Fundamentele civilizației [623707]

Modulul I
Fundamentele civilizației 
europeneIntroducere în studiile europene*
*Conceput de prof. univ. dr. Cezar Bîrzea, actualizat de lect.  univ. dr. Nicolae Toderaș

Ipotezele cursului 
1) Europa este o civilizație, constituită din mai multe culturi.
2) Introducerea în Studiile Europene are ca scop analiza Europei  ca 
civilizație, având propria identitate.
3) Aceasta   analiza  este  o  condiție  necesara  pentru   înțe legerea   
UE și asumarea identității europene.
În analiza Europei ca civilizație, ne vom centra nu pe fapte și  cronologia 
lor (datele invocate nu sunt complete), ci selectate conform ce lor trei 
ipoteze enunțate mai sus.

Ce este civilizația?
•Braudel „ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viața 
colectivă a unei comunități umane sau a unei epoci ”. 
•Civilizația se identifică cu ideea de progres (cuprinde element e 
comune ale culturilor care caracterizează nivelul de dezvoltare  la un 
moment dat), de caracteristici comune (ceea ce unește), ceea ce  
caracterizează umanitatea (ceea ce este specific speciei umane  la un 
anumit moment istoric). 
•Exemple: civilizația bronzului, a fierului, a energiei fosile,  civilizația 
greacă, civilizația industrială, civilizația medievală. 
•Mircea Malița  civilizația unește, culturile diferențiază („ 10.000 de 
culturi, o singura civilizație ”)

Caracteristicile unei civilizații 
Spațiul de referință  ‐presupune o arie mentală (culturală), referințe geografice (ex . 
civilizația mediteraneeană), anumite relații cu mediul, un mod  de viața etc. 
din acest punct de vedere,  Europa este un spațiu cultural și istoric ;
un tip de societate  ‐anumite relații de putere, insti tuții, un sistem juridic, o fo rmă de 
stat, un tip de ordine socială, un mod de viață  vorbim astfel de o „ societate 
europeană ”;
un sistem economic  ‐este vorba de un mod de producție, de repartizarea mijloacelor , 
distribuirea socială a produselor muncii, de anumite tehnologii  și surse de energie, 
anumite forme de creativitate economică, relații și mod de orga nizare; caracteristici: 
orice civilizație a produs surplus ; problema a fost repartizarea acestui surplus; de aici, 
importanța capitalului (sec. XV ‐moneda de hârtie), a băncilor  și a burselor de mărfuri 
(folosirea eficientă a surplusului, pentru investiții și dezvol tare);
anumite mentalități colective  ‐un mod de reprezentare și explicare a lumii, atitudini 
dominante, ideologii și sisteme de legitimare, identități colec tive.

Provocarea istoriei 
Braudel, Hegel, Toynbee, P.P. Negulescu  civilizațiile au un  sens comun.  Acest sens 
nu poate fi sesizat decât prin lectura globala a  timpului istoric:
•prin analiza civilizației ca un ansamblu, nu ca o succesiune de  evenimente;
•prin înțelegerea structurilor, a „ unităților” sau a „gramaticii civilizațiilor ”(Braudel) = ca și în 
gramatică, sintactica (logica, relațiile, regulile) prevalează  asupra fapticului.
Această viziune teleologică  asupra istoriei nu este împărtășită de toată lumea. Cel 
mai cunoscut opozant al ideii de  sens al istoriei  este Karl Popper în cartea „Mizeria 
istoricismului”: 
„orice idee este determinată de timpul său, astfel încât niciuna  nu are realitate transistorică ”. 
Aceasta înseamnă că trecutul nu poate fi inteligibil prin crite riile/normele 
prezentului. Produsele culturii unei civilizații sau epoci sunt  determinate și 
circumscrise contextului în care au apărut. Ele nu pot fi extra polate în explicarea 
structurilor sau formelor culturale ale prezentului.

