tipul universal de fuziune dintre băncile comerciale SUA ți alte tipuri de instituții financiare SUA astfel ca bănci de investiții sau companii de asigurare, și (iii) consolidarea internațională care implică organizații bancare din SUA. Ne fiind o listă completă, ea include majoritatea combinațiilor care implică băncile mari din SUA, ce pot impune substanțiale poveri asupra siguranței sistemului și greșelile căreia pot avea consecințe sistemice.

Vom analiza cum fuziunea poate afecta riscul acestor instituții prin alterarea (a) diversificării geografice, (b) diversificării de produse, (c) eficienței manageriale și (d) riscul operațional, însă numai după ce stabilim un cadru analitic ce unește aceste subiecte cu riscul individual al instituțiilor financiare.

(a) Diversificarea geografică. Pentru a examina riscul din diversificarea geografică, vom analiza primul și al treilea tip de fuziune ce implică marile organizații bancare.

Efectele riscului diversificării geografice a fuziunii băncilor mari din Statele Unite.

Consolidarea geografică poate diversifica riscul din cauza că dobânzile pe împrumuturi și alte instrumente financiare utilizate în diferite localități pot avea o corelare relativ joasă sau negativă. Băncile achizitoare tind sa ofere mai mult pentru băncile-țintă, deoarece fuziunea aduce beneficii semnificativ diversificate, ce duce la diversificarea riscurilor. Studiile au demonstrat că fuziunile și achizițiile tind spre îmbunătățirea X-eficienței a profitului și că această îmbunătățire poate fi legată de o diversificare în creștere a riscurilor. După fuziune instituțiile tind să schimbe portofoliul de active de la hârtii de valoare la credite ce corespunde cu un portofoliu mai diversificat care permite băncilor să treacă la o frontieră de risc a dobânzii mai mare.

Această cercetare sugerează că consolidarea băncilor din interiorul Statelor Unite trebuie să ducă la o reducere a riscurilor datorită diversificării geografice. Cu toate acestea, băncile mari tind spre asumarea riscurilor mai mari de la debitorii individuali și industriali, sau tind să participe la profituri diversificate astfel ca oportunitatea de a face investiții mai riscante, și prin aceasta reducerea totală a riscului este compensată.

Efectele riscului diversificării geografice a consolidării internaționale.

Beneficiile mai mari din diversificarea riscului de la fuziunile internaționale decât de la fuziunile în interiorul țării, din cauza că națiunile pot sa difere enorm în ciclurile sale macroeconomice și în politicile sale fiscale și monetare.

Din păcate au avut loc puține studii care să ateste dacă acest potențial de diversificare a beneficilor a fost utilizat. Corelația dintre dobânzile băncilor pe capital de-a lungul țărilor sugerează posibilități largi de diversificare pentru organizațiile bancare din SUA care lucrează și peste hotare. Băncile cu oficiile centrale în SUA tind sa fie mult mai rentabile decât alte bănci cu oficii în țară și peste hotare. Cea mai mare parte a avantajului de eficiență în USA este legată de venituri și nu de cheltuieli. De asemenea este foarte dificil de a depista cauzele acestor eficiențe, rezultatul fiind bazat pe ipoteza ca cel puțin unele bănci din SUA au avut succes la folosirea avantajelor de la diversificarea internațională a riscului.

(b) Diversificarea produselor. Pentru analiza efectelor diversificării produselor, accentul va fi pus pe fuziuni de tip universal, unde schimbările în setul de produse este cel mai substanțial și care diversifică riscurile (de exemplu micșorează variația în venituri pentru profiturile așteptate) din cauza că dobânzile în diferite industrii de servicii financiare pot fi mai puțin înalt corelate decât dobânzile dintr-un singură industrie. Oricum, fuziunea cu alte tipuri de instituții financiare poate spori riscul unei bănci (de exemplu, creșterea variației veniturilor pentru profiturile așteptate), dacă profiturile așteptate a celeilalte activități sunt joase sau rata capitalului e joasă.

Însă și în acest domeniu au fost făcute puține studii. Careva cercetări de tip simulări au combinat ratele de dobânzi din diferite tipuri de active în instituțiile din SUA și majoritatea găsesc un potențial relativ limitat pentru beneficiile de diversificare.

(c) Eficiența managerială. Fuziunea băncilor poate aduce venituri de scara din eficiența cheltuielilor prin astfel de efecte ca împărțirea costurilor fixe asupra a mai multe unități de ieșire, beneficiind mai bine de avantajul tehnologic, și emiterea hârtiilor de valoare în cantitate mai mare. Ca o alternativă, fuziunea poate aduce pierderi de scara din eficiența cheltuielilor prin crearea dis-economiei organizaționale în conducerea unei mai mari bănci. Un studiu empiric a demonstrat ca curba costului mediu în SUA are o configurație relativ U-plată, unde băncile medii sunt mai eficiente la scara de cheltuieli decât băncile mici sau mari.

Consolidarea de tip universal poate crea potențialul pentru schimbări în eficiența de scop sau cum producătorii fuzionați o duc în comparație cu specialiștii în aceleași condiții exogene. Economiile de eficiență din costurile de scop la fuziunea pot apărea, de exemplu, prin intrările fizice comune, prin sistemele informaționale sau a bazelor de date. Cercetările asupra eficienței de scop într-o singură categorie de instituții financiare în USA, de obicei găsește puține evidențe a unei economii sau pierderi a eficienței de scop în sectorul financiar.

Consolidarea internațională poate implica orice sau toate efectele de scara, de scop sau X-eficiență însă puține studii sugerează difuziune internațională în eficiență.

(d) Riscul operațional. Termenul de “risc operațional” este o concepție ambiguu, ce poate avea un șir de definiții. Vom analiza riscul creat din cauza că managementul superior nu poate controla pe deplin angajații săi, creînd posibilități de pierderi datorate “greșelilor” cum sunt erorile operaționale, frauda, crima sau riscul neintenționat de piață sau de creditare. Efectele potențiale ale fuziunii asupra riscului operațional sunt importante deoarece greșelile operaționale pot crea rapid pierderi care afectează condițiile financiare ale unei instituții. Cu toate acestea, riscul operațional este cel mai puțin înțeles și cel mai puțin cercetat din cele ce contribuie la riscul unei instituții financiare. De asemenea, greșelile operaționale se întâmplă relativ rar și orice date despre operațiunile interne a instituțiilor financiare de obicei nu se dau publicității.

Astfel cum distanța geografică și organizațională dintre managementul superior și angajați crește, politici adăugătoare și nivele adăugătoare de management tind să substituie supravegherea directă și pot duce la reducerea controlului managerial. Devierile în procesul de fuziune pot asemenea contribui la dificultăți în supravegherea angajaților, care pot să activeze nu exact cum a fost intenționat de management. Aceleași probleme în monitoringul și controlul angajaților care pot crea probleme operaționale pot sa apară și la fuziunile de tip universal. Pierderile organizaționale pot fi relevante pentru băncile universale dacă echipa managementului superior deviază de la domeniul principal de scop.

Fuziunile internaționale poate crea dificultăți organizaționale de același tip în controlul riscului operațional ca și fuziunile domestice. Distanțele mai mari și diferențe în zonele de timp asociate cu instituții internaționale pot agrava aceste probleme. De asemenea, diferențele de limbă, cultură si de structuri reglementative și de supraveghere, de care se ciocnesc filialele străine, pot face încă mai dificil monitoringul și controlul angajaților care pot comite greșeli operaționale.

Riscul sistemic.

În Statele Unite, problema privind riscul sistemic a fost privită tradițional din punctul de vedere a implicărilor cererii de depozite bancare în sistemul de plăți, oferta monetară și intermedierea financiară. Discuțiile privind riscul sistematic este caracteristic la nivelul vînzărilor cu ridicata. Vom încerca să identificăm efectele potențiale a fuziunilor în domeniul bancar asupra riscului financiar sistemic ce poate apărea în instituții și piețe ce oferă servicii cu ridicata.

Nu sunt dubii privind faptul că evoluția instituțiilor financiare și a pieții, inclusiv fuziunile, a creat instituții bancare enorme și complexe în Statele Unite. Firește, aceste dezvoltări au impus Federal Reserve să definească categoria instituțiilor financiare numite LCBO (large, complex banking organisations = organizații bancare mari și complexe). În general, LCBO (i) au un nivel de expunere la riscuri semnificative bilanțiere și extra-bilanțiere, (ii) oferă un șir larg de produse și servicii la nivel național și internațional (iii) sunt subiecte a procesului multiplu de supraveghere în Statele Unite și peste hotare, și (iv) participă extensiv în plăți de valori mari și sisteme de decontare.

Grupul de bănci LCBO nu este omogen și chiar o comparație simplă arată variații evidente în mixul de afaceri. LCBO pot fi divizate în cîteva grupe de bază ce corespund aproximativ nivelului în scădere a complexității. Una din aceste grupe este de intermediatori relativ mai tradiționali, care continue să acumuleze capital prin depozite și credite de piață. In pofida poziției sale în societate, nu ar fi corect să le numim “prea mari pentru a da faliment”. Este clară politica agențiilor de supraveghere în SUA, că nici o instituție bancară este prea mare pentru a da faliment în sensul că i se poate cere majorarea capitalului, privarea de filiale, micșora dividendele, înlocui managementul, a vinde sau închide oficii, iar entitatea rămasă să fie vîndută altor instituții.

