Fundu Moldovei Suceava, Ținutul Bucovinei

FUNDU MOLDOVEI SUCEAVA, ȚINUTUL BUCOVINEI

Bucovina este o regiune istorică care cuprinde un teritoriu de 10.441km pătrați si acoperă zona adiacentă a oraselor Rădăuți, Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret și Vicovu de sus din România, precum si Cernăuți Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț din Ucraina.

Denumirea a intrat oficial in uz în 1774,odata cu anexarea teritoriului de catre Imperiul Habsburgic. Numele provine din cuvântul slav ,,buk”=fag, astfel termenul ,,Bucovina” se poate traduce prin ,,Țara Fagilor”.Apare pentru prima dată la 30 Martie 1932, într-un document emis de domnul Moldovei ,Roman I Mușat, prin care dăruiește trei sate aflate pe apa Siretului lui Ionaș Viteazul.

În timpul administrării habsburgice, toți birocrații erau obligați sa invețe limba română,iar Bucovina primeste dreptul de a avea drapel propriu prin rezoluția imperială din 26 august 1861.Culorile erau albastru si roșu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei, stemă reprezentând capul de bour încadrat de trei stele.

După prăbusirea monarhiei austro-ungare respectiv dezmembrarea imperiului în state naționale, Consiliul Național al Bucovinei a hotărât în majoritate Unirea cu România(28 noiembrie 1918).

Fundu Moldovei este o comună în Județul Suceava, Bucovina, România. Se află situată în nord – vestul municipiului Câmpulung Moldovenesc, întinzându-se de o parte și de alta a râului Moldova, pe o lungime de 16 km. Este o regiune locuită de munteni. Atrage prin elemente de arhitectură tradițională,lemnul fiind principala materie primă; atrage prin viața păstorească, prin meșteșuguri, costum popular, obiceiuri,prin viața culturală în general.Comuna este de mărime medie, având ca vecini Comuna Breaza, Comuna Iacobeni, Comuna Sadova. Are în componență zece sate cu 4000-4100 de locuitori și se întinde pe 17000 de hecatare.

Comuna Fundu Moldovei ilustrează Bucovina în cel mai autentic mod cu putință; numele se datorează statutului de ultimă așezare moldovenească pe drumul spre Maramureș.

Denumirea Fundu Moldovei apare pentru prima dată într-un hrisov al cancelariei domnitorului Grigorie Calimah la 1761,când apare și prima atestare documentară. Acesta dăruiește Mariei Jitniceroaiei mai mulți munți din ținutul Câmpulung Moldovenesc.Numele asezării apare și pe o hartă redactată de F.G. Bawr în ,,Carte de la Moldavie pour servir a l`Histoire militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs”, publicată la Amsterdam în anul 1783 si redactată înainte de ocuparea Bucovinei.Găsim aici consemnată așezarea sub numele de Moldavie Fundul.

După perioada ocupției habsburgice, Fundu Moldovei a luat un avânt extraordinar, dezvoltându-se ca zonă minieră.Bunăstarea localnicilor din acea vreme este dovedită și de cimitirul satului unde încă se mai găsesc cruci din piatră din secolul al XIX-lea, comandate de la Viena. În satul Colacu există Biserica Sfântul Nicolae , care datează tot din aceeași perioadă și care este declarată monument istoric.

Un moment semnificativ din punct de vedere istoric, a avut loc la sfârșitul primului război mondial, când și din partea Comunei Fundu Moldovei, o delegație a participat la Congresul General de la Cernăuți, exprimându-și satisfacția,entuziasmul legat de momentul Marii Uniri(1918).Deși,cetățenii din Fundu Moldovei au fost suficient de mult timp sub dominație austriacă si-au dorit alipirea la Patria Mamă. De-a lungul timpului, această comună a dat mari personalități în diferite domenii, renumele unora dintre aceștia depășind chiar granițele țării. Amintim aici pe Filon Lucău- iconograf, Traian Popovici-prefect al zonei. Oricine vizitează Fundu Moldovei trebuie să treacă și pe la Muzeul Traian Popovici, o sală muzeistică care a fost facută cu participarea efectivă a elevilor unde se pun în evidență faptele extrem de importante pe care le-a faăcut acesta.

Aceste meleaguri au fost remarcate între multi alții și de renumitul sociolog Dimitrie Gusti la începutul secolului XX, iar tradițiile de aici sunt la fel de vii și frumoase și în secolul XXI. Mare parte din aceste tradiții se regăsesc în Muzeul Etnografic din Fundu Moldovei, unul dintre cele mai frumoase și valoroase muzee de profil din județ.Oamneii locului au ținut la ceea ce le-au lăsat înaintașii lor și din acest motiv a devenit o atracție pentru turiștii de pretutindeni.

Importanța construirii casei în evoluția și protejarea familiei

Casa este un adăpost și se înscrie în domeniul culturii materiale, dar, fiind de multe ori și operă de arhitectură, participă și la configurarea culturii spirituale a grupului respectiv. Întemeierea unei case, atât spiritual cât și material, este nobila îndatorire a omului, acea stare sacră, tăinuită în auritul înveliș al beneficului. De aceea, stabilirea într- un loc, ne învață Mircea Eliade, “prin construirea unui sat sau pur și simplu, a unei case, reprezintă o decizie serioasă, pentru că implică însăși existența omului; pe scurt omul trebuie să- și creeze propria lui lume și să- și asume responsabilitatea păstrării și înnoirii ei.”

În cadrul gospodăriei, locul central îl ocupă locuința, acest nucleu în jurul căruia gravitează, de milenii, viața. De la adăpostul primitiv, realizat cu mijloace rudimentare, până la casa modernă, omenirea a parcurs un drum lung, care marchează continua îmbunătățire a condițiilor de viață.

În casă se desfasoară viața familială, trăiesc părinții și se nasc copii, se desfășoară cele mai importante evenimente din viața unui cuplu, deci casa nu este doar un adăpost.

Un element important este locul pe care se construiește casa:trebuie să fie un loc pe care nu s-au petrecut evenimente violente, deci trebuie să fie un loc curat, trebuie sa fie în apropierea unei surse de apa, să fie adăpostit de vânturi. De obicei pentru ca viața in familie să fie una fericită se făceau diferite sacrificii la fundația casei : în funcție de loc, se tăia un cocoș, se vărsa sange de găină sau de miel, iar pentru prosperitate se ingropau în fundație câteva monede de argint. Modalitățile de a înalța casa au constituit dintodeauna o preocupare statornică, în concretizarea căreia s-a investit adesea multă măiestrie.Este o construcție destinată locuirii și desfășurării unor activități specifice, executată din diverse materiale, în diferite tehnici, având variate dimensiuni și împărțiri interioare, purtând adesea un decor semnificativ, cu reală valoare artistică. Intimitatea familiei este asigurată de interiorul casei care este organizat în funcție de numărul încăperilor, de situația socială și materială a proprietarului; grija pentru aspectul casei a constituit o permanentă preocupare.Interiorul casei este spațiul în care femeia se ocupă de aranjarea și repartizarea mobilierului și obiectelor de uz casnic, curtea și contrucțiile economice revenind bărbatului.

Casa constituie un ax fundamental al vieții familiale si sociale, un semn al existenței omului pe acest pământ. Este un adăpost strict necesar contra intemperiilor și loc de desfășurare ale unor ocupații specifice; are un trecut milenar pretutindeni. Izvorâtă din nevoia fundamentală a omului de a se apăra intr-un mediu plin de adversități, casa a evoulat aproape peste tot în lume către forme de expresie adecvate gradului de civilizație și confort, gustului și materialelor de construcție la îndemână, până la a fi unul dintre punctele de convergență ale existenței lui pe pământ. Ca vatră în care se desfăsoară viața din cele mai îndepărtate vremuri, cu multiplele ei aspecte de creație si manifestare, în ea se reflectă trăsături specifice, după locuri si epoci, îmbogățită în timp cu o viziune estetică tot mai evoluată. Locuința se constituie ca o cuprinzătoare, complexă si originală expresie a artei românești.

La buna organizare și amenajare a unei case se cuvine să participe toți membrii familiei, căci într-o familie, fericirea cea mai deplină se poate dobândi numai atunci când fiecare dintre membrii familiei își vor îndeplini în mod cinstit obligațiunile sale. Iar centrul de greutate al vieții fiecărui om trebuie să- i fie casa în care el locuiește. Casa este strâns legată de familie și de tradiție. Nu se poate concepe întemeierea unei familii fără ridicarea unei gospodării, a unei case proprii, omul nu se simte întreg, dar nici „în rând cu lumea” dacă nu are și casă. Așadar, străduința și nevoia de a întemeia o casă sunt nutrite de un profund sentiment social de angrenare în comunitate, dar și de stabilitate a familiei în fața societății.

