Furt Calificat

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Protejarea patrimoniului prin normele de drept penal

După cum este cunoscut, dreptul de proprietate constituie un drept fundamental al omului, o prerogativă inerentă naturii umane, consacrat nu numai de toate legislațiile, clar și de importante documente internaționale cu privire la drepturile și libertățile cetățenești.

Declarația franceză din 21 august 1789, în art. 17 sublinia că proprietatea fiind un drept sacru și inviolabil, nimeni nu poate fi privat de ea decât în cazul în care necesitatea publică, legal constatată, o cere în mod evident și cu condiția unei juste și prealabile indemnizații.

Tot astfel, Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. În art. 17 prevede că „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Inițial, Convenția europeană asupra drepturilor omului nu a inclus și dreptul de proprietate printre drepturile garantate; prin art. 1 al Protocolului 1 adițional din 1952 sa prevăzut ocrotirea și a dreptului de proprietate.

Aceste documente programatice au influențat și Constituția României care, în art. 41, prevede că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege (art. 41 al. 1).

Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor (art. 41 al. 2). Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire (art. 41 al. 3)

Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum si pentru alte daune imputabile autorității (art. 41 al. 4).

Despăgubirile prevăzute în alineatele 3 și 4 se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție (art. 41 al. 5). Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului (art. 41 al. 6).

Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă (ari. 41 al. 7).

Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii (art. 41 al. 8).

O importantă contribuție la ocrotirea relațiilor patrimoniale o aduce. În cadrul constituțional arătat, legislația ordinară.

Ocrotirea proprietății, prevenirea și combaterea faptelor care aduc atingere sau pun în pericol relațiile patrimoniale se realizează prin multiple mijloace juridice; alături de dreptul civil, administrativ, dreptul muncii și alte ramuri ale dreptului, își aduce contribuția la ocrotirea proprietății și dreptul penal, înțelegând prin aceasta atât dreptul penal material, cât și dispozițiile de drept procesual penal.

Principalele reglementări pe care dreptul procesual penal le folosește în scopul arătat se polarizează în jurul instituției acțiunii civile în procesul penal. Așa cum se știe, săvârșirea unei infracțiuni dă naștere unei acțiuni penale de tragere la răspundere a făptuitorului pentru faptele ilicite cu caracter penal. Săvârșirea unei infracțiuni poate da naștere însă și unei acțiuni civile pentru despăgubirea persoanei vătămate dacă fapta ilicită penală a reprezentat totodată o cauză generatoare de daune pentru aceasta. De aici necesitatea unei reglementări adecvate, care, deși cu caracter civil, poate fi și este folosită de legea procesual penală în anumite condiții pentru ocrotirea relațiilor patrimoniale lezate printr-o faptă penală.

În reglementarea acestei instituții. Codul român de procedură penală în art. 14 prevede că acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente. Această acțiune poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

Repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile: fie în natură (prin restituirea lucrului, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, desființarea totală ori parțială a unui înscris și orice alt mijloc de reparare), fie prin plata unei despăgubiri, în măsura în care repararea în natură nu este cu putință. De asemenea, se acordă despăgubiri bănești pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.

Dispozițiile legale menționate confirmă faptul că în fața instanței penale, acțiunea civilă este accesorie celei penale; aceasta nu ar putea fi exercitată în cadrul procesului penal decât dacă instanța penală este investită cu judecarea unei fapte prevăzute de legea penală prin care sa produs o pagubă în patrimoniul unei persoane, justificând astfel tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente.

În legătură cu aplicarea art. 14 C. pr. pen., în practica judiciară sa decis că, dacă bunurile sustrase s-au găsit și au fost restituite în starea anterioară unității păgubite, este ilegală obligarea inculpatului la despăgubire dacă partea solicită restituirea televizorului proprietatea sa, instanța trebuie să dispună restituirea, și nu să oblige la despăgubiri. O dată cu condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută în art. 271 C. pen., instanța este obligată să restabilească situația anterioară. Dacă sumele sunt încasate pe nedrept de o unitate de la alta, instanța va dispune restituirea lor. Cu privire la evaluarea echivalentului prejudiciului cauzat prin infracțiuni instanța a decis ca în cazul în care inculpatul a furat un libret CEC și a încasat – prin inducere în eroare – sumele depuse de victimă, despăgubirile cuvenite persoanei fizice includ și dobânda legală aferentă sumelor respective, potrivit felului libretului CEC.

Potrivit art. 15 C. pr. pen., constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată pană la citirea actului de sesizare. Organul de urmărire și instanța au obligația de a chema persoana vătămată și de ai pune în vedere că se poate constitui parte civilă; necitarea ei la prima instanță pentru a se constitui ca parte civilă poate fi motiv de admitere a recursului procurorului și de casare a hotărârii. Până la termenul prevăzut de lege (citirea actului de sesizare), persoana fizică prejudiciată material trebuie să se constituie parte civilă și să precizeze cuantumul despăgubirilor; în acest interval persoana vătămată poate reveni asupra declarației anterioare prin care sa constituit parte civilă până la citirea actului de sesizare, dar după acest moment ea nu mai poate cere să-și valorifice pretențiile pe calea unei acțiuni separate. Pretinderea unor despăgubiri mai mari, după momentul citirii actului de sesizare, este inadmisibilă. Dacă dobânditorul de bună credință al unui bun furat și ridicat ulterior de la el declară la urmărirea penală că n-are nici o pretenție asupra prețului plătit inculpatului, instanța nu mai trebuie să-l citeze pentru a se constitui parte civilă. În general, majorarea ulterioară a unor pretenții se referă la constituirea legal făcută atât în faza urmăririi penale cât și în fața instanței și privește două aspecte; majorarea pretențiilor materiale formulate inițial, ca urmare a survenirii unor consecințe ulterioare legate de vătămările produse și pretinderea unor daune morale. Pentru aducerea raportului juridic de drept civil, care este extrapenal, în fața organelor judiciare penale, este necesar ca subiectul activ al acțiunii civile să-și exercite dreptul la acțiune prin constituirea ca parte civilă în procesul penal. Potrivit legii procesual penale, împotriva învinuitului sau inculpatului și a persoanei responsabile civilmente persoana vătămată se poate constitui (art. 15 al. 2 C. pr. pen.) parte civilă în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare. Dacă inculpatul nu sa opus constituirii ca parte civilă a persoanei vătămate după termenul legal, această încălcare nu constituie motiv de nulitate a hotărârii instanței. Dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal, ea poate exercita acțiunea civilă separat, în fața instanței civile, care va soluționa cauza potrivit normelor de drept procesual civil (art. lit. C. pr. pen.). În acest caz judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu de către instanța de judecată; procurorul este obligat să susțină interesele civile ale acestuia chiar dacă nu este constituită parte civilă, iar instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei (art. 17 și 18 C. pr. pen.).

Pentru aflarea adevărului și înfăptuirea corectă a actului de justiție, organele judiciare trebuie să manifeste rol activ, îndeplinind din oficiu unele acte cum ar fi cele referitoare la întinderea pagubei pricinuite prin infracțiune și repararea acesteia, chiar dacă persoana vătămată nu manifestă interes pentru acestea iar acțiunea civilă nu trebuie exercitată din oficiu.

Doctrina a sintetizat condițiile necesare pentru exercitarea acțiunii civile ca fiind următoarele: infracțiunea trebuie să cauzeze o pagubă, între infracțiunea săvârșită și paguba reclamată să existe un raport de cauzalitate, prejudiciul să fie cert, să nu fi fost reparat și, în fine, să existe o manifestare de voință din partea celui vătămat în legătură cu dezdăunarea sa.

Conform art. 76 C. pr. pen., organul de urmărire penală și instanța de judecată au obligația să cheme persoana vătămată și săi pună în vedere că se poate constitui parte civilă, iar necitarea acesteia la primă instanță este motiv de apel. Inculpatul nu poate dobândi prin infracțiune lucruri în privința cărora persoana vătămată a omis a exercita acțiunea civilă în procesul penal ori separat în procesul civil până la judecarea cauzei. Nici confiscarea specială nu operează, dacă nu există declarația expresă a persoanei vătămate cu capacitate de exercițiu deplină că, deși nedespăgubită, nu cere despăgubiri; instanța trebuie să cheme pe părinții victimei în întreținerea cărora se afla, spre a le pune în vedere că se pot constitui părți civile și, totodată, va stabili întinderea prejudiciului suferit prin infracțiune. Tot astfel, trebuie să cheme pe copiii victimei deveniți majori la data judecății, spre a le pune în vedere că se pot constitui părți civile.

Acțiunea civilă fiind subsidiară celei penale în procesul penal, hotărârea prin care se soluționează acțiunea penală trebuie să rezolve și acțiunea civilă, afară de cazurile în care legea dispune altfel. În acest sens, art. 346 C. pr. pen. prevede că în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanța se pronunță prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile. Când achitarea sa pronunțat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b1 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni), ori pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, sau pentru că lipsește vreunul din elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despăgubiri în cazul când achitarea sa pronunțai pentru că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârșită de inculpat. Instanța penală nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b (fapta nu este prevăzută de legea penală) ori când pronunță încetarea procesului penal pentru vreunule legea dispune altfel. În acest sens, art. 346 C. pr. pen. prevede că în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanța se pronunță prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile. Când achitarea sa pronunțat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b1 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni), ori pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, sau pentru că lipsește vreunul din elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despăgubiri în cazul când achitarea sa pronunțai pentru că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârșită de inculpat. Instanța penală nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b (fapta nu este prevăzută de legea penală) ori când pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f (lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale), respectiv, (atunci când există autoritate de lucru judecat, iar împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da altă încadrare juridică).

În cazul în care acțiunea civilă nu poate fi soluționată concomitent cu cea penală, întrucât rezolvarea pretențiilor civile ar provoca întârzierea soluționării acțiunii penale, conform art. 347 C. pr. pen. instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile.

