Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contri- buie, în mod esen țial, la dezvoltarea orizontului de cuno ștințe al studenților,… [630246]

57

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

OBIECTIVE
Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contri-
buie, în mod esen țial, la dezvoltarea orizontului de cuno ștințe al
studenților, la orientarea lor în spa țiul teoretic și deopotriv ă în cel al
cercetării științifice. Sinteza pe care o prezent ăm vizează trei obiective
principale : să releve cu pregnan ță schema logic ă internă a psihologiei
generale ca nucleu comun și cadru de referin ță al tuturor celorlalte
ramuri particulare ale cunoa șterii psihologice; s ă faciliteze însu șirea,
în spirit modern, a principalelor no țiuni referitoare la natura și esența
psihicului, în general, a celui uman, în special, s ă ofere elementele de
bază ale metodologiei cunoa șterii psihologice și să capaciteze studen ții
cu schemele logico-opera ționale necesare efectu ării independente a
unei cercet ări științifice în domeniu.
I. Obiectul psihologiei
1. Psihologia, ca știință independent ă, s-a constituit relativ târziu,
„certificatul ei de na ștere” fiind semnat în 1879, prin înfiin țarea, la
Leipzig, de c ătre savantul german Wilhelm Wundt a primului laborator
bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dat ă, fenome-
nele vieții psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri și speculații
filosofice și incluse în programul cercet ării științifice sistematice,
aplicându-li-se opera țiile măsurării, cuantific ării și criteriile obiecti-
vității și cauzalității.
Foarte curând, îns ă, aveau s ă apară divergen țe în legătură cu
definirea și circumscrierea obiectului noii științe. Deși denumirea
părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic,
logos = vorbire, deci: psihologia = știința despre psihic, s-a dovedit c ă,
în realitate, modul de în țelegere a naturii și structurii interne a

58psihicului uman nu a fost câtu și de puțin unitar. Astfel, s-au configurat
trei orient ări diferite și în mare m ăsură opuse, și anume:
a) orientarea care reducea psihicul uman la con știință și care
susținea că obiectul psihologiei îl reprezint ă studiul con științei (res-
pectiv, al proceselor psihice con știente);
b) orientarea care sus ținea că elementul esen țial și determinant al
vieții psihice a omului este incon știentul, acesta trebuind, chipurile, s ă
reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psiho-
logia abisal ă sau psihanaliza elaborat ă de S. Freud);
c) orientarea care sus ținea că adevărata și autentica realitate
psihologic ă o constituie reac țiile externe de r ăspuns (secretorii și
motorii) la ac țiunea diver șilor stimuli din mediu și, ca atare, obiectul
psihologiei trebuie s ă fie studiul comportamentului (behaviorismul,
creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).
2. În prezent, au fost dep ășite limitările și absolutiz ările pe care
se bazau orient ările menționate . Astfel, se admite c ă sfera noțiunii de
„psihic uman” este mai larg ă decât sfera no țiunii de „con știință”, ea
incluzând într-o rela ționare de tip sistemic trei componente: incon ști-
entul, subcon știentul și conștientul, toate împreun ă formând domeniul
de studiu al psihologiei.
Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern și planul obiectiv
(comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de cel ălalt și nu se
mai opun ca entit ăți antagonice ireductibile; dimpotriv ă, se recunoa ște și
se afirmă unitatea indisociabil ă a lor sub egida principiului unit ății
„conștiință-activitate”.
Finalmente, psihologia se define ște ca știința care studiaz ă, cu
ajutorul unor metode obiective sp ecifice, organizarea psihocomporta-
mentală sub aspectul determinismului, mecanismelor și legilor devenirii
și funcționării ei, în plan animal și uman, în unitatea contradictorie a
individualului, particularului și generalului, universalului. Această
definiție stabilește în mod real sfera de cuprindere a domeniului și
justifică diferențierile și delimitările existente în interiorul lui: a) psiho-
logia animal ă și b) psihologia uman ă.
Psihologia uman ă are, la rândul ei, o latură generală care ne
oferă tabloul global al organiz ării psihocomportamentale a omului
normal (mediu), f ăcând abstrac ție de vârst ă, sex, context socio-cul-
tural, ocupa ție (profesie) etc., și o latură particular-diferen țială, care
se centreaz ă pe studiul și explicarea ipostazelor concrete în care se
poate afla organizarea psihocomportamental ă funcție de: vârst ă, sex,
mediu socio-cultural, activitate profesional ă, nivel de dezvoltare,

59natura devia țiilor și tulburărilor patologice: psihologia genetic ă și a
dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia școlară, psihologia mun-
cii, psihologia militar ă, psihologia crea ției, psihologia artei, psihologia
sportului, psihologia comercial ă și economic ă, psihologia social ă,
psihologia medical ă, psihopatologia etc.
II. Specificul cunoa șterii psihologice. Metodele psihologiei
1. Specificul cunoa șterii psihologice . Modelul tradi țional al
cunoașterii științifice constituit sub autoritatea mecanicii și fizicii
clasice formula cerin ța ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, s ă
posede propriet ăți nemijlocit observabile și perceptibile, care s ă poată
fi măsurate și cuantificate.
Psihicul ca atare este lipsit de asemenea propriet ăți, el nu are
nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune care se recuno ștea proceselor și trăirilor
psihice era durata ; dar, numai pe baza ei, nu era posibil ă construirea
unui sistem complet de coordonate și măsurători, care s ă fie tratabil
matematic.
Acesta era principalul argument invocat de marele filosof
german, Immanuel Kant, pentru a r espinge, în mod categoric, posibi-
litatea desprinderii psihologiei de filosofie și constituirea ei într-o
știință independent ă.
În aceste condi ții, ca unic ă modalitate de ob ținere a datelor
necesare descrierii con ținuturilor și stărilor psihice interne (ale con ști-
inței) era considerat ă metoda introspec ției (privirea cu propriul ochi
interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena con științei și
relatarea verbal ă a celor constatate). Psihologia bazat ă pe utilizarea
exclusivă a acestei metode a primit denumirea de introspec ționistă și
ea s-a afirmat puternic în ultimele dou ă decenii ale sec. XIX și în
primele trei decenii ale sec. XX (Th. Lipps, N. Ach, O. K űlpe,
E. Titchener).
Pentru a satisface cerin ța observabilit ății nemijlocite, behavio-
rismul a aruncat peste bord lumea subiectiv ă internă a conștiinței,
reținând ca obiect al cunoa șterii psihologice reac țiile de răspuns ale
subiectului la stimulii obiectivi din afar ă. Dar, așa cum se va remarca
ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie f ără
suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”. Ieșirea din acest impas metodologic este posibil ă numai în m ăsura în
care se admite c ă o cunoaștere științifică poate să aibă nu numai un

60caracter nemijlocit, ci și unul mijlocit, observarea obiectului realizân-
du-se indirect prin intermediul unor efecte și fenomene prin care el se
manifestă și se exprim ă.
Cunoașterea psihologic ă devine, prin excelen ță, o cunoa ștere
mijlocită: datele și informa ția obiectiv ă despre natura, con ținutul și
dinamica proceselor psihice particulare se ob țin pe baza observ ării,
înregistrării și analizei r ăspunsurilor și conduitelor subiectului în situa-
ții obiective concrete.
2. Metodele psihologiei . Cunoașterea psihologic ă se realizeaz ă
prin utilizarea unui larg repertoriu de metode și procedee. Dup ă pozi-
ția pe care o au fa ță de fenomenul studiat, metodele psihologiei le
împărțim în dou ă grupe: pasive și active.
Pasive sunt considerate acele metode care se adreseaz ă fenome-
nelor a c ăror declan șare se produce spontan, în situa ția concret ă în
care se afl ă subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metoda
observației și metoda biografic ă.
Active sunt metodele prin care cercet ătorul acționează direct
asupra subiectului și provoac ă manifestarea procesului psihic, a tr ăsă-
turii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi studiat. Din aceast ă categorie fac parte: experimentul de laborator,
experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor
activității, testele sau probele psihometrice . Metoda central ă în cerce-
tarea psihologic ă trebuie considerat ă experimentul de laborator . El
depășește toate celelalte metode în precizie, obiectivitate și grad de
controlabilitate a variabilelor. Metoda experimental ă permite cercet ă-
torului: să intervină activ și să provoace fenomenul studiat; s ă izoleze,
să dozeze și să controleze variabilele – independente, dependente și
intermediare; s ă modifice și să varieze condi țiile de manifestare a
fenomenului; s ă compare rezultatele grupului experimental cu cele ale
grupului de control, care nu a fost supus regimului experimental; s ă
repete acela și model experimental de mai multe ori, pe acela și subiect
sau grup de subiec ți; să releve condi ționarea reciproc ă dintre variabile.
Ca limite ale experimentului de laborator se men ționează: carac-
terul relativ artificial al situa ției în care este plasat subiectul, izolarea
acestuia de contextul natural al existen ței și activității sale; nu poate fi
folosit în mod universal, existâ nd anumite fenomene psihocompor-
tamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, s ă se provoace experimental.

