Fundamentele Meta Eticii Rolul Rațiunii și al Sentimentului în Contextul Eticii Normative

=== a4bdbab34b478d40374a23a0ec50216a0f8e8510_340647_1 ===

Cuprins :

CAPITOLUL 2

RAȚIUNEA ȘI SENTIMENTUL ÎN CADRUL INTUIȚIONISMULUI, EMOTIVISMULUI ȘI PRESCRIPTIVISMULUI

Rațiunea umană reprezintă reacții sesizabile referitoare la plăcere sau neplăcere, la bine sau rău, toate fiind considerate valori ale reciprocității între oameni.

Fără logica gândirii, a rațiunii, fără o gimnastică a intelectului bazat pe principii sentimentale, omul nu ar putea să se dezvolte, să se realizeze. Fără gândire, omul nu ar fi ajuns astăzi, acolo unde se află.

Mai mulți filozofi, au prezentat din diferite perspective una din pricipiile rațiunii existențiale, logica gândirii. Toate persoanele, folosesc ceea ce filozofii cercetează, dar oamenii în general nu se gândesc la aceste lucruri, doar se folosesc de ele, pentru propria lor existență și comunitatea în care trăiesc.

Prin rațiune, Kant percepe aceea facultate esențială care este deosebită de intelect, o facultate a regulilor, a principiilor. Intelectul reduce marea diversitate la o unitate conform anumitor reguli iar rațiunea reduce regulile intelectului cu ajutorul principiilor la unitate.

Filozoful Kant, concepe o dublă întrebuințare în exercitarea rațiunii, o întrebuințare logică (unde raționamentul este pe baza judecății legate de condiția acesteia fiind exprimată prin diferite premise legate de condiții fără a fi vreodată necondiționate) și o întrebuințare transcedentală (care în mod eronat cere suspendarea condiției, oprirea seriei infinite de la un condiționat la un alt condiționat cu trecerea la un necondiționat.

Rațiunea reprezintă o serie ca un întreg prin presupunerea acestui întreg drept necondiționat. Aceasta deși este o eroare, reprezintă faptic tendința naturală a rațiunii pure, manifestată prin nevoia realizării sintezei iluzorii sub forma unui obiect bine determinat, care se numește “concept al rațiunii pure”, fie “idei” în concepția lul Platon versus Kant: "care sunt la el prototipul lucrurilor, și nu chei pentru experiențe posibile, cum sunt categoriile".

Psihologia rațională sau paralogismul rațiunii pure se definește:

"Paralogismul logic constă în falsitatea unei deducții raționale în raport cu forma, conținutul putând fi arbitrar. Un paralogism transcendental are însă un temei transcendental: a conchide fals respectând forma. În felul acesta o asemenea deducție falsă își va avea temeiul în rațiunea omenească și va conduce la o iluzie inevitabilă, deși nu nesoluționabilă."

Kant explică concret cele patru paralogisme:

Paralogismul substanțialității: "eu gîndesc", deci rațiunea va deduce existența substanțială a celui care gândește; iar cunoașterea are o materie și o formă, iar gândirea dă forma, sensibilitatea materiei. Prin "eu gîndesc" nu se constituie o cunoștință a ceva, doar o condiție generală la care se supun cunoștințele noastre acumulate.            

Paralogismul simplicității: este argumentul simplicității substanțiale ale sufletului, argumentat de Kant "acel lucru, a cărui acțiune nu poate fi considerată niciodată ca fiind concurența acțiunii mai multor lucruri, este simplu."

Paralogismul personalității argumentat de Kant care apoi îl respinge pe aceeași cale: "Ceea ce este conștient de identitatea lui numerică, a eului său, în diverse timpuri, este o persoană” .            

Paralogismul idealității: percepțiilor noastre exterioare nu numai că le corespunde, dar trebuie să le corespundă ceva real în afară de noi. "O asemenea corespondență, nu se poate dovedi decât numai când e vorba de experiență."