Totuși, judecarea acțiunii civile disjunsă de cea penală rămâne de competența instanței penale care o va judeca potrivit regulilor de procedură penală aplicabile, ca și cum ar fi fost judecată o dată cu acțiunea penală (referitoare la regulile de competență, compunerea instanței, asigurarea asistenței juridice etc), instanța pronunțându-se tot printr-o hotărâre penală, întemeiată pe soluția dată laturii penale și supusă acelorași căi de atac ca și cea pronunțată anterior în rezolvarea acțiunii penale.

Soluția de disjungere nu este posibilă atunci când obiectul judecății îl constituie infracțiuni în al căror conținut constitutiv intră, ca element al laturii obiective, rezultatul faptei și care constă în producerea unei pagube, deoarece interesează deopotrivă stabilirea corectă a despăgubirilor civile și soluționarea laturii penale.

În cazul în care procesul penal a încetat ca urmare a decesului inculpatului, instanța, pronunțând încetarea procesului penal conform art. 10 lit. g C. pr. pen., poate să amâne ori să disjungă acțiunea civilă conform art. 347, fiind obligată să introducă în cauză pe moștenitorii inculpatului care au acceptat succesiunea și care pot fi obligați la despăgubiri.

Alte mijloace procesual penale de ocrotire a patrimoniului simt cele prevăzute în dispozițiile privind măsurile asigurătorii reglementate în art. 163-170 C. pr. pen., măsuri care constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestra, a bunurilor mobile și imobile care aparțin învinuitul sau inculpatului și părții responsabile civilmente. În vederea acoperirii despăgubirilor civile și a executării pedepsei amenzii (art. 163). Anterior exista instituția confiscării averii care a fost abrogată prin art. 41 al. 7 din Constituția României.

Aceste instituții își justifică prezența în cadrai măsurilor procesuale deoarece, până la soluționarea definitivă a cauzelor penale și rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost admisă acțiunea civilă reparatorie sau prin care sa pronunțat pedeapsa amenzii, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile pe care le are și să devină insolvabil. Prin efectul lor, aceste măsuri garantează executarea obligațiilor de ordin patrimonial ce decurg din rezolvarea acțiunii penale și a acțiunii civile. Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, ceea ce înseamnă că acela care le are în proprietatea sa pierde dreptul de a le înstrăina sau greva cu sarcini; uneori aceste măsuri anihilează și dreptul de folosință când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu (art. 162 al. 2) sau când sunt sigilate (art. 165 al. final).

Conform art. 163 al. 2, această măsură se poate lua numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei. Ea trebuie luată în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, urmărindu-se garantarea reparării integrale a pagubei, instanța verifică dacă inculpatul are bunuri care ar putea fi sechestrate și dispune instituirea sechestrului pentru garantarea reparării pagubei; sunt indisponibilizate astfel și bunurile care au provenit din săvârșirea infracțiunii, dacă se află asupra condamnatului; tot astfel, se poate dispune luarea măsurilor asigurătorii și în vederea confiscării speciale a unor bunuri sau pentru plata echivalentului bunurilor confiscabile. Măsurile asigurătorii se iau asupra bunurilor inculpatului, neputându-se lua asupra bunurilor proprii ale soției dacă aceasta nu a figurat în proces ca parte responsabilă civilmente.

Bunurile care tac parte din avutul public, precum și cele exceptate de lege nu pot fi sechestrate.

Lucrurile sechestrate și ridicate pot fi restituite conform art. 169 dacă sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, dispunându-se restituirea acestora persoanei vătămate. De asemenea, orice persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere stabilirea acestui drept și restituirea lor de îndată.

Restituirea lucrurilor sechestrate și ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stânjenește aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei penale.

Potrivit art. 1G4 C. pr. pen., ordonanța de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura.

Încheierea instanței judecătorești prin care sa dispus luarea măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc.

Măsurile asigurătorii dispuse de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată pot fi aduse la îndeplinire și prin organele proprii de executare ale unității păgubite, în cazul în care aceasta este una dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.

În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asigurătorie dispusă să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.

Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat, potrivit art. 165 al. 1 C. pr. pen., să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate la experți.

Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare, precum și sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu.

Bunurile perisabile se predau unităților comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului activității, care sunt obligate să le primească și să le valorifice de îndată.

Metalele sau pietrele prețioase ori obiectele confecționate din acestea și mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituție bancară competentă.

Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu și colecțiile de valoare se predau spre păstrare instituțiilor de specialitate.

Obiectele prevăzute în al. 4 și 5 se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale.

Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului. Mijloacele de plată străine pot fi valorificate de îndată de instituția bancară competentă, în cazul în care aceasta ar găsi necesar. Sumele de bani rezultate din valorificarea făcută potrivit al. 3 și 7, precum și sumele de bani ridicate potrivit al. 2 se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziția organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Dacă există pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.

Procesul-vebal de sechestru și inscripție ipotecară, conform art. 1G6 C. pr. pen., se încheie de către organul care aplică sechestrul, menționând toate actele efectuate potrivit art. 165, descriind amănunțit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i sa aplicat sechestrul. De asemenea, se consemnează obiecțiile părților sau ale altor persoane interesate.

Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i sa aplicat sechestrul, iar în lipsă celor cu care locuiește, administratorului, portarului ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-vebal. Un exemplar se înaintează organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 21 de ore de la încheierea procesului-verbal.

Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea măsurii cere organului competent luarea inscripției ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care sa dispus sechestrul și un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

O altă măsură asiguratorie este proprirea. Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înființează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziția organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate aceluiași organ în 24 de ore de la consemnare. Poprirea reprezintă o măsură asigurătorie și, în același timp, procedura larg folosită pentru urmărirea sumelor de bani.

Trebuie observat că din ansamblul reglementării procedurii de luare a măsurilor asigurătorii rezultă că sunt prevăzute norme distincte pentru sechestrul propriu-zis, poprire și inscripția ipotecară, în sensul că poprirea și inscripția ipotecară sunt considerate forme speciale ale sechestrului.

Sechestrul penal propriu-zis, ca măsură asigurătorie poate fi dispusă în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune. După identificarea bunurilor și evaluarea lor, uneori de către experți, ele rămân în posesia celor cărora le aparțin.

Poprirea, ca măsură asigurătorie, are caracter triunghiular ca operație juridică procesuală (creditor popritor, debitor poprii și terț poprit).

Inscripția ipotecară este o formă specială a sechestrului aplicabilă în cazul bunurilor imobile atât prin natura lor cât și prin destinație (art. 488-571 C. pr. civ. și art. 471 C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 7/19% privind publicitatea imobiliară).

Pentru garantarea acoperirii prejudiciului cauzat, organele judiciare trebuie să manifeste rol activ în ceea ce privește luarea măsurilor asigurătorii.

Contra măsurii asigurătorii luate și modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă cilvimenle, precum și orice altă persoană interesată se pot plânge organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanței de judecată, după care plângerea se adresează acelei instanțe.

Hotărârea instanței de judecată poate fi atacată separai cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.

După soluționarea definitivă a procesului penal, dacă nu sa făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestație potrivit legii civile. (art. 148 C. pr. pen.)

Cererea de ridicare a sechestrului se judecă de instanța care a soluționat fondul, chiar dacă între timp sa dezinvestit prin trimiterea cauzei în apel sau recurs, dacă procesul penal a fost soluționat definitiv, orice contestație asupra măsurilor asigurătorii se soluționează de instanța civilă.

Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispozițiilor art. 168, stabilirea acestui drept și restituirea.

Restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a pagubei produse prin infracțiune, cu prioritate față de celelalte modalități de reparare a pagubei, cum ar fi cazul metalelor prețioase care au fost cumpărate de la inculpați deși aparțineau unei unități economice, care le-a obținut în mod legal și a rămas păgubită în urma sustragerii lor.

Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stingherește aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei și cu obligația pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului sau instanța de judecată poate lua măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat în mod vădit din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă, (ari. 170 C. pr. pen.)

Ca și restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare este un mod de reparare în natură a pagubelor provocate prin infracțiune. Trebuie știut, însă, că luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitor infracțiuni care, prin natura lor, permit sau impun restabilirea situației anterioare săvârșirii lor.

Astfel, de pildă, în cazul condamnării pentru delapidare, înșelăciune sau tulburare de posesie, instanța este obligată să dispună restabilirea situației anterioare. Când organul de urmărire sau instanța pot lua măsuri de restabilire a situației anterioare, nu se justifică îndrumarea inculpatului, care cere restituirea unei sume de bani plătite în plus părții civile, să recurgă la un proces civil.

Secțiunea a II-a Infracțiunile contra patrimoniului – aspecte generale

1. Obiectul infracțiunilor.

1.1. Obiectul juridic.

Avutul personal sau particular este practic nelimitat. Lista bunurilor ce fac obiectul acestui drept poate rămâne deschisă, dacă avem în vedere viitorul proprietății particulare. În condițiile legii, pot figura între aceste bunuri: clădiri, terenuri, intra și extravilan, mobilier de orice natură, unități de producție, comerciale și de servicii, inventar agricol, fonduri bănești, în numerar sau titluri de valoare (în lei sau în valută), mijloace de transport, orice obiect de uz casnic și personal, bijuterii, opere de artă, etc. Nu pot intra totuși în această categorie bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice întrucât acestea sunt inalienabile. Dreptul de proprietate privată ca și dreptul de moștenire sunt garantate și se exercită în condițiile stabilite de lege, indiferent de titular.

1.2. Obiectul material.

Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracțională.

Obiectul material va fi, în toate situațiile, un bun mobil la infracțiunile de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însușirea bunului găsit.

Unele infracțiuni, cum ar fi distrugerea (în oricare dintre variantele sale) sau tulburarea de posesie pot avea ca obiect material un imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională a făptuitorului.

2. Subiecții infracțiunilor.

2.1. Subiectul activ.

Subiectul activ la cele mai multe dintre infracțiunile contra patrimoniului poate fi orice persoană, în măsura în care legea nu prevede o calitate specială pentru acesta.

La unele infracțiuni, cum este cazul delapidării sau al distrugerii din culpă (art. 219 alin. ultim), legea stabilește o calitate specială a subiectului activ, și anume, cea de funcționar gestionar sau funcționar administrator, în primul caz, ori conducător al unui mijloc de transport în comun sau membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi, în situația celei de-a doua infracțiuni. Calitatea respectivă trebuie să fie îndeplinită inclusiv de cei care sunt coautori la aceste infracțiuni.