613. Strategii în cercetarea psihologic ă. Fiind subordonat ă unor
obiective și finalități cu semnifica ție general ă, cercetarea psihologic ă
dobândește un caracter continuu și sistematic. Ea nu se reduce la simple
explorări secvențiale, independente unele de altele, ci se realizeaz ă ca
un demers integrat, întemeiat pe anumite principii și considera ții
metodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie de
cercetare. Complexitatea și diversitatea fenomenelor psihocomporta-
mentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, și anume:
a) strategii transversale , care constau în studiul nivelului de
dezvoltare și funcționare a organiz ării psihocomportamentale la indi-
vizi de aceea și vârstă;
b) strategii longitudinale , care rezid ă în studiul organiz ării
psihocomportamentale a unui individ sa u grup de indivizi pe parcursul
mai multor etape de vârst ă, de exemplu: la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5
ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemenea strate-
gii, se pot identifica și stabili particularit ățile curbei evolu ției psihice,
amplitudinea diferen țelor dintre etapele de vârst ă;
c) strategii genetice ; prin care se urm ărește cunoa șterea
mecanismelor, legit ăților și factorilor form ării și dezvoltării proceselor
psihice și comportamentelor – în plan istoric, filogenetic și în plan
individual, ontogenetic;
d) strategii diferen țiale, prin care se eviden țiază și se evalueaz ă
deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamental ă
între: om și animal, copil și adult, b ărbat și femeie, normal și pato-
logic, între persoane de aceea și vârstă și același sex etc; studiul
deosebirilor interindividuale și intergrupale este la fel de important
pentru cunoa șterea psihicului în toat ă complexitatea sa ca și studiul
asemănărilor și aspectelor comune;
e) strategii clinice , care au ca scop studiul și explicarea abaterilor
și tulburărilor patologice în sfera psihicului și comportamentului, cau-
zate de focare organice sau de deregl ări funcționale ale creierului.
III. Principiile metodologice ale psihologiei
Cunoașterea psihologic ă se cere a fi orientat ă și coordonat ă de
un set de principii metodologice generale care s ă asigure coordonatele
de referin ță ale analizei și interpret ării fenomenelor concrete. Esen țiale
sunt următoarele principii:
a. principiul determinismului (extern);

62b. principiul rela ționării neuro-psihice;
c. principiul reflect ării și modelării informa ționale;
d. principiul ac țiunii și al unității conștiință-activitate;
e. principiul genetic și al istorismului;
f. principiul sistemicit ății.
a) Principiul determinismului (extern ) impune obligativitatea
analizei și explicării psihicului pe baza unor condi ții și cauze reale
obiective. Aceste condi ții și cauze rezid ă în acțiunea asupra organelor
de simț ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalit ăți și
grade de complexitate.
În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu
un determinism mijlocit. Aceasta înseamn ă că acțiunea oric ărui stimul
extern se refract ă și se modific ă în funcție de stările și condițiile
interne ale subiectului. Ca urmare, rela ția dintre stimulul extern (S) și
reacția de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip proba-
bilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondi ționat și invariant la
producerea uneia și aceleiași reacții de răspuns, ci numai cu o anumit ă
probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul s ă dea și o altă reacție
sau chiar s ă nu răspundă deloc, în func ție de starea lui psihofiziologic ă
internă la momentul respectiv. Astfel, conchidem c ă procesele și
actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui deter-minism complex multivariat, pe care-l numim statistic .
Cât prive ște natura substan țial-calitativ ă a factorilor determi-
nativi externi, pentru psihicul și comportamentul uman rolul principal
revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând forma specific ă a principiului condi ționării social-istorice și istorico-
culturale. Aceasta înseamn ă că de psihic uman propriu-zis se poate
vorbi numai la individul socializat, care se na ște, trăiește și-și
desfășoară activitatea într-un anumit mediu social.
b) Principiul rela ționării neuropsihice impune necesitatea ca
psihicul în întregul s ău, inclusiv forma lui superioar ă de manifestare –
conștiința umană – să fie considerat și definit ca func ție a sistemului
nervos, a creierului. Mecanismul producerii oric ărui proces psihic, de la
cel mai simplu, pân ă la cel mai complex, este de natur ă reflexă, fiind
mediat de procese fiziologice nervoase (excita ție, inhibiție, modulări ale
amplitudinii și frecven ței influxului nervos etc.). Creierul îns ă nu
generează percepții, idei, tr ăiri emoționale, atitudini etc. în virtutea
simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recep ționării,

63prelucrării și interpret ării stimulilor din afara sa. Din principiul
relaționării neuro-psihice deriv ă mai departe principiul unit ății dialec-
tice a psihologicului și fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces
psihic nu se poate realiza f ără un anumit ansamblu de transform ări și
fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic și
cronologic, fiziologicul precede și condiționează psihologicul; psiho-
logicul posed ă însă caracteristici și determina ții calitative proprii,
devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv și ideal sunt
aplicabile numai proceselor psihice, nu și celor fiziologice, care apar țin
fenomenelor substan țial-energetice obiective). Pe m ăsură ce structura
psihică a individului se maturizeaz ă și se consolideaz ă, ea capătă o
relativă autonomie fa ță de baza fiziologic ă inițială, exercitând o
influență activă asupra st ării generale a organismului – influen ța
psihosomatic ă, care face posibile sugestia, autosugestia și psihoterapia.
c) Principiul reflect ării și modelării informa ționale stă la baza
înțelegerii naturii existen țiale sau a statutului ontologic al psihicului.
El ne răspunde, a șadar, la întrebarea: „în ce form ă sau modalitate
există psihicul?”. Și răspunsul va fi: psihicul exist ă ca o form ă
particular ă de reflectare, respectiv, reflectare de spe ță subiectiv ă și
ideală (nonsubstan țială) și ca informa ție. Percep țiile, reprezent ările,
noțiunile care alc ătuiesc scheletul intelectului, al con științei sunt în
sine modele informa ționale interne ale lucrurilor, fenomenelor și
situațiilor obiective externe. Faptul c ă psihicul este de natur ă reflec-
toriu-informa țională îl argument ăm prin aceea c ă el a ap ărut din
necesități de adaptare la un anumit mediu existen țial mai complex,
caracteristic regnului animal, și îndepline ște pretutindeni și în orice
moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca și informa ția,
psihicul exprim ă și ne dă măsura gradului de organizare la nivelul
sistemelor animale și umane.
d) Principiul ac țiunii și al unit ății conștiință-activitate ne
obligă să recunoaștem interdependen ța legică dintre planul comporta-
mental extern și planul subiectiv intern. Forma primordial ă de
manifestare a psihicului, în ontogenez ă, o constituie ac țiunea direct ă a
copilului cu obiectele și lucrurile din jurul s ău. Prin interiorizare
treptată, stadială, schemele de organizare și desfășurare a ac țiunilor
externe – de descompunere, de comparare (m ăsurare), de grupare, de
asamblare etc. devin matrici ale structur ării operațiilor mentale, care
dobândesc autonomie complet ă, putându-se desf ășura fără apelarea la
suport obiectual sau imagistic, de-abi a în jurul vârstei de 14 ani.

64 Pe măsură ce se formeaz ă și se consolideaz ă, structurile
interne ale con științei devin premis ă și factor reglator al ac țiunii exter-
ne, condi ționând calitatea și eficiența ei. Se închide astfel circuitul
acțiune con știință acțiune.
e) Principiul genetic și al istorismului ne arată că psihicul nu
trebuie considerat ca un dat sau ca ceva predeterminat și imuabil, ci ca
ceva devenit și evolutiv. Atât psihicul în ansamblul s ău, cât și
diferitele procese care-l compun au o genez ă – în plan filogenetic,
istoric și în plan individual, ontogenetic. Identificarea și descrierea
stadiilor și formelor pe care le îmbrac ă în fiecare stadiu trebuie s ă
constituie unul din obiectivele esen țiale ale cercet ării psihologice.
Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde s ă se
suprapună cu traiectoria dinamicii organismului, punând în eviden ță
trei mari segmente:
– segmentul ascendent antientropic, în interiorul c ăruia au loc
procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;
– segmentul optimum-ului func țional, în cadrul c ăruia toate
componentele sistemului se men țin la valori ridicate;
– segmentul descendent entropic, în cadrul c ăruia se acumuleaz ă
efectele entropice, de regresie și dezorganizare.
f) Principiul sistemicit ății reclamă necesitatea de a aborda
psihicul prin prisma exigen țelor metodologiei cibernetico-sistemice.
Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simpl ă
sumă aritmetic ă de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale
cărui componente (procese, st ări, trăsături) se afl ă într-o rela ție legică
unele cu altele, condi ționându-se reciproc. Aceast ă intercondi ționare
este atât de puternic ă, încât genereaz ă acea calitate emergent ă a unității
supraordonate, gra ție căreia, în orice proces particular se imprim ă
pecetea întregului – stilul, tipul etc. – și efectul influen țării celorlalte.
Abordarea sistemic ă se opune astfel abord ării atomare, bazat ă pe princi-
piul descompunerii-recompunerii, dezvoltat ă de asocia ționism.
IV. Problema legilor în psihologie
Scopul principal al oric ărei științe este acela de a descoperi și
formula legi, prin care s ă explice riguros și obiectiv modul de fiin țare
și manifestare (desf ășurare) a fenomenelor pe care le studiaz ă. Legea
este înțeleasă ca o rela ție de condi ționare sau determinare mai mult
sau mai pu țin stabilă și repetabil ă între dou ă sau mai multe fenomene.