Casa, deci, in multimea variantelor sale, a constituit din totdeauna inima familiei, în plan tradițional românesc și nu numai, echilibrul existențelor coagulate în cupluri, cu rosturile cultivate prin învățăturile celor de dinainte, văzute fiind ca principalele surse ce i- au dat vieții motivația împlinirilor. Ea, casa, asigură de altfel maxima securitate pentru toți membrii familiei. În concept tradițional, „a sta acasă” înseamnă să te afli între ai tăi, să le descoperi celor dragi povestea zilei de trudă, cu bucuriile și necazurile ei.

Casa a fost si rămâne măsura fundamentala a omului, este vatra lui existențială.

Casa și rostul ei ritual pe pământ:Interpretarea mitologică a casei

Adevarata valoare istorică a casei în știința românească pornește încă din secolele II- III e.n. Din nota introductivă a “Urbanismului Daciei Romane” reiese că acestea sunt veacurile în care au fost zidite temeliile edificiului nostru etnic și implicit național. Dezideratele daco- romanilor erau: respectul pentru muncă, vocația constructivă precum și sentimentul civic acut dezvoltat. Iată de ce istoria Daciei romane a ocupat și ocupă un loc de cinste.

În cele ce urmează vom încerca să subliniem importanța construirii casei, încă de pe vremea înaintașilor noștri, contopită cu țelurile urmașilor, negreșit, pe poziții evoluate istoric. Pornim de la numeroasele și variatele materiale de construcție din lut ars până la tehnicile actuale moderne. Comatii erau majoritari în societatea daco- getică. Așezările acestora erau semibordeiele și bordeiele cu schelet lemnos și pereți de chirpici, aglomerate pe platforma interioară a multor așezări din câmpie, sau în simple case de bârne, dispuse pe lespezi, atestate pe terasele cetăților din zonele montane. Aceste aglomerări civile situate pe platforme naturale și terase artificiale, gravitau în jurul unor înălțimi acropole, fortificate cu șanturi, valuri, palisade și puternice ziduri. Spațiile intramurale ale înălțimilor, uneori și imediatele vecinătăți extramurale sunt ocupate de turnuri- locuințe și de luptă, cu parter de piatră și suprastructură de cărămidă, de case cu mai multe interioare, construite din piatră, lemn și chirpici, în plan rectangular, circular și oval, de sanctuare-aliniamente și rotonde

Așadar, ne sunt înfățișate locuințe pentru diferite pături sociale: comati, respectiv aristocrații. Cum defineau daco- geții aceste așezări? Termenul dava este un derivat al indoeuropeanului dhe: „a pune, a așeza”, de unde dhe-u-a definit ca „așezare, sat, localitate”

Din punctul de vedere al materialelor și sistemelor de construcție, dacii au luat din influențele clasice, elenistice și romane; fapt care a condus la structuri de construcție superioare. Principalele materiale folosite erau lemnul, lutul și piatra. Cea din urma devine prevalentă în secolul II î.e.n, în perioada lui Burebista. Locuințele geto- dacilor pot fi delimitate în: sectorul privat (aglomerările de locuințe), cel public (acropola fortificată) și sectorul sacru (sanctuarele).

Apelând din nou la cercetările lui Nicolae Iorga, din punct de vedere al tipurilor de case, zone și influențe civilizatorii, casa din zona de deal și de munte, temeinica construcție, fundația de piatră, ziduri de cărămidă, acoperite fiind cu țiglă, cu acoperiș înalt și înclinat care oferă protecție și durată, după modelul săsesc și cel austriac, prezent în Bucovina.

Credințe și datini legate de construirea caselor

În tradiția bucovineană sunt o mulțime de credințe și interpretări mitologice referitoare la găsirea locului potrivit construirii casei. Obiceiul găsirii locului “curat” se împletea cu teama de rele, dorințele de bine, de spor, înlăturarea influențelor nefaste, iar la finalizarea locuinței- odată cu mutarea în casa nouă, se aprindea primul foc și astfel începea cursul activităților casnice.

Evenimentele sunt clasificate în trei etape potrivit lui Nicolae Cojocaru, în cartea “Casa veche de lemn din Bucovina”

La începutul lucrărilor, în ordine cronologică se alege terenul pentru construirea casei ținându- se cont de poziția și influențele pe care le aveau anumite locuri din sat asupra evoluției vieții locuitorilor săi. Conform spuselor poetului Lucian Blaga “Românul se adapteză la natură superstițios.” În mentalitatea străveche toate obiceiurile tradiționale dau un caracter durabil așezământului menit sa fie însuflețit. Prin urmare, miturile afirmă ca durabilitatea construcțiilor este dată de jertfa atât umană cât și animală. De exemplu, în Bucovina, era obiceiul sacrificării păsărilor. La temelia casei se punea sub talpă capul și oasele de la un cocoș, restul fiind consumat la tradiționalul ospăț, la începerea construției. La încheierea tălpilor se introduceau apoi la toate cele patru colțuri bani, tămâie și busuioc, ca să fie casa “curată” și cu noroc. Obiceiul dăinuie până- n zilele noastre în localitatea Pîrteșii de Sus, unde se cinstec atât meșterii, rudele cât și trecătorii, care se întamplau în zonă, în ziua încheierii lucrărilor, pentru bunăstarea casei. La Stroiești se facea câte o gaura in cele patru colțuri ale casei și se introducea tămâie, aghiazmă și sare, iar în temelie capuri de găină, vită, câine, cu scopul de a le merge bine. Conform informației profesorului Ioan Berariu, acestea erau puse de o babă care rostea): “Să ferească Dumnezeu casa de fulger, de foame, de boale; sfințită să fie casa; pâine și sare să fie în ea.”

La înălțarea construcției datinile tradiționale sunt mai restrânse. Ele urmăresc includearea construcției în sânul universului sătesc local. În nordul Moldovei, înălțarea “tîrșului” este cea mai răspandită practică, în desfășurarea practicilor străvechi. Când căpriorii casei sunt prinși toți pe cosoroabe, conturând pe cer viitorului acoperiș, se prinde un braduț cu beteală sau fâșii de hârtie colorată în vârful casei, la căpriorul din mijloc și se încheie cu un ospăț ca la consfințirea temeliei.

Intrarea în casa nouă este momentul final al obiceiurilor legate de construirea caselor bucovinene. Locuința se stropea cu aghiazmă pentru înlăturarea duhurilor rele și orice lucru vechi adus în casă era “purificat” de batrâni respectând datina străveche. Vatra familiei se însuflețea odată cu mutarea în casă și aprinderea focului, iar viața își urma cursul.

În zilele noastre s- a păstrat obiceiul de a oferi un dar de “casă nouă”, cu urarea “de la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult”, iar gazda are datoria de a cinsti musafirii, “de sănătatea familiei si de sufletele morților.”

Deși locuitorii simpli nu au auzit de “secțiunea de aur”, au redat- o cu maiestrie în casa țărănească din Bucovina prin plasarea în relief, armonia materialelor folosite, adecvarea la climă și ocupații, la starea socială și la dimensiunile familiei.

Construcția casei la geți, geto-daci, daco-români și

protoromâni

Fiecare locuință pare însuflețită, primind câte ceva din personalitatea gospodarului.

Geții, geto-dacii și daco-românii sunt popoarele care au influențat foarte mult arhitectura antică de pe teritoriul României de astăzi.

Datele sunt sărace, în ceea ce privește tipurile de locuințe ale geților. Pentru construcții rezistente, geții foloseau elemente din natură. Locurile favorabile pentru construcția caselor erau malurile abrupte, fortificațiile din valuri și șanțurile circulare sau ovale.

Dimensiunile locuintelor erau medii. Planurile acestora erau rectangulare, protejate de copertine de pari sau pereți laterali, podelele erau lipite cu lut, iar pereții se ridicau cu carcasă din pari, cu nuiele. Șefii geților aveau case din piatră, ce cuprindeau uneori și sanctuare.

Geții din Câmpia Munteniei locuiau în bordeie sau în case de suprafață. Bordeiele aveau formă rombică, neregulată, ovală, rectangulară sau patrulaterică cu colțuri rotunjite. Dimensiunile acestora atingeau, în general, aproximativ: un metru adâncime, 5 metri lungime și 3 metri lățime. Pământul, utilizat în interiorul bordeielor pentru umplutura, conținea adeseori cenușă, trestie sau păpuriș. Majoritatea aveau trepte de coborâre.

Primejdiile din exterior cum ar fi animalele sălbatice și vremea nefavorabilă: vântul, ploaia, frigul ș.a., i-au silit pe oameni să-și găsească adăposturi naturale la îndemâna în peșteri, în scorburi, în văgăuni, sub umbrare, etc.

Aceste adăposturi nu au fost niciodată sigure, de aceea omul a fost determinat să abandoneze viața nomadă și să se statornicească împreună cu cei apropiați construindu-și locuințe artificiale, săpându-și bordeie în pământ, acoperindu-le tot cu pământ, cu iarbă, cu paie sau cu stuf, căutând un loc ferit, lângă o sursă de apă.