Unitățile Europei 
Braudel definește în mod concret  „unitățile Europei”  ca fiindconstituente ale civilizației 
europene:
•arta și spiritul  ‐deși produse într‐o anumită cultură (ex. Veneția, Anglia, Fran ța), se 
propagă rapid și influențează tot spațiul cultural european; as pirație universală; tendința 
de sinteză și auto‐reflecție; 
•economia  ‐Europa este un spațiu material integrat (prin comunicații, sch imburi, 
interdependențe), mare densitate de interacțiuni (fluvii, rute  comerciale, schimburi);
•organizare diferită ‐în funcție de „polii de dezvoltare” (multi‐centrică). Unificar ea unui 
spațiu geografic mic, dar dens, prin cooperare și competiție (p rincipii care au stat la baza 
integrării europene);
•politicul‐este o „unitate aliatoare”  care presupune un continuu joc pol itic pan‐
european (diplomație, relații de putere, războaie, mariaje), al ianțe în continuă 
schimbare; o anumită stare mintală (incertitudine, căutare, uni rea tuturor în fața celui 
mai puternic: Carol V, Ludovic XIV, Napoleon).

Caracteristicile civilizației europene
Autorii care au acceptat ideea de  civilizație europeană  (în primul rând 
Brugmans, Mendrasși Rougemont) se referă la următoarele caracteristici  (entități sau unități de analiză, în sensul lui Braudel): 
individualismul
umanismul
statul‐națiune
capitalismul 
democrația
•Este vorba de civilizația europeană contemporană (sec. XX și XX I), 
produs al unei istorii de peste 4000 de ani.

Structura modulului
1. Individualismul
2. Umanismul
3. Națiunea
4. Democrația5. Capitalismul

•Civilizația occidentală este o  civilizație a subiectului  (care cunoaște și acționează) și a 
individului. Emanciparea subiectu lui ca motor al progresului ( empowerment ) a fost 
pârghia principală a modernității;
•Emanciparea subiectului s‐a realizat prin educație (alfabetizar e), prin dezvoltarea 
persoanei umane (paideia, humanitas), prin drepturi civile și p olitice, prin lupta de clasă 
(Marx), prin libertate interioară și detașarea de lumea mizerab ilă (creștinism). 
•Tot efortul acțiunii colective (cultura, politica) are drept sc op să se întărească capacitatea 
individului în raport cu: 
•Natura ‐exploatarea resurselor, dezvoltarea surselor de energie , descoperirile geografice, 
cucerirea spațiului;
•Cultura ‐creator de produse culturale și diversificarea identit ăților;
•Politicul ‐dreptul de a decide asupra sferei publice, exercitar ea puterii, autoritatea;
•Tehnologia, știința, cunoașterea, civitatea, educația ‐mijloace  de a întări capacitatea individului (ca 
subiect al acțiunii și cunoașterii).
•Relația epistemologică fundamentală de tipul  subiect/obiect este specifică științei 
occidentale.Tema 1. INDIVIDUALISMUL

Individul este centrul de referință
Spre deosebire de alte civilizații, în civilizația europeană,  individul  este 
centrul de referință, nu grupul social. La fel, identitățile in dividuale au 
prevalat față de cele colective (până la apariția națiunii în s ec. XVIII). 
Toate civilizațiile non‐occidentale au fost în primul rând civi lizații colectiviste, 
unde formele colective și sistemul social (clanul, tribul, fami lia tradițională, 
comunitatea etnică) au prevalat față de individ. 
Singurele abateri de la această regulă au fost:
•națiunea (sec. XVIII);
•utopiile comunitariste (Thomas Morus‐sec. XVI ‐„ homoin communi ”sau 
vocația comunitară a omului, Fournier, Saint‐Simon) ‐sec. XIX;
•partidul ‐stat ( comunismul) ‐sec. XX.

Sursele individualismului
a) Morala biblică ‐fiecare individ este unic, fiind creația lui Dumnezeu; Decalog ul și poruncile din 
Noul Testament referitoare la reglarea relațiilor dintre indivi zi;
b) Dreptul roman  ‐dreptul de proprietate asupra bunurilor prin trei competențe j uridice: usus, 
fructus, abusus (folosire, transmitere și înstrăinare). În civi lizațiile non‐europene pamânturile 
nu se vând, dar se pot transmite temporar; chiar și căsătoria ( drept de posesie) a fost 
reglementată similar. Proclamarea proprietății individuale ca u n drept fundamental ‐în 
Declarația drepturilor omului și cetățeanului (1789).
c) Religia protestantă  ‐dreptul fiecărui individ de a comunica (ex. prin lectura texte lor sfinte) cu 
divinitatea, fără intermediari (preoți, sfinți, profeți);
d) Iluminismul  ‐emanciparea indivizilor prin cultură, mod în care rațiunea ca  atribut esențial al 
individului, căruia i se recunoaște capacitatea de a judeca, de  a avea propriul punct de vedere 
asupra oricăror fapte.
e) Declarația drepturilor omului șicetățeanului  (1789) ‐produs al Revoluției Franceze. Individul 
devine cetățean, ipostază nouă, titular de drepturi recunoscute  de stat, ceea ce intărește 
puterea sa în raport cu societatea.
f) Liberalismul politic  ‐ideologie care pune în primul plan libertatea persoanelor (deo sebit de 
servitute), capacitatea lor de a decide. Este un sistem de regl are socială prin relația simetriei 
dintre drepturi și responsabilități,  clauza limitarii reciproc e a drepturilor reglează eventualele 
confruntari între drepturile individuale (libertatea mea nu tre buie să aducă atingere libertății 
semenilor mei).