Într-o proporție semnificativă, infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc în participație penală, fie sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Este posibilă și participația improprie, în măsura în care la intervenția intenționată a instigatorului sau complicelui, autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție.

În doctrina și practica dreptului penal se apreciază că poate exista coautorat la infracțiunea de abuz de încredere doar în măsura în care bunul mobil a fost încredințat făptuitorilor în grija lor comună, iar la gestiunea frauduloasă doar atunci când făptuitorii aveau obligația comună de a administra sau conserva bunurile.

2.2. Subiectul pasiv.

Subiect pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică, după caz, precum și statul în măsura în care bunurile asupra cărora a fost îndreptată activitatea infracțională constituie obiect exclusiv al proprietății publice.

Problema subiectului pasiv poate cunoaște unele interpretări, în măsura în care, pe lângă subiectul pasiv principal, apare și un subiect pasiv secundar (adiacent). Astfel, în cazul infracțiunilor de distrugere la care subiectul pasiv principal este persoana fizică sau juridică căreia îi aparține bunul, putem avea și un subiect pasiv secundar în persoana celui care avea asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi valorificate, cum este cazul creditorului ipotecar sau al uzufructuarului.

O problemă aparte apare în cazul infracțiunilor complexe: tâlhăria și pirateria. Pornind de la particularitățile de ordin obiectiv ale acestor infracțiuni, vor exista și unele diversificări privind subiectul lor pasiv, atunci când, pe lângă persoana subiectului pasiv principal, al cărui patrimoniu a fost lezat prin violență, va exista și un subiect pasiv secundar, și anume, persoana fizică ce suportă violențele exercitate de făptuitor, chiar dacă aceasta nu a fost lezată în drepturile sale patrimoniale.

La majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului nu sunt întâlnite condiții speciale de loc și timp pentru existența infracțiunii. În cazul furtului sau al tâlhăriei, cerințele speciale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii pot constitui doar circumstanțe de agravare a infracțiunii.

3. Latura obiectivă.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului se poate prezenta fie sub forma unei acțiuni, în cele mai multe cazuri, fie a unei inacțiuni. Din conținutul legal al acestor infracțiuni, se constată că unele infracțiuni au elementul material sub forma unei singure acțiuni (furtul), altele sub forma unor acțiuni alternative (delapidarea, distrugerea, tăinuirea) ori cumulative (tâlhăria, pirateria), iar în alte situații, acțiuni sau inacțiuni alternative (însușirea bunului găsit).

În doctrina dreptului penal s-a exprimat părerea că, în raport de specificul fiecărei acțiuni care constituie elementul material al infracțiunii, se poate realiza o grupare a infracțiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: faptele de sustragere (furtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea), faptele realizate prin fraudă (abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea și însușirea bunului găsit), și faptele de samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie).

Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei pagube patrimoniului unei persoane fizice sau juridice private sau al unei persoane juridice publice.

În cazul tâlhăriei sau al pirateriei, fiind afectate și alte valori sociale, în secundar, va apare și o altă urmare imediată reținută în mod adiacent de norma de incriminare. Atunci când vor exista și consecințe subsecvente ale infracțiunii, cum sunt urmările grave sau deosebit de grave, acestea vor fi reținute în conținutul agravat al infracțiunii.

Legătura de cauzalitate ce se realizează între elementul material și urmarea imediată rezultă, în cazul anumitor infracțiuni, din materialitatea faptei săvârșite, iar în alte situații trebuie să se dovedească prin probe.

4. Latura subiectivă.

Forma de vinovăție cu care se săvârșesc infracțiunile contra patrimoniului este, de regulă, intenția directă sau indirectă. În cazul unor forme agravate ale tâlhăriei sau pirateriei, vinovăția se poate prezenta și sub aspectul praeterintenției, iar în mod cu totul deosebit, poate îmbrăca și forma culpei în varianta sustragerii din culpă.

5. Formele infracțiunilor.

5.1. Forme.

În evoluția executării lor, infracțiunile contra patrimoniului pot parcurge drumul de la acte pregătitoare, la tentativă și infracțiunea consumată (epuizată); deoarece sunt infracțiuni care, cel mai frecvent, se săvârșesc prin acțiune și cu forma de vinovăție a intenției.

Actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt incriminate la aceste infracțiuni.

Tentativa este sancționată, potrivit prevederilor a prevăzute în art. 201-212, 215, 2151 și 218.

5.2. Modalități.

Infracțiunile contra patrimoniului, în raport de conținutul lor legal, îmbracă modalități normative stabilite printr-un conținut închis de incriminare sau printr-un conținut deschis care permite și alte modalități decât cele enumerate de legiuitor. Modalitățile faptice pot fi de o diversitate excepțională.

6. Regimul sancționator.

Toate infracțiunile din acest titlu se pedepsesc cu închisoare. Alternativ, la unele fapte, legiuitorul a prevăzut și pedeapsa amenzii (art. 213, 216, 217 alin. 1, 219 alin. 1, 220 alin. 1).

Unele infracțiuni (art. 208, 211, 212, 215, 215 >, 217, 219, 220) au variante agravate.

Infracțiunile contra patrimoniului se urmăresc, în regulă generală, din oficiu. Pentru unele fapte însă, urmărirea se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. O asemenea dispoziție este realistă și ține seama de interesele persoanei care, uneori, nu consideră necesar a se sancționa penal fapta (art. 210, 213, 217 alin. 1, și art. 220 alin. 4). În toate aceste cazuri, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Secțiunea a III-a Incriminarea furtului în legislația română în vigoare

Constituția României a protejat proprietatea, fie ea publică sau privată, atât în forma existentă din 1991 și până în 2003, precum și în forma actuală.

Faptul că Constituția, ca lege fundamentală, cuprinde norme privitoare la proprietate denotă faptul că aceasta este o valoare deosebit de importantă pentru societate.

Astfel, în art. 136 alin. 1 se stabilește că proprietatea este publică sau privată.

Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului și unităților administrativ-teritoriale. De asemenea, se stabilește că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, acestea putând fi date în administrare, concesionate sau închiriate.

În ce privește proprietatea privată, art. 44 alin. 1 stabilește că: „Dreptul de proprietate și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestora sunt stabilite prin lege”.

Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile stabilite de lege și cu o prealabilă despăgubire.

Dreptul de proprietate dă însă naștere și la anumite obligații corelative, cum ar fi: protejarea mediului și asigurarea bunei vecinătăți, respectarea sarcinilor care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

În alin 8 se stabilește că averea dobândită ilicit poate fi confiscată, iar în alin. 9 că bunurile folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții pot fi confiscate în condițiile legii.

CAPITOLUL II CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII DE FURT CALIFICAT

Secțiunea I Concept și caracterizare

Furtul calificat este o variantă a infracțiunii de furt, variantă pe care legea o consideră ca prezentând un grad generic de pericol social mai ridicat. Legea prevede totodată și împrejurările care particularizează această variantă.

S-a arătat în secțiunea precedentă că activitatea infracțională prin care se realizează infracțiunea de furt poate fi însoțită de variate împrejurări de natură să particularizeze în concret această infracțiune. Evaluarea acestor împrejurări care particularizează faptele concrete este lăsată, în genere, la aprecierea instanțelor de judecată, cu excepția cazurilor în care împrejurările sunt evaluate de însăși legea penală. Existența unor astfel de împrejurări legal evaluate constituie specificul infracțiunii de furt calificat.

Dacă facem abstracție de aceste împrejurări care pot însoți furtul, și care sunt evaluate legal, nu există sub raportul conceptului și caracterizării de bază, adică a faptei în sine, nici o altă deosebire între infracțiunea de furt simplu și infracțiunea de furt calificat.

Așadar, tot ce s-a spus în capitolul precedent cu privire la conceptul și caracterizarea infracțiunii de furt simplu este valabil și pentru infracțiunea de furt calificat.

Furtul calificat, ca și furtul simplu contra avutului personal sau particular aparține grupului de infracțiuni care se realizează printr-o acțiune de sustragere.

Secțiunea a II-a Circumstanțele calificante ale furtului cu privire la modul de săvârșire a faptei

2.1. Furtul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună.

Săvârșirea furtului în aceste circumstanțe imprimă faptei un caracter mai periculos, deoarece cooperarea a două sau mai multe persoane este de natură a potența cutezanța acestora, a spori eficiența acțiunii, a înlesni transportarea bunurilor și ștergerea urmelor. În sfârșit, a înlătura sau zădărnici eventuala opunere a victimelor sau a altor persoane care ar încerca să împiedice comiterea furtului. Fapta se săvârșește în coautorat sau complicitate concomitentă. Atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate împărtășesc opinia potrivit căreia agravanta este aplicabilă și în situația în care fapta fiind săvârșită de două persoane, răspunderea penală a uneia este înlăturată, datorită unei cauze care exclude caracterul penal al faptei. Dacă persoana exonerată de răspundere penală este un minor, infractorului major i se aplică și agravanta generală prevăzută în art. 75 lit. c) C.pen., constând în săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor.

Fiind o circumstanță reală, potrivit art. 28 alin. 2 C.pen., agravanta prevăzută în art. 209 alin. 1 lit a) C.pen., se răsfrânge asupra tuturor participanților care au cunoscut-o. Dacă circumstanța agravantă generală prevăzută în art. 209 lit. a) C.pen. intră în concurs cu circumstanța generală de aceeași natură și cu același conținut, prevăzută în art. 75 lit. a) C. pen., se aplică numai circumstanța agravantă specială. Dacă făptuitorii s-au asociat în vederea comiterii de infracțiuni, în accepțiunea prevederilor art. 323 C.pen., devin incidente regulile concursului de infracțiuni.

Această agravantă este operabilă numai în cazul unei activități concomitente a participanților și existența unui obiect comun asupra căruia se exercită această activitate. Nu este necesar, însă, ca fiecare cantitate de bunuri sustrase să fie rezultatul activității tuturor participanților și nici ca bunurile sustrase să fie adunate împreună și apoi împărțite de făptuitori. În același timp, infracțiunea de furt se consideră că a fost săvârșită în condițiile art. 209 lit. a) C.pen. numai atunci când acțiunea infracțională a coinculpaților este simultană, indiferent dacă unul are calitatea de instigator, iar celălalt de complice.

