Fundamentele Geoistorice ale Islamului

FUNDAMENTELE GEOISTORICE ALE ISLAMULUI

1. Islamul – Religie, civilizație, ideologie

Termenul „islam” provine din verbul arab slm, aslama cu semnificația de a se supune, a se dărui în întregime, însemnând deci „supunere” (față de Dumnezeu). Înțelesul său trece prin urmare caracterul strict religios, indicând atât o componentă laică – cultura islamică (cu tot ansamblul său de categorii sociale, etice, juridice) cât și religia (monoteistă) care are la bază Coranul și al cărei Profet (an-nabiyy) este Muhammad (Mohamed) . Acestuia i s-ar fi încredințat de către Allah mesajul divin (rasulu (A)llani), fiind, prin întreagul său comportament, un exemplu demn de urmat pentru toți credincioșii musulmani. Allah (de la substantivul illah = divinitate, zeu) stabilește singura divinitate pe care se sprijină religia islamică, conferindu-i caracterul monoteist.

Islamismul își restrânge înțelesul doar la structura religioasă a islamului, care nu se identifică nici cu lumea arabă (Turcia, Iranul, Indonezia sau statele ex-sovietice din Asia Centrală sunt islamice, deși nu sunt arabe) și nici cu spațiul civilizației islamice, care ocupă o suprafață mult mai extinsă. Din punct de vedere geopolitic, islamiștii activează pentru realizarea unității politice a tuturor musulmanilor (umma) și fuzionarea tuturor statelor musulmane sub o autoritate unică (lumea musulmană). Ei se opun proiectelor de unire a țărilor arabe și ideii că pot exista și alte națiuni în interiorul islamului.

Sharia (šarī‘a) reprezintă legea sacră a islamului, iar fiqh este interpretarea ei, adică jurisprudența. Muhammad n-a făcut deosebire între legea religioasă și legea laică. În fiecare țară musulmană, aplicarea șhariei depinde de gradul de secularizare al statului respectiv. Sharia se aplică tuturor domeniilor vieții economico-sociale, pornind de la relațiile familiale, dreptului de succesiune, impozitelor, abluțiunilor rituale, rugăciunilor etc. Juriștii islamici (fuqaha) orânduiesc toate activitățile umane potrivit unei scări valorice care merge de la „proscris” până la „interzis”, trecând prin trepte intermediare. Cele patru izvoare acceptate de aceștia sunt Coranul, sunna (tradiția Profetului), iğma‘ (consensul mărturiilor) și qiyas (analogia).

Doctrina politică a islamului divizează lumea în „daru i-islam” (casa păcii), a armoniei inter-islamice, bazată pe umma (solidaritatea islamică) și „dar i-harb” (casa războiului), bazată pe Djihad, războiul sfânt pe care fiecare musulman trebuie să-l ducă mai întâi cu sine-însuși pentru credință și autopurificare (marele Djihad), apoi pentru a lupta împotriva „infidelilor”, a „falșilor” musulmani sau a celor care nu acceptă religia islamică (micul Djihad), aceasta fiind în prezent semnificația cea mai răspândită printre islamiști. Autarhia economică, indigenizarea elitelor sau fundamentalismul islamic reprezintă tot atâtea fațete ale micului Djihad.

Fiind cel mai dramatic exemplu de manipulare politică a islamului, reprezintat de fundamentalismul islamic, favorabil reîntoarcerii la sursele credinței, la fidelitatea pentru islamul tradițional, bazat pe șharia, are la bază ideologia potrivit căreia islamul astfel transformat poate contracara și anihila eficient, în virtutea solidarității în jurul acelorași credințe religioase și valori morale, tendințele de expansiune ale culturii occidentale. Cel mai convingător exemplu este cel al Arabiei Saudite, păstrătoare a Meccăi, unul dintre cele mai sfinte locuri ale Islamului și a pelerinajului la aceasta, ai cărei suverani sunt wahhabiții, grup religios întemeiat în secolul al XIII-lea de către Muhammad ibn Abd al Wahhab, adepți ai reîntoarcerii la islamul tradițional, violent și integralist. Asemenea, magazinele trebuie închise în timpul rugăciunilor, iar orice infracțiune în timpul ramadanului este aspru pedepsită. Visând la un apărător al islamului integralist, Arabia Saudită a creat, în 1962, Liga Islamică Mondială, în dorința de a contrabalansa curentul modernismului liberal, ce a făcut ca o parte a lumii islamice să evolueze familiarizându-se ideologiilor occidentale (cazul Turciei sau cel al aliaților S.U.A. din zona Golfului – Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain).