•Tratatul de la Lisabona (2009), în Preambul, consideră ca valor ile comune sunt 
determinate de concepția europeană despre lume, care are în cen trul său umanismul. 
•Trei valori sunt derivate din umanism ca filosofie identitară a  Europei:
egalitatea persoanelor;
libertatea;
respectul rațiunii.
•Problema este daca umanismul promulgat ca atare Tratatul de la  Lisabona este acceptabil 
pentru toată istoria și culturile Europei. 
•Opțiunea pentru umanism contrastează cu războaiele, distrugeril e, cruzimea, intoleranța, 
exterminările sistematice pe criterii etnice, religioase, ideol ogice, rasiale. 
•Mai putem vorbi de umanism ca valoare centrală în condițiile în  care istoria Europei a 
fost marcată de astfel de evenimente?Tema 2. Umanismul

Sensurile umanismului 
•Concepție despre lume  care denotă încrederea în potențialul și 
misiunea omului (Protagoras sec. V î. Chr. „ omul este măsura tuturor 
lucrurilor”), cultura antropocentrică, ideea de progres, omul ca 
subiect (Prometeu, Faust); filosofie opusă creștinismului și ci vilizației 
medievale (contra tomismului și scolasticii medievale); omul es te 
capabil să‐și determine propriul destin;
•Valoare în sine  care presupune omenie, toleranță, solidaritate, 
dragoste față de aproapele său (ex. sensul creștin al umanismul ui).

Evoluția concepției umaniste
•Ca valoare, umanismul a existat dintotdeauna (chiar dacă nu a fost mereu o 
valoare dominantă), alături de valori opuse ca puterea, competi ția, supremația și 
ierarhia socială.
•Ca filosofie sau concepție despre lume,  umanismul istoric  a apărut în anumite 
condiții, ca o doctrină a negării, ca o alternativă la credință  și transcendență, 
odată cu Renașterea (sec. XV) și iluminismul (sec. XVIII). Omul  nu se mai supune 
divinității și crede că are suficiente resurse ca să domine lum ea. În acest sens, 
umanismul este o filosofie a subiectului, care promovează o cul tură rațională, 
materialistă și antropocentrică.
•Primii care au promovat aceasta concepție despre lume au fost r eprezentanții 
Renașterii italiene (Petrarca, Boccaccio). 
•Ca sistem filosofic, umanismul este asociat de gânditori precum  Erasmus, 
Montaigne și Rabelais, în jurul cărora s‐a creat o adevărată mi șcare de 
emancipare a omului.

Evoluția concepției umaniste
•Cu timpul termenul ca atare a devenit ambiguu, fiind asociat or icărui 
produs al activității umane (ex. umanismul tehnic, umanismul 
socialist, umanismul creștin). 
•Cuvântul ca atare a apărut în sec. XIX (1808) fiind folosit de  Wilhelm 
von Humboldt, care a preluat termenul latin de  humanitas (omenie, 
umanitate). 
•Astăzi acest termen se folosește mai puțin, fiind înlocuit cu c el de 
„demnitate umana”  (humandignity ), bazat pe drepturile omului. 
•Umanismul nu înseamnă doar emanciparea omului prin cunoaștere ș i 
educație, ci și exercitarea unor drepturi și responsabilități,  deci un 
anumit standard al existenței umane.

