FUNDAMENTE TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND PIAȚA MUNCII [308880]

Introducere

Importanța serviciilor a [anonimizat]. [anonimizat] s-a schimbat complet iar serviciile sunt percepute ca generatoare de locuri de muncă pe de-o parte iar pe de altă parte ca un element esențial de creștere a competitivității întreprinderilor indiferent de domeniul lor de activitate. [anonimizat], dar și pe un plan mai larg la aportul lor la creșterea calității vieții. Tendința de „terțiarizare” a economiei țărilor dezvoltate este evidențiată alături de creșterea ponderii serviciilor în crearea PIB și de datele referitoare la evoluția populației ocupate în domeniul serviciilor.

Realitatea din ultimele decenii a demonstrat că progresul tehnic a [anonimizat] a informaticii și a tehnologilor moderne din domeniul telecomunicațiilor. Automatizarea proceselor a [anonimizat], telecomunicații, [anonimizat].

Totuși, [anonimizat]. Sectorul serviciilor nu este amenințat de progresul tehnologic decât în ceea ce privește structura lui.

[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], astfel capacitatea umană să fie valorificată economic și social în cele mai avantajose condiții.

[anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat]. Noile realități cer o [anonimizat], responsabilă, [anonimizat]. [anonimizat].

„[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.” Art. 2.(3) Legea educației naționale nr. 1/2011

O prescurtare a [anonimizat]: „[anonimizat].” [anonimizat], [anonimizat]-o mai mare măsură pe corelarea educației cu piața muncii.

Munca are o importanță covârșitoare pentru om, fiind condiția de bază a vieții omenești și a progresului social. Munca nu mai este văzută de oameni doar ca o activitate realizată pentru satisfacerea trebuințelor personale. În zilele noastre muncă este mai mult despre imaginea de sine, identitate și scop. Impactul pe care munca o are asupra oamenilor din jur, a comunității și chiar la nivel mai înalt, asupra omenirii, devine scopul esențial al muncii. Oamenii nu își mai aleg munca doar pentru nevoile personale, pentru remunerare sau recompensă materială, ei vor să aibă sentimentul că munca lor are sens, este utilă societății, este valoroasă.

Scopul prezentei lucrări constă în evidențierea particularităților pregătirii profesionale a tinerilor pentru inserția pe piața muncii în corelație cu influențele dezoltării sectorului terțiar asupra cererii și ofertei de forță de muncă.

Prima parte a lucrării cuprinde elementele teoretice importante referitoare la piața muncii, evoluția acesteia în timp, factorii care o influențează și care determină dezechilibrele dintre cererea și oferta de forță de muncă. A doua parte a lucrării pune în evidență caracteristicile sectorului terțiar precum și rolul pe care acesta îl are în ocuparea forței de muncă. Corelarea sistemului educațional cu piața muncii este prezentată în partea a treia a lucrării unde sunt propuse cele mai eficiente soluții pentru formarea profesională a generațiilor tinere în contextul actual, supus schimbărilor permanente. Ultima parte a lucrării prezintă analiza impactului proiectului de mobilitate Erasmus+ „Equality in practice and work” asupra pregătirii profesionale precum și a inserției pe piața muncii a elevilor participanți.

CAPITOLUL 1

FUNDAMENTE TEORETICO-METODOLOGICE PRIVIND PIAȚA MUNCII

Munca reprezintă condiția generală a oricarei activități iar în economie factorul muncă se asigură prin intermediul pieței.

Piața muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forței de muncă, a relațiilor specifice acestora, ce au loc într-un spațiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condițiilor pentru angajarea salariaților, negocierea și fixarea salariilor în funcție de performanțele lucrătorilor, realizarea mobilității salariilor și forței de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.

Conținutul pieței muncii a constituit obiectul a numeroase teorii care au fost axate fie pe rolul muncii în cadrul pieței fie pe rolul celorlalți factori de producție (pământul, capitalul, progresul tehnico-științific, informația, întreprinzătorul).

În realitatea munca rămâne valoarea fundamentală, care prin moralitate, creativitate și eficiență este caracteristică vieții și evoluției umane. Munca este activitatea specific umană, obligatorie pentru existența omului și a societății, pentru progresul general.

1.1. O scurtă istorie a muncii

Despre muncă se vorbește pentru prima dată în Vechiul Testament când Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Cu osteneală să te hrănești în toate zilele vieții tale! (…) În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat." (Geneza 3:17)

Mai târziu un alt Adam, Adam Smith, concluzionează că munca este trudă și osteneală, ea reprezintă „prețul real pentru orice”.

De la izgonirea sa din rai, omul a fost și este obligat să muncească pentru a obține ceea ce are nevoie sau își dorește. Statutul muncii a evoluat însă în timp, ca rezultat al gradului de dezvoltare socială, economică și intelectuală a celor care au prestat munca. În zilele noastre munca se desfășoară în diverse forme în cadrul unor structuri socioeconomice din ce în ce mai complexe.

La începutul evoluției omenirii, munca era o lupta permanentă pentru supraviețuire într-un mediu ostil, asupra căruia omul nu putea să dețină controlul. Oamenii primitivi erau preocupați de căutarea hranei în acele locuri unde mediul natural era prielnic. În acele condiții, omul era culegător, vânător, pescar, iar rezultatul muncii lui depindea foarte mult de ceea ce oferea mediul înconjurător. Producția și consumul de bunuri se realiza concomitent în timp și spațiu, iar oamenii erau nevoiți să se deplaseze în locurile unde mediul le oferea ce aveau nevoie.

Următoarea etapă în evoluția muncii este trecerea la cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Oamenii au devenit producători prin practicarea agriculturii, au început să creeze unelte, să cultive plante, să domesticească și să crească animale. Astfel pentru prima dată, omul dobândește mijloacele prin care poate schimba mediul său înconjurător și reușește să-și sporească șansele de supraviețuire. Din acest moment producția se separă de consum, ele nu se mai produc concomitent în timp și spațiu. Apare prima formă de economie numită de Karl Bucher „economie casnică închisă”, iar de către Fernand Braudel „non-economie”.

În acest tip de economie bunurile erau produse de oameni cu ajutorul unor unelte și tehnici primitive și erau consumate în special de membrii fiecărei familii/trib. Ocuparea persoanelor adulte se delimita și se dimensiona în raport de ceilalți membrii ai comunității.

Oamenii au evoluat, au creat unelte specializate, și-au împărțit sarcinile ceea ce a dus la apariția primei forme de diviziune a muncii, au transmis experiența de muncă de la o generație la alta și astfel au reușit să producă mai multe bunuri decât erau necesare pentru consumul curent al producătorilor și al familiei/tribului lor. Acest prisos temporar de bunuri a fost numit plusprodus, iar oamenii au început să economisească o parte a lui. Economisirea devine treptat o trăsătură a activității umane, dând acesteia caracter rațional.

Unii producătorii și-au impus dreptul de proprietate particular-privată asupra bunurilor produse și din agoniseala lor au început să facă schimbul direct de produse, ca primă formă de existență a economiei de schimb. Pentru a înlesni schimburile, tot mai numeroase și din ce în ce mai voluminoase, au fost creați banii.

Treptat, de la dependența primilor oameni doar de mediul natural în care trăiau, s-a ajuns la multiple forme de dependență socială, începând cu sclavia, fiind urmată de cea feudală, prin care cei ce trăiau în cadrul unei feude erau dependenți de stăpânul acelei feude.

Urmează divizarea societății în două clase sociale: pătura de jos formată din lucrătorii care îndeplineau munca cea mai grea, iar pătura de sus rezervată celor care dețineau profesiuni nobile, respectiv cei care luau decizii, comandau sau se ocupau de activități intelectuale. Apar primii filosofi care teoretizează munca și fac diferențieri între tipurile de muncitori.

Xenofon, Platon și Aristotel considerau munca agricolă ca fiind cea mai importantă: „Agricultura este maica și educatoarea tuturor artelor. Când agricultura prosperă și celelalte arte progresează odată cu ea, iar atunci când munca câmpului este neglijată și celelalte meserii, într-un fel sau altul, lâncezesc pretutindeni.”

În opinia acestor filosofi se diferențiază muncitorii, care sunt excluși de la orice activitate intelectuală, politică, de cei învățați, care trebuiau să disprețuiască munca fizică, pe care o considerau inferioară din punct de vedere moral.

Totodată Platon a evidențiat avantajele specializării ca rezultat al diviziunii muncii și considerând că: „produsele muncii sunt mai numeroase, mai bune și făcute mai repede, atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit cu firea sa, în timpul pe care îl are și fără să se preocupe de alte activități”.

Evul mediu a înregistrat o sporire a demnității muncii. Teoriile medievale vin cu o nouă perspectivă asupra muncii, aceasta nu mai este considerată degradantă, ci din contră ea înnobilează omul în primul rând pentru că este impusă de Dumnezeu, iar în al doilea rând pentru că prin muncă omul își dezvoltă viața fizică și morală. Mai mult, scolasticii definesc munca drept orice ocupație care îi permitea omului să-și câștige cinstit existența, spre deosebire de antici, care o reduceau la muncă manuală. Teoriile scolastice clasifică ocupațiile în două tipuri: ocupații posesive care cuprindeau muncile agricole, industriale și cele administrative, și ocupațiile pecuniare care includeau activități de comerț, de schimb, de credit. Activitățile posesive aveau ca scop producerea bogăției direct utilizabile de oameni pe când cele pecuniare aveau ca obiect procurarea pecuniei (bogăției artificiale) și erau considerate speculative.

În evul mediu se remarcă și ideile utopiștilor dominate de etatism – teorie conform căreia rolul statului este primordial în organizarea și administrarea vieții economice și sociale.

Thomas Morus, în lucrarea sa Utopia a abordat cele mai presante probleme economice generatoare de sărăcie din vremea sa, iar soluțiile acestora le-a identificat în comunism. Conform acestor teorii totul era la comun, atât producția cât și munca. Munca agricolă era obligatorie și începea din copilărie, timpul de muncă fiind de șase ore pe zi. Dintre cei apți de muncă doar cei care se dedicau studiului artelor și științelor erau scutiți și aceasta doar în condițiile în care justificau utilitatea cercetărilor lor, altfel erau repartizați imediat înapoi la munca de jos. Munca era considerată sursa bunăstării tuturor. Speculând atitudinea epocii sale, ostilă comerțului, Thomas Morus proiectează o producție, o repartiție și un consum pe baze comuniste, care anulează orice posibilitate pentru comerț și pentru utilizarea monedei.

Aspecte noi în ceea ce privește munca au apărut în economia feudală. Feudalismul este un sistem politico-economico-social, corespunzând Evului Mediu european, caracterizat prin preponderența economiei de subzistență asupra celei de piață, prin înzestrarea producătorului direct cu utilaje de producție, în timp ce pământul este în general proprietatea cu caracter personal a stăpânului domeniului (boier, nobil) care are diverse grade de autoritate asupra producătorului direct, asigurată prin constrângerea extraeconomică (oștile, arnăuții, ceaușii, pandurii), și prin nivelul scăzut al tehnicii, dar ridicat al nesiguranței, care obligă producătorul să apeleze la stăpân.

Feudalismul a predominat în Europa Occidentală peste 13 secole, s-a dezvoltat în jurul unor domenii rurale, aflate în proprietate bisericească sau laică și a avut la bază agricultura care se realiza prin munca țăranilor, principalii producători de bunuri. Domeniul feudal era o unitate economică închisă, marea proprietate feudală fiind predominantă.

Dezvoltarea producției și a schimbului a dus treptat la formarea orașelor ca centre meșteșugărești și comerciale. Așa apare feudalismului dezvoltat, situație în care economia era de subzistență, adică organizată pentru a produce doar pentru satisfacerea nevoilor celor ce populau domeniul și ignora interesul de profit al proprietarului. Acesta pretindea de la șerbi sau iobagi (cum erau numiți supușii săi) numai prestații în natură (sub formă de zile de muncă).

Sfârșitul secolului al XV-lea aduce în societatea feudală mari transformări economice și sociale datorită dezvoltării tehnicii și invențiilor. Feudalismul începe să se destrame. Mașinile înlocuiesc uneltele simple, fabrici și uzine se ridică în locul atelierelor, iar mărfurile tot mai multe și mai variate stimulează dezvoltarea comerțului ce dă naștere unei noi clase sociale – burghezia.

Anul 1642, prin revoluția burgheză din Anglia, marchează începutul istoriei moderne și totodată a capitalismului. Apare un nou curent de gândire, mercanitilismul, care este considerat important pentru dezvoltarea științei economice moderne. Conform mercantilismului pincipala preocupare a economiei moderne o constituie găsirea celor mai adecvate mijloace de creștere a avuției naționale a unei țări, reprezentată numai de banii din metale prețioase.

În acest context mercantiliștii privesc munca ca un factor de producție important și fac corelația între resursa umană și costurile de producție. Astfel mercantiliștii au următorul raționament: o populație numeroasă care muncește sporește oferta de forță de muncă și reduce astfel salariile, prin urmare și costurile. Resursa de muncă este un factor de producție, prin urmare șomajul reprezintă o resursă neutilizată, o pierdere potențială de producție. Analiza resursei umane din această perspectivă a făcut ca mercantilistul W. Petty să pună bazele statisticii demografice. El a fost preocupat de delimitarea din populația totală a populației active și a șomerilor. Tot el a analizat și calitatea muncii, pe baza unei statistici a populației ocupate pe ramuri de activitate și arată că productivitatea muncii variază în funcție de ramură.

În teoriile mercantiliste există o interdepedență între creșterea populației (care permite obținerea de mână de lucru ieftină) și dezvoltarea economică, după cum și dezvoltarea economică favorizează creșterea demografică.

Mercantiliștilor le urmează fiziocrații conform cărora doar munca desfășurată în agricultură și sectoarele anexe este productivă, iar celelalte activități (industriale, comerciale) sunt utile, dar nu productive. Societatea este divizată în trei clase: clasa productivă – ce includea agricultorii, fermierii, marinarii și pescarii; clasa sterilă – cuprindea industriașii, comercianții, practicanții profesiilor liberale; clasa proprietară – proprietarii funciari și toți cei care aveau independență provenită din proprietate.

Revoluția industrială aduce un impact enorm asupra societății prin trecerea de la producția care se realiza prin tehnica manuală la cea bazată pe folosirea sistematică a mașinilor. Modul de viață și percepția asupra muncii au fost schimbate fundamental. Munca devine din ce în ce mai independentă de natură, sunt introduse procese de producție care nu mai sunt condiținoate de mediul natural (de exemplu iluminatul artificial), și astfel sporește intensitatea muncii. În această eră industrială scopul este maximizarea producției, eficiența fiind măsurată prin cantitatea de unități produse pe unitatea de timp.

Sistemul capitalist se caracterizează prin: cele două instituții juridice – dreptul proprietății individuale și libertatea contractuală și cele trei instituții economice – întreprinderea privată (celulă de bază a activităților economice), piața (loc de întâlnire a cererii și ofertei), statul (participant indirect la activitatea economică).

Proprietatea privată asupra factorilor de producție determină o împărțire a populației în antreprenori (cei care dețin capitalul) și salariați (care oferă serviciile lor contra unei remunerații).

Progresul economic general asigurat de economia de piață capitalistă a influențat pozitiv condițiile de muncă iar statutul social al salariaților s-a ameliorat continuu.

În plan social, sistemul capitalist este inovator prin: piață liberă a muncii; contractul de muncă ca bază legală care stipulează drepturile și obligațiile angajatului și angajatorului, grupările sindicale; negocierea salariilor și condițiilor de muncă; posibilitatea grevei; protecția socială a angajutului și accentul pus pe sănătatea și securitatea în muncă.

Principiul libertății muncii este considerat ca fiind primul dintre noile principii consacrate de capitalism. Libertatea muncii se manifestă alături de principiile: libertatea de deplasare și libertatea de circulație a bunurilor. Dar, libertatea individului nu trebuie să împiedice manifestarea libertăților celorlalți oameni.

În acest spirit, economistul francez F. Bastiat aprecia că în economie, inclusiv în cea capitalistă, există o ordine naturală, care presupune o armonie spontană între interesele indivizilor indiferent de poziția lor socială.

Structura și condiția socială a muncii a fost modificată succesiv de revoluțiile ce au fost declanșate de diverși factori: tehnici (energie, mecanizare, automatizare), științifici (cunoaștere) și sociali.

Etapele importante în evoluția structurii sociale a muncii sunt strâns corelate de diviziunea muncii. Diviziunea socială a muncii este un proces istoric obiectiv de desprindere a diferitelor categorii de muncă din ansamblul muncii sociale și al statornicirii acestora ca activități separate, specializate.

În perioada comunei primitive apare cea mai simplă diviziune a muncii. Prima mare diviziune socială a muncii a fost reprezentată de separarea triburilor de păstori din ansamblul celorlalte triburi, urmată de desprinderea meseriilor de agricultură. Dezvoltarea producției de mărfuri și a pieței a dus la desprinderea negustorilor, care se ocupau exclusiv cu schimbul, de celelalte categorii de muncitori. Evoluția diviziunii muncii a fost însoțită de apariția proprietății private asupra mijloacelor de producție, care a avut impact asuprea diferențierii sociale. Aceasta a dus la apariția claselor sociale, la instituționalizarea în societate a funcției politice și la apariția statului. În același timp ea a generat separarea dintre munca fizică și cea intelectuală, dintre mediul rural și cel urban.

Fiecare etapă de dezvoltare a forțelor de producție a condus la o nouă diviziune a muncii mai complexă. Henry Ford, fondator al industriei americane de automobile, autor al unui nou mod de organizare a producției industriale, cunoscut sub denumirea de fordism, a intrat în istorie pentru revoluționara sa linie de producție care a adus după sine conceptul de diviziune și specializare a muncii. Nicio sarcină nu este prea grea dacă o împarți în câteva sarcini mai mici.”

În zilele noastre specializarea, deși considerată la un nivel mai înalt, se referă la același lucru și anume la aprofundarea unui domeniu sau, mai degrabă, a unei bucățele cat mai mici dintr-un domeniu. În contextul economiei bazate pe cunoștințe, schimbarea a căpătat o dimensiune permanentă, pentru că apar permanent tehnologii noi, idei noi cu care omul trebuie să țină pasul. Tendința actuală a diviziunii muncii solicită capacitatea umană de a se specializa rapid în domenii noi și a se adapta constant la schimbări.

Munca pentru genrațiile viitoare capătă o nouă dimensiune axată în principal pe scopul ei. Munca devine în primul rând creatoare de valoare atât pentru individ, dar cel mai important pentru societate. Omul nu mai muncește doar pentru a-și satisface trebuințele personale iar munca sa trebuie să se regăsească în interesul mediului în care trăiește, al comunității locale sau chiar globale. Munca este risipită, nevalorificată dacă este lipsită de utilitate iar pentru individ devine nu numai un mod de a-și câștiga existența, dar și un mijloc de integrare în societate, de a-și satisface nevoia de apartenență socială și de-și consolida imaginea de sine. Dezvoltarea social-media, a tehnologiilor și a inteligenței artificiale într-un ritm exponențial imprimă noi caracteristici și trenduri pe piața muncii.

1.2. Munca și piața muncii

„Și se ivi odată cu omul slobod munca./ Din pravila ei aspră el își făcu porunca/ De fiecare clipă, simțind întâi, cu frică,/ În el nebănuite puteri că se ridică”. – Tudor Arghezi

Munca are o importanță covârșitoare pentru om, fiind condiția de bază a vieții omenești și a progresului social. Prin urmare universul general al muncii, precum și formele ei au generat amplele confruntări teoretico-științifice despre conținutul și rolul muncii, cât și confruntări doctrinar-ideologice despre ce ar trebui să reprezinte munca în societatea actuală și în cea viitoare.

Literatura de specialitate oferă numeroase definiții ale muncii, care abordează această temă din punct de vedere social, economic, filosofic.

1.2.1. Etimologia și definirea termenului muncă

Cuvântul „muncă”, este unul de căpătâi, ce de-a lungul istoriei a căpătat o mie de fețe, privit din perspectivă sociologică, ajungând în zilele noastre să fie întrebuințat în diverse contexte.

Oliviu Felecan în teza sa doctorală „Noțiunea «muncă» – o perspectivă sociolingvistică în diacronie” dedică aproape 300 de pagini pentru a urmări originea acestui cuvânt și felul în care a fost definit, din cele mai vechi timpuri, până în epoca modernă, cum a evoluat sensul lui în diverse medii sociale și de la un popor la altul.

Dintre verbele utilizate pentru a desemna noțiunea ,,a munci”, este importantă analiza etimologică a verbelor a lucra și a munci deoarece acestea sunt cel mai des folosite în limba română, ca sinonime parțiale. Prin urmare, limba română are doi termeni pentru a desemna aproape același lucru, cel mai vechi fiind de origine latină, celălalt de origie slavă. Oliviu Felecan consideră că se poate vorbi de o etimologie dublă în cazul acesta. Cei doi termeni ilustrează mentalitățile diferite ale populației romane și ale celei slave, fiind interesant felul în care sensurile celor două cuvinte au interferat în limba română. A lucra a căpătat sensul ,,a câștiga” deoarece, până la invazia popoarelor slave, oamenii erau liberi, aveau o oarecare bunăstare iar munca se realiza pentru obținerea unui profit. Odată cu invazia slavilor, munca pentru câștig s-a transformat în muncă pentru supraviețuire și a fost preluat termenul monka cu sensul de trudă, chin, muncă înrobitoare. Se pare că de-a lungul timpului, ,,chinul” și ,,câștigul” s-au regăsit strâns legate de ,,muncă”, care în mod firesc le-a dat naștere amândurora.

Verbul a munci provine din limba slavă veche monciti ce însemna ,,a se trudi”, ,,a-și da osteneala”, ,,a se chinui”, iar verbul a lucra are două posibile origini în limba latină: lucro, -are (lucror, -ari), ,,a avea un profit”, ,,a câștiga”, sau lucubro, -are, ,,a face ceva la lumina lămpii”, ,,a desfășura o activitate noaptea”. Este interesant de știut de ce „a face ceva la lumina lumânării” a desemnat o activitate specifică omului de a transforma un lucru într-un produs util. A lucra se poate raporta și la „luctor” (luptător).

În traducerea Bibliei de la București din 1688 se regăsesc termenii “a lucra”, “lucrător” cu sensul cunoscut și utilizat astăzi, aceasta fiind considerată prima atestare a cuvântului a lucra în limba română: "Vreadnic iaste lucratoriul platei lui” (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 5:18), ”Vai de acela ce zidește casa lui nu cu drieptate și cerdacurile lui nu cu judecată. La el aproapele lui lucrează în dar și plata lui nu o va da lui.” ( Ieremia 22:13)

Sinonimele ale lui labor în limba latină sunt actio, actus, aerumna, ars, contentio, cura, diligentia, fabrica, gnavitas, impigritia, industria, lucubratio, ministerium, negotium, occupatio, officium, studium, sudor etc.