65Cu cât cerin ța stabilității și repetabilit ății este satisf ăcută mai bine, cu
atât legea este considerat ă mai valabil ă și mai veridic ă, și invers. Din
acest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii și fizicii clasice.
Multă vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor
asemenea legi. S-a dovedit îns ă că bilanțul este mai mult decât nesa-
tisfăcător, întrucât doar legile psihofizice care descriu rela ția dintre
intensitatea stimulului și intensitatea reac ției (senza ției) pot fi încadrate
în categoria legilor tari (dinamice).
În rest, rela ția dintre variabilele independente (stimulii, situa-
țiile) și cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se
înscrie în sfera probabilit ății. Ca urmare, legea care o exprim ă devine
una statistic ă. Aceasta înseamn ă că ea se deduce și se formuleaz ă pe
baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de m ăsurători; de
asemenea, ea nici nu poate fi verificat ă și confirmat ă pe cazuri indivi-
duale, ci numai la nivel de grup sau de „popula ții”.
Așadar, orice lege psihologic ă presupune și se bazeaz ă pe
general, dar nu-l exprim ă în mod direct, ci numai indirect, prin
intermediul unei tendin țe centrale (o medie aritmetic ă, de pildă) și al
unui indice de dispersie (abaterea standard, de pild ă).
Cum continuumul probabilit ății se cuprinde între 0 și 1, punând
în eviden ță grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezult ă că
și legile statistice cu care opereaz ă psihologia vor avea grade de t ărie
diferite. Gradul cel mai slab de t ărie îl vor avea acelea care graviteaz ă
în jurul probabilit ății de 0,50; corespunz ător, cu cât rela ția descris ă de
lege se îndep ărtează mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul
de tărie crește.
După sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în: parti-
culare , care se refer ă la anumite procese psihice (ex. legile senza ției,
legile percep ției, legile memoriei etc.) și generale , care se refer ă la
organizarea și funcționarea sistemului psihic în ansamblu (ex. legile
dezvoltării, legile asocia ției, legile organiz ării ierarhice, legea moti-
vației).
După conținut, legile psihologice au fost împ ărțite în: legi de
funcționare , legi de compozi ție, organizare sau structură și legi de
dezvoltare . Din prima categorie fac parte: legile senza ției, percep ției,
memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi men ționate: legea
pregnanței, legea bunei forme, legea integr ării; din categoria a treia
fac parte legea diferen țierii-individualiz ării, legea stadialit ății. Unul și

66același proces, ca și psihicul în ansamblu, se subordoneaz ă
concomitent tuturor celor trei categorii de legi.
V. Psihicul uman
1. Noțiunea de psihic . Probabil c ă, în istoria științei, nu exist ă
un alt concept a c ărui definire s ă fi suscitat atâtea dispute și contro-
verse ca cel de psihic. Tocmai pe t ărâmul lui s-a produs scindarea
gândirii filosofice în materialist ă, care va subordona psihicul determi-
națiilor și însușirilor materiei, și idealistă, care va lega psihicul de
determina țiile pur spirituale, extramateriale, transcendente.
Psihologia științifică se întemeiaz ă esențialmente pe principii
materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se indivi-
dualizeaz ă prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele
altor fenomene naturale. Definirea lui se realizeaz ă printr-o serie de
raportări corelate, și anume:
a) raportarea la lumea extern ă, din care rezult ă natura sa
existențială de form ă subiectiv ă, ideală de reflectare și de form ă
particular ă de informa ție la nivelul organismelor animale, bazat ă pe
semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezult ă
statutul lui de func ție specific ă a creierului realizat ă în cadrul comuni-
cării informa ționale a individului cu lumea extern ă;
c) raportarea la sarcinile de adaptare și de reglare ale organis-
mului animal, din care decurge statutul s ău de form ă specifică,
calitativ superioar ă, a vieții de rela ție, și rolul instrumental-reglator
în desfășurarea comportamentului.
2. Specificul psihicului uman . Privit pe scar ă evolutivă, filoge-
netică, psihismul nu reprezint ă un continuum plat, uniform, ci o
succesiune de trepte, distan țate unele de altele, dup ă gradul de diferen-
țiere și complexitate structural-func țională. Treapta cea mai de sus, care
se distanțează cel mai mult de cea imediat inferioar ă, o ocupă psihicul
uman. Putem astfel afirma c ă principala caracteristic ă a psihicului uman
constă în aceea c ă el este forma cea mai înalt ă de organizare și
funcționare, dintre toate formele de psihism cunoscute nou ă.
Superioritatea absolut ă a psihicului uman în raport cu psihicul
animal rezid ă în diferen țierea și dezvoltarea excep țională a proceselor
informaționale cognitive, a capacit ății de înțelegere, explicare, inter-
pretare, decizie, crea ție (proiec ție, planificare, anticipare etc.), precum

67și în apariția și dezvoltarea comunic ării verbale, limbajul devenind cel
mai perfec ționat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor
(informației). La om, psihicul se realizeaz ă și în forma con științei.
Această superioritate o punem pe seama a doi factori esen țiali: a)
complexitatea structural-func țională extraordinar ă a creierului uman și
b)complexitatea și specificul influen țelor mediului socio-cultural.
3. Psihicul uman ca sistem . Psihologia contemporan ă abor-
dează psihicul ca sistem, de pe pozi țiile metodologiei sistemice. Prin
natura componentelor sale, este un sistem informa țional-energetic,
deci nonsubstan țial. Se încadreaz ă în categoria sistemelor: dinamice
(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe și proba-
biliste. De asemenea, se include în cl asa sistemelor cibernetice, fiind
dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare –
homeostazia psihic ă), feedback pozitiv antientropic (de optimizare și
de dezvoltare), feed-throowght (de mediere și de transfer), feed-before
(de prospectare-anticipare).
Sistemul psihic uman se compune di n trei subsisteme aflate într-o
permanent ă interacțiune și intercondi ționare: subsistemul incon știent,
subsistemul subcon știent sau precon știent și subsistemul con știent.
Subsistemul incon știent cuprinde o component ă înnăscută,
ansamblul tendin țelor, pulsiunilor, trebuin țelor și instinctelor determi-
nate biologic și legate de afirmarea și conservarea fiin ței biologice a
personalit ății umane, și o component ă dobândit ă, ansamblul experien-
țelor timpurii și al preceptelor con științei morale a societ ății, asimilate
și interiorizate în primii cinci ani de via ță.
Subsistemul subcon știent cuprinde, pe de o parte, con ținuturile
informațional-cognitive și actele care au fost cândva con știente, dar
care în prezent se realizeaz ă fără controlul con știent, iar pe de alt ă
parte, amintirile, cuno ștințele și schemele operatorii latente, care intr ă
succesiv în fluxul actual al con științei, în func ție de solicit ări și
situații. Tot în subcon știent se includ și acele elemente care emerg din
inconștient, așteptând să intre în con știință.
Subsistemul con știent este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt
pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa
specifică, numai omului. Func ționarea sa se bazeaz ă pe principiul
disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipat ă a
scopurilor), al planific ării, al realit ății.
Structural, subsistemul con știent cuprinde procese cognitive (senza-
ții, percepții, reprezent ări, gândire, imagina ție), trăiri emoțional-afective,
structuri motiva ționale (trebuin țe, interese, idealuri etc.), ac țiuni și acte

68voluntare despre care putem da seama și pe care le putem controla și
justifica, explica. Întreaga dinamic ă a proceselor și actelor con știente este
mediată de limbajul verbal, de analiz ă și deliberări mentale succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic și
istoric, subsistemul con știent va fi componenta cea mai activ ă și dina-
mică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizeaz ă prin
disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de alt ă
parte, va înregistra grade de organizare-func ționare diferite atât în
succesiunea istoric ă a genera țiilor, cât și în interiorul aceleia și
generații, de la un individ la altul.
De aceea, în evaluarea dezvolt ării și organizării psihocomporta-
mentale a unei persoane, elementul de referin ță esențial trebuie s ă fie
subsistemul con știent.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferen țiază și ating
valorile cele mai ridicate func țiile: cognitiv ă, proiectiv ă (modele și
proiecte mentale de transformare a realit ății imediate, de crearea unei
realități noi – vezi inven țiile), de planificare și anticipare – predic ție și
de reglare prin analiz ă critică și compara ție criterial ă.
Interacțiunea dintre cele trei subsisteme care alc ătuiesc sistemul
psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent
– influența inconștientului asupra subcon știentului și conștientului, cât
și în sens descendent – influen ța conștientului asupra subcon știentului și
inconștientului) și dialectic (incluzând atât compatibilitate și sinergie
finalistă, cât și contradic ție, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de
pildă, inconștientul la momentul dat poate s ă fie respins de con știent și
viceversa). De aici, deriv ă dramatismul și imprevizibilitatea comporta-
mentelor umane.
VI. Procesele de prelucrare-gestionare a informa țiilor
Adaptarea la condi țiile mediului extern este imposibil ă fără un
minimum de „date” și „informa ții” despre însu șirile lucrurilor și
situațiilor concrete, despre rela țiile dintre acestea, despre legit ățile
care le guverneaz ă. Captarea și prelucrarea informa țiilor din lumea
externă și utilizarea lor în reglarea și optimizarea reac țiilor de răspuns,
a acțiunilor instrumentale reprezint ă funcțiile esențiale ale sistemului
psihic. La nivelul omului, aceast ă funcție se va realiza prin
intermediul unor procese înalt diferen țiate și specializate: senza ția,
percepția, reprezentarea, imagina ția, gândirea, memoria.