Spatiul islamic.Delimitarea spațiului islamic

Dacă ne referim la spațiul islamic, ne referim la o comunitate cu o istorie bine definită, care s-a extins într-un univers socio-cultural bine delimitat de aproximativ 25% din populația globului. Nu se poate aborda tema spațiului islamic fără să se aibă în vedere modelele geopolitice, care includ cultura, tradiția, limba, religia, istoria. În prezent, statele islamice acuză Occidentul pentru că le promovează o imagine negativă, în sensul că islamul nu reprezintă decât conservatorism și mișcări violente.

Delimitarea geografică

Format din aproximativ 65 de state ce dețin o populație majoritar musulmană, spațiul islamic este destul de concentrat din punct de vedere geografic.

Analizând harta de mai jos, putem observa distribuția acestor țări în funcție de zonele geografice. Aproximativ două treimi din continentul african este ocupat de țări musulmane, pornind de la țări cu o pondere a populației islamice de peste 86% (Libia, Algeria, Egipt), până la țări cu o pondere a populației musulmane redusă (Republica Africii Centrale, Sierra Leone).

Figura 1. Distribuția teritorială a populației islamice

În ceea ce privește Orientul Apropiat (Israel, Palestina, Iordania, Siria, Liban) și Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Bahrainul, Emiratele Arabe Unite, Iran, Turcia, Irak, Oman, Quatar, Siria, Yemen) aici se înregistrează un grad de ocupare al populației musulmane în proporție de 100%.

Dar spațiul islamic se întinde dincolo de continentul african, Orientul Apropiat și cel Mijlociu, ajungând până în Asia în țări precum: India, Mongolia, Bangladesh și Indonezia, țara cu numărul cel mai ridicat de musulmani de pe Glob.

Delimitarea religioasă

Istoria islamului începe în urmă cu peste 1 300 de ani, fiind una dintre cele trei mari religii monoteiste ale lumii, alături de cea iudaică și cea creștină. Apărut în secolul VII, în Peninsula Arabă, această religie se bucură de un succes enorm, peste două secole extinzându-se în Africa de Nord, Spania,Siria, Persia și India.

Figura 2. Harta principalelor religii ale lumii

În secolele următoare, islamul se răspândește în Balcani, Africa sub-sahariană și Asia. Unul dintre motivele ce au stat la baza extinderii atât de rapide a acestei religii îl reprezintă chiar doctrina islamică: este o religie deschisă tuturor, toți musulmanii aparțin unei comunități care nu face distincție de rasă, naționalitate (declarația de credință a unei persoane fiind suficientă pentru convertirea la islam, nefiind necesară confirmarea de către autoritățile religioase). Religia islamică, este o religie dinamică și în rapidă creștere, răspândită în zone geografice și țări cât se poate de variate ca: Nigeria, Filipine, Arabia Saudită, Statele Unite ale Americii, Franța, Albania, Afghanistan,etc.

Astăzi, spațiul islamic cuprinde teritoriul a 65 de state ale lumii si are peste 1 miliard și jumătate de adepți musulmani.

Comunități importante ale musulmanilor întâlnim astăzi în majoritatea țărilor continentului european, cele mai semnificante fiind în:

Albania: 70% – aproximativ 2.2 milioane musulmani din 3 milioane de locuitori;

Austria: 4.1% – aproximativ 350 000 musulmani din 8.2 milioane locuitori;

Bosnia-Herțegovina: 40% – aproximativ 1.5 milioane musulmani din 3.8 milioane locuitori;

Macedonia: 30% – aproximativ 630 000 musulmani din 2.1 milioane locuitori;

Marea Britanie: 2.8% – aproximativ 1.6 milioane musulmani din 58.8 milioane de locuitori;

Elveția: 4.2%- aproximativ 311 000 musulmani din 7.4 milioane de locuitori;

Germania: 3.6%- aproximativ 3 milioane musulmani din 82.5 milioane de locuitori;

Franța: 9.6 % – aproximativ 6 milioane musulmani din 62.3 milioane de locuitori;

Spania: 2.3% – aproximativ un milion mulmani din 43.1 milioane de locuitori.

