FUNDAȚIA PENTRU CULTURĂ ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT IOAN SLAVICI TIMIȘOARA [309315]

FUNDAȚIA PENTRU CULTURĂ ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT "IOAN SLAVICI" TIMIȘOARA

UNIVERSITATEA "IOAN SLAVICI" DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

DOMENIUL: FINANȚE

PROGRAMUL DE STUDII: FINANȚE ȘI BĂNCI

LUCRARE DE LICENȚĂ

2017

FUNDAȚIA PENTRU CULTURĂ ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT "IOAN SLAVICI" TIMIȘOARA

UNIVERSITATEA "IOAN SLAVICI" DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

DOMENIUL: FINANȚE

PROGRAMUL DE STUDII: FINANȚE ȘI BĂNCI

MARKETING CULTURAL

CU STUDIU DE CAZ LA

TEATRUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU”TIMIȘOARA

2017

FUNDAȚIA PENTRU CULTURĂ ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT „IOAN SLAVICI” TIMIȘOARA

UNIVERSITATEA „IOAN SLAVICI” TIMIȘOARA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA FINANȚE ȘI BĂNCI

TEMA

Lucrarea de licență dată student: [anonimizat]: SIMONA ANGHELUȘ

Tema lucrării este: „Marketing cultural cu studiu de caz la Teatrul Național„Mihai Eminescu” Timișoara”

Termenul pentru predarea lucrării este: iunie 2017

Elementele inițiale pentru lucrare sunt: [anonimizat], materiale preluate de la instituție.

Conținutul lucrării:

Capitolul 1. Conceptul de marketing

Capitolul 2. Particularități ale comunicației de marketing în domeniul prestațiilor teatrale. Mixul de marketing

Capitolul 3. Marketingul cultural la Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara

Capitolul 4. [anonimizat]: afișe, [anonimizat], articole.

Consultații pentru lucrare: periodic

Data eliberării temei: ______________

Tema a [anonimizat]: __________________

Semnătura student: [anonimizat]

2017

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………………

Capitolul 1. CONCEPTUL DE MARKETING…………………………………………………………………….

1.1 Definiția conceptului de marketing cultural……………………………………………………………………….

1.2  Caracteristicile prestațiilor teatrale……………………………………………………………………………………..

1.3 Obiective ale activității de marketing cultural……………………………………………………………………….

1.4 Tipuri de modele culturale…………………………………………………………………………………………………

Capitolul 2. PARTICULARITĂȚI ALE COMUNICAȚIEI DE MARKETING ÎN DOMENIUL PRESTAȚIILOR TEATRALE.MIXUL DE MARKETING……………………………

2.1 Comunicarea de marketing. Strategii de comunicare……………………………………………………………

2.2 Produsul și prețul……………………………………………………………………………………………………………..

2.3 Distribuția și promovarea…………………………………………………………………………………………………..

2.4 Populație. Proprietăți. Proces……………………………………………………………………………………………..

Capitolul 3. MARKETINGUL CULTURAL LA TEATRUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU” TIMIȘOARA

3.1Prezentarea instituției………………………………………………………………………………………………………

3.2 Analiza Teatrului Național „Mihai Eminescu Timișoara” și definirea lui ca marca…………………..

3.3. Locul activității de marketing în cadrul Teatrului Național „Mihai Eminescu” Timișoara……..

Capitolul 4. SITUAȚIA ECONOMICO-FINANCIARĂ

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI………………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………….

ANEXE…………………………………………………………………………………………………………………………….

Introducere

Marketingul este văzut ca un fenomen cultural tot atât de mult cât este considerat un fenomen economic. El se bazează, între altele, pe trecerea de la perspectiva îngustă a analizei economice la cea cuprinzătoare, care include toate elementele mediului, în rândul cărora, pe un loc special, se situează cultura.

Factorii culturali sunt cei care permit explicarea corectă a modelelor de consum și a comportamentului consumatorilor diferitelor piețe.

Tema acestei lucrări de licență provine dintr-o puternică pasiune pentru domeniul teatral și din dorința de a demonstra că deși arta implică puternice valențe spirituale, nepragmatice, ea poate fi totuși abordată dintr-o perspectivăde marketing. Chiar mai mult, căutăm o evidență a faptului că pentru a o comunica nu este suficientă simpla existență a creației teatrale, aceasta necesitând o planificare strategică coerentă pentru a avea impactul scontat.

Provocarea generată de elaborarea unei strategii de comunicare de marketing – demers complex necesitând creativitate și organizare – a fost dublată în intensitate de focalizarea pe Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara, teatru deținând un caracter puternic, nonconformist în materie de spectacole culturale.

Obiectivul principal al acestei lucrări este proiectarea unei strategii de comunicare de marketing a Teatrului Național ”Mihai Eminescu”, insistând pe urmărirea unor activități care prezintă garanția materializării lor în perioada 2014-2016. Deosebit de importante sunt stabilirea obiectivelor comunicării, denumirea țintei vizată de comunicare, crearea axului comunicațional, determinarea bugetului necesar comunicării, elaborarea mixului comunicațional și a strategiei mijloacelor de comunicare și evaluarea și controlul, toate acestea subsumându-se secțiunilor din lucrare cu un evident accent personal. Imposibil de neglijat datorită semnificației și corelației lor cu demersul comunicațional, mai exact utilizării lor ca fundament pentru ultimul capitol sunt și capitolele surprinzând particularitatea comunicației de marketing în domeniul prestațiilor teatrale și situația mixului de marketing.

Capitolul 1.

CONCEPTUL DE MARKETING

Managementul cultural “are o dublă semnificație, el putând fi privit ca știintă a conducerii în sistemul culturii sau ca tehnică de administrare a organizațiilor culturale.”

Pentru R.F. Daft managementul presupune atingerea scopurilor organizaționale printr-o conducere eficientă, ca urmare a planificării, organizării, coordonării și controlului resurselor, componentelor sale”.

“Managementul pur, declară N.Postăvaru, înseamnă organizare, oameni și resurse, informații și comunicare, dar mai presus de toate omul=managerul, cel care ia decizia, care planifică, reprezintă, organizează, alege oamenii și modul de comunicare” astfel ca:

“managementul=organizare+conducere+ marketing, adică eficiență și profit”.

Tot el definește managementul drept:

o știință, mai ales la nivel macroeconomic, prin regulile și principiile ce le are,

artă, mai ales la nivelul firmelor mici, prin inițiative, intuiție și riscul personal al managerilor

o filosofie, prin principiile unanim valabile întâlnite pe parcursul istoriei.

Definiția conceptului de marketing cultural

Obiectivul managementului cultural este studiul tuturor metodelor de organizare ce apar in diverse societati si in diverse perioade istorice in interiorul manifestarilor culturale in totalitatea lor.

Obiectivele managementului cultural și artistic sunt următoarele:

conceperea sistemului vieții culturale, care pleacă de la o anumită politică culturală, de la modelarea organizatorică a sistemului în interiorul unei țări și al unei comunități,

planificarea dezvoltării culturale, prin stabilirea unor țeluri, priorități și metode de realizare a politicii culturale, precum și cercetarea situației culturale existente,

conceperea sistemelor de parteneriat în activitățile culturale, stabilirea relațiilor între anumite organizații în vederea obținerii unor rezultate optime,

realizarea infrastructurii instituției de cultură, precum și coordonarea și organizarea activității din interiorul acesteia,

organizarea procesului de producție a unei opere de artă (managementul proiectelor),

organizarea procesului de distribuție(difuzare)a culturii,

managementul produsului și a prețului,

instituirea formelor și metodelor de colaborare culturală internațională.

Așadar, managementul cultural se ocupă de creareea condițiilor pentru manifestări culturale și productia bunurilor culturale (a ideilor și valorilor) pentru transpunerea lor în scenă la îndemâna publicului iubitor de cultură.

Definirea și caracteristicile culturii

Cultura este atât de complexă încât este dificil de definit. S-a convenit totuși că o cultură este configurația comportamentelor învățate și rezultatele lor, ale căror elemente componente sunt împărtășite și transmise de către membrii unei societăți.

După cum se știe, cultura are numeroase elemente componente care, prin modul independent în care acționează, creează valorile culturale. Aceste valori culturale pot fi universale, sau specifice, proprii fiecărei culturi. Printre acestea se numără:

scara vârstelor,

sporturile,

calendarul,

gătitul,

dansul,

arta decorativă,

educația,

folclorul,

tabuurile alimentare,

limba,

legislația,

căsătoria.

Modul de exprimare este însă specific fiecărei culturi.

Cultura prezintă mai multe caracteristici.Înainte de toate, orice cultură este unică. Cu toate acestea, diferitele culturi au elemente comune. Cultura are apoi caracter multidimensional și complex. O altă particularitate a culturii este caracterul său integrativ, în sensul că ea asigură comunicarea între toți actorii sociali, precum și perenitatea acțiunilor lor.

Cultura include atât valori, idei, atitudini și simboluri conștiente, cât și inconștiente. Ea nu este transmisă pe cale biologică, ci este învățată. Prin natura ei, cultura are un caracter dual. Pe de o parte, ea este dinamică, ceea ce îi permite să evolueze. Pe de altă parte, ea este preponderent conservatoare, rezistând schimbării și sporind continuitatea.

Clasificarea culturilor

Culturile pot fi descrise și clasificate pe cinci dimensiuni:

variabilitatea culturală;

complexitatea culturală;

ostilitatea culturală;

eterogenitatea culturală;

interdependențele culturale .