Întrebarea cheie este dacă fuziunea, definită să include creșterea și mărimii și complexității instituției, aduce la creșterea riscului că falimentul LCBO va fi furtunos în sectorul bancar?

Răspunsul la această întrebare este complicat și nimeni nu poate spune precis cum diverse și deseori subtile argumente trebuie cîntărite. Desigur, răspunsul sigur va depinde de natura exactă a evenimentului de risc sistemic dat. Sunt motive de a crede că consolidarea financiară așa cum a avut loc în Statele Unite a majorat riscurile că falimentul unui LCBO va avea consecințe și pentru ceilalți.

Deși nu este evident că fuziunile ca atare sunt un factor major în potențialul în creștere pentru o LCBO de a se prăbuși rapid, este posibil că fuziunea a jucat un anumit rol. Deși recent au avut loc îmbunătățiri privind transparența instituțiilor bancare complexitatea în creștere a LCBO moderne poate masca volumul total a problemelor instituției de la participanții pe piață, mai ales la faza inițială. Așa mascări tind să majoreze probabilitatea înrăutățirii bruscă a situației financiare a LCBO la momentul cînd ceilalți participanți realizează măsura reală a problemelor.

De asemenea apare întrebarea dacă posibilitățile participanților pe piață de evaluare a condițiilor financiare a băncilor au evoluat în același ritm. Această problemă este importantă cel puțin din două motive. Primul, piețele financiare eficiente în general, și disciplina efectivă de piață în particular, are nevoie de creditori bine informați, participanți pe piață și market-makers. Prin alte cuvinte, nivelul înalt de ignoranță și nesiguranță pot fi destabilizatori în orice mediu. Dar pot fi deosebit de periculoși într-o situație potențială de risc sistemic deoarece ignoranța și nesiguranța majorează probabilitatea nelichidității instituției și pieței. În al doilea rînd, dacă supraveghetorii vor să aibă încredere parțială în disciplina de piață pentru a controla preluarea riscurilor de instituțiile financiare, atunci devine și mai important faptul ca participanții de piață să fie bine informați.

Este extrem de dificil identificarea efectelor “pure” a fuziunii asupra transparenței de piață și a instituției și rolului asociat a disciplinei de piață. Pe de o parte, mărimea în creștere și aspectul internațional a multor instituții financiare au dus la recunoașterea necesității transparenței în creștere și sectorul public și cel privat au întreprins un șir impresiv de inițiative. Pe de altă parte, discuțiile cu investitorii instituționali și market-makers sugerează că sunt domenii pentru perfecționare.

Studiul de către Federal Reserve a identificat 6 domenii unde pot fi potrivite transparențe îmbunătățite. Acestea includ riscurile legate de asigurare și de creditare, distribuirea capitalului după ratele riscului intern, explicarea calculelor fondului de rezervă, riscul de piață și riscul după entitatea legală și linia de servicii.

Majoritatea celor enumerate mai sus țin de complexitatea majorată a instituțiilor bancare și pieței financiare, inclusiv ștergerea curentă a distincțiilor tradiționale între diferite tipuri de intermedieri financiare și mai puțin cu mărimea crescută sau chiar nivelul mai înalt a activității internaționale.

Piața financiară din SUA cere informare la nivelul băncii și după tipurile de afaceri. Cererea pentru date la nivelul băncii reflectă necesitatea creditorilor să evalueze băncile ca entități legale separate. Cum am menționat mai sus, activitatea LCBO în SUA sunt organizate pe tipuri de activitate, ce continue în diferite entități legale în aceiași companie-holding.

4.1.3. Efectele fuziunilor în Europa

Diversificarea geografică

Este recunoscut că acoperirea teritoriilor geografice mai mari, industriilor, tipurilor de credite contribuie la reducerea riscului insolvabilității băncii. Fuziunile ce majorează diversificarea reduc vulnerabilitatea la șocurile externe și prin așa metodă ameliorează siguranța băncii, pe cînd creșterea mărimii instituțiilor ca atare tinde să fie asociată cu dorința mai mare pentru riscuri și prin aceasta cu o probabilitate mai mare de insolvabilitate. În Europe majoritatea fuziunilor bancare au avut loc în interiorul aceleași țări. În legătură cu acest fapt, este importantă evaluarea nivelului la care economiile naționale pot oferi posibilitate de diversificare.

În conformitate cu Uniunea Monetară Europeană, regiunile europene au devenit mai puțin sincronizate, ce indică specializarea în puține sectoare economice. Aceasta sugerează că băncile ce rămîn regionale sunt mai sensibile la șocuri mari non-diversificative, pe cînd cele care pot să extindă activitatea de creditare de lungul regiunilor, chiar dacă ele rămîn domestice după caracter, trebuie să fie într-o poziție mai bună pentru a reduce riscul de capital, cel puțin în principiu. Interesant, că băncile fuzionează cu alte bănci din aceiași țară.

Contradicțiile între cele două seturi de rezultate privind scopul diversificării geografice internaționale și între regiunile aceleiași țări poate parțial fi împăcate prin faptul că primul se referă la tendințele în corelație în anii recenți, pe cînd al doilea se focalizează pe nivelele acestor corelații.

Diversificarea produselor.

Conceptul conglomeratelor financiare între diferiți prestatori de servicii financiare nu este un concept nou în Europa. Multe bănci (deseori cele mai mari) de asemenea sunt implicate direct, prin subsidiari sau alianțe în oferta de servicii de asigurare. În legătură cu aceasta, fuziunile pot să nu adauge dimensiuni calitative noi la riscul instituției particulare. Deși un număr de factori a contribuit la intensificarea dorinței instituțiilor de a oferi un șir mai larg de servicii și produse clienților săi, multiplicînd cazurile cînd obiectivul principal în tranzacțiile corporative devin achiziția capacității de producere în alt sector financiar.

Unul din factori ce motivează activitatea de fuziune între băncile comerciale mari este presiunea de la clienții corporativi, care sunt singuri în creștere sau organic sau prin achiziție și fuziune, în combinare cu introducerea lui euro. Companiile cu prezența substanțială în diferite țări în aceeași regiune valutară au un stimulent de cost de consolidare a relațiilor sale bancare și centralizarea unei părți sau a totalității casieriei sale și altor operațiuni financiare. Pentru a deveni (sau a rămîne) banca de referință pentru așa clienți, este important pentru bănci să fie capabile să ofere servicii mai complexe și se opereze într-un număr mai mare de piețe.

Fuziunile și achizițiile deseori rezultă în crearea conglomeratelor financiari, care combină două sau mai multe tipuri de intermediari (bănci, companii de administrare a capitalului, companii de brocheraj, entități bancare private, companii de asigurare). Deși, fuziunile instituțiilor din diferite sectoare financiare în țările Europene au fost mai puține de cît celor din același sector. Cu toate că conglomerarea a fost uneori un motiv important în tranzacțiile Europene internaționale. Un număr de conglomerate pe baza fuziunilor internaționale au avut în anii recenți (de exemplu, Fortis, Dexia, Unidanmark-Merita Nordbanken).

Riscul sistemic.

Fuziunile în Europa, mai ales fuziunile instituțiilor bancare mari, au dus la apariția problemei dacă unele sau chiar mai multe instituții sunt acum “prea mari ca se dea faliment”, adică, dacă falimentul unei instituții mari poate ruina sistemul financiar ca un întreg dacă autoritățile nu intervin pentru a îi menține în viață sau să conducă lichidarea lor.

Tradițional, termenul “prea mare pentru a da faliment” este folosit pentru băncile domestice mari în mare parte deoarece externalitățile asociate cu falimentul lor, în particular datorită rolului central pe îl joacă în sistemul domestic monetar și de plăți, unde sunt considerate a fi mai mari de cît băncile asociate operaționale pe plan internațional. În contrast cu Statele Unite, absența barierelor legale în Europa a însemnat că conceptul a băncilor universale și băncilor Europene internaționale a existat pe o perioadă mai lungă.

Aspectul domestic.

Din cauza crearea uniunii economice nu a fost acompaniată de uniunea politică, stabilitatea financiară în Europa, ca și în alte părți rămîne o prioritate națională. Fuziunile ce implică instituțiile financiare operaționale domestic (inclusiv cele achiziționate de străini), și așa instituțiile a căror faliment poate influența stabilitatea sistemică domestică, este mai mult o problemă a politicii publice a autorităților naționale.

Figura IV.1 arată valoarea totală a instituțiilor achiziționate în țările Europene în perioada 1985-1997 prin fuziunile domestice a băncilor, instituțiilor specializate în hîrtii de valoare și companii de asigurare.