Conceptul de lume islamică

Termenul de lume islamică a căpătat cu timpul mai multe sensuri. Într-un sens cultural, se referă la comunitatea internațională de musulmani, adepți ai islamului. Comunitatea numără în ziua de azi aproximativ 1.5 miliarde de adepți, aproximativ o cincime din populația globului. Această comunitate este repartizată în multe națiuni și grupuri etnice diferite legate de religie și de un sens comun al umanității.

Într-un sens geopolitic, termenul se referă la rolul pe care această comunitate îl are în relațiile cu alți centrii de putere la nivel internațional.

În toată lumea, colectivitatea musulmană este cunoscută sub numele de ummah (termen provenit din lumea arabă ce înseamnă „națiune”, sintagma ummah islamiah însemnând națiunile musulmane). Islamul pune accent pe unitate și pe apărarea colegilor musulmani, deși există mai multe divizii musulmane (sunniții, șiiții).  În trecut, atât panislamismul, cât și curentele naționaliste au influențat statutul de lume musulmană.

Pan-islamismul este definit ca o mișcare politică adeptă a unității musulmane întâlnită deseori în conducerea unui stat islamic – adesea numit Califat. Fiind o formă de naționalism religios, panislamismul se diferențiază de alte ideologii pan-naționaliste. Un astfel de exemplu este constituit de pan-arabism, ideologie ce exclude cultura, dar și etnia ca factor primar de unificare al comunității musulmane.

O subramură importantă a pan-islamismului este pan-arabismul. Acesta își are originile în naționalismul arab și adoptă elemente importante din ideologia acestuia, utilizându-le însă într-un cadru islamic. În același timp acest curent păstrează multe caracteristici ale naționalismului arab, dar exclude particularitățile de natură laică ale acestei ideologii. Naționalismul Islamic Pan-Arab are două părți importante: naționalismul Arab și pan-arabismul.

Pentru a înțelege în profunzime naționalismul Islamic pan-arab este necesară o abordare a acestui fenomen într-un context islamic care să înglobeze nu numai teorii și concepte occidentale ale naționalismului, dar și o teorie islamică a relațiilor internaționale.

O astfel de abordare islamică centrată pe principiile Coranului și bazată pe noțiunea de comunitate islamică a credincioșilor (Ummah) prezintă acest nou concept de naționalism islamic pan-arab, atât din aspectul clasic occidental, cât și din perspectiva islamică prevalentă în lumea arabă. În acest fel, naționalismul islamic pan-arab dobândește o dublă legătură din punct de vedere cultural și religios în lumea arabă. Din punctul de vedere al naționalismului Islamic pan-arab, pan-islamismul este un component important, încorporat deja în acest concept. Diferența între cele două noțiuni constă în faptul că naționalismul islamic pan-arab acordă întâietate națiunii arabe. Cu toate că naționalismul islamic pan-arab acceptă pan-islamismul, susținătorii acestui current văd solidaritatea arabilor sub religia islamică ca un pas necesar pentru unitatea islamică la nivel mondial, după cum este îndrumată de Coran. Diferența dintre aceste două curente constă și în faptul că naționalismul islamic pan-arab este considerat un obiectiv cu putință în viitorul apropiat și mediu ca armă în lupta împotriva guvernelor laice arabe dar și ca instrument pentru promovarea unitații statelor arabe.

Naționalismul islamic pan-arab a fost acceptat de către arabi deoarece aceștia ar dori să găsească o alternativă islamică la politicile laice și de multe ori dictatoriale ale guvernelor lor. Cu toate că noua factură islamică a mișcării pan-arabe ar putea fi considerată de asemenea pan-islamică, acest al doilea aspect nu este cel principal, din două motive. În primul rând, naționaliștii islamici pan-arabi consideră că trăsătura dominantă a islamului este cea arabă. În al doilea rând, curentul pan-islamist este acceptat de naționaliștii islamici pan-arabi doar din prisma unui obiectiv religios îndepărtat și nu a unui scop precis pe termen scurt.