Nu se poate face, însă, aplicarea art. 209 lit. a) C. pen., atunci când după o înțelegere prealabilă, numai unul dintre inculpați a pătruns în încăperea întreprinderii iar ceilalți doi se deplasaseră în altă parte, nefiind prezenți la locul comiterii faptei și neefectuând acțiuni comune și simultane pentru săvârșirea infracțiunii. Activitatea ultimilor doi de a primi, ulterior, din bunurile sustrase poate fi considerată complicitate la infracțiunea de furt simplu, dacă se dovedește existența unei înțelegeri anterioare sau concurente furtului, în caz contrar vor fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire.

2.2. Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică.

Potrivit art. 151 C.pen., arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin orice dispoziții legale. Aceste dispoziții sunt arătate în Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor.

Armă, în înțelesul acestei variante calificante a furtului, este numai cea arătată la alin1 al art. 151 C.pen., pentru că cele prevăzute la alin. 2 al acestui articol nu sunt asimilate armelor decât dacă sunt întrebuințate, caz în care fapta va fi încadrată ca tâlhărie.

Dacă deținerea armei a fost făcută fără drept, fapta poate intra în concurs real cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor, prevăzută în art. 279 C. pen., dar arma poate fi deținută și legal, fără ca aceasta să afecteze cu ceva existența agravantei.

Prin substanța narcotică se înțelege orice substanță care, prin acțiune asupra centrilor nervoși, provoacă pierderea cunoștinței, diminuarea sensibilității și a reflexelor (de exemplu: morfina, cloroformul ș.a.). Intră în această categorie și orice substanță care prin agresivitatea ei anihilează rezistența persoanei (spre ex., gazele lacrimogene).

Nu are relevanță, pentru aplicarea circumstanței, faptul că arma sau substanța narcotică sunt sau nu vizibile. Gravitatea faptei constă, în principal, în aceea că făptuitorul săvârșește fapta cu mai multă siguranță știind că are la dispoziție mijloace cu care să anuleze o eventuală rezistență, indiferent din partea cui ar veni. Desigur că portul vizibil de arme sau substanțe narcotice poate exercita și o influență asupra victimei prin aceea că o determină să se supună voinței infractorului, intuind că acesta din urmă este gata oricând să folosească aceste mijloace pe care le are la îndemână.

În doctrină există și opinii potrivit cărora furtul este calificat numai dacă arma este purtată pe ascuns, în caz contrar, simpla lor etalare reprezintă o amenințare, încadrarea juridică fiind aceea de tâlhărie.

O condiție esențială pentru calificarea faptei în baza art. 209 alin. 1 lit b) C. pen., este aceea ca arma sau substanța narcotică să nu fi fost folosită de făptuitor. Amenințarea sau orice alte violențe efectuate cu aceste mijloace de anihilare a rezistenței victimei în vederea săvârșirii furtului constituie tâlhărie. Tocmai de aceea, așa cum am arătat, cu privire la noțiunea de „armă", nu au aplicabilitate dispozițiile art. 151 alin. 2 deoarece acestea își condiționează incidența de producere efectivă a atacului, situație care însă nu apare la furtul calificat.

În caz de participație, agravanta va influența și răspunderea acelor coautori, instigatori sau complici care au știut că fapta se săvârșește în aceste condiții.

Nu este necesar ca arma sau substanța narcotică să fi fost avute de făptuitor asupra sa în scopul săvârșirii furtului. Este suficient, pentru incidența agravantei, ca ele să se fi aflat la agent în momentul comiterii infracțiunii. În jurisprudență s-a considerat realizat acest element circumstanțial chiar și atunci când gardianul public, aflat în serviciu și având obligația de a purta un spary paralizant la el, săvârșește infracțiunea de furt.

2.3. Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită.

Împrejurarea care conferă furtului un caracter mai grav în această situație, este pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul. Acesta operează de asemenea natură încât să intimideze și să înfricoșeze victima, având în același timp o stare de spirit superioară, știind că va fi mult mai greu de recunoscut și de identificat.

Mascarea înseamnă prezentarea feței sau a unei părți a ei în alt mod decât este ea în realitate. În această situație se află inculpatul care și-a tras pe cap o cagulă și a pătruns în apartamentul vecinilor, uitat deschis de aceștia, de unde a sustras bijuterii și bani, sau cel care, după ce și-a ascuns fața cu ajutorul unei batiste și al unei perechi de ochelari de soare, a pătruns în curtea unor consăteni, de unde a sustras o cantitate importantă de produse.

Deghizarea are o referință mai largă decât mascarea. Ea poate privi întregul corp al agentului sau numai o parte (oricare) a acestuia. Spre exemplu, făptuitorul își face de nerecunoscut (total sau parțial) mersul, vocea, privirea (ex. își schimbă culoarea ochilor într-un mod vizibil, izbitor). În jurisprudență s-a decis că agravanta există și atunci când făptuitorul, deghizat în muncitor la CONEL, profită de buna-credință a locatarului care îi dă drumul în casă, iar acesta, sub pretextul verificării unor prize, fură mai multe obiecte de valoare și bani.

Travestirea conține, în esență, intenția făptuitorului de a trece drept altcineva decât este (dacă este bărbat încearcă să treacă drept femeie sau poartă însemnele vizibile ale unei profesii pe care nu o are).

Toate trei ipostazele acestei circumstanțe au un numitor comun care are atât un aspect obiectiv cât și unul subiectiv. Pe de o parte este vorba de o ascundere a înfățișării fizice a agentului, iar pe de altă parte, există intenția de inducere în eroare a victimei sau a oricărei persoane susceptibile de a zădărnici furtul.

Mascarea, deghizarea sau travestirea trebuie să fie apte de a induce în eroare victima, în caz contrar circumstanța nu are incidență.

2.4. Furtul săvârșit asupra unei persoane incapabile de a-și exprima voința sau de a se apăra.

Această împrejurare conferă furtului un caracter mai periculos datorită situației subiectului pasiv, care este o persoană incapabilă de a-și exprima voința sau de a se apăra. Starea respectivă, cunoscută și valorificată de făptuitor, îl face să acționeze cu mai mult curaj, cu mai multă dezinvoltură știind că este nesemnificativă capacitatea de apărare a victimei și că ar putea să se îndepărteze de la locul faptei fără prea mari riscuri, identificarea și descoperirea fiind foarte greu de realizat.

Este incapabilă de a-și exprima voința persoana lipsită de aptitudinea de a înțelege și de a-și manifesta conștient voința, fie datorită vârstei, unei maladii sau datorită altor împrejurări cum ar fi beție, somn hipnotic etc. Incapabilă de a se apăra este persoana care nu poate opune rezistență făptuitorului datorită unei infirmități fizice, oboselii excesive, vârstei sau datorită altor împrejurări. Este necesar ca starea persoanei să nu fie produsă de făptuitor, deoarece, în caz contrar, fapta constituie infracțiunea de tâlhărie.

Agravanta are în vedere bunurile aflate asupra persoanei vătămate. Trebuie asimilate acestora și bunurile aflate în supravegherea sau sub controlul imediat al persoanei aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra. De exemplu, făptuitorul, fiind invitat într-o cameră de hotel, a sustras banii pe care persoana vătămată i-a scos din buzunar și i-a pus pe noptieră înainte de a adormi.

Incapacitatea de apărare nu trebuie să fie consecința unor acțiuni ale făptuitorului sau ale altor participanți, deoarece într-o asemenea situație se va reține infracțiunea de tâlhărie.

2.5. Furtul comis prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei mincinoase sau adevărate.

Infractorul care săvârșește fapta prin astfel de mijloace vădește un grad mai mare de periculozitate, fapt ce explică agravarea răspunderii sale penale.

Prin efracție se înțelege înlăturarea pe altă cale decât cea normală a oricăror obiecte sau dispozitive ce se interpun între făptuitor și bunul pe care acesta intenționează să-1 sustragă.

Obiectul efracției trebuie să fie real și nu simbolic, dar nu are importanță capacitatea sa mai mare sau mai mică de a proteja bunul. Oricât de fragilă ar fi această piedică întâmpinată de agent, dacă înlăturarea ei apare ca fiind necesară și dacă s-a făcut altfel decât era normal (distrugere, rupere, spargere etc), fapta va constitui o efracție (spre exemplu, ruperea încuietorilor unui geamantan), după cum nu are relevanță dacă obstacolul înlăturat se află în exteriorul unei clădiri sau în interiorul ei.

Metoda folosită de agent poate fi considerată violentă fără însă să dăm acestui termen neapărat sensul propriu. În orice caz, această metodă este o condiție sine qua non a existenței efracției. Ori de câte ori făptuitorul înlătură aceste piedici pe cale firească, normală, fapta nu va avea caracterul unei efracții. Degradarea obiectelor ce îl împiedică pe făptuitor să comită furtul nu este o cerință esențială a efracției, deși, de regulă, aceasta se produce, înlăturarea piedicii prin demontarea ei sau prin orice violență care o face să cedeze, fără însă a o deteriora, reprezintă o efracție (spre exemplu, făptuitorul apasă puternic cu mâna geamul lateral al unui autoturism, ori demontează o fereastră pentru a intra într-un imobil).

Nu constituie o piedică de natură a stăvili accesul făptuitorului la un bun mobil sigiliul care are rolul de a proba faptul că obiectul care conținea bunul nu a fost violat. Fapta poate constitui eventual infracțiunea de rupere de sigilii (art. 243 C. pen.) în concurs real cu furtul.

Distrugerea, ca rezultat al efracției, se absoarbe în aceasta din urmă, ne-constituind o infracțiune aparte.

Prin escaladare se înțelege depășirea unui obstacol care se interpune între făptuitor și bunul mobil a cărui sustragere se urmărește pe altă cale decât cea normală și care necesită un efort.