Aproape două treimi a capitalului achiziționat a implicat fuziuni în aceleași tipuri de activitate, în particular, fuziunile băncilor domestice. Deși o parte din această activitate de fuziune, mai ales în Germania, a implicat fuziunea băncilor mici, concentrarea bancară a crescut în majoritatea țărilor Europene. Fuziunea mare recentă între NatWest și Royal Bank of Scotland în Marea Britanie și cea anulată între Deutsche Bank și Drezdner Bank în Germania sugerează că ratele de concentrare pot crește în continuare în unele din cele mai mari țări Europene. Într-un număr de țări mai mici, ratele de concentrare deja au atins niveluri înalte. În Olanda, de exemplu, trei bănci dețin 80 % din capitalul domestic. Această creștere a fuziunilor a ridicat problema legată de conceptul „prea mare pentru a da faliment” dacă este actual în unele țări Europene și dacă da, ce politici trebuie să fie adoptate pentru a preveni sau conduce falimentele mari pentru a evite repercusiuni sistemice.

Aspectul internațional.

Consolidarea internațională în limite Europei prezintă două aspecte a politicii privind „prea mare pentru a da faliment”. Primul apare cînd filialele operaționale local a băncilor străine sunt mai importante sistemic pentru țara unde se află de cît pentru țara de bază. De exemplu, falimentul unei bănci dintr-o țară mare care are o filială intr-o țară mică, poate avea importanță sistemică mai mare pentru țara mică, unde filiala poate fi mare comparativ cu sistemul financiar și economia. Însă corespunzător cu „regula țării de bază”, este responsabilitatea autorităților de supraveghere sau băncii centrale din țara mare de a decide de a interveni sau nu în cazul falimentului băncii.

Al doilea aspect al politicii este faptul dacă fuziunile internaționale vor rezulta în apariția băncilor pan-Europene care să fie mari în comparație cu sistemul financiar European în întregime.

Efectele fuziunilor băncilor comerciale asupra eficienței

Fuziunile și achizițiile permit instituțiilor financiare să-și mărească rapid mărimea sa și să-și îmbunătățească cunoștințele despre piețe și produse noi, ce le permite explorarea economiilor de scară și de scop, pentru a păstra limitele în cădere prin majorarea porțiunii de piață și pentru a atrage clienți noi. Fuziunile și achizițiile în creștere observate în sectorul financiar în ultimul deceniu au efecte profunde asupra instituțiilor implicate, concurenții și clienții săi, în particular menajele și firmele mici, pentru care schimbarea furnizorului de servicii financiare este mai costisitor. Fuziunile pot rezulta în instituții mai mari și mai diversificate, deși aceasta nu înseamnă neapărat că aceste instituții sunt mai eficiente.

4.2.1. Cum măsurăm eficiența?

Eficiența este un concept larg care poate fi aplicat multor dimansiuni a activității instituțiilor. Conform definiții tehnice înguste, instituția este eficientă în costuri dacă minimizează costurile pentru o cantitate dată de ieșiri; ea este eficientă în profit dacă maximizează profiturile pentru o combinație dată de intrări și ieșiri. Aceste definiții se bazează pe mărime și tehnologii așa cum ele sunt și se concentrează pe problema cum factorii de producție sunt combinați; ambele măsoară eficiența managerială (optimizarea resurselor existente), fiind în opoziție conceptului mai complet de eficiență tehnologică.

Eficiența tehnologică ea în considerație economiile de scară și de scop: instituția este eficientă dacă atinge mărimea optimală pentru industrie (scară) și produce mixul optim de produse și servicii fiind date prețurile pentru factorii de producție în această industrie (competență). Mărimea minimă eficientă și mixul de producție optimal variază cu diferite tehnologii, regulamente și gusturile consumatorilor. De aceia, trebuie să existe un număr mare de variații în structura instituției în timp, diferite industrii și țări dacă instituțiile explorează pe larg economiile de scară și de scop.

Definițiile cer diferite metodologii de măsurare. O analiză completă măsoară costurile manageriale și eficiența de profit prin compararea instituțiilor cu cele mai bune practice în industrie, așa cum sunt determinate de metodele statistice, luînd în considerație pentru fiecare instituții intrările sale, ieșirile și prețurile cu care se confruntă. Este estimată o frontieră (o combinare a factorilor menționați mai sus) în comparație cu care vor activa celelalte instituții eficiente, apoi distanța fiecărei instituții actuale de la aceasta frontieră este luată ca măsurarea (in)eficienței sale.

Pentru a evalua economiile de scop și de eficiență, datele de frontieră, obținute din tehnologiile existente, sunt examinate: dacă performanțele instituțiilor de pe frontieră (adică instituțiile care combină optimal resursele existente) se vor îmbunătăți prin schimbarea mărimii sale sau mixului de produse, atunci încă mai este posibilitatea de explorare a economiilor de scară și de scop.

4.2.2. Eficiența băncilor comerciale.

Înainte de a analiza datele empirice, cîteva menționări trebuiesc făcute privind băncile comerciale. În primul rînd, în realitate sectorul constă din două piețe, cu ridicata și cu amănuntul; cu amănuntul fiind orientată spre menaje și firme mici, pe cînd serviciile bancare cu ridicata spre firmele mari și alte instituții financiare. De sigur, multe bănci prestează ambele tipuri de servicii, dar aceasta numai face mai complexă analiza. În general, studiul nu a separat strict activitatea bancară cu ridicata și cu amănuntul, deși s-a concentrat asupra activității cu amănuntul, unde politica privind concurența, regulamentele și protecția consumatorului sunt mai relevante.

În al doilea rînd, în țările cu sistemul financiar orientat mai mult spre bănci, industria bancară poate evolua diferit de cît în țările unde sunt mai dezvoltate piețele hîrtiilor de valoare și în produsele oferite și în managementul riscului. Aceasta trebuie de reținut atunci cînd se compară structurile costurilor și veniturilor și economiile de scară și de scop. În țările cu piețele financiare bine dezvoltate, băncile prestează mai multe servicii de cît numai creditarea și depozitarea și sunt mai capabile să minimizeze riscurile și așa menținînd bilanțurile contabile mai lichide; ele pot activa în mod diferit de cît băncile care se bazează pe afacerile tradiționale de intermediere.

În final, din cauza diferențelor în reglementare, în unele țări băncile comerciale și investiționale sunt (sau au fost în trecut) strict separate, pe cînd în alte țări ele pot funcționa împreună ca bănci universale și chiar avea cotă-parte în companii industriale. Aceste diferențe fac dificilă comparația internațională.

Deoarece majoritatea fuziunilor au fost domestice, majoritatea studiilor sunt petrecute la nivel național. Majoritatea lucrărilor indirect au afacere cu eficiența, economiile de scară și competență prin compararea instituțiilor bancare de diferite mărimi; puține lucrări analizează performanțele post-fuzionale. Următoarea secvență privind datele totale va fi o examinare a lucrărilor empirice privind fuziunile și eficiența tehnică și managerială a băncilor comerciale.

Date generale.

Similaritățile și diferențele între băncile Nord Americane, Europene și Japoneze apar din simpla comparație a ratelor bilanțului contabil. Relația între structura costurilor și mărime a băncilor comerciale din America de Nord și Europa arată unele similarități: raportul costurilor operaționale la venitul net este mai mare pentru băncile mici (cu activele totale sub 5 miliarde USD) și el descrește de la 60 la aproape 55 % pentru băncile cu activele între 20 și 50 miliarde USD (vezi Figura IV.2).

Băncile cele mai mari cu active mai mari de 50 miliarde USD, au cele mai înalte costuri (mai mult de 65 % din venit). Acest fapt demonstrează existența economiilor de scară pînă la o anumită mărime a instituției, urmată de dis-economii pentru băncile foarte mari. Deși, profitabilitatea crește cu creșterea activelor totale: pentru băncile Nord Americane rentabilitatea capitalului crește de la 11 la 14 %% de la prima la a patra clasă; pentru băncile Europene ea crește de la 7 la 8 %%. Costuri operaționale mai înalte sunt compensate de un raport mai mic a capitalului la total active, probabil un beneficiu indirect a diverisificării crescute și prin venitul mai înalt a veniturilor non-profit (mai mult de 50 % a venitului total pentru băncile Nord Americane, mai mult de 30 % pentru celelalte). Pentru băncile Japoneze, rezultatele sunt mai evidente: raportul costurilor operaționale la venitul brut descrește cu cît crește banca, profitabilitatea este joasă sau negativă din cauza condițiilor deterioratoare economice și financiare în țară la mijlocul anilor 90.

Ce ține de eficiența managerială, dispersia ratelor de cost și profitabilitate este o bună demonstrație între performanțele cele mai bune și cele mai rele. În America de Nord, printre băncile cu activele mai mici de 5 miliarde USD, costurile celor din trimul de vîrf reprezintă 55 % a venitului brut și rentabilitatea este mai mare de 15 % (vezi Figura IV.3)

Pentru băncile în trimul de jos, distribuțiile de costuri și de profitabilitate, costurile sunt practic 65 % din venitul brut și rentabilitatea capitalului este în jumătate de la performanțele cele mai bune; rezultatele fiind calitativ aceleași pentru băncile Europene și Japoneze. Eterogenitatea rezultatelor între băncile de aproximativ aceiași măsură este un indicator că sunt posibilități large de beneficii de eficiență. Pentru băncile cele mai mari, cu active mai mari de 50 miliarde USD, eterogenitatea este mai mică, cel puțin în Statele Unite (cu excepția veniturilor non-profit, care variază pe larg, probabil datorită prezenței simultane a intermediatorilor tradiționali și băncilor inovative). Aceasta se poate datora faptului că băncile mari operează pe larg pe piața cu ridicata unde concurența este mai înaltă. Pentru băncile Europene și Japoneze, diferențele între trimurile de jos și de sus sunt similare celor observate pentru băncile mici; eterogenitatea iarăși indicînd că e posibilă creșterea eficienței.