Etape de evoluție geopolitică a spațiului islamic

Apariția islamului

Răspândirea islamului a început la scurt timp după moartea profetului Mahommed în anul 632. În timpul vieții sale, comunitatea de musulmani „ummah”, a fost înființată în Peninsula Arabă, prin convertire la Islam. În primele secole, a urmat o creștere rapidă a lumii musulmane sub Rashidun și califii umayyazilor.

Curând s-au format dinastii musulmane precum Dinastia Abasizilor, turcii selgiucizi, Mongolii în India, Safavizii în Persia și Imperiul Otoman, dinastii care au bazele unora dintre cele mai puternice imperii din lume.

Activitățile cvasi-politice din această „ummah islamiah” timpurie au dus la răspândirea islamului în măsura în care de la Mecca, până în China și Indonezia, acesta din urmă conține cea mai mare populație din lumea musulmană.

Forme de manifestare politică

Manifestările islamului au fost diferite de la țară la țară, dinastiile stabilindu-se cu precădere în Africa de Nord, Africa de Vest , Orientul Mijlociu și Iran unde au pus bazele unor adevărate centre musulmane ce aveau sa răspândească religia lui Allah.

Dimensiuni ale spațiului islamic

Dimensiunea economică

Dimensiunea economică reprezintă un cumul de indicatori ce exprimă și analizează performanțele unei țări sau în cazul nostru a unei regiuni. Referitor la dimensiunea economică a spațiului islamic, în special a Orientului Mijlociu, principalele sectoare de activitate sunt agricultura, tehnologia, serviciile, manufacturarea, materia prima și energia.

În tabelul de mai jos, sunt prezentate și clasificate țările spațiului islamic în funcție de puterea economică, masurată prin Produsul Intern Brut al fiecărei națiuni ajustat de paritatea puterii de cumpărare.

Printre cele mai bogate națiuni din spațiul islamic se numără în continuare, pe primul loc Emiratele Arabe Unite, urmate de Qatar, Kuweit si Bahrain în 2007. Aceasta marchează un salt semnificativ pentru Kuweit și Bahrain, din 2004, deoarece ambele țări erau anterior clasate Bruneiului, al cărui PIB pe locuitor nu s-a modificat considerabil în ultimii ani.

Cele mai sărace state din spațiul islamic rămân în continuare Somalia,urmată de teritoriul palestinian al fâșiei Gaza, ambele având un PIB pe locuitor mai scăzut chiar și decât PIB-ul înregistrat în Insulele Comore.

Terorismul islamic

Cel mai adesea, asocierea dintre terorism și islam derivă pe de o parte din spiritul militant al islamului, orientat spre obținerea puterii politice, iar pe de altă parte din puternica sa rezistență la fluxurile globalizante induse de pătrunderea capitalului occidental în spațiul islamic. Însă deși mulți musulmani sunt anti-americani, doar o proporție infimă dintre aceștia susțin terorismul de tip Al-Qaeda. Cel mai adesea anti-americanismul arab, în special și musulman, în general, comportă două explicații: lunga istorie a intervenției americane în politica și economia lumii musulmane, ce a indus și o intervenție la nivel cultural, prin promovarea „culturii de consum” specifică lumii occidentale, cât și suportul tehnologic și militar oferit Israelului, principalul inamic al statelor arabe din regiune.

Termenul "terorism" nu există în Coran sau în învățăturile Profetului Mohamed. Islamul este o religie și un mod de viață care să nu separe politica de religie. Islamul este o religie a milei, unitate si cel mai important pace cu sine și cu alții, să se apere, nu să lupte.

Islamul este una dintre cele mai mari religii monoteiste alături de creștinism și iudaism.

În araba, 'islam' înseamna 'supunere' – supunere fața de Allah. Cuvântul 'Allah' se refera la același Dumnezeu al evreilor și creștinilor. A spune că 'Allah' este Dumnezeul arabilor este echivalent cu a spune că 'God' este Dumnezeul Americanilor. Totuși, musulmanii – chiar daca nu vorbesc araba – preferă să foloseasca cuvântul 'Allah' (doar islamul folosind acest termen).