Variabilitatea culturală

Culturile se schimbă în mod diferit. Unele sunt foarte stabile, altele sunt instabile. Unele se schimbă încet, altele mai rapid. Cu cât este mai mare variabilitatea culturală, cu atât culturile sunt mai imprevizibile pentru operațiunile de marketing internațional.

Complexitatea culturală

Culturile pot fi clasificate în concordanță cu expresia lor contextuală. Culturile cu un context simplu, precum cele din S.U.A., Germania, Elveția, sunt caracterizate printr-un comportament deschis și explicit.Culturile complexe, precum cele japoneză și chineză, sunt caracterizate prin comportament mult mai închis. În culturile cu context scăzut (simplificate), contractele scrise și comunicațiile sunt mai importante decât înțelegerile verbale.

Ostilitatea culturală. Unele culturi sunt considerate tolerante, chiar puternic receptive, în timp ce altele se pot opune, ajungând să fie chiar dușmănoase – prin atitudinile față de produsele străine, firmele străine, managerii străini etc.

Eterogenitatea culturală. Termenul eterogenitate culturală se referă la gradul în care culturile se deosebesc. Cu cât este mai mare omogenitatea, cu atât mai mari sunt oportunitățile pentru standardizarea programelor și proceselor de marketing internațional.

Interdependențele culturale. Acestea se referă la gradul de sensibilitate a unei culturi și la reacția sa la condițiile și dezvoltările din alte culturi. Interdependențele culturale sunt întărite prin comunicații și transporturi avansate.

Elementele culturii

Numărul elementelor constitutive ale culturii este extrem de mare, el variind – în anumite limite – de la un autor la altul. O sinteză a diferitelor opțiuni descrie cultura prin următoarele componente esențiale: cultura materială, limba, religia, valorile și atitudinile, obiceiurile, organizarea socială și estetică.

Cultura materială

Aceasta include toate uneltele și obiectele unei societăți, care sunt rezultatul unui proces tehnologic. Factorii tehnologici sunt numeroși, printre cei mai importanți numărându-se:

nivelul tehnic al producției;

investițiile pentru cercetare – dezvoltare;

tehnologiile avansate și tehnologiile cheie;

politica statului referitoare la cercetare și tehnologie.

Un indicator pentru aprecierea gradului de dezvoltare tehnologică specific fiecărei țări îl constituie cheltuielile pentru cercetare. Atât la nivelul țărilor, cât și al firmelor, acest indicator este diferit.

Limba este nu doar un mijloc de comunicare, ci și un element al culturii. Ea reflectă natura și valorile unei culturi, fiind o adevărată oglindă a acesteia.

Limba trebuie abordată de o manieră complexă și cuprinzătoare. Analiza limbii pe piețele externe relevă câteva aspecte importante pentru fundamentarea strategiilor de marketing. Astfel, sunt cazuri când o limbă este comună mai multor țări. La polul celălalt, se situează cazurile în care există interferențe lingvistice în aceeași țară.

Sunt și situații în care există o limbă oficială și mai multe limbi autohtone. Diferențele lingvistice dintr-o țară indică potențiale probleme sociale și de comunicare. Chiar dacă există o singură limbă utilizată în mai multe țări, se poate aprecia că limba vorbită permite realizarea distincției culturale. Limba este însă un factor critic. Ea reprezintă cheia pentru înțelegerea și comunicarea între culturile locale din toată lumea.

Religia este un motiv de existență în multe culturi. Ea poate fi definită ca o stare internă, psihică sau ca un comportament mental care dă naștere manifestării externe. În lume există numeroase religii și grupuri religioase: animism, hinduism, budism, islamism, șintoism, confucianism, taoism și creștinism.

Animismul este termenul care descrie religia popoarelor primitive. El este definit ca o venerare a spiritului, ceea ce îl diferențiază de credința în Dumnezeu și în zei. Magismul, elementul cheie al animismului, este încercarea de a obține rezultate prin manipularea cuvântului spirit.

Hinduismul își are originea pe la 1500 înainte de Cristos. Principalele elemente specifice hinduismului sunt:

sistemul castelor,

familia lărgită ,

venerarea vacilor,

Nirvana.

Budismul derivă din hinduism și datează de la circa 600 înainte de Cristos. La baza budismului stau patru adevăruri nobile:

adevăr nobil al suferinței – aceasta statuează că suferința este omnipotentă și face parte din natura vieții;

adevărul nobil al cauzei suferinței – cauza suferinței este dorința de a avea și de a se distra, indiferent de modul de realizare a acestora;

adevărul nobil al încetării suferinței – suferința încetează odată ce dorința a încetat;

adevărul nobil al celor opt pași – dacă sunt urmați, încetarea suferinței oferă mijloacele pentru a atinge încetarea dorinței.

Islamismul datează din secolul al șaptelea după Cristos și este răspândit preponderent în Africa și în Asia. Teologia musulmană definește toate aspectele credinței față de Allah, Coranul fiind considerat ghidul ei suprem. Orice nu este prevăzut în Coran este respins.

Shinto, budismul și confucianismul este o combinație de trăiri religioase specifice Japoniei. Religia națională japoneză este shinto (calea zeilor).

Creștinismul este religia adoptată de o bună parte din populația globului, cu precădere în Europa și în America de Nord și de Sud, ea având cei mai mulți adepți. Religia creștină este împărțită în romano-catolicism, greco-catolicism, protestantism și ortodoxism. Superstițiile joacă un rol însemnat în multe țări. În unele părți din Asia, fantomele, ghicitoarele, chiromanția, fazele Lunii, demonii sunt parte integrantă a anumitor culturi. Religia, superstițiile, credințele nu trebuie subestimate. Impactul religiei asupra sistemului de valori al unei societăți și efectul acestuia asupra marketingului se resimt în numeroase modalități:

Sărbătorile religioase variază mult de la o țară la alta, nu numai de la creștini la musulmani, ci și între aceștia.

Modelele de consum pot fi afectate de cerințele sau tabuurile religioase.

Instituțiile religioase pot, la rândul lor, să joace un rol în problemele economice.

Diferențele religioase pot indica segmente care solicită strategii de marketing separate.

Valorile și atitudinile. Fiecare cultură are un sistem propriu de valori și atitudini. Ele se traduc în adevărate obstacole în calea produselor și firmelor străine.

Atitudinea față de nou este o altă dimensiune a sistemului de valori și atitudini. În multe țări, noțiunea de nou are o conotație favorabilă.

Obiceiurile trebuie să fie supravegheate în cazurile în care par să indice restrângerea diferențelor culturale între piețe. Pe primul plan se plasează obiceiurile de consum.

Estetica se referă la ideile dintr-o cultură care privesc frumusețea și bunul gust exprimate în arte – muzică, teatru, dans, pictură, sculptură -, precum și aprecierea culorilor și a formelor. Pe plan internațional există diferențe importante în estetică, dar ele tind sa fie mai mult regionale decât naționale.

Unul dintre domeniile afectate de cultură este designul. Produsele, ambalajele, construcțiile trebuie să țină seama de preferințele estetice locale. Un alt aspect îl reprezintă culorile. Culoarea este folosită adesea ca element de identificare a firmei și ea trebuie să țină seama de valoarea simbolică a acesteia.

Denumirea produselor este afectată, la rândul ei, de estetică. În mod frecvent, cel mai bun nume este cel exprimat în limba locală – și care este pe gustul local.

Organizarea socială se referă la modul în care oamenii sunt legați unii de alții, ceea ce diferă de la o clasă sau pătură la alta. Primul tip de organizare socială este bazat pe înrudire. În America, unitatea socială de bază este familia. Un alt aspect referitor la organizarea socială este teritoriul comun. În țările dezvoltate, acesta poate fi cartierul, suburbia sau orașul. În multe țări din America și Asia există gruparea tribală. Alte modalități de organizare socială pot fi:

castele sau grupările de clasă (clasele sociale). Clasele sociale diferite necesită programe de marketing diferite;

grupurile bazate pe vârstă;

rolul femeilor în economie.

Educația include procesul transmiterii de cunoștințe, idei și atitudini, și, totodată, procesul de pregătire în discipline particulare. O funcție a educației este transmiterea culturii și tradițiilor existente.

Dezvoltarea și protejarea culturii

O cultură se poate dezvolta sau proteja în patru moduri care se traduc în atitudinile membrilor săi. Aceste sunt:

atitudinea etnocentrică, inclusiv varianta egocentrică;

atitudinea sincretică;

atitudinea sintetică;

atitudinea oportunistă.

Atitudinea etnocentrică, relativ rară, constă în cantonarea în sistemul culturii de origine. Este cazul imigranților care mențin obiceiurile din țara de unde provin. Este și cazul angajaților expatriați care formalizează diferite atitudini sau comportamente naționale într-o țară unde n-au știut să se adapteze cu adevărat. Varianta egocentrică a atitudinii etnocentrice este întâlnită pe teritoriul național în timpul crizelor de identificare, datorată dificultăților.

Atitudinea sincretică, mai des întâlnită, constă în împrumutarea de elemente din diferite culturi pentru a crea un nou sistem comportamental sau de valori. Atitudinea sincretică cel mai frecvent întâlnită este confuzia între valorile religioase și cele poetice.

Atitudinea sintetică, reprezintă încercarea de a efectua o nouă sinteză și de a da o nouă coerență unei culturi existente.

Atitudinea oportunistă constă în împrumutarea de elemente ale culturii de adopțiune pentru a se contopi cu aceasta.