Cuibul de pământ, construit cu o gaură de acces a locuitorilor și una de ieșire a fumului, îi adăpostea pe aceștia din momentul amorțirii pre-hibernale, până la mișcarea vegetalului, înspre primăvară.

Mai târziu și-au ridicat colibe sau case de bârne, de chirpici, cu despărțituri, adică având una sau mai multe odăi. Astfel, casa a devenit un micro-spațiu familial, considerându-se protejat de răutățile din exterior care se opreau în afara casei. Înăuntru familia era sub o protecție sigură, de durată.

Tipul casei geto-dacice a variat de la o formă de relief la alta. Așezările din cîmpie, locuite de o populație care se ocupa cu agricultura, erau mai puțin elevate pentru ca se aflau exact in calea migratorilor și nu trebuiau să fie ușor observate de năvălitori, însă locuițele trebuiau sa fie întărite pentru a rezista mai bine vînturilor aspre.

Aici predominau casele îngropate, constituite dintr-un schelet din pari înfipți de jur împrejurul gropii cu contur rombic neregulat, oval, rectangular sau patrulateric cu colțurile rotunjitecare susțineau o împletitură de nuiele. Acest schelet lemnos era acoperit cu un strat gros de lut amestecat cu paie. Bordeiele erau adesea prevăzute cu trepte.

În regiunile colinare și de munte, fiind la îndemână pădurile, geto-dacii înlesneau folosirea bârnelor în construcție. Locuințele erau construite pe temelie de piatră, cu pereții din bârne așezate orizontal și prinse în cepuri și cuie de lemn. În opinia etnografilor și arheologilor, locuințele geto-dacilor erau de suprafață, uneori puțin adâncite în sol. Pentru că lemnul întrebuințat pentru pereți era de aceeași lungime, planul casei locuit era pătrat, cu acoperișul în patru ape.

Ușile se închideau cu zăvoare asigurate cu chei din fier și bronz. Podelele se realizau din lut bătătorit. Dimensiunile locuințelor de suprafață variază,în general, între 2,80 metri x 2 metri și 3 metri x 2 metri, dar a fost găsită și o locuință cu o suprafață mai mare: 5,60 metri x 4,20 metri. În construcția caselor se observa o tehnică primitivă, materia primă fiind lemnul și lutul, în amestec cu paie. Nu s-a putut face o delimitare între folosirea bordeielor și a locuințelor de suprafață, acestea fiind folosite concomitent.

Majoritatea locuințelor dacice descoperite și cercetate de arheologi erau de dimensiuni relativ mici, cu arhitectură simplă, formate dintr-o singură încăpere care avea rol multiplu, fiind atât spațiu pentru gătit și servit masa, cât și pentru odihnă. În funcție de zona geografică în care se construiau locuințele dacilor, aceștia foloseau o cantitate mai mare de material de lemn, lut sau piatră.

De exemplu, în zona munților, construcțiile civile erau realizate, în mare parte, din lemn, preferat fiind fagul și bradul. Lemnul era folosit, în aceste cazuri, pentru realizarea “scheletului” locuinței, dar și pentru armăturile pereților, ce urmau a fi umplute cu lut.

Acoperișurile, în cele mai multe cazuri, erau realizate din șindrila, dar și din stuf, papură sau paie, iar ușile și mobilierul din lemn.

Pentru a obține un lut rezistent, argila era amestecata cu nisip, pleavă sau paie. Lutul era folosit atât pentru tencuirea și etanșeizarea pereților caselor și anexelor acestora (hambare, grajduri), cât și pentru construcția cuptoarelor casnice. Cărămizile arse apar rar în cazul construcțiilor civile dacice, fiind utilizate pentru etajele superioare, cu predilecție în cazul turnurilor-locuință. La fel de rar erau întrebuințate și țiglele. Piatra nu reprezenta un element principal în arhitectura dacică, ea fiind utilizată mai mult în combinație cu lemnul, la realizarea structurilor de fundație ale unor clădiri pentru ca lemnul să nu putrezească în contact cu pamântul, sau in structura unor acoperișuri, mai ales alături de stuf sau trestie și arareori prelucrată prin fasonare.

Din fier se realizau cuiele, piroanele, balamalele și drugii, elemente necesare pentru prinderea bârnelor de lemn.

Ferestrele erau fie simple orificii în perete, fie cu foițe sau sticla cu rame de plumb. În unele cazuri, acestea lipseau, iluminatul natural fiind realizat prin deschizăturile din acoperiș.

Din punct de vedere al formei, era bordeiul, o construcție cu o singură încăpere de dimensiune medie (10- 15 metri), cu formă neregulată, dar care se apropia aproximativ de forma rotundă sau ovală cu pereții adânciți în pământ la aproximativ un metru.

Semibordeiele, un tip de construcție civilă intermediar între bordei și casele cu fundația la suprafață, aveau pereții adânciți în pământ la 20-50 centimetri și, în general, aveau forme rectangulare. Acest tip de locuință era întalnit în zonele de deal și câmpie, iar suprafețele acestora măsoară între 4,90 mp si 23,22 mp.

Cele mai complexe din punct de vedere arhitectonic și cele mai des întâlnite sunt locuințele de suprafață. După formă, acestea se clasifică în locuințe: rectangulare (cele mai multe), absidale și circulare (rare). În general, locuințele de suprafață au o singură cameră.

S-au descoperit case cu o formă poligonală cu 6-8 laturi, din bârne de lemn,îmbinate prin sistemul de scobituri în formă de coadă de rândunică, case la care nu se foloseau nici un cui. Majoritatea construcțiilor erau dreptunghiulare sau rotunde, construite din bârne de lemn așezate orizontal cu câte un stâlp vertical de susținere la colțuri. Peste pereți se lipea lutul într-un strat subțire, se netezea și, mai apoi, se colora. Între stâlpii de colț ai caselor sărace, se lipea o împletitură de nuiele cu lut, iar peste ea se aplica tencuiala.

Turnurile-locuință aveau fundație de piatră și parterul alcătuit dintr-un zid de blocuri de piatră de același fel ca și cele din zid. Peste zidul de piatră era ridicat un zid din cărămizi superficial arse din lut. Etajul superior era construit din bârne de lemn dispuse orizontal. La acest etaj se putea ajunge atât printr-o scară exterioară așezată pe plăci de piatră, cât și printr-una aflată în interior, iar accesul în nivelul inferior se făcea printr-o poartă. Acest nivel reprezenta spațiul de locuit, parterul fiind folosit ca depozit. Cele mai multe case aveau pridvor cu acoperiș susținut de stâlpi de lemn sau sub o streașină mai lată, care împrejmuia clădirea. Locul în care era amplasată ușa de lemn era marcat de un prag de piatră sau, uneori, de lemn. La casele de nobili, ușa era masivă, bătută cu ținte de fier cu floarea mare și, uneori, frumos ornamentată. Acoperișul caselor dreptunghiulare și conice era în două ape, iar la majoritatea caselor poligonale și rotunde, acesta era făcut din șindrilă sau din țigle.

De obicei, casele aveau una sau două încăperi, iar la cele cu etaj, numărul se dubla și la toate acestea, podeaua era din pământ bătut. Locuințele erau prevazute cu găuri speciale în acoperiș sau prin hornuri special construite pentru evacuarea fumului rezultat din vetre.

La romania, casele țăranilor erau, de regulă, niște colibe sărăcăcioase, cu pereți de bârne acoperite cu lut și cu un acoperiș de stuf. Chiar și când casa era construită din materiale mai trainice, locuința păturilor medii și sărace consta dintr-o singură încăpere (atrium), având o deschizătură largă în tavan și acoperiș prin care pătrundeau lumina și apa de ploaie, colectată într-un bazin din mijlocul încăperii. Ferestrele erau rare, sau chiar lipseau cu totul.

După valul de migrare al popoarelor, în așezările din secolele V-VII, au fost identificate trei tipuri de locuințe cu câte o singură încăpere: adîncite, semiadâncite și locuința de suprafață. La locuințele adâncite la aproximativ 1 metru,cu formă rectangulară, într-un colț al încăperii opus intrării, se găsea o vatră construită din pietre de râu sau gresie locală. Pentru susținerea acoperișului prin pari, încăperea avea gropi la colțuri, mijlocul laturilor și în centru. Podeaua era o bătătură de pământ sau acoperită cu o lipitură groasă. Intrările erau sub forma de gârlici, în pantă, sau cu trepte întărite cu scânduri.

Locuința parțial adâncită, era predominantă și avea forma și structura planului similară cu locuința adâncită, dar podeaua se află la 25- 30 centimetri mai jos de suprafața solului. Pentru încălzire se scobea peretele natural al casei pentru cuptorul circular boltit sau era folosită vatra. Au existat și case de suprafață, construite din bârne, înălțate pe sol, cu sau fără temelie, dar urmele s-au risipit imediat după părăsire. În zonele de deal și de câmpie, tipul predominant rămâne timp îndelungat casa semiadâncită sau parțial adâncită.