Islamul are ca invățătura de baza existența unui singur Dumnezeu atotputernic care a creat lumea, deosebindu-se de creștinism și de religia arabilor dinaintea apariției islamului prin monoteismul sau strict (Allah nu poate avea fii sau fiice).

Islamul a apărut în peninsula Arabica în secolul VII și în doua secole s-a răspândit în Africa de Nord, Spania, Siria, Persia și India. În secolele urmatoare, islamul se răspândește în Balcani, Arica sub-sahariană și Asia. Unul din motivele creșterii rapide a islamului il reprezintă doctrina islamica: islamul este o religie deschisa tuturor, toți musulmanii aparțin unei comunități care nu face distincție de rasă, naționalitate etc. Declarașia de credință a unei persoane este suficienta pentru convertirea la islam, și aceasta nu trebuie confirmată de autorități religioase. Astazi, peste 1 miliard de oameni sunt musulmani iar țara cu cea mai mare populație musulmană este Indonezia.

Este important să realizam ca islamul este o religie dinamica și în rapida creștere, răspandită în zone geografice și tari cât se poate de variate ca Nigeria, Filipine, Arabia Saudita, SUA, Franța, Albania, Afghanistan etc și că felul în care musulmanii își exprimă credința variază enorm.

Terorismul islamic a dobândit o atenție mult mai mare în urma atacurilor asupra SUA din 11 septembrie 2001 (și a altor atacuri ulterioare, în special cel de la Londra din 7 iulie 2005). Deși toata lumea învinuiește terorismul, nu mulți îi înțeleg motivele.

Alăturarea acțiunilor unor grupari teroriste ca Al Quaeda cu islamul în general echivalează cu alăturarea IRA (binecunoscuta grupare teroristă din Irlanda de Nord care a folosit atentate încheiate cu moartea a sute de civili pentru a-și atinge scopurile politice) cu catolicismul în general. Grupari teroriste ca Al Quaeda susțin că sunt islamice și folosesc islamul pentru a recruta membri, însă prin acțiunile lor teroriștii încalcă principiile de baza ale islamului, și deci nu se pot numi musulmani.

Coranul, cea mai importantă sursă de autoritate în Islam condamna în mod clar terorismul, spunând că dacă cineva omoară un om nevinovat, este ca și cum a omorât toată omenirea, și cine salveaza o viață e ca și cum a salvat întreaga omenire (Coran 5:32). De asemenea, nici în război coranul nu permite rănirea civililor sau distrugerea bunurilor acestora.

Cu alte cuvinte, ”terorismul islamic” nu e deloc ”islamic”! Totuși aproape inexplcabil, presa occidentală a transformat această asociere de cuvinte în principalul subiect al ultimilor ani. Din 11.09.2001 “lupta împotriva terorismului” și “apărarea drepturilor omului” devin slogane en-vogue nelipsite din echiparea niciunui mare grup de presă. Dacă ar fi existat vreun grup care să nu adopte sloganurile și să nu acorde în exces atât de mult spațiu subiectului terorismului, ar fi dat faliment.

MANIFESTĂRI ALE TERORISMULUI ISLAMIC

Terorismul islamic a ieșit în evidență, în principal, din cauza luptelor dintre palestinieni și israelieni. O întâmplare mai puțin cunoscută este aceea că evreii au folosit mijloace teroriste împotriva autorităților britanice înainte de formarea statului Israel în 1948. Cele mai însemnate organizații teroriste israeliene au fost Irgun și Stern. Irgun a rămas în istorie cu negrul palmares de-a fi la originea atentatului cu bombă de la Hotelul Regele David din Ierusalim (22 iulie 1946) și a masacrului de la Deir Yassin (9 aprilie 1948). Putem spune că sionismul a fost, din păcate, un exemplu pentru OEP, Hamas sau Fatah. În orice caz, terorismul islamic cunoaște o amploare și o expunere media rar întâlnită.