Cosmologia rațiunii pure, antinomiile rațiunii pure sunt constituite în funcție de de cele patru idei cosmologice, cu teze și antiteze bine argumentate, despre totalitatea absolută a diviziunii, a genezei și a existenței unui dependențe a ceea ce este schimbător în fenomen.

Teoria rațională, idealul rațiunii pure se bazează pe conceptele pure ale intelectului, fără condiții de sensibilitate, nu se reprezintă ca obiecte și doar ca niște idei, forme de gândire care dau acestor categorii o unitate sistematică. Ideile reunite de asemenea în unitatea lor sistematică constituie un ideal care unifică toate ideile rațiunii pure în Dumnezeu, ca realitate supremă, în căutarea spiritului omenesc necondiționat, după parcurgerea ideilor iluzorii.

În acest sens există trei argumente: ontologic, cosmologic și fizico-teologic. Argumentul ontologic, conform filozofilor Ansem și Descartes reprezintă ființa perfectă care posedă toate perfecțiunile, precum și atributul existenței, pe care dacă nu-l are, nu este perfect. Kant a criticat acest argument susținând că existența nu reprezintă un atribut, neputând fi scoasă din analiza conceptului, nefiind un predicat real, fiind unul transcendental. Argumentul cosmologic conform Leibniz și Wolff “dacă există ceva, trebuie să existe și o ființă absolut necesară, dar eu exist, deci ființa absolut necesară există”. Acest argument este respins de Kant care demonstrează că de fapt, totul se reduce la primul: "orice ființă necesară este perfectă" adică "orice ființă perfectă este necesară"..

Conform argumentului fizico-teologic a lui Kant: în natură nu putem observa numai relații cauzale și un acord reciproc între fenomene; acord care nu poate fi explicat exclusiv prin materia din care lucrurile sunt făcute, deci trebuie să se presupună existența unei inteligențe ordonatoare, a unui arhitect. Conform dialecticii lui Kant între folosirea regulativă și folosirea constitutivă a ideilor rațiunii există diferența că primul duce la cunoaștere în genere iar ultimul conduce la erori a ideilor rațiunii. Sentimentele influențează valorile rațiunii, ducând în genere spre decizii importante intuitive.

2.1 Rațiunea și sentimentul în cadrul intuiționismului

Intuiționismul ca și naturalismul este o teorie meta-etică cognitivistă. Intuiționismul conform respingerii naturalismului ca model explicativ al moralității, consideră „că binele nu este o calitate naturală, ci una nenaturală, pe care o percepem prin intuiție” , prin sentimentele rațiunii, motiv pentru care atât „Moore, cât si Pritchard și Ross susțin că nu ne pot spune care e definiția binelui sau care sunt criteriile după care ceva este bun” .

“Etica intuiționismului este o variantă a eticii non-naturalismului care pretinde că noi avem uneori conștiința intuitivă a proprietăților morale sau a adevărurilor morale”, discernem prin rațiune între bine sau rău, influențati de sentimentele apriori, bazată pe realism.

Schopenhauer este precursorul filozofului francez contemporan Bergson care este fondatorul intuiționismului. Acesta arată că „intuiția este sursă primară a oricărei evidențe” și nu poate exista adevărul absolut decât raportat la intuiție, nemijlocit sau mijlocit, iar “conceptele care conduc în cele din urmă la intuiții se aseamănă cu acele poteci din pădure care se pierd fără a avea vreo ieșire” .