În secolele VII-X predomină locuințele construite pe sol. În locuințele semiadâncite, în colțul opus intrării, era construit cuptorul de încălzit în pămînt sau cel din pietre uns cu lut. Casa construită la suprafața solului era mai evoluată și era dotată cu vetre, amplasate lateral sau în fundul locuinței.

Siliți, adesea, să părăsească vatra din cauza năvălirilor de la sfârșitul secolului al IX-lea, marea parte a populației a stat mereu gata să își părăsească locul natal, rămânând puține urme de locuire. Unele locuințe și construcții încă se mai păstrează și în ziua de azi, în unele locuri din țară.

Tradiții si acceptare spirituală a etnicilor din localitatea Fundu Moldovei din Bucovina

Ceea ce Dimitrie Cantemir numea ’’Țara de sus’’ – „Bucovina” de mai târziu este un Muzeu Național,ale cărui valori sunt admirate de toți vizitatorii români și străini.În anul 1775, în urma intrigilor politice ale marilor imperii din jurul Principatelor Române,Țara de sus este acceptată de Imperiul Habsburgic și inclusă in granițele sale sub numele de Bucovina.De-a lungul celor 143 de ani de stapânire

habsburgică,provincia a cunoscut progrese economice si de civilizație, dar s-a creat o nouă structură etnică a populației, ca urmare a politicii de colonizare, practicată cu pricepere de autoritățile de la Viena.

Istoria Moldovei este foarte veche iar intre primele mărturii se citează informația lui Strabon (63 i.e.n-19 e.n) despre teritoriul Daciei libere.Geograful si istoricul grec scrie că pe teritoriul de la nordul Mării Negre,între Dunării și Nistru,înspre nord se întindea „stepa geților”. Ptolomeu istoric si geograf grec arată că pe malul stâng al Siretului, pe aria dinspre Prut și Nistru existau așezări daco-getice și menționează :

Zargidava,Tamasidava,Piraboridava precum și Setidava și Susudava unde locuiau triburile daco-getice ale castobocilor și carpilor. Peste aceste așezări geto-dacice s-au suprapus influențele elenistico-romane.După plecarea goților de pe teritorile din nordul Dunării populația dacică și carpică continuă să trăiască și să se dezvolte în condițiile noi și extrem de dificile, impuse de invazia hunilor (450-460) a gepizilor și avarilor.

O nouă etapă reprezintă pătrunderea și așezarea slavilor între secolele VI –X . Între populația băștinașă carpato-dacică sau romanică și slavă s-a realizat o simbioză; triburile slave care nu au părăsit teritoriul vechii Dacii au fost supuse unui proces lent de asimilare de către populația străromânească.Apariția primului imperiu bulgar a institutiționalizat pe teritoriul românesc, religia creștină de rit răsăritean.

Între anii 896-900 ținuturile nordice ale Moldovei sunt invadate de triburile maghiare,în lucrarea sa „Podoaba Istoriilor”(1049-1053) geograful persan Gardizi arată că pe teritoriul actual românesc exista o populație creștină deosebită de slavi și de maghiari.Se știe ca in anul 1241 armata tătară,aflată în Polonia se revarsă asupra Moldovei,ei nu reușesc să asimileze pe băștinașii români.Pe la 1774 se aflau în Bucovina familii de evrei,ruși,sleahtici,țigani,armeni,turci,români; recensământul Rimski-karsakov nu menționează limba maternă vorbită de capii famililor,dar este indiscutabil că locuitorii foloseau ca mijloc de comunicare limba română.

Influențele diferitelor popoare asupra comunităților și arhitecturii tradiților țărănești din Bucovina

În 1775,austriecii,proaspeți ocupanți ai Bucovinei fac un recensamânt asupra provinciei,ce cuprindea atunci un teritoriu mai mare ce astăzi se află în afara granițelor României,nordul Bucovinei.În urma recensământului descoperind că numărul locuitorilor era de aproximativ 70000 ,mult mai puțin decât numărul de locuitori ce ar fi putut ocupa teritoriul.Tot în urma recensământului au constatat și bogăția în resurse naturale în special în lemn al Bucovinei;Austria decide să exploateze intensiv resursele naturale.Aceștia ajung la concluzia că au nevoie nu doar de păstori și muncitori agricoli,pe care i-ar fi putu lua din zonă,ci și de meșteșugari ,comercianți ,ocupații industriale ,inaccesibile țărănimii locale,analfabetă și prea puțin specializată in vreun meșteșug.Imperiul austro-habsburgic decide să colonizeze provincia cu persoane aduse din diferitele colțuri ale imperiului. Acest spațiu din vremuri străvechi a fost locuit de dacii liberi,ce au confruntat de-a lungul timpului romanii ce ocupă o mare parte din teritoriul Daciei.Acești daci liberi rămân populația stabilă a zonei,alături de cea a unui popor de nomazi,sarmați sosiți pe teritoriul Moldovei. Urmează apoi secole în care zona aceasta este ocupată de vizigoți,huni,gepizi,avari,bulgari,slavi și cei mai sângeroși în atacurile lor tătari.

Majoritatea popoarelor migratoare au fost respinse sau asimilate,singurii care au avut un impact asupra limbii și culturii românilor fiind slavii. Până la venirea imperiului austro-habsburgic se stabiliseră în zonă evrei,huțuli,germani,unguri,armeni,polonezi,greci,lipoveni ruși,ruteni,țigani,tătari dar și români veniți din Transilvania .Impresionantă este rezistența și continuitatea culturii populare țărănești în fața culturilor numeroaselor popoare cu care au intrat in contact.Influențe există însă pot fii considerate minore,față de amenințările cu înstrăinarea și asimilarea altor culturi. In Moldova întâlnim un amalgam de popoare: greci,sârbi,nemți,albanezi,bulgari,leși,cazaci,ruși,armeni,evrei și țiganii cu mulți copii.

„ Grecii,albanezii,sârbii și bulgarii traiesc liberi în Moldova și se ocupa cu negoțul,nemții,leși și cazacii sunt oșteni fie slujitori la curte.Armenii se socotesc supuși la fel ca și târgoveții și negustorii înaltei cetăți,ei au biserici la fel de mari și de împodobite ca și bisericile dreptcredincioșilor și urmeaza liberi legea lor.Evreii sunt și ei supuși să plătească tribut în fiecare an mai mare decât cel obișnuit,nu au altă ocupație decât să tină hanuri și negoțul,pot să își facă sinagogă oriunde vor,insă nu de piatră ci numai de lemn. Țiganii nu au alta îndeletnicire afară de fierărie și zlătărie;însușirile lor cele mai d seamă sunt însă trândăvia și furtișagul.

Despre obiceiurile de nuntă si logodnă

„Moldovenii își însoară copii la vârsta la care trebuie să se facă dupa legile bisericești cununia”. Se consideră că e rușine dacă o fată pețește un băiat, iar obiceiul e ca băieții să iși aleagă ei înșăși neveste și nu să aleagă părinții fetei ginerele.”Drept aceia,dacă unui flăcău îi place o fată,atunci el trimite la părinții ei oameni pe care ei îi numesc ,cu o rostire latinească stricată pețitori adică petitores. Aceștia iscodesc mai întâi pe departe gândurile bătrânilor,ca să nu pățească rușinea să nu vrea părinții fetei.Dacă bagă de seamă însă ca aceștia vor s-o dea atunci se duc cu toate rudeniile mirelui în casa fetei.”

Cel dintâi pețitor numit staroste începe să spună vorbele:”Moșii și strămoșii părinților noștri,umblând la vânat prin codrii au dat peste țara în care locuim noi acum și în țara asta trăim,ne hranim și ne întărim cu laptele și mierea ei.Îmboldit de pilda lor,măritul boier cutare,în vreme ce umbla după vânat pe câmpii,prin codrii și prin munți,a dat de o ciută,care, sfioasă și cuminte nu i-a îngăduit să-i vadă fața ci a luat-o la fugă și s-a ascuns.Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei,care ne-a adus până în casa aceasta; de aceea voi trebuie să ne dați sau să ne aratați încotro a fugit vânatul pe care l-am gonit cu osteneală și sudoare din pustietați.”Părinții la început spun că în casa lor n-ar fii venit acest vânat cică ciuta ar fi ascunsă pe la vecini.