Eficiența de cost și de profit.

Majoritatea studiilor privind eficiența de cost constată că băncile cu amănuntul în mediu sunt de la 10 la 20 %% mai jos de frontiera eficiențe de cost, adică costurile lor sunt mai mari cu 10-20 %% de cît cele a instituțiilor cele mai performante. Acest rezultat este similar în majoritatea țărilor, sugerînd că distanța între cei mai buni și medii este destul de stabilă. Eficiența este practic peste tot măsurată relativ la nivelul cel mai înalt din țară, deoarece comparația internațională este dificilă (deoarece cele mai bune bănci operează cu diferite tehnologii care nu sunt direct comparabile). Un studiu a 2000 de bănci Europene din perioada 1993-1997 (adică după implementarea European Union’s Second Banking Directive din 1988 și adoptarea Pieței Unice în 1992) arată că în mediu, costurile pot fi reduse cu 16 %; în perioada examinată unele țări, cum ar fi Italia, Olanda și Marea Britanie, au avut o ameliorare rapidă a eficienței de cost, iar în alte țări ca Franța și Germania încă nu s-a observat nimic.

Estimările eficienței de profit sunt cele mai dispersate, media fiind aproape 50% (adică o bancă medie poate fi de două ori mai eficientă); deși, ele sunt mai sensibile la specificările utilizate la măsurarea lor și prin aceasta sunt mai viguroase. În mediu, această dispersie sugerează că profiturile sunt mai dependente de factorii specifici instituției așa cum sunt calitatea managementului sau caracteristicile neobservabile a cererii locale. De aceia, este un potențial înalt pentru ameliorarea tuturor performanțelor instituției ineficiente prin reducerea costurilor și creșterea veniturilor.

Studiile ce analizează efectele directe a fuziunilor și achizițiilor asupra eficienței băncilor au fost făcute pe baza raporturilor din bilanțurile contabile și funcțiilor multivariate de cost și profit. Efectele tranzacțiilor asupra eficienței de cost variază în diferite țări. În Statele Unite nu se observă o îmbunătățire a eficienței de cost după fuziune, deși unele studii bazate pe date mai recente arată că sunt unele beneficii. Datele privind băncile Europene în marea majoritate confirmă aceste rezultate: un studiu a găsit că fuziunile domestice a băncilor de aceiași mărime ameliorează eficiența de cost, însă acest rezultat nu este același pentru toate țările; achizițiile internaționale sunt asociate cu reducerea costurilor a băncii ținte, pe cînd acest efect nu este valabil pentru fuziunile domestice. Dificultățile în ameliorarea eficienței de cost sunt legate de un număr de obstacole, mai ales în Europa continentală, de reducere a costurilor forței de muncă în bănci. De fapt, reducerile de personal, una din cele mai mari surse de economii nu sunt o opțiune în țările cu piața forței de muncă rigidă.

Ce ține de eficiența de profit, un studiu asupra băncilor din SUA a găsit o ameliorare datorită în mare măsură diversificării riscurilor. Băncile mari dețin portofolii mai diversificate de credite; aceasta poate să se datoreze ridicării recente a interzicerilor a tranzacțiilor înterstatale, care a permis băncilor din state diferite, fiecare cu portofolii concentrate geografic, să fuzioneze și prin aceasta să diversifice portofoliile sale. Reducerea riscului le permite să crediteze mai mult pe o unitate de capital, și prin aceasta obținînd o eficiență mai înaltă. În Europe, băncile mai eficiente tind să achiziționeze instituții într-o stare mai rea. Fuziunile au un impact pozitiv asupra profitabilității, datorită ameliorării eficienței operaționale; deși tranzacțiile ce constau din achiziția majorității acțiunilor de vot a băncii țintă nu au arătat ameliorări esențiale. Un studiu a găsit că băncile Italiene fuzionează pentru a schimba obiectivul său spre prestarea serviciilor financiare și în așa mod au majorat venitul său non-profit; majorarea profitabilității care este observată după fuziune sau achiziție este legată de asemenea cu utilizarea mai eficientă a capitalului.

O evidență directă cum fuziunile și achizițiile influențează asupra performanțelor băncii este mixtă. În general, băncile mai bune achiziționează bănci într-o stare mai rea; apoi are loc o îmbunătățire, mai ales în venitul anual și în afacerile din ultimul deceniu. Deși beneficiile sunt probabil nu așa de mari de cît cele anunțate, este necesar de mai mult timp pentru evaluarea completă a efectelor tranzacțiilor recente, inclusiv cele ce implică băncile uriașe.

Economiile de scară și de scop.

Probabil sursele cele mai citate surse de beneficii potențiale din fuziuni și achiziții sunt explorarea economiilor de scară. Băncile ce majorează esențial mărimea sa prin fuziune pot avea posibilitatea de evaluare a tehnologiilor economiilor de cost sau de a repartizare a costurilor fixe pe o bază mai mare, și prin aceasta se obține reducerea costurilor medii și ameliorarea profitabilității.

Majoritatea studiilor privind existența economiilor de scară în activitatea bancară cu amănuntul au demonstrat că curba costurilor medii este U-plată cu un minim de active aproximativ de 10 miliarde USD, în dependență de instituție, țară și perioada de timp analizată. Aceasta sugerează că beneficiile de eficiență din exploatarea economiilor de scară dispar cînd se atinge o mărime anumită și chiar pot apărea dis-economii de scară mai mari de un prag anumit, probabil datorită complexității de management a instituției mari.

Acest rezultat este stabil și se observă practic în toate țările, însă el se bazează pe datele din anii 80 și începutul anilor 90; probabil este necesar să fie revizuit datorită schimbărilor tehnologice recente ce implică costuri fixe mari și prin aceasta este un potențial de economii de scară chir pentru băncile mari.

Al doilea motiv cel mai citat pentru fuziuni și achiziții este explorarea sinergiilor sau economiilor de scop: prin fuziune cu instituțiile specializate în diferite segmente a pieței, se consideră că băncile pot ameliora procesul de producere și să vîndă produsele sale mai multor clienți. Măsurarea existența și răspîndirea economiilor de scop este foarte dificilă, fiind dat teoretic că băncile de referință prestează un singur serviciu.

Analiza activității bancare universale bazată pe date Europene căuta elemente complementare între servicii de creditare și legate de investiții; nu este o evidență rigidă sau în favoare sau împotriva prestării mai multor servicii diferite, însă aceasta poate să se datoreze problemelor de măsurare ce implică economiile de scop. De fapt, o testare reală poate numai să aibă loc în viitor, atunci cînd piața Europeană unificată va vedea băncile universale și cele specializate concurînd între ele.

Economiile de scară și scop sunt de obicei menționate ca principalele motive pentru fuziuni și achiziții, deși indirect, par să confirme că sunt beneficii tangibile numai pentru băncile mici. Însă schimbările tehnologice și a structurii de piață pot inversa aceste rezultate învechite.

Valoarea acțiunilor.

Ultimul indicator a beneficiilor de eficienței este performanța pe piața hîrtiilor de valoare a băncilor ce fuzionează. Concluzia principală a studiilor prețurilor acțiunilor în timp este că la anunțarea fuziunii, valoarea totală a acționarilor (adică valoarea combinată a instituției achizitoare și achiziționate) nu este afectată de anunțarea tranzacției, deoarece, în mediu, achizitorul suferă pierderi ce minimizează beneficiile băncii țintă. De aceea, fuziunile și achizițiile implică transferul de avere de la achizitor la banca țintă.

Pentru băncile din SUA o cercetare a tras concluzia că beneficiile combinate sunt mai mari atunci cînd ele se repetă în ambele instituții, ce corespunde ipotezei puterii de piață, în corespundere cu care un segment mai mare de piață duce la profituri mai mari. Valoarea de piață a ambelor bănci combinate trebuie să fie mai mare de cît suma valorilor ca entități separate.

O concentrare de piață mai înaltă creată de consolidare posibil să ducă la o creștere a prețurilor în serviciile financiare cu amănuntul, și ce duce în schimb la creșterea profiturilor. Însă este de asemenea corect că instituțiile ce operează intr-o piață mai concentrată sunt in general mai puțin eficiente: aceasta poate acoperi beneficiile din puterea de piață mai mare și în așa mod nu modifică valoarea de piață a băncii.