Analiza culturii. Cultura trebuie cunoscută în toate componentele ei. Diversele fațade ale culturii sunt interdependente și nu pot fi tratate individual.Pentru a avea succes pe piața internațională, oamenii de marketing trebuie să cunoască și să înțeleagă cultura. Acest lucru se poate face pe două căi:

cunoașterea de facto a culturii,

cunoașterea interparticipativă.

Cunoașterea de facto a culturii. Aceasta înseamnă că diferitele semnificații ale culturii, gusturile și alte caracteristici proprii fiecărei culturi sunt fapte pe care cel interesat le poate anticipa, studia și absorbi.

Cunoașterea interparticipativă, presupune capacitatea de înțelegere și apreciere completă a nuanțelor diferitelor modele și trăsături culturale.

Erori în evaluarea interculturală. Principalele surse ale interpretării greșite a aspectelor culturale de pe piața internațională sunt următoarele:

orbirea culturală inconștientă;

lipsa de autocunoaștere culturală;

proiectarea asemănărilor și parohialismul.

Orbirea culturală inconștientă constă în presupuneri bazate exclusiv pe cultură proprie asupra evenimentelor, oamenilor și comportamentului acestora. Sensibilitatea la acest tip de interpretare greșită este importantă în special când se pun la punct materiale promoționale, atât vizuale, cât și verbale.

Lipsa de autocunoaștere culturală se referă la incapacitatea de cunoaștere a caracteristicilor culturale proprii. Americanii, de exemplu, sunt surprinși adesea de modul în care îi văd străinii.Pentru indieni, ei sunt într-o grabă permanentă, kenienii îi văd ca fiind distanți, chiar cu americanii de rasă galbenă, columbienii îi văd ca fiind orientați în întregime spre muncă, iar japonezii îi consideră neciopliți.

Proiectarea asemănărilor și parohialismul se referă la tendința de a presupune că oamenii altor culturi sau situațiile existente în alte culturi sunt similare cu cele întâlnite în propriile culturi. Toate acestea au drept rezultat tendința de referire inconștientă la propriile valori culturale atunci când se evaluează situații în alte medii culturale. Această tendință este cunoscută sub denumirea de criteriu de autoreferință.Pentru identificarea criteriului de autoreferință a fost propusă o abordare interculturală în patru etape:

definirea problemei de marketing sau a obiectivului după cultura sau normele proprii;

definirea problemei de marketing sau a obiectivului după trăsături, obiceiuri și norme ale unei culturi străine, fără a efectua judecăți de valoare;

izolarea influenței criteriului de autoreferință (la propria cultură) asupra problemei și examinarea cu atenție a acesteia pentru a vedea în ce măsură complică problema.

redefinirea problemei de marketing fără luarea în considerare a criteriului de autoreferință și rezolvarea ei pentru obținerea unei soluții care să ea rezultate maxime.

În sprijinul realizării unei analize interculturale a comportamentului cumpărătorilor se poate utiliza un model bazat pe răspunsurile la o serie întrebări structurate după cum urmează:

Modele de analiză interculturală a comportamentului cumpărătorilor

Determinarea motivațiilor relevante existente în cultură

Ce necesități sunt satisfăcute cu produsul analizat în mințile membrilor culturii respective?

Cum sunt satisfăcute aceste necesități în prezent?

Membrii culturii recunosc ușor aceste nevoi?

Determinarea modelelor de comportament al cumpărătorilor

Ce modele sunt caracteristice pentru comportamentul de cumpărare?

Ce formă de diviziune a muncii există în familie?

Cât de frecvent sunt cumpărate produsele din tipul analizat?

Ce mărimi ale ambalajului sunt cumpărate în mod obișnuit?

Intră vreuna dintre aceste caracteristici comportamentale în conflict cu comportamentul așteptat de la produsul analizat?

Cât de puternic înrădăcinate sunt modelele de comportament care intră în conflict cu cele necesare pentru distribuția produsului analizat?

Determinarea gradului în carevalorile culturale sunt relevante pentru produsul analizat

Există valori puternice referitoare la muncă, moralitate, religie, relațiile de familie ș.a.m.d. care au legătură cu produsul analizat?

Produsul analizat are atribute care intră în conflict cu aceste valori culturale?

Pot fi evitate conflictele cu valorile culturale prin modificarea produsului?

Există valori pozitive în cultura analizată cu care poate fi identificat produsul?

Determinarea formelor caracteristice de luare a deciziilor

Membrii culturii analizate utilizează o abordare studiată sau impulsivă referitoare la deciziile privind inovațiile?

Care este forma procesului decizional?

în ce surse de informații au încredere membrii culturii analizate?

Membrii culturii analizate sunt rigizi sau flexibili în acceptarea ideilor noi?

Ce criterii utilizează ei pentru evaluarea alternativelor?

Evaluarea metodelor de promovare corespunzătoare culturii analizate

Ce rol ocupă publicitatea în cultura analizată?

Ce teme, cuvinte sau ilustrații sunt interzise?

Ce probleme de limbaj există pe piețele actuale care nu pot fi traduse în cultura analizată?

Ce tipuri de persoane sunt acceptate ca vânzători de către membrii culturii analizate?

Aceste persoane sunt disponibile?

Măsura în care acest model poate fi utilizat depinde de cunoașterea internă a altor culturi și a propriei culturi. In esență, analiza interculturală a piețelor solicită:

empatie culturală sau capacitatea de a înțelege logica internă și coerența altor moduri de viață;

capacitatea de a fi imparțiali în legătură cu valorile care trezesc neîncrederea consumatorilor în alte culturi.

Firmele care doresc să obțină succes pe piețele internaționale trebuie să depășească criteriul de autoreferință.Acest lucru se obține prin pregătire. Programele de pregătire trebuie proiectate să-i ajute pe cei care vor lucra pe piețele externe să depășească șocul cultural, diferențele în ceea ce privește normele referitoare la muncă, dorul de casă etc.

Analiza interculturală, prin concluziile sale, permite abordarea politicilor, strategiilor, mixurilor, structurilor organizatorice, planurilor și programelor de marketing în concordanță cu raporturile firmei cu elementele culturale ale piețelor. Distanța culturală impune abordarea diferențiată a piețelor și practicarea unui marketing diferențiat. Realizarea empatiei culturale permite:

abordarea diferențiată a piețelor acolo unde diversitatea culturală este mare; marketingul va fi adaptat în funcție de această diversitate culturală, rezultatul fiind marketingul diferențiat adaptat sau concentrat,

abordarea uniformă a piețelor pe baza similitudinilor culturale – în special ale comportamentului asemănător sau identic al piețelor – ceea ce are drept rezultat un marketing standardizat, pe o bază globală.

Modificarea culturii

Cultura este prin definiție conservatoare și rezistă schimbării. De aceea, intenția de modificare a culturii ar putea părea paradoxală. Instituțiile de cultură au două opțiuni pentru a introduce inovația într-o societate:

Prima presupune așteptarea, în speranța unor eventuale modificări culturale, care să demonstreze că inovația are valoare pentru cultură.

A două necesită implicarea în introducerea unei idei noi sau a unui produs nou și acțiunea deliberată pentru a depăși rezistența și a cauza modificări care accelerează ritmul de acceptare.

Există mai multe strategii de modificare a culturii, cum ar fi:

strategia congruenței culturale, care implică, în mod esențial, adaptarea la cerințele pieței prin comercializarea de produse similare celor existente pe piața respectivă, într-o manieră

cât mai convergentă cu normele culturale existente, minimizând astfel rezistența;

strategia modificării culturale neplanificate, întâlnită atunci când se introduce pe piață un produs diferit de cele existente și se așteaptă ca el să fie acceptat;

strategia modificării culturale planificate, care presupune acțiunea deliberată pentru schimbarea acelor aspecte ale culturii care sunt rezistente față de obiectivele de marketing predeterminate.

Dincolo de cunoașterea, analiza și modificarea culturii, este nevoie de o armonizare între cultura firmei și cultura pieței externe.

1.2  Caracteristicile prestațiilor teatrale

Arta teatrală, ca și spiritualitatea, nu pot fi considerate simple reprezentante ale termenului generic de „marfă”. Valorile culturale vizează orizonturi ale frumosului, ale binelui moral, ale cunoașterii și spiritualității, motiv pentru care evaluarea „produsului” teatral devine o sarcină dificilă. Judecata estetică, artistică se diferențiază net de cea economică și de cea teoretică/cognitivă întrucât, asemenea judecății etice/morale, poartă emblema decisiva a subiectivismului și a conștiinței individuale.

Serviciile teatrale reprezintă o componentă a serviciilor culturale – activități prestate în beneficiul consumatorilor de cultură, cu sau fără participarea lor directă, cu scopul de a le împlini anumite nevoi și a le produce satisfacțiile așteptate de ei. Luând în considerare tipologia serviciilor culturale după conținutul prestațiilor și a mijloacelor utilizate, teatrul se include în domeniul spectacolelor, alături de film, muzică, dans, formații artistice, festivaluri și târguri de muzică.

Particularitățile prestațiilor teatrale se definesc prin analogie cu elementele distinctive ale sectorului cultural. Un criteriu de evidențiere a specificității este reprezentat de caracteristicile ofertei culturale: diversitatea acesteia, distincția dintre produsele culturale care iau forma bunurilor și cele care formează serviciile, cât și unicitatea operei. Această ultimă caracteristică este deosebit de importantă în cazul domeniului teatral.