Pețitorii stăruie să li se arate vânatul,atunci se aduce o fată bătrână îmbrăcată în zdrențe și se întreabă dacă aceasta este ciuta.Pețitorii răspund că nu și adaugă că „vânatul lor are plete bălaie,ochii de șoim,dinți ca șiragul de mărgele.buze mai roșii ca cireșele,trup ca o leoaică,pieptul ca de gâscă gât ca de lebădă,degete mai netede decât ceara și fața mai strălucitoare ca soarele și luna”.La sfârșit când pețitorii se laudă cu armele lor,părinții scot la iveala fata împodobită după posibilitățile lor.Când o văd pețitorii spun ca ea este ciuta căutată,apoi cheamă un preot si înaintea lor logodnicii schimbă inelele,apoi se pune masa,la care,se hotărește ziua nunții.Dacă se află în același târg sau în același sat casele celor logodiți,ori dacă nu sunt mai departe una de alta decât cale de 2-3 zile,atunci ospățul de nuntă începe de joi în ambele case și se ține până sâmbătă.Duminicase strâng toate rudenile mirelui ca să aducă mireasa mirelui.”Cei ce sunt adunați la casa miresei îi pândesc în cale și caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei .Ca să se ferească de acest lucru colăcarii folosesc de obicei cai foarte iuți .Dacă se întâmplă să-i prindă, când este vorba de oameni din nărod îi leagă vârtos și îi pun de-a îndărătelea pe cal”.Când aceștia văd că vine mirele,îi lasă pe colăcări nu fără ocări și se grăbesc spre casă.La urmă ,când oaspeții celor doua case se adună în casa miresei,se pune la cale o întrecere de cai,

hotărându-se o răsplată și anume la oamenii de rând o năframă cusută frumos,iar la cei avuți o bucată de pânză sau de mătase. Învingătorul primește răsplata din mâna miresei,iar calul este împodobit cu o cunună de flori. Spre seară logodnicii sunt aduși la biserică.În mijlocul bisericii se așterne un covorpe care stă la dreapta mirele,iar la stânga mireasa în urma lor stă nașul și nașa ținând lumânările,apoi preotul rostește rugăciunea obișnuită de cununieși le schimbă de trei ori inelele.După ce pune celor doi miri cununiile pe cap îi poartă prin prin mijlocul bisericii la fel ca la dans în timp ce cântăreții înalță cântarea obișnuită la acest prilej.” În această vreme rudele împrăștie celor din jur bani mărunți,nuci și hamei uscat ca să arate prin asemenea pilde că se roagă lui Dumnezeu pentru rodnicia hameiului și nuciloriar de toate avuțiile și semețiilor acestor lumi trebuie să se lepede”. Preotul dă la urmă celor doi miri să guste de trei ori pâine întinsă cu miere,semn al dragostei și al unirii veșnice.După ce se temină ceremonia toți se întorc la casa miresei,a cărui față este acoperită cu o pânză subțire de mătase roșie prinsă cu douaă bolduri.Când mireasa este dusă la culcare frații sau rudele miresei înfig boldurile în peretele deasupra mirelui. Când dau să părăsească casa miresei a doua zi întimpină rezistență din partea fraților miresei sau dacă nu are frați, frații părinților ei cu o sabie pe care o înfig de-a curmezișul în stâlpul uși.Mirele scapă de ei dându-le fie un cal fie un alt dar pe care îl are la îndemână. Mireasa se urcă singură într-o căruță însoțită de mama sau sora mirelui.

Tradiții de botez

Botezul creștin reprezinta identificarea credinciosului cu moartea,ingroparea și invierea lui Isus Hristos.Biblia arată că ‘’Nu stiti că toți câti am fost botezați in Isus Hristos,am fost botezați in moartea Lui?.Noi deci prin botezul in moartea Lui, am fost ingropați impreună cu El,pentru ca ,dupa cum Hristos a inviat din morți,prin slava Tatălui,tot așa si noi o să trăim o viată nouă’’.(Romani 6:3-4).In botezul creștin,scufundarea în apă ilustrează îngroparea cu Hristos. Iar ieșirea din apă ilustrează învierea împreună cu Hristos.

Botezul

Ce inseamnă de fapt botezul? .Prin taina botezului, copilul este creștinat. Copilului i se iartă păcatele, Păcatul Strămoșesc, de la Adam si Eva, care de la inceput au călcat porunca dumnezeiască. Pe langa iertarea păcatelor, cel ce se botează primește si darul Duhului Sfânt. Prin urmare copilul nu poate fi botezat decat o singură dată.După cum omul numai odata se naște pe lume din parinți trupești, tot așa numai odată primește botezul.

  Indiferent de religie, orice credincios ,urmează anumite reguli după nașterea copilului.Iar punerea numelui și intrarea in biserică reprezintă unii dintre cei mai importanți pași de inceput de viată.

În Bucovina,la imbinarea zilei cu noaptea,moașa aducea în camera copilului “o lumină”spunându-se că ursitoarele erau mulțumite când găseau această lumină și îi urseau copilului o viață bună. Tradițiile spun că pentru alungarea spiritelor rele,imediat după naștere trebuiau realizate o serie de ritualuri ce aveau drept scop protecția nou-născutului.Astfel,punerea unui fir roșu de ață în tocul ușii și legarea lui mai apoi de mâna copilului are drept efect înlăturarea deochiului.

LA ORTODOCȘI

Pe langă multitudinea de obiceiuri religioase și superstiții,botezul ortodox este ceva mai complex decat la alte religii. Ritualul constă în scufundarea copilului de trei ori în apă sfințită, neapărat în Biserică. Apoi, este uns cu ulei sfințit pe frunte piept ,mâini si picioare.Din acest ulei, preotul toarnă și în vasul de botez. Nou-născutului i se pune o cruciuliță la gât. 

Botezul trebuie săvârșit la o săptămână după naștere, când i se dă și numele copilului. Nașii trebuie să fie ortodocși.Copilul trebuie să poarte numele unui sfânt, să fie ocrotit, să sărbatoreze in fiecare an ziua onomastică prin care iși cinstește Sfântul ocrotitor.

La noi la  primul nume recomandat de preoți, pentru băieți este Ioan, numele celui ce l-a botezat pe Isus și pentru fetițe, Maria, mama Mântuitorului.

Nașii sunt părinții spirituali ai copilului, ei se leapădă de păcatul strămoșesc și se inchină lui Isus ,creștinând copilul.Se spune că dacă copilul este fetiță va fi crestinată de un bărbat ,iar dacă este baiat de o femeie ,nașii trebuie să se spovedească și să se impărtașească inainte de a intra in biserică.

Lumânarea de botez simbolizează lumina ce este adusă in sufletul celui botezat.Obiceiul spune că lumânarea trebuie impodobită, dar nu oricum.Florile să fie de crini (floarea Maici Domnului),buchetul să aibă frunze de ferigă pentru a avea copilul spor, să aibă crenguțe de brad pentru a fi sănătos ca un brad,brad din care a fost făcută crucea lui Isus, să aibă floricele de floarea miresei pentru a-i fi dezlegate cununiile.

Pânza de botez numită crismă, trebuie sa fie albă ,să nu fie cusută,să aibă trei metri. Cifra trei este un număr care se tot repetă in religia ortodoxă si reprezintă Sfânta Treime, cele trei zile petrecute de Isus in mormânt,copilul este scufundat de trei ori in  cristelnită iar trei lumânări sunt aprinse de preot in timpul slujbei.

După ritualul de lepădare către apus, de inchinare către răsărit, botezul propriu-zis, scufundarea in apa sfințită, inconjurarea in cerc inchis a mesei, citirea evangheliei, spălarea, ungerea, tunderea si Impărtașirea copilului, punerea cruciuliței, slujba de botez este incheiată. Nașii vor lua copilul si il vor incredința părinților după același tipic: "Mi-ai dat un păgân, ți-am adus un creștin".

După ce ritualul de botez s-a încheiat nașii oferă copilului în dar articole de îmbracăminte.Un obicei mai ciudat era acela al schimbării numelui copilului când acesta era bolnav și se părea că nu mai are scăpare:femeile opreau o persoană pe drum și împreună cu o lumânare îi dădeau copilul pe geam,persoana străină lua copilul îi schimba numele și îl dădea înapoi mamei pe ușa. După aceea copilul era strigat dupa noul nume pentru a nu fii recunoscut de boală

Tradiții de Paște

Paștele reprezintă una dintre cele mai mari sărbători creștine,ce are ca semnificație Învierea Mântuitorului și iertarea păcatelor lumești.În Bucovina se practică încă din timpuri străvechi tradiția încondeierii ouălelor.Oul reprezintă Creatorul lumii.Culoarea roșie cu care femeile vopsesc ouăle de Paști are mai multe semnificații,cea de simbol al învierii și mai reprezintă și sângele Mântuitorului ce s-a vărsat pentru păcatele noastre.

Antonio Mario del Chiaro secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu în 1672 scria că: “jupânesele dăruiesc de Paști o batistă și două ouă ciudat încondeiate cu flori de aur (artă în care valahele sunt foarte iscusite) și acest obicei se întrebuințează între rude și amici ”.

În săptămâna dinaintea Paștelui se sfințesc la biserică ramuri de salcie înmugurite numite “mâțâșori” ,acestea sunt mai apoi aduse acasă pentru a fii puse la icoane ,pentru a aduce spor casei, de apărare a casei de rău și pentru a aduce sănătate celor din casă ,iar fetelor nemăritate să le aducă noroc în dragoste.