Analizând definiția pentru „muncă” regăsită în DEX, reiese ambivalența termenului: activitate grea, obositoare, slugarnică în antiteză cu activitate plăcută, înaltă, creatoare.

Un aspect important de analizat este felul în care regăsim termenul muncă explicat în ediții diferite ale dicționarelor limbii române. Prin această analiză este evidențiată atitudinea față de „muncă” în contexte istorice diferite.

Dicționarul limbii române literare contemporane (DLRLC) apărut în 1955-1957, perioadă de vârf a dominației comuniste în România, pune în evidență rolul înnobilator pe care munca o are asupra omului.

Conform DLRLC (1955-1957) termenul „MÚNCĂ” desemnează „activitate a omului îndreptată spre un scop, în procesul căreia omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor lui.” Această definiție este completată și cu viziunea politică despre muncă a acelor vremuri: „În Republica Populară Romînă munca este o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean capabil de muncă, după principiul «cine nu muncește nu mănîncă».”

DLRLC este recunoscut pentru abundența exemplificărilor cu texte literare iar pentru termenul muncă au fost alese astfel încât să sublinieze importanța și valoarea ei: „Munca e pulsul de viață al omenirii, e biruința veacurilor viitoare.” M. Sadoveanu; „În mai, cînd rozele-nfloresc…/ Popoarele sărbătoresc /A muncii sfîntă sărbătoare.” T. Demetrescu.

Prin textul literar al lui N. Beldiceanu „Și cu muncă mai puțină va fi lan mai roditor,/ Cînd descoperiri mărețe vor sta lumii de-ajutor.” se face trimitere către influența progresului tehnic asupra muncii.

DLRLC nu omite să facă referire și la teoriile marxiste despre muncă prezentând două noțiuni legate de muncă „Muncă abstractă = cheltuire de forță de muncă omenească socotită în general și care creează valoarea mărfurilor. O valoare de întrebuințare, un bun, nu are deci valoare decît pentru că în el se află concretizată sau materializată muncă omenească abstractă.” și „Muncă concretă = cheltuire de forță de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată către un anumit scop și care creează valoarea de întrebuințare a mărfii. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forță de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată asupra unui scop anumit, și în această calitate a ei de muncă utilă concretă ea produce valori de întrebuințare.”

În explicațiile cuprinzătoare oferite de DLRLC este prezentată și oferta de muncă prin „Oamenii muncii = toți cei care muncesc permanent cu brațele sau cu mintea într-un sector al producției.” Deasemenea, se face referire și la un aspect important pentru condițiile de muncă „Protecția muncii = ansamblul măsurilor luate pentru a evita accidente de muncă, a asigura desfășurarea activității muncitorilor în condițiile cele mai bune.”

Alte semnificații ale termenului „muncă” prezentate în DLRLC sunt: „efort de a realiza ceva; osteneală, strădanie”; „ocupație, îndeletnicire”; „lucrul cîmpului”; „folosul material agonisit prin lucru”; „torturi, cazne”, „suferință, chin”; „Muncă silnică = pedeapsă care se aplică pentru fapte penale grave”.

Dicționarul explicativ al limbii române, ediția 1998, păstrează în esență explicațiile oferite de DLRLC pentru termenul „muncă”, însă elimină pasajele de propagandă comunistă și citatele din textele literare, astfel venind cu o definiție obiectivă asupra muncii.

În tabelul următor este prezentată definirea termenului „muncă” în dicționarele explicative ale limbii române din ani/perioade diferite.

Tabel 1.1. Definirea termenului „muncă” în dicționarele limbii române

Sursa: www.dexonline.ro

Dicționarul de economie prezintă munca ca o condiție naturală a vieții omenești, factorul de producție primar ce constă în exercitarea de subiectul uman a unor acțiuni transformatoare asupra factorilor materiali, cu scopul de a obține efecte economice utile.

Economiștii francezi J. Bremond și A. Geledan precizează că munca „constituie o activitate creatoare de bunuri materiale și prestatoare de servicii, activitate susținută de toți lucrătorii care dispun de cunoștințe tehnice și se află într-o anumită relație cu mijloacele de muncă.”

Geroge Friedman consideră că munca reprezintă „totalitatea acțiunilor pe care omul cu ajutorul creierului său, al mâinilor sale, al uneltelor sau mașinilor le exercită asupra materiei, acțiuni care, la rândul lor, reacționează asupra omului, modificându-l.”

Adam Smith în lucrarea sa „Avuția Națiunilor” analizează modul în care funcționează economia de piață „modernă” punând accentul pe rolul muncii. „Nu aurul și argintul, ci munca a fost cea care putea cumpăra, la origini, toată bogăția lumii.” Pentru Adam Smith costul unui produs sau serviciu se cuantifică în cantitatea de muncă depusă pentru realizarea lor sau, văzut altfel, în cantitatea de muncă de care este scutit cumpărătorul, prin aceea că nu trebuie să o facă el însuși. Adam Smith considera că „ceea ce cumpărăm pe bani cumpărăm, de fapt, contra muncă”, ceea ce schimbăm noi este de fapt valoarea muncii noastre contra valorii muncii altcuiva, chiar dacă o tranzacție este facilitată de bani. Adam Smith postula: „omul este tot ce-i mai folositor omului”.

Ceea ce este unanim acceptat în ceea ce privește definirea muncii se referă la faptul că munca este o activitate specific umană, obligatorie pentru existența omului și a societății, pentru progresul general.

Dar oare definițiile existente în prezent despre muncă sunt suficient de cuprinzătoare în această eră dominată de avântul tehnologic și al sistemelor inteligente care au pătruns în toate sectoarele de activitate? Pentru generația milenialilor, dar mai ales pentru generațiile următoare, Z și Alpha, munca mai are același înțeles?

Munca nu mai este văzută de oameni doar ca o activitate realizată pentru satisfacerea trebuințelor personale. În zilele noastre muncă este mai mult despre imaginea de sine, identitate și scop. Impactul pe care munca o are asupra oamenilor din jur, a comunității și chiar la nivel mai înalt, asupra omenirii, devine scopul esențial al muncii. Oamenii nu își mai aleg munca doar pentru nevoile personale, pentru remunerare sau recompensă materială, ei vor să aibă sentimentul că munca lor are sens, este utilă societății, este valoroasă.

Definirea muncii ar trebui să țină cont de faptul că munca este „expansiunea efortului pentru crearea de valoare; dacă nu există valoare, munca este inutilă și risipită; munca este procesul de a crea ceva în scopul dezvoltării umane; munca are sens pentru fiecare individ; munca implică identitate; munca implică sentiment de apartenență; munca are sens pentru comunitatea locală și globală; munca implică responsabilitate socială.”

Definirea muncii ca „efortul depus pentru obținerea unui rezultat” nu mai este suficientă pentru a descrie ceea ce înseamnă ea. Munca nu mai este doar un proces mecanic de a transforma intrările în ieșiri și ar trebui privită mai mult din perspectiva valorii create, a sensului ei și a impactului social.

Într-o societate democratică, dreptul la muncă este un drept fundamental, iar alegerea locului de muncă și profesiei este liberă. „Dreptul la muncă este condiția și rezultatul slobozeniei, exercițiul muncii este sfințirea și practica egalității” – Mihail Kogălniceanu.

1.2.2. Piața muncii și specificitatea acesteia în context actual

Munca este cantitatea de efort fizic, mental și social utilizat pentru a produce bunuri și servicii într-o economie. Cu ajutorul muncii, materiile prime sunt transformate în produse finite și servicii.

Desfășurarea activităților economice se realizează prin implicarea și combinarea factorilor de producție: clasici – munca, pământul și capitalul iar neoclasici – tehnologiile, informația și întreprinzătorul. Rolul factorului muncă este de a valoriza ceilalți factori de producție iar obținerea lui se realizează prin intermediul pieței forței de muncă, piață care prezintă anumite particularități specifice.

Piața forței de muncă, sau piața muncii, poate fi definită ca spațiul economic în care se întlânesc, se confruntă și se negociază în mod liber cererea de forță de muncă (deținătorii de capital în calitate de cumpărători) și oferta, reprezentată prin posesorii de forță de muncă. Piața muncii desemnează totalitatea relațiilor dintre cererea și oferta de resurse de muncă, în corelație cu factorii care le determină, cu nivelul și oscilațiile salariilor, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populației active, în mărimea, structura și calitatea cerute de exigențele dezvoltării economico-sociale.

Piața muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forței de muncă, a relațiilor specifice acestora, ce au loc într-un spațiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condițiilor pentru angajarea salariaților, negocierea și fixarea salariilor în funcție de performanțele lucrătorilor, realizarea mobilității salariilor și forței de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.

Din aceste definiții reiese că piața muncii reprezintă interacțiunea dintre cererea și oferta de forță de muncă, sub forma actelor de vânzare-cumparare a acesteia, iar sfera sa de cuprindere se referă doar la acele resurse de muncă care îmbracă forma de marfă, destinată tranzacțiilor de piață.

Piața muncii cuprinde următoarele elemente de bază:

1. Ofertanții sau vânzătorii – sunt cei care oferă forța de muncă, respectiv competența profesională, contra unui preț (salariu);

2. Cumpărătorii – sunt angajatorii care au nevoie de competența profesională a ofertanților și sunt dispuși să plătească un preț (salariu) pentru aceasta în baza unui contract de muncă;

3. Intermediarii – persoane fizice sau juridice specializate să faciliteze întâlnirea dintre vânzătorii și cumpărătorii de forță de muncă, între angajatori și angajați.

Având în vedere că pe piața muncii este tranzacționată o „marfă” specială, forța de muncă, se impune ca la aceste componente să se aduage încă două elemente importante: instituțiile care au rolul de a regelementa piața muncii și a asigura protecția socială a angajaților; instituțiile care se ocupă de pregătirea, formarea, calificarea și recalificarea forței de muncă.

Piața muncii se diferențiază net de orice alt tip de piață datorită specificului uman al obiectului cu care operează, caracterizat prîntr-o serie de trăsături de natură bio-psihologică, demografică, formativ-educativă și de comportament.

Piața muncii este puternic reglementată și mult mai organizată în raport cu celelalte piețe. Prin urmare piața muncii nu poate să funcționaeze în absența actelor economice de justiție socială, de echilibru social și de echitate. „Problema politică a omenirii: cum pot fi combinate cele trei elemente – eficiența economică, justiția socială și libertatea individului.”

Pe lângă concurență, salariu, productiviate marginală, ca instrumente naturale ale pieței muncii există și reglementări economico-juridice, un cadru reglementat, institutionalizat, dinainte acceptat de către agenții economici (legi cu privire la angajarea și salarizarea lucrătorilor, legi cu privire la reglementarca conflictelor de muncă, legi despre protecția socială etc.). Intervenția statului pe piața muncii nu se reduce la rolul de legislator. Statul dispune de instituții proprii centrale și teritoriale (Ministerul Muncii și Justiției Sociale, direcți județene, oficii și birouri de forță de muncă și șomaj), inițiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate, intervine în negocierile de pe piața muncii, în caliate de mediator și garant al interpretării și aplicării legislației muncii.

Piața muncii se caracterizează printr-un grad ridicat de imperfecțiune din punctul de vedere al mecanismelor sale. Salariu nu reprezintă unica pârghie de realizare a echilibrului dintre cerere și oferta de muncă.

Condiționarea reciprocă dintre piața muncii și echilibrul socio-politic precum și cel economic general face ca aceasta să fie caracterizată prin rigiditate dar și sensibilitate. Există un circuit de influență și intercondiționare între modificările demografice – oferta de muncă – dezvoltarea economico-socială – cererea de muncă.

Caracterul eterogen al pieței muncii este dat de faptul că aceasta cuprinde mai multe segmente de piață, diferențiate pe baza unor criterii cum ar fi nivelul de calificare, domeniu de activitate, zone economie, vârstă, sex, profesii, meserii etc. Totodată nu este unică, ci este una segmentată, adică este formată din piețe relativ separate.

Piața muncii este derivată deoarece este influențată și la rândul ei influențează celelalte piețe. Spre exemplu „dacă marfa produsă cu o anumita forță de muncă nu își găsește cumpărătorii, atunci nici resursa de muncă folosită la realizarea acelui produs nu va găsi cerere.” Altfel spus, cererea de muncă este în stransa legătură cu cererea de bunuri sau servicii.

Piața muncii este o componentă a sistemului de piețe, care se află într-o strânsă interdependență cu celelalte piețe existente în economia contemporană. Pe fondul acestor particularități are loc o puternică interacțiune între piața muncii și piața bunurilor economice, piața monetară, piața capitalurilor, cu care se întrepatrunde și se interconditionează.

Piața contemporană a muncii este una contractuală și participativă; negocierea și contractul de muncă joacă un rol esențial în formarea salariului și a celorlalte condiții de funcționare a ei. Pe piața muncii nu este negociat numai salariul, ci și alte aspecte cum ar fi condițiile de muncă, timpul de lucru, protecția socială. Negocierea pe piața muncii este caracterizată prin discrepanța intereselor dintre angajatori și angajați. Angajatorii își doresc reducerea costurilor și creșterea profitului, astfel ei urmăresc să ofere un preț cât mai mic pentru forța de muncă. Angajații sunt interesați de un salariu cât mai mare, de dezvoltare personală, integrare socială, apartenență la un grup, valorizarea muncii lor.

Piața muncii se caracterizează printr-un dinamism din ce în ce mai ridicat cauzat de următorii factorii:

– modificarea continuă din punctul de vedere al structurii, cantității și calității cererii de forță de muncă, modificare cauzată de viteza exponențială a progresului tehnologic și al informației;

– schimbările apărute în percepția ofertanților forței de muncă în ceea ce privește stabilitatea locului de muncă. Generațiile actuale preferă să-și schimbe de câteva ori direcția în cariera lor pe parcursul vieții, fie că este vorba de găsirea unui alt angajator, fie că se trece pe altă poziție sau se avansează în cadrul aceleiași companii. În prezent se pune problema la ce interval de timp este bine ca locul de muncă să fie schimbat, având în vedere că o persoană are o perioadă determinată de evoluție în același mediu de lucru, iar după această perioadă intervine rutina și comoditatea. Oamenii sunt din ce în ce mai preocupați de dezvoltarea personală, ceea ce primează în fața constanței și stabilității locului de muncă. De altfel progresul tehnologic face ca specializarea într-un singur domeniu să nu mai ofere omenilor siguranța locului de muncă. În acest context este de preferat dezvoltarea capacității de adaptare și dorința continuă de schimbare;

– Globalizarea economică care aduce cu ea „patru tipuri de fluxuri peste granițe, și anume: fluxuri de bunuri/servicii, fluxuri de persoane (migrația), de capital și de tehnologie.”

Ca o sinteză a tuturor trăsăturilor pieței muncii, putem evidenția următoarele:

a) piața muncii este o piața cu un grad mai scăzut de elasticitate; este rigidă și sensibilă;

b) piața muncii este neunitară, segmentată;

c) piața forței de muncă este mai complexă, mai organizată și mai reglementată în raport cu celelalte piețe particulare;

d) mecanismele de acțiune ale pieței forței de muncă prezintă trăsături particulare care îi conferă un grad mai ridicat de imperfecțiune;

e) pe piața forței de muncă, intervenția statului generează influențe mai nuanțate, poate mai puțin sesizabile;

f) este o piață contractuală, particulară, în care negocierea și contractul sunt instrumente fundamentale de reglare a cererii și ofertei de muncă.”

Piața muncii poate fi clasificată în diferite feluri. Un prim criteriu de diferențiere îl reprezintă nivelul de competențe cerut. Pe prima treaptă se află piața muncii necalificate, care nu necesită competențe, prin urmare nu necesită nici formare prealabilă și se referă de cele mai multe ori la munca fizică (exemplu fermierii) dar poate să fie și munca în domeniul serviciilor (servicii de curățenie). Următorul nivel este piața muncii semi-calificate care necesită o educație sau pregătire (exemplu locurile de muncă în industrie).

Piața muncii este de asemenea clasificată prin natura relației dintre cerere și oferta de muncă. Majoritatea lucrătorilor sunt salariați, ceea ce înseamnă că sunt în subordinea unui șef, primesc un salariu la un interval de timp stabilit de comun acord, precum și beneficii, iar munca lor este într-o oarecare măsură dirijată. O altă categorie de lucrători este cea care își oferă munca pe baza unui contract de prestări servicii, aceștia primesc un comision sau o taxă pentru lucrare realizată și își dirijează singuri munca. Un al treilea tip de relație între solicitanții și ofertanții de forță de muncă este sclavia. Deși este destul de greu de acceptat că încă mai există această formă, ea dă naștere unei piețe a muncii ilegale unde muncitorul este forțat să lucreze pentru subzistență. Munca copiilor este considerată o formă de sclavie deoarece aceștia nu au capacitatea de a face o alegere liberă dacă vor să lucreze.

În funcție de gradul de cuprindere a ofertei de forță de muncă, se disting următoarele tipuri de piețe:

– piața muncii reală (efectivă) – locul de întâlnire între oferta și cererea reală de forță de muncă;

– piața muncii potențială – înglobează oferta pasivă de forță de muncă, ofertă care există, dar nu se manifestă pe piața muncii;

– piața muncii ideală – cuprinde toate resursele disponibile de forță de muncă.

Din punctul de vedere al locului de confruntare dintre cererea și oferta de forță de muncă piața muncii poate fi locală, zonală, regională, națională, internațională și globală.

Diviziunea socială a muncii a avut ca rezultat segmentarea pieței forței de muncă. În acest sens, teoria segmentării susține că economiile dezvoltate se caracterizează prin prezența a două (sau mai multe) segmente ale pieței muncii:

– sectorul primar caracterizat prin salarii mari și siguranța locului de muncă,

– sectorul secundar afectat de salarii mici și risc de șomaj foarte mare.

O altă variantă de segmentare a pieței muncii se întemeiază pe cele trei sectoare ale economiei care s-au structurat în țările dezvoltate:

1. Economia de centru constituie, desigur, sectorul cel mai puternic din punct de vedere al resurselor financiare. Întreprinderile din care acesta este format sunt de talie mare și foarte mare și beneficiază, adesea, de poziții de monopol, au o productivitate înaltă, profituri ridicate, salariații lor au o rată superioară de sindicalizare și salarii mari.

2. Intreprinderile periferice sunt caracterizate prin talie mică, prin faptul că se confruntă cu o concurență foarte puternică, munca salariaților este mult mai intensă, productivitatea și profitul sunt mici, lipsa cvasitotală a sindicalizării salariaților și salarii mici. Lucrătorii acestor întreprinderi constituie pătura salariaților săraci .

3. Economia lipsită de regularitate include diverse forme de activitate neoficială, fără forme stabile de realizare și adesea ilegale. Insecuritatea angajaților este totală – angajarea se face fară contract, ,,prin înțelegere", sau cu contract pe o zi.”

Fiecare dintre aceste piețe ale muncii funcționează de o manieră specifică confirmând însă, concluziile generale ale oricărei variante de segmentare și anume: demonstrează inegalitățile care există între diferite moduri de folosire a forței de muncă și diferitele categorii de salariați, accentuează importanța cererii de muncă a întreprinderilor ca expresie a schimbărilor în cererea globală de bunuri economice, și atrage atenția asupra autonomiei și dependențelor pieței muncii de echilibrul economic general.

Piața muncii îndeplinește o serie de funcții de ordin economic, social și educativ, dintre care cea mai importantă este realizarea echilibrului dintre cererea și oferta de forță de muncă. Economia funcționează cel mai eficient atunci când toată forța de muncă este utilizată astfel încât să fie valorificate cele mai bune competențe ale fiecărui lucrător. Acest aspect face ca lucrătorii să fie plătiți la adevărata valoare a muncii produse de ei. Mecanismele pieței muncii sunt generate de efortul continuu de a găsi echilibrul dintre locuri de muncă – competențe – salariu.

Piața muncii determină orientarea utilizării resurselor umane cu maximă eficiență prin repartizarea lor în funcție de competențele profesionale în cadrul fiecărei unități economice sau socio-culturale.

„Problema cheie a vieții economice este încercarea de a realiza în fiecare moment corespondența dintre nivelul de echilibru al bunurilor și serviciilor și nivelul ocupării depline, niveluri pe care nici un mecanism natural nu le face să coincidă, dar nu se poate tolera un ecart, deoarece nu se glumește cu ocuparea deplină; nici o civilizație nu ar suporta ca o parte a membrilor săi să găsească o muncă regulată și un venit normal, în timp ce alta este condamnată la mizerie pentru că nu i se oferă nici o ocazie de a câștiga un salariu; aceasta este nu numai o problemă de echilibru economic, ci și una de dreptate, de echilibru social și politic.”

O altă funcție îndeplinită de piața muncii este cea de a combina în cantitățile cele mai profitabile factorul muncă cu ceilalți factori de producție. Având în vedere că rolul factorului muncă este de a valoriza ceilalți factori de producție, piața muncii are o influență majoră asupra celorlalte piețe. Munca este factorul de producție care contribuie în mod determinant la crearea, dezvoltarea și perfecționarea celorlalți factori de producție. Fără creativitatea specifică muncii nu se poate realiza o utilizare eficientă a factorilor de producție.

Piața muncii îndeplinește și funcția de formare și educare a populației, deoarece cererea de forță de muncă impune anumite exigențe care îi obligă pe ofertanții de forță de muncă să se formeze, perfecționeze, califice și recalifice.

Piața muncii își pune amprenta asupra procesului de formare și repartizare a veniturilor dintr-o economie.

Pe această piață se stabilește mărimea salariului. Implicațiile salariului ca element al costului de producție devine factorul determinant în derularea principalelor procese economice. Piața muncii influențează direct alte subsisteme economice și exercită acțiuni asupra celorlalte componente ale vieții sociale, componente tehnice și politice.

Piața muncii asigură adoptarea și aplicarea măsurilor de protecție socială a posesorilor acestei mărfi speciale. Ca rezultantă a tuturor funcțiilor, piața muncii îndeplinește și o funcție politică.

Piața muncii este o noțiune ce ocupă un loc aparte în teoria și practica economică, întrucât ea desemnează:

– întâlnirea cererii de muncă cu oferta de muncă, categorii și mărimi dependente, pe de o parte, de dezvoltarea economico-socială, de amploarea și structurile activităților economice și ale acțiunilor sociale și, pe de altă parte, de fenomenele și procesele social-demografice;

– stabilirea pe această bază a condțiilor pentru: angajarea salariaților; negocierea și fixarea salariilor în funcție de performanțele celor ce sunt angajați; realizarea mobilității salariilor și forței de muncă pe locuri de muncă, firme și zone.