•Europa națiunilor  este principalul obstacol în realizarea unificării politice. 
Aceasta pentru că divizarea în națiuni suverane nu este doar un  produs 
cultural de conjunctură, ci chiar un atribut istoric al Europei  începând cu sec. 
XVIII. Națiunea nu este doar o comunitate politică, ci un produ s mintal și 
istoric al civilizației europene.
•Ideea de națiune  (lat. „natio”= naștere) a apărut în sec. XV‐XVI, din nevoia 
de stabilitate politică a comunităților aflate pe un anumit ter itoriu de 
rezidență.
•Trei elemente istorice au contribuit la impunerea națiunii ca s oluție politică:
a) Nevoia de stabilitate a țărănimii  în raport cu proprietarii terenurilor pe care le 
munceau;
b) Renașterea statului ;
c) Trecerea de la  heteronomie  la autonomie .Tema 3. Națiunea

Nevoia de stabilitate a țărănimii
•În Evul Mediu, funcționau două principii de drept: 
a) dreptul seniorului  (care era proprietarul terenurilor); 
b) dreptul de folosință,  a celor care îl lucrau și care beneficiau de o cotă parte din r ecolte. 
•Ultimii au revendicat dreptul de proprietate sau o parte a lui,  precum și dreptul de transmitere la 
urmași (acesta este motivul principal al războaielor țărănești  din sec. XV).
•Națiunea a fost acceptată ca o formă de reglementare a acestor  drepturi, pe baza continuității și 
avantajului celor care s‐au născut pe un anumit teritoriu (nați unea devine un garant al dreptului 
de urmaș).
•Apariția națiunilor este un moment istoric major pentru ca ea m archează dominația definitivă a 
elitelor asupra grupurilor autarhice și a maselor de țărani ign oranți și dezbinați, incapabile de a 
realiza coeziunea sociala (Gellner).
•Acest nou tip de ordine socială este consolidat prin revoluția  industrială care înlocuiește elitele 
reproduse ereditar (pe baza unor privilegii seniorale) printr‐u n larg proces de emancipare (ex. 
instruirea publică și accesul la drepturi garantate de statul n ațional) care a extins baza de 
participare socială în favoarea muncitorilor industriali, prove niți din masele de țărani 
dezrădăcinate și urbanizate rapid.

Renașterea statului
•Prin renașterea  statului s‐a  propusînlocuirea Imperiul Roman (prăbușit în sec. V) în 
cadrul unor noi entități politice. 
•La început, rămășițele administrative ale statului roman au fos t valorificate în organizarea 
teritorială a entităților religioase (ex. diocezele sau format  pe osăturamunicipalităților 
romane ). 
•Mai târziu, aceasta tentativă de recompunere statală s‐a făcut  prin încercările de 
restabilire a Imperiului ca formă etatică ( RenovatioImperii la Ottonîn sec. XI). 
•Începând cu sec. XV (în Franța, Anglia, Spania), noul etatism t eritorial ia forma regatelor 
naționale. Chiar și astăzi Coroana Britanică este liantul națio nal al UK (la fel și Belgia = 
construcția națională pe baza regalității). 
•Ulterior, această corespondență între spațiul de reședință, org anizarea politică (statul) și 
identitatea colectivă (comunitatea de limbă, destin și etnicita te) s‐a făcut sub forma 
statelor‐naționale (sec. XVIII). 
•Statul‐națiune este statul care întruchipează voința unui popor , care garantează 
suveranitatea asupra teritoriului de referință și unitatea în j urul apartenenței la aceeași 
comunitate.

Trecerea de la heteronomie la autonomie
•Fenomenul de trecere de la  heteronomie  (principiul transcendenței sau „ omnispotestas
a Deo„ = orice putere vine de la Dumnezeu) la  autonomie  (principiul imanenței) se 
petrece începând cu sec. XVIII și Revoluția Franceză. 
•Societatea autonomă este legitimată prin puterea umană, prin au toritate civilă (negarea 
religiei); puterea politica este ea însăși un principiu moral ( Machiavelli), imanent și 
pragmatic. 
•Emanciparea omului încurajează formele colective de reglementar e consensuală și 
obligații civice.
•Comunitățile umane autoguvernate (prin organizare proprie, de t ip consensual) reclamă 
principiul suveranității în numele unei noi surse de legitimare : drepturile naturale, care 
țin de condiția umană (ex. contr actul social al lui Rousseau). 
•Această comunitate politică era circumscrisă unui teritoriu și  includea pe toți cei care 
împărtășeau o serie de comunalitățiculturale: limbă, religie, c ultură. Un exemplu al 
acestei relații între drepturile omului și apartenența politică  este Art. 3 al Declarației 
Drepturilor Omului și cetățeanul ui (1789): „Principiul oricărei  suveranități constă 
esențialmente în Națiune”.