Obstacolul este și el real și nu simbolic. Nu interesează natura sa, dar caracterul său de impediment în calea apropierii agentului de țintă trebuie să fie neîndoielnic. Acest caracter se dovedește de către cel care acuză potrivit regulii actori incumbit probatio.

Escaladarea nu atinge integritatea obstacolului, căci în acest caz fapta ar fi efracție, ci este numai un mijloc de depășire a lui (trecerea peste un zid, urcarea pe pereții unei clădiri pentru a se intra pe o fereastră etc). În noțiunea de escaladare intră orice depășire anormală a obstacolului chiar dacă aceasta nu semnifică neapărat ideea de urcare, cățărare etc. Deci fapta va fi calificată escaladare chiar dacă, spre exemplu, depășirea unui zid s-a făcut printr-un tunel săpat pe sub el. Avem deci în vedere sensul juridic al noțiunii, care nu întotdeauna este servit de modalitatea de exprimare.

Escaladarea există indiferent de mijloacele folosite de făptuitor pentru realizarea ei.

Efracția, ca și escaladarea, pentru a imprima un caracter agravant faptei, trebuie să fie practicate în scopul săvârșirii furtului, în vederea consumării lui. După consumarea faptei, folosirea lor de către infractor pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanță pentru calificarea furtului, ci, eventual, pentru reținerea altor infracțiuni, dacă este cazul (de ex., distrugerea).

Cheia adevărată este cheia care slujește în mod normal la deschiderea dispozitivului de către cel îndreptățit să o folosească. Făptuitorul posedă cheia fie fără drept (a găsit-o sau a sustras-o), fie în mod legitim, dar nu pentru a o folosi conform destinației ei ci, spre exemplu, pentru a face un duplicat după ea.

Cheia mincinoasă este orice dispozitiv folosit ca o cheie adevărată. Oricât de rudimentar ar fi dispozitivul, dacă el acționează ca o cheie, agravanta se aplică.

Atât cheia adevărată, cât și cea mincinoasă sunt folosite în scopul săvârșirii furtului și nu după consumarea acestuia.

Secțiunea a III-a Circumstanțele calificante ale furtului cu privire la timpul și locul săvârșiri faptei

3.1. Furtul săvârșit într-un loc public.

Împrejurările de care depinde caracterul agravant al acestei circumstanțe se referă la faptul că într-un loc public făptuitorul își poate desfășura activitatea infracțională cu șanse sporite de finalizare. Caracteristicile reale, obiective ale locului public ușurează desfășurarea furtului (aglomerarea de persoane sau, dimpotrivă, lipsa oricărei persoane la locul faptei, unde se găsesc bunuri mobile lăsate ținându-se seama și de încrederea publică, prezumție cu care fiecare om operează în relațiile cu semenii săi). În același timp, săvârșirea faptei în aceste condiții aruncă o lumină aparte asupra mentalității făptuitorului. Infractorul știe că înfrânge încrederea publicului ba chiar mizează pe ea, incluzând-o în planul infracțional ca pe o împrejurare care facilitează sustragerea.

Prin „loc public", în accepția art. 209 lit. e), se înțelege un sector determinat de spațiu în care publicul are acces permanent sau temporar; în situația accesului temporar (ocazional), în momentul săvârșirii faptei este necesar ca locul să fi fost accesibil publicului (în baza normelor care îi reglementează funcționalitatea).

Conținutul art. 152 C.pen. nu are aplicabilitate în această materie, deși în literatura de specialitate s-au exprimat și opinii contrare.

În conformitate cu aceste opinii dacă furtul se săvârșește într-un loc care este numai accesibil publicului (nu este „public" prin natura sa), pentru a fi agravat trebuie ca la momentul săvârșirii lui să fi fost prezente cel puțin două persoane (afară de făptuitor).

Art. 152 C.pen. se referă la fapte care, ajungând la cunoștința publicului sau fiind numai susceptibile de acest efect (datorită locului unde s-au comis), pot produce importante prejudicii unor relații sociale protejate de lege. Căile publicității faptei au alcătuit obiectul preocupării legiuitorului în redactarea art. 152 C. pen. În ceea ce privește însă art. 209 lit. e), pericolul crescut al furtului derivă din faptul că el se săvârșește într-un spațiu (indiferent dacă sunt sau nu alte persoane) unde protecția bunurilor mobile se realizează mai greu. Deci, înțelesul noțiunii aici analizate trebuie stabilit în funcție de criteriile specifice care au determinat pe legiuitor să creeze această agravantă și care sunt cu totul altele decât cele ce au inspirat redactarea art. 152 C.pen.

Practica în marea ei majoritate a consacrat un asemenea punct de vedere. Astfel, sunt considerate furturi săvârșite în locuri publice (și indiferent de numărul persoanelor aflate acolo) cele comise în următoarele circumstanțe de loc: în fața unui cămin cultural; într-un bufet în timpul cât era deschis; în secția de cizmărie a unei cooperative meșteșugărești accesibilă publicului în momentul săvârșirii faptei; pe rampa unei stații CFR.; dintr-un automobil ce staționa pe stradă; în stația de autobuz; în holul unui hotel; într-o cabină de probă dintr-un magazin de confecții. În mod justificat jurisprudența nu consideră locuri publice: șantierul unei întreprinderi; camera de hotel; biroul unui funcționar într-un moment în care nu este deschis publicului; biroul unei întreprinderi accesibil numai angajaților acesteia; garajul unei unități economice accesibil numai personalului unității.

Nu are importanță dacă bunul sustras se află păstrat într-un mijloc special pentru a fi păzit (dulap, casetă specială etc.) din moment ce și acesta din urmă se află plasat într-un loc public. În practica judiciară s-au adoptat însă și soluții contrare.

3.2. Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun.

Condițiile de deplasare cu un mijloc de transport în comun, aglomerația, fluxul mare de călători, starea de oboseală a acestora și imposibilitatea de supraveghere a bagajelor reprezintă argumentele pentru care furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun prezintă un caracter mai grav. Aceste aspecte reprezintă împrejurări de care infractorii pot profita pentru a sustrage diferite bunuri.

Prin mijloc de transport în comun se înțelege orice vehicul destinat transportului mai multor persoane împreună. Interesează ca vehiculul să fi avut această destinație la momentul săvârșirii faptei, înțelegându-se prin aceasta inclusiv condiția ca la acest moment vehiculul să fi slujit efectiv acestui scop. Agravanta se aplică chiar dacă în vehicul nu se afla decât făptuitorul și chiar dacă vehiculul staționează. Este suficient faptul că în acel moment vehiculul slujea efectiv transportului în comun (era în serviciu).

Pericolul mai mare al acestui gen de furt rezultă din faptul că agentul, datorită condițiilor în care călătorește publicul în asemenea vehicule, poate

săvârși fapta mai ușor.

Nu se aplică agravanta dacă furtul este săvârșit într-un mijloc de transport în comun care, la momentul săvârșirii faptei, nu servea acestui scop (spre exemplu, era în garajul unității căreia îi aparține, pentru reparații sau

pentru întreținere).

Taxiul nu este considerat un mijloc de transport în comun, fiind destinat în principal unui număr redus de persoane, între care, de regulă, există relații de încredere reciprocă, existând și condiții sporite de asigurare a securității bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor.

3.3. Furtul săvârșit în timpul nopții.

Fapta este considerată mai gravă atunci când se săvârșește noaptea deoarece cresc posibilitățile făptuitorului de a-și realiza infracțiunea și de a se îndepărta în mai mare siguranță de la locul faptei.

Prin „timpul nopții" se înțelege timpul când întunericul este efectiv instalat. Aceasta este o chestiune de fapt care se apreciază de organul judiciar în funcție de particularitățile vremii și ale locului unde fapta se săvârșește (spre exemplu, la aceeași oră, într-o vilă la munte întunericul poate fi instalat, pe când la șes este încă în amurg). Deci nu poate fi folosit criteriul astronomic (ora la care apune și răsare soarele) sau cel al obiceiului locului (ora la care oamenii obișnuiesc să se retragă în locuințe pentru odihna de noapte), ci cel al realității pe care este chemat să-1 verifice organul judiciar.

Amurgul nu face parte din noapte (întunericul nu s-a instalat, atenția oamenilor nu este influențată de noapte), pe când zorile, da (deoarece întunericul persistă și, mai ales, pentru că trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influențează capacitatea de atenție a oamenilor).

Când o parte din actele de executare a infracțiunii se situează în timpul nopții întreaga infracțiune va fi calificată în baza art. 209 lit. e).

O problemă mult discutată în literatura de specialitate se referă la caracterul obiectiv al agravantei. Într-o primă opinie s-a considerat că circumstanța se aplică numai atunci când se poate face dovada că făptuitorul a profitat de întunericul nopții. Subiectul activ mizează pe această împrejurare, înțelegând să săvârșească fapta noaptea, această mentalitate distingându-1 de agentul care săvârșește fapta ziua. Astfel se justifică o răspundere penală sporită.

Într-o altă opinie s-a apreciat că agravanta are un caracter obiectiv, aplicându-se ori de câte ori fapta s-a comis în timpul în care noaptea se instalase fără a se ține seama și de alte situații, cum ar fi aceea că făptuitorul a fost sau nu ajutat de acest interval de timp. Argumentele sunt, în principal, acelea că noaptea „exercită o influență complexă de natură obiectivă și subiectivă în comiterea furtului"; în acest interval de timp se creează condiții care favorizează infracțiunea: lăsarea întunericului, reducerea circulației persoanelor, sau, dimpotrivă, aglomerarea unor locuri, normala diminuare a atenției și puterii de supraveghere în timpul nopții a persoanelor care au lucrat ziua. Nu trebuie neglijată nici influența pe care o exercită noaptea asupra psihicului infractorilor, cărora la întărește hotărârea infracțională.