Piața muncii are și o însemnată funcție socială, în sensul că ea implică și negocierea unor elemente ce țin de condițiile de muncă și de ansamblul calității vieții. Toate acestea se corelează cu fiuncția formativ-culturală a forței de muncă, ce se realizează prin calificare, profesionalism, educație, precum și prin recalificare și reconversie. Aceasta asigură o mai mare mobilitate și o mai ușoară adaptare a forței de muncă la exigențele dezvoltării economice, pe un trend accelerat al eficienței ei.

Formarea și evoluția pieței muncii din România începe odată cu Unirea Principatelor din 1859 când au apărut primele fabrici și ateliere ce își asigurau forța de muncă prin absorbția muncitorilor din sfera agriculturii de subzistență iar transferul de meșteri și calfe se realiza între provinciile românești.

La sfârșitul secolului XIX și în primele decenii ale secolului XX au început să se dezvolte transporturile, industria și comunicațiile, fapt ce a condus la un necesar de forță de muncă calificată, diversificată și numeroasă. Resursele de muncă erau asigurate de meșteșugari, țărănime, imigranți din Transilvania, Bucovina, dar și din țările vecine. A apărut o ierarhizare a forței de muncă în două sectoare: primul al muncitorilor necalificați ori slab calificați și cel de-al doilea al lucrătorilor specializați sau calificați. Salariile erau stabilite de întreprinzători în funcție de costuri și productivitate, ceea ce a stimulat profitul și investițiile. Șomajul nu a apărut ca fenomen permanent deoarece forța de muncă excedentară se întorcea la activitățile agricole de subzistență.

Între deceniile trei și cinci ale secolului trecut a avut loc o creștere considerabilă atât a populației totale cât și a celei active. Perioada este marcată de dezvoltarea industrială, dar și de apariția șomajului, generat de evoluția ciclică a industriei românești și de influențele economiei mondiale.

A urmat perioada de guvernare comunistă (1948-1989) când a fost desființată piața liberă a muncii iar statul a preluat controlul asupra formării, repartizării și utilizării forței de muncă.

În perioada post-comunistă a început procesul de elaborare a legislației pieței muncii, au fost elaborate acte legislative pentru înlăturarea măsurilor restrictive specifice economiei socialiste, au fost adoptate noi legi privind protecția socială, condițiile de muncă, conflictele de muncă.

Cel mai important eveniment din primul deceniu al secolului XXI cu impact major asupra pieței muncii a fost aderarea României la Uniunea Europeană ce a adus cu ea libera circulație a forței de muncă, alinierea politicilor naționale cu cele europene privind piața muncii, adoptarea standardelor europene de formare și calificare profesională, armonizarea legislației interne cu cea europeană.

La un deceniu după aderarea României la Uniunea Europeană, una dintre principalele probleme cu care se confruntă piața națională a muncii este migrarea accentuată a forței de muncă al cărei efect negativ a fost ilustrat dramatic de către François Saint-Paul (ambasadorul Franței la București) prin advertismentul: „Sângerați. Pierdeți oameni. Iar printre aceștia se numără medicii, cărora statul român le-a refuzat dreptul la salarii decente.”

Cu toate acestea, liberalizarea circulației forței de muncă trebuie privită în continuare ca o oportunitate adusă de integrarea în Uniunea Europeană, iar preocupările actuale a actorilor principali ce acționează pe piața forței de muncă ar trebui să se orienteze spre metode de valorizare a acestei oportunități. Cauzele migrației excesive a populației trebuie să fie mai degrabă căutate în alte direcții: dezorganizarea și haosul de după 1989; distrugerea industriei comuniste sub umbrela „privatizării”, care teoretic ar fi trebuit să ducă la investiții și prosperitate; decalajele economice și cele privind nivelul de trai dintre România și țările dezvoltate; lipsa unei strategii naționale privind valorizarea muncii; lipsa unui cadru legislativ stabil; lipsa unei strategii a autorităților române cu privire la contracararea migrației; discrepanțele între pregătirea profesională, nevoile angajatorilor și salariile oferite pe piața muncii din România, aspect ilustrat tot de ambasadorul francez François Saint-Paul – „Dacă investești în pregătirea medicilor vreme de șapte ani și apoi le oferi ca salariu doar 400 de euro, atunci acesta este rezultatul.”

Starea pieței muncii actuale din România se afă sub influența a numeroși factori de natură politică, socială, demografică și economică.

Raportul dintre populația ocupată, salariați și pensionari influențează echilibrul pieței muncii într-o proporție importantă, ținând seama de principiul potrivit căruia pensiile sunt plătite prin contribuțiile celor care lucrează. Raportul dintre numarul mediu de pensionari și șomeri, pe de o parte, și numărul de salariați, pe de altă parte, exprimă presiunea ce se manifestă asupra veniturilor celor care lucrcază sau rata de dependență.

Perioada de după Revoluția din 1989 a fost marcată de ieșiri anticipate la pensie și disponibilizări masive precum și de creșterea ridicată a exodului de forță de muncă în străinătate. Aceste fenomene cumulate cu îmbătrânirea populației au condus la scăderea contribuabililor la bugetul de stat și implicit la bugetul de pensii și ajutor social.

Dacă la nivelul anului 1990 un pensionar era susținut de 2,7 salariați, în anul 2006 un pensionar este susținut de doar 1,30 salariați, urmând ca în anul 2050 un adult să plătească pentru pensiile și alocațiile a 9 persoane.

Îmbătrânirea populației și reducerea numărului de tineri care să susțină pensiile este un fenomen general pe piața muncii din Europa dar nu numai, iar printre măsurile adoptate de către statele afectate se numără creșterea contribuției la sistemul public de pensii, creșterea pragului vârstei de pensionare, reducerea costurilor fiscale prin ajustarea pachetului de beneficii pentru actualii pensionari. Având în vedere că pensiile sunt susținute din contribuțiile salariaților, creșterea acestora reprezintă o presiune exercitată asupra veniturilor populație și nu au ca efect nici pe departe susținerea creșterii economice.

Din cauza evoluțiilor demografice negative, sistemul public nu va mai putea susține o pensie decentă în următoarele decenii. Pentru a susține pensiile în continuare se va apela fie la creșterea impozitelor, fie la reducerea pensiilor prin creșterea vârstei de pensionare.

Sociologul Ciprian Pânzaru, conf. univ. dr. la Facultatea de Sociologie a Universității de Vest din Timișoara a afirmat că „Vârful pensionărilor va fi atins în 2025 – 2030. Este perioada în care se vor pensiona generațiile «baby-boom-ului» din anii ’60. Chiar dacă după 2045 se preconizează o ușoară diminuare a numărului de pensionari (datorită ratelor scăzute de natalitate din anii ’80 – ’90), în raport cu populația ocupată (sau cu numărul contribuabililor), aceștia rămân majoritari” potrivit Evz.ro.

În graficul numărul 1.1. sunt prezentate previziunile privind evoluția ratei de dependență a bătrânilor în România comparativ cu Uniunea Europeană.

Grafic 1.1. Previziunile privind evoluția ratei de dependență a bătrânilor în România și

la nivelul Uniunii Europene

Sursa: EUROSTAT, http://ec.europa.eu/eurostat/data/database

Rata de dependență a bătrânilor este un indicator ce reprezintă raportul dintre numărul estimat de persoane cu vârsta de 65 de ani și peste (vârsta în care acestea sunt, în general, inactive din punct de vedere economic) și numărul estimat de persoane cu vârste între 15 și 64 de ani. Valoarea este exprimată la 100 de persoane în vârstă de muncă (15-64 ani ).

Sfera de cuprindere a pieței muncii este limitată. Insuficiența cadrului normativ privind reglementarea raporturilor de muncă face posibilă existența unei piețe „negre” sau cel puțin „gri” a muncii, care nu se află sub controlul legislativ. Aceasta este un rezultat al modificărilor substanțiale apărute în ultimele două decenii cu privire la libera proprietate și la stimularea liberei inițiative care nu au adus cu ele și reglementările necesare privind relațiile de muncă din sectorul privat. Aderare României la Uniunea Europeană în anul 2007 a reprezentat un pas important în privința îmbunătățirii legislației muncii, însă distanța până la a ajunge un sistem legislativ care să răspundă tuturor nevoilor din acest domeniu este destul de mare.

Politica salarială actuală prezintă numeroase disfuncționalități. Creșterea salariului minim a fost accelerată în ultimii ani, însă nu a avut rezultatul scontat de creștere a puterii de cumpărare, stimularea consumului, creșterea cererii și producției de bunuri și servicii. De altfel creșterea cererii de bunuri și servicii nu se reflectă automat asupra pieței autohtone a bunurilor și serviciilor și implicit nu are un efect direct asupra economiei naționale.

Cu toate că salariile din România sunt mici în comparație cu media europeană și foarte mici în comparație cu cele din țările dezvoltate care absorb migrația de forță de muncă, creșteriile salariale nu sunt sustenabile, nu sunt un rezultat al productivității și au efect negativ asupra inflației și competitivității.

Restructurarea ocupării din România nu a fost rezultatul substituirii dintre muncă și capital prin intermediul investițiilor, ci a reprezentat o măsură de contracarare a inflației și recesiunii, fapt ce a avut efecte negative asupra dezvoltării economice.

Nivelul mediu de instruire în România este scăzut ca o consecință a unei rate brute de școlarizare mici, ponderea redusă în PIB a cheltuielilor pentru învățământ, neglijarea dimensiunii umane în conceperea strategiilor de dezvoltare.

Rata brută de școlarizare este calculată ca raport dintre populația școlară și populația cu vârsta cuprinsă între 3 și 23 ani.

Tabel 1.2. Rata brută de cuprindere școlară de la învățământul primar la cel superior,

ca raport din populația în vârstă de 6/7-23 ani

Sursa: Date calculate pe baza informațiilor INS, 2010-2016, Raport privind starea învățământului preuniversitar din România, Ministerul Educației Naționale, p8, https://www.edu.ro/

Grafic 1. 2. Rata brută de cuprindere școlară de la învățământul primar la cel superior,

ca raport din populația în vârstă de 6/7-23 ani

Sursa: Prelucrare tabel 1. 2.

Tabel 1.3. Rata abandonului în învățământul preuniversitar, pe niveluri de educatie

și macroregiuni penrtu anul 2010

Sursa: Anuarul Statistic al României, www.insse.ro

La acestea se cumulează și faptul că pregătirea profesională nu se realizează în concordanță cu cerințele pieței muncii, consilierea privind alegerea carierei este deficitară, programele școlare sunt într-o permanentă reformă dar sunt departe de a face conexiunea între teorie și aplicabilitatea practică, posibilitățile de reconversie profesională și pregătirea continuă pe tot parcursul vieții nu țin pasul cu progresul tehnologic și cerințele de pe piața muncii. Rezultatul este inadaptarea ofertei la cererea de forță de muncă din punctul de vedere al pregătirii profesionale.

Progresul tehnologic și al sistemelor inteliginte, viteza de transmitere a informațiilor prin noi mijloace de comunciare, globalizarea sunt o parte din factorii care influențează cerințele actuale privind competențele profesionale iar „meseriile viitorului” cer abilități pe care școala nu este capabilă să le dezvolte.

Situația demografică a României în ultimele decenii arată o scădere a populației țării iar statisticile interne și internaționale prevestesc o diminuare și mai drastică ce va afecta și mai mult resursele de forță de muncă.

Grafic 1.3. Evoluția populației rezidente în România perioada 2003-2017

Sursa: Anuarul Statistic al României, www.insse.ro

Populația rezidentă reprezintă totalitatea persoanelor cu cetățenie română, străini și fără cetățenie, care au reședința obișnuită pe teritoriul României.

Îmbătrânirea populației active a României este o consecință atât a îmbătrânirii populației țării dar și a timpului petrecut pentru formarea profesională. Lipsa unei strategii de orientare profesională a tinerilor face ca aceștia să se pregătească în domenii pe care nu le vor profesa și să irosească timp important pentru o formare care nu îi ajută prea mult nici în carieră și nici pentru dezvoltarea personală. De asemenea, calificarea la locul de muncă și reconversia profesională sunt destul de dificile având în vedere că procedura de echivalare a creditelor ECVET (Sistemul european de credite pentru educație și formare) abia prinde contur în țara noastră, fiind mai mult în stadiul de teorie.

Exodul forței de muncă către țările mai dezvoltate economic lasă România fără o parte semnificativă a populație active și din păcate această parte include populația cea mai productivă și calificată. Statisticile arată că majoritatea persoanelor care emigrează sunt persoane tinere, necăsătorite, cu o bună pregătire profesională. De asemenea piața muncii din România nu oferă oportunități competitive de valorificare a talentului tinerilor supradotați. Deși se investește în formarea tinerilor supradotați prin accesul gratuit la învățământul de stat, România este deficitară și în ceea ce privește identificarea acestora și pregătirea lor specială pentru excelență.

Nu există date concrete privind numărul de persoane plecate la muncă în străinătate. Pe de-o parte la nivel național nu există o metodologie adecvată de urmărire a acestui proces iar pe de altă parte nici țările în care lucrează temporar românii nu cunosc numărul acestora și nu pot oferi informații credibile cu privire la numărul de persoane intrate pe teritoriul lor.

Tabel 1. 4. Persoane emigrate definitiv din România pe macroregiuni

în perioada 1992-2017

Sursa: Anuarul Statistic al României, www.insse.ro

Tabel 1. 5. Persoane emigrate definitiv din România pe categorii de vârstă

în perioada 1992-2017

Sursa: Anuarul Statistic al României, www.insse.ro

Grafic 1.4. Evoluția numărului de persoane emigrate definitiv din România în funcție

de categoria de vârstă

Sursa: Prelucrarea datelor din tabelul 1.9.

Persoanele plecate la muncă în străinătate trimit o parte din veniturile realizate în țară pentru a-și ajuta familiile, însă majoritatea acestor bani au ca destinație cheltuielile curente pentru întreținere, alimentație, îmbrăcăminte și mai puțin pentru educație și investiții. Persoanele cu spirit antreprenorial încearcă să inițieze mici afaceri cu aceste venituri realizate în străinătate, însă inițiativele lor sunt sufocate de un sistem legislativ neadecvat și instabil. Prin urmare veniturile aduse în țară de românii care au plecat la muncă peste hotare nu sunt destinate dezvoltării economice.

Parteneriatul specific pieței muncii este firav și deficitar sub aspect organizatoric. Oficile de forță de muncă și centrele de calificare nu au capacitatea de a cuprinde toate aspectele privind fluxurile cererii și ofertei, medierea, formarea profesională, reconversia forței de muncă.

Piața muncii specifică noului sistem economic românesc se poate forma într-un timp îndelungat, necesitând noi legi, structuri și reglementări juridice la care să se raporteze partenerii sociali cu un grad ridicat de maturitate și personalitate.

Piața muncii este piața pe care se derulează tranzacțiile implicate de angajarea forței de muncă. Această piață reprezintă locul de întâlnire între cererea și oferta de muncă

1.3. Cererea și oferta de muncă

Cererea de forță de muncă se exprimă prin cantitatea de forță de muncă, cu o anumită structură pe profesiuni și nivele de pregătire și calificare, care este necesară unei întreprinderi, subramuri, ramuri sau economii naționale în ansamblu, pentru a produce o cantitate determinată de bunuri materiale și de servicii cerute de piață, la un moment dat sau într-o perioadă determinată.

Satisfacerea nevoii de forță de muncă se realizează pe seama disponibilităților de forță de muncă existente în societate.

Oferta de forță de muncă cuprinde acea parte a resurselor de muncă ce solicită un loc de muncă salarizat. În cadrul ofertei de forță de muncă, nu se includ femeile casnice, studenții, militarii în termen și alte persoane care nu depun activități salarizate. Ea se exprima prin numarul celor apți de muncă sau populația aptă disponibilă, din care, se scade numărul populției casnice, studenților, militarilor în termen și al celor ce nu doresc să se angajeze în nici o activitate salariată, întrucat au resurse pentru existență sau din alte considerente.

Cererea de forță de muncă este diversificată ca urmare a diviziunii sociale a muncii. Aceasta a dus la o structurare a cererii de forță de muncă în funcție de specializării, domenii de activitate, nivel de pregătire și calificare.

Factorii cu impact major asupra formării cerererii de forță de muncă și asupra trăsăturilor acesteia sunt în mare măsură de ordin economic: volumul și rata investițiilor, evoluția producției de bunuri și servicii, productivitatea muncii, nivelul salariilor. Cererea de forță de muncă poate să fie influențată și de politicile sociale de stimulare a inserției populației pe piața muncii.

Cererea de forță de muncă are o variabilitate scăzută pe termen scurt. Este nevoie de timp mai îndelungat pentru ca extinderea unor activități sau inițierea altora noi să fie suficient de profitabile pentru generarea de noi locuri de muncă. Acest aspect este privit din punctul de vedere al creări de noi locuri de muncă prin intermediul investițiilor.

Dintr-un alt punct de vedere, al avântului tehnologic, cererea de forță de muncă este dinamică ca structură și volum. Astfel, locuri de muncă dispar, fie pentru că nu mai sunt necesare, fie pentru că productivitatea a crescut ca urmare a substituirii factorului muncă cu alt factor de producție.

Potrivit economistului britanic Alfred Marshall „cererea pentru orice tip de muncă va depinde de capacitatea patronului de a o inlocui cu alt tip de muncă sau alt factor productie.”

Oferta de forță de muncă nu poate fi comparată cu oferta mărfurilor obișnuite deoarece aceasta este reprezentată de factorul uman cu ale sale caracteristici: fiziologice, psihologice, sociale și de comportament. Prin urmare ofertanții de forță de muncă au nevoie de condiții speciale de muncă, un mediu adecvat și reglementări privind protecția socială.

Oferta de muncă este diversificată în funcție de particularitățile pe care le are: vârstă, sex, nivel de pregătire profesională, calificare, atitudine, motivație. Ca să fie considerată parte a forței de muncă, o persoană trebuie să fie disponibilă, să aibă dorința de a muncii și să fie în căutarea unui loc de muncă. Dimensiunea ofertei de forță de muncă depinde nu numai de numărul persoanelor care au împlinit vârsta de angajare, dar și de atitudinea acestora față de obținerea unui loc de muncă. Multe persoane sunt fără loc de muncă din dorința lor iar o altă categorie de persoane au renunțat să mai caute de lucru. Aceștia din urmă sunt considerați muncitorii descurajați.

Oferta de muncă este limitată din punctul de vedere al mobilității și dinamismului, deoarece nu poate fi mutată rapid într-o altă localitate/zonă/țară, într-un domeniu de active nou, pe alt post sau la un alt agent economic. Aceste mutări necesită timp pentru acomodare, integrare socială sau pregătire profesională.

Forța de muncă este un factor de producție perisabil. Dacă nu este utilizat, acest factor de producție nu poate fi stocat în timp și este irosit.

Posesorul forței de muncă este de cele mai multe ori condiționat de nevoia de supraviețuire în găsirea locului de muncă, fapt ce îl determină să ofere munca sa în condiții dezavantajoase. Multe țări impun un salariu minim pe economie care să asigure angajaților acoperirea cheltuielilor pentru existență.

Oferta de muncă solicită un timp îndelungat pentru a ajunge la vârsta și pregătirea necesară angajării.

Oferta de forță de muncă se gasește și ea sub incidenta unor factori cum ar fi: marimea populatiei active disponibile și structura acesteia pe categori de varstá; nivelul salariilor (până la un nivel al salariului care să asigure aspiratiile de nivel de trai, lucrătorul salariat extinde cantitatea de muncă oferită, iar peste acest prag el substituie timpul ocupat cu timpul liber reducând astfel cantitatea de muncă oferită); structura de proprietate și în raport cu ea, mărimea veniturilor pe care le aduce proprietarilor individuali (cu cât sunt mai mici și deci, insuficiente, veniturile din proprietatea individuală, cu atât este mai mare populatia activă disponibilă); traditiile, obiceiurile etc., afectează hotarator modul de folosire a forței de muncă; factori psihologici vizand comportamentul ofertantului de forță de muncă.

La acești factori se adaugă: factori de natură socială (nevoia ofertanților de integrare în societate, de apartenență la grup, de realizare familială, de valorizare a muncii, de regăsire a utilității muncii în grupul social, societate; factori insituționali-juridici (legislația sindicală, vârsta minimă de angajare, vârsta legală de pensionare); factori de natură biologică (nevoia de subzistență, raportul între timpul de muncă și odihnă).

Oferta de muncă are drept fundal general populatia, adică numarul persoanelor apte de muncă, structurile acesteia și capacitatea acestora de a presta servicile necesare în societate. Pomindu-se de la populatia totalà a unei tåri, regiuni se poate ajunge la oferta de muncă. În fond, populatia ocupată rezultă din insumarea celor ce lucrează ca salariati și a celor ce iși desfașoara activitatea ca patroni, pe cont propriu, ca lucrători familiali neremunerati, ca membrii ai unor societăti agricole sau cooperative.

Oferta de muncă se exprimă prin cererea de locuri de muncă. De fapt, oferta globală de muncă se identifică cu populația activă dispusă sa se angajeze în condițiile de muncă existente și cu salariul oferit de piață. Deci, oferta de muncă este o variabilă care depinde, pe de o parte, de fenomenele și procesele demografice și, pe de alta, de starea economică, de amploarea și structurile activităților social-economice.

Orice ofertant de muncă dispune de un fond limitat de timp. De aceea, numai el singur poate decide cât fond de timp alocă pentru prestarea orelor de muncă și, respectiv, câte ore alocă pentru timpul său liber. Termenul de timp liber, conform teoriei economice, reprezintă toate activitățile pe care un individ le desfășoară și pentru care nu este plătit: munca în gospodarie, odihna, activități de instruire.

Cererea și oferta de forță de muncă sunt două mărimi care arată interdependența dintre dezvoltarea socio-economică ca sursă a cererii de forță de muncă și evoluția demografică ca sursă a ofertei de forță de muncă. Corelația dintre cererea și oferta de forță de muncă se modifică în timp atât la nivelul întreprinderii, cât și la nivelul sectorului de activitate sau a economiei naționale.

Cererea și oferta de forță de muncă sunt influențate de cererea și oferta de bunuri și servicii dintr-o economie, însă nu trebuie considerate simple prelungiri directe ale acestora, ci trebuie tratate în concordanță cu specificul și conținutul pe care le au.

Atât cererea cât și oferta de muncă sunt categorii neomogene, formate din segmenete diferite care nu sunt (sau sunt într-o proporție foarte mică) concurențiale și substituibile. Spre exemplu nu poate fi înlocuit un loc de muncă din domeniul construcțiilor cu altul din domeniul sănătății cum nici un medic nu poate concura pe postul său cu un zidar. Aceste tipuri de substituiri necesită o modificare a structurii ofertei de forță de muncă prin reconversie profesională sau sunt rezultatul acceptării unui loc de muncă sub nivelul calificării ce duce la un dezechilibru între competențele angajatului, cerințele postului, valorizarea muncii și salariu.