Definirea națiunii
•Comunitatea politică autoguvernată și atașată unui teritoriu es te națiunea. 
•Termenul ca atare se aplică la început doar enclavelor cultural e în interiorul culturii 
dominante sau comunităților expatriate (ex. studenții englezi d e la Sorbona, muncitorii 
germani din estul Olandei). 
•Națiunea  este o colectivitate ce există într‐un teritoriu clar definit,  supusă unei 
administrații unitare, monitorizată reflexiv atât de aparatul i ntern de stat, cât și de acelea 
ale altor state  (Giddens). 
•La rândul său,  statul națiune  este un set de forme instituți onalizate de guvernare, ce 
mențin un monopol administrativ asupra unui teritoriu cu graniț e fixe.
•Indiferent dacă se legitimează prin voință (Renan) sau prin cul tură (Herder), națiunea 
este circumscrisă unui teritoriu, în interiorul căruia funcțion ează statul național care 
garantează suveranitatea comunității respective. 
•Această asociere rigidă între națiune, stat național și teritor iu este astăzi chestionabilă în 
condițiile Uniunii Europene care promovează o identitate postna țională, deconectată de 
reperele statului național.

Concepția lui Herder și Fichte
•În manifestul „Discurs despre națiunea germană” (1807) Herder ș i Fichte  în 
națiunea înseamnă „ VolkundKultur ” (un popor și cultura sa). 
•Această concepție presupune  comunitatea de limbă șisânge (apartenența 
la același  popor: „ iussanguinis ”), nu a instituțiilor și legilor. Nu statul este 
cel care reprezintă națiunea, ci societatea este îndrituită să  se organizeze 
sau nu într‐un stat.  Concepția enunță prevalența națiunii‐soci etate. 
•Herder a introdus un sens etnocultural „ Kultumation ”, de unitate a 
popoarelor în afara statului unic. Națiunea etnică este anterio ară și 
superioară indivizilor care o compun (Deutschenüberalles= germa ni 
înainte de orice). 
•Aceeași abordare etnoculturală a națiunii a justificat la sfârș itul sec. XIX 
pangermanismul și conceptul de Mitteleuropa(spațiul german transteritorial).

Concepția lui Ernest Renan
•Conform concepției lui Ernest Rena n de „națiune electivă” națiu nea este o 
comunitate politică  formată prin apartenența (identificare) liber 
consimțită. 
•Ea nu este anterioară și nu se transmite ca atare ca un dat ere ditar. 
•Teritoriul nu este esențial, ci dorința de a trai împreună și l iberul arbitru. 
•Națiunea este „ un plebiscit cotidian ”. 
•Spre deosebire de Herder și Fichte, care spuneau ca nu statul r eprezintă 
națiunea ci societatea (comunitatea etnoculturală) este îndrept ățită să se 
organizeze într‐un stat, Renan creează conceptul de stat‐națiun e, respectiv 
un spațiu politic format prin libera alegere a cetățenilor.
•Este o formulă consensuală apropriată de „ patriotismul constituțional ”
(Habermas) și de identitatea politică a cetățeniei UE. Cetățeni a europeană 
și identitățile postnaționale valorifică interpretarea lui Rena n.

Abordări continentale diferențiate 
•În Europa sec. XIX‐lea, conceptul de națiune a devenit central  în 
special după apariția  statelor naționale  (state circumscrise națiunii) și 
a ideologiei care să justifice suveranitatea națională, respect iv 
naționalismul.
•În Europa s‐a impus o abordare teritorială a națiunii. Națiunea  este 
comunitatea care deține dreptul legitim de a administra un teri toriu.
•În SUA s‐a promovat o concepție comunitară despre națiune, sub 
forma multiculturalismului plurietnic. Națiunea este văzută ca  un 
ansamblu de comunități etnice, integrate în statul constituțion al.