Urmele terorismului islamic pot fi întâlnite în toată lumea musulmană. Din Filipine și până în Maroc și din Cecenia până în India găsim organizații teroriste islamice. În cele ce urmează vom enumera cele mai cunoscute organizații teroriste care se legitimează prin învățătura islamică: Abu sayyaf (Filipine), Harakat al-Mujahidin (Pakistan, Kașmir), Jemaah islamiyah (Sud-Estul Asiei), Brigăzile Martirilor Al-Aqsa (Palestina, Cisiordania), Jihadul Islamic Egiptean (Egipt), Grupul Islamic Armat (Algeria), Grupul Combatant Islamic Marocan (Maroc). Cea mai bună metodă de contracarare a terorismului se bazează pe înțelegerea profundă a cauzelor care-l produc. Terorismul islamic nu poate și nu trebuie învins cu propriile arme.

Faliile religiei islamice

Schismele islamului au avut totdeauna trei dimensiuni de neînțeles: genealogică, teologică și politică.

Sunnismul (de la sunna = tradiția profetului), constituie orientarea majoritară în islam (aproape 90% din totalul credincioșilor musulmani), conform căreia nu este necesar să fii profet pentru a fi calif (khalifa, de la khlf = a urma, urmaș al Profetului). Avându-și baza în Arabia Saudită, sunnismul reprezintă linia tradiționalistă, moderată și conciliantă a islamului.

Identitatea sa în raport cu „sectele” șiită și kharigită se definește în funcție de același criteriu care stă la baza diferențierii acestora: cine este cel care are dreptul să conducă comunitatea musulmană după moartea Profetului. Sunniții au sacralizat perioada islamului primitiv, declarând primii patru califi drept califi „bine ghidați” (ar-rașidun) și recunoscându-i în ordinea în care s-au succedat: Abu Bakr (632-634), Omar (634-644), Othman (644-656) și Ali (656-661).

Prin contrast, șiismul (circa 10% din totalul musulmanilor), e de părere că unica putere legitimă după dispariția lui Muhammad a fost cea a lui Ali, numit de acesta ca succesor încă din timpul vieții sale. Hasan și Husain, fiii lui Ali și ai Fatimei, sunt, de asemenea, considerați califi legitimi.

Două trăsături oferă șiismului originalitate: principiul imamatului și exaltarea martirismului. Această ultimă caracteristică conferă șiismului un caracter revoluționar, predispus spre violență și intoleranță, constituind linia dură, fundamentalistă, a islamului. În prezent, fractura ideologică dintre șiiți și sunniți a obținut și o dimensiune politică. Șiiții îi acuză pe sunniți că s-ar afla în sprijinul Occidentului și a „complotului mondial” împotriva refelcțiilor morale, politice, religioase ale Coranului. Integriștii, prin mișcarea fundamentalistă Hamas, sunt militanții care vor ca lumea musulmană, statul și societatea să fie conforme cu legea islamică – Sharia, stipulată prin Coran. În aceste condiții, Iranul, prin revoluția șiit-islamică condusă de ayatollahul Ruhollah Khomeiny (1979) a încercat să pună bazele unui bloc islamic șiit format din Iran, subcontinentul indo-pakistanez, Liban, Turcia și Africa de Est (având ca nucleu Sudanul) (Buchet, 1998, p. 52).

Islam vs. terorism?

Atacurile teroriste de la World Trade Center, de la 11 septembrie 2001, au creat o legătură puternică între Islam și terorism, Jihadul căpătând semnificații nejustificate. Toți cei 19 teroriști care au deturnat avioanele în atacurile din 11 septembrie erau musulmani.

În acest context, construcția unei imagini potrivit căreia Islamul dă naștere terorismului este ușor de înțeles. Am fi tentați să credem în această teorie, cu atât mai mult cu cât cele patru tipuri de pedepse (tăierea capului, crucificarea, mutilarea și exilul) aplicate celor care se opun islamului potrivit împrejurărilor, alături de plata tributului, arată metodele folosite de musulmani pentru a-și impune religia, însă adevărul este departe de această înțelegere. Chiar dacă teroriștii au asemănări musulmane, teroarea pe care ei o generează nu poate fi etichetată ca "teroare islamică".