1.4. Analiza echilibrului și dezechilibrului pieței muncii

Teoria pe piața muncii este un model, iar un model este o simplificare a realității folosită pentru a facilita înțelegerea unui concept complex. Un model se bazează pe unele ipoteze pentru a simplifica lucrurile iar ipotezele în cazul pieței muncii sunt:

– motivația cea mai importantă pe piața muncii pentru oameni este salariul sau alte compensații monetare;

– forța de muncă este omogenă astfel încât un muncitor să fie ușor înlocuit de altul;

– forța de muncă este mobilă, muncitorii se pot muta acolo unde există o cerere de muncă.

– salariile sunt flexibile – pot merge în sus sau în jos.

În aceste condiții ideale, cererea de forță de muncă urmează legea economică generală a cererii. Prețul forței de muncă (salariul) este invers proporțional cu cantitatea de forță de muncă disponibilă pe piață. Acesta este doar un mod fantezist de a spune că angajatorii vor angaja mai mulți oameni atunci când salariile vor coborî și vor angaja mai puțini oameni atunci când vor crește salariile. Cu alte cuvinte, cererea de forță de muncă crește odată cu scăderea salariilor, iar cererea de forță de muncă scade odată cu creșterea salariilor.

Legea economică generală a ofertei se aplică și pe piața muncii. Dacă prețul forței de muncă crește, atunci oferta de muncă va crește. Pe de altă parte, dacă prețul forței de muncă scade, oferta de muncă va scădea. Cu alte cuvinte, odată cu creșterea salariilor, mai mulți oameni vor intra pe piața forței de muncă și vor concura pentru locurile de muncă mai bine plătite, dar dacă salariile vor scădea, mai puțini oameni vor căuta să se angajeze. Acest aspect poate fi mai ușor de explicat făcând referire la numărul de ore lucrate – dacă salariile cresc atunci oamenii sunt dispuși să renunțe la o parte din timpul lor liber și pot fi motivați să lucrează orele suplimentare.

Echilibrul pieței muncii este doar un alt mod fantezist de a spune că prețul forței de muncă și cantitatea de forță de muncă pe piață s-au stabilizat și nu se va schimba decât dacă se va întâmpla ceva semnificativ. Piața forței de muncă va atinge un echilibru atunci când oferta de muncă este egală cu cererea de muncă.

Echilibrul pe piața muncii în viziunea neoclasică:

– Să presupunem că piața muncii este în situație de concurență perfectă. Acest lucru are drept consecință îndeosebi faptul că munca este considerată ca un factor de producție perfect omogen, și deci că patronii apreciază pe diferiții indivizi care își oferă munca lor ca fiind strict identici în ceea ce privește calificările și productivitatea.

– Informarea este perfectă. În fiecare moment, toți patronii și toți muncitorii cunosc toate ofertele și cererile de muncă pentru fiecare tip de muncă. Prin urmare, orice variație a ofertei sau a cererii cauzează o renegociere imediată a contractelor, fapt ce determină un nou salariu de echilibru.

– Nici un patron și nici un muncitor nu deține o pondere suficientă pe piață pentru a influența prețul muncii (salariul). Salariul este determinat de către echilibrul dintre oferta și cererea de muncă și se impune tuturor; el este perfect flexibil.

Ca pe orice altă piață, echilibrul pieței forței de muncă se va afla într-un punct E dat de intersecția curbei ofertei de forță de munca OM, care crește, odată cu salariul real, și curba cererii de forță de muncă CM, care scade odată cu scăderea salariului real.

Figura 1.1. Echilibrul și dezechilibrul pe piața muncii

Din figură se observă că echilibrul pieței forței de muncă se obține la acel salariu real (Sr) la care cererea de muncă este egală cu oferta de muncă, iar numărul de angajați este N. La un salariu real mai mare decât Sr există un exces de ofertă de forță de muncă adică un șomaj ridicat, pe când la un salariu real mai mic decât Sr există un exces de cerere de forță de muncă.

Cum se poate ajunge la un echilibru pe piața muncii? La un nivel al salariului real (Sr2) Sr2>Sr, numarul angajatilor va fi N1, N1<N, apărând un exces de ofertă de muncă. În această situație, echilibrul pieței muncii se va realiza prin creșterea numărului de angajați de la N1 la N. La un nivel al salariului real (Sr1), Sr1<Sr numărul angajaților va fi la nivelul N2, N2>N, apărând un exces de cerere de forță de muncă. În această situație echilibrul forței de muncă se va realiza prin scăderea numărului de angajați de la N2 la N.

Se trage concluzia că piața muncii, poate fi adusă într-o stare de echilibru corespunzătoare angajărilor maxime, prin ajustarea nivelului salariului real la un nivel Sr, corespunzator unui număr de angajați N.

Caracteristica generală a piței actuale a forței de muncă o constituie dezechilibrul dintre cerere și ofertă, sub forma rămânerii în urmă a cererii de forță de muncă în raport cu oferta, ceea ce face ca o parte destul de însemnată a populației apte de muncă să nu poată fi utilizată, prin aceasta cronicizând fenomenul șomajului.

În contextul economic și într-o anumită perioadă de timp, piața muncii reprezintă locul de întâlnire al cererii și al ofertei de muncă. Cererea de muncă este reprezentată de nevoia de muncă salariată care se conturează într-o economie și într-o anumită perioadă de timp. Condiția generală pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de muncă este remunerarea (salarizarea). Cererea de muncă se exprimă așadar prin numărul locurilor de muncă.

În oglindă, oferta de muncă este reprezentată de cantitatea de muncă pe care o poate depune populația. Oferta de muncă include persoanele capabile să realizeze o muncă pentru ele sau alții, adică angajații și cei care caută de lucru.

Dezechilibrele apar din neconcordanțele acestor doi indicatori. Dezechilibrul care prezintă un excedent al forței de muncă față de cererea de muncă cu niveluri și sensuri de evoluție diferite se numește șomaj. Șomajul este o stare negativă a populatiei active disponibile, care nu gasește locuri de muncă, din cauza dereglării relației dintre dezvoltarea economiei ca sursă a cererii de muncă și evoluția populației ca sursă a ofertei de muncă.

Politicile economice dar și cele sociale au scopul de a tempera efectul dezechilibrelor pe piața muncii. Menirea politicilor sociale, în special a celor de ocupare este aceea de a interveni pozitiv asupra gradului de ocupare prin acțiuni directe și indirecte; pentru a asigura creșterea numărului de locuri de muncă pentru diferite categorii de persoane vulnerabile sau pentru a facilita inserția pe piața muncii a acestor categorii de persoane.

CAPITOLUL 2

PARTICULARITĂȚI ALE SECTORULUI TERȚIAR

Importanța serviciilor a fost mult timp neglijată în economie, deoarece acestea au fost încadrate de economiști în sfera neproductivă. În ultimele decenii însă, această percepție s-a schimbat complet iar serviciile sunt percepute ca generatoare de locuri de muncă pe de-o parte iar pe de altă parte ca un element esențial de creștere a competitivității întreprinderilor indiferent de domeniul lor de activitate. Philip Kotler consideră că „într-o eră în care produsele devin din ce în ce mai puțin diferențiabile pe baza atributelor intrinseci calitatea serviciului reprezintă una din cele mai promițătoare surse de diferențiere și singularizare”.

2.1. Tipologia sectoarelor de activitate

Economia modernă s-a dezvoltat pornind de la cea bazată pe extracția de materii prime pentru consum și vânzare, la cea care este acum, mai dependentă de veniturile din servicii. Această schimbare economică este importantă de înțeles din punct de vedere sociologic deoarece influențează proporția populației implicate în diverse activități care susțin economia.

Economia modernă poate fi împărțită în trei sectoare care reflectă dezvoltarea economică a societății. Aceste sectoare pot fi privite ca un continuum, începând cu sectorul primar, care este o parte a economiei generate de extragerea materiilor prime direct din natură pentru consum sau vânzare; se îndreaptă ulterior către sectorul secundar, care este o parte a economiei ce transformă materiile prime în bunuri de vânzare sau de consum; și, în final, sectorul terțiar, care este o parte a economiei ce implică vânzarea sau comerțul de servicii în loc de bunuri.

Sectoarele economice reprezintă diviziuni ale activității economice ale unui stat (sau teritoriu) în așa-zise sectoare: primar, secundar, terțiar și cuaternar, la care se adaugă mai nou și sectorul quinar. Această divizare a economia unei națiuni în sectoare de activitate este utilă pentru a defini proporția populației implicate în activități diferite.

Un sector economic este reprezentat de un anumit tip de activitate într-o economie. Economia este o parte a structurii sociale a unei societăți și privește modul în care oamenii produc și consumă bunuri și servicii.

Există mai multe moduri de a divide sectoarele economiei, dar o metodă cunoscută este cea care divide activitatea economică majoră în sectorul primar, secundar și terțiar.

Sectorul primar implică obținerea și rafinarea materiilor prime din natură. Activitățile acestui sector au ca rezultat materii prime și alimente de bază, cum ar fi cărbunele, lemnul, fierul și porumbul. Tipurile de lucrători din acest sector includ agricultorii, minerii și vânătorii. Activitățile asociate sectorului primar includ agricultura (subzistență și comercială), mineritul, silvicultura, pășunatul, vânătoarea, pescuitul și exploatarea în carieră. Distribuirea și prelucrarea materiilor prime sunt, de asemenea, considerate ca făcând parte din acest sector.

În țările dezvoltate și în curs de dezvoltare, în sectorul primar are loc o scădere a numărului de muncitori. Diminuare numărului muncitorilor din acest sector a capătatat amploare începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când mai mult de două treimi din forță de muncă era formată din lucrători ai sectorului primar.

Sectorul secundar al economiei produce bunuri finite din materiile prime obținute din economia primară. Sectorul secundar implică transformarea materiilor prime în bunuri. Toate locurile de muncă din producție, prelucrare și construcții se află în acest sector.

Activitățile asociate sectorului secundar includ prelucrarea metalelor, producția de automobile, producția textilă, industria chimică și petro-chimică, industria aerospațială, utilitățile energetice, fabricile de bere și îmbutelieri, construcțiile navale.

Dezvoltarea acestui sector poate fi atribuită cererii pentru mai multe bunuri și produse, ceea ce duce la industrializare. În sectorul primar producția obținută are o limită naturală a cantității care poate fi extrasă. Atunci când o economie se mută în cel de-al doilea sector, se folosesc noi tehnici agricole, iar industrializarea schimbă modul în care bunurile pot fi transformate, distribuite și vândute.

Sectorul terțiar implică furnizarea de servicii consumatorilor și întreprinderilor. Acest sector oferă servicii populației și întreprinderilor generale, inclusiv comerțul cu amănuntul, vânzările, transporturile și restaurantele. Sectorul terțiar al economiei este, de asemenea, cunoscut ca industria serviciilor. Acest sector vinde bunurile produse de sectorul secundar și oferă servicii comerciale atât populației generale, cât și întreprinderilor din toate cele cinci sectoare economice.

Activitățile asociate acestui sector includ vânzările cu amănuntul și cu ridicata, transportul și distribuția, restaurantele, serviciile birocratice, mass-media, turismul, asigurările, serviciile bancare, asistența medicală și dreptul.

În majoritatea țărilor dezvoltate și în curs de dezvoltare, o proporție crescândă de lucrători este dedicată sectorului terțiar.

Deși teoreticienii clasici împart economia în trei sectoare, diversitatea activităților cuprinse în sectorul terțiar a condus la apariția unor noi modele economice. Conform acestora economia este împărțită în patru sau chiar cinci sectoare. Aceste două sectoare finale sunt strâns legate de serviciile sectorului terțiar. În aceste modele, sectorul cuaternar al economiei constă în activități intelectuale asociate adesea cu inovația tehnologică. Se numește uneori economia bazată pe cunoaștere.

Activitățile asociate acestui sector includ guvernul, cultura, bibliotecile, cercetarea științifică, educația și tehnologia informației. Aceste servicii și activități intelectuale sunt ceea ce determină avansarea tehnologică, care poate avea un impact enorm asupra creșterii economice pe termen scurt și lung.

În unele studii economice este menționat și al cinincile sector de activitate, sectorul quinario/quinar, care include cele mai înalte niveluri de luare a deciziilor într-o societate sau economie. Acest sector include directorii executivi sau funcționarii în domenii precum guvernul, știința, universitățile, organizațiile non-profit, sănătatea, cultura și mass-media. Poate include și departamentele de poliție și pompieri, care sunt servicii publice, spre deosebire de întreprinderile cu scop lucrativ.

Economiștii includ, uneori, activități domestice (îndatoririle efectuate la domiciliu de către un membru al familiei sau dependente) în sectorul quinar. Aceste activități, cum ar fi îngrijirea copilului sau gospodărirea casnică, nu sunt, de obicei, măsurate prin sume monetare, ci contribuie la economie prin furnizarea de servicii gratuite care altfel ar fi plătite.

Aceste preocupări legate de clasificarea sectoarelor din economie presupun înțelegerea specificului activităților economice și a tendințelor în evoluția lor.

Protagoniștii teoriilor privind clasificarea sectorială a economiei au fost Allan Fisher, Colin Clark și Jean Fourastié.

Allan Fisher, în cartea sa The Clash of Progress and Security (1935), grupează pentru prima dată activitățile de servicii într-un sector distinct, sectorul terțiar, care cuprinde un ansamblu de activități consacrat producției nemateriale, pe când sectorul secundar este format din industriile de prelucrare, iar sectorul primar grupează activitățile agricole și exctractive. Progresul economic este caracterizat prin trecerea investițiilor și a forței de muncă din sectonul primar spre cel secundar și apoi spre cel terțiar.

Jean Fourastié și Colin Clark au perfecționat ulterior această clasificare.

Colin Clark grupează activitățile economice în funcție de rendamentele de scară ale producției. Randamentele de scară evidențiază care sunt efectele produse de creșterea volumului factorilor de producție asupra dimensiunii producției. Astfel activitățile economice sunt grupate în trei categorii:

– activități primare (agricultura, exploatările forestiere, vânătoarea, pescuitul), se caracterizează prin utilizarea directă a resurselor naturale și randamente descrescrescătoare ale producției. Potrivit legii randamentelor marginale descrescătoare, pe măsură ce volumul unui factor de producție crește iar nivelul celorlați factori de producție rămâne constant, producția suplimentară care se obține este din ce în ce mai mică. Spre exemplu, în agricultură, dacă factorul muncă crește în condițiile în care factorul pământ este menținut constant, producția suplimnetară de cereale crește într-un ritm tot mai mic;

– activități secundare (industriale), se caracterizează prin transformarea materilor prime în produse finite, au productivitate ridicată și randamente de scară ale producției crescătoare. Acestea apar atunci când creșterea cantității tuturor factorilor de producție duce la o creștere mai mare a volumului producției. Spre exemplu dacă într-o fabrică are loc o creștere de 10% a factorilor muncă, capital și materii prime, aceasta duce la creșterea producției totale cu 15%

– activități terțiare, se caracterizează prin productivitate mai redusă. În cadrul acestui sector sunt incluse diverse activități meșteșugărești de reparații, activitatea băncilor, asigurările, comerțul, serviciile personale etc.

Jean Fourastié a reușit să formuleze un criteriu știintific pentru delimitarea sectoarelor economice în funcție de comportamentul lor economic, care este caracterizat prin dinamica productivității muncii și prin receptivitatea față de progresul tehnic. El considera că productivitatea muncii se situează la un nivel mediu în sectorul primar, peste medie în sectorul secundar și sub medie în sectorul terțiar. În privința progresului tehnic, sectorul secundar era considerat cu cel mai înalt grad de receptivitate, în timp ce sectorul terțiar era cel mai puțin receptiv la acesta. În ultimele decenii însă progresul tehnic a pătruns și în sfera serviciilor, prin dezvoltarea rapidă a informaticii și a tehnologiilor din domeniul telecomunicațiilor. Automatizarea proceselor a condus la reducerea numărului de locuri de muncă în anumite ramuri cum ar fi serviciile bancare, telecomunicații, transporturi etc. Prin urmare nici sectorul terțiar nu mai poate fi considerat o soluție salvatoare împotriva șomajului, deoarece importanța factorului uman din acest sector este devansată de noile tehnologii.

S-a ajuns astfel, ca sectorul terțiar să nu mai poată fi considerat, așa cum a fost multă vreme, ca un adevarat "colac de salvare" împotriva șomajului, dată fiind importanța factorului uman.

De asemenea, trebuie precizat că ramurile economice nu sunt izolate unele de altele, servicile de producție, spre exemplu, fiind un factor determinant al sporirii productivității muncii industriale, agricole etc. Aceasta, este, de altfel însăși rațiunea apariției și a dezvoltării rapide a serviciilor de producție.

Activitățile de servicii în scopul producției materiale, exercitate în chiar interiorul întreprinderilor producatoare de bunuri, de multe ori nu pot fi disociate și evidențiate separat de activitățile de producție propriu-zise, fiind astfel numeroase servicile care sunt cuprinse în sectorul primar sau secundar. Astfel de servicii se referă mai ales la: reparații ale construcțiilor și utilajelor, mecanizarea sau automatizarea unor lucrări, culegerea și prelucrare informațiilor, proiectare, organizare etc. Prin urmare, se poate aprecia că sfera serviciilor este mai largă, mai cuprinzătoare decât sfera sectorului terțiar, înglobând o serie de activități nemateriale desfașurate în sectorul primar și secundar.

Figura nr. 2.1.

Sfera de cuprindere

a serviciilor

Argumente asemănatoare sunt invocate de Orio Giarini și Walter Stahel în cartea „Limitele certitudini”, în legătură cu integrarea orizontală a sectoarelor economiei și sfărșitul clasificării sectoriale "verticale”.

Clasificarea sectorială a economiei, cu toate că are anumite limite, este foarte importantă deoarece permite o analiză ca un tot unitar a activităților economico-sociale și ajută la formarea unor strategii în privința dezvoltării economice la nivel național și interenațional.

2.2. Sectorul terțiar în contextul actual

Serviciile sunt văzute și ca un element al politicii de marketing utilizat pentru a oferi utilități adiționale produsului (spre exemplu servicii de transport, instalare și mentenanță la achiziționarea unei centrale termice).

În aceste condiții a apărut o preocupare intensă în rândul specialiștilor pentru definirea conceptului de serviciu. Dificultățile în acest sens sunt determinate, pe de o parte, de marea eterogenitate a activităților economice cuprinse în categoria de servicii, iar pe de altă parte, de numeroasele accepțiuni ale termenului de "serviciu” în vorbirea curentă.

2.2.1. Conceptul și caracteristicile serviciilor

Conform dicționarului explicativ al limbii române, serviciu reprezintă: „acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva; ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă; îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri.”

Definiția aceasta nu cuprinde însă și sensul economic al serviciilor.

În economie, un serviciu este o tranzacție în care niciun bun fizic nu este transferat de la vânzător la cumpărător. Beneficiile unui astfel de serviciu sunt considerate a fi demonstrate de dorința cumpărătorului de a face schimbul. Serviciile publice sunt cele pe care societatea (statul național, uniunea fiscală, regiunea) le plătește în ansamblu. Folosind resursele, abilitățile, ingeniozitatea și experiența, furnizorii de servicii beneficiază de serviciile consumatorilor. Serviciul este intangibil în natură.

Potrivit „Business Dictionary” serviciile sunt produse intangibile, cum ar fi servicii bancare, de contabilitate, curățenie, consultanță, educație, asigurare, expertiză, tratament medical sau transport.

Uneori serviciile sunt greu de identificat deoarece sunt strâns asociate cu un bun; cum ar fi combinarea unui diagnostic cu administrarea unui medicament. Niciun transfer de posesie sau de proprietate nu are loc atunci când serviciile sunt vândute și nu pot fi stocate sau transportate, sunt instantaneu perisabile și apar la momentul cumpărării și consumării lor.

Definițiile date serviciilor din punct de vedere economic sunt variate, de la cele mai simple care se bazează pe diferențierea dintre bunuri și servicii, la cele mai complexe care evidențiază trăsăturile serviciilor.

Din majoritatea definițiilor reiese ca serviciile sunt activități al căror rezultat este imaterial, prin urmare nu se concretizează într-un produs tangibil, cu existență de sine stătătoare.

Asociația Americană de Marketing definește serviciud ca: "activitatea oferita la vanzare care produce avantaje și satisfactii fara a antrena un schimb fizic sub forma unui bun".

Aceste definiții evidențiază deosebirea între bunuri și servicii, însă nu sunt complete pentru a definii integral noțiunea economică de serviciu și a lămuri toate ambiguitățile. Spre exemplu există multe servicii care au ca rezultat bunuri materiale cum ar fi, de exemplu alimentația publică, serviciile cinematografice, serviciile editoriale etc.

Un serviciu poate fi privit din perspectiva activității propriu-zise, a suporturilor sale și a rezultatelor obținute, ceea ce oferă o altă imagine a materialității sau nematerialității lui.

Serviciul ca act reprezintă prestarea efectiva și pune în legatură activitatea prestatorului, mijloacele materiale ale prestatiei și obiectul serviciului, respectiv realitatea materiala sau socială de transformat sau modificat. Interactiunea elementelor mentionate și faptul că prestatiile de servicii au caracteristici spatiale și temporale le confera trasături de materialitate. Astfel ca și în cazul fabricării bunurilor materiale și în cazul servicilor este nevoie de mână de lucru, de capital tehnic (suportul fizic al producției) și este necesar un beneficiar, adică un client.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale procesului de producție în cazul serviciilor comparativ cu cel de fabricare a bunurilor materiale este implicarea clientului în acest proces. Ca urmare, în literatura de specialitate se folosește termenul de „servucție” pentru a dennumi procesul de producție a serviciilor.

Relațiile între partenerii și factorii ce participă la procesul de servucție sunt reprezentate schematic în figura numărul 2.2.

Figura nr. 2.2. Elementele fundamentale ale sistemului de servucție

Sursa: P. Eiglier, E. Langeard, Le marketing de services

În funcție de rezultatele sau ieșirile (outputul) activităților de servicii, acestea pot îmbrăca diverse forme din punct de vedere al materialității, de la servicii intangibile pure la diverse combinații de elemente tangibile și intangibile.

Trebuie evidențiat faptul că bunurile materiale cu ajutorul cărora sunt furnizate anumite servicii reprezintă suportul acestora și sunt de fapt efectul activitatilor economice specifice (exemplu: avionul, televizorul, telefonul etc.)

În practică, toate activitățile pot fi plasate pe o scală undeva între a fi un serviciu pur (rezultate intangibile) și un bun pur (nici un serviciu intangibil adăugat bunului tangibil), relevând existența unei continuități bunuri-servici.

Figura nr. 2.3. Continuitatea ofertei de bunuri și servicii

Sursa: Schema lui Palmer 9

Din punct de vedere al marketingului, conceptul de serviciu este exprimat prin efectul util obținut în urma desfășurării unor activități umane aflate în intercondiționare. Din perspectiva marketingului sunt urmărite mai mult beneficiile, satisfacțiile, utilitățile și avantajele pe care serviciile le aduc consumatorilor.