Schopenhauer merge chiar mai departe susținând că acolo unde există intuiție clar adevărată, este total inutil adaosul de demonstrație și legitimare rațională, oferind astfel credit valorificării intuiției. “Adevărul se dobândește nemijlocit prin intuiție și nu pe calea rațională a demonstrației științifice” . Schopenhauer se opune în acest fel raționalismului modern, în care se susține că prin rațiune, omul cunoaște lumea sensibilă și lumea suprasensibilă. Conform acestei teorii susținute de filozoful german, “Dumnezeu cu ajutorul rațiunii poate fi inclus însuși, în cadrul cognoscibilismului” . Concluzia operei lui Schopenhauer conduce la esența unei idei care se manifestă prin cunoașterea unui lucru în sine doar prin prisma rațiunii. Acesta nu acordă încredere sistemului logic. Etica lui Schopenhauer, în opoziție cu a lui Kant nu se bazează pe rațiune, doar pe legile morale. Astfel, Schopenhauer vede în "milă singura modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi” .

Bergson consideră de asemenea că intuiția este independentă de intelectual, de spațiu, nefiind supus determinismului, fiind doar o absolută spontaneitate care totuși depinde de timp. Filozofia lui Bergson este complet bazată “pe intuiție, ce este susținută ca o realitate primordială derivată din voință sau elan vital”

Bergson atribuie acestui elan vital o notă absolută, esențială printr-o curgere în durată pură, timpul după părerea acestuia fiind o “stofă” a existenței însăși. Intuiția este un izvor al cunostințelor adevărate, rațiunea inteligenței nu creează intuiții, nu le poate depăși, având doar un rol secundar, de a le sistematiza. “Omul nu pătrunde viața, constiința, libertatea, durata pură prin inteligență ci doar prin intuiție”

Bergson îl completează pe Schopenhauer pentru care cunoașterea realității sinelui se face prin apelul intuiției, referindu-se la intuirea directă a datelor propriilor conștiințe. Esența lăuntrică a intuiției fințelor se transpune prin realitatea rațiunii care este influențată de sentimente. Bergson, inițiatorul curentului filozofic intuiționism este este considerat o mare personalitate a Franței alături de Descart, precum și al Europei, fiind încadrat de specialiști alături de Kant. Sistemul filozofic a lui Bergson are la bază progresul științei biologice al sfârșitului de secol XIX și începutul secolului al XX-lea, fiind inspirat de filozofia și romantica specifică perioadelor respective, împreună cu elementele curentului de gândire al intelectualismului și neospiritualismului francez. Lucrarea de referință “Evoluție creatoare” este cunoscută prin tratarea și stabilirea locului gânditorului în istoria filozofiei. Conceptul de mecanism și de finalitate pe care-l utilizează intelectul pentru explicarea evoluției a dus la elaborarea teoriei “elanului vital” ca o “forță originară a vieții, care acționează asupra materiei neînsuflețite cu condiția determinării diversificării infinite și nedefinite” .

Prin înțelegerea “evoluției vii se determină depășirea punctului de vedere al intelectului, al rațiunii. În cadrul acestui proces are loc o evoluție creatoare cu două tendințe divergente dar complementare: una a lumii vegetale, iar cealaltă a lumii animale”. Conform teoriei “elanului vital” există trei elemente comune celor două lumi care sunt “direcții divergente ale activității care se adâncesc în cursul evoluției crescătoare: starea lentă de conservare (de reținere la schimbare, numită torpoare vegetativă), inteligența (intelectul) și instinctul” .

Fiecare formă de evoluție, dezvoltare a existenței este marcată de tendințe de schimbări și transformări atât fizice, psihice cât și la “nivelul rațiunii intelectului, având mai multe baze sentimentale” . Această scară a evoluției nu se poate simboliza liniar, sau în formă de spirală, doar prin traiectorii descrise de noi direcții divergente. “Absența determinărilor spontane au condus lumea animală pe două direcții paralele: una a instinctului (specia antropoidelor) și alta a inteligenței, a rațiunii (specifică omului). Instinctul și inteligența sunt separate, sunt două facultăți ale cunoașterii. Instinctul se referă la sentimentul bucuriei, iar inteligența rațiunii, are referință la raporturi” .