691. Senzația. Aceasta este procesul psihic de captare și prelucrare a
informațiilor despre propriet ăți (însușiri) singulare ale stimulilor externi
specifici și ale propriului organism. La baza ei, st ă sensibilitatea –
funcție de recep ție-semnalizare, care deriv ă din excitabilitatea sau
iritabilitatea primar ă – și se realizeaz ă de mecanisme structurale
specializate denumite analizatori.
Atât după natura mecanismului, cât și după natura însu șirilor pe
care le reflect ă, senzația se realizeaz ă într-o mare diversitate de
modalități (tipuri). Distingem: a) categoria senza țiilor care ne furnizeaz ă
informații despre lumea extern ă (exterocep ția): senza țiile cutano-tactile,
senzațiile vizuale, senza țiile auditive, senza țiile olfactive, senza țiile
gustative; b) categoria senza țiilor care ne furnizeaz ă informații despre
pozițiile posturale și actele motorii ale membrelor, capului și trunchiului
(propriocep ția); c) categoria senza țiilor care ne furnizeaz ă informații
despre modific ările și variațiile mediului intern al organismului
(interocep ția).
Condițiile principale pentru a se produce o senza ție sunt:
integritatea structural-func țională a analizatorului și acțiunea stimu-
lului specific la intensitatea corespunz ătoare (să fie cel pu țin egală cu
valoarea pragului inferior absolut al sensibilit ății respective).
Senzațiile se caracterizeaz ă prin urm ătoarele propriet ăți princi-
pale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata și tonul afectiv .
a. Modalitatea este proprietatea unei senza ții de a reflecta
selectiv anumite însu șiri ale stimulului specific (de pild ă, în cazul
senzațiilor vizuale: lungimea de und ă care dă tonul cromatic; în cazul
senzațiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).
b. Intensitatea este proprietatea senza ției de a reflecta și aprecia
încărcătura energetic ă sau forța de acțiune a stimulului specific.
c. Durata este proprietatea senza ției de a reflecta și de a se
manifesta pe durata de ac țiune a stimulului. Nici o senza ție nu se
produce concomitent cu declan șarea acțiunii stimulului specific, ci cu
o anumită întârziere pe care o numim laten ță; de asemenea, ea nici nu
dispare imediat cu încetarea ac țiunii stimulului, continuând câteva
miimi de secund ă și după aceea – efectul de urm ă sau imaginea
consecutiv ă.
d. Tonul afectiv este proprietatea senza ției de a se asocia cu o
anumită trăire emoțională – plăcută sau neplăcută, agreabil ă sau deza-
greabilă.

70Legile sensibilit ății. Sensibilitatea este o func ție dinamic ă evolu-
tivă. Dinamica ei este surprins ă într-o serie de legi generale: 1) legi
evolutive (legea diferen țierii, legea specializ ării, legea complexific ării);
2) legi psihofizice (legea raportului invers propor țional între valoarea
pragului absolut și nivelul sensibilit ății E = 1/I, unde E = nivelul
sensibilității, I = intensitatea stimulului; legea raportului constant al
pragurilor diferen țiale dx/x = constant, unde dx = frac țiunea de
intensitate a stimulului specific ce trebuie ad ăugată la stimulul ini țial
pentru a determina o modificare abia con știentizabil ă a intensit ății
senzației; legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului cre ște în
progresie geometric ă, intensitatea senza ției crește în progresie
aritmetică E = K log. X + C, unde E = intensitatea senza ției, X = inten-
sitatea stimulului, K și C = constante; aceste legi au fost formulate de
francezul Bouguer și germanii Weber și Fechner (purtându-le numele);
3) legi psihofiziologice (legea adapt ării, legea sensibiliz ării, legea de-
presiei, legea contrastului, legea sinest eziei); 4) legi socioculturale (legea
învățării-optimiz ării, legea estetiz ării, legea profesionaliz ării).
2. Percepția. Percepția reprezint ă un nivel calitativ superior al
procesării informa ției extrase din interac țiunea actual ă a subiectului cu
obiectul. Ea are la baz ă senzația și se constituie prin articularea și
integrarea senza țiilor, dar nu este reductibil ă la acestea, a șa cum
susținea Școala asocia ționistă. Imaginea perceptiv ă sau perceptul este
un model informa țional complex, care ne raporteaz ă la obiect ca
întreg, în identitatea lui individual ă sau categorial ă specifică. A
percepe înseamn ă a putea da r ăspunsuri corecte la întrebarea „Ce este
acesta?”
Spre deosebire de senza ție, care se produce oarecum spontan și
pasiv de îndat ă ce stimulul specific ac ționează asupra organului de sim ț
corespunz ător, percep ția presupune o implicare mai activ ă a subiectului,
care recurge la opera ții și strategii speciale de explorare, c ăutare,
selecție, evaluare, comparare. De aceea, definirea percep ției ca reflec-
tare nemijlocit ă sau imediat ă este improprie, ea fiind mediat ă în realitate
de operațiile succesive ale subiectului. Astfel, desf ășurarea percep ției ia
un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existen ța următoarelor
faze: a) detecția, care const ă în sesizarea ac țiunii stimulului și
încadrarea lui în spa țiu și timp; b) discriminarea , care rezid ă în
desprinderea stimulului din contextul celorlal ți; c) identificarea , care se
concretizeaz ă în integrarea final ă a modelului informa țional al

71stimulului și în elaborarea r ăspunsului „este x”; d) interpretarea , în
cadrul căreia se desprinde semnifica ția stimulului identificat și se pune
în relație cu scopul activit ății subiectului. Dup ă conținut și mecanism,
distingem: percepții monomodale (ex. percep ția vizual ă, percepția
auditivă, percepția tactilă) și percepții plurimodale , care au la baz ă
interacțiunea între doi sau mai mul ți analizatori și care integreaz ă
informații despre mai multe genuri de însu șiri ale obiectului.
În seria formelor complexe ale percep ției umane se includ:
percepția spațiului (formă, volum, distan ță, poziție), percepția
timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepția mișcării
(direcție, viteză), percepția limbajului (oral, scris), și percepția muzicii
(raporturi de în ălțime, linie melodic ă, structură armonică).
Legile percep ției. Aspectele esen țiale ale percep ției sunt expri-
mate de un ansamblu de legi, pe care le împ ărțim în urm ătoarele grupe:
a) legi ale asocia ției (asemănare, contrast, contiguitate spa țio-tempo-
rală), care ac ționează în etapele ini țiale ale form ării mecanismelor și
schemelor perceptive în raport cu o clas ă sau alta de obiecte); b) legi de
structură (legea bunei forme, legea pregnan ței, legea bunei continuit ăți,
legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprim ă funcționarea
mecanismelor și schemelor perceptive consolidate și atestă ireductibi-
litatea percep ției la o simpl ă sumă de senza ții); c) legi generale,
supraordonate (legea integralit ății, legea selectivit ății, legea semnifica-
ției, legea constan ței, legea obiectualit ății).
3. Reprezentarea . Dacă senzația și percepția ne ofer ă informații
despre obiectele care ac ționează hic et nunc asupra organelor noastre
de simț, reprezentarea reflect ă și ne oferă informații despre un obiect
sau altul în absen ța acestuia. Astfel, ea devine prima treapt ă în
organizarea și funcționarea activit ății mentale autonome (operarea pe
plan mintal cu imagini ale unor obiecte și fenomene percepute cândva
în trecut și ale căror modele informa ționale au fost stocate și păstrate
în memoria de scurt ă și lungă durată).
Termenul de reprezentare desemneaz ă două realități: a) procesul de
ecforare -reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absen ța
lui și b) produsul, respectiv, imaginea con știentizată. Procesul poate avea
o desfășurare spontan ă, involuntar ă, luând aspectul unui flux de
reactualizări (amintiri) mai mult sau mai pu țin haotice, amalgamate sau
una intenționată, voluntar ă, imaginile succedându-se într-o ordine logic ă
și fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat dup ă

72următoarele calit ăți (propriet ăți): a) claritatea sau pregnan ța, în funcție de
care distingem reprezent ări intense sau vii și reprezent ări pasive sau
șterse; b) completitudinea , pe baza c ăreia delimit ăm reprezent ări bogate,
care tind s ă se suprapun ă peste imaginile perceptive, și reprezent ări sărace
sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este mai s ăracă, mai
rezumativ ă decât imaginea-perceptiv ă); c) relevanța sau semnifica ția,
care permite delimitarea reprezent ărilor relevante, în care se selecteaz ă și
se rețin notele cele mai caracteristice și semnificative ale obiectului, și
reprezentări derizorii, care con țin note accidentale, nesemnificative (de
regulă, reprezentarea reflect ă în mai mare m ăsură semnificativul, rele-
vantul, caracteristicul decât percep ția); d) gradul de generalitate , după
care distingem reprezent ări individuale, care reflect ă obiecte concrete
singulare (o anumit ă persoană, o anumit ă casă, un anumit obiect etc.) și
reprezentări generale, care reflect ă prototipul unei clase de obiecte
asemănătoare (reprezentarea de cas ă în general, de om, în general, de
copac, în general); de regul ă, imaginea-reprezentare are un grad de
generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit , care const ă
în aceea c ă elementele informa ționale constitutive ale imaginii-
reprezentare sunt furnizate de senza ții și percepții; f) caracterul pano-
ramic , care rezid ă în transformarea seriilor și succesiunilor de dimensiuni
(însușiri) care se etaleaz ă în percep ție în configura ții simultane.
Semestrul II
4. Gândirea . Gândirea este procesul psihic de cunoa ștere cel mai
complex și calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea și
luarea în st ăpânire mintal ă a generalului, esen țialului și necesarului
din realitatea extern ă.
Spre deosebire de percep ție, care este legat ă strict de prezent, hic
et nunc , gândirea se organizeaz ă ca activitate intelectual ă multifazic ă,
întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizeaz ă o permanent ă corelare între diverse momente și
stări ale „obiectului„: folose ște informa ția despre trecutul obiectului
pentru a explica prezentul lui; integreaz ă informația despre trecutul și
prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea confer ă activității de cunoa ștere atributele abstracti-
zării, predic ției, anticip ării, teoretiz ării.
Fiind un proces și o structur ă multidimensional ă de maxim ă
complexitate, gândirea poate fi descris ă și definită din unghiuri diferite:
cognitiv-procesual, structural-opera țional, structural-informa țional.

73Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea
intelectual ă discursiv ă de prelucrare criterial-logic ă a informa țiilor
furnizate de percep ție sau memorie, în vederea în țelegerii, explic ării și
interpretării fenomenelor din univers (natur ă și societate), a rezolv ării
diferitelor tipuri de situa ții problematice, a elabor ării diferitelor proiecte
și planuri de activitate creatoare, a elabor ării și adoptării deciziilor
optime de ac țiune.
Din punct de vedere structural-opera țional, gândirea este un sis-
tem ordonat de opera ții sau de transform ări care se aplic ă unei situa ții
inițiale (A 0) pentru aducerea ei într-o stare final ă (scop) (A*), ce
reprezintă un răspuns, un rezultat sau o solu ție.
În lumina acestei defini ții, gândirea ne dezv ăluie o anumit ă orga-
nizare dinamic ă internă, în cadrul c ăreia vom identifica dou ă tipuri mari
de operații: generale și particulare (specifice).
Operațiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generali-
zarea, concretizarea . Analiza constă în descompunerea, pe plan mintal, a
obiectului în p ărți componente, pentru dezv ăluirea și descrierea-expli-
carea structurii lui interne; sinteza este opera ția inversă, de reconstituire,
pe plan mintal a obiectului, extr ăgându-se și reținându-se informa ția
esențială despre structura lui intern ă. Rezultatul unei sinteze poate deveni
„obiect” pentru o nou ă analiză (analiza prin sintez ă); abstractizarea
rezidă în selectarea-re ținerea elementelor și însușirilor esen țiale și lăsarea
în afară a celor neesen țiale, secundare; generalizarea este opera ția de
extindere a unor însu șiri sau rela ții extrase prin abstractizare la toate
obiectele care fac parte din aceea și clasă; concretizarea este o opera ție de
aplicare a principiilor și legilor generale la analiza și interpretarea cazu-
rilor și situațiilor particulare.
Operațiile particulare (specifice) sunt cele care se formeaz ă și se
utilizează în interiorul diferitelor științe: matematic ă, fizică, chimie,
biologie, psihologie, sociologie etc.
Operațiile gândirii au caracter formal , în sensul c ă se aplică unor
constructe ideale, simbolice, desp rinse de suportul obiectual concret, și
reversibil , în sensul c ă pentru orice transformare exist ă una invers ă sau
opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situa ția sau starea ini țială.
Din punct de vedere structural-informa țional, gândirea trebuie
definită ca un sistem de no țiuni, organizat dup ă criteriile esen țialității
și generalit ății. Noțiunea devine în acest caz unitatea structural ă de
bază a gândirii. No țiunile pot fi empirice, reflectând însu șiri neesen-
țiale, desprinse în cadrul cunoa șterii comune, al experien ței cotidiene,

74și științifice, reflectând însu șiri esențiale desprinse în cadrul cunoa ș-
terii științifice. Dup ă sfera de cuprindere, se delimiteaz ă: noțiuni
individuale, care se raporteaz ă la obiecte singulare, luate separat,
noțiuni particulare, care reflect ă însușiri comune unor grupe de obiecte
și noțiuni generale, categoriale care cuprind însu șirile esen țiale
comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (ex. no țiu-
nea de „existen ță”).
Un nivel superior de integrare a con ținuturilor informa ționale
(respectiv, a no țiunilor) este judecata. Aceasta afirm ă sau neag ă ceva
despre altceva, suportând testul adev ărului. Orice judecat ă este adev ă-
rată sau falsă, după cum conținutul ei corespunde sau nu realit ății.
La rândul lor, constructele informa ționale ale judec ăților se
integrează în structuri informa ționale și mai complexe de tipul ra ționa-
mentelor. În ra ționament se surprinde discursivitatea gândirii, mi șcarea
ei de la anumite date sau judec ăți inițiale către un anumit rezultat final
(o concluzie) în care s ă apară informații sau adev ăruri noi.
Raționamentul se realizeaz ă în trei forme principale: inductivă,
în care, pornindu-se de la judec ăți individuale, particulare se ajunge la
o concluzie general ă, deductiv ă, în care se porne ște de la general,
particular și se merge spre particular, individual, și analogică, în care
se compar ă două obiecte pentru a li se pune în eviden ță asemănările,
ceea ce au în comun.
Formele gândirii . Gândirea se diferen țiază pe plan opera țional
și informațional, îmbr ăcând mai multe forme:
a) În plan opera țional distingem: 1) gândirea algoritmic ă și 2)
gândirea euristic ă și, de asemenea: 1) gândirea convergent ă și 2) gân-
direa divergent ă. Gândirea algoritmic ă se caracterizeaz ă prin aceea c ă
aplicarea unei anumite succesiuni de opera ții (transform ări) duce în
mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristic ă are un caracter
explorator, se desf ășoară după principiul încercare-eroare , succesi-
unea de opera ții nu duce în mod necesar la g ăsirea solu ției corecte;
gândirea convergent ă pornește de la un num ăr mare de elemente, de
date pentru a ajunge în final la un num ăr mic de elemente sau date (ea
comprimă câmpul informa țional); gândirea divergent ă pornește de la
un număr mic de elemente sau date și ajunge în final la un ansamblu
mare de elemente sau date (ea diversific ă și lărgește câmpul infor-
mațional).

75b) În plan informa țional , se diferen țiază: 1) gândirea intuitiv-con-
cretă și 2) gândirea simbolic-abstract ă. Gândirea intuitiv-concret ă se
caracterizeaz ă prin predominarea codificării figural-imagistice a conținu-
turilor informa ționale și prin dependența de suportul perceptiv ; gândirea
simbolic-abstract ă se caracterizeaz ă prin predominarea codificării infor-
maționale și prin detașarea de suportul perceptiv .
5. Imaginația. Deși nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea
de sine, imagina ția este un proces distinct de prelucrare și utilizare a
informației.
Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezent ării, bazându-se pe
memorie, pe de alt ă parte, ea deviaz ă printr-o bucl ă traiectoria care
începe spre gândire, ocupând astfel o pozi ție aparte pe continuumul
activității cognitive a omului.
Specificul imagina ției ni se dezv ăluie în urm ătoarele elemente:
a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în
experiența anterioar ă, fie crearea prin mecanisme proprii de imagini
„pure”, fără legătură aparentă cu realul;
b) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare
și ale fanteziei, realizându-se combin ări, amplific ări, reordon ări etc.;
c) o minim ă originalitate a modului de operare cu datele ini țiale
și a produsului final;
d) caracterul conven țional, figurativ și simbolistic al func ției
designative a imaginilor elaborate. Imagina ția este elementul central în
structura creativit ății, ca dimensiune global ă a personalit ății.
Formele imagina ției. Imagina ția se manifest ă sub mai multe
forme, diferen țierea făcându-se dup ă natura produsului și după dome-
niul de aplica ție. După primul criteriu, se delimiteaz ă: 1) imagina ția
reproductiv ă și 2) imagina ția creatoare. Dup ă cel de-al doilea criteriu,
distingem: 1) imagina ția artistică (literară, muzicală, plastică); 2) imagi-
nația tehnică, exprimat ă în inovații și invenții; 3) imagina ția științifică,
exprimată în conceperea strategiilor și proiectelor de cercetare, în
elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imagina ția arhitectural-con-
structivă, exprimat ă în crearea unor forme și stiluri noi de construc ții;
5) imagina ția managerial ă, care const ă în elaborarea celor mai ingeni-
oase și eficiente moduri de conducere și administrare etc.
Procedeele imagina ției. Ca activitate intelectual ă finalistă,
imaginația se sprijin ă pe o serie de procedee specifice, precum:
a) Schimbarea propor țiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplifi-
carea lor (ex. „Guliver în țara piticilor”, „Fl ămânzilă”, „Setilă” etc.).

76b) Amalgamarea – combinarea de elemente și trăsături esențiale
luate de la lucruri diferite (ex. Ducipalul lui Al. Macedon).
c) Schimbarea raporturilor cauzale (ex. un piepten aruncat de
Făt-Frumos duce la apari ția unei păduri).
d) Substitu ția (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte
cu altele).
e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese rela ții printr-
o schemă);
f) Tipizarea (redarea unei tr ăsături generale printr-un prototip
individual: avari ția întruchipat ă de Hagi Tudose).
6. Memoria este procesul prin care se realizeaz ă gestionarea
informațiilor și experien țelor cotidiene prin: fixare sau engramare,
păstrare, reorganizare și reactualizare. Ea confer ă Eului nostru iden-
titate și continuitate în timp și asigură transformarea necunoscutului în
cunoscut.
Evaluarea func ționării și eficienței memoriei o realiz ăm după
următorii parametri:
a. Durata engram ării materialului considerat (cu cât mai scurt ă,
cu atât mai bine).
b. Volumul materialului re ținut și reprodus dup ă o singur ă
percepere (prezentare).
c. Trăinicia păstrării materialului memorat.
d. Fidelitatea recunoa șterii și reproducerii.
e. Completitudinea reproducerii. f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modal ă: cu cât mai
întinsă, cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi
(particularit ățile individuale și stările subiective de moment), cât și de
factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare,
gradul lui de organizare, sistematizare). Ac ționând în mod adecvat
asupra acestor factori, memoria poate fi îmbun ătățită.
Formele memoriei . Ca și alte procese psihice, memoria se poate
realiza la niveluri integrative diferite și în forme diferite. După prezența
intenției și contextului voluntar , se disting: 1) memoria involuntar ă
(absența intenției și a scopului de a re ține, păstra și reactualiza un fapt, o
informație etc.) și 2) memoria voluntar ă (prezența intenției și a
scopului). După gradul de în țelegere a celor memorate , se diferen țiază:
1) memoria mecanic ă și 2) memoria logic ă. După durata păstrării celor