Philip Kotler, specialist în marketing, consideră că „serviciul reprezintă orice activitate sau beneficiu pe care o parte o poate oferi alteia, care este, în general, intangibil, și al cărei rezultat nu presupune dreptul de proprietate asupra unui bun material”. Această definiție subliniază lipsa transferului de proprietate asupra bunurilor materiale în cazul prestării serviciilor.

Tot din sfera marketingului, economistul finlandez Christian Gronroos precizează că „un serviciu este o activitate sau un grup de activități mai mult sau mai puțin tangibile, care au de obicei loc în momentul interacțiunii dintre cumpărător și prestator”. Prin această definiție este subliniată atât nematerialitatea serviciior cât și legătura dintre prestatorul și utilizatorul de servicii.

Prin urmare, ca efecte economice, serviciile trebuie înțelese ca rezultatul activităților sociale utile, prin care se satisfac necesități materiale și spirituale ale populației, întreprinderilor, organizațiilor economice și instituțiilor.

Definirea conceptului de serviciu este dificilă și din cauza faptului că acestea se regăsesc și în cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri materiale, nu numai în unități specializate, prestatoare de servicii. În cazul acesta, recunoașterea și evaluarea lor statistică este mai dificilă. Economia țărilor dezvoltate este caracterizată în prezent de pătrunderea activităților de servicii în unitățile industriale și agricole.

Economistul american Theodore Levitt considera că „Nu există sectoare de servicii ca atare. Există doar sectoare ale căror componente de servicii sunt mai mari sau mai mici decât cele ale altor sectoare. Toată lumea servește pe cineva”.

Procesul acesta de pătrundere din ce în ce mai evidentă a serviciilor în toate unitățile economice, indiferent de sector, a condus la tendința de „terțiarizare” a economiei.

În lucrarea sa „On goods and services”- 1977, T. P. Hill definește serviciile ca: "schimbări în condiția unei persoane sau a unui bun, care sunt rezultatul activității, pe bază de comandă, a unei alte unități economice. În acest sens, confecționarea de bunuri materiale pe bază de comandă (îmbrăcăminte, incalțăminte, mobilă, obiecte de podoabă etc.) este considerată prestare de serviciu.”

Prin această definiție T.P. Hill surprinde diferența dintre producătorul unui bun și prestatorul unui sericiu, în sensul în care aceștia cunosc sau nu consumatorul final. În timp ce producătorul unui bun nu cunoaște cine va achiziționa produsul său, prestarea unui serviciu este strâns legată de utilizatorul final, aceasta realizându-se pe baza unei comenzi speciale. Definiția aceasta nu este suficient de cuprinzătoare, cu toate că evită să caracterizeze serviciile din punctul de vedere al intangibilității lor, dar omite serviciile ce sunt destinate prevenirii schimbărilor cum ar fi serviciile de protecția mediului.

În „Vocabularul practic al științelor sociale”, Franța 1966, serviciile sunt prezentate ca fiind "toate activitățile indirect productive; ele constituie ceea ce se numește sectorul terțiar al economiei; principalele ramuri ale serviciilor sunt comerțul, comunicațiile, transportul”.

Dificultatea de a găsi trăsăturile comune tuturor serviciile a dus la apariția definițiilor negative prin care este evidențiat ce nu sunt acestea.

Astfel, servicile sunt definite ca fiind acele activități economice care nu sunt nici producție industrială, nici minerit, nici agricultură. După alte definiții, de asemenea negative, din sectorul serviciilor s-ar exclude și construcțiile, altele exclud și alimentația publică (cel puțin parțial), iar o definiție și mai restrânsă exclude și distribuirea de apă, gaz, electricitate și salubritatea. În aceste condiții, apare diferit și rolul serviciilor în economie, respectiv contribuția lor la crearea Produsului Național Bnut (P.N.B.) sau Produsului Intern Brut (P.I.B.) în diferite țări, mai mult sau mai puțin dezvoltate.

O altă definiție a serviciilor spune că acestea "reprezintă o activitate umana, cu un conținut specializat, având ca rezultat efecte utile, imateriale și intangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale"

Analizând definițiile prezentate anterior extragem cele mai importante idei:

– serviciile sunt produse intangibile deși uneori sunt strâns asociate cu un bun;

– procesul de producție al serviciilor este denumit servucție;

– clientul face parte din procesul de servucție;

– rezultatele sau outputurile servucției pot să aibă forme diferite de la serviciu pur până la bun pur;

– serviciile sunt văzute ca elemente ale politicii de marketing, pentru creșterea competitivității întreprinderilor;

– din punct de vedere al marketingului serviciile sunt analizate din perspectiva utilității, avantajelor, beneficiilor și satisfacțiilor pe care le aduc clienților;

– în cazul prestării de servicii nu are loc un transfer al drepturilor de proprietate;

– serviciile se realizează pe bază de comandă, din dorința cumpărătorului/beneficiarului;

– pentru prestarea serviciilor este nevoie de forță de muncă, capital tehnic (suport fizic al producției) și beneficiar/client.

Pentru identificarea și delimitarea serviciilor față de celelalte activități economice este importantă evidențierea principalelor caracteristici.

Caracteristicile serviciilor sunt mai ușor de înțeles cunoscând diferențele dintre bunuri și servicii. Acestea sunt prezentate succint în figura următoare:

Figura nr. 2.4. Diferența între bunuri și servicii

În primul rând serviciile se caracterizează prin intangibilitate și imaterialitate.

Serviciile, spre deosebire de bunuri, sunt intangibile, impalpabile, nu poat fi văzute, încercate sau gustate etc. Din acest motiv comerțul cu servicii mai este denumit și comerț invizibil. Unele servicii au o expresie materială, însă, valoarea intrinsecă a suportului material ce le însoțește, este în general inferioară valorii serviciului în sine (exemplu un curs de formare însoțit de un CD). Acest caracter imaterial al serviciilor face ca evaluarea lor să fie subiectivă și dificilă, precum este și înregistrarea lor în balanțele de plăți externe și efectuarea comparațiilor internaționale referitoare la comerțul cu servicii.

Intangibilitatea, reprezintă caracteristica fundamentală a serviciilor fiind sursa principală a dezacordului cerere – ofertă. Din acest motiv ea se constituie într-un important obiectiv al eforturilor de marketing, regăsit în cadrul tuturor componentelor marketingului strategic. Viziunea de marketing atribuie un rol deosebit tuturor elementelor care permit o „tangibilizare” a serviciilor: personalul, echipamentul, materialul informativ, simbolurile, prețul.

Caracterului nematerial al serviciului îi poate fi asociată și o altă caracteristică și anume aceea de nestocabilitate. Neavând, de regulă, o formă materială, serviciile nu pot fi stocate și păstrate în vederea unui consum ulterior.

În literatura de specialitate această caracteristică mai apare și sub denumirea de perisabilitate. Ea poate determina o serie de neajunsuri, mai ales în asigurarea echilibrului ofertă-cerere și realizarea efectivă a serviciilor. Astfel, serviciile odată oferite dar neutilizate reprezintă pierderi de mijloace umane și materiale (exemplu oferta de locuri de cazare, a locurilor dintr-un mijloc de transport, dintr-o unitate de învățământ, dintr-o sală de spectacole etc.) , acestea neputând fi păstrate. La fel, dacă la un anumit moment sau într-un anumit loc, cererea de servicii este mai mare decât oferta, aceasta va putea conduce la creșterea prețurilor și/sau la nesatisfacerea cererii pentru unele categorii de clienți.

Caracteristica aceasta este poate mai puțin evidentă în cazul unor servicii cum sunt cele de informatică, pentru care, o operație nerealizată într-o zi anume, poate fi realizată mai târziu.

În realitate, ea ar putea fi realizată, dar condițiile nu vor mai fi niciodată aceleași, dacă nu pentru client, cel puțin pentru prestator. În plus, faptul de a putea stoca date într-o memorie de calculator nu este, strict vorbind, un stocaj de serviciu, în măsura în care serviciul informatic nu este prestat decât în legatură directă cu ordinatorul, timpul neutilizat pentru acesta fiind definitiv "pierdut”.

Perisabilitatea reflectă în gradul cel mai înalt nevoia de marketing deoarece, nesincronizarea cererii cu oferta are ca efect esențial, pierderi datorate imposibilității stocării serviciilor. În esentă, perisabilitatea unui serviciu se manifestă în condițiile absenței ccrerii motiv pentru care utilizarea instrumentelor de marketirg pentru stimularea acesteia apar ca indispensabile.

Perisabilitatea serviciilor poate fi privită din două puncte de vedere:

1. Resursele necesare furnizării serviciilor sunt alocate într-o anumită perioadă de timp. Dacă consumatorul de servicii nu solicită și nu consumă serviciul în perioada respectivă, aceste resurse nu sunt utilizate. Din perspectiva furnizorului de servicii, aceasta reprezintă o pierdere dacă nu este disponibilă nicio altă utilizare a resurselor. (Exemplu: un loc gol în avion nu poate fi vândut după decolare.)

2. Atunci când serviciul a fost complet prestat consumatorului, acest serviciu se anulează în mod ireversibil. Exemplu: un pasager a fost transportat la destinație.

În legătură cu aceste caracteristici se află și non-durabilitatea majorității serviciilor. Aceasta se referă la faptul că efectele serviciilor sunt volatile, adică se consumă chiar în momentul producerii, serviciile neputând fi păstrate și acumulate.

Este și unul dintre motivele principale pentru care, o perioadă îndelungată de timp, serviciile au fost considerate neproductive și deci mai puțin importante. Cu toate acestea se poate considera că și serviciile pot avea caracter durabil ca de exemplu asigurările, garanțiile financiare, protecția mediului, băncile de date, învățământul sau apărarea națională.

Simultaneitatea producției și consumului serviciului reprezintă o altă caracteristică importantă a serviciilor. Ca și absența stocurilor, aceasta determină ca orice neconcordanță de timp sau loc să se soldeze cu pierderi de ofertă și/sau cu cereri nesatisfacute. De asemenea, schimbarea nu este posibilă, adică serviciul furnizat nu poate fi returnat. Există deci un risc asociat fenomenului de achiziție, legat de luarea deciziei de cumpărare a serviciului. Reducerea riscului pentru client este determinată de sistemul informațional, dar și de relațiile de încredere în ofertant sau distribuitor.

Furnizorul de servicii trebuie să livreze serviciul în momentul consumării serviciului. Serviciul nu se manifestă într-un obiect fizic care este independent de furnizor.

Inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului precum și a utilizatorului caracterizează majoritatea serviciilor, definind esențial procesul de servucție.

Astfel, pentru ca un serviciu să fie prestat sunt necesare două condiții:

1. un contact direct între ofertant și cumpărător;

2. o participare activă a consumatorului în timpul utilizării serviciului.

De exemplu, serviciile pe care le prestează medicul, profesorul, actorul etc. nu au o existență de sine stătătoare, separată de persoana care le execută și a utilizatorului. Acest fapt nu este fără consecințe pentru prestatorul de servicii. Îndeosebi, este necesară o adaptare permanentă la contacte numeroase și variate, fiecare client având propria sa personalitate. În același timp este necesară o bună cunoaștere a nevoilor pieței și o riguroasă delimitare a sferelor de acțiune, același producător neputându-și oferi serviciie simuitan pe mai multe piețe (în mai multe locuri).

De asemenea, fiind strâns legată de prezența și participarea prestatorului, calitatea serviciului depinde de nivelul calificării sale profesionale, de talentul, îndemânarea, corectitudinea, pasiunea etc. cu care acesta îl execută. De aici, dificultatea de "standardizare" a servicilor și existența unor posibilități practic nelimitate de diferențiere a ofertei.

Consumatorul serviciilor este, de asemenea, inseparabil de livrarea de servicii (exemple: clientul trebuie să stea pe scaunul de coafură sau pe scaunul avionului) iar calitatea serviciilor depinde în foarte mare măsură și de caracteristicile consumatorului, de dorințele, așteptările și valorile pe care acesta le are.

O altă caracteristică a serviciilor este eterogenitatea sau variabilitatea lor. Aceasta trebuie înțeleasă atât pentru ansamblul serviciilor, cât și pentru fiecare serviciu în parte, ca variație dependentă de specificul prestatorului, modul de implicare și participare a utilizatorului, condițiile de mediu specifice etc.

Variabilitatea generează multiple neconcordanțe reflectate în numeroase concepte de marketing. Dintre acestea se detașează standardizarea și personalizarea, marketingul intern (rolul personalului în servicii), strategii de prețuri corespunzătoare, etc. Caracteristica apare în cadrul proceselor de creere și livrare fiind datorată elementelor formative, cel mai important fiind personalul, dar și succesiunea și derularea proceselor.

Fiecare serviciu este unic. Nu se poate repeta exact așa cum timpul, locația, circumstanțele, condițiile, configurațiile actuale și/sau resursele semnate sunt diferite pentru următoarea livrare, chiar dacă același consumator de servicii solicită același serviciu. Multe servicii sunt considerate eterogene și sunt în general modificate pentru fiecare consumator de servicii sau pentru fiecare serviciu contextual. Exemplu: Serviciul de taxi care transportă consumatorul de servicii de la domiciliu la serviciu este diferit de serviciul de taxi care transportă același consumator de servicii de la locul de muncă la domiciliu – într-un alt moment, în cealaltă direcție, eventual altă rută, probabil un alt taxi Un alt termen și mai comun pentru aceasta este eterogenitatea.

Prețul serviciului este un preț al cererii. Orice client care utilizează un serviciu face o alegere între: "a-și face singur serviciul" sau "a-l cumpăra". În momentul în care decide să cumpere serviciul, cumpăratorul are în vedere o scară de valori și de utilități, care corespunde unei scări de prețuri.

Decizia de stabilire a prețurilor privind serviciile este influențată de perisabilitatea, fluctuația cererii și inseparabilitatea acestora de natura prestatorului și consumatorului. Calitatea unui serviciu nu poate fi standardizată cu exactitate. Tarifarea serviciilor depinde de cerere și de concurență în cazul în care pot fi utilizate prețuri variabile.

Lipsa proprietății reprezintă de asemenea, în opinia unor specialiști, o caracteristică a serviciilor. Astfel, un serviciu oferă consumatorului un avantaj sau satisfacție fără a avea drept rezultat transferul proprietății asupra vreunui lucru. Așa de exemplu, un turist poate beneficia de serviciile unui hotel fără a avea loc însă un transfer de proprietate. Din cauza lipsei proprietății, furnizorii de servicii trebuie să facă eforturi speciale pentru a-și fideliza clientela, oferind diferite stimulente consumatorilor, lăsând impresia că se oferă un drept de proprietate.

Fluctuația cerererii de servicii este încă una din caracteristicile importante ale acestora. Cererea de servicii are un grad ridicat de fluctuații. Schimbările privind cererea pot fi sezoniere sau săptămânale, zilnice sau chiar la diferențe de ore. Majoritatea serviciilor au o cerere de vârf, cererea normală și cererea scăzută în afara sezonului.

Calitatea serviciilor nu poate fi măsurată conform unor standarde. Caliatatea serviciilor este percepută diferit de fiecare client în parte și solicită bune abilități din partea furnizorului de servicii în ceea ce privește interacționare cu beneficiarii. Pentru servicii, satisfacția și încântarea clienților sunt foarte importante prin urmare angajații care intră în contact cu aceștia trebuie să fie foarte bine selectați și pregătiți.

Sfera serviciilor își mărește continuu dimensiunile datorită apariției unor noi tipuri de nevoi care antrenează dezvoltarea permanentă și înmulțirea tipurilor de servicii, precum și modificarea caracteristicilor acestora.

Caracteristicile serviciilor sunt: intangibilitate/imaterialitate, perisabilitate/nestocabilitate, inseparabilitate de natura prestatorului și consumatorului, simultaneitate, eterogenitate/variabilitate, cerere fluctuantă, stabilirea prețului, calitatea serviciilor nu poate să fie măsurată standardizat, non-durabilitate, lipsa transferului de proprietate. Aceste caracteristici sunt prezentate sintetizat în tabelul numărul 2.1.

Tabelul nr. 2.1. Caracteristicile serviciilor

2.2.2. Clasificarea multicriterială a serviciilor

Având în vedere eterogenitatea serviciilor apare extrem de necesară clasificarea acestora, respectiv gruparea lor în categorii omogene, cu trăsături comune și probleme specifice privind gestiunea resurselor și conducerea proceselor de producție și comercializare, pe piața internă sau externă.

O problemă importantă este armonizarea clasificărilor, respectiv asigurarea corespondenței între două sau mai multe clasificări realizate după criterii diferite, între clasificările naționale și cele internaționale.

Perfecționarea clasificărilor naționale și internatțonale ale activităților economice este argumentată nu numai de considerente teoretice sau de necesitatea asigurării comparabilității datelor privind dimensiunile și structura diferitelor sectoare ale economiei, dar este motivată și practic deoarece sistemele respective iși pun amprenta asupra rezultatelor economico-financiare ale firmelor implicate în comerțul exterior cu servicii, întrucât sistemul de impozitare, de taxe vamale etc. diferă sensibil pe categorii de activități. Pe măsura dezvoltării și diversificării sectorului serviciilor și clasificările au devenit mai complexe și mai bogate în informații.

Având în vedere criteriile de structurare utilizate, clasificările statistice pot fi: pe produse, pe activități, pe ocupații.

Clasificarea pe produse grupează rezultatele producției în conformitate cu caracteristicile lor în scopul de a elabora statistici asupra dimensiunilor și structurii producției, comerțului sau consumului.

Caracteristicile folosite pentru clasificarca produselor pot fi: originea produsului (exemplu: servicii ale profesorilor), natura produsului (exemplu: servicii financiare) sau destinația produsului (exemplu: servicii pentru construcții).

Clasificările internaționale pe produse sunt subdivizate pe bunuri și servicii, fiind mai puține clasificările specializate numai pentru servicii. Cele mai cunoscute clasificări internaționale sunt: ISO (International Organization for Standardization) care prin utilizarea standardelor ajută la crearea de produse și servicii sigure, fiabile și de bună calitate, Clasificarea Centrală pe Produs (CCP) care cuprinde și bunuri și servicii și are ca scop analiza dimensiunilor și structurii producției; Clasificarea Centrală pe Produs a Comunitătii Europene; Clasificarea Bunurilor și Serviciilor Gospodăriilor (CBSG) care vizează analiza mărimii și diversitătii consumului final (al gospodăriilor); Clasificarea Schimburilor Invizibile (CSI) care este specializată pentru servicii și folosește analiza comerțului internațional cu servicii.

Clasificările pe activități se referă la gruparea unităților de producție în conformitate cu activitatea pe care o exercită, în scopul de a realiza statistici asupra ieșirilor (output-urilor) sau intrărilor (input-urilor) de factori de producție.

Cele mai cunoscute și utilizate clasificari internaționale pe activități sunt: Clasificarea Industrială Internațională Standard (ISIC – International Standard Industrial Classification of All Economic Activities), Nomenclatorul Activităților din Comunitatea Europeana (NACE – Statistical classification of economic activities în the European Community) și Clasificarea Ramurilor Economiei Naționale (CREN), toate având și secțiuni de servicii.

După modelul clasificărilor internaționale ISIC și NACE în anul 1992 a fost elaborată și în țara noastră o nouă „Clasificare a Activităților din Economia Națională” (CAEN), a cărei utilizare a devenit obligatorie începând cu 1 ianuarie 1998 pentru toate persoanele juridice și fizice care își desfășoară activitatea pe teritoriul României.

Elaborarea CAEN a fost dictată, pe de o parte, de necesitatea adaptării evidențelor statistice la cerințele economiei de piață, iar pe de altă parte, de exigențele referitoare la integrarea României în structurile europene și euroatlantice, ce necesită asigurarea comparabilității datelor statistice și realizarea unor schimburi eficiente de informații.

Conform CAEN, clasificarea serviciilor cuprinde următoarele secțiuni:

– G – Comerț cu ridicata și cu amănuntul; repararea autovehiculelor și motocicletelor.

– H – Transport și depozitare;

– I – Hoteluri și restaurante;

– J – Informații și comunicații;

– K – Intermedieri financiare și asigurări;

– L – Tranzacții imobiliare;

– M – Activități profesionale, științifice și tehnice;

– N – Activități de servicii administrative și activități de servicii suport;

– O – Administrație publică și aparare; asigurări sociale din sistemul public;

– P – Învățământ;

– Q – Sănătate și asistență socială;

– R – Activități de spectacole, culturale și recreative;

– S – Alte activități de servicii;

– T – Activități ale gospodăriilor private și calitate de angajator de personal casnic; activități ale gospodăriilor private de producere de bunuri și servicii destinate consumului propriu;

– U – Activități ale organizațiilor și organismelor extrateritoriale.

CAEN este o clasificare de tip arborescent cuprinzând secțiuni (codificate cu o literă), diviziuni (codificate cu 2 cifre), grupe (codificate cu 3 cifre) și clase (codificate cu 4 cifre).

Pentru exemplificare figura numărul 2.5. prezintă grupele și clasele diviziunii 56 „Restaurante și alte activități de servicii de alimentație”, care se regăsesc în secțiunea I. „Hoteluri și restaurante” a codului CAEN.

Figura nr. 2.5. Exemplificarea structurii aborescente a codului CAEN

Codul CAEN a fost supus la numeroase schimbări din 1992 până în prezent iar aceste schimbări nu vor înceta nici în viitor ca urmare a dinamicii tipurilor de activități. Schimbarea structurilor economice și tehnologiile noi generează noi activități și produse care le depășesc ca importanță pe cele existente. Aceste schimbări reprezintă astfel o provocare constantă pentru clasificarile statistice. Intervalele dintre revizuiri nu trebuie să fie prea lungi, deoarece relevanța clasificării se diminuează în timp, dar nu trebuie să fie nici prea scurte, întrucât afectează negativ comparabilitatea datelor în timp. Orice revizuire a unei clasificări, mai ales dacă include și modificări structurale, poate duce la intreruperi în seriile de timp.

Serviciile sunt clasificate după o multitudine de criterrii specifice care generează gruparea lor în diverse categorii.

O primă grupare a serviciilor, după sursele lor de procurare, le împarte în servicii marfă (market sau de piață) și ne-marfă (non-market). Serviciile marfă sunt cele procurate prin acte de vânzare-cumpărare, prin intermediul pieței. A doua categorie de servicii cuprind serviile publice, dar și cele furnizate de organizații private non-profit sau pe care și le fac oamenii ei înșiși ("self-service").