Prin calea cunoașterii instinctive se ajunge la miezul lucrului, dar această cunoaștere nu se poate aplica oricând, iar pe calea cunoașterii inteligente nu se poate ajunge la miezul lucrurilor, dar este un tip de cunoaștere aplicabil oricând, motiv pentru care este nevoie de o cooperare a acestora. Inteligența are caracteristica insuficienței profunde în cunoaștere completată cu cunoașterea instinctivă ce se realizează sub forma unei intuiții. Intuiția conform filozofiei lui Bergson se impune și se înțelege ca o inteligență prin care are omul capacitatea de a surprinde dintr-o dată dincolo de limita rațiunii, totalitatea legăturilor și a raporturilor existente între obiectele și tendințele lor evolutive.

Facultatea cu ajutorul căreia se sesisează sensul și direcția longitudinală a faptelor în evoluție este intuiția. Inteligența reprezintă facultatea de cunoaștere la care face referire cunoașterea raporturilor care sunt inedite, dintre lucruri. Inteligența rațiunii și instinctul nu se pot delimita într-un mod rigid, deoarece nu poate exista inteligență fără instict, precum nici instinct fără urmă de inteligență. Rațiunea inteligenței este bazată pe sentimente care influențează prin aceasta, prin intermediul rațiunii, instinctul. “Categoric nu se poate identifica instinctul cu inteligența chiar dacă ambele trec prin zona sentimentelor și nici nu se pod reduce instinctul și inteligența un pe cealaltă, deși sunt determinări distincte ale “elanului vital”, însă nu sunt separate rigid” ..

Se pot întâlni animale, la care predomină instinctul și manifestările de inteligență (antropoidele) care au capacitatea de a utiliza obiecte naturale pentru satisfacerea propriilor nevoi, asigurarea propriei vieți în funcție de anumite pericole, iar aceasta este însoțită și de o doză de inteligență. Față de animale, omul deține un procent mai redus de instinct în comportament dar nu este exclus acest simț. În schimb, inteligența și rațiunea apar în formă evoluată la om, una inferentă, a legăturii existente între experiența acumulată și situațiile prezente de acțiune și realizare a cunoașterii omului. Prin ineferență se înțelege o operațiune logică și specifică intelectului prin care se derivă o cunoștință nouă, pornind de la o cunostință existentă deja adică o formă a invenției, pentru om.

Invenția reprezintă capacitatea omului de a realiza, a produce prin ineferență lucruri, obiecte noi, care nu au existat anterior producerii acestora. De la o invenție se pot constitui în decursul mai multor ani, chiar secole, o adevărată cultură, civilizație, ducând spre o nouă epocă a istoriei omenești, prin generarea noilor idei ce influențează progresul general al unei societăți , determinând liniile și direcțiile acesteia de evoluție. Inventica stă la baza progresului și este o sursă generatoare de progres intelectual, moral, științific, cultural bazat pe sentimentele rațiunii de a creea ceva nou și util. Aceasta are un rol important și hotărâtor în evoluția societății, producând obiecte folositoare și utile omului. Astfel omul poate fi definit ca un homofaber, un om meșteșugar. Din acest punct de vedere, rațiunea inteligenței este capacitatea omului de a fabrica obiecte sau unelte cu ajutorul altor obiecte sau unelte fabricate de om, ceea ce duce la înțelepciunea omului, ce este un homo sapiens. Bergson privește munca ca pe o matrice în care se dezvoltă ființa umană sub diverse dimensiuni științifice, morale și creatoare. Munca este aceea prin care omul dobândește atribuțiile umanității întrucât se manifestă ca ființă pragmatică și creatoare.

Prin propria filosofie, Bergson se plasează printre cei care au redefinit “fundamentele raționalității, desprinderea acesteia de la canoanele tradiției clasice, unde rațiunea era considerată ca unică aura a creației teoretice fără finalități practice permanente” . Pascal și Descartes erau fidelii tradiției clasice, contrar argumentelor lui Bergson, care considera activitatea rațiunii ca una cu finalitate: creare de obiecte noi, inexistente până atunci, în natură. Astfel, inteligența devine atât măsurabilă cât și detectabilă. “Prin obiectul creat de om, acesta este ceea ce a vrut omul să creeze și nu ceea ce spune el că este. Măsura omului este reprezentată de măsura și calitatea obiectelor pe care le creează, conform sentimentelor și dorințelor care-i influențează rațiunea judecății” .