Output al unității teatrale, spectacolul pus în scena este, de regulă, gândit, executat și difuzat ca prototip, mai precis unicat, și, de aceea, necesită, de regulă, un consum mare de resurse și asumarea unor riscuri ridicate. Produsul cultural întruchipat de spectacolul teatral reprezintă finalitatea și, totodată, etalonul esențial privind evaluarea creativității unui furnizor de prestații teatrale (teatru). În categoria serviciilor teatrale specificitatea aparte este conferită de faptul că o piesă de teatru este o reprezentație în direct, o realizare irepetabilă, nestandardizată, unicat.

Particularitățile cererii sunt deasemenea relevante pentru a diferenția sectorul cultural și implicit subsectorul teatral de celelalte sectoare existente în economie. Consumul teatral este reprezentat de vizionarea unei piese de teatru, iar la baza acestei activități se află motivații predominant spirituale, simbolice care corespund satisfacerii plăcerii estetice. Mai mult, publicul contribuie la desăvârșirea reprezentației scenice prin întreținerea unei atmosfere favorabilă actului artistic, interacțiunea dintre actori și spectatori realizâdu-se la un nivel profund și stimulând calitatea interpretării. Pe parcursul evadării din realitatea imediată ia naștere un proces imaterial cu dublu-sens: consumatorii se hrănesc spiritual cu vibrațiile intelectuale și senzoriale emanate de cei care evoluează în lumea oglindită de spațiul scenic, dar și actorii absorb o parte din satisfacția resimțită de public, aceasta contopindu-se cu propria lor împlinire hedonistă.

Din perspectiva argumentelor expuse anterior se poate afirma că cererea pentru un serviciu cultural, în cazul acesta teatral, nu este rezultanta unei necesități similară consumului altor tipuri de bunuri economice, ci este generata de dorință.

Evaluarea unui spectacol teatral deține un pregnant caracter subiectiv. O consecință fundamentală a impresiei globale referitoare la calitatea unei astfel de reprezentații scenice este propagarea orală a opiniei favorabile – unul din barometrele calității și succesului. Bineînțeles că aceste comunicări pozitive contribuie la realizarea promovării nu doar a unui anumit spectacol, ci și a mărcii teatrale, generând astfel amplificarea numărului de viitori consumatori. Un alt impact benefic asupra furnizorului de servicii teatrale, consecință a impresiei foarte bune inspirate spectatorilor este fidelizarea acestora, cu tot ceea ce înseamna acest concept. Ei vor deveni treptat consumatori frecvenți de spectacole montate de către respectivul teatru. Trebuie luat în considerare și efectul creat asupra notorietății actoriloși regizorilor, iubitorii lor fiind interesați să cumpere bilete la piese pe ale căror afișe de promovare apar numele acestora, indiferent în cadrul cărui teatru sunt jucate.

Un aspect care merită menționat e influența exercitată de criticii de teatru asupra deciziei spectatorilor de a alege să urmarească un anumit spectacol, în cadrul unui anumit teatru. Aceștia se transformă în prescriptori și garanți ai nivelului calitativ al performanței artistice și atmosferei reflectată de spațiul artistic.

Se deduce astfel că pentru aprecierea calității operei teatrale există doua categorii distincte de evaluatori:

pe de o parte specialiștii reprezentați de criticii de teatru, actori și alte persoane avizate,

pe de altă parte publicul larg.

1.3 Obiective ale activității de marketing cultural

1. Cercetarea pieței culturale în vederea evaluării ei, conceperea politicii de afaceri, determinarea identității instituției culturale, formarea ofertei și structura repertoriului artistic destinat consumatorilor.

2. Extinderea permanentă a publicului de cultură, prin orientarea spre non-public.

3. Încercarea de a obține un venit cât mai mare al instituției pentru diminuarea dependenței de ordonatorul secundar de credite – Ministerul Culturii și Identității Naționale.

4. Îmbunatățirea imaginii interioare și exterioare a clădirii, creșterea prestigiului Palatului Culturii.

5. Îmbunătățirea managementului de cadre, care influențează eficacitatea și productivitatea muncii, întărind spiritul instituției și creșterea conștiinței angajaților.

Caracteristica de bază a marketingului cultural rămâne vânzarea producțiilor culturale.

1.4 Tipuri de modele cultural

Extrem de importantă, în cadrul marketingului cultural este definirea și segmentarea pieței. Planurile de marketing trebuie construite pentru fiecare model cultural în parte, fiecare având valori, interese și stiluri de viață diferite.

MilenaDragicevici-Sesic și BranimirStojkovici, în lucrarea “Cultură-management, mediere, marketing” definesc următoarele tipuri de modele culturale:

1.Modele culturale dominante

A.Modelul dogmatic-educativ (format din așa-numiții membrii ai stilului de viață exclusivist: conducători politici, creatorii apropiați aparatului de stat). Opera de artă este acceptată doar la nivel ideologic, urmărind caracterul “progresist” al acestuia față de cerințele ideologice de moment. Astăzi ideologia acestui model are caracter național, până nu demult fiind marxistă.

B. Modelul culturii elitiste(intelectualitatea, universitățile, instituțiile de cultură). Se găsește, rar, în conflict cu politica culturală, dar niciodată așa încât să-i oprească drumul spre opinia publică. Canalele de comunicare sunt: mass-media, revistele de specialitate și instituțiile de cultură. Reprezentanții acestui model se sprijină pe valori tradiționale și pe conceptul tradițional de cultură.

2. Modelele culturale ale culturii de masă

C. Modelul cultural standard (pătura de mijloc). Se caracterizează prin orientarea pleziristo-consumatoare, iar formele artistice gustate sunt: muzica ușoară, presa feminină, romanele best-seller, etc.

D. Modelul cultural populist este alcătuit din stratul inferior al păturii de mijloc și o parte a populației de la țară. Membrii acestui model sunt atrași de muziă populară, comediile autohtone contemporane, desenele animate.

E. Cultura rock, ca model cultural al tinerilor din școli, licee și facultăți. Sunt evidențiate valorile grupului și încercarea de distincție a grupului.Folosesc simboluri vizuale care să le marcheze apartenența la grup: îmbrăcăminte, machiaj, piercinguri, tatuaje. Ascultă muzică rock, frecventează discoteci, urmăresc filme americane de acțiune, științifico-fantastice.

3.Modelele culturale alternative, ca alternative subculturale, contraculturale, mișcări sociale

F. Subcultura muzicală – subcultura hippy, subcultura punk, subcultura tehno, acid house.

G. Subcultura artistico-creativă sau grupurile alternative. Membrii acestei categorii erau cândva suprarealiștii, membrii medialei, postmoderniștii, conceptualiștii, iar azi, sunt: LaidArt, DahTheater, Reamont.

H. Subcultura artistico-intelectuală a disidenților, care neagă rolul puterii și guvernării în societate prin intermediul formei artistice convenționale.

4. Modelele tradiționale ale vieții culturale

I. Modelul agro-cultural, alcătuit din populația de la sate. Caracteristic acestui model este cultivarea valorilor tradiționale, neutralizarea culturii de masă și elitiste și slabul acces la mass-media.

J. Modelele vieții culturale ale unor grupuri etnice (ex.rromi). Aici este caracteristică autarhia, inexistența unui sistem instituțional, acestor grupuri rămânându-le cultivarea tradițiilor culturale prin intermediul amatorismului folcloric.

5. Modele culturale marginale

K. Subcultura narcomanilor, caracterizată prin canale de difuzare a informațiilor neinstituționale și crearea formelor de comunicare și solidaritate în interiorul grupului.

L. Subcultura delicvenților, alcătuită din delicvenți minori, criminaliști numeroși “profesioniști” ai noii societăți: dealeri, bișnițari,etc.

Toate aceste modele culturale reprezintă grupurile-țintă ale acțiunii de marketing. Din păcate, majoritatea nu corespund “publicului de teatru și operă”, dar prin folosirea adecvată a tuturor instrumentelor de marketing cunoscute, managerii culturali pot aduce în programele lor și pe cei care nu alcătuiesc publicul obișnuit.

Este necesară nu doar studierea eficientă a publicului, ci și cunoașterea unor cercetări științifice complexe și profunde sub aspect sociologic, realizate de instituții specializate.

Datoria managerului cultural este să îmbine cele doua categorii de informații în vederea unei bune difuzări a bunurilor culturale.

Capitolul 2.

PARTICULARITĂȚI ALE COMUNICAȚIEI DE MARKETING ÎN DOMENIUL PRESTAȚIILOR TEATRALE. MIXUL DE MARKETING

Prezenta lucrare a corelat toate elementele specifice activității de marketing:

produs, preț, plasare, promovare și oameni într-o strategie adecvată nevoilor instituției concentrată pe realizarea unor acțiuni de comunicare moderne, diferențiate pe fiecare dintre segmentele publicului țintă.

Pentru a îmbunătăți imaginea instituției, ne propunem să diversificăm oferta de servicii culturale, să construim acea strategie de marketing care ne va permite să „vindem” actorii și producțiile prin mijloace adaptate tendințelor în domeniu nu doar publicului local, dar și celui național și internațional.

Așa precum notează autorii Barometrului de consum cultural 2014 lansat de Institutul Național de Cercetare și Formare în Cultură, „numărul biletelor vândute a început să fie principala unitate de măsură pentru justificarea economică a activității instituțiilor culturale, ignorându-se profilul spectatorilor. Unii manageri culturali consideră că transformarea spectatorului în client și plasarea sa în centrul activității transformă produsul cultural într-un obiect populist influențat de mecanismele economice, de aceea preferă să se concentreze pe vânzarea biletelor și să nu realizeze acțiuni care ar putea afecta produsul cultural.”

Obiective de marketing. Obiective generale:

1. Creșterea și diversificarea categoriilor actuale de public redefinite în grupe și subgrupe, cu o componență clară pentru următoarea perioadă de management.