Efectele fuziunilor băncilor comerciale asupra concurenței

Consolidarea afectează concurența deoarece ea majorează concentrarea de piață, cu efectul final ce depinde de posibilitatea intrării pe piață și comportamentul instituției. Intrarea pe piață poate fi limitată de exemplu de regulamente, iar comportarea oligopolistă poate să se intensifice cînd concentrarea se mărește, posibil să ducă la niveluri și volume de prețuri (sau dobînzi) non-concurențiale. În continuare vom analiza aceste aspecte teoretice, apoi vom analiza cercetările empirice existente pentru a evalua relevanța practică a diferitor presupuneri teoretice.

4.3.1.Teoriile privind concurența.

Intrarea pe piață.

Presupunem o piață bine definită, literatura clasică privind organizațiile industriale implică că ușurința intrării pe piață determină conecsiunea între concurență și concentrarea de piață. Pe piață contestabilă, datorită intrării profitabile, instituțiile active nu pot explora puterea de piață. Însă piețele contestabile sunt o presupunere teoretică extremă: de fapt, condițiile c sunt necesare pentru a fin contestabile pe deplin nu sunt menținute în lumea reală.

În cazul industriei financiare, contestabilitatea nu este posibilă din cauza a trei tipuri conceptual diferite de bariere de intrare: (i) acele care sunt direct cauzate de regulamente, (ii) cele legate de structura costurilor a instituției, și (iii) cele care rezultă din cererea consumatorilor (relativ) ne elastică.

Barierele reglementative includ subsidii specifice sau garanții publice. De asemenea, impunerea regulamentelor țării unde banca vrea să deschidă o filială, de asemenea poate crea bariere de intrare pe piață. Barierele de intrare datorate diferențelor de costuri a instituțiilor apar atunci cînd intrarea necesită costuri înalte, care trebuiesc recuperate. Aceasta poate reduce presiunile de concurență, cel puțin pe perioade scurte. Adăugător, accesul ne egal la tehnologiile de producere, factorii de producere sau infrastructură, pot acumula puterea de piață în favoarea unor bănci. Așa situații pot fi dificil de depistat deoarece ele implică industriile non-finanicare.

A treia cauză lipsei de contestabilitate este cauza care probabil este cea mai importantă pentru piețele cu amănuntul. Fuziunile cros-industriale pot susține concentrarea producției, și în așa mod majorînd costurile de trecere la altă producție și rigiditatea cererii pentru produsele finale. O altă sursă a rigidității cererii este complexitatea producției, care poate majora dificultatea comparației serviciilor prestate de diferite bănci.

Comportamentul de piață.

Efectul concentrării asupra concurenței depinde, printre alte variabile, de faptul dacă instituțiile concurează în cantități sau prețuri. În primul caz, necesar de a arăta că ieșirile sunt mai aproape de rezultatul monopolului – un număr mic de instituții. În al doilea caz, efectul depinde de eterogenitatea produselor; cu cît mai eterogene sunt produsele, cu atît mai mare este puterea de piață a instituțiilor. Instituțiile tind să adopte strategiile de nișe pentru a diferenția produsele de caracteristicile sale de bază. Aceasta poate în sfîrșit duce la „consumatorizarea” masivă, unde inovațiile tehnologice permit instituțiilor să asimileze produsele sale standardizate la necesitățile specifica a consumatorilor individuali.

4.3.2. Evidențe empirice.

În general, concurența în sectorul bancar a crescut în ultimii ani datorită ridicării unor regulamente și inovații tehnologice. Consolidarea poate influența prețurile, mai ales pe piețele locale, unde are loc o creștere semnificativă a concentrării, însă acestea pot fi cazuri neobișnuite date de deciziile autorităților antimonopol care au blocat și fuziunile ce ar reduce esențial concurența (de exemplu Canada) și măsurile cerute compensatorii ca vînzarea filialelor, pe piețele unde creșterea cotei de piață, ar duce la inspăimîntarea consumatorilor. De fapt, limitările reglementative nu permit instituțiilor noi să profite de creșterea porțiunii sale de piață.

În Statele Unite, de exemplu, 4 fuziuni bancare a fost refuzate pe baza concurenței în ultimul deceniu, și au fost negociate închiderea filialilor în 50 de cazuri. În Italia, Bank of Italy (autoritatea antimonopol în sectorul bancar) a cerut în 10 cazuri închiderea sau vînzarea filialelor ca condiție pentru a permite fuziunea. În cazul fuziunii Bank Austria cu Creditanstalt, subscrierea a fost cerută de Comisia Europeană înainte de a autoriza tranzacția. Swiss Federal Competition Comission a autorizat fuziunea UBS condiționat, cu unele limitări printre care a fost și lichidarea a 25 de filiale. În Canada în 1998, fuziunea a 4 bănci ce avea ca valoare 70% din toate activele bancare, a fost refuzată; un motiv stipulat în refuz a fost că fuziunea ar duce la lezarea esențială a concurenței, ce ar duce la creșterea prețurilor. În Ianuarie 2000, achiziția de TD Bank a Canada Trust a fost aprobată, însă a fost cerută lichidarea a 13 filiale. În fiecare țară un număr necunoscut de fuziuni propuse nu sunt finisate din cauza problemelor de concurență ridicate de autoritățile antimonopol.

Efectele fuziunilor asupra concurenței pot fi evaluate indirect în studii a mai multor sectoare, care ar compara piețele cu diferite nivele de concentrare la o dată anumită sau, ele pot fi studiate direct prin analiza piețelor care au trecut prin fuziuni. Cercetările prin abordarea indirectă a datelor Europene general duc la concluzia că o concentrare mai înaltă duce la condiții mai puțin favorabile pentru clienții băncii. Analiza datelor pentru SUA duc la aceleași concluzii, ce indică existența puterii de piață în legătură cu prețurile creditelor pentru businesul mic și depozite. Studiile bazate pe datele din anii 90 indică că legătura între concentrare și rata depozitelor disordonat ceva relativ cu datele deceniului precedent. Examinarea plăților în locul dobînzilor arată că nivelul puterii de piață pentru serviciile de depozitare și de plăți este relativ joasă. Cu toate aceste sunt ceva evidențe empirice că concurența nu a fost influențată de fuziuni deși s-a observat o creștere a concentrației.

Evidența indirectă a concurenței între sectoare poate apărea din schimbarea comportamentului băncilor atunci cînd creditorii săi sunt cotați la bursă. Un studiu în Italia a demonstrat că organizațiile plătesc dobînzi mai mici, primesc credite mai mari și crește numărul băncilor ce le oferă credite. Aceasta înseamnă că disponibilitatea diferitor surse de finanțare (în acest caz din cauza cotării la bursă, însă aceasta de asemenea poate fi adevărat și în cazul concurenței cu alți participanți, inclusiv non-bancari) a motivat băncile să reacționeze spre beneficiul consumatorilor.

Studiile directe confirmă ca fuziunile și achizițiile pot influența prețurile de piață. În Statele Unite s-a depistat o reducere a dobînzilor pe depozite pe piețele care au fost afectate de fuziuni. În Italia dobînzile pe credite cresc atunci cînd crește porțiunea de piață a băncii achizitoare. Estimările impactului fuziunilor asupra prețurilor în activitatea bancară cu amănuntul in Elveția indică că concentrarea poate avea efect negativ asupra prețurilor.

Efectele fuziunilor băncilor comerciale asupra fluxurilor de credite

Consolidarea în sectorul bancare a ridicat problema reducerii disponibilităților de credite întreprinderilor mici și mijlocii datorită micșorării numărului băncilor mici care sunt specializate în așa tip de creditare.

Sunt două seturi de argumente din ce cauză poate să apară acest fapt. În conformitate cu primul, instituțiile de creditare mai mari și mai complexe au o înclinație de a credita businesul mic. Dacă industria se mișcă în direcția numărului mic de bănci mari, atunci fluxurile de credite creditorilor mici pot să se reducă. Al doilea argument scoate în evidență dinamica fuziunilor care poate cauza o ruptură permanentă în relațiile de creditare. În măsura în care relațiile de creditare între bănci și businesul mic sunt caracterizate de informația orală, care este mai puțin transferabilă stăpînului nou de cît informația scrisă ca rapoartele financiare și bilanțul contabil, businesul mic poate avea dificultăți să găsească credite din alte surse.

Analizînd efectele fuziunilor și achizițiilor asupra fluxurilor de credite businesului mic, este necesară analiza adăugătoare a comportamentului altor participanți pe piață, deoarece clienții abandonați de băncile ce fuzionează pot fi serviți de alte bănci sau instituții financiare. Efectul răspîndirii tehnologiilor noi trebuie de asemenea luat în considerație deoarece el poate avea impact practicilor de creditare a băncilor mari sau mici și poate oferi căi noi de evaluare a asimetriilor informaționale – aspectul fundamental a relațiilor de creditare a businesului mic.

4.4.1. Importanța creditării businesului mic.

Întreprinderile mici și mijlocii (IMM) fac o contribuție esențială la PIB și în crearea locurilor de muncă. În 1996 în mediu ele au constituit 66 % din toată ocuparea forței de muncă în Europa, variînd de la 57 % în Marea Britanie la 80 % în Italia. IMM sunt de asemenea foarte importante în Statele Unite și Canada, deși mult mai puțin de cît în Europa, deoarece ele reprezintă mai mult de 50 % din forța de muncă.