În Săptămâna Mare se crede că Cerul este închis ,iar dacă cineva moare sufletul acestuia este dus direct în Iad.Marțea din Săptămâna Mare se numea Marțea Sacă și se ținea post pentru a nu seca laptele animalelor.În Joia Mare se credea că morții se întorc la locuințele lor vechi și rămân până în Duminica Mare.Nu se spălau rufe iar dacă se punea o cloșcă se credea că aceasta va scoate doar cocoși.Din Joia Mare nu mai aveai voie să torci până la Ispas (Înălțare).În Joia Mare (Denia cea Mare)toate femeile mergeau la cimitir pentru a tămâia mormintele ,trebuia să fie prezentă întreaga familie,tot atunci se vopseau și încondeiau ouălele .În Vinerea Mare nu se cocea și nu se semăna nimic.Se spunea că în Sâmbăta Mare era singura zi din an în care femeile puteau să își bată bărbatul.În ziua Paștelui se mai păstrează și azi obiceiul ca dimineața fiecare membru al familiei să se spele pe față într-un lighean cu apă neîncepută în care se punea un ou roșu și un ban de argint,pentru a putea fii roșii și sănătoși ca oul iar banul pentru a putea fii bogați și curați ca argintul. După acest ritual se gusta din anafora adusă de la biserică sfințită de preot și mai apoi din fiecare preparat făcut pentru masa de paște sfințită la biserică .

Tradiții de Anul nou

În domeniul folclorului,sunt de proveniență cultă cântecele de stea,versurile funebre,unele orații,apoi marșurile nupțiale executate numai instrumental alături de romanțe și cuplete satirice care au pătruns și la sate,îndeosebi în Moldova.

Colindatul a început ca o mare ambiție a bisericii de a integra datinile străvechi de anul nou cu cel din cadrul crestin al sărbătoririi nașterii lui Isus.Moștenirea traco-dacică a rămas necunoscută, acesta fiind dedusă cu o oarecare aproximație din fondul comun al obiceiurilor europene referitoare la noul început de an. Potrivit unei conceptii străvechi,se credea ca în această perioadă de tranziție,anul poate influența, desfășurarea ciclului naturii,era perioada împlinirii dorințelor mult râvnite,când omul devenea „stăpânul cosmosului”. Aceasta era realizată prin rostirea cuvintelor care denumesc lucrurile și stările dorite. În aceasta perioadă cuvântul putea devenii faptă.În aceasta perioadă de tranziție,totul devenea deosebit de propice spiritelor ostile omului,în consecință au apărut tot felul de protecții,de ritualuri ce aveau drept scop îndepartarea acestor spirite nocive,sau macar de ale face inofensive.Zgomotul asurzitor al diferitelor instrumente,în special cel al tobelor făceau posibil acest lucru.În trecut se credea ca la asemenea sărbătoare ,participau și morții sub formă nevăzută,la veselia generală a celor vii.

Ursul

Atestat numai în Moldova îndeosebi în cea subcarpatica,întruchipează jocul animalului menit să aduca noroc și sănătate în casă.Masca ursului este sumară,facută dintr-un cap din stinghii de lemn acoperite cu blană și dintr-un sac pe care sunt cusute spice de stuf sau de alte materiale care pot imita culoarea ursului.În mână ,ursul are un ciomag,care îl ajută să imite pașii săltați ai animalului viu. Ursul e însoțit de un ursar care îl îndeamnă la joc și de instrumentiștii necesari. Pe alocuri cortegiul este mărit și cu un „pui de urs”,un copil menit să sporească atracția șcenică prin numeroasele dări peste cap,apoi printr-o „ursăriță”, care face dialoguri hazlii cu ursul,la care se mai pot adăuga și alte personaje:căldărarul,arnăutul,vânătorul etc.

Strigăturile ursarului sunt simple îndemne la joc:

„Joacă bine,măi Martine,

Că-ți dau pâine cu măsline”

La care se mai adugă și altele:

„Și-o bucată de slănină

sa-ți țină o săptămână!

Joaca tot mereu așa

Că mâine te-oi însura

și cu banii căpătați

ne facem și noi bogați.”

„Na,na,na ursule,na,

na la tata zahara!

Ursul meu e mititel,

Dar vrea carne de vițel…

Se urcă pe băț în sus,

Dar de-o vreme și mai bine

Mă joacă el pe mine.”

Ritualul de îngropare a morților în Moldova

„Moldovenii își îngroapă morții după rânduiala bisericii răsăritene. Îndată ce moare cineva, se spală cu apă caldă și, înainte de a-i înțepeni mădularele ,îl îmbracă cu hainele cele mai noi și cele mai bune pe care le-a avut;se așează apoi trupul pe năsălie în mijlocul pridvorului. Trupul mortului nu se îngroapă chiar în ziua cea dintâi,ci se așteaptă până a treia zi,ca nu cumva să se socotească mort un bolnav căzut numai în nesimțire și să se îngroape de viu.”

Când moare cineva se trag clopotele de la biserică, la auzul lor vecinii vin să iși prezinte condoleanțele rudelor ce stau la priveghi.În ziua îngropării toți vecinii se adună și îl petrec pe mort,după ce se termină slujba la biserică. Preoții merg în fața mortului iar rudele în urmă. După ce se îndeplinesc datinile bisericești,trupul mortului este îngropat în curtea bisericii.Când moare vreo căpetenie de oaste,caii lui se acoperă cu o pânză neagră și hainele cele mai scumpe i se pun deasupra;înaintea mortului este purtată o suliță de care este atârnată o sabie fără teacă,cu mânerul în jos.De o parte și de alta sunt soldații îmbrăcați în zale și coifuri. Ei pun în ochii cailor zeamă de ceapă sau praf de pușcă pentru a arăta ca și cai plâng moartea stăpânului.Dacă mortul a fost unul dintre cei mai de frunte,atunci numele dregătoriei lui este purtat înaintea năsăliei până la groapă.Locul său în divan trebuie să rămână gol cel puțin trei zile.Doliul nu este același pentru toți.Dacă moare un țăran atunci baieții lui trebuie să umble cu capul gol șase luni de zile ,chiar dacă e iarnă și să își lase să crescă barba și părul. Același lucru trebuiau să-l facă și boierii,vreme de 40 de zile însă acum nu mai practică acest lucru ,ei mulțumindu-se să îmbrace haine cernite și să își lase părul să crească.

Dacă a murit fratele unei fete de țăran,ea își taie o șuviță de păr și o pune pe cruce și are grijă ca timp de un an să nu se piardă sau să cadă .Dacă totuși se întâmplă acest lucru ea are grijă să pună alta la loc.

De obicei în fiecare duminică timp de un an rudele se adună la groapă să-și plângă morții.Cei bogați plătesc bocitoare ce știu diferite cântece de jale „în care arată ticăloșia și deșertăciunea vieții”:

„Cânt cu jale viața rea a lumii acesteia,

Cum se sfarmă și se rupe ca un fir de ață.”

Apoi ele și-l închipuie pe cel mort ca fiind de față și îl întrebă tot felul de lucruri și spun că din ură față de lumea aceasta el nu le răspunde,dar în cele din urmă înduplecat de rugămințile rudelor rostește câteva cuvinte.

„Le dă învățătură ce trebuie și ce nu trebuie să facă și le spune că de aici înainte nu va mai vorbi cu dânșii și nici nu se va mai întoarce pe pământ,fiindcă a și început să guste desfătarile raiului,pe care Dumnezeu le-a gătit pentru slugile lui credincioase.”

Structura ansamblului gospodăriei sătești Fundu Moldovei în interiorul Muzeului Național al Satului ”Dimitrie Gusti” din București

Crearea Muzeului Satului cu denumirea actuală de Muzeul Național al Satului ,,Dimitrie Gusti”, este rodul unor cercetări intense teoretice și de teren, ca și a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Școlii Sociologice din București. Cercetările profesorului au avut rol de pionierat atât în țară cât și în străinătate, concretizându-se cu organizarea de expoziții temporare, pavilionare, consacrate vieții sociale și culturale populare. Expozițiile montate în satele sau în sălile seminarului de sociologie de la Universitatea din București s-au dezvoltat treptat timp de unsprezece ani, reconstituindu-se colțuri de case și interioare țărănești. Aceste expoziții au evoluat spre proiectul de înființare a Muzeului Satului Românesc.

Muzeul Satului din București a fost construit în 1936, cu ocazia Lunii Bucureștilor, pe terenul de lângă lacul Herăstrău, într-o perioadă foarte scurtă, lucrările fiind încredințate lui Henri H. Stahl și lui Victor Ion Popa. Muzeul adună în spațiile lui istoria miilor de sate de pe teritoriul României, cu tot cu modul oamenilor de a trăi, de a munci și de a petrece, încă de acum trei secole. Cele mai vechi case țărănești, conservate până azi, datează din secolul al XVII-lea. Dimitrie Gusti scria că scopul înființării muzeului este ,, să înfățișeze lucruri adevărate, fiind un muzeu sociologic al satului românesc de astăzi”.