•Democrația are la bază o idee simplă, apărută în sec. V î.e.n.  la Atena în timpul lui 
Clistene. După guvernarea dezastruoasă a celor 30 de tirani, Cl istenea introdus 
guvernarea poporului de către popor (gr. „ demos”= popor, „ kratos”= putere), 
prin regula majorității. 
•Democrația ateniana a instituționalizat trei principii care sun t astăzi considerate 
standarde ale guvernării democratice, respectiv:
a) Democrația reprezentativă  ‐Clistenea împărțit spațiul politic al regiunii Atica în 10 can toane 
administrative (corespunzătoare celor 10 triburi); prin tragere  la sorți, 50 de cetățeni din fiecare 
trib constituiau Consiliul care la rândul său alegea un șef pe  o durată limitată, tot prin tragere la 
sorți
b) Participarea populară  la Ecclesia (adunarea populară, care emitea legile) a cetățenil or titulari 
de drepturi (cam 25.000 proprietari de sclavi). Femeile și scla vii nu aveau drepturi. Deciziile se 
luau pe baza de influență socială (persoanele charismatice ), p rin retorică (importanța 
discursului politic ‐Demostene) și manipulare (ex. prin aplauze  ).
c) Separarea puterilor  ‐exista astfel legislativul (Ecclesia sau adunarea populară), j ustiția (cei 10 
magistrați sau „arhonții”) și puterea militară (10 strategi).Tema 4. Democrația

Democrația ca sistem de guvernare
•Democrația este „ un sistem de guvernare în care conducătorii sunt permanent răsp unzători 
pentru acțiunile lor în spațiul public față de cetățeni, care a cționează indirect prin procesul de 
competiție și cooperare care are loc între reprezentanții lor a leși” (Dahl, 2003).
•Ca sistem de guvernare, democrația funcționează pe baza unor  proceduri minimale  care, după 
Dahlse constituie în 9 standarde indispensabile:
1. Controlul asupra deciziilor guvernamentale care privesc polit icile publice revine reprezentanților 
aleși;
2. Reprezentanții sunt aleși prin competiții electorale periodic e și în mod transparent;
3. Orice persoană adultă are dreptul de a‐și alege reprezentanți i;
4. Orice persoană adultă are dreptul de a candida pentru funcții  publice;
5. Cetățenii au dreptul să se exprime, fără pericolul de a fi pe depsiți;
6. Cetățenii au dreptul de a căuta surse alternative de informar e;
7. Cetățenii au dreptul de a înființa asociații sau organizații  relativ independente;
8. Reprezentanții aleși prin vot trebuie sa aibă posibilitatea s ă‐și exercite atribuțiile 
constituționale, fără a fi supuși unor eventuale imixtiuni; 
9. Societatea trebuie să se autoguverneze, să fie capabilă să ac ționeze independent de 
constrângerile impuse de un sistem politic suprastatal.

Evoluția democrației
•Aceasta formă de guvernare s‐a extins, fiind astăzi acceptată c a universală. 
•Huntington analizează evoluția democrației prin intermediul a t rei valuri: 
•Democrația antică
•Democrația modernității
•Democrația universală.
•La baza democrației stă principiul evanghelic al egalității tut uror oamenilor. De aceea, a fost aplicat și în 
instituțiile religioase (toți oamenii sunt creația lui Dumnezeu ). De exemplu, Papa a fost ales începând din 499. 
•Ulterior, s‐au creat instituții adecvate, care să operaționaliz eze separația puterilor în Stat. Așa a apărut Magna 
Charta (sec. XIII), Dieta în zona central Europeană și cantoane le helvetice.  Instituțiile și principiile democrației 
au și un suport legal, Constituția (deși UK, Israel și Noua Zee landă nu au constituții).
•Revoluția Franceză și iluminismul (sec. XVIII) au adus un crite riu universal al guvernării democratice, anume 
drepturile omului.  Sec. XX, instituie respectul pentru minorități (chiar daca majo ritatea decide). 
•Democrația nu este soluția ultimă. Se invocă astfel o dualitate  funcțională: democrația este un  proiect (o idee 
reglatoare, o utopie ), dar și o  realitate concretă.  Există o distanță între cele două. NorbertoBobbioface în 
acest sens distincția dintre democrația formală (proiect)  și d emocrația substantivă (reală).