77achiziționate , au fost identificate: 1) memoria de scurt ă durată, pentru
care limita superioar ă a păstrării este de trei minute, și 2) memoria de
lungă durată, pentru care limita superioar ă a păstrării echivaleaz ă cu
durata vie ții individului. După conținut, se delimiteaz ă: 1) memoria
informațional-cognitiv ă, prin care se achizi ționează, se păstrează și se
actualizeaz ă toate cuno ștințele noastre despre lume și despre noi în șine,
2) memoria afectiv ă, care realizeaz ă păstrarea și evocarea întregii
experiențe emoționale, pl ăcute sau nepl ăcute, și care se integreaz ă în
dispoziția general ă de fond, 3) memoria motiva țională, legată de
păstrarea trebuin țelor primare înn ăscute și a celor secundare, dobândite;
4) memoria motorie, care asigur ă păstrarea și actualizarea schemelor
mișcărilor obiectuale și instrumentale care alc ătuiesc praxia. După
canalele senzoriale implicate în recep ționarea și integrarea informa ției,
se diferen țiază: 1) memoria vizual ă, 2) memoria auditiv ă, 3) memoria
tactilă, 4) memoria olfactiv ă, 5) memoria gustativ ă și 6) memoria
kinestezic ă. În sfârșit, pe lâng ă o memorie evocativă, prin care aducem
trecutul în actualitate și-l integrăm în activitatea și comportamentul
cotidian, trebuie admis ă existența și a unei memorii prospective , de
fixare, păstrare și conectare la prezent a evenimentelor și acțiunilor ce
urmează să se produc ă în viitor. Aceast ă formă de memorie maximal
dezvoltată la om face posibil ă programarea, planificarea și anticiparea
în reglarea comportamentului.
Uitarea este un fenomen opus memoriei și constă în ștergerea
sau scăderea sub pragul de actualizare a informa țiilor, experien țelor,
amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latur ă pozitivă, cât și una
negativă. Latura pozitiv ă rezidă în aceea c ă ne ajută să ne debaras ăm
de informa ții și date nesemnificative și inutile, l ăsând locul liber pen-
tru achizi ționarea altora mai importante; latura negativ ă constă în
blocarea sau eliminarea din fluxul actual al con științei a unor
informații și date importante și necesare pentru finalizarea optim ă a
unei activit ăți.
Dinamica ei depinde de natura și caracterul materialului memo-
rat. Astfel, uitarea se produce mai rapid și în rații mai mari în cazul
unui material f ără sens (ex. silabe, cuvinte f ără înțeles) decât în cazul
materialului cu sens; se produce mai repede și mai intens în cazul unui
material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat și organizat logic; se produce mai repede și mai intens în
cazul unui material lipsit de semnifica ție pentru noi, decât în cazul
unui material cu semnifica ție mare. Uitarea nu ac ționează ca o fatalitte

78decât în cazuri patologice, de amnezie total ă. În mod normal, ea poate
fi ținută sub control, determinând-o s ă acționeze selectiv. Cerin ța
principală pentru stabilirea efectului negativ al uit ării constă în
activarea și întărirea (consolidarea) periodic ă a celor pe care le
apreciem ca fiind importante și necesare în activitatea noastr ă viitoare.
VII. Procesele de energizare, poten țare, direc ționare a
comportamentului
Dacă din procesele cognitive omul reu șește să diferențieze, să
identifice, s ă interpreteze, s ă înțeleagă și să explice ceea ce se afl ă și
se întâmpl ă în jurul s ău, prin procesele de energizare, poten țare și
direcționare el devine capabil s ă ia o anumit ă atitudine și să se
exprime activ și selectiv prin comportamente specifice. În categoria
acestor procese includem motivația și afectivitatea .
1. Motivația. Prin termenul de motiva ție se desemneaz ă un întreg
ansamblu de „entit ăți” psihice care reflect ă oscilațiile, disonan țele și
deficitele care apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului
personalit ății, determinând subiectul s ă acționeze în direc ția înlăturării
lor și restabilirii echilibrului. Luat ă global, motiva ția reprezint ă, așadar,
forța motrice intern ă a comportamentului și activității, conferindu-ne
caracterul de fiin țe active și relativ autonome.
Orice act comportamental integrat are o anumit ă bază motivațională,
iar motiva ția devine o lege general ă de organizare a comportamentului.
Elementul central al structurii motiva ționale este trebuința. Aceasta
exprimă nevoia puternic consolidat ă de ceva anume: hran ă, apă, aer,
odihnă, mișcare, adăpost, informa ție, frumos etc. Nesatisfacerea îndelun-
gată a unei trebuin țe duce la perturb ări majore ale echilibrului psihic al
personalit ății. De aceea, trebuin țele, prin actualizare, genereaz ă cele mai
puternice motive sau mobiluri de ac țiune. Genetic, trebuin țele umane se
împart în dou ă grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul
rând, trebuin țele biologice și fiziologice) și secundare sau dobândite (aici
intrând trebuin țele de cunoa ștere, trebuin țele estetice, trebuin țele
religioase, trebuin țele morale).
Luând drept criteriu urgen ța și ordinea de satisfacere, A. Maslow
a construit „piramida trebuin țelor”, larg acceptat ă în psihologie. În
forma ei final ă, piramida cuprinde 8 clase, care, în ordine, de jos în sus,
sunt următoarele:

79I – trebuin țe biologice II – trebuin țe de securitate III – tre-
buințe de afiliere social ă IV – trebuin țele Eului V – trebuin țe de
autorealizare VI – trebuin țe de cunoa ștere VII – trebuin țe
estetice VIII – trebuin țe de concordan ță.
Din analiza acestei piramide se degaj ă următoarele aspecte și
relații: 1) o trebuin ță este cu atât mai improbabil ă, cu cât este mai
continuu satisf ăcută; 2) o trebuin ță nu apare ca motiv decât dac ă cea
anterioară ei a fost satisf ăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii
cronice a unei trebuin țe este cu atât mai mare, cu cât trebuin ța
respectivă se situeaz ă mai aproape de baza piramidei; 4) activarea și
satisfacerea trebuin țelor se subordoneaz ă legii alternan ței – o trebuin ță
o dată satisfăcută se retrage, l ăsând locul alteia.
Pe lângă trebuințe, în alcătuirea sferei motiva ționale a omului
intră alte dou ă componente: interesele și idealurile . Interesele reali-
zează legătura noastr ă selectivă și relativ stabil ă cu diferite aspecte ale
realității și domenii de activitate; idealurile reprezint ă forța de
proiecție și propulsie a etaloanelor și modelelor de devenire a propriei
personalit ăți.
După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuin țele pot
fi împărțite în pozitive, care contribuie la men ținerea echilibrului perso-
nalității sau la stimularea și menținerea proceselor de dezvoltare, și
negative, care determin ă degradări și tulburări serioase ale tabloului
psihocomportamental (ex. trebuin ța de alcool, trebuin ța de droguri etc.).
Raportată la performan ța activității, motiva ția pune în eviden ță o
anumită intensitate optim ă – optimum motiva țional. În principiu,
activitățile ușoare și mai puțin atrăgătoare prin con ținutul lor reclam ă
o motivație mai puternic ă, iar cele dificile și atractive prin con ținut
reclamă o stare de motiva ție mai slab ă.
2. Afectivitatea . Sub denumirea de afectivitate se reune ște un
ansamblu de structuri specifice, raportul de concordan ță sau discordan ță
dintre dinamica evenimentelor interne (st ările proprii de motiva ție) și
dinamica evenimentelor externe (situa țiile, obiectele, persoanele din jur).
Orice trăire și component ă emoțională se caracterizeaz ă prin
următoarele propriet ăți:
a) polaritatea (semn pozitiv – pl ăcere, relaxare, satisfac ție,
bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfac ție, repulsie, suferin ță);
b) intensitatea (înc ărcătura energetic ă pe care o antreneaz ă cu
sine trăirea emo țională; aceasta poate fi slab ă, medie sau mare;
intensitatea cea mai mare o au afectele);

80c) durata sau stabilitatea (scurt ă, medie, lung ă; emoțiile sunt de
durată scurtă, sentimentele sunt de durat ă lungă);
d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a- și
modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ur ă, iar ura poate trece
în iubire);
e) ambivalen ța (proprietatea unei structuri afective de a include
concomitent tr ăiri de semn opus, pozitiv și negativ, ex. gelozia).
Genetic, se delimiteaz ă emoții primare, înn ăscute (teama, frica,
plăcerea, bucuria) și emoții secundare, dobândite (emo țiile estetice,
sentimentele morale).
După gradul de complexitate, se diferen țiază emoțiile simple
(tonul emo țional care acompaniaz ă procesele cognitive, tr ăirile de
esență organică, stările de afect), emo țiile complexe (emo țiile situațio-
nale curente, emo țiile integrate activit ății – de joc, de înv ățare etc.) și
structurile afective superioare (sentimentele).
Afectivitatea trebuie considerat ă o component ă indispensabil ă,
necesară a vieții noastre psihice; ea confer ă relațiilor omului cu lumea
un caracter activ și selectiv. În func ție de semnul dominant al organi-
zării afectivit ății, tindem s ă ne apropiem și să ne integr ăm în lume, s ă
stabilim și să menținem raporturi de comunicare și cooperare cu cei
din jur sau, dimpotriv ă, să ne retragem și să ne izolăm de lume. F ără
emoții, fără sentimente, existen ța umană ar deveni cenu șie, omul ar fi
un simplu robot, care nu ar face decât s ă reacționeze mecanic la
stimulii externi. Afectivitatea ne raporteaz ă nu numai la lumea ex-
ternă, la celelalte persoane din jur, ci și la propria persoan ă, fiecare din
noi dezvoltând fa ță de propriul Eu tr ăiri pozitive, de satisfac ție, de
stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autoper-
cepem și ne autotr ăim condiționează modul în care ne rela ționăm cu
ceilalți.
Afectivitatea joac ă un rol esen țial în activitate, sus ținând și
orientând, ca și motivația, desfășurarea ei. Pe fond de indiferen ță
afectivă, performan ța în orice activitate este sc ăzută; la fel se întâmpl ă
și în cazul unor emo ții prea puternice (afecte); devine astfel justificat ă
introducerea no țiunii de optimum emo țional . Aceasta exprim ă intensi-
tatea pe care trebuie s-o posede o tr ăire emoțională pentru a facilita
finalizarea eficient ă a activității.
De aici decurge necesitatea dezvolt ării controlului voluntar asu-
pra intensit ății trăirilor emo ționale, pentru a nu le permite s ă ne
dezorganizeze gândirea și acțiunea.