În funcție de natura nevoilor satisfăcute serviciile se împart în publice și private. Serviciile private sunt cele care satisfac nevoi particulare ale indivizilor sau famililor, iar serviciile publice sunt definite ca activități organizate, autorizate de o autoritate administrativă centrală sau locală, pentru satisfacerea de nevoi sociale în interes public. Prin interes public se înțelege totalitatea intereselor exprimate de o colectivitate umană cu privire la cerințele de organizare, conviețuire, asistență socială, transport. În același timp, servicii publice sunt considerate și acele activități care se adresează unor nevoi individuale dar sunt finanțate de la bugetul statului (exemplu: sănătatea publică, învățământul de stat), cu mențiunea că asemenea nevoi se află de fapt la granița dintre „individual” și „social”.

În funcție de beneficiarul (utilizatorul) serviciilor acestea se împart în intermediare și finale. Serviciile intermediare sunt activități care se folosesc pentru producția bunurilor sau a altor servicii. Intră în această categorie: stocajul, transorturile, distribuția, asigurările și reasigurările, finanțele, telecomunicațiile, dar și serviciile juridice, contabile, de formare și perfecționare profesională. Aceste servicii de producție se clasifică la rândul lor în funcție de locul unde se desfășoară în: a) servicii integrate ale întreprinderii (internalizate sau interiorizate) cum ar fi cele de reparare și întreținere a utilajelor, de proiectare, de cercetare, de evidență contabilă și financiară etc. și b) servicii de producție prestate de unități specializate (externalizate) ca de exemplu: servicii de leasing, de marketing, de asigurări etc.

Serviciile finale sunt acelea care contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale populației, fiind un element constitutiv al calității vieții acesteia. Sunt cuprinse aici servicii marfă ca: turism, alimentație publică, spectacole etc., precum și servicii ne-marfă cum ar fi cele furnizate de armată, poliție, pompieri etc

Având în vedere funcțiile economice îndeplinite de servicii ce derivă din circuitul producției sau sferele reproducției sociale, acestea pot fi: servicii de distribuție (transport, comunicații, comerț cu ridicata și cu amănuntul); de afaceri (bănci, asigurări, contabilitate, publicitate, cercetare-dezvoltare); sociale (sănătate, educație, poștă, servicii publice non-profit); personale (casnice, hoteluri și restaurante, îngrijire persoală etc.).

În funcție de efectele ce rezultă în urma activităților de servicii, acestea pot fi: nemateriale sau materiale. Serviciile nemateriale ("adevăratele servicii") nu se concretizează în bunuri materiale și nici în transformări de natură materială, ele contribuind, de regulă, la satisfacerea unor nevoi spirituale ale indivizilor sau a unor nevoi sociale, colective. Serviciile materiale sunt cele incorporate în bunuri, dar și cele care vizează direct producția materială.

În funcție de ponderea pe care serviciile o au în totalul ofertei unei firme, care poate reuni, atât bunuri autentice, cât și servicii autentice, Ph. Kotler clasifică oferta în cinci categorii:

1. un bun pur tangibil: în acest sens, oferta este constituită dintr-un bun tangibil, cum ar fi săpunul, pasta de dinți, sarea etc.

2. un bun tangibil însoțit de servicii: Oferta constă dintr-un bun tangibil, însoțit de unul sau mai multe servicii, cu scopul de a mări interesul consumatorului. În acest caz bunul tangibil (de exemplu: un autoturism sau un calculator) este însoțit de servicii cum ar fi: saloane de prezentare, livrare, reparare și întreținere, instruirea în vederea utilizării, sfaturi privind instalarea, perioada de garanție etc. În prezent însă, numeroși producatori realizează că este profitabil să-și vândă servicile separat de produsul de bază.

3. un hibrid: în acest caz, oferta constă din bunuri și servicii în proporții egale. De pildă, restaurantele sunt frecventate atât pentru produsele culinare oferite, cât și pentru servirea prestată în cadrul lor.

4. un serviciu de bază însoțit de bunuri și servicii secundare: Oferta constă dintr-un serviciu de bază și servicii suplimentare și/sau de bunuri care servesc drept suport fizic pentru serviciul de bază. Un exemplu, în acest sens, este reprezentat de călatoria cu avionul, serviciul de bază fiind cel de transport care necesită, în vederea prestării lui, un mijloc de producție de natură materială (un avion, în acest caz) și care include alte bunuri și servicii secundare cum ar fi: masa și băuturile, reviste, program de televizor etc.

5. un serviciu pur: Oferta reprezintă, în primul rånd, un serviciu, care poate consta în supravegherea copiilor în lipsa părinților, psihoterapie, masaje etc.

Cea mai elaborată clasificare a servicilor este cea realizată de Christopher Lovelock care are la bază șase combinații bipolare de criterii. Fiecare combinație, în parte, generează practic patru tipuri de servicii.

a) Clasificarea serviciilor după natura activității de prestație are în vedere pe de o parte forma în care se concretizează serviciul prestat (tangibilă, intangibill), iar pe de altă parte, elementele supuse procesării (oamenii, bunurile și informațiile).

Tipurile de servicii rezultate prin combinarea acestor criterii sunt prezentate în tabelul numărul 2.2.

Tabelul nr. 2.2. Clasificarea serviciilor după natura activității de prestație

Sursa: Christopher. H. Lovelock, Services marketing

b) Clasificarea serviciilor în funcție de frecvența livrării și forma relației prestator-client are în vedere pe de o parte relațiile cu clienții iar pe de altă parte frecvența livrării (prestației).

Tipurile de servicii rezultate prin combinarea acestor criterii sunt prezentate în tabelul numărul 2.3.

Tabelul nr. 2.3. Clasificarea serviciilor în funcție de frecvența livrării și forma

relației prestator-client

Sursa: Christopher. H. Lovelock, Services marketing

c) Posibilitățile de personalizare a serviciilor depind hotărâtor de măsura în care sistemul de prestație permite acest lucru și de gradul în care contactul prestator client îl poate realiza.

Tabelul nr. 2.4. Clasificarea servicilor în funcție de posibilitățile de personalizare

Sursa: Christopher. H. Lovelock, Services marketing

d) Gradul de rigiditate a ofertei în raport cu fluctuațiile cereri diferă de la o categorie de servicii la alta. Pe această bază serviciile pot fi grupate combinând gradul de fluctuație a cereri și de adaptabilitate a ofertei (tabelul numărul 2.5.)

Tabelul nr. 2.5. Clasificarea serviciilor în funcție de flexibilitatea ofertei în

raport cu fluctuațiile cererii

Sursa: Christopher. H. Lovelock, Services marketing

e) Metodele de livrare a serviciilor sunt determinate de locul în care are loc prestația și de

modul în care clientul intră în contact cu prestatorul. Corelând aceste criterii, serviciile pot fi clasificate în trei grupe, fiecare diferențiate la rândul lor pe două subgrupe (tabelul nr. 2.6.)

Tabelul nr. 2.6. Clusificarea serviciilor în funcție de metoda de livrare

Sursa: Christopher. H. Lovelock, Services marketing

f) Caracteristicile prestației sunt determinate de calitatea echipamentelor și a personalului de contact, ceea ce determină o altă clasificare a serviciilor prezentată în tabelul nr….

Tabelul nr. 2.7. Clasificarea serviciilor în funcție de caracteristcile prestației

Sursa: Christopher. H. Lovelock, Services marketing

Clasificarea prezintă interes în formularea politicilor de produs, promovare și distribuție diferențiind metodele și tehnicile de marketing.

Multitudinea criteriilor de clasificare a serviciilor demonstrează diversitatea tipologică a acestora precum și complexitatea mecanismelor economice care caracterizează functionarea sectorului terțiar.

Sistemul de clasificare a serviciilor trebuie în permanență ajustat și îmbunătățit pentru: a permite identificarea și cuprinderea unui număr cât mai mare de activități, a fi capabil să integreze serviciile ce vor apărea în viitor; a reflecta mutațiile structurale apărute în procesele economice și sociale; a realiza armonizarea între grupările naționale și internaționale; a permite standardizarea activităților și a permite realizarea calculelor statistice necesare analizei economice.

2.3. Dezvoltarea sectorului terțiar

Mult timp serviciile au fost considerate neproductive și prin urmare ignorate de cei mai importanți economiști ai vremurilor respective Adam Smith, David Ricardo, Karl Marx). Pentru aceștia serviciile erau considerate utile în măsura în care contribuiau la distribuția și achiziția mărfurilor, însă nu erau văzute ca generatoare de valoare. Ei considerau că serviciile sunt un impediment pentru creșterea economică, un factor inflaționist, deoarece creșterea profitului și a salariilor nu ar fi rezultatul creșterii productivității.

În prezent asistăm pe plan mondial la o nouă redefinire a economiei, care pune accentul pe rolul serviciilor în strategiile de dezvoltare. Acest tip de economie a fost denumit în literatura de specialitate ca „economia serviciilor”, „al treilea val”, „societatea cunoașterii”, „societatea post-industrială”, „societatea informațională”. Caracteristic acestui tip de economie este faptul că la crearea avuției naționale contribuie în mare măsură activitățile de servicii iar dezvoltarea tehnologiei informației și comunicațiilor este supusă permanent inovațiilor într-un ritm accelerat.

Această schimbare în economie este comparată cu revoluția industrială din mijlocul secolului XIX și este denumită revoluția silențioasă sau revoluția serviciilor.

Acest tip nou de economie a luat amploare îndeosebi după anii 1980 iar specialiștii în domeniu s-au străduit să pună în evidență trăsăturile ei specifice, diferențiate de cele ale economiei industriale sau neo-industriale.

O carte de referință pentru teoretizarea economiei serviciilor este „Limitele certitudinii” scrisă de prof. dr. Orio Giarini împreună cu W.R. Stahel. Aceștia recunosc succesul revoluției industriale, însă consideră că modelul clasic industrial de producere a avuției naționale este înlocuit de un model nou bazat pe dezvoltarea serviciilor. Serviciile se dezvoltă nelimitat, atât ca ramuri separate ale economiei (cum sunt serviciile financiare, transporturile, telecomunicațiile), dar și în cadrul industriei producătoare și al agriculturii, unde au pătruns iar majoritatea activităților desfășurate implică activități de servicii. Această pătrundere a serviciilor în toate sectoarele de activitate este văzută ca o integrare orizontală a tuturor activităților productive.

Economia serviciilor nu conduce la „dez-industrializare”, ci din contră, evidențiază interdependența dintre sectoarele economice. Cum într-o societate industrială, agricultura nu este eliminiată, ci dimpotrivă, aceasta este stimulată datorită tehnologizării sale, în mod similar economia serviciilor nu exclude structura productivă industrială, ci ajută la dezvoltarea sa.

Noua economie a serviciilor este caracterizată prin faptul că serviciile sunt predominante în prezent în toate sectoarele de activitate. Serviciile pot genera posibilități de creștere infinite, iar creșterea economiei bazate pe servicii este limitată doar de capacitatea umană de a imagina noi activități mai necesare decât cele deja existente. O economie sănătoasă trebuie să se ocupe de toate sectoarele de activitate, însă trebuie să aibă în vedere interdepedențele dintre ele.

Dezvoltarea serviciilor are efecte asupra tuturor ramurilor de activitate, restructurează legăturile dintre diferitele sectoare de activitate și economia în ansamblu.

Un alt aspect important modificat odată cu dezvoltarea serviciilor este percepția asupra noțiunii de valoare în economie. În ultimele decenii ale secolului trecut, teoreticienii economiști au sesizat că modelul clasic, industrial, de producere a avuției naționale a devint depășit. Valoarea nu mai este dată de produsul prelucrat ci înglobează costurile pe care le presupune performanța sa în timp.

Spre exemplu, în cazul unui calculator costurile de hard reprezintă un procent mic din totalul costurilor implicate pentru utilizarea lui. Generalizând acest exemplu, costurile de producție sunt împărțite în „hard” și „soft” care dau noi direcții de analiză și gestiune a activităților economice. Pentru evaluarea valorii utilizării reale a produselor, la costul fabricării lor este adăugat și cel pentru întreținere pe parcursul perioadei de viață, al debarasării și al înlocuirii. Legat de valoarea economică, în economia serviciilor, preocuparea principală este maximizarea utilizarii combinate a produselor și serviciilor pe parcursul ciclului lor de viață.

Teoreticienii economiei serviciilor susțin că intrarea într-o astfel de economie este legată de intrarea într-o lume a incertitudinilor, ce presupune asumarea riscurilor inerente. Pentru aceștia certitudinea este o utopie, niciodată nu se poate „ști” cu adevărat, dar întotdeauna se poate „ști mai mult”. Această incertitudine este dată de faptul că economia serviciilor este un sistem extrem de complex care trebuie să răspundă incertitudinilor sociale cum ar fi șomajul, populația dependentă, problemele protecției sociale.

Evoluția din ultimele decenii ale economiei serviciilor este evidențiată de prezența companiilor prestatoare de servicii în topurile celor mai de succes firme din lume.

Fortune Global 500, cunoscută și sub numele de Global 500, este un clasament anual al primelor 500 corporații la nivel mondial, măsurate prin venituri, publicată de revista Fortune. Inițial erau luate în considerație doar companiile industriale, dar începând cu anul 1995, lista are forma sa actuală, cuprinzând, de asemenea, veniturile companiilor financiare și a furnizorilor de servicii de top.

Clasamentul Fortune Global 500 pentru anul 2018 are pe primul loc compania de retail Walmart din SUA.

Tabelul nr. 2.8. Clasamentul Fortune Global 500 pentru anul 2018.

Sursa: http://fortune.com/global500/

Alte două clasamente puse la dispoziție de revista Fortune scot în evidență importanța tot mai mare a asectorului terțiar pentru creșterea economică. Aceste clasamente se referă la cele mai profitabile comanii (Tabelul nr. 2.9.) și la companiile care au avut cea mai spectaculoasă evoluție în ierarhia Fortune Global 500 (Tabelul nr. 2.10). Cele mai multe dintre acestea sunt din sfera serviciilor.

Tabelul nr. 2.9. Cele mai profitabile companii conform clasamentului realizat de revista Fortune (pe baza datelor din anul 2017)

Sursa: http://fortune.com/global500/

Tabelul nr. 2.10. Clasamentul companiilor cu cea mai spectaculoasă evoluție în ierarhia

Fortune Global 500 (pe baza datelor din anul 2017)

Sursa: http://fortune.com/global500/

Pentru a analiza evoluția sectorului terțiar se pot lua în considerare: proporția resurselor umane și a fondurilor materiale angajate în acest sector; contribuția lui la crearea produsului intern brut și a valorii adăugate; locul deținut în satisfacerea nevoilor de consum.

Cel mai expresiv indicator utilizat pentru a caracteriza dimensiunea și evoluția sectorului terțiar îl reprezintă ponderea populației ocupate în acest sector față de populația totală și modificarea acesteia în timp.

S-a constat că la nivel mondial există o o strânsă legătură între nivelul de dezvoltare economică al unei țări și ponderea populației ocupate în sectorul terțiar. În țările dezvoltate, peste 2/3 din populația ocupată lucrează în domeniul serviciilor, pe când în țările slab dezvoltate, doar 1/3 sau chiar mai puțin este angajată în acest sector.

Tabelul nr. 2.11. Ocuparea forței de muncă în servicii (% din ocuparea totală)

Sursa: https://data.worldbank.org/

Ocuparea forței de muncă este definită ca fiind procentul persoanelor de vârstă activă care s-au angajat în orice activitate (producție de bunuri sau prestare de servicii) pentru salarii sau profit, indiferent dacă au lucrat în timpul perioadei de referință sau dacă au avut o întrerupere temporară. Sectorul serviciilor cuprinde: comerțul cu ridicata și cu amănuntul; restaurante și hoteluri; transport, depozitare și comunicații; finanțe, asigurări, imobiliare și servicii pentru întreprinderi; serviciile comunitare, sociale și personale, în conformitate cu diviziunile 6-9 (ISIC 2) sau categoriile G-Q (ISIC 3) sau categoriile G-U (ISIC 4).

Graficul nr. 2.1. Evoluția ocupării forței de muncă în servicii (% din ocuparea totală)

pentru perioada 2000-2017

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 2.11.

Din graficul numărul 2.1. se observă că ponderea ocupării forței de muncă în servicii se află într-o continuă creștere. Periada 2000-2008 a reprezentat o periadă de dezvoltare a sectorului terțiar atât la nivel mondial, cât și la nivelul Uniunii Europene.

În România acest indicator a crescut cu aproape 10% în perioada dintre anii 2000 (29%) și 2010 (40,67%). În perioada 2010-2014 această creștere a fost încetinită, anul 2012 prezentând chiar o scădere de 0,10%, pe fondul crizei economice. În perioada 2014-2017 a fost relansată creșterea ocupării forței de muncă în servicii la nivel național, ajugând de la 42,72% în 2014 până la 47,95% în 2017. Cu toate acestea, România se situează sub nivelul mondial privind ocuparea forței de muncă în servicii, iar la nivel european o astfel de comparație relevă slaba dezvoltare a economiei naționale.

Comparativ cu celelalte sectoare de activitate situația este prezentată în tabelul numărul 2.12.

Tabelul nr. 2.12. Ocuparea forței de muncă pe sectoare de activitate

Sursa: https://data.worldbank.org/

Graficul nr. 2.2. Populația ocupată în funcție de sectoarele de activitate în anul 2017

Pentru a avea o imagine de ansamblu a evoluției sectorului terțiar trebuie analizată și evoluția în timp a categoriilor de servicii.

Serviciile pentru întreprinderi au reprezentat un segment puțin abordat al sectorului terțiar la începutul economiei de tranziție în România. Acestea au o reală importanță pentru dezvoltarea întreprinderilor din punctul de vedere al competitivității. O structură economică modernă se bazează pe avantajul specializării și externalizării serviciilor de consultanță, secretariat, contabilitate, juridice și de personal.

Expansiunea acestui sector a fost determinată de evoluția informatică ce a facilitat posibilitatea prestării și livrării electronice a serviciilor din domeniul tehnologiei informației, precum și a celor profesionale și de afaceri.

După ani 1990, serviciile informatice, de consultanță și management, contabilitate, marketing, publicitate, resurse umane au avut o evoluție spectaculoasă ca urmare a schimbărilor apărute în economia de piață. Această perioadă a fost marcată de pătrunderea pe piața românească a generațiilor de calculatoare performante și de înființarea a numeroase unități de profil, cum sunt firmele în domeniul consultanței, managementului și publicității. Dezvoltarea economiei de piață a adus cu ea cerințe ridicate privind competitivitatea iar serviciile profesionale de afaceri au devenit o necesitate pentru societățile comerciale.

Progresele înregistrate în domeniul tehnologiei informației au avut ca efect și îmbunătățirea capacității de comercializare a serviciilor la nivel internațional. Comerțul exterior cu servicii a luat amploare, iar serviciile de afaceri cu livrare electronică constituie unul dintre sectoarele cu cea mai rapidă creștere în comerțul internațional.

2.4. Influența sectorului terțiar asupra dezvoltării economice

Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-socială se referă în principal la contribuția lor la creșterea economică, dar și pe un plan mai larg la aportul lor la creșterea calității vieții.

Teorii economice mai noi reconsideră rolul serviciilor în dezvoltarea economică, în contextul revizuirii și a concepțiilor despre creșterea economică. Conform a ceea ce considera economistului Paul Heyne, „creșterea economică constă, nu în sporirea producției de lucruri, ci în producerea de avere. Și avere este tot ceea ce oamenii prețuiesc ca valoare. Evident, lucrurile materiale pot contribui la avere și sunt într-un fel esențiale în producerea de avere. Dar, nu există legătură obligatorie între creșterea averii și o creștere de volum, greutate sau cantitate a obiectelor materiale.”

Intermediarii, comerțul și în general producătorii de informații creează, de asemenea, valoare. Informațiile sunt o marfă cu propriul cost de achiziție. Cucerirea piețelor mondiale este posibilă numai cu ajutorul unei rețele puternice de informații economice care să releve specificul și caracteristicile piețelor vizate. Ocupațiile informaționale nu se reduc decât la cele de studiere a piețelor, ele cuprinzând pe toți cei care lucrează cu informația: programatori, contabili, profesori, manageri, agenți de asigurări, de bursă, juriști etc. iar aceștia sunt și ei producători de avere reală.

În același timp progresul tehnic a condus la realizarea de sisteme din ce în ce mai complexe, ceea ce a generat creșterea nevoii de servicii specializate pentru a face orice bun industrial sau de consum utilizabil. Prin urmare, creșterea averii (a avuției) trebuie măsurată ținând cont de performanța sistemelor iar performanța este strâns legată de calitatea proceselor și produselor. În economia serviciilor „calitatea” poate fi asemănată cu ceea ce a reprezentat „productivitatea” în economia industrială.

Experiența țărilor dezvoltate relevă cât de importante sunt serviciile de învățământ și cercetare pentru dezvoltarea economică. Progresul acestor țări se poate explica, printre altele și prin investiția și atenția acordată acestor domenii, prin alocarea unor bugete substanțiale, provenite atât din sectorul public cât și din cel privat. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, personale angajate în universitățile de stat sunt mai numerose decât cele care lucrează în agricultură.

Așa cum o dovedește istoria economică, pe termen lung sistemul educațional și sistemul inovativ reprezintă motoarele cele mai puternice ale dezvoltării economice.

Activitățile de educație și cercetare sunt considerate cele care contribuie cel mai mult la realizarea de bogăție materială și spirituală. Dezvoltarea serviciilor de cercetare este în același timp atât premisa cât și consecința evoluției tehnicilor de producție. Până la începutul secolului XX, serviciile de cercetare erau ignorate iar performanțele tehnologice și schimbările în modul de producție erau de cele mai multe ori rezultatul experienței acumulate de om în utilizarea mașinilor și echipamentelor. În foarte puține cazuri creșterea productivității era rezultatul unor activități organizate și finanțate de cercetare. În primele decenii ale secolului XX, în jurul anilor 1920, activitățile de cercetare au început să fie considerate ca necesare pentru dezvoltarea noilor tehnologii și în felul acesta importante pentru dezvoltarea economică.

Aceste activități, de cercetare-dezvoltare, au o contribuție importantă pentru creșterea economică, prin: – crearea de produse și servicii noi, adaptate la nevoile consumatorilor; – îmbunătățirea calității produselor existente; – eficientizarea procesului de producție ca rezultat al consumului redus de timp, forță de muncă și resurse materiale.

În strânsă legătură cu activitatea de cercetare și de dezvoltare economică se află și cea de de educație (învățământul). Utilizarea noilor echipamente și tehnologii solicită o calificarea superioară a personalului. Dacă în societatea pre-industrială majoritatea oamenilor nu aveau nevoie să știe să scrie și să citească pentru a-și găsi un loc de muncă, în societatea contemporană, informațională, situația este complet diferită. Pe lângă abilitățile de scris și citit, chiar și cele mai rudimentare locuri de muncă solicită competențe minime de utilizare a calculatorului. Prin urmare, în economia modernă, dezvoltarea economică necesită o mai mare investiție în capitalul uman.