Prin inteligență omul devine atât ființă teoretică cât și pragmatică, fiind ființa care acționează atât pentru satisfacerea nevoilor, cât și pentru crearea valorilor spirituale prin care se pune în valoare dimensiunea axiologică prin care omul devine o ființă distinctă și autonomă. Fiecare act al inteligenței are valențe multiple, practice și axiologice cu ajutorul căruia ființa umană ajunge să se autodepăseașcă, evoluând în direcția autoperfecționării.

Begson susține doctrinele științifice prin prisma că lucrurile sunt entități independente în spațiu. El consideră că constrastul intelectului este intuiția. Această intuiție este din specificul instinctului animalelor inferioare. “Intuiția ne oferă o idee despre forța vieții care străbate toate ființele”.

Intuiția este definită ca “realitatea timpului; durata este exprimată din punctul de vedere al vieții și nu se poate divide sau măsura. Durata este explicată prin fenomenul memoriei”.

Filosofia este mai valoroasă și completă atunci când diverși filosofi valoroși au idei și concepte diferite legate de principiile filozofice. Fiecare concept este preluat, de-a lungul mai multor perioade, studiate și dezbătute astfel încât să se susțină sau să se combată ideea respectivă, prin prisma anumitor motivații și a diferite curente filozofice, morale etice. Prin cunoașterea etică, Socrate separă planul acțiunii “ce tinde să unească voința cu credința”., sentimentul cu rațiunea, sub “semnul lucidității interioare”. unde “binele, rațiunea și voința fuzionează în unitatea perfectă pentru a trăi în conformitate cu binele”.

Aristotel, elevul lui Platon susținea că “rațiunea practică, alegerea deliberată, libertatea corelată cu responsabilitatea, voința liberă (…) sunt organic aociate cu acțiunea morală a ființei umane.”. Moralitatea este o acțiune morală conform acțiunilor specifice omului, “actul specific omului este activitatea sufletului conformă cu rațiunea, sau cel puțin nu lipsă de rațiune” .

“Dar există și alte căi de a modifica atitudinile unui om, căi ce nu sunt mijlocite de rațiune”, “Moralistul este cel ce se străduiește să influențeze atitudinile”.

„Etica intuiționismului este o variantă a eticii non-naturalismului care pretinde că noi avem uneori conștiința intuitivă a proprietăților morale sau a adevărurilor morale”, “când ies din propria lor specialitate logică pentru a se aventura în politică, își subordonează rațiunea emoțiilor”

Conform lui G.E. Moore, H.A. Prichard și W.D. Ross, intuiționismul chiar dacă este o teorie cognitivistă conform căruia judecata omului este morală, adevărată sau falsă, aceasta nu este descrisă prin prisma unui anume bine sau rău care ar fi niște proprietăți pur naturale. Intuiționismul moral nu poate fi echivalat cu vreo proprietate a naturii, naturală, departe de rațiune. Acestea sunt proprietăți non-naturale nedefinite, fiind doar reguli și principii de susținere a intuiției morale referitoare la unele principii foarte generale. În non-cognitism se afirmă despre o acțiune că este bună, sau rea, se exprimă de fapt un sentiment, caracterizat prin „emoție subiectivă care se simte raportat la o acțiune, aderentă la un imperativ, la o prescripție ce este regula de confirmare a acțiunii care trebuie făcută”. G. Moore combină meta-etica intuiționistă cu utilitarismul. Ross considera intuiționismul neconsecvent, anti-kantian.