Analiza datoriilor financiare după surse arată că IMM sunt în majoritate finanțate de bănci (vezi Figura IV.4) și dețin o cotă a creditelor bancare care este mai mare de cît cea a întreprinderilor mari. Unica țară care este excepție la această regulă este Japonia unde întreprinderile mari au legături puternice cu instituțiile de creditare și Belgia. Întreprinderile mici sunt foarte dependente de bănci în Germania și Italia.

În final, fluxul creditelor bancare date IMM apare să fie foarte importantă în toate cele 10 țări de referință. La prezent, IMM sunt foarte dependente de bănci însă disponibilitatea totală a fondurilor pentru ei depinde nu numai de consolidare, dar și de dezvoltarea în viitor a sectorului financiar. Costurile evaluării pieței de capital și disponibilitatea altor surse de finanțare pot să se schimbe în viitor, însă cererea pentru formele tradiționale de finanțare bancară pare să rămînă substanțială.

4.4.2. De ce fuziunile pot să (nu) reducă fluxurile de credite pentru businesul mic

Impactul fuziunilor asupra creditării businesului mic.

Fuziunea duce la creșterea mărimii și complexității instituțiilor de creditare. Sunt cîteva argumente de ce aceasta poate reduce oferta de credite businesului mic.

Băncile mai mici sunt limitate în creditarea întreprinderilor mari, pe cînd băncile mari un acces la un număr mai mare de creditori și la un mix diferit a activelor și a produselor financiare. O dată ce restricția în mărime este scoasă, băncile pot să comute portofoliile sale în favoarea creditorilor mai mari sau chiar deplaseze compoziția activelor sale de la activitatea tradițională de creditare.

Al doilea motiv poate fi în creditarea businesului mic, caracterizat de asimetrii informaționale mari, băncile mici se bucură de un avantaj de cost în comparație cu alte bănci și în originarea creditului și în monitorizarea lui. De aceea, o dată ce sunt înlocuite băncile mici cu bănci mai mari, o descreștere în creditarea businesului mic poate fi observat, deoarece creditele care au fost profitabile mai mult nu mai sunt. Întreprinderile mici sunt considerate semnificativ mai opace de cît cele mari; deoarece ele nu au făcut comerț cu hîrtiile de valoare pe piețe publice și cerințele față de rapoartele sale financiare sunt mai libere, calitatea lor poate fi mai dificil de evaluat. Băncile dezvoltă relații care permit să învingă problemele asimetriilor informaționale deoarece cunoașterea detaliată a întreprinderilor este acumulată pe parcursul timpului de conlucrare.

Băncile mici pot avea un avantaj comparativ în emiterea creditelor bazate pe relații și în monitorizarea activității întreprinderilor mici. Datorită cunoștințelor sale a comunității în care întreprinderea activează, ei pot avea acces la informația orală despre întreprinzător și condițiile pieței locale. Cînd băncile fuzionează, structura organizațională tinde să devină mai complicată și deciziile de creditare pot fi făcute de biroul central a corporației aflat la o distanță de la activitățile întreprinderii.

Pe de altă parte, sunt motive de ce aceste îngrijorări pot fi nejustificate și întreprinderile mici pot să nu întimpine nici o problemă datorată creării instituțiilor mai mari și mai complexe și chiar să beneficieze de aceasta. Băncile mai mari sau holdingurile bancre pot acționa ca piețe interne de capital eficiente și să aloce resurse financiare pentru utilizarea lor cea mai bună (deși alocarea internă administrativă are problemele sale). Avînd accesul spre oportunități mai mari de diversificare, ei pot finanța un număr mai mare de întreprinderi mic și mai riscante. Mai mult, în perioadele de stres financiar, instituțiile mari și diversificate financiar pot fi mai puternice și mai apte să continue prestarea serviciilor clienților săi în comparație cu băncile locale mici, nediversificate. De aceia efectul ultim a fuziunilor și achizițiilor asupra creditării businesului mic trebuie evaluată pe baza datelor empirice.

Impactul schimbărilor în gradul de concurență

Consolidarea poate de asemenea influența acordarea creditelor businesului mic dacă se schimbă gradul de concurență în sectorul bancar. Două mecanisme opuse par să fie justificate.

Dacă facem o abstracție de la asimetriile informaționale, un sistem bancar mai puțin competitiv trebuie să majoreze costurile și să micșoreze oferta de credite pentru toate categoriile de creditori, și prin asta rezultînd în condiții mai puțin favorabile. Deoarece întreprinderile mici folosesc intensiv creditele bancare, o descreștere în concurență poate genera probleme semnificative.

O viziune alternativă, care ea în considerație asimetriile informaționale, sugerează că sistemul bancar mai competitiv poate fi determinat pentru creditori, așa cum sunt întreprinderile noi sau mici, pentru care informația orală, cum s-a discutat mai sus, pare a avea o importanță semnificativă. Cauza este că un mediu înalt competitiv poate discuraja intermediarii să investească în relații de lungă durată, care necesită un anumit grad de putere de piață. Dacă banca se așteaptă să fie capabilă de a obține dobînzi în viitor, ea va oferi dobînzi mai joase creditorilor care se confruntă cu probleme de creditare temporare. Așa, o reducere în puterea de piață a băncilor în aceste circumstanțe poate duce la disponibilitatea redusă a creditelor pentru întreprinderile mici sau creditori noi.

Cum concurenții reacționează la fuziuni și achiziții

Schimbarea totală în oferta creditelor businesului mic rezultată din fuziuniși achiziții de asemenea depinde de reacția altor instituții creditare și dezvoltările în sectorul financiar. Chiar dacă o bancă reduce oferta sa de credite bazate pe relații de durată, deoarece s-a ciocnit cu dis-economii (pierderi) asociate cu oferta serviciilor bazate pe tranzacții, alte bănci care nu au așa probleme, pot majora oferta sa.

Dezvoltarea băncilor noi, care sunt surse de creditare pentru businesul mic, de asemenea trebuie luată în seamă. Deoarece băncile noi sunt mici, ele acordă credite businesului mic. Aceste bănci posibil au fost create de angajații care au plecat de la băncile fuzionate și care preiau unele portofoliile creditare, sau care cred că ei posedă capabilitatea mai mare de clasificare bazată pe cunoștința pieții locale.

Desigur, acesta poate fi cazul că chiar dacă creditorii lăsate baltă de băncile fuzionate sunt preluați de alte instituții creditare, condițiile pe care le vor înfrunta vor fi mai rele (adică dobînzi mai mari sau gajul mai mare). Mai mult de cît atît, posibilitatea de a găsi o altă instituție creditară pare a fi influențată de structura industriei bancare: dacă industria este înalt concentrată, pot să fie bănci chiar după fuziune la care poate să fie relativ de ușor de a trece.

4.4.3. Evidența empirică

Cercetarea empirică asupra consolidării și creditarea businesului mic are două abordări. Prima deduce indirect efectele fuziunilor și achizițiilor în industria financiară prin analiza relațiilor între mărimea întreprinderilor și băncilor, utilizînd datele la nivel de piață și la nivel de bancă. A doua examinează schimbările care apar în creditarea businesului mic de băncile implicate în fuziune. Majoritatea literaturii existente este bazată pe datele din SUA, există unele date pentru Italia.

Evidența indirectă: mărimea băncii și creditarea businesului mic

Datele statistice arată că băncile mai mari au o porțiune mai mică a creditelor acordate businesului mic la credite totale. Aceasta de obicei este interpretat ca o evidență ca fuziunile pot deteriora creditarea businesului mic.

Efectele mărimii băncii asupra creditării businesului mic de asemenea au fost studiate pe baza datelor la nivelul pieței. Ponderea relativă a băncilor mici în piețele locale de creditare nu influențează probabilitatea disponibilității liniei de creditare unei întreprinderi mici. Unele rupturi de scurtă durată pot apărea, însă întreprinderile aflate în regiunile cu un număr mic de bănci nu par a fi constrînse în credite.

Ipoteza că complexitatea organizațională majorată poate afecta negativ înclinația de creditare a businesului mic a găsit ceva suport în literatura empirică. Rezultatele din analiza contractelor de creditare sugerează că băncile mai mari tind să ofere mai puține credite acestor creditori, deși dobînzile și gajul sunt mai mici.

Evidența directă privind activitatea de fuziune și creditarea businesului mic

Băncile fuzionate deseori reduc serviciile sale de creditare a businesului mic. Cîteva explicații au fost sugerate pentru acest rezultat. Prima explicație este că achizitorul tinde să aducă rata creditării businesului mic a băncii ținte la nivelul rate de creditare a businesului mic pe care o avea achizitorului înainte de fuziune. Deoarece achizitorii sunt de obicei mai mari de cît țintele, și avînd o rată mai mică a creditelor businesului mic, în mediu, fuziunile tind să micșoreze disponibilitatea creditelor businesului mic.