2. Maximizarea veniturilor prin creșterea numărului de bilete vândute cu cel puțin 10% în primul an de la implementarea planului de marketing.

3. Crearea unei identități de brand a institutiei atât în România, cât și la nivel internațional.

Planificarea strategică a instrumentelor de marketing, mixul de marketing este cadrul clar și sistematic de la care trebuie să înceapă planificarea activităților de marketing.

În artele spectacolului există cinci elemente recunoscute ca fiind cele mai relevante pentru construcția mixului de marketing: produsul, plasarea, prețul, promovarea și oamenii.

Abordarea holistică a acestora va conduce la îndeplinirea obiectivelor Teatrului Național ”Mihai Eminescu” Timișoara și, implicit, la succesul instituției. Pe întreaga durată a implementării strategiei de marketing, componentele mixului vor fi abordate interdependent.

1. Produsul este cel mai important element al mixului de marketing cultural reprezentat în cazul Teatrului Național ”Mihai Eminescu” Timișoara de evenimentele culturale. Scopul principal al acestui element este influențarea comportamentului de consum printr-o ofertă atractivă.

Produsele Teatrului Național ”Mihai Eminescu” Timișoara vor fi realizate în conformitate cu proiectul de management și deciziile Consiliului Artistic și Consiliului Administrativ.

2. Prețul pentru instituțiile teatrale este un aspect delicat. În majoritatea industriilor, prețurile sunt determinate, în linii mari, de costuri, pentru asigurarea profitului. În instituțiile culturale, costul este doar unul dintre factorii care influențează deciziile legate de preț, deoarece generarea veniturilor este doar un mijloc de îndeplinire a misiunii organizației, nu scopul final.

În termeni de marketing, „prețul” nu reprezintă doar un aspect financiar, ci include toate costurile percepute de consumator, ca de exemplu: lipsa timpului, lipsa locurilor de parcare în împrejurimile clădirii, lipsa confortului, toalete necorespunzătoare, spații de socializare inadecvate. Datoria Teatrului Național ”Mihai Eminescu” Timișoara este să prevadă orice cost perceput de consumator și să faciliteze o experiență culturală cu o valoare ridicată, care va reprezenta factorul principal în diferențierea față de competiție.

Elementul ”preț” este decisiv în îndeplinirea obiectivelor financiare ale strategiei de marketing.

Direcții de acțiune:

– aplicarea reducerilor de tarife pentru segmentele elevi, studenți și pensionari;

– aplicarea reducerilor de tarife pentru persoane cu dizabilități și grupuri defavorizate;

– negocierea tarifelor pentru segmentul grupuri în limitele unor intervale prestabilite impuse negociatorilor (marje de negociere nu mai mari de 15%).

2.1 Comunicarea de marketing. Strategii de comunicare

În domeniul culturii se utilizează politica de comunicare a mixului de marketing, indiferent de nivelul bugetelor sau gradul de evoluție a mijloacelor folosite. Procesul este compus din următoarele etape: stabilirea obiectivelor comunicării, determinarea țintei, alegerea mijloacelor de comunicare și repartizarea bugetului.

Principalele obiective ce se urmăresc a fi îndeplinite prin intermediul demersurilor de comunicare vizează: informarea publicului cu privire la existența produsului, crearea unei imagini prin contribuția artistică, câștigarea interesului publicului vizat.

Fiecare din aceste obiective vizează unul sau mai multe tipuri de public stabilite cu precizie. Cercetarea grupurilor-țintă trebuie să identifice publicul real și cel potențial, stilurile de viață, valorile și preocupările acestora. Alături de determinarea nevoilor culturale și a nivelului cultural, cercetarea se axează pe motivațiile și caracteristicile indivizilor și/sau a grupurilor.

Consumatorii finali sunt încadrați în două categorii: cei care își fac abonament pentru o anumită perioadă de timp, pentru un număr determinat de spectacole, pentru întreg sezonul sau dețin carduri de fidelitate și consumatori care vizionează spectacole doar ocazional. Întreaga strategie de comunicare trebuie adaptată acestora, elabrându-se programe distincte de promovare atât a întregului sezon sau a unor pachete de spectacole, cât și pentru fiecare producție în parte.

Dacă marketingul în amonte se adresează decidenților în strategia de finanțare, cel în aval distinge două categorii de grupuri-țintă, consumatorii finali și liderii de opinie.

Prin percepția și statutul lor, liderii de opinie influențează modul în care publicul receptează informația. Dintre aceștia, critica de specialitate este poate cea mai importantă categorie, îndeplinind funcția de informare, de apreciere și de promovare. Trăsăturile fundamentale ce trebuie regăsite la orice critic, cu un rol atât de important în consacrarea piesei de teatru sunt, dezinteresul în abordarea oricăror acțiuni de influențare și empatia. Alături de numărul de spectatori prezenți în săli, succesul unor astfel de produse complexe se bazează și pe evaluarea artistică de către persoane avizate. O critică favorabilă declanșează recunoaștere și notorietate în rândul publicului țintă, și nu numai, influențând hotărâtor atât parcursul viitor al producției, cât și al echipei de realizatori. Menirea criticii este de a analiza și interpreta producția, de a-i prezenta erorile și lipsurile, de a o comenta, de a o interpreta și caracteriza în mod obiectiv.

Pot spune că există, în spațiul criticii românești, o practică responsabilă (vis-a-vis de public) și competentă (vis-a-vis de spectacolul abordat). După ce a definit răspunsul pe care îl așteaptă de la public, emițătorul poate trece la elaborarea unui mesaj care să întrunească patru obiective: să atragă atenția, să rețină interesul, să determine manifestarea dorinței, să provoace acțiunea.

Pentru elaborarea campaniei de comunicare, departamentul de marketing poate apela la următoarele mijloace: publicitate, promovarea vânzărilor, publicitatea directă și relațiile publice.

Există, de regulă, două tipuri de medii publicitare după cum urmează:

Medii personale: implică existența a două sau mai multe persoane care comunică direct una alteia. Acestea pot fi: mediatoare (agenții de vânzări), medii-expert (specialiști care fac afirmații în fața audienței) și medii sociale (vecini, familie, prieteni).

Medii nepersonale: acestea vehiculează mesaje care nu implică interacțiunea la nivel personal, și anume tipărituri, caiete program, radio, TV, afișe, invitații, benzi audio-video, holurile teatrelor, etc.

În teatru televiziunea constituie un mijloc ocazional de promovare. Reclama TV este destul de rar utilizată datorită costurilor mari asociate timpilor de emisie.

Reclama în presă este un mijloc frecvent utilizat pentru informarea audienței.

Reclama la radio: spoturile audio difuzate au între 10-30 de secunde și sunt destinate susținerii campaniei de lansare în perioada săptămânii de dinaintea premierei. Programul radiourilor cuprinde adesea și desfășurarea unor concursuri la care participă telespectatorii. Acesta este un bun prilej de a comunica, organizația culturală oferind câteva bilete la spectacole în schimbul promovării.

Publicitatea exterioarăconstă în amplasarea afișelor, bannerelor, panourilor de reclamă de zi și noapte, inscripționarea mijloacelor de locomoție, etc.

Tipăriturile: materiale promoționale precum caiete program, pliante, care conțin sinopsisul scenariului, informații despre regizor, interpreți, uneori interviuri. O parte a tipăriturilor se trimite în formă fizică celor ce dețin abonamente sau carduri de fidelitate, finanțatorilor, donatorilor, instituțiilor de învățământ etc., iar cealată parte se expune în holurile teatrelor la vânzare, fiind astfel la dispoziția celor ce urmăresc să devină clienți fideli sau manifestă interes pentru evenimentele viitoare.

2.2 Produsul și prețul

Rezultatul tuturor activităților culturale îl constituie produsele culturale ce înglobează două categorii de noțiuni: bunurile și serviciile culturale.

Teatrul este consecința unui amplu proces de codificare a unor fapte, întâmplări, evenimente, fenomene, stări, sentimente, idei, aspirații, premise etc., care include și actul creator, adică acea rară capacitate de a transfigura cu mijloace specifice, a pune în scenă un spectacol, o poveste.

Spectacolul de teatru constă în transpunerea actorilor în personaje ce sunt privite din exterior de către public, într-un timp și spațiu limitat. În calitate de bunuri culturale de larg consum, piesa de teatru vehiculează idei, valori simbolice, care au rol social-artistic, de informare sau de divertisment și contribuie la făurirea identității colective.

Orice produs cultural, teatrul, trebuie privit ca o sinteză a componentelor care-l definesc: corporale (formă, conținut, structură), necorporale (nume, marcă), comunicațiile despre produs care pun în evidență avantajele concurențiale și imaginea produsului ca expresie a modului cum este privit de către consumatorul-spectator.

Proprie unor asemenea produse este inovația, prin descoperirea de noi idei de creație cu ocazia realizării fiecărei producții, care constituie premisa pentru cele trei criterii ce stau la baza strategiei de produs: noutate, diversitate și calitate.

Teatrul este un serviciu cultural care face parte din domeniul spectacolelor. Ele răspund unor nevoi de ordin cultural și se manifestă prin măsuri ce sprijină practicile culturale pe care statul, instituțiile culturale, fundațiile sau companiile private le pun la dispoziția colectivității, gratuit sau contra cost. Prin urmare, actul de consum este imaterial.