Susan Khin, preocupată de filozofia minții, a preluat discursul metaetic “punând problema raționalității în morală”, observând că se “alătură morala și rațiunea speculativă, pa baza unui model nomologic-deductiv” Astfel se demonstrează că modelul “raționalității morale eșuează în funcția sa de legitimare a raționalității și chiar susținută de argumente kantiene, întâlnește rival în explicarea rațiunii morale”

Ross “nu se bazează pe ideea de deducție pentru că nu stabilește ordinea priorităților între datorii” , adică nu se poate raționaliza dacă nu au o anumită prioritate sentimentele, iar “deliberarea morală e o chestiune de intuiție, de judecată, nu de rațiune deductivă” categoric “nu există nimic moral în afara practicilor morale , prin tradiție”.

Fiecare filozof își are propriile teorii, care chiar dacă sunt combătute, indiferent de curentul filozofic, aduc o plus valoare existențială, a rațiunii care trebuie să țină cont de sentimente, pentru a alege între bine și rău.

2.2 Rațiunea și sentimentul în cadrul emotivismului

Emotivismul este o abordare din perspectiva filozofiei moderne și postmoderne a teoriei subiectiviste a valorilor. Cele două filosofii etice contemporane cele mai predominante ale societății de astăzi sunt comunitarianismul lui Aristotel și emotivismul lui Nietzsche. Emotiviștii iau în considerare „conștiința ca fiind un fenomen pur intelectual, rațional, uneori fiind în contradicție cu sentimentul”. Emotivismul face parte din teoriile subiectiviste din angrenajul teoriilor cu privire la valoare. Această teorie susține că valoarea este un produs subiectiv al omului, al stărilor psihologice ale acestuia, a sentimentelor, emoțiilor și/sau a voinței.Conform concepțiilor reprezentanților acestui curent emotivist: Paulsen, Meinong, Schmoller, Rickert, Perry, Windelband, valoarea este o reprezentare a raportului dintre conștiința verificatoare și un obiect, relația în care acel subiect își obiectivizează predispoziția psihică către valoare.

O reprezentare sau impresie este legată de sentimente, de stările sufletești care se impun ca niște sentimente ce însoțesc valorile, conform Meinong. Acesta prezintă “rolul absolut al sentimentului pentru a determina valoarea dar nu orice sentiment constituie o condiție a genezei valorii, doar acela prin care se ia o anumită atitudine” față de obiecte: “un lucru are valoare când satisface o trebuință a noastră” .

A.Meinong susținea teoria conform căreia sentimentul este considerată drept condiție a valorii numai și numai dacă subiectul, prin acest sentiment ia o anumită atitudine față de unele obiecte. În consecință, valoare i se atribuie doar acelui obiect care produce plăcere sau suferință. Dacă sentimentul valorii nu este cauzat de acel obiect, atunci apare o problemă a legăturii dintre obiectul respectiv și bineînțeles subiectul acelei valori.

După principiile lui A.Meinong, conform acestei ipoteze și situații, „judecata stabilește respectiva legătură între valoare și unele lucruri inexistente. Conform acestei ipoteze la teorie, rezultă că sentimentul valorii este categoric și implicit un sentiment al rațiunii, al judecății” . Se poate concluziona, ca fiind în sufletul individului o anumită convingere, atunci categoric există judecată și implicit un sentiment al judecății. Orice convingere are ca scop, să indice o existență sau o nonexistența a unui obiect, ducând la producerea unui sentiment al judecății. Alegând cazul nonexistenței obiectului, sentimentul rațiunii, al judecății este orientat de sentimentele unei fantezii ce indică unele valori false.

Schmoller ca și R. Perry, reprezentant al pragmatismului contemporan, identifică o valoare cu o utilitate. Valoarea este echivalentul a ceva util care satisface interesul uman, contrastând cu nonvaloarea, care reprezintă ceva nefolositor, vătămător, inutil, realizat în urma raționalizării sentimentelor.