Dimitrie Gusti(13 feb 1880-30 oct. 1955)

Muzeul Național al Satului ,,Dimitrie Gusti” este unul dintre primele muzee etnografice din lume și se întinde pe o suprafață de 10 hectare cu 71 de complexe și 317 construcții diferite.Au fost aduse gospodării țărănești din locurile de origine pentru a reflecta cultura și civilizatia din România. 42 de case au și unelte, obiecte necesare vieții gospodărești, hambare, grajduri, garduri lucrate din lemn, nuiele sau chirpici, porți modeste sau impunătoare, interioare cu mobilierul specific, unelte de muncă, vase, covoare și alte țesături. Interioarele construcțiilor au fost reconstituite și dotate cu obiecte autentice, specifice fiecărei zone etnografice, construcții anexe, biserici, instalații de tehnică populară (moara de vânt din Sarichioi, atelierul de olărie din Horezu, pive și vâltori acționate de apă etc.), ateliere meșteșugărești.

Moara de vânt din Sarichioi Biserica din lemn din Dragomirești, Maramureș

Apariția primelor semne de îngrijorare cu privire la soarta artei populare au apărut în secolul al XIX-lea și tot atunci s-a format ideea organizării unui muzeu în aer liber în România. Muzeul este unul dintre cele mai vechi muzee în aer liber din această parte a continentului și a fost conceput de către Dimitrie Gusti ca muzeu sociologic. De-a lungul timpului, a constituit un model și a fost o sursă de inspirație pentru muzee de același tip, din Europa de est și de vest. Punerea în evidență a frumuseții artei populare țărănești era un obiectiv secundar, principal fiind viața tradițională dar și lumea contemporană. Au fost aduși locuitori din zona de proveniență a gospodăriilor, care trebuiau să fie îmbrăcați în port țărănesc și să-și desfășoare viața pe cât posibil ca și acasă la ei. Ulterior, datorită incompatibilității dintre locuirea efectivă și principiile muzeologice de conservare a patrimoniului, s-a renunțat la această idee. Dimitrie Gusti considera că muzeul trebuie să fie un topos central în cultura națiunii. Trebuia să fie un loc unde se depozitează întreaga zestre de documente autentice colectate în timpul cercetărilor.

În calitate de șef al catedrei de sociologie în cadrul Universității București, Gusti organizează între anii 1925-1935, cu specialiști din diverse domenii: sociologi, etnografi, folcloriști, geografi, statiscieni, medici și studenți, campanii de cercetări monografice, într-un număr relativ mare de sate, printre care și Fundu Moldovei din Județul Suceava. Aceste campanii monografice au demonstrat cât de importante sunt cultura populară si civilizația populară pentru istoria poporului român. Într-una din sălile de clasă din Fundu Moldovei, în 1928 s-a organizat cel dintâi Muzeu privat (al lor), iar în același an, s-a organizat cel dintâi muzeu deschis publicului cu colecții din satele Nerej și Fundu Moldovei. La expoziția finală,în Parcul carol, în sălile cele mari ale Pavilionului regal,s-au reconstituit, în decoruri de teatru, din pânză și lemn, 25 de odăi de sate. În doar câteva luni,în 1936, muzeul a fost gata ca urmare a muncii unor personalități deosebite, discipoli ai lui Dimitrie Gusti: H.H Stahl, V.I.Popa, Mac Constantinescu și alții.

În ziua de 17 Mai s-a deschis Expoziția Muzeului Satului Românesc ce se afla așezat în Parcul Național Regele Carol II din București. Deschiderea Expoziției s-a făcut printr-un serviciu religios, de față fiind d-l profesor Dimitrie Gusti, directorul general al Fundației Principele Carol, primarul Capitalei și numeroși alți oameni de seamă ai țării. După slujba religioasă, preoții au mers și au sfințit fiecare casă în parte. Apoi, întreaga mulțime aflată de față a început să cerceteze cu mare atenție, această minunată expoziție. Toate casele cu gospodăriile lor au încântat mult pe toți cei prezenți. După război, muzeul va avea un profil clar de etnografie, la conducerea sa fiind instalat Gheorghe Focșa, participant la cercetările de teren ale echipelor gustiene.

Fundu Moldovei, din zona Câmpulung Moldovenesc, este o comună reprezentativă pentru localitățile de munte ale Bucovinei.Aceasta a fost în centrul atenției specialiștilor de la începutul secolului XX, fiind aleasă la îndemnul istoricului Ion Nistor, pentru cercetări sociologice. Este una dintre cele mai ample campanii de cercetări monografice.

După cercetările efectuate în Vrancea, profesorul Dimitrie Gusti și H.H. Stahl au înțeles cât de importante sunt pentru studiile sociologice și istorice așa numitele ,,relicte sociale” cu caracter arhaic. Tocmai de aceea, au ales pentru continuarea cercetărilor comparative privind realitățile sociale în campania din iulie 1928, satul Fundu Moldovei, care făcea parte din Ocolul Câmpului Moldovenesc. Satul Fundu Moldovei este mai vechi decât consemnarea documentară din secolul al XVIII-lea. Ținând, seama că Ocoalele Moldovenești s-au înființat între anii 1300 – 1400 și că așezarea făcea parte din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, se poate considera aceasta ca un argument în favoarea atribuirii unei vechimi anterioare atestărilor documentare ale așezării. În perioada cercetărilor de la Fundu Moldovei a fost formulată și teoria ,, obștei pe baza de tradiții difuze”potrivit căreia ,,anonimatul orcărei creații folclorice derivă din faptul că au un caracter colectiv”. Cercetarea a fost organizată pe ,,cadre de manifestare” ca și în celelalte campanii. Idealul din punctul de vedere al profesorului H.H. Stahl ar fi fost ca toți participanții să știe să folosească metodele și tehnicile de anchetă socială de teren și să aibă o mentalitate deschisă spre ,,disciplinele de graniță” cum sunt geografia socială, istoria și economia socială etc. Trebuie menționat că parte din componenții echipei de la Fundu Moldovei erau studenți, unii dintre ei devenind mai târziu nume importante ale științelor sociale.

În arhiva Muzeului Național al Satului există documente rezultate din cercetările de monografie sociologică din Fundu Moldovei în vara anului 1928. Sunt grupate în două dosare numerotate în ordinea înregistrării. Primul dosar cuprinde documente referitoare la gospodăria țărănească cu elementele componente:locul de casă, casa propriu-zisă cu inventarul fiecărei camere, construcțiile economice și obiectele adăpostite în interior, planul gospodăriei și al construcțiilor, uneori bugetul amănunțit, venitul brut, cheltuielile gospodăriei pentru familie și menaj, îmbrăcăminte, genealogia familiei și, în unele cazuri, obiceiuri legate de construcția casei și de organizarea familiei. Deosebit de interesante sunt informațiile privind modul tradițional de transmitere a gospodăriei fiului cel mic, urmând, ca acesta să se îngrijească de bătrânii familiei. Alte informații importante se referă la moștenirea pământului. Ștefan Lițu din Benea, proprietarul ,,uneia dintre cele mai frumoase gospodării din Fundu Moldovei”, precizează: ,,La ficiori li se face casă, li se dă vite și pământ. Fetei o se face o ladă cu zestre de cu vreme. Această ladă se dă cu cămăși, catrințe, tulpane (de cap), brâie, pânze și ștergare. Apoi se mai dau cergi, covoare, țoluri, câte două vaci, doi boi, cai, 10-15 oi, găini, porci și pământ”.

Imaginea gospodăriei dar și a bunurilor stăpânite de proprietar reiese cu claritate din fișele monografiștilor păstrând în acelși timp savoarea graiului local. A existat o preocupare permanentă a echipei de a acoperi cât mai mult din teritoriu și de a cerceta atât gospodăriile românești cât și pe cele ale rutenilor sau germanilor.. Din răspunsurile la chestionare, se vede că întemeierea gospodăriei în pădure era un lucru firesc, la fel și obiceiul despăduririi pentru construirea casei.

Dosarul al doilea cuprinde multe date cu privire la comunitate, la nivelul cultural, la nivelul de instrucție, la preocuparea pentru ridicarea nivelului cultural și de trai, în general. Mulți dintre intelectualii locului cunoșteau cel puțin două limbi și citeau foarte mult. Existau foarte multe cărți religioase. O listă cu intelectualii proveniți din Fundu Moldovei arată că aceștia păstrau legătura cu locul de naștere și se mândreau cu originea lor.

În cadrul Muzeului Satului, gospodăria, ce ilustrează acest ținut, datează din 1901.Aceasta cuprinde:

1.Casa-este după modelul tipic românesc,împărțită în două camere care dau într-o tindă comună și cămară.Este construită pe un nivel. Este construită din bârne de brad, cioplite pe patru fețe, cu muchiile rotunjite, încheiate la colțuri în coadă de rândunică. Înălțată pe temelie de bolovani de piatră brută, casa are un foișor central și gang larg, cu stâlpi ciopliți și balustradă închisă. În exterior lemnul este aparent, având, ca specific distinctiv al zonei, în jurul ușii de la intrare și a ferestrelor mari, o ramă patrulateră din tencuială albă. Planul interiorului cuprinde o sală lungă, cu acces dublu, din curte și din grădină, casa mare sau salonul la nord și casa mică sau soba și cămara la miazăzi. Podeaua este din scânduri de brad; acoperișul din șindrilă de brad bătut la două rânduri prin îmbinare dreaptă. Evacuarea se face prin coș.