În prezent, cea mai mare parte a doctrinei, precum și practica judecătorească au aderat la această opinie. Împărtășim (cu unele rezerve) acest punct de vedere, pe care îl considerăm adecvat stadiului de evoluție al relațiilor social-economice pe care legea este chemată să le protejeze. Totodată însă, considerăm că nu trebuie împiedicate instanțele de judecată să constate, atunci când, în mod excepțional, este cazul, că nu se întrunesc într-o anumită speță nici unul din motivele pentru care se consideră că agravanta are un caracter obiectiv. Spre exemplu, sustragerea unui ceas de mână din buzunarul unui halat de lucru lăsat la îndemâna făptuitorului într-o hală de fabrică, luminată ca ziua. Faptul că afară este noapte observăm că nu are nici o legătură cu furtul, nici în sensul că l-ar fi favorizat, dar nici în sensul vreunui alt considerent dintre cele care justifică, în vreun fel, caracterul obiectiv al textului. În asemenea cazuri nu există rațiunea însăși a elaborării normei penale, iar acest lucru face inutilă agravarea răspunderii penale.

3.4. Furtul săvârșit în timpul unei calamități.

Prin calamitate se înțelege, ca și în vorbirea obișnuită, situația în care se produce, ca urmare a unui eveniment, o stare de fapt păgubitoare sau periculoasă pentru o colectivitate de persoane, de exemplu, starea de fapt produsă de un cutremur, o inundație, o catastrofă de cale ferată etc. Este necesar ca fapta să fie săvârșită în perioada de timp cuprinsă între momentul când se produce evenimentul care dă naștere stării de calamitate și momentul când această stare încetează și nu interesează momentul când autoritatea competentă a declarat oficial respectiva stare.

În acest caz agravarea se justifică prin aceea că oamenii, în astfel de momente dramatice, omit a-și proteja bunurile sau, oricum, le acordă atenție scăzută, atitudine ce profită infractorilor, sporindu-le șansele de a săvârși furtul.

Explicând semnificația etimologică a expresiei „în timpul unei calamități” trebuie precizat, în primul rând, că aceasta nu este o cerință de timp, chiar dacă se utilizează expresia „în timpul”, ci este o cerință de împrejurare în care este săvârșită infracțiunea de furt. Astfel, a fost reținută infracțiunea de furt calificat, în baza art. 209 lit. h) C. pen. în cazul în care inculpatul, văzând panica ce s-a creat după începerea inundației, a așteptat trecerea viiturii, după care a pătruns în mai multe locuințe și a furat diverse bunuri.

Secțiunea a IV-a Circumstanțele calificante ale furtului cu privire la natura lucrului sustras și consecințele produce

3.1. Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural.

Această situație de agravare vizează natura bunului care formează obiectul material al furtului, în sensul că acesta face parte din patrimoniul cultural al țării noastre. Această agravantă este mai nouă și are ca scop o mai bună și eficientă ocrotire a bunurilor din patrimoniul cultural național.

Necesitatea acestei agravante este reliefată și de cazul unui cetățean român care, după ce a sustras dintr-o biserică mai multe icoane din secolul XIV, a încercat să părăsească țara pentru a le valorifica în străinătate. Totodată, se impune aplicarea agravantei și în cazul făptuitorului care sustrage din casa unui colecționar de tablouri mai multe pânze cu valoare culturală deosebită.

Regimul juridic al bunurilor din patrimoniul cultural național mobil este prevăzut în Legea nr. 182 din 27 octombrie 2000, modificată prin O.U.G nr. 9 din 11 ianuarie 2001. Bunurile care ar putea face obiectul furtului calificat sunt cele prevăzute în art. 3 din Legea nr. 182/2000.

3.2. Furtul unui act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Aspectele interesante din punct de vedere penal privind noțiunea de „acte de stare civilă" sau „acte care servesc pentru legitimare sau identificare" au fost prezentate cu ocazia descrierii obiectului material al infracțiunii de furt.

Actele de stare civilă sunt: actul de naștere, de căsătorie și de deces, precum și copii notariale după aceste certificate.

Actele care servesc pentru legitimare sau identificare sunt: buletinul de identitate, cartea de identitate, pașaportul, precum și actul prin care se stabilește apartenența unei persoane la o instituție, regie autonomă, societate comercială, asociație sau altă organizație.

Agravanta se justifică prin faptul că, sustrăgând astfel de acte, făptuitorul le poate folosi la săvârșirea altor infracțiuni. În același timp, prejudiciul pe care îl suferă persoana vătămată poate fi, uneori, considerabil. Numeroase sunt situațiile în care făptuitorul, sustrăgând un bun mobil, sustrage o dată cu acesta și acte de natura celor prevăzute de acest text. Agravanta se va reține, în acest caz, numai după constatarea laturii subiective a infracțiunii. Dacă făptuitorul a urmărit sustragerea actului, fapta va fi caracterizată ca furt calificat. În situația în care agentul nu a urmărit sustragerea documentului, organul judiciar va trebui să cerceteze dacă făptuitorul a prevăzut că, o dată cu bunul, sustrage și asemenea acte, acceptând acest lucru. Dacă în obiectul sustras se găsesc în mod obișnuit astfel de acte, atunci făptuitorul a săvârșit furtul calificat, fie și numai cu intenție indirectă. Se poate aprecia că el a acceptat posibilitatea de a sustrage actele. Dacă, însă, bunul mobil sustras nu face parte din această categorie, conținând numai ocazional astfel de acte, nu se poate reține incidența agravantei.

Furtul calificat, săvârșit cu oricare dintre elementele circumstanțiale prevăzute în art. 209 alin. 1 și 2 C. pen., pe care le-am examinat în cele ce precedă, se sancționează cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 207 din 15 noiembrie 2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală (M. Of. nr. 594 din 22 noiembrie 2000), a fost introdus, în art. 209 C. pen., după alineatul al doilea, un alineat nou, al treilea, care instituie o variantă agravată a furtului calificat, variantă ce se realizează atunci când furtul este săvârșit cu privire la una din categoriile de bunuri prevăzute în acest alineat, la literele a)-g). Acest act normativ a fost ulterior modificat și el prin O.U.G. nr. 10 din 11 ianuarie 2001 cu privire la art. 209 alin. 3 lit. a (M. Of. nr. 62 din 6 februarie 2001).

3.3. Furtul de țiței, produse petroliere, gazolină, condensat, etan lichid sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă.

Introducerea acestei agravante apare ca o reacție la recrudescența îngrijorătoare a faptelor de sustragere de produse petroliere din conducte, cisterne și depozite. Aceste sustrageri, însoțite adeseori de distrugeri de conducte sau alte dispozitive sau instalații petroliere, sunt deosebit de periculoase nu numai prin pagubele considerabile produse unităților producătoare, prelucrătoare sau distribuitoare de produse petroliere, dar și prin scurgerile de produse, poluarea mediului și pericolul de incendiu pe care le determină.

Conform art. 3 din O.U.G. nr. 10/2001, aprobată, cu modificări și completări prin Legea nr.20/2002, „Urmărirea penală și judecarea infracțiunii prevăzute la art. 209 alin. 3 lit. a din Codul penal al României, republicat, cu modificările ulterioare, se fac în procedură de urgență potrivit dispozițiilor Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție.

3.4. Furtul de componente ale sistemelor de irigații.

Introducerea agravantei este o reacție, din păcate destul de târzie, la
fenomenul proporții de sustragere și distrugere a instalațiilor de irigații: țevi,
piese din metale neferoase, dispozitive de irigare. Faptele prezintă pericol
deosebit îndeosebi prin consecințele ulterioare, adică prin împiedicarea
funcționării normale a sistemelor de irigații.

3.5. Furtul de componente ale rețelelor electrice.

Și această agravantă a fost necesară ca urmare a frecvenței mari a
furturilor asupra liniilor de transport de electricitate, prin sustragerea de
cablu sau dispozitive ale instalațiilor de transport de energie electrică. Pe
lângă prejudiciul creat prin sustragerile de cabluri sau alte componente furtul este periculos prin posibilitatea unor consecințe grave asupra vieții persoanelor.

În practica judiciară și în doctrina penală română fapta unei persoane de a sustrage energie electrică (adică o energie care are valoare economică) constituie furt.

Această soluție diferă de cea a dreptului penal francez care, în art. 311-2, prevede că „sustragerea frauduloasă de energie în prejudiciul altei persoane este asimilată furtului”, fără a pretinde că această energie să aibă o valoare economică (deși energia electrică are întotdeauna o valoare economică).

Majoritatea legislațiilor consacră aceeași soluție. Astfel, conform art. 322 C.pen. canadian „comite un furt oricine, în mod fraudulos, cu rea-credință și fără nici o aparență de drept: a) fie sustrage, consumă sau folosește energia electrică sau gazul ori face să se risipească sau deturnează energia electrică ori gazul, ori face să se risipească sau deturnează energia electrică ori gazul de la scopul utilizării sale.

De asemenea, jurisprudența americană consideră că gazul și electricitatea se află în posesia obișnuită a unei persoane, astfel, încât acestea constituie bunuri ce pot fi furate, iar Codul penal japonez, la rândul său, consideră electricitatea ca un bun făcând parte din patrimoniu.

Sustragerea de energie electrică este incriminată în legea penală (art. 208 al. 2 C. pen.) care, definind înțelesul de bun mobil, atribuie acest caracter și energiei care are o valoare economică, implicit energiei electrice. Legea specială nr. 318 din 2003 privitoare la energia electrică, deși face referire la această infracțiune și la sancționarea ei în Codul penal, nu constituie o dispoziție de drept penal, ci o simplă prevedere de natură să atragă atenția că legea penală este incidență și în cazul sustragerii de energie electrică. O atare incidență ar fi existat și fără precizarea menționată în legea specială.

În ceea ce privește determinarea subiectului activ al infracțiunii, considerăm că autor al faptei nu este doar proprietarul locuinței racordate ilegal la rețeaua de energie electrică, ci și persoanele care locuiesc împreună cu autorul improvizației dacă au avut cunoștință de existența racordării ilegale, deoarece în mod conștient și voit au sustras nemijlocit energie electrică sub forma folosirii pe nedrept a acesteia.

Conform unei opinii, dacă persoana racordată în mod ilegal la rețeaua de energie electrică extinde instalația clandestină inițială prin adăugarea unui nou consumator, acesta va răspunde în calitate de coautor pentru infracțiunea de furt de energie electrică dacă acționează cu voința comună de a coopera la săvârșirea faptei împreună cu persoanele care locuiesc în același apartament.