La nivelul ofertei distingem oferta centrală, ce cuprinde reprezentația piesei, alcătuită dintr-un produs sau serviciu conex care completează și îmbunătățește oferta principală (standurile cu caiete program, cărți). Acestea din urmă contribuie la obținerea unor venituri suplimentare, alături de sursa principală de venit – încasarea contravalorii biletelor de intrare.

În funcție de genurile teatrale ilustrate,putem vorbi despre comedie, pantomimă, tragedie, melodramă, tragicomedie, teatru absurd, teatru musical (formă de teatru care îmbină cântecul cu muzica, dialogul și dansul), teatru fringe (un stil de teatru pe care englezii l-au inventat: teatru în spațiu mic, scenă circulară și jucat foarte aproape de public, uneori chiar implicandu-l în spectacol). După specific, există: teatru jucat în sala de spectacole pentru publicul larg, teatru radiofonic sau pentru difuzarea tv.

Teatrul se poate spune că este o ”industrie” deoarece în realizarea unui spectacol se investește capital, produsul finit intră în contact cu publicul în urma vizionării spectacolului, acesta se face cunoscut iar vizionarea lui necesită achitarea unei anumite sume de bani.

Concluzia estecă, în lumea teatrului, arta și industria pot conlucra și chiar se completează total, autosusținându-se. Reușita depinde de cei care le folosesc: cel care investește capital, împreună cu realizatorul spectacolului, trebuie să se orienteze după nevoile principalului beneficiar, publicul.

Prețul constituie variabila mixului de marketing care este cel mai direct legată de venituri.Nivelul prețurilor pe piața teatrală nu poate fi definit printr-o valoare unică sau un interval apropiat de valori, deoarece prețul spectacolelor diferă în funcție de instituția sau compania teatrală, în funcție de specificul piesei, încadrarea unei anumite reprezentații teatrale în categoria premieră cît și în funcție de locul în sală.

În cazul spectacolelor de teatru, prețul biletelor se stabilește luând în considerare principala rațiune socială – gradul de accesibilitate la publicul larg.

Nivelul prețurilor biletelor pe baza cărora se permite accesul în sală depinde de o serie de variabile: cerere, concurență, politica fiscală, obiective și costuri.

Cererea este influențată de prețul altor bunuri de substituție și bunuri complementare și nivelul venitului individual al consumatorului. Analizate comparativ cu alte ramuri industriale, elasticitatea cererii acționează diferit în aceste domenii. Rareori s-a întâmplat ca prețul de intrare să se modifice în funcție de oscilația frecvenței. O creștere a nivelului prețului ar putea să constituie un factor de diminuare a numărului de spectatori.

Ca regulă generală, nu se poate vorbi de praguri psihologice ale prețurilor și nici de prețuri de referință în funcție de tipologia piesei.

Concurența acționează la nivel intra-sectorial sau fața de alte forme de divertisment, manifestându-se mai rar ca factor al mixului de marketing.

Politica fiscală poate contribui direct la nivelul prețului, prin adaosul timbrului la prețul biletului de sală.

Obiectivul principal de natură financiară în cazul teatrului îl constituie menținerea echilibrului între resursele limitate și cheltuieli. Chiar dacă în desfășurarea activității se vizează și rentabilitatea, politica de fixare a prețului poate avea ca scop, pentru cucerirea pieței, stabilirea unui nivel relativ scăzut al prețului, cu avantajul atragerii unui număr mai mare al audienței.

Costurile manifestă relația atipică dintre costul de producție și prețul de vânzare, acesta din urmă nedepinzând direct de cheltuielile generate de realizarea unui spectacol. În baza sa, spectatorul plătește aceeași sumă indiferent dacă între costurile de producție există diferențe foarte mari. Ceea ce primește consumatorul în schimbul prețului plătit reprezintă, nu atât privilegiul de a avea acces la opera artistică evaluată ulterior vizionării, cât, în special, serviciul prestat – de la personalul primitor, la confortul unui loc pe scaun, la încălzire, aer condiționat, condiții de vizibilitate, etc.

Strategiile de preț specifice în teatru care coexistă în majoritatea cazurilor, sunt: strategia prețurilor uniforme și strategia prețurilor variabile.

Prețurile biletelor pentru spectacolele Teatrului Național „ Mihai Eminescu” Timișoara sunt:

2.3 Distribuția și promovarea

Distribuția este un proces dinamic care ocupă un loc central și are un rol decisiv în lansarea, susținerea și valorificarea spectacolului pe piață. Ea implică prezentarea pieselor de teatru în deplasare, în turneele naționale și/sau internaționale.

Pentru aceste servicii culturale, distribuția se poate face și pe piețe auxiliare (canale tv, video sau dvd).

Difuzarea presupune introducerea spectacolului realizat în repertoriul și în sistemul de interpretare în propriul teatru.Abia când este jucată, piesa intră în contact cu publicul și comunică într-un mod artistic. Difuzarea spectacolului în teatru se desfășoară în perioada stagiunii, din septembrie până în iunie. Stagiunea reprezintă perioada de timp determinată din cadrul unui an, în care teatrele susțin reprezentații. Fiecare teatru ia asupra sa obligația pregătirii unui anumit număr de premiere și a interpretării unui număr de spectacole, având în vedere că cea mai mare parte a finanțării teatrului este asigurată prin buget. Doar 10-30% din buget este realizat prin vânzarea biletelor.

Pe lângă interesul financiar, există și unul cultural: dorința actorului și a artistului ca realizările lui să fie prezentate în fața unei săli pline și dorința societății de a-și extinde și dezvolta, tot mai mult, cultura teatrală.

Pentru a-și prezenta produsele în cadrul turneelor, instituția de teatru apelează la o agenție de PR, care reprezintă teatrul și are sarcina promovării.Promovarea vânzărilor se adresează în primul rând consumatorilor finali și se concretizează în oferte speciale ceconstituie reduceri efectuate de teatrul în care are loc reprezentația sau acordarea unor altor beneficii. De exemplu, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara acordă reduceri de 50% pentru studenți și pensionari la toate spectacolele în afară de premiere, prețuri cu reducere la grupuri organizate și bilete gratuite persoanelor cu dizabilități.

În ziua de azi toate teatrele din România aleg să-și promoveze propria imagine pe site-ul propriu.

Marketingul în cazul teatrelor este destul de costisitor, deoarece și bugetul alocat este destul de restrâns.

Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara are pagină de internet pe rețelele de socializare și propriul site, care este în două limbi adică, în limba engleză și în limba română. www.tntimișoara.com

Afișul reprezintă un instrument primordial ce trebuie utilizat atunci când se decide promovarea unui spectacol, deoarece el este creat în ideea de a aduce publicul în săli.

Întrucât Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara are departament de tipografie cu personal calificat costul afișelor nu reprezintă un procentaj mare în bugetul de marketing. Acestea constituie baza pentru majoritatea materialelor promoționale din presă, mass-media exterioară, pliante, etc.

Afișul cultural trebuie să fie, în primul rând, artistic, să beneficieze de un colorit special, menit să contribuie la îndeplinirea scopului pentru care a fost imaginat – să prezinte esențializat, înainte de difuzare, spectacolul. Finalitatea depinde de o multitudine de elemente, cel mai important fiind modul în care afișul reușește să exprime ideea de bază a spectacolului. Pentru a fi performant, afișul trebuie să aibă un impact vizual deosebit, să fie incitant pentru privitor. Altfel, trecem pe lîngă el fără să-l observăm.

Mărimea afișelor diferă în funcție de normele interne ale țărilor în care sunt utilizate (mărime mică – de 1m x 1,4 sau 1,6m; mărime medie de 1,2m x 2m; mărime mare de 4m x 8m).

Elementele componente ale unui afiș bine realizat sunt: grafica, titlul, textul scris, numele actorilor și al colaboratorilor, textul scris.

2.4 Populație. Proprietăți. Proces

Populația, ca o componentă a mixului de marketing, derivă din caracteristica de inseparabilitate a serviciilor culturale conform căreia, producția nu poate fi separată de consum. Prin urmare, devine extrem de importantă satifacția atât a publicului, cât și a celor care furnizează produsul (producător și regizor).Scopul final al producerii unei piese de teatru este, pe lângă cel de natură economică, recunoașterea valorii artistice. Pentru aceasta, e absolut necesară interacțiunea cu publicul-spectator.

Pe de o parte, rezultatul economic așteptat de către producător este rentabilitatea. În concretizarea acestuia, spectatorul, prin prezența sa, intervine ca factor decisiv. Pe de altă parte, universul artistic al spectacolului este investit de creatori cu un complex de sensuri și semnificații al căror destinatar este spectatorul. Regizorul nu investește bani ci energie creatoare care nu poate fi recompensată decât prin reacțiile publicului. Prin urmare, satisfacția spectatorului este o condiție pentru reușita evenimentului cultural, atât din punct de vedere estetic, cât și al încasărilor la casele de bilete, determinând atingerea obiectivelor stabilite de către producător.

Cel care „definește" serviciul este consumatorul care, la început, dispune de informații insuficiente cu privire la valoarea prestației. Informațiile despre personalitãțile care vor evolua într-un spectacol, despre preț sau alte facilitãți de vânzare, despre mesajele publicitare, de exemplu, pot contribui la formarea unei prime imagini a serviciului însă neconcludentă pentru evaluarea exactã a prestației culturale. Intervine necesitatea consumului, a vizionării propriu-zise.Spectacolul nu devine obiect estetic prin participarea unui singur spectator sau chiar ai câtorva, ci datorită unui public, eterogen sub aspectul compoziției și de fiecare dată altul.