2.Șură cu grajd și magazie – este o construcție anexă pentru adăpostirea animalelor.este formată din grajd,șură și la mijloc există o despărțitură unde se țin sănii, care și unelte agricole. De asemenea are și fânar la pod. Construcția este din din lemn de brad cioplit. Tehnica de îmbinare a lemnului este coadă de rândunică (cununi de bârne orizontale). Podeaua este din pământ, iar acoperișul din șindrilă de brad, de asemenea tehnica de îmbinare este coadă de rândunică.

3. Bucătărie de vară – denumirea populară, locală este Hâj. Este o construcție anexă, monocelulară, fără ferestre și plafon. Este construită din lemn de brad cu acoperiș în două ape și învelitoare de șindrilă de brad. Baza este din piatră și bolovani de râu construită prin zidărie uscată. Podeaua din pământ, iar pereții sunt construiți din căpriori prinși în cuie de lemn, lați, fixați deasupra căpriorilor. Acoperișul este din șindrilă de brad bătut la două rânduri, iar evacuarea fumului se face prin acopreiș. Se aseamănă cu adăposturile pastorale de pe colinele munților.

4. Poarta șI gardul- protejează și delimitează gospodăria lasând parțial la vedere gospodăria.Poarta este impunătoare prin dimensiuni sub acoperiș de șindrilă lungă.Are două intrări-poarta mare pe unde intră caruțele și poarta mică pe unde intră locuitorii casei,gospodăriei, dar si musafirii. De jur împrejurul gospodăriei se află un gard( zăplazul) din scânduri de brad montat pe bolovani de piatră.Rolul bolovanilor este de a feri lemnul gardului de apă,să nu putrezească..Poarta și gardul sunt protejate prin acoperișuri în două ape.

5. Fântâna- este în partea stănga a casei construită din ghizdele de lemn cu cumpănă. În unele gospodării de azi fântânile au fost părăsite în urma infiltrării apelor satului

.

Gospodăria a fost construită inițial unde se află azi gospodăria din Bancu. A fost mutată de Gheorghe Focșa în 1957.În 2002 a fost complet restaurată, înlocuindu-se, temelia de cărămidă cu alta de piatră.

Cercetările de la Fundu Moldovei rămân deosebit de importante, nu numai prin aspectul cercetărilor de teren ci și prin formularea și clarificarea unor teorii care au întregit metoda de cercetare monografică instituită în 1925 la Goicea, județul Dolj.

Muzeul Național al Satului ,,Dimitrie Gusti” va rămâne deschis pentru todeauna ca să poată fi cercetat de oricine se interesează de mersul vieții românești la sate.

Șura cu grajd in cadrul gospodăriei din Fundu Moldovei

În majoritatea gospodăriilor Bucovinene, găsim pe lângă casa propriu-zisă și alte construcțtii anexe cum sunt: bucătăria de varră, șura sau șura cu grajd. Tipul tradițional de gospodărie, prin dispunerea locuinței și acaretelor se numește gospodărie cu ocol.

Ansamblul gospodăriei este dominat de construcții destinate adăpostirii animalelor și depozitării furajelor. Anexele gospodărești sunt concentrate în jurul casei și sunt construite cam din aceleași materiale ca și casa.

Șura cu grajd are aproximativ formatul unei case și este accesibilă numai din curte, în partea opusă fiind închisă de peretele din dos.

Anexa este împărțită în șură, grajd și în unele gospodării, între ele există o despărțitură specială pentru animale, adăpost pentru diferite lucruri de lemn( osii), care,unelte agricole(coase,furci,furcoaie,greble,sape,lopeți, haraci etc.).De asemenea există și un pod folosit pentru adăpostirea fânului.

Este o construcție dreptunghiulară, ridicată pe temelie de piatră pentru a feri lemnul de umezeală.Are pereți din bârne de lemn de brad cioplit,îmbinate prin sistemul în formă de coadă de rândunică, la care nu se folosesc nici măcar un cui.

Podeaua șurei cu grajd este mai înaltă decât nivelul curții, de obicei din pământ ,dar în unele gospodării este și din lemn, cu scopul de a o face mai rezistentă în timp și pentru a se păstra curățenia mai bine. Tavanul este alcătuit din grinzi transversale, peste care sunt așezate scânduri una lângă alta. Faptul că acesta este prea jos, aerul din construcție se încălzește prea mult și se încarcă de aburi dăunători sănătății animalelor.De tavan se atârnă slăninile și cărnurile afumate, iar de cuiele din perete sunt agățate burdufuri de oaie pline cu mălai,ploște etc.

Podul (fânarul), în care se paăstrează fânul și celelalte nutrețuri, este spațios și înalt. Accesul se face din exterior printr-o intrare în acoperiș cu ușiță, oferindu-i țăranului o modalitate mai ușoară de a pune fânul în pod direct din căruță cu furca sau urcându-se pe o scară. De asemenea, accesul se face și din interior, prin tavan unde se lasă o gaură, de obicei deasupra ieslei, țăranul urcând în pod, folosindu-se de marginea ieslei sau de o scândură înțepenită în perete.

Acoperișul este din șindrilă de brad în două sau patru ape și bârne rotunde sau cioplite.Acesta este înalt pentru a adăposti cât mai mult fân pentru iarnă, dar și pentru ca apa și zăpada să alunece cât mai repede și să nu putrezească dranița.Dranița este materialul tradițional din lemn prelucrat cu care se contruiesc acoperișurile și reprezintă un element de identitate pentru zona bucovineană.

Ușile sunt din lemn,prinse în balamale de fier sau lemn (țâțâni) și se deschid înlăuntru, având încuietori din fier (broaște din fier). Lângă ușă se țin agățate de cârlige de lemn sau așezate pe polițe de lemn: șeaua, hamurile și țoalele.

La grajd pentru aerisire și iluminat găsim ferestre mici ,pătrate din striclă cu rame din lemn și sunele rombice, mici aflate sub streașină.

Pragul face trecerea dintr-o cameră în alta sau din afară înăuntru. Este înalt, de obicei realizat dintr-o singură bucată de lemn, de lățimea ușii. Era și este folosit de țărani și ca loc de șezut.

Grajdurile și șurile au dimensiuni mari și astăzi și se gaăsesc în majoritatea gospodăriilor bucovinene și nu numai.

Reprezentarea casei în concepția tradițională a românului

Înainte se construiau case doar pentru adăposturi,ulterior, în concepția tăranului romîn, casa a căpătat mai multe semnificații.Omaenii și-au dorit un cămin, un loc pentru protejarea familiei, pentru integrarea în comunitate, pentru o viață socială fericită ajungând să transmită respect nu doar față de mediu, ci și față de ceilalți vecini prin înfrumusețarea locului, după cum și zicala „Omul sfințește locul!”

Țăranul român beneficiază de cunoștințe acumulate de-a lungul timpului de către înaintași, reușind pe baza acestora să-și construiască o casă rezistentă, trainică,cu volume clare, cu trăsături specifice fiecărei zone, lui rămânându-i să creioneze spațiile unei case plăcute, să înfrumusețeze după bunul său plac.

După materialele folosite, forma casei, pozițtionarea casei în funcție de punctele cardinale, în funcție de soare, simplitate , îți poți da seama repede că este vorba despre o casă tradițional românească.Constatarea multor pasionați de tradițional este că, spațiul casei tradiționale te ajută să te regăsești,te bucură,te odihnește.Ca și pe teritoriul românesc, aplecarea către tradițional există și la alte popoare, tocmai pentru a păstra uniformitatea și frumusețea construcțiilor.

Tocmai prin simplitatea ei, o casă tradițională nu va deveni niciodată plictisitoare sau demodată, pentru că ea nu se înscrie în tiparele modei ci în tradiție.

Deși, astăzi găsim nenumărate construcții moderne, arătând „altfel” decât casa tradițională, purtăm în suflet tot imaginea casei părintești.

Bibliografie

Popoiu, Paula, Fundu Moldovei.80 de ani de la prima campanie monografică 1928-2008,Editura Mega, Cluj-Napoca,2008

Braga,Nicolae,Urbanismul Daciei Romane,Editura Fada,1980

Densusianu,Nicolae, Dacia Preistorică, Editura Arhetip, București, 1913

Bîrlea,Ovidiu,Folclorul Românesc,vol I,II, Editura Minerva, București,1981,1983

Petrescu,Paul, Arhitrectura din Muzeul Satului,Editura tehnica,1955

Dimitrie,Cantemir,Descrierea Moldovei, 1909; Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor

Cojocaru,Nicolae,Casa veche din lemn din Bucovina,Editura Meridiane,1983

Liviu,Mărghitan,Civilizația geto-dacilor, Editura Ion Creangă