81Modul de structurare și funcționare a afectivit ății depinde nu
numai de firea omului, de individualitatea lui, ci și de regimul educa-
țional, de împrejur ările de via ță. Astfel, o persoan ă emotivă din fire,
prin exerci ții de voin ță și suport adecvat din afar ă poate să ajungă să-și
controleze foarte bine emo țiile situaționale prevenind instalarea timi-
dității, după cum și invers, o persoan ă din fire pu țin sau deloc emotiv ă,
într-un climat educa țional represiv și în împrejur ări de via ță dure,
dramatice poate deveni timorat ă, cu rezisten ță scăzută la acțiunea
factorilor afectogeni.
VIII. Comunicare și limbaj
Una din capacit ățile esențiale ale omului ca fiin ță socială este
aceea de a comunica, adic ă, de a emite c ătre cei din jur anumite
mesaje cu diferite con ținuturi și semnifica ții și de a recep ționa de la
aceștia mesajele lor.
Această capacitate are premise și mecanisme naturale, neurofi-
ziologice, și este modelat ă și structurat ă socio-cultural.
Deși termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sino-
nim cu termenul de schimb în general, sub influen ța teoriei informa ției
și a teoriei organiz ării, cel pu țin în lingvistic ă și psihologie, sfera lui se
limitează la procesele de emitere, transmitere și receptare a mesajelor
informaționale în cadrul rela ției dintre: dou ă persoane umane, o
persoană umană și computer sau alt ă mașină, o persoan ă umană și un
animal.
După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea inter-
umană este de dou ă feluri: nonverbal ă și verbală.
Comunicarea nonverbal ă se realizeaz ă sub mai multe forme:
comunicarea prin corp ( ținută, îmbrăcăminte, machiaje, gestic ă, mi-
mică), comunicarea prin spa țiu și teritorii (modul de organizare a
ambianței, distan țe fizice interpersonale și intergrupale în diferite
situații), comunicarea prin imagini (afi șe, fotografii, benzi desenate,
ilustrații, cinema).
Comunicarea verbal ă se realizeaz ă cu ajutorul mijloacelor
lingvistice – alfabete, reguli gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul.
Limbajul verbal este modul de func ționare a limbii la nivel
individual; limba este o categorie socio-istoric ă, fiind produsul comu-
nicării în decursul timpului în cadrul unei colectivit ăți. Ea se compune

82dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru
codificarea mesajelor scrise) și dintr-un ansamblu de reguli grama-
ticale (morfologice, semantice și sintactice). În raport cu indivizii
concreți, luați separat, limba se prezint ă ca un dat obiectiv, pe care
aceștia trebuie s ă și-l însușească și să și-l interiorizeze ca instrument
de comunicare interpersonal ă. Ceea ce rezult ă este limbajul verbal
individual, și organizarea lui va prezenta diferen țe mai mari sau mai
mici de la o persoan ă la alta.
Structura psihologic ă a limbajului include trei componente princi-
pale: componenta fizic ă, componenta formal-gramatical ă și componenta
semantică.
Componenta fizic ă reprezint ă ansamblul sunetelor articulare
(vocale și consoane) care formeaz ă cuvintele (unit ăți fonetice de baz ă
ale limbii) și literele care se pun în coresponden ță sunetelor articulate,
obținându-se codificarea grafic ă a mesajelor. În m ăsura în care lim-
bajul realizeaz ă transmiterea informa țiilor, componenta fizic ă devine
suportul substan țial-energetic indispensabil de obiectivare și codifi-
care a lor.
Componenta formal-gramatical ă constă din ansamblul normelor
și regulilor de formare a cuvintelor și propozițiilor, astfel încât ele s ă
fie inteligibile, adic ă încărcătura informa țională pe care o poart ă să
poate fi u șor și corect decodificat ă.
Componenta semantic ă este alcătuită din ansamblul leg ăturilor
de designare dintre cuvinte – ca semne – și mulțimea obiectelor,
lucrurilor, fiin țelor, fenomenelor, rela țiilor etc. din jurul nostru. Leg ă-
tura designativ ă este mediat ă de o imagine, o schem ă sau un construct
conceptual și formarea ei în ontogenez ă are la baz ă un act de înv ățare
condiționată. Rodându-se și consolidându-se treptat în procesul comu-
nicării, o asemenea leg ătură devine atât de puternic ă, încât cele dou ă
entități inițial separate și exterioare una în raport cu cealalt ă devin
organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantic ă are o organizare în forma
unei rețele ierarhizate, cu conexiuni atât pe vertical ă, cât și pe orizon-
tală. Se pot pune în eviden ță cel puțin trei zone concentrice ale
sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru individual: a) zona central ă sau nucleu, în care se situeaz ă cuvintele
cele mai familiare, cu frecven ța cea mai mare în procesul comunic ării
noastre cotidiene; b) zona secundar ă, în care se integreaz ă cuvintele cu
un grad de familiaritate mai redus și cu frecven ță mai mică în procesul

83comunicării curente; c) zona ter țiară, în care se includ cuvintele mai
puțin cunoscute și rar folosite în comunicarea obi șnuită.
Raportul de pondere dintre cele trei zone define ște în mare
măsură competen ța lingvistic ă sau verbal ă a unei persoane, capacitatea
sa de comunicare. Astfel, cu cât zona central ă are o arie mai întins ă,
iar celelalte dou ă – una mai redus ă, cu atât nivelul de competen ță
verbală este mai înalt, și invers.
Probele de vocabular și de înțelegere verbal ă ocupă un loc
important în diagnosticul inteligen ței și al profilului personalit ății.
În psihologie se face în prezent o distinc ție între competen ța ver-
bală și performan ța verbală: prima este o capacitate virtual ă, latentă, cea
de a două este o capacitate în act. În leg ătură cu cea dintâi sunt înc ă
dispute între reprezentan ții concep ției imanentiste sus ținută de
N. Chomsky, și reprezentan ții concepției determinist-genetiste, dezvoltat ă
de J. Piaget. O solu ție corectă nu poate fi g ăsită decât adoptând prin-
cipiul interac țiunii ereditate x mediu și al dublei condi ționări. Nu se
poate merge atât de departe cu ipoteza eredit ății încât să se afirme c ă
structurile verbale și gramaticale sunt integral înn ăscute, condi țiile de
mediu și stimularea din afar ă neavând nici o importan ță, după cum nici
invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetist ă, încât să se
afirme că limbajul se dobânde ște printr-un act mecanic de implantare,
indiferent și independent de condi țiile interne ale copilului.
Formele limbajului . Fiind nu numai un simplu instrument fizic
de obiectivare și codificare a informa ției, ci și un mod de conduit ă –
conduita verbal ă – limbajul se structureaz ă și funcționează în mai
multe forme. O prim ă diferențiere se produce dup ă natura compo-
nentei fizice, rezultând limbajul oral și limbajul scris. O a doua
diferențiere se face dup ă planul în care se realizeaz ă, rezultând: limba-
jul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, și
limbajul intern, utilizat în activitatea mintal ă (de gândire) și în comu-
nicarea cu sine însu și.
O a treia diferen țiere se produce în sfera limbajului oral (extern),
delimitându-se: monologul, comunicarea se desf ășoară într-un singur
sens – de la emi țător la receptor (auditoriu), și dialogul, comunicarea
se desfășoară în dublu sens, emi țătorul și receptorul schimbându- și
succesiv locurile.
Funcțiile limbajului . Se recunoa ște unanim c ă limbajul verbal
îndeplinește mai multe func ții în viața individual ă și socială. Există
însă deosebiri mai mult sau mai pu țin esențiale între autori în

84clasificarea acestor func ții. Indiferent de criteriul pe care-l adopt ăm,
vom regăsi următoarele func ții principale: a) de comunicare; b) de
cunoaștere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare și
prelucrare a informa țiilor lor); c) de reglare (cuvântul influen țează
desfășurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât și a
comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludic ă (jocuri de
cuvinte cu caracter distractiv).
IX. Procesele de reglare: aten ția și voința
1. Atenția. Poziția atenției în structura psihologiei generale a fost
puternic controversat ă: din element central în psihologia intros-
pecționistă devine lipsit ă de consisten ță în behaviorism. De asemenea,
s-a discutat mult dac ă trebuie considerat ă un proces, o stare, o activi-
tate sau o condi ție facilitatoare.
Prima constatare de care trebuie s ă ținem seama în definirea
atenției trebuie s ă fie aceea c ă ea nu posed ă un conținut informa țional
propriu; cea de a doua constatare trebuie s ă fie aceea c ă atenția
caracterizeaz ă toate procesele psihice de cunoa ștere și toate actele
comportamentale finaliste, con știente. Din cele dou ă constatări se
desprinde concluzia c ă termenul cel mai adecvat pentru definirea
atenției este cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, aten ția este
mecanismul psihic prin intermediul c ăruia se poten țează și se orien-
tează selectiv activitatea perceptiv ă, activitatea mintal ă (de gândire) și
activitatea motorie extern ă, creându-se condi ții psihofiziologice
optime de finalizare.
Atenția pune în eviden ță o serie de tr ăsături sau calit ăți, care au
valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesar ă testarea și
evaluarea ei.
Cele mai importante calit ăți care se cer a fi determinate și
măsurate sunt: 1) concentrarea , care exprim ă gradul de activare și
intensitatea focaliz ării conștiinței și controlului voluntar în cadrul
percepției, gândirii și acțiunii; 2) distributivitatea , care const ă în
concentrarea simultan ă a conștiinței și controlului voluntar asupra a
două sau mai multor obiecte sau activit ăți; 3) stabilitatea , proprietate a
atenției de a se men ține la nivel optim de concentrare pe toat ă durata
desfășurării unei activit ăți; opusă ei este instabilitatea, care are influen ță
puternic perturbatoare atât asupra înv ățării, cât și asupra activit ății
profesionale; 4) mobilitatea , proprietatea aten ției de a-și deplasa punctul