Acesta se manifestă în dublă ipostază: pe de o parte ca receptor cu particularități de ordin socio-cultural, iar pe de altă parte ca element al publicului, constituit din zeci și zeci de spectatori, fiecare cu o sensibilitate inconfundabilă și care, numai luați împreună, dau tonul receptării, creează acea respirație a sălii atât de necesară bunei funcționări a spectacolului. Elementul populație are o însemnătate covârșitoare în optimizarea mixului de marketing.

Caracterizate prin intangibilitate, serviciile, inclusiv cele culturale, trebuie să prezinte anumite indicii fizice sau tangibile pe baza cărora pot fi evaluate de către beneficiar. Proprietățile fizice sunt grupate în două categorii:

– caracteristici esențiale

– caracteristici periferice

Caracteristicile esențiale sunt cele ce nu pot fi posedate de către consumator: scena, scaunele, orchestra etc.Scena este cea care are caracter imperios într-o sală destinată reprezentațiilor de teatru. Dimensiunile ideale ale unei scene, care permite desfășurarea în condiții optime a jocului actoricesc, sunt: 7.9 m lățime, 5.5 m adâncime și 3.7 m înălțime. În cazul serviciilor teatrale, biletul de intrare constituie o astfel de caracteristică ce nu are nici o valoare dacă spectacolul aferent nu este vizionat.Modalitățile de achiziționare a biletelor de intrare sunt variate:

– prin deplasarea la casele de bileteși achitareabiletelor cash sau cu plata prin card;

– prin intermediul sistemului online pus la dispoziție prin rețeaua de distribuție Eventim în baza unui contract de furnizare servicii cu Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara. Achiziția prin sistemul online presupune primirea biletului, la același preț ca la casa de bilete. Biletul comandat online se poate ridica de la casa de bilete cu cel târziu 15 minute înainte de spectacol, contra sumei reprezentând contravaloarea biletului de intrare la spectacol. Varianta online de rezervare a biletelor este posibilă și direct de pe site-ul teatrului.

Acest element al mixului de marketing are în vedere livrarea serviciului – forma finită sub care piesa de teatru ajunge la consumator. Preocuparea de a atrage un număr cât mai mare de spectatori în sală prin oferirea unor condiții de vizionare cât mai plăcute, a făcut ca modernizarea sălilor de teatru să se facă în mod continuu. Elementul esențial care influențează modul de receptare este sistemul de sunet. De o importanță majoră este redarea sunetului astfel încât să ofere publicului senzația de spațialitate. Acestea se realizează prin îmbinarea sistemelor avansate de redare a sunetului cu acustica sălii. Înalta tehnologie este prezentă în teatru prin explorarea realității virtuale, utilizată nu numai ca spectacol în sine, dar mai ales ca un suport scenografic în serviciul procesului de punere în scenă, de montare a spectacolului.

Capitolul 3.

MARKETINGUL CULTURAL LA TEATRUL NAȚIONAL „MIHAI EMINESCU” TIMIȘOARA

3.1 Prezentarea instituției

Timișoara a fost și este cel mai puternic centru cultural din vestul României. Așezarea geografică favorabilă, la confluența între Europa centrală și cea de est îi conferă Timișoarei o largă deschidere pe plan cultural. Situată la mai puțin de 700 km distanță față de 13 capitale europene, a avut de-a lungul timpului o conectare continuă la valorile culturii europene. Populația acestui spațiu multietnic și multicultural, aparținând diverselor etnii și confesiuni religioase, face din Timișoara un model de civilizație europeană.

Actuala clãdire a Teatrului Național ”Mihai Eminescu” Timișoara (care adãpostește și Opera Națională Românã, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar „Csiky Gergely”) a fost ridicatã dupã planurile arhitecților vienezi Helmer și Fellner (care au proiectat numeroase sãli de teatru la Budapesta și Viena, dar și teatrele din Oradea, Cluj, Cernãuți, Odesa etc.), construcția durând din 1871 pânã în 1875. Inaugurarea se face la 22 septembrie 1876. La 20 aprilie 1880 are loc primul incendiu care devasteazãclãdirea. Reconstrucția, terminatã în 1882, respectã forma originalã a fațadei stil Renaissance. Dupã cel de-al doilea incendiu – 1920 – se reface clãdireadupã planurile arhitectului Duiliu Marcu, pãstrându-se stilul inițial doar la fațadele laterale, fațada principalã și sala de spectacole fiind reconstruite în stil neobizantin. La 15 ianuarie 1928, Teatrul Național din Craiova joacã, la inaugurarea clãdirii refãcute a teatrului, spectacolul „Trandafirii roșii„ de Zaharia Bârsan.

Începând cu anul 1966, Teatrul de Stat Timișoara se va numi „Matei Millo”, pânã în 1971 când, cu prilejul împlinirii unui sfert de veac de existențã, devine, prin Hotãrârea Consiliului de Miniștri, TEATRUL NAȚIONAL ”MIHAI EMINESCU ” TIMIȘOARA.

Directori ai teatrului: dr. Sabin Indrieșu (1945-1947), Lilly Bulandra (1947-1948), Emil Josan (1948-1953), Traian Ghițescu (1953), Marin Pârâianu (1954-1955), MaxililianSzava (1955), Gheorghe Leahu, artist emerit (1956-1973), Traian Bunescu (1973-1979), Lucia Nicoarã (1979-1990), Șerban Foarțã (1990-1991), Vladimir Jurãscu (1991-1994), Ioan Ieremia (1994-1997), Gheorghe Luchescu, interimar (1997), Ștefan Iordãnescu (1997-2000), Liviu Socaciu, interimar (2000), Cornel Ungureanu (2000-2001), Lucia Nicoarã (2001-2005), MirianaTomici, interimar (2005), Maria Adriana Hausvater, manager (2005 – până în prezent).

Din debutul stagiunii 2005-2006 Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara este condus de tânãra regizoare Maria Adriana Hausvater (nume de scenã: Ada Lupu). Având ca punct de pornire un program managerial extrem de ambițios, ofertant, dar și realist, program a cãrui aplicare a fost urmãritã punctual și consecvent, activitatea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” Timișoara s-a restartat, pornind într-o direcție ascendentã.

Insiruire spectacole din perioada 2014-2016

Analiza Teatrului Național „Mihai Eminescu Timișoara” și definirea lui ca marca

Opera Națională Română Timișoara este o institutie de cultura care functioneaza in subordinea autoritatilor administratiei publice centrale, elaboreaza propriile regulamente de organizare si functionare care se aproba, conform legii, de catre Ministerul Culturii.

Institutia are deplina autonomie in stabilirea si realizarea programelor proprii, in consens cu politica culturala a autoritatii centrale, conceputa pentru a raspunde nevoilor comunitatii

Institutiile de spectacole pot fi de proiecte sau de repertoriu.

Institutiile de proiecte sunt cele care:

-dispun de personalul administrativ si tehnic minim necesar funcionarii institutiei si pot reuni colective artistice doar pe durata unui proiect

-realizeaza productii sau coproductii artistice prezentate in serii determinate

-dispun, conform legii, de bugetul necesar pentru remunerarea personalului administrativ si tehnic, precum si plata colectivelor care realizeaza productiile artistice din cadrul programului minimal.

Institutiile de repertoriu sunt cele care:

-dispun de cel putin un colectiv artistic, precum si de personal tehnic si administrativ necesar pentru realizarea de productii artistice

-au unportofoliu de minim 3 productii artistice diferite si realizeaza, in fiecare stagiune, cel putin doua productii noi care completeaza programele si reconfigureaza repertoriul existent

-dispun, conform legii, de bugetul necesar pentru remunerarea personalului si pentru realizarea si prezentarea cel putin a productiilor artistice din cadrul programului minimal

Opera Națională Română Timișoara este o institutie de repertoriu, ca si celelalte opere din tara si are personalitate juridica. Productiile artistice sunt infatisate direct publicului de catre artisti interpreti.Activitatea institutiei se desfasoara in perioada stagiunii, care cuprinde 10 luni consecutive din 2 ani calendaristici si o vacanta,care reprezinta perioada dintre stagiuni in care institutia acorda concediile de odihna si recuperarile sau pregateste noi productii.

Colectivul artistic reprezinta ansamblul de artisti interpreti fara personalitate juridica, compus dintr-un numar variabil de membri reuniti pe criterii profesionale, pe durata a minimum o stagiune. Alaturi de personalul artistic functioneaza personalul tehnic si cel administrativ, care isi desfasoara activitatea pe baza contractelor individuale de munca, incheiate, de regula, pe durata nedeterminata, sau pe durata determinata, inclusiv pe stagiune sau productie artistica.

Importanta institutiilor artistice in societate este un fapt bine documentat si general acceptat. Sanatatea si calitatea unor astfel de institutii sunt un barometru al unei societatisi un stimul pentru dezvoltarea economica.

O institutie de cultura reprezinta pentru unii un loc de intalniri sociale, pentru altii un centru de educatie si recreere, dar pentru cei mai multi reprezinta cultura si dezvoltarea unui popor.

Imbunatatirea calitatii artistice si a renumelui international al Operei Nationale Timisoara va aduce beneficii orasului, Banatului si intregii Romanii

Printre principalele obiective, care au drept scop extinderea si imbunatatirea activitatii institutiei publice Opera Nationala Româna Timișoara, mentionez:

diversificarea serviciilor oferite publicului spectator;

ridicarea calitatii prestatiilor si a rezultatelor specifice institutiei;

cresterea numarului celor care se pot adresa institutiei si pot beneficia de activitatile si produsele acesteia;

cresterea eficientei si calitatii artistice a angajatilor incadrati pe functii artistice (solisti vocali si de balet, artisti lirici, coristi, balerini), precum si a productivitatii angajatilor incadrati pe functii tehnice si de executie (muncitori, personal tehnic si administrativ)

Creșterea venitului din sponsorizări

Diversificarea contractelor cu terți prin închirieri de sală, sau alte contracte de prestări culturale.