Serviciile sunt implicate atât în pregătirea producției, prin funcțiile de cercetare și educație și prin activitățile de aprovizionare cu resursele necesare, dar și în derularea efectivă a procesului de producție. Activitățile acestea pot fi considerate parte integrantă a sistemului de producție, iar cu cât complexitatea proceselor de producție a crescut cu atât s-au dezvoltat și serviciile aferente.

Se observă că serviciile fac parte și contribuie la fiecare etapă de producție a bunurilor. Mai departe, un rol determinant îl au în a face produsele accesibile consumatorilor prin funcția de distribuție. Această funcție cuprinde toate operațiunile tehnice și economice, ce au loc din momentul în care produsele au ieșit din procesul de producție și până când ajung la consumatorul final și vizează atât distribuția fizică cât și verigile prin care aceasta se realizează (lungimea canalelor de distribuție).

Funcția de distribuție vizează și activitățile de promovare a vânzărilor precum și activitățile financiare pin care se decontează contravalorea marfurilor livrate. Aceste servicii participă la realizarea echilibrului economic între producție și consum, între cerere și ofertă, astfel contribuind la înlăturarea perturbaților și ștrangulărilor din procesele de producție.

După ce produsele au ajuns la consumatorul final, apare necesitatea unor alte tipuri de servicii legate de utilizarea acestora, respectiv servicii de instruire, de întreținere, reparare(refacere), metenanță, verificare și în unele cazuri pentru upgradare. Aceste servicii au o importanță deosebită pentru potențarea valorii de întrebuințare a produselor precum și pentru prelungirea duratei de viață a acestora, care au ca efect economii importante de resurse.

Societatea contemporană, a consumerismului, a generat dezvoltarea producției de masă și implicit acumularea și concentrarea deșeurilor provenite din activitățile industriale dar și cele rezultate din consumul final. În aceste condiții, o altă funcție importantă a servicilor este cea ecologică, de gestiune și reciclare a deșeurilor.

În economia serviciilor se urmărește maximizarea eficienței întregului proces de producție prin combinarea în cel mai avantajos mod a funcțiilor de servicii cu cele de producție.

Figura nr. 2.6. Diferitele

stadii ale producției în

economia serviciilor

Sursa: O. Giarini, P. Liedtke,

Dilema ocupării forței de muncă

și viitorul muncii

Din figura numărul 2.6. se observă că pentru fiecare stadiu al producție, costurile legate de servicii înglobează aproximativ 80% iar cele legate de producția efectivă, reprezintă aproximativ 20% din costurile totale, ceea ce denotă importanța serviciilor la realizarea creșterii economice.

Trebuie menționat faptul că dezvoltarea economică este un concept cantitativ-calitativ mult mai cuprinzător decât conceptul de creștere economică. Dezvoltarea economică implică asigurarea unui echilibru dinamic pe termen lung, proiectarea unor traiectorii de creștere sustenabilă care să se bazeze pe utilizarea optimă a tuturor resurselor disponibile, dezvoltarea continuă a potențialului inovativ și a capitalului uman, crearea și dezvoltarea unor instituții puternice care să favorizeze creșterea economică și, evident, asigurarea unei repartiții judicioase a veniturilor și a avuției.

Dezvoltarea economică trebuie privită în primul rând din perspectiva capitalul uman și ar trebui să fie pusă în evidență prin calitatea vieții.

Dezvoltarea economică este procesul prin care o națiune îmbunătățește bunăstarea economică, politică și socială a poporului său.

Creșterea economică se referă la creșterea nivelului producției, însă dezvoltarea economică este legată de creșterea producției, însoțită de îmbunătățirea bunăstării sociale și politice a oamenilor dintr-o țară. Prin urmare, dezvoltarea economică cuprinde atât valorile de creștere, cât și bunăstarea.

Calitatea vieții reprezintă un concept complex care are în vedere pe lângă latura materială a vieții oamenilor și pe cea spirituală, a relațiilor umane, precum și perceperea subiectivă a acestor elemente de către individ.

Modul în care oamenii definesc calitatea vieții creeează o imagine asupra elementelor ce constituie un ideal al vieții bune, într-un mod subiectiv dar și sub influența standardelor promovate de către societate.

Conform Eurobarametrului standard 67.1 (2007), pentru cei mai mulți dintre români o viață mai bună înseamnă în primul rând „a avea o slujbă bună” (61,9%), apoi „a avea o educație bună” (12,%) și în al treilea rând „a avea o relație bună cu partenerul” . Acest sondaj de opinie a avut ca întrebare „Care este cel mai important aspect considerat necesar pentru o viață mai bună?” iar respondenții aveau posibilitatea să aleagă un singur răspuns din 12 variante grupate pe trei dimensiuni: a avea – a iubi – a fi. Rezultatele barometrului sunt prezentate în graficul numărul 2.3.

Graficul nr. 2.3. Aspectele considerate necesare pentru o viață mai bună

Sursa: Eurobarometrul 67.1. 2007

Felul în care percep românii calitatea vieții este destul de pesimistă comparativ cu percepția cetățenilor la nivel european și foarte pesimistă în comparație cu țările dezvoltate.

Tabelul nr. 2.13. Percepția oamenilor asupra calității vieții la nivel european (2006)

Sursa: Eurobarametrul http://ec.europa.eu/commfrontoffice/publicopinion/

Întrebarea: Cum ați aprecia situația actuală în fiecare din următoarele situații? – Calitatea vieții tale.

Graficul nr. 2.4. Percepția oamenilor asupra calității vieții la nivel european

(% din populația totală intervievată)

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 2.13.

Pentru a analiza calitatea vieții sunt utilizate trei categorii de indicatori: economici, socio-demografici și ecologici, deoarece acest concept este greu de exprimat cu ajutorul unui singur indicator sintetic.

Dintre indicatorii economici, PNB/locuitor este cel mai utilizat, dar acesta reflectă mai mult latura cantitativă a bunăstării naționale. Cel mai greu este de măsurat aspectele psihologice, elementele subiective și cele ale satisfacției personale interioare.

Un alt indicator economic care arată influența sectorului terțiar asupra dezvoltării economice îl reprezintă valoarea adaugătă a serviciilor ca procent din PIB.

Tabelul nr. 2.14. Valoarea adăugată a serviciilor (% PIB)

Sursa: http://databank.worldbank.org/

*Serviciile corespund diviziunilor ISIC 50-99 și includ valoarea adăugată în comerțul cu ridicata și cu amănuntul (inclusiv hoteluri și restaurante), transport, servicii guvernamentale, financiare, profesionale și personale, cum ar fi educația, îngrijirea sănătății și serviciile imobiliare. Sunt incluse, de asemenea, impozitele pentru serviciile bancare, taxele la import și orice discrepanțe statistice constatate la nivel național, precum și discrepanțele rezultate din revocarea. Valoarea adăugată este producția netă a unui sector după adăugarea tuturor rezultatelor și scăderea intrărilor intermediare. Se calculează fără deducerea deprecierii bunurilor fabricate sau epuizarea și degradarea resurselor naturale. Originea industrială a valorii adăugate este determinată de clasificarea internațională standard industrială (ISIC), revizuirea 3.

Serviciile au o implicație majoră în toate aceste aspecte iar consumul de servicii al populației este un element important al calității vieții.

Analizând comportamentul consumatorilor s-a observat o corelație între nivelul veniturilor familiale și ponderea cheltuielilor pentru servicii. Astfel, cu cât veniturile sunt mai ridicate, cu atât cheltuielile pentru mărfuri alimentare este mai mică, iar ponderea cheltuielilor pentru servicii, considerate cheltuieli accesorii, crește în consumul total al familiilor.

Această afirmație este confirmată de analiza coeficienților bugetari, adică a părții relative a cheltuielilor pentru bunuri și servicii în consumul familiilor care arată tendința de creștere a ponderii cheltuielilor pentru servicii, în țările dezvoltate cu economie de piață.

Un alt aspect ce trebuie luat în considerare cu privire la influența sectorului terțiar asupra dezvoltării economice este relația dintre servicii și timpul liber. Serviciile influențează atât mărimea timpului liber cât modalitățile lui de utilizare.

Serviciile sunt implicate atât în favorizarea reducerii timpului de muncă (în principal prin impulsionarea creșterii productivității), cât și în reducerea timpului afectat satisfacerii cerințelor existenței (efectuarea cumparăturilor, prepararea hranei, întreținerea locuinței, îngrijirea sănătătii etc.). Un rol deosebit de important revine în acest sens comerțului, dar și altor servicii cum ar fi cele de asistență medicală și socială, alimentașie publică, transport etc.

În ceea ce privește utilizarea timpului liber, acesta este destinat odihnei, recreării, distracției-agrementului, turismului dar și autoinstruirii, autoeducației, practicării unor "hobby-uri" etc. Prin urmare, serviciile sunt antrenate în proportie însemnată în crearea condițiilor pentru petrecerea timpului liber cât și în folosirea propriu-zisă a acestuia.

Diversificarea ofertei de servicii și în mod deosebit a ofertei turistice are prin urmare efecte benefice asupra dimensiunilor și modului de utilizare a timpului liber și creșterea calității vieții populației, mai ales în condițiile stresului accentuat ce caracterizează civilizația modernă.

Serviciile au un impact major asupra mediului înconjurător, acestea fiind implicate atât în degradarea cât și în conservarea lui.

În ceea ce privește deteriorarea mediului, dezvoltarea serviciilor, mai ales conjugată cu creșterea urbanizării, ca de altfel și dezvoltarea industrială, a agriculturii intensive, activităților casnice etc. poate provoca daune de toate tipurile, de la cele grave, cu implicații deosebite asupra echilibrului ecologic ca: poluarea apelor și atmosferei, distrugerea pădurilor, a solului, a unor specii de animale sau plante, până la cele mai puțin importante ca poluarea sonoră sau murdărirea străzilor.

Dintre domeniile serviciilor, se remarcă prin efectele negative pe care le au asupra mediului inconjurator: transporturile, comerțul și turismul.

Referitor la protejarea mediului, serviciile contribuie la folosirea rațională a resurselor naturale (exemplu prin servicii geologice, de cercetare științifică), la prevenirea și combaterea deteriorării lui (servicii de epurare a apelor, de salubritate și alte activități similare), la procesul de educare ecologică a oamenilor (serviciilor de invățământ, informare).

2.5. Rolul serviciilor în ocuparea populației

Tendința de „terțiarizare” a economiei țărilor dezvoltate este evidențiată alături de creșterea ponderii serviciilor în crearea PIB (sau PNB) și de datele referitoare la evoluția populației ocupate în domeniul serviciilor.

Există două moduri de a analiza evoluția populației angajate în servicii: primul se referă la analiza evoluției angajărilor pe ramuri sau sectoare de activitate iar al doilea vizează categoriile profesionale.

Tabelul nr. 2.15. Structura ocupării pe sectoare de activitate

Sursa:World Development Indicators http://databank.worldbank.org/

Graficul nr.2.5. Structura ocupării pe sectoare de activitate

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 2.15.

Interpretarea datelor empirice privind evoluția populației ocupate pe sectoare de la începutul secolului XX până în prezent relevă câteva transformări structurale majore și anume:

– în prima jumătate a secolului XX, modificările de structură ale angajărilor au evoluat în sensul diminuării ponderii sectorului primar care deținea încă de la începutul secolului mai puțin de jumătate din totalul populației ocupate în majoritatea țărilor dezvoltate;

– redistribuirea populației ocupate s-a facut în favoarea sectorului secundar până în anii 1965-1980 (ca urmare a industrializării moderne) și a sectorului terțiar;

– mișcarea de terțiarizare a populației s-a accelerat mai ales începând cu anii ’60;

– anii ‘80 marchează pentru țările dezvoltate preponderența populației ocupate în sectorul serviciilor;

– „terțiarizarea” populației ocupate s-a amplificat după anul 1980. Astfel, în perioada 1981-1990 ponderea populației ocupate în servicii a crescut mai ales în țările dezvoltate și cele cu nivel mediu de dezvoltare, situându-se (la nivelul anului 1990) în jurul mediei de 70% în cele dezvoltate și aprox. 45% în cele din urmă;

– în ultimele decenii există o corelație clară între nivelul dezvoltării economice a unei țări și un anumit tip de structură a populației ocupate. Cu cât PNB/locuitor este mai ridicat cu atât ponderea populației ocupate în sectorul primar este mai mică, iar procentul celei din servicii este mai mare.

– în țările cele mai dezvoltate procentul populației ocupate în agricultura este sub 10%, iar a celei în servicii peste 55%;

– în țările foste socialiste din Europa centralā și de est, datorită politicii economice a vechilor regimuri din țările respective s-a pornit de la o pondere a serviciilor în populația ocupată relativ mai redusă-aceasta crescând în ultima perioada, tinzând să ajungă la nivelul țărilor dezvoltate;

– în cadrul sectorului terțiar, din punct de vedere al ritmurilor de creștere a populației ocupate, pot fi evidențiate, în țările dezvoltate, trei tipuri de terțiar. Un terțiar cu creștere lentă, chiar în situație de stagnare, ceea ce nu exclude restructurările interne, cum ar fi, de exemplu, serviciile domestice. Un terțiar cu creștere explozivă: acela al serviciilor de piață pentru populație, al serviciilor de sănatate și al serviciilor pentru întreprinderi. În sfărsit, un terțiar cu creșteri regulate, dar mai modeste: acela al serviciilor non-marfă.

Cel de-al doilea criteriu de evaluare a progresului populației angajate în servicii, terțiarizarea categoriilor profesionale se referă la evidențierea în fiecare ramură, în fiecare unitate de producție a „meseriilor” (categoriilor profesionale) care pot fi considerate terțiare în măsura în care nu au ca obiect principal operațiuni de transformări materiale vizând producerea bunurilor.

Acest criteriu, mai mult decât primul este oarecum convențional, dar el ne poate da o idee despre creșterea puternică în toate sectoarele de activitate, a categoriilor profesionale care nu sunt nici agricole, nici industriale, sau ceea ce în SUA se cheamă „gulere albe”, spre deosebire de „gulerele albastre”.

Tabelul nr. 2.16 Populația ocupată civilă pe activități ale economiei naționale

Sursa: Institutul Național de Statistică http://statistici.insse.ro/shop/

Graficul nr. 2.6. Evoluția populației ocupate pe activități ale economiei naționale

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 2.16.

Dacă în 1950 sectorul primar cuprindea aproximativ 75% din populația ocupată a României, ponderea acestui sector s-a redus continuu pe măsura intensificării procesului de industrializare socialistă. Perioada de dinainte de 1989 a fost caracterizată de deplasarea forței de muncă dinspre agricultură spre industrie și cnstrucții și, în mai mică măsură, spre servicii. După anul 1992 se constată o creștere a ponderii populației în agricultură, fenomenul atipic fiind ponderea în scădere a populației salariate în totalul populației ocupate în agricultură, coroborată cu ponderea mare a persoanelor ocupate pe cont propriu în agricultură, în condițiile unei reduceri a eficienței muncii agricole, ce caracterizează încă o agricultură de subzistență. Creșterea populației ocupate în agricultură s-a datorat în mare masură restructurărilor masive care au avut loc în industrie, astfel încât un efectiv numeros de lucrători a rămas fară locuri de muncă. Întrucât restructurarea nu a fost însoțită de creșterea cererii de muncă în alte sectoare, alternativele viabile au rămas sectorul agricol și emigrația.

Disponibilizările industriale masive au lăsat o forță de muncă importantă fără venituri. Între timp, terenul agricol fiind restituit proprietarilor (prin Legea funciară nr. 18/1991, completată cu Legea nr. 1/2000) agricultura a devenit principalul sector care putea oferi mijloace de trai, mai ales pentru familiile cu venituri mici.

Trendul descrescător al ponderii populației ocupate în industrie este legat de fenomenul restructurării industriei, care a afectat în primul rând industria prelucrătoare unde tehnologia neperformantă și produsele de calitate inferioară nu și-au mai găsit piață de desfacere, multe unităti economice fiind închise.

Dacă analizăm situația României, din punct de vedere al structurii ocupării forței de muncă pe activități, comparativ cu ceea ce există în țările Uniunii Europene, se observă mari decalaje, mai ales în ceea ce privește populatia ocupată în agricultură și servicii. România are o pondere a populației ocupate în agricultură, în anul 2017, mai mare cu aproximativ 19% comparativ cu Uniunea Europeană, iar în ceea ce privește serviciile ponderea este cu aproximativ 24 procente mai mică.

Pe de altă parte, se observă că la nivelul Uniuni Europene există o evoluție liniară a acestor ponderi, indiferent de sectorul de activitate. În România structura ocupării este oscilantă și discontinuă, cele mai mari variații inregistrându-se în sectorul agricol, unde, după o creștere puternică a populației ocupat în anul 2000, urmează o scădere destul de puternică, în anul 2005. Principalele transferuri au loc între industrie și agricultură, sectorul servicii cunoscând un sold pozitiv constant. Cu toate acestea diferențele dintre România și Uniunea Europeană la nivelul sectorului servicii sunt încă mari. Aceste decalaje exprimă un potențial de ocupare nevalorificat, care impune adaptarea României la trendul Uniuni Europene.

Realitatea din ultimele decenii a demonstrat că progresul tehnic a pătruns și în sectorul terțiar, mai ales prin dezvoltarea rapidă a informaticii și a tehnologilor moderne din domeniul telecomunicațiilor. S-a ajuns astfel, ca sectorul terțiar să nu mai poată fi considerat, așa cum a fost multă vreme, ca un adevărat „colac de salvare” îpotriva șomajului, dată find importanța factorului uman. Automatizarea proceselor a condus, dimpotrivă, la reduceri de personal în anumite ramuri cum ar fi transporturi, comerț cu ridicata, telecomunicații, servicii bancare, de asigurări etc. Totuși, pe măsură ce tehnologia avansează apar și noi tipuri de nevoi care solicită la rândul lor servicii diversificate. Sectorul serviciilor nu este amenințat de progresul tehnologic decât în ceea ce privește structura lui.

Tabelul numărul 2.17. prezintă categoriile de meserii din domeniul serviciilor care vor dispărea precum și pe cele cu risc scăzut de înlocuire.

Tabelul nr. 2.17. Viitorul meseriilor

Sursa: Studiul „Fast Forward 2030: Viitorul muncii și al meseriilor“ a fost realizat pe baza a 200 de interviuri cu experți și lideri în afaceri din Europa, America de Nord și Asia-Pacific.

Speranța de viață din ce în ce mai mare, avântul mașinilor și al sistemelor inteligente, care vor prelua multe din joburile actuale, comunicarea prin noile mijloace, într-o lume a datelor, alături de conectarea globală și organizațiile din ce în ce mai structurate vor da un nou înțeles termenului „meserie“.

Tinerii care vor trebui să se pregătească pentru meseriile viitorului care, poate, nici nu au fost încă inventate, nu vor deprinde abilitățile la școală, ci la cursurile și proiectele extracurriculare. În tabelul numărul 2.18. sunt prezentate topul celor mai căutate abilități pe piața muncii în 2015 și predicția lor pentru anul 2020.

Tabelul nr. 2.18. Top 10 abilități

Sursa: Future of Jobs Report, World Economic Forum, 2016 https://www.weforum.org/agenda/2016/01/

2.6. Particularitățile forței de muncă în domeniul serviciilor

De la începutul anilor optzeci, pe fondul transformării economiilor țărilor dezvoltate în economii de servicii, au crescut preocupările privind adaptarea teorilor referitoare la sistemele de angajare și piața muncii sectorul terțiar.

Structura pieței muncii în servicii se caracterizează prin dualism, distingându-se o piață „primară” (funcții cu statut favorabil, cu posibilități de carieră) și o piață "secundară" cu angajări cu nivel mediocru de calitate și stabilitate.

O pondere destul de consistentă a angajărilor terțiare face parte din segmentul secundar al pieței muncii, constituit din angajări cu statut precar, a cărui existență și menținere depind de conjunctura generală, și al cărui număr crește sau se reduce după fazele ciclului economic.

De asemenea, se consideră că o importantă parte a serviciilor marfă (de piață) se comportă de o manieră deosebit de flexibila în materie de evolutie a salariilor.

Într-o conjunctură generală defavorabilă, accastă flexibilitate va permite serviciilor respective să-și mențină capacitatea de a crea locuri de muncă adaptandu-și salariile și modul de gestiune a mâinii de lucru (folosirea în proporție mai mare a angajărilor cu timp parțial).

Existența acestei piețe „secundare” este însoțită de aceea a pieței "primare" cu angajări stabile și un statut profesional înalt.

Tezele despre „dualismul” servicilor pun accent pe diferențele privind categoriile socio-profesionale și nivelul veniturilor. Astfel, plecând de la analize mai ales empirice ele evidențiază multiplicarea așa-numitelor „bad jobs” (slujbe rele ) în domeniul serviciilor. Ceea ce contează pentru modificarea structurii angajărilor în sectorul terțiar este ritmul de creștere al diferitelor ramuri. Din acest punct de vedere ritmurile cele mai mari de creștere se înregistrează pentru serviciile „nobile”. Prin urmare, meseriile cele mai dinamice în sectorul serviciilor sunt cele calificate din domeniul informaticii, marketingului, serviciilor bancare, dar și din domeniul cercetării, învățământului, serviciilor medicale, juridice etc.

În același timp, se poate constata menținerea la niveluri relativ constante (ca pondere în totalul angajărilor) a sectoarelor de servicii care oferă „slujbe mici” cu un nivel de calificare relativ mai scăzut (vânzători, ospătari, casieri la autoservire, paznici etc.).

Alte modele propun examinarea muncii în servicii din punct de vedere al gradului de competitivitate pe care o au diferitele categorii profesionale în cadrul economiei globale. Din acest punct de vedere, servicile pot fi împărțite în trei categorii, și anume servicii de rutină în producție, prestarea de servicii pentru public, servicii de analiză conceptuală.

Serviciile de rutină în producție se încadrează în genul de operații repetitive pe care le presupunea munca la bandă rulantă. Acestea se regăsesc în multe locuri în cadrul unei economii moderne, în afară de vechiile industrii grele, multe profesii de prelucrare a datelor, specifice societății informaționale, intrând în această categorie. Lucrătorii care efectuează operații de rutină lucrează după proceduri stas și reguli codificate și sunt strict supravegheați – de multe ori cu ajutorul computerelor pentru a vedea cât de mult și cât de bine muncesc. Salariile lor depind fie de timpul necesar efectuării activității, fie de volumul acestei activități.

Prestarea de servicii pentru public presupune, de asemenea, operații simple și repetitive. Ca și în cazul serviciilor de rutină din producție, plata celor care efectuează aceste servicii este în funcție de numărul de ore sau volumul de muncă realizat; aceștia sunt supravegheați îndeaproape și nu au nevoie de o pregătire superioară. În această categorie intră vânzatorii cu amănuntul, chelneri, lucrătorii hotelieri, paznicii, îngrijitorii de copii, menajerele, taximetriștii etc. Prestatorii de servicii trebuie să fie la fel de punctuali, serioși și maleabili ca și lucrătorii de rutină din producție. Dar, în plus ei trebuie să aiba și o atitudine plăcută, să zâmbească și să inspire încredere și bună dispoziție chiar și când sunt prost dispuși. În mod tradițional, majoritatea persoanelor prestatoare de servicii au fost și sunt femei.