Ayer împreună cu Russell și Carnap sunt reprezentanții empirismului logic care susțin că o valoare se referă la deosebirile de preferințe, gusturi, dorințe, sentimente deci categoric, nu fac referire la un adevăr obiectiv, conform rațiunii.

Ayer este considerat părintele emotivismului radical. După opinia acestuia, sentimentele nu sunt de genul adevărat sau fals și pur și simplu sunt exprimări legate de starea subiectului.

„Preferințele ne deosebesc de ceilalți, pe când valorile (le considerăm pe cele morale) ne unesc în comunitate spirituală , iar ceea ce ne face să sesizăm și să prețuim valorile, nu ține doar de plăcerile sau înclinațiile noastre capricioase, ci, ține de judecata rațională, care este singura facultate aptă să conceapă și să legitimeze ceea ce este general și durabil în condiția umană” susțin în forma cunoscută axiologică a emotivismului etic filozofii Alfred I. Ayer și Stevenson Charles.

Conform acestei viziuni, se poate spune că valorile împărtășite se bazează pe aprecieri și sentimente, neexistând un anume corect sau incorect în mod obiectiv. „Emotivismul este o teorie despre natura judecăților morale…, indiferent ce judecăți morale facem, noi doar exprimăm sentimentele noastre și nimic mai mult” ..

Dezacordurile care intervin între oameni sunt legate de sentimente și atitudini (opuse sau diferite) care doar prin argumentare rațională pot înțelege cauza, natura și implicațiile legate de divergențele dezacordului.

„Moralitatea reprezintă efortul îndrumării comportamentului unei persoane prin intermediul rațiunii, făcând acel lucru în cele mai bune temeiuri, cu valoare egală intereselor individului ce o să fie afectat de comportamentul respectiv” .

Individualismul, numit emotivism, permite indivizilor să formuleze și să acționeze asupra problemelor etice bazate pe "modul în care se simt cu privire la aceste aspecte, mai degrabă decât ceea ce cred ei despre ei". conform celor spuse de P. Bess. Prin urmare, indivizii sunt în măsură să genereze o opinie critică a aspectelor etice, bazate strict pe rațiune nu și pe sentimente.

Conform concepțiilor reprezentanților emotivismului, valoarea reprezintă legătura dintre conștiința verificatoare și un anumit obiect. Această relație este reprezentată de felul în care un subiect își obiectivizează predispoziția psihică către valoare.

“Fiecare impresie sau reprezentare este strâns legată de sentimente. Aceste sentimente sunt exprimate prin plăcere sau neplăcere, aprobare sau dezaprobare. Stările sufletești au ca bază aprecierile și sentimentele, făcând abtracție de gradul de corectitudine sau incorectitudine” . În consecință, se exclude o idee principală, aceea că judecățile de valoare pot fi adevărate sau false. Stările sufletești se impun ca sentimente ce însoțesc valoarea. Astfel, se poate spune că emotivismul este o formă a noncognitismului.

Limbajul deseori servește pentru a produce sentimente și pentru a expune anumite idei, conform George Berkeley în anul 1710. David Hume a susținut în anul 1751, faptul că moralitatea este strict legată de fapte fiind însă determinată de sentimente.

Secolul al XX-lea este perioada dezvoltării emotivismului odată cu apariția operelor realizate de Ogden C.K. și Richards I.A.

În această perioadă, Kreibig J.G. studiază existența a patru elemente importante ale existenței vieții umane: sentimentul, senzația, voința și gândirea, fiind condițiile de apariție a valorii.

Sentimentul este elementul de bază al valorii conform celor afirmate de G. Schmoller. Acesta susținea cu tărie că valoarea care este cauzată de sentiment este condiționată de doi factori importanți: dispoziția individuală precum și atmosfera socială, concret spus valorile se schimbă în funcție de evoluția experienței. Prin Schmoller apare pentru prima dată factorul social ca valoare, pe lângă factorul individual.