Locul activității de marketing în cadrul Teatrului Național ”Mihai Eminescu” Timișoara

Capitolul 4.

SITUAȚIA ECONOMICO-FINANCIARĂ

Pe structură veniturile din activitatea curentă au fost realizate astfel:

lei

Analizând graficul veniturilor pentru perioada analizată evidențiez următoarele:

Anul 2014

În cadrul veniturilor proprii, veniturile din vânzarea biletelor au fost realizate în proporție de 53,58%, cele din vânzarea programelor de spectacol au fost realizate în proporție de 0.88%, iar cele din alte venituri au fost realizate în proporție de 45,54%.

Anul 2015

În cadrul veniturilor proprii, veniturile din vânzarea biletelor au fost realizate în proporție de 36,17%, cele din vânzarea programelor de spectacol au fost realizate în proporție de 0.21%, iar cele din alte venituri au fost realizate în proporție de 63,62%.

Anul 2016

În cadrul veniturilor proprii, veniturile din vânzarea biletelor de spectacol au fost realizate în proporție de 31,19%, cele din vânzarea programelor de spectacol au fost realizate în proporție de 0,27% iar cele din alte venituri au fost realizate în proporție de 68,54%.

Analizând în linii generale bugetul aprobat de Ministerul Culturii și Cultelor pentru anul 2006, (v.anexa 1), se remarcă un sold de 23.090 lei, cu un nivel de subvenții de la stat de 8.922.850 lei, față de un nivel de 312.000 lei venituri proprii. Acest aspect scoate în evidență faptul că actul cultural nu este aproape deloc privit ca o afacere, aducătoare de profit.

Valoare activelor fixe corporale este de 40.303.964 lei, fără schimbări valorice în anul 2006, cuprinzând terenuri, clădiri, instalații tehnice, mijloace de transport, etc. (anexa 2.).

La acești indicatori dacă se mai adaugă și starea stocurilor, se pot remarca o serie de particularități ale managementul economic într-o instituție culturală.

În anexe se mai găsesc și:

– Bugetul de venituri și cheltuieli pentru 2006,

– Contul de execuție bugetară

– Bilanțul la data de 31.12.2006,

– Balanța de verificare sintetică financiară pe perioada 01.01.2006 – 31.12.2006,

Pentru a realiza o imagine cât mai elocventă asupra eficienței economice imediate a actelor culturale prestate de Opera Națională Română din Timișoara, se anexează și câteva devize estimative de cheltuieli pentru spectacole realizate. Spre exemplu pentru „BOEMA” totalul cheltuielilor se ridică la 130.000 lei, iar „ELIXIRUL DRAGOSTEI” 80.000 lei, pe când pentru „OPERA PENTRU COPII” 41.000 lei.

Dacă sala are 700 de locuri, cu o încărcare medie pe spectacol de 70 %, la un preț mediu al biletelor de 15 lei, dacă de spectacol s-ar încasa în medie 7350 lei, fără cheltuielile de personal, ar fi necesare doar pentru acoperirea cheltuielilor materiale un număr de 18 reprezentații pentru BOEMA, 11 reprezentații pentru ELIXIRUL DRAGOSTEI și 5 reprezentații cu OPERA PENTRU COPII. Acest program pentru o stagiune ar fi foarte greu de realizat pentru artiști și nu ar prezenta un așa mare interes pentru public.

Astfel, abilitatea managerială trebuie să fie foarte mare să dovedească eficacitatea unui act cultural și posibilitatea reproductibilă financiar, pentru a asigura continuitatea și chiar dezvoltarea programelor culturale la o așa de importantă instituție de cultură a Timișoarei.

Deviz final

Piesa: ”Disney-Frumoasa și Bestia”, muzica Alan Menken, versuri de Howard Ashman& Tim Rice, text LindaWoolverton, traducerea Gianina Jinaru-Doboș.

Conducerea muzicală: David Crescenzi
Coregrafia: Éva Duda
Costume: Alina Lățan
Regizor secund: TámasBori
Regia artistică: Somogyi Szilárd

A. MATERIALE DECOR 20.860,00lei

B. MATERIALE COSTUME, MODIFICĂRI 5.538,08lei

C. PRODUSE FINITE 40.720,08lei

D. RECUZITĂ CONSUMABILĂ 20,00lei

E. PRODUSE MACHIAJ ȘI PERUCHERIE 3.390,73lei

F. PREZENTARE SPECTACOL 5.835,92lei

G. COLABORĂRI 311.386,00 lei

TOTAL DEVIZ: 387.750,81lei

Costume: Alina Lățan

Verificat:

Șef producție: Radu Berzescu

F – 7.5.1-01.1.2

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Activitatea managerială contribuie în mod decisiv la creșterea indicatoriloreconomici a rentabilității acestei ”industrii”.

”Industria teatrului” îmbină armonios creația, producția și comercializarea bunurilor a căror principală particularitate constă în intangibilitatea conținutului cu caracter cultural, protejat de legea dreptului de autor. Produsul este la origine rodul unei inspirații și emulații artistice dar, în final, lansarea lui pe piață și încadrarea în rigorile economice ale acesteia sunt rezultatele simbiozei dintre strategia artistică și strategia de marketing. Strategia de marketing dorește optimizarea dinamicii comerciale a produsului, realizarea a ceea ce se cere din partea publicului și crearea condițiilor care asigură convergența cererii spre produsele care beneficiază de o puternică publicitate și reclamă. Strategia artistică este cea care opune operele de autor, pieselor de teatru comerciale. Producția are ca funcție de bază convergența mijloacelor financiare, comerciale, artistice, tehnice și umane pentru realizarea unui proiect. Înainte de întâlnirea propriu-zisă cu spectatorul se parcurg o serie de etape. De la o idee materializată în scenariu, până la mobilizarea factorilor de producție, se impune participarea unui număr mare de specialiști.

Privind din alt unghi, costurile suplimentare de timp și resursele financiare antrenate de punere în scenă a unei piese de teatru cu ocazia fiecărei reprezentații reduce sau îngreunează posibilitățile de internaționalizare a piesei, chiar de difuzare la nivel național și implicit din complexitatea demersurilor de marketing.

Luând în considerare componentele mixului de marketing, se poate aprecia că pentru fiecare dintre cele patru pot exista metode specifice marketingului care să determine o mai mare încredere în șansa profitului.

– Produsul poate fi mai bun, mai de succes, prin alegerea repertoriului cât și prin calitatea spectacolelor;

– Prețul plătit de consumatorul de cultură poate fi mai mare în situația în care apare concurența dintre cei care „apucă” un loc în sală și nu doar o concurență cu alte atracții culturale;

– Promovarea poate fi făcută mult mai profesionist, marketerii instruiți special pentru aceasta alegând căile cele mai avantajoase pentru fiecare situație în parte. Trebuie ca stimulii de promovare să ajungă în cât mai multe medii, în primul rând în școală, ținând cont de rolul profund educativ al manifestărilor. De asemenea, în instituții publice, organizații, grupuri țintă în funcție de tematică ș.a.m.d.

– Distribuția produsului cultural se poate realiza pe canale de distribuție și rețele, ca orice alt produs, dar cu o șansă în plus, a posibilității implicării întregului personal, atât artistic cât și personalul auxiliar.

Și în acest caz, elementele mixului de marketing sunt într-o mare interdependență. De aceea, este nevoie de mai mult profesionalism în acțiunile de marketing, iar pentru „top management” este întotdeauna nevoie de multă receptivitate și cooperare.

Marketingul investighează aspirațiile, gusturile și dorințele consumatorilor în descifrarea confruntării care există între paradigma raționalității economice și spațiile creației artistice și culturale în vederea ajustării ofertei către o cerere caracterizată printr-o mare volatilitate. Publicul are un comportament similar, atrăgând după sine utilizarea acelorași tehnici de cercetare și segmentare. Accesul în sala de spectacol se face pe baza biletelor de intrare și a abonamentelor ale căror prețuri se stabilesc ținând cont de criteriile uniformității și variabilității, deopotrivă. Participarea la festivalurile internaționale facilitează lansarea producției și îi aduce faimă, observându-se sporirea importanței acestora și răspândirea în tot mai multe tări.

Există convingerea că subiectul și conținutul poate deschide noi puncte de dezbatere a unui mod mai eficient de a face cultură, pentru a marca mai mult cetățeanul, a-l înnobila cu noi valențe spirituale. Și nu în ultimul rând, să luăm aminte că urmează Timișoara 2021 Capitala Europeană Culturală.

BIBLIOGRAFIE

MilenaDragicevic – Sesic, BranimirStojkoi, – „Cultura.Management, mediere, marketing”, Editura Fundația Interart TRIADE, Colecția „Cultură si management“, Timișoara, 2002;

Miruna Runacan – „Studii de teatru și film”, volumele I și II, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006;

Dumitru Mnerie – Lucian Lădar – „Marketing intern și internațional ”, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ „Ioan Slavici”, Timișoara, 2010;

Dumitru Mnerie – Lucian Lădar – Gabriela Victoria Mnerie- ”Marketing general”, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ ”Ioan Slavici”, Timișoara, 2012;

Teatrul Național ”Mihai Eminescu” Timișoara – www.tntimișoara.com

Sursă internet – www.culturadata.ro

ANEXE