Un studiu a efectelor fuziunilor bancare în Italia a demonstrat că băncile implicate în tranzacție reduc rata creditării businesului mic. Reducerea nu pare a fi asociată cu probleme organizaționale, deoarece urmează fuziunile și achizițiile care generează niveluri diferite de complexitate pentru integrarea băncilor implicate. Aceasta de asemenea nu este legat de pierderile informaționale deoarece fuziunile și achizițiile nu sunt urmate de reducerea numărului de angajați. De fapt, reducerea ratei de creditare a businesului mic pare a fi o parte a unei strategii mai ample de alocare a activelor care schimbă compoziția portofolilui de credite spre creditori mai mari și mai puțin riscanți și reduce creditarea firmelor mai puțin calitative. La nivel local (provincial) reducerea temporară a creditării businesului mic este comparabilă ca mărime cu reducerea creditării în general, prin aceasta confirmînd că fuziunile duc la o revizuire generală a portofoliului de credite.

În general, evidențele analizate mai sus sugerează că băncile fuzionate ajustează strategiile sale de creditare a businesului mic după fuziune. Tendința generală e spre reducere, însă sunt cazuri în care direcția este opusă, cum ar fi în cazul achiziționării de către o bancă mai mică a băncii mai mari. De aceea, concluziile făcute anterior nu pot fi utilizate ca o previziune absolută a ce se va întîmpla în viitor în diferite țări, deoarece influența fuziunilor și achizițiilor asupra creditării businesului mic depinde crucial de motivul fuziunii și de tipurile băncilor implicate în fuziune. Mai mult ca atît, importantă este disponibilitatea totală a creditelor întreprinderilor mici.

Impactul asupra apariției întreprinderilor mici noi

Cum s-a discutat anterior, fuziunile modifică concurența în sectorul banacr, prin aceasta influențînd indirect alocarea de credite. Un număr de studii au evaluat relația între gradul de concurență și disponibilitatea de credite pentru businesul mic.

Pe piața bancară concentrată, dobînzile pe creditele comerciale tind să crească, mai ales pentru întreprinderile mici, care se ciocnesc de costuri de trecere la o altă instituție. Un alt studiu a găsit evidențe a efectului pozitiv a puterii de piață descris de teoria creditelor bazate pe relații de durată: întreprinderile mici pe o piață concentrată primesc mai multe credite de cît întreprinderi similare pe piața concurențială, însă aceste diferențe tind să dispară cu cît mai bătrînă devine întreprinderea.

A fost făcută concluzia că concentrarea are un efect negativ puternic asupra ratei toatele de apariție a întreprinderilor. Un alt studiu a găsit că pe piețele bancare locale relația între concentrare și rata apariției întreprinderilor noi difere în diferită țări. Specific, concentrarea pare să fie relativ benefică (sau mai puțin nefavorabilă) pentru întreprinderi în industrii netransparente, deoarece aceste industrii au o rată relativ înaltă de apariția a întreprinderilor.

Concluzii

Organizațiile pot să se combine între ele printr-un număr de metode. Cele mai des întîlnite sunt fuziunile și achizițiile, care combină instituții independente sub control comun. Fuziunile și achizițiile instituțiilor bancare sunt analizate pentru 13 țări pe parcursul anilor 90.

Fuziunile și achizițiile continue să fie o forță importantă în restructurarea industriei serviciilor financiare. Instituțiile mari continue să achiziționeze instituțiile mai mici, în așa mod un număr mic de bănci controlează cea mai mare parte a resurselor bancare. Achizițiile de asemenea au depășit liniile tradiționale de producție și au ieșit pe piața internațională. Numai în prima jumătate a anului 1998 în Statele Unite au fost anunțate fuziuni și tranzacții de achiziții în valoare de 240 miliarde USD. Aceasta este mai mult de cît toate tranzacțiile încheiate în trei ani anteriori. În 1998, Citicorp și Travelers au fuzionat, NationsBAnk a achiziționat BankAmerica, Norwest a achiziționat Wells Fargo, Banl One a achiziționat Bank Chicago și Deutsche Bank AG a anunțat intenția de a achiziționa Bankers Trust.

Tendința de a fuziona la sfîrșitul anilor 90 nu s-a limitat la achiziționarea unor bănci de către altele. Ca instituții ținte au fost companiile de asigurare, instituții specializate în operațiuni cu hîrtii de valoare, și chiar Internet provideri. Fiecare din aceste fuziuni a fost motivată de decizia strategică de a intra în businesul ce aduce venit netradițional, generat de plata retribuțiilor. Băncile achiziționează instituții în domeniul HV pentru a obține o porțiune de piață nouă și a-și îmbunătăți imaginea sa. Mai important este că retribuțiile și alte venituri provenite din alte surse de cît dobînzile, sunt o sursă potențială de creștere a profitului ce va înlătura limitele dobînzilor nete stabile sau în decădere.

Majoritatea fuziunilor au implicat instituții concurente din același segment a industriei serviciilor financiare și din aceiași țară, al doilea tip de fuziune cel mai des întîlnit este fuziunea a două instituții financiare domestice din diferite segmente. Numărul instituțiilor bancare a scăzut practic în toate țările pe parcursul deceniului, iar concentrarea industriei bancare, măsurată ca raport procentual a depozitelor naționale controlate de băncile mari, tinde spre creștere. Dacă alte activități bancare ca activitățile extrabilanțiere, ar fi incluse pentru aprecierea mărimii, atunci creșterea concentrării activității bancare ar fi și mai mare.

Structura industriei bancare în continuu variază mult de la o țară la alta, de la fiind practic neconcentrată în puținele țări (SUA și Germania) la înalt concentrată în jumătatea din țările studiate (Australia, Belgia, Canada, Franța, Olanda și Suedia).

Motivele principale pentru fuziunea băncilor au fost determinate economiile de cost și sporirea venitului anual.

Forțele cele mai importante de încurajare a fuziunilor sunt dezvoltarea tehnologiei informaționale, ridicarea sau slăbirea regulamentării financiare, globalizarea pieței financiare și reale și presiunea crescîndă a acționarilor pentru performanță financiară. Ce ține de globalizare, introducerea lui euro a accelerat integrarea pieței financiare în Europa și a încurajat activitățile internaționale, parțial prin fuziuni.

Factorii importanți ce discurajează fuziunile sunt diferite regime regulamentatorii domestice și diferențe corporaționale și culturale naționale.

Consolidarea pare să continue, însă probabilitatea scenariilor viitoare specifice este imposibil de a evalua cu certitudine. Scenariile posibile, care nu se exclud unul pe altul, includ (a) continuarea tendinței curente spre furnizori de servicii financiare universale, activi pe plan mondial, (b) apariția instituțiilor bancare specializate funcțional, (c) consolidarea continuă, însă o formă mai radicală a specializării printr-o „deconstrucție” graduală a rețelei de prestare a serviciilor via separarea anumitor activități (de exemplu serviciilor de Internet) și cedarea părților terțiare financiare și non-financiare.

Efectele potențiale a consolidării financiare asupra riscurilor instituțiilor individuale sunt mixte, rezultatul net este imposibil de generalizat și de aceea un studiu a fiecărui caz în parte este necesar. Un domeniu în care fuziunile par să reducă riscul este potențialul pentru beneficiile de diversificare (mai ales a diversificării geografice). Chiar în acest caz reducerea riscului nu este asigurată, deoarece realizarea beneficiilor potențiale întotdeauna depinde de portofoliul actual deținut. După fuziune, unele bănci trec la portofolii de active mai riscante, și alte riscuri, așa cum sunt riscul operațional și dificultățile manageriale pot crește. Generalizînd, nu există o garanție că economiile de cost sau beneficiile în eficiență vor fi distinse.

Riscul financiar sistemic pare a fi transmis economiei reale prin activitățile angro a instituțiilor financiare și a piețelor, inclusiv sistemele de plați și depozitare. Parțial din cauza că impactul net a consolidării asupra riscului instituțiilor nu este clar, impactul net a consolidării asupra riscului sistemic este de asemenea ne clar. Un element critic pentru evaluarea potențialului ca fuziunea să afecteze riscul sistemic este aprecierea gradului de interdependențe a instituțiilor financiare mari și complexe. Un grad înalt de interdependență sugerează un potențial pentru riscul sistemic. Datele statistice demonstrează că interdependențele instituțiilor bancare mari și complexe au crescut în SUA și Japonia pe parcursul deceniului și încep a crește în Europa. Deși nu a fost stabilită o legătură de motiv, aceste creșteri sunt pozitiv corelate cu măsurile fuziunilor. Domeniile interdependenței crescute ce sunt cel mai mult asociate cu fuziunile, sunt creditele interbancare și sistemele de plăți și depozitare.

Fuziunile internaționale majorează posibilitatea că chiar o bancă medie străină dintr-o țară mare va fi o sursă potențială de instabilitate pentru o țară relativ mică. De asemenea a crescut posibilitatea pierderii controlului național asupra băncilor mici într-o țară mică.

Datele statistice demonstrează că numai băncile relativ mici pot să devină în general mai efective rezultată din creșterea mărimii. Însă schimbările în tehnologii și structură a pieței poate afecta economiile de scop și de scară în viitor. Pentru tranzacțiile încheiate în ultimul deceniu, sunt exemple de ameliorare a eficienței, mai ales ce privește veniturile anuale. Fuziunile și achizițiile în mod tipic par să transfere averea acționarilor băncii achizitoare acționarilor băncii țintă.