Serviciile de analiză conceptuală includ toate activitățile de rezolvare de probleme, de identificare de probleme și de alegere a strategiilor pentru rezolvare a acestora. Categoriile profesionale care efectuează aceste servicii (cercetători științifici, proiectanți, programatori, bancheri, avocați, consilieri, planificatori, analiști de sistem, directori ai serviciilor de publicitate, specialiști în marketing etc.) sunt cele mai competitive atât pe plan intern, cât și internațional.

Ca și lucrătorii din serviciile de rutină în producție, analiștii conceptuali rareori vin în contact direct cu beneficiarii finali ai activității lor. Dar, spre deosebire de aceștia, ei au mai degrabă parteneri și asociați, decât șefi sau supraveghetori. Venitul lor depinde mai curând de calitatea, originalitatea, inteligența și uneori rapiditatea cu care ei rezolvă, identifică și combină noi probleme, decât de timpul sau volumul de muncă.

Față de modelul industrial al pieței muncii cel terțiar are mai multe cracteristici originale, unele fiind vechi, clasice și altele mai noi.

Prima din aceste specificități clasice este ponderea mai mare în cadrul sectorului terțiar a angajărilor din servicii publice, caracterizate prîntr-o mai mare stabilitate dar și o dependență mai mare de deciziile puterilor publice. În opoziție cu angajările publice sunt cele din sectorul privat independent, caracterizate prîntr-o mai mare flexibilitate a sistemelor de gestiune.

Dintre caracteristicile mai noi, prima se referă la „feminizarea” terțiarului, respectiv ponderea mai mare pe care o dețin femeile în acest sector, comparativ cu media pe economie. Ea contribuie, de altfel, ca o consecință, la expansiunea cererii anumitor servicii pentru familii sau colective.

Înclinația întreprinderilor de servicii pentru recrutările feminine se explică fie prin aceea că este vorba de funcțiuni profesionale considerate mai aproape de aptitudinile femeilor (sănătate, educație, comerț), fie pentru că o parte a femeilor acceptă (într-un mod mai mult sau mai puțin liber) statute mai "flexibile" cu salarii inferioare.

Pieța muncii din sectorul terțiar este caracterizat și prin folosirea într-o măsură mai mare decât în celelalte sectoare ale muncii cu timp parțial și în general a formelor numite „flexibile” ale muncii. Recurgerea la munca cu timp parțial se datorează pe de o parte, impulsurilor provenind din partea ofertei de forță de muncă (soluție preferată mai ales de femei, studenți, pensionari sau cei care au pasiuni în alte domenii decât cele specifice locului de muncă), iar, pe de altă parte, din partea cererii de forță de muncă. În acest din urmă caz, strategia angajărilor cu timp parțial urmărește o adaptare mai bună a numarului de angajați la fluxurile neregulate ale utilizatorilor sau clientilor (mai ales în hotelărie, restaurație, servicii de agrement).

Având în vedere aceste caracteristici, specialiștii în domeniul serviciilor consideră cel mai potrivit pentru activitățile de servicii marfă (de piață) un model de gestiune flexibilă a forței de muncă. Acest model ar cuprinde urmatoarele categorii de angajați:

a) specialiști, tehnicieni, ingineri și alți profesioniști de nivel înalt, recrutați în număr tot mai mare pentru a îndeplini funcții cum ar fi: cercetare-dezvoltare, informatică, marketing, comunicație;

b) salariați generaliști, angajați cu timp total atât la nivelul managerilor, cât și al angajaților relativ polivalenți.

Aceste două componente (a) și (b) formează „nucleul” modelului, reprezentat de angajații cu statut relativ favorabil (chiar dacă și asupra carierei acestora pot plana diferite amenințări).

c) angajări cu timp parțial, fără perspectivă reală de carieră, dar a căror calificare nu este neapărat inferioară. Aceste angajări constituie principala zona de gestiune flexibilă ale forței de muncă interne și este cea mai afectată de conjunctura economică. Aceste aspecte determină ca între categoriile ce formează „nucleul” și categoria (c) să apară și principala zonă de tensiuni.

d) angajări pe bază de contracte cu durată determinată. O parte din acestea corespund unei pre-angajări de salariați permanenți;

e) lucrătorii temporari care răspund unor nevoi specifice, fiind angajați pentru obiective sau perioade specifice, limitate.

f) forță de muncă angajată prin sub-contractare cu întreprinderi specializate pentru a răspunde unor nevoi permanente (pază, intreținere, informatică) sau ocazionale (audit, consultanță, publicitate).

Ultimele două categorii (e) și (f) reprezintă forță de muncă externă a întreprinderii.

Figura nr. 2.7. Model de gestiune a mâinii de lucru în serviciile marfă

Sursa: J. Gadrey, L’économie des services, Editions La Découverte, Paris, 1992

Cunoașterea acestor particularități ale modelelor de gestiune a forței de muncă în servicii este importantă deoarece aplicarea lor poate conduce la creșterea producțivității muncii și a nivelului de satisfacție al consumatorilor.

Productivitatea muncii ca un concept ce exprimă nivelul producției (output) pe unitatea de factor de producție, muncă (input) consumat și este adaptat mai ales analizei performanțelor sistemelor de producție de masă, cu produse standardizate și relativ puțin diversificate. Este un concept care se potrivește mai puțin producției de bunuri și servicii foarte diversificate și puțin standardizate.

În ceea ce privește sectorul terțiar, pentru numeroase activități de servicii există dificultăți în definirea produsului lor real. Astfel, dacă anumite activități terțiare precum transporturile și telecomunicațiile se pretează evaluării produselor lor pe bază de date tehnice standardizate, pentru multe alte servicii nu este posibil acest lucru. Pentru aceste servicii este mai potrivită folosirea, în locul termenului ambiguu de productivitate, a celui de eficiență operațională a muncii prestatorilor.

Pe de altă parte, aceste servicii au adesea rezultate indirecte, considerate mai semnificative decât prestatia imediată și posibil, de asemenea, de evaluat: învatământul are efecte pe termen mediu (succese școlare) și pe termen lung (integrarea profesională), serviciile medicale influentează starea de sănătate și speranta de viată, consultanta pentru întreprinderi poate îmbunátăti în proportii diferite rezultatele acestora, avocatul poate câștiga sau pierde un proces, servicile bancare pot obtine randamente financiare variabile pentru plasamentele pe care le gireazå etc.

Rolul personalului în servicii conferă furnizorilor de forță de muncă un loc aparte în cadrul micromediului. El este exprimat de atenția acordată de firmele de servicii cunoașterii îndeaproape a modului în care este pregătită forță de muncă, de implicarea acestora în procesul de pregătire a personalului și de punerea în mișcare a unui întreg arsenal de mijloace de recrutare a acestuia. Astfel de acțiuni sunt subordonate unui obiectiv major din domeniul resurselor umane, cel al asigurării firmei cu personal de înaltă calificare.

Furnizorii de forță de muncă sunt reprezentați, în principal, de unitățile de învățământ, centre de formare și perfecționare, agenții guvernamentale, oficii de plasare și reorientare a forței de muncă, fundații etc. O categorie aparte de furnizori, o formează concurenții iar mijloacele de atragere fac obiectul politicii din domeniul resurselor umane.

CAPITOLUL 3

CORELAREA SISTEMULUI EDUCAȚIONAL CU PIAȚA MUNCII

„Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.”

O prescurtare a acestui paragraf din Legea educației naționale, menținând începutul și sfârșitul ar suna așa: „Idealul educațional al școlii românești – angajare pe piața muncii.” Cu siguranță nu este de omis importanța educației pentru dezvoltarea personală, incluziunea socială, formarea personalității autonome și celelalte aspecte cuprinse în idealul educațional al școlii românești, dar din perspectivă economică trebuie pus accentul într-o mai mare măsură de corelarea educației cu piața muncii.

Pregătirea forței de muncă trebuie să urmărească ocuparea populației active în domeniile și pe locuri de muncă care să se încadreze cel mai bine în ceea ce societatea are nevoie și, în același timp, să aducă satisfacție personală, valorificând potențialul uman la mxim. În societatea contemporană, factorii de decizie din sfera economică, socială și politică trebuie să depună eforturi pentru realizarea concordanței dintre ceea ce dorește fiecare persoană activă să facă, talentul și competențele pe care le deține și ceea ce trebuie să facă, astfel capacitatea umană să fie valorificată economic și social în cele mai avantajose condiții.

Astfel, în condițiile contemporane, generația tânără, aflată în plin proces de formare, nu mai poate fi educată doar pentru a se adapta acestei lumi noi în care urmează să trăiască, ci și pentru a contribui efectiv la construcția propriului său viitor. Noile realități cer o personalitate dinamică, responsabilă, creativă, flexibilă și inovatoare, specificul lumii noastre find schimbarea rapidă și faptul că suntem puși în fața unor situați originale, neprevăzute și chiar imprevizibile. În lumea de azi, măsura educației este schimbarea. Omul este educațional în măsura în care se deschide spre schimbare, iși asumă deliberat și năzuiește spre proiectarea constructivă a schimbării. Totodată omul este educațional în măsura în care societatea sa și sistemele educaționale sunt proiectate ca societăți și sisteme educationale deschise.

3.1. Educația și formarea profesională

Dintotdeauna, prestarea unei activități sociale a fost precedată de o pregătire specială. Formele în care s-a realizat pregătirea oamenilor, a potențialului de muncă al acestora a evoluat și s-a diversificat. Formarea și consolidarea comunitătilor national-statale s-au interferat cu constituirea și susținerea sistemelor naționale de învățământ. La rândul lor, aceste sisteme au suferit adaptări și perfecționări continue. Societatea actuală – societate a cunoașterii și inovării, și noua economie care se formează în prezent au ridicat exigențe din ce în ce mai mari în fața procesului de pregătire a oamenilor pentru muncă și pentru viață.

Educația și investiția în capitalul uman reprezintă un factor esențial al modernizării societății românești.

Rolul instituțiilor de învățământ se schimbă într-o lume în care informațiile sunt accesibile prin sisteme moderne de informare și comunicare. Educația devine parte integrantă a procesului de globalizare și o resursă economică de bază, ce poate susține un avantaj competitiv pe termen lung.

Munca a fost definită ca un proces între om și natură prin care omul efectuează, reglementează și controlează schimbul de materii dintre el și natură în cadrul unor anumite raporturi sociale. Acționând asupra naturii, oamenii acționează, în același timp, și asupra lor înșiși, dezvoltându-și aptitudinile de a munci, îmbogățindu-și cunoștintele și experiențele pe care le folosesc apoi în procesul de creare a bunurilor tangibile și intangibile.

Pe termen lung, însă și mai ales în vremuri de frământări și de căutari pentru a supraviețui devine esențial tipul de învățare care poate facilita schimbarea. Este vorba de acel tip de învățare care poate genera reînviere, restructurare și reformulare de probleme. Recent, acest tip de învățare a fost numită inovatoare.

În decursul istoriei moderne, toate țările lumii au pus accentul pe dezvoltarea economică. Lumea contemporană se reîntoarce la adevăratul scop al economicului, omul, asigurarea bunăstării și securității lui, atât la nivel individual cât și social. În prezent, se impune un nou mod de dezvoltare care integrează dimensiunea umană dintr-o altă perspectivă – aceea a complexității și diverstății, în care un rol important îi revine educației.

Este tot mai evident în zilele noastre că între creșterea economică și investițiile în capitalul uman este o legătură tot mai strânsă, ceea ce este pus în evidență de analizele economice ale educației.

"Capitalul uman reprezintă valoarea potențialului pe care îl dețin oamenii de a aduce un venit. El include capacitățile native și talentul, la fel ca și educația și îndemânarea dobândite. Educația este cel mai încet, dar și cel mai putenic factor al creșterii.

Investiția făcută în educație este extrem de profitabilă deși rezultatele nu se văd imediat, aceasta fiind pe termen lung. „Fată de investiția care trebuie facută în educația și pregatirea oamenilor, răsplata în viitor este așa de mare, încât, în balanță cu efortul, pune în evidență cea mai înaltă eficiență economică dar și social-umană care există în lumea noastră.”

Pentru orice economie, educația devine esențială deoarece, prin educație sunt diversificate relațiile dintre om și societate. Economia actuală necesită de forță de muncă bine pregătită iar globalizarea și revoluțiile tehnologice solicită o creștere a responsabilității, cunoștiințe solide, dezvoltarea competențelor și a creativității. „Într-o lume ca a noastră, supusă unor schimbări permanente, a stagna în ceea ce privește pregătirea este un comportament păgubos sau chiar periculos pentru omul contemporan.”

Investiția în capitalul uman poate să aducă oamenilor nu numai cele mai bune cunoștințe tehnologice, dar, prin instruirea potențialilor inovatori, conduce la un avans al cunoștințelor și contribuie astfel la creștere economică.

Un alt motiv în susținerea creșterii nivelului de educație este câștigarea unei mai mari stabilități pe piața muncii, ceea ce reduce implicit riscul șomajului. Persoanele educate au o rată de participare pe piața muncii mai mare, iar durata vieții lor active este, în general superioară persoanelor cu nivel inferior de educație.

Tabelul 3.1. Populația ocupată în România după nivelul de instruire

Sursa: Institutul Național de Statistică http://statistici.insse.ro/

Graficul nr. 3.1. Evoluția populației ocupate în România după nivelul de instruire

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 3.1.

Din graficul numărul 3.1. se observă că cea mai mare pondere a populației ocupate este reprezentată de absolvenții de liceu, aceasta fiind urmată de cea a absolvenților de studii superioare. De asemenea se observă că populația ocupată absolventă de studii superioare și liceale are o evoluție pozitivă, comparativ cu celelealte categorii care prezintă o scădere vertiginoasă.

Este interesant faptul că în perioada 1997-2001 populația ocupată absolventă a ciclului primar precum și cea a ciclului gimnazial depășeau cu mult populația ocupată cu studii superioare.

Graficul nr. 3.2. Populația ocupată după nivelul de instruire în România, anul 2017

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 3.1.

În anul 2017, în România, din totalul populației ocupate un procent 39% îl reprezintă absolvenții de liceu, 21% absolvenții de studii superioare, 18% absolvenții școlilor profesionale, 17% absolvenți de gimnaziu, 2 % absolvenții ciclului primar și sub 1% persoane fără școlă.

Tabelul nr. 3.2. Șomeri BIM după nivelul de instruire în România

Sursa: Institutul Național de Statistică http://statistici.insse.ro/

Graficul nr. 3.3. Evoluția șomerilor BIM după nivelul de instruire în România

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 3.2.

Graficul nr. 3.4. Șomeri BIM după nivelul de instruire în România 2017

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 3.2.

Șomerii, conform definiției internaționale (BIM – Biroul Internațional al Muncii) , sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care îndeplinesc simultan următoarele 3 condiții: (i) nu au un loc de muncă; (ii) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni; (iii) s-au aflat în căutare activă a unui loc de muncă, oricând în decursul ultimelor patru săptămâni.

În anul 2017 ponderea șomerilor absolvenți de liceu este de 45% din totalul șomerilor, a celor absolvenți de școli generale este de 21%, a celor absolvenți de școli profesionale este de 16% iar a celor absolvenți de facultate este de 10%.

Numărul absolvenților cu studii superioare este în continuă creștere, dar numărul locurilor de muncă care necesită studii superioare nu are același ritm de creștere. Deși rata șomajului în rândul absolvenților de studii superioare este mai mică decât cea a celor de nivel liceal, aceasta nu înseamnă că există concordanță între cerințele locurilor de muncă și pregătirea profesională a angajaților.

Cătălin Ghinăraru, expert al Institutului Național pentru Cercetare în Domeniul Muncii, precizează într-un comunicat de presă că „problema esențială la noi este că numărul de locuri de muncă generate de economie, mai ales cele bine plătite și cu perspective de carieră sunt reduse. În proiecțiile de la CEDEFOP (Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale) apare o chestie interesantă: numărul absolvenților cu studii superioare crește foarte mult, în timp ce numărul de locuri de muncă care solicită studii superioare nu crește atât de mult. Cu alte cuvinte apare un decalaj foarte puternic între ceea ce oferă economia reală și ceea ce vin să ofere generațiile care intră pe piața muncii și care au calificări tot mai înalte. Noi am dezvoltat foarte mult învățământul terțiar academic, nu cel terțiar vocațional. Va apărea o presiune asupra celor cu studii medii care vor presa la rândul lor către cei cu calificări scăzute. E o problemă de structură a economiei.”

Problema nu este dezvoltarea sistemului educațional terțiar, ci mai degrabă felul în care această dezvoltare se realizează, fără o ancorare a ei în realitatea economică și fără o perspectivă asupra evoluției viitoare a societății.

Analiza cererii și a ofertei de educație universitară din România evidențiază atât realizări, dar și unele distorsiuni care apar, mai ales la nivelul relaționării ofertei cu cererea de educație. De asemenea, oferta educațională trebuie să țină cont de ritmul rapid al schimbărilor care determină ca fiecare sector de activitate să aiba nevoie de o permanentă actualizare a calificării, pe lângă acumularea de cunoștințe și competențe.

Pentru a contribui activ la îmbunătățirea adaptabiliății forței de muncă pe termen lung, un rol important îl are îmbunătățirea accesului la educație. Acest domeniu de intervenție are ca scop prevenirea și combaterea marginalizării și excluderii sociale, prin îmbunătățirea ratei de participare la educație cu accent asupra accesului la educație al grupurilor dezavantajate și al copiilor care trăiesv în condiții de sărăcie. Se estimează că acest domeniu de intervenție va avea ca rezultat scăderea abandonului școlar și creșterea ratei de participare la educație.

Tabelul nr. 3.3. Rata abandonului în învățământul preuniversitar în România,

pe niveluri de educație

Sursa: Institutul Național de Statistică http://statistici.insse.ro/

Rata abandonului școlar reprezintă diferența între numărul elevilor înscriși la începutul anului școlar și cel aflat în evidență la sfârșitul aceluiași an școlar, exprimată ca raport procentual față de numărul elevilor înscriși la începutul anului școlar.

Scopul școlii românești trebuie să urmărească nu mumai pregătirea pentru a contribui la relansarea economică, dar și capacitatea de a face față competiției de pe piața muncii europene și internaționale în contextul globalizării.

Activitatea economică trebuie să sprijine atât finanțarea educației, cât și activitățile de pregătire profesională și să absoarbă totodată mâna de lucru nou creată prin intermediul acestor programe. În România este nevoie de o mai bună corelație între dezvoltarea activităților educaționale și a celor economice. Astfel, se impune o mai bună definire a obiectivelor economice și educaționale, o coordonare a asistenței provenite din surse externe și locale și îmbunătățirea activităților de monitorizare și evaluare.

Cadru legal pentru participarea partenerilor sociali la programe educaționale și de pregătire trebuie actualizat și îmbunătățit. În România, o problemă în calea dezvoltării educației eficiente o reprezintă legislația, existența unor reglementări destul de rigide, care impun constrângeri instituțiilor, lasând prea puțin loc de manevră pentru o adaptare flexibilă a schimbărilor nou introduse.

Un alt aspect care necesită îmbunătățiri în România îl reprezintă strategiile de învățare pe tot parcursul vieții, inclusiv prin îmbunătățirea calitătii și eficienței sistemelor de educație și formare profesională. Politicile de învățare pe tot parcursul vieții presupun calificarea și recalificarea permanentă a forței de muncă prin actualizarea și adaptarea competențelor pentru a face față concurenței pe piața muncii internaționale în contextul globalizării, prin ținerea pasului cu schimbările tehnologice și cu creșterea ponderii importanței cunoștințelor în valoarea producției.

Cele mai importante direcții de acțiune la nivelul procesului instructiv-educativ, în vederea eficientizări și modernizării acestuia sunt:

1. Considerarea educației ca o prioritate națională;

Este necesară o concepție clară despre rolul educației în societate și de asemenea este foarte importantă ponderea cheltuielilor cu educația în PIB.

Tabelul nr. 3.4. Cheltuielile guvernamentale pentru educație, total (% din PIB)

Sursa: World Development Indicators, http://databank.worldbank.org/

Cheltuielile publice pentru educație sunt exprimate ca procent din PIB. Acestea includ cheltuielile finanțate prin transferuri din surse internaționale către guvern.

Graficul nr. 3.5. Cheltuieli guvernamentale pentru educație, tota (% din PIB)

în anul 2014

Sursa: Prelucrare date din tabelul nr. 3.4.

Graficul nr. 3.6. Evoluția cheltuielilor guvernamentale pentru educație, total

(% din PIB)în perioada 2000-2014

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 3.4.

2. Elaborarea unei noi baze legislative stabile a învățământului;

În 1995 a fost adoptată, ca lege organică, Legea învățământului nr. 84. De atunci au fost propuse și adoptate mai multe amendamente la această lege. Aceste modificări succesive au avunt dezavantajul de a genera fie instabilitate, fie blocaje, fie confuzie și stopat sau încetinit unele inițiative inovatoare.

3. Trecerea de la reforme reparatorii la reforma sistemică a învățământului;

Programele de reformă educațională care au fost realizate după 1990 au avut mai mult un caracter reparatoriu, de îndreptare a unor disfuncționalități grave. Analizate separat, aceste programe sectoriale de reformă educatională au adus progrese considerabile comparativ cu perioadele anterioare. Analizate însă per ansamblul lor pun în evidență o serie de disfuncționalități. Prin urmare se impune trecerea la transformări sistemice cum ar fi: reanalizarea structurii învățământului de stat; redefinirea conceptului de învățământ superior de masă și formele acestuia; schimbarea metodologiei de predare și a contextelor de facilitare a învățării; introducerea învățării permanente în toate programele de dezvoltare la nivel local, regional și național; eliminarea specializărilor depășite; introducerea de noi calificări în concordanță cu cerințele pieței muncii; corelarea mai bună a învățământului de stat cu piața muncii; corelarea între specializările oferite de învățământul de stat și nomenclatorul ocupațiilor; monitorizarea inserției pe piața muncii a absolvenților; optimizarea activităților practice; perfecționarea personalului didactic și îmbunătățirea imaginii acestuia; creșterea credibilității în capacitatea de pregătire profesională a învățământului de stat.

4. Adaptarea la Spațiul European al învățământului

Corelare sistemului de învățământ din România cu celelalte sisteme europene de învătământ se va realiza prin schimbări în conținutul materiilor de studi, dezvoltarea de programe de studii integrate, ce vor duce la obținerea de diplome comune, asigurarea calității învățământului.

5. O mai bună finanțare a învățământului atât prin creșterea finanțării publice anuale reale, cât și prin diversificarea surselor de finanțare, prin atragerea contribuțiilor