Deoarece furtul de energie electrică este o infracțiune continuă, toate consecințele penale legate de data săvârșirii faptei, cum ar fi legea penală aplicabilă în timp ori incidența unui act de clemență, se transferă asupra momentului epuizării infracțiunii, iar acest moment este întotdeauna mai ușor de stabilit decât cel al începerii săvârșirii infracțiunii.

În practică sa pus problema reținerii infracțiunii de furt de energie electrică, în sensul prevederilor art. 208 al. 2 C.pen. și în sarcina făptuitorului care rupe sigiliile sau efectuează alte manopere frauduloase asupra instalațiilor și aparatelor de măsurare a curentului electric, cu intenția de a ascunde cantitatea reală de energie consumată și de a achita, în consecință, o sumă mai mică de bani.

În practica judiciară această faptă a fost încadrată în prevederile art. 208 al. 2 C.pen., fiind considerată furt de energie electrică.

S-a exprimat și opinia că sub aspectul laturii obiective lipsește acea cerință esențială ce caracterizează infracțiunea de furt de alte infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului, și anume lipsa consimțământului la luarea bunului, deoarece nu se poate afirma că făptuitorul sustrage energie electrică fără consimțământul societății distribuitoare, din moment ce între părți se încheie un contract având ca obiect tocmai furnizarea acestei energii, iar alimentarea se efectuează prin rețeaua pe care este instalat contorul electric. Se susține că prin sustragerea de energie electrică se ajunge la un consum suplimentar de energie, societatea distribuitoare fiind înșelată asupra consumului și asupra costului real al energiei.

Datorită manoperelor frauduloase exercitate asupra contorului, măsurătorile efectuate de aparat nu vor mai exprima adevărul și, astfel, distribuitorul va fi indus în eroare cu prilejul executării contractului, săvârșindu-se infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 al. 2 și 3 C.pen., iar nu infracțiunea de furt.

Considerăm discutabilă o astfel de opinie, deoarece actele de inducere în eroare nu sunt exercitate asupra unei persoane, conform prevederilor art. 215 al. 1 C.pen., ci asupra instrumentelor de măsurare a energiei și numai indirect asupra societății distribuitoare. Ruperea sigiliilor sau efectuarea altor manopere frauduloase asupra instalațiilor și aparatelor de măsurare de curent electric reprezintă mijloacele prin care făptuitorul sustrage energia. Aceste acte constituie, conform reglementării actuale, elementul material al infracțiunilor prevăzute în art. 62 al. 2 sau 4 din Legea nr. 318/2003, astfel încât, dacă făptuitorul va reuși să sustragă energie electrică, prin vreuna din manoperele incriminate în legea specială, va exista un concurs real între infracțiunea de furt și cea prevăzută în art. 62 al. 1 din legea menționată. Încălcarea contractului și a reglementărilor în materie înlătură consimțământul prezumat al distribuitorului cu privire la furnizarea de energie electrică, iar manoperele frauduloase efectuate asupra instalațiilor și aparatelor de măsurare de curent electric au caracterul unor acte de executare a infracțiunii de furt, iar nu de acte de inducere în eroare a furnizorului de energie electrică.

O situație similară există și în cazul distribuitorului automat de bancnote (sau al oricărui aparat automat); în acest caz nu poate fi reținută infracțiunea de înșelăciune, pentru că nu există manopere înșelătoare asupra unei persoane, iar calculatorul care a fost „înșelat” nu este decât un instrument utilizat în defavoarea proprietarului său (sau a altei persoane), pentru a-i produce acestuia un prejudiciu.

3.6. Furtul unui dispozitiv ori al unui sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică în caz de incendii.

Sancționarea mai aspră a furtului se explică, în acest caz, prin pericolul pe care îl au astfel de sustrageri pentru îngreunarea sau zădărnicirea intervenției serviciilor specializate în caz de incendii.

3.7. Furtul unui dispozitiv ori al unui sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică în caz de incendii.

Sancționarea mai aspră a furtului se explică, în acest caz, prin pericolul pe care îl au astfel de sustrageri pentru îngreunarea sau zădărnicirea intervenției serviciilor specializate în caz de incendii.

3.8. Furtul unui mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru.

Pericolul social sporit decurge din faptul că, prin sustragerea mijloacelor de intervenție rapidă în cazuri de incendii sau de accidente de transport, se împiedică intervenția serviciilor de salvare.

3.9. Furtul de instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval și aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport.

Pericolul social sporit al furtului îl determină primejduirea siguranței transporturilor și posibilitatea anulării eficienței mijloacelor de transport pe calea sustragerii de părți componente ale acestora.

3.10. Furtul de bunuri prin a căror însușire se pune în pericol siguranța autovehiculelor și a persoanelor pe drumurile publice.

Pericolul sporit decurge din posibilitatea producerii unor accidente pentru autovehicule și pentru pietoni, de exemplu, prin sustragerea de capace pentru gurile de canal sau a unor dispozitive care asigură securitatea circulației.

3.11. Furtul de cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații.

Prin toate aceste elemente circumstanțiale, se urmărește o reacție adecvată față de evoluția contemporană a acestui gen de infracțiuni.

În aceste variante agravate furtul calificat se sancționează cu închisoare de la 4 la 18 ani.

3.12. Furtul care a produs consecințe deosebit de grave.

Potrivit dispozițiilor art. 209 alin. 4, furtul calificat este sancționat mai grav atunci când a produs consecințe deosebit de grave. Înțelesul expresiei este explicat în art. 146 C.pen., modificat și acesta prin aceeași Ordonanță de urgență nr. 207/2000 astfel că, în redactarea în vigoare, prin „consecințe deosebit de grave" se înțelege „o pagubă materială mai mare de 2 000 000 000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice".

Dacă paguba materială este cea care conferă furtului circumstanța agravantă instanța trebuie să dispună calcularea acestei pagube, și, implicit, stabilirea valorii ei, la data când ea s-a produs. Un calcul ulterior (de exemplu, la condamnarea inculpatului) ar putea mări, în mod artificial -datorită inflației- valoarea prejudiciului produs de furt. Eventuala diferență a valorii bunurilor între cea existentă în momentul săvârșirii furtului și cel al judecării, va putea face obiectul recuperării pe calea acțiunii civile.

Prin perturbarea deosebit de gravă a activității cauzată unui organ de stat, unei instituții, regii autonome, societăți comerciale, altei persoane fizice sau juridice, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de furt se înțelege periclitarea activității, periclitare care le amenință însăși existența sau poate duce la încetarea oricărei activități a acestora.

Stabilirea unor asemenea consecințe în cazul comiterii infracțiunii de furt este un atribut exclusiv al instanței de judecată în baza probelor administrate în cauză.

În această a doua variantă agravată, furtul calificat se sancționează cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

CAPITOLUL III ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT

Secțiunea I Formele și modul de săvârșire al infracțiunii

Infracțiunea de furt calificat poate îmbrăca forma actelor preparatorii, variantă care nu este incriminată și pedepsită.

Tentativa este și ea posibilă, pedeapsa situându-se între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzut de lege pentru forma consumată.

Furtul calificat se consumă în momentul realizării activității care elementul material.

Modalitățile normative în care poate fi săvârșită fapta sunt cele prevăzute de art. 209. C.pen.

În ceea ce privește modalitățile faptice, acestea se pot prezenta într-o multitudine de forme.

Secțiunea a II-a Sancțiuni. Aspecte procesuale specifice

2.1. Sancțiuni.

Furtul calificat săvârșit în oricare dintre circumstanțele prevăzute la art. 209 alin. 1 și 2 C.pen. se sancționează cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Furtul săvârșit în variantele agravante prevăzute de art. 209 alin. 3 C.pen. se pedepsește cu închisoare de la 4 la 18 ani. Iar furtul care a produs consecințe deosebit de grave se sancționează cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Există tentativă de furt calificat atunci când după punerea în executare a hotărârii de a săvârși furtul, în vreuna dintre variantele prevăzute în art. 209 C. pen., executarea a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.

Potrivit dispozițiilor art. 209 alin. 5 C.pen., text introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10 din 11 ianuarie 2001, în cazul prevăzut la alin. 3 lit. a), este considerată tentativă și efectuarea de săpături pe terenul aflat în apropierea conductei de transport al țițeiului, produselor petroliere, gazolinei, condensatului, etanului lichid sau gazelor naturale, precum și deținerea, în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagonului-cisternă, a ștuțurilor, instalațiilor sau a oricăror alte dispozitive de prindere ori de perforare.

Tentativa furtului calificat se sancționează potrivit regulilor arătate în art. 21 alin. 2 cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată.

2.2. Aspecte procesuale specifice.

Acțiunea penală pentru furtul calificate se pune în mișcare din oficiu. Desfășurarea procesului penal are loc potrivit reglementării obișnuite. În caz de infracțiune flagrantă, furtul calificat se urmărește și se judecă potrivit regulilor privitoare la procedura infracțiunilor flagrante.

Regimul derogator prevăzut în art. 210 C.pen. privitor la punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea persoanei vătămate în caz de furt între soți, între rude apropiate, sau furt săvârșit de minor în paguba tutorelui, ori de o persoană în dauna celui cu care locuiește împreună sau de care este găzduit, este aplicabil și în cazul furtului calificat. Această soluție se întemeiază atât pe redacțiunea textului art. 210, care vorbește de furt, fără a distinge între cel simplu și cel calificat, cât și pe așezarea acestui text, privitor la plângerea prealabilă, după textul care prevede furtul calificat. Substanțial, motivele care justifică regimul derogator în cazul furtului simplu sunt, deopotrivă, valabile și în cazul furtului calificat.

Regimul derogator nu-și găsește însă aplicație în cazul când împrejurarea calificată este pluralitatea de făptuitori în care alături de soț, rudă, minor etc. au cooperat și persoane străine, fiindcă în acest caz furtul nu mai poate fi socotit ca fiind săvârșit între soți, între rude etc, ci ca fiind un furt la care a participat și un soț, și o rudă apropiată etc. Rămâne însă posibilitatea ca victima să se împace cu inculpatul soț sau ruda apropiată etc. [art. 210 alin. (2) C. pen.].