85optimei concentr ări în concordan ță cu succesiunea evenimentelor și
secvențelor activit ății; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea
atenției într-un punct.
În explicarea aten ției se confrunt ă două tipuri de modele:
fiziologice și psihofiziologice . Primele pun accentul pe rolul sistemului
reticulat activator ascendent și pe raporturile de induc ție reciproc ă
dintre excita ție și inhibiția centrală de care se leag ă în plan comporta-
mental reflexul de orientare și mozaicul cortical cu crearea succesiv ă
și selectiv ă a dominantelor func ționale. Celelalte (psihofiziologice)
pun accentul pe interac țiunea dintre mecanismele neuronale și factorii
psihici, cum ar fi: motiva ția, valoarea scopului, dependen ța sau inde-
pendența de câmp, respectiv, introversia și extraversia., for ța voinței,
autocomanda și autostimularea verbal ă.
2. Voința. Voința este modalitatea superioar ă de autoreglare a
sistemului psihocomportamental, care în forma sa complet ă, este pro-
prie omului și se împlete ște strâns cu dezvoltarea func țiilor conștiinței.
Stimulii specifici care determin ă constituirea blocului func țional
al reglajului voluntar sunt obstacolul și dificultatea sarcinilor cărora
individul uman trebuie s ă le facă față încă din primele zile dup ă
naștere. Ca factori interni favorizan ți se menționează forța proceselor
nervoase fundamentale – excita ția și inhibiția –, echilibrul acestor
procese, motiva ția, rezisten ța la tentații.
Rezultă atunci că voința nu se reduce la un simplu impuls spre
acțiune și nu este nici o for ță spirituală pură, ci o construc ție psiho-
fiziologic ă complex ă, care se dezvolt ă treptat în ontogenez ă în
contextul activit ății fizice și intelectuale – în „lupt ă” cu obstacole de
diferite grade de dificultate.
O astfel de în țelegere a naturii și rolului voin ței ne permite s ă
depășim atât teoria liberului arbitru, potrivit c ăreia voința este o for ță
primordial ă, situată în afara oric ărui determinism, cât și teoria
fatalistă, a destinului implacabil, care consider ă acțiunile voluntare ale
omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliz ă,
sau ambiental, ca în behaviorism.
Prezența mecanismelor reglajului voluntar confer ă subiectului
uman atributul autodetermin ării, dar aceasta în țeleasă nu în sensul
sustragerii ac țiunii unor factori extravoli ționali, ci în sensul libert ății
de a face op țiuni și de a elabora decizii care s ă concorde cu principiul
necesității obiective.

86Actul voluntar are o structur ă psihologic ă multifazic ă, el punând
în evidență câteva verigi, și anume: 1) apari ția impulsului spre ac țiune și
formularea scopului, 2) analiza și lupta motivelor (atunci când subiectul
este confruntat cu mai multe cerin țe sau solicit ări, care trebuie supuse
evaluării comparative); 3) elaborarea și adoptarea deciziei de ac țiune și
instalarea st ării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”,
„Vreau să acționez așa”; 4) execu ția (trecerea efectiv ă la atingerea
scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot apare pe
traiectoria ac țiunii); 5) analiza rezultatului și generarea informa ției
feedback de validare sau de corec ție. Ca mecanism reglator cu sfer ă de
acțiune la nivelul sistemului supraordonat al personalit ății, voința se
concretizeaz ă printr-un set de tr ăsături generale , precum: 1) for ța sau
tăria, care exprim ă gradul de efort pe care o persoan ă poate să-l susțină
pentru învingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseveren ța, care
constă în menținerea sau repetarea efortului voluntar pân ă la finalizarea
acțiunii; 3) consecven ța, care reprezint ă rezistența liniei de conduit ă
adoptate la influen ța perturbatoare, precum și concordan ța dintre vorbe
și fapte; 4) fermitatea, care exprim ă capacitatea subiectului de a- și
menține hotărârea luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercit ă din
afară asupra lui; 5) independen ța, care reprezint ă capacitatea subiectului
de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei și hotărârii de ac țiune, fără a
apela la sprijin extern; 6) ini țiativa, care exprim ă gradul de activism
intern al subiectului, promptitudinea de implicare în ac țiune într-o
situație sau alta.
X. Personalitatea
1. Precizări terminologice . În psihologie, ca de altfel, și în
celelalte științe socio-umane, circul ă, de cele mai multe ori ca sino-
nime, trei termeni: individ, persoan ă, personalitate. La o analiz ă mai
atentă, cei trei termeni exprim ă conținuturi diferite.
Termenul de individ desemneaz ă acea entitate indivizibil ă care
este determinat ă biologic. El este aplicabil în descrierea și analiza nu
numai a omului, ci a oric ărui organism viu – plant ă sau animal.
Termenul de persoan ă este corespondentul, în plan social, al indivi-
dului în plan biologic. El desemneaz ă individul uman ca entitate concret ă
într-un cadru rela țional dat, a șa cum este perceput de cei din jur.
Termenul de personalitate este lega t în sociologie, istorie, etic ă,
filosofie de atributul valorii; în psihologie el se ia într-o accep țiune

87diferită, ca desemnând modul și gradul de integrare și ierarhizare
sistemică a componentelor biologice, psihice și socioculturale la omul
normal, considerat într-un mediu social concret.
Astfel, din punct de vedere semantic și operațional, persona-
litatea este un concept integrator supraordonat, care subordoneaz ă
toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic, conștiință, comportament.
Din punct de vedere ontologi c, personalitatea reprezint ă o reali-
tate complex ă, care face obiect de studiu pentru biologia uman ă,
pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etic ă și filosofie.
Psihologia se ocup ă cu studiul componentei psihice și a
comportamentelor mediate psihic, ale acestei realit ăți.
2. Direcții de definire a personalit ății în psihologie . De când
personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologic ă
(deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari contro-verse, ceea ce a f ăcut să apară un număr foarte mare de defini ții: în
1950, McClelland inventaria nu mai pu țin de 100 formul ări diferite,
iar la începutul deceniului al nou ălea, numărul acestora dep ășea 150.
Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o prim ă sistematizare a
definițiilor existente, el identificând trei grupe mari: 1) defini ții prin
efect extern; 2) defini ții prin structur ă internă și 3) defini ții pozitiviste.
Definiția care pare s ă aibă circulația cea mai mare este urm ă-
toarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-social ă care se formeaz ă
stadial în ontogenez ă și determin ă un mod specific și relativ stabil de
raportare a omului la lume și la sine însu și”.
În descrierea personalit ății, întâlnim patru modele mai importante:
1) modelul analitic al tr ăsăturilor; 2) modelul factorial (tr ăsăturile sunt
înlocuite cu factori, numeric mai pu țin și mai riguros definibili); 3) modelul
blocurilor func ționale: blocul dinamico-energe tic (temperamentul), blocul
conativ-rela țional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile), blocul de
orientare și axiologic (idealuri, valori dominante); 4) modelul Big-Five,
care pune la baza structurii personalit ății cinci dimensiuni: extraversia
(arată capacitatea de orientare a persoanei c ătre exterior, modul de
implicare în ac țiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include diferen țe
individuale relevate de interac țiunea social ă – prietenie, pl ăcere);
conștiinciozitatea (vizeaz ă, modul concret al individului de a aborda
sarcinile, activit ățile, problemele care apar în via ța lui); stabilitatea
emoțională (diferențe individuale referitoare la caracteristicile structurii

88emoționale); cultura sau intelectul (arat ă diferitele caracteristici ale
funcțiilor intelectuale (creativitate, i nventivitate, deschidere la experien ță).
Structura și trăsăturile de baz ă ale personalit ății se consider ă în
principiu elaborate la vârs ta de 20-24 de ani – o dat ă cu trecerea de la
adolescen ța târzie la maturitate.
În aceast ă structură și în aceste tr ăsături se reflect ă și se
împletesc într-un mod specific: generalul („În anumite privin țe toți
oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privin țe unii oameni
sunt la fel) și individualul („În anumite privin țe nici un om nu este la
fel cu celălalt”).
În descrierea și analiza personalit ății se apeleaz ă la procedeul
clasificărilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin con ținutul pe
care-l vizeaz ă și prin aria de cuprindere: criterii temperamentale (perso-
nalități introvertite și personalit ăți extravertite, sau: personalit ăți
flegmatice, personalit ăți colerice etc.); criterii caracteriale (personalit ăți
integre și personalit ăți coruptibile); criterii aptitudinale (personalit ăți
înalt productive și eficiente, personalit ăți medii, personalit ăți slab
productive și eficiente); criterii de organizare intern ă (personalit ăți
mature și armonios dezvoltate, personalit ăți mature accentuate, persona-
lități imature etc.).

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
1. Golu, M., Fundamentele psihologiei, București, Editura Funda ției România
de Mâine, 2000, vol. 1, vol. 2; Compendiu, București, Editura
Fundației România de Mâine , 2000.
2. Golu, M., Dicu, A., Introducere în psihologie, București, Editura Științifică,
1972.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIV Ă

1. Radu I. și colab., Introducere în psihologia contemporan ă, Cluj-Napoca,
Editura Sincron, 1991 (p. 93-304).