Efectele fuziunilor asupra concurenței depinde de condițiile cererii și ofertei pe piețele economice relevante, inclusiv mărimea tuturor barierelor de intrare pe piață pentru instituțiile noi.

Este evident că barierele de intrare pe piață nouă au descrescut cu limitarea și ridicarea regulametării restrictive și globalizării piețelor financiare.

Pentru serviciile bancare cu amănuntul, evidențele privind cererea și oferta sugerează că piețele pentru un șir de produse cheie este locale geografic. În general, o concentrare mai înaltă pe piața bancară poate duce la condiții mai puțin favorabile pentru consumatori, mai ales pe piețele creditelor pentru businesul mic, servicii de depozite și plăți. Deși, rezultatele pentru anii 90 sunt mai slabe de cît pentru deceniul precedent.

Analiza statistică a efectelor fuziunilor băncilor asupra creditării businesului mic sunt disponibile numai pentru două țări (SUA și Italia), însă este evident că băncile reduc cota-parte a portofoliilor sale investite în credite acordate businesului mic după fuziune. Elementul important este efectul fuziunilor asupra disponibilității totale a creditelor firmelor mici și dacă el este asociat cu aprecierea mai bună a riscului. Datele privind SUA arată că alte bănci și participanții noi pe piață tind să compenseze reducerea de către băncile consolidate a ofertei de credite businesului mic. Același rezultat este observat și în Italia, deși aici se observă și o înlăturare de la creditorii foarte slabi.

Tehnologiile noi, așa cum sunt modelul de scor creditar, pot încuraja puțin creditarea businesului mic, și prin aceasta să compenseze pînă la o anumită limită tendința băncilor mari de a credita clienții mari, deși, beneficiile actuale sunt destul de limitate.

Deci, cu toate că numărul fuziunilor recente este mare, nu sunt evidențe convingătoare în favoarea faptului că aceste fuziuni au adus beneficii societății sau băncilor achizitoare, deși, managerii și acționarii băncilor ținte au obținut din fuziune oarecare beneficii.

Bibliografie

Akhavein, Jalal D., Allen N Berger, and David B Humphrey (1997): “The Effects of Megamergers on Efficiency and Prices: Evidence from a Bank Profit Function”, Review of Industrial Organisation 12: 95-139.

Altunbas, Yener, Philip Molyneux, and John Thornton (1997) “Big-Bank Mergers in Europe: An Analysis of the Cost Implications”, Economica 64 (264), 317-329.

Amihud, Y and G Miller (editors), (1998): Bank Mergers and Acquisitions, Kluwer Academic Publishers, Boston.

Angelini, Paolo and Nicola Cetorelli (1999): “Banking Competition and Regulatory Reform: The Case of the Italian Banking Industry”, Federal Reserve Bank of Chicago, Working Paper No 32.

Atkinson, David (1999a): “Bank Mergers That Make Sense; Bank Mergers That Are Just Hype – How to Tell the Difference”, Goldman Sachs Investment Research.

Bank for International Settlements (CFCS, 1998): “Implications of Structural Change for the Nature of Systemic Risk”, September.

Baumol, William J, John C Panzar and Robert D Willig (1982): Contestable Markets and the Theory of Industry Structure, New York, Harcourt Brace Jovanovich.

Benston, George J, William C Hunter, and Larry D Wall (1995): “Motivations for Bank Mergers and Acquisitions: Enhancing the Deposit Insurance Put Option Versus Earnings Diversification.” Journal of Money, Credit, and Banking, 27(3): 777-788.

Berger A, R De Young, G Udell (2000): “Efficiency Barriers to the Consolidation of the European Financial Services Industry”, forthcoming European Financial Management.

Berger et al. (2000): “Globalization of Financial Institutions: Evidence from Cross-Border Banking Performance, Brooking-Wharton Papers.

Berger, Allen N, Robert De Young, Genay Hesna and Gregory F Udell (2000): “Globalisation of Financial Institutions: Evidence from Cross-Border Banking Performance”, Federal Reserve Bank of Chicago, Working Paper 99-25.

Berger, A N and L J Mester (1997): “Inside the Black Box: What Explains Differences in the Efficiencies of Financial Institutions?”, Journal of Banking and Finance 21: 895-947.

Berger, Allen N and Robert De Young (2000): “The Financial Performance of Cross-Regional Commercial Banks in the US: Some Clues Regarding the Eventual Structure of a Consolidating Industry”, Board of Governors of the Federal Reserve System.

Berger, Allen N, Seth D Bonime, Lawrence G Goldberg, Lawrence J White (2000): “The Dynamics of Market Entry: The Effects of Mergers and Acquisitions on De Novo Entry and Small Business Lending in the Banking Industry.” Board of Governors of the Federal Reserve System.

Berger, Demsetz and Strahan (1999): “The Consolidation of the Financial Services Industry: Causes, Consequences and Implications for the Future”, Journal of Banking and Finance. 23: 135-194.

Boyd, John H, Stanley L Graham, and R Shawn Hewitt (1993): “Bank Holding Company Mergers with Nonbank Financial Firms: Effects on the Risk of Failure.” Journal of Banking and Finance, 17(1): 43-63.

Cybo-Ottone, Alberto and Maurizio Murgia (2000): “Mergers and Shareholder Wealth in European Banking”, Journal of Banking and Finance, 24 (6), 831-859.

Davis, S I (2000): Bank Mergers: The Lessons of Experience, Macmillan Press, London.

De Bandt, Olivier, and E Philip Davis (1999): “A Cross-Country Comparison of Market Structures in European Banking”, European Central Bank Working Paper No 7.

Deloitte Touche Tohmatsu International (1995): The future of retail banking. A global perspective, London.

De Young, Robert (1997): “Bank Mergers, X-Efficiency and the Market for Corporate Control”, Managerial Finance, 23, 32-47.

Egli, Dominik and Bertrand Rime (2000): “The UBS-SBC Merger and Competition in the Swiss Retail Banking Sector”, Studienzentrum Gerzensee, Working Paper 00.02.

European Central Bank (2000): “Mergers and Acquisitions Involving the EU Banking Industry – Facts and Implications”, Draft Report of the Working Group on Developments in Banking.

Focarelli, F, F Panetta and C Salleo (1999): “Why Do Banks Merge?”, Temi di discussione del Servizio Studi 361, Banca d’Italia.

Focarelli, D, F Panetta and C Salleo (1998): “Why do Banks Merge: Some Empirical Evidence From Italy”, In The Changing European Financial Landscape, European Summer Institute Centre for Economic Policy Research.

Forni, M and L Reichlin (1997): “National policies and local economies, Europe and the United States” CEPR discussion paper #1632.

Groeneveld, J M (1999): “The Forces Behind the Consolidation Trend in the European Banking Industry”, Kredit und Kapital, Heft 3: 369-392.

Hughes, Joseph P, William Lang, Loretta J Mester, and C G Moon (1999): “The Dollars and Sense of Bank Consolidation.” Journal of Banking and Finance, 23(2-4): 291-24.

International Monetary Fund (2000): Financial Statistics, CD-ROM, March.

Llewellyn, D T (1999): “The new economics of banking”, SUERF Study 5, Amsterdam.

Mishkin, F S (1998): “Bank Consolidation: A Central Banker's Perspective”, in Y Amihud and G Miller, Bank Mergers & Acquisitions, Kluwer Academic Publishers.

Pearson, Michael (1998): “Mergers and Acquisitions in Financial Services: A Global Analysis of M&As and Corporate Strategies in the 1990s”, Lafferty Publications Ltd., Dublin.

Pilloff, Steven J and Anthony M. Santomero (1998): “The Value Effects of Bank Mergers and Acquisitions”, in: Amihud, Y and G Miller, (eds.) Bank Mergers and Acquisitions, Kluwer Academic Publishers, Boston, MA: 59-78.

Rhoades, Stephen A (1998): “The Efficiency Effects of Bank Mergers: An Overview of Case Studies of Nine Mergers”, Journal of Banking and Finance, 22(3), 273-291.

Rose, Peter S. "Improving Regulatory Policy for Mergers: An Assessment of Bank Merger Motivations and Performance Effects". Issues in Bank Regulation 9, no. 3 (Winter 1987), pp. 32—39.

Rose and Benjamin Prasad: "Strategic Planning in Banks: Senior Executives' Views". International Journal of 'Management 6, nr. 4 (December 1993).

Shaffer, Sherrill (1994): “Bank Competition in Concentrated Markets”, Federal Reserve Bank of Philadelphia Business Review, March-April 1994, 3-16.

The Banker, various issues.

Walter, I and A Boot (1999): “The Future of Banking: Two Essays on the Consolidation in the Financial Sector”, Amsterdam Center for Corporate Finance, Amsterdam.

=== Anexa ===

1 Datele pentru Canada reflecta bancile comerciale domestice.

* Altele include Italy (1969-72), Canada (1970), Brazil (1976-77), China (1993, 1995-97), Switzerland (1997, 1998 (2 of them)) and the Netherlands (1998).

Sursa: The Banker, diferite editii (Iunie sau Iulie fiecerui an).

Sursa: Capital Data – Bondware.