•Capitalismul  se bazează pe o idee simplă, aparutăîn sec. XVI în Germania (la ndul 
Baden‐Württenberg):  bogăția nu trebuie să fie un scop în sine, ci un capital 
producător de avere suplimentară . 
•Deși, din punct de vedere tehnologic, China era în acel moment  mai avansată decât 
Europa, această idee simplă care a transformat lumea a apărut î n centrul Europei. 
•Protestantismul poate fi considerat sursa acestor schimbări acț ional‐
culturale.
•După Max Weber, capitalismul este o formă de civilizație, rezul tată 
din contribuțiile protestantismului, aduse în special de calvin ism: 
individualismul ‐a favorizat inițiativa privată; 
prioritatea dată acțiunii ‐nu contemplației ca în biserica orientală; 
alfabetizarea în masă  –fenomen facilitat de lectura Bibliei în limba maternă; 
viața ascetică promovată de cultele reformate. Acest fenomen duce la formarea  unui 
surplus, folosit drept capital, nu pentru consumul imediat. Tema 5. CAPITALISMUL

Capitalismul în viziunea lui Marx
•Interpretare culturală și religioasă  a originilor capitalismului 
enunțată de Max Weber diferă de analiza lui Karl Marx. 
•Analiza lui Marx este calată pe modelul capitalismului 
britanic, care pune accentul pe aspectele materiale, cum ar fi: 
pauperizarea țăranilor și transformarea lor într‐o forță de mun că 
urbanizată, masificată și impersonală, ușor de exploatat . 
•Modul de producție capitalist și de societate burgheză este 
chintesența argumentării lui Marx.

Capitalismul în viziunea lui Adam Smith
•Ca mod de organizare economică,  capitalismul a făcut posibil și a                            
asigurat succesul revoluției industriale. 
•O contribuție importantă în analiza capitalismului a avut‐o ilu minismul                                     
scoțian din sec. XVIII (Adam Smith) care a accentuat rolul pieț ei ca                        
mecanism reglator al întregii vieți sociale. 
•Adam Smith a dezvoltat interpretarea liberală, după care capita lismul se bazează 
pe un schimb liber între indivizii liberi și suverani, care viz ează avantajul reciproc. 
Aceasta concepție este la baza capitalismului care, după Adam S mith în „Avuția 
națiunilor” (1776), presupune trei condiții indispensabile:
proprietatea privată  ‐cea mai propice pentru a genera avuție;
maximizarea profitului ‐creșterea profitului asigură bunăstarea individuală și socială ;
încurajarea concurenței  ‐care duce la eficiența economică, prin autoreglare între cerer e și 
ofertă: consumatorii sunt într‐o poziție mai bună decât statul  în a decide ce ar trebui să se 
producă și la ce preț  mâna invizibilă atotștiutoare a pieței .

Capitalismul și piața europeană comună
•Capitalismul reprezintă un tip de societate și un mod de 
producție larg răspândit.
•Foarte puțini autori fac referință la faptul ca este vorba de u n 
produs tipic al civilizației europene.
•Piața comună,  fiind o pârghie a capitalismului continental, a 
fost motorul integrării europene, începând cu anii 1950. Până atunci, proiectele de unificare culturală și politică au eșuat.  
•Piața comună este baza de construcție a actualei Uniuni 
Europene.

Provocările actuale ale capitalismului
•Întrebarea pe care și‐o pun mai mulți analiști:  în ce măsură capitalismul va supraviețui ca 
soluție globală a problemelor de societate sau ca ultimă formă  de civilizație ?  Este vorba de 
viitorul capitalismului ca mod universal de civilizație.
•După ce a supraviețuit provocării aduse de comunismul sovietic  și asiatic, se pun noi 
întrebări menite să perfecționeze și să facă mai adaptabil capi talismul la noile provocări 
istorice:
•Care va fi  rolul statului,  dat fiind faptul că unul din efectele capitalismului este slăbi rea 
sectorului public?
•Dacă piața liberă este capabilă să determine ce să se producă,  în ce măsură poate ea să 
stabilească  cât de mult  să se producă?
•În ce măsură capitalismul este adecvat țărilor sărace și celor  care nu au regimuri democratice?
•În ce măsură  „statul bunăstării”  poate să facă față unor probleme noi precum creșterea 
competitivității externe, șomajul pe termen lung, declinul demo grafic, migrațiile umane, 
extinderea nevoilor de asistență și protecție socială; 
•În ce măsură statul bunăstării mai poate să facă față în acelaș i  timp competiției exacerbate și 
nevoilor din ce în ce mai mari de echitate și protecție socială ?
•Ce tip de capitalism promovează  Uniunea Europeană?