Regimul derogator este, de asemenea, exclus în cazul când furtul s-a comis în dauna mai multor persoane din care unele nu au calitatea de rudă apropiată sau de persoană care locuiește împreună sau găzduiește pe făptuitor.

Secțiunea a III-a Explicații complementare

Legea penală ocrotește, în general, toate relațiile sociale, inclusiv pe cele de ordin patrimonial.

În dezvoltarea istorică a domeniului dreptului penal au apărut și au fost treptat reglementate infracțiunile contra patrimoniului. Reglementarea acestor infracțiuni a cunoscut diferite etape și a suferit anumite modificări în funcție de necesitățile în materie sau de regimul politic aflat la putere.

În cuprinsul prezentei lucrări s-a încercat realizarea unui studiu aprofundat a infracțiunii de furt calificat, pornindu-se de la originile istorice și ajungând la ultimele modificări aduse în materie. Astfel, am tratat noile forme calificate ale furtului generate de creșterea îngrijorătoare a furtului unor anumitor bunuri, deci ca urmare a unei necesități de politică judiciară.

De asemenea, pe parcursul elaborării am avut în vedere un bogat material bibliografic, alcătuit atât din lucrări de referință, dar și din lucrări și studii recente elaborate de diverse cadre didactice și specialiști.

Deși simplă, la o primă privire, problematica furtului calificat a ridicat diverse probleme ce au format obiect de polemică între diferiții specialiști în materie, fiecare aducând argumente solide în susținerea tezei sale.

Chiar dacă nu se vrea a fi perfectă, lucrarea de față prezintă, în detaliu, toate aspectele legate de infracțiunea de furt calificat, reglementată de art. 209 C.pen. Astfel, după ce am făcut un scurt istoric al evoluției reglementărilor în domeniu, am trecut la analiza elementelor constitutive ale infracțiunii, după care am analizat modalitățile în care se poate prezenta infracțiunea de furt calificat, fără a omite ultimele completări în materie (introducerea unui nou alineat la art. 209.

De asemenea, am făcut o analiză a infracțiunii din punct de vedere criminologic și criminalistic, pentru a putea vedea, pe de o parte, care sunt cauzele care duc la săvârșirea unor astfel de fapta de către indivizi, iar pe de altă parte pentru a studia diferitele modalități concrete în care se comite infracțiunea, precum și pașii ce trebuie făcuți de organele de cercetare penală pentru descoperirea, prinderea și tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc astfel de fapte.

Ca propuneri de lege ferenda considerăm, în primul rând, sancțiunile pentru infracțiunile contra patrimoniului, inclusiv pentru infracțiunea de furt, ar trebui reduse. Argumentele pe care le aducem în acest sens sunt:

Rolul sancțiunilor de drept penal este acela de a reeduca infractorii și de a-i reintegra în societate prin programe speciale desfășurate în penitenciar pe durata perioadei de detenție și nu acela de a distruge viața unei persoane prin aplicarea unei pedepse foarte dure (10-12 ani), perioadă în care persoana se rupe într-un mod complet și uneori ireversibil de lumea exterioară;

Pericolul social generic al infracțiunilor contra patrimoniului nu este atât de ridicat pentru a justifica astfel de sancțiuni;

În știința dreptului execuțional penal s-a observat că rezultatele cel mai bune asupra deținuților le au nu pedepsele îndelungate, ci programele de muncă, calificare și reeducare desfășurate în penitenciare de către personalul calificat.

Legiuitorul român este de aceeași părere, în sensul că în noul Cod penal limitele pedepselor pentru infracțiuni, în general, și pentru infracțiunea de furt calificat, în special, s-au redus (închisoare de la 1 la 10 ani și de la 15 la 20 de ani în cazul în care fapta a avut consecințe deosebit de grave).

De asemenea, considerăm că sfera circumstanțelor calificante ar trebui redusă, lucru care se regăsește în noul Cod penal unde, furtul săvârșit de două sau mai multe persoane sau în timpul unei calamități nu mai constituie circumstanțe agravante.

În final, nu putem decât să aducem un omagiu tuturor acelora care prin efortul lor și-au adus contribuția la formarea unei imagini cât mai clare în ce privește această instituție de drept penal și care prin lucrările pe care le-au publicat au deschis noi druâmuri celor care vor dori să studieze, și poate chiar să aducă noi completări în materia furtului calificat.

CONCLUZII

Legea penală ocrotește, în general, toate relațiile sociale, inclusiv pe cele de ordin patrimonial.

În dezvoltarea istorică a domeniului dreptului penal au apărut și au fost treptat reglementate infracțiunile contra patrimoniului. Reglementarea acestor infracțiuni a cunoscut diferite etape și a suferit anumite modificări în funcție de necesitățile în materie sau de regimul politic aflat la putere.

În cuprinsul prezentei lucrări s-a încercat realizarea unui studiu aprofundat a infracțiunii de furt calificat, pornindu-se de la originile istorice și ajungând la ultimele modificări aduse în materie. Astfel, am tratat noile forme calificate ale furtului generate de creșterea îngrijorătoare a furtului unor anumitor bunuri, deci ca urmare a unei necesități de politică judiciară.

De asemenea, pe parcursul elaborării am avut în vedere un bogat material bibliografic, alcătuit atât din lucrări de referință, dar și din lucrări și studii recente elaborate de diverse cadre didactice și specialiști.

Deși simplă, la o primă privire, problematica furtului calificat a ridicat diverse probleme ce au format obiect de polemică între diferiții specialiști în materie, fiecare aducând argumente solide în susținerea tezei sale.

Chiar dacă nu se vrea a fi perfectă, lucrarea de față prezintă, în detaliu, toate aspectele legate de infracțiunea de furt calificat, reglementată de art. 209 C.pen. Astfel, după ce am făcut un scurt istoric al evoluției reglementărilor în domeniu, am trecut la analiza elementelor constitutive ale infracțiunii, după care am analizat modalitățile în care se poate prezenta infracțiunea de furt calificat, fără a omite ultimele completări în materie (introducerea unui nou alineat la art. 209).

De asemenea, am făcut o analiză a infracțiunii din punct de vedere criminologic și criminalistic, pentru a putea vedea, pe de o parte, care sunt cauzele care duc la săvârșirea unor astfel de fapta de către indivizi, iar pe de altă parte pentru a studia diferitele modalități concrete în care se comite infracțiunea, precum și pașii ce trebuie făcuți de organele de cercetare penală pentru descoperirea, prinderea și tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc astfel de fapte.

Ca propuneri de lege ferenda considerăm, în primul rând, sancțiunile pentru infracțiunile contra patrimoniului, inclusiv pentru infracțiunea de furt, ar trebui reduse. Argumentele pe care le aducem în acest sens sunt:

Rolul sancțiunilor de drept penal este acela de a reeduca infractorii și de a-i reintegra în societate prin programe speciale desfășurate în penitenciar pe durata perioadei de detenție și nu acela de a distruge viața unei persoane prin aplicarea unei pedepse foarte dure (10-12 ani), perioadă în care persoana se rupe într-un mod complet și uneori ireversibil de lumea exterioară;

Pericolul social generic al infracțiunilor contra patrimoniului nu este atât de ridicat pentru a justifica astfel de sancțiuni;

În știința dreptului execuțional penal s-a observat că rezultatele cel mai bune asupra deținuților le au nu pedepsele îndelungate, ci programele de muncă, calificare și reeducare desfășurate în penitenciare de către personalul calificat.

Legiuitorul român este de aceeași părere, în sensul că în noul Cod penal limitele pedepselor pentru infracțiuni, în general, și pentru infracțiunea de furt calificat, în special, s-au redus (închisoare de la 1 la 10 ani și de la 15 la 20 de ani în cazul în care fapta a avut consecințe deosebit de grave).

De asemenea, considerăm că sfera circumstanțelor calificante ar trebui redusă, lucru care se regăsește în noul Cod penal unde, furtul săvârșit de două sau mai multe persoane sau în timpul unei calamități nu mai constituie circumstanțe agravante.

Bibliografie

Avram Filipaș, Locul public în accepțiunea art. 209 din Codul penal, în Analele Universității din București, 1976;

B. Guțan. Protecția dreptului de proprietate în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului: art. 1, protocolul 1, RDP. nr. 2, 1998;

Costică Bulai, Avram Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru licență, Ed. Trei, București, 2006;

Costică Bulai, Manual de drept penal. Parte generală, Ed. Universul Juridic, București 2007;

C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, Casa de editură și presă Șansa, București, 2002;

D. Lucinescu, Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975;

Florin Filimon, Efectuarea în mod ilegal a convorbirilor telefonice din rețeaua telefoniei fixe. Încadrare juridică, Dreptul nr. 42005;

George Antoniu, Furtul săvârșit în timpul nopții, în R.R.D. nr.6/1970;

George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, în R.D.P. nr. 2/2001;

G. Iancu. Dreptul fundamental de proprietate, RDP, nr. 2, 1998;

Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002;

Gh. Stroe, Ocrotirea procesual penală a proprietății, în RDP nr. 1/2002;

Gr. Theodoru, L. Moklovan, Dreptul procesual penal. Editura Didactică și pedagogică, București, 1979;

G. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Cugetarea, Iași. 1998;

Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Parte specială, ed. a III-a rev. și ad., Ed. Șansa, București, 1997;

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a III-a, rev. și ad., Ed. Universul Juridic, București, 2004;

I. Neagu, Tratat de procedura penală, Editura Global Lex, București, 2006;

N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol. 1, Editura Paideia, București, 1999;

Ștefan Daneș, Codul penal, comentat și adnotat – partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;

Tudorel Toader, Drept penal român. Parte specială, Ed. All Beck, București, 2002;

Tudorel Toader, Drept penal român – parte specială: culegere de probleme din practica judiciară, Ed. All Beck, București, 2003;

T. Vasiliu, G. Antoniu, Ștefan Daneș, Codul penal al R.S.R. Comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1972-1977;

Vintilă Dongoroz, Dreptul penal. Parte specială, vol. I, Ed. Curierul judiciar, București, 1929

Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, ediția a II-a, Ed. Academiei Române, București, 2003;

V. Papadopol. M. Popovici, Repertoriul alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1975-1980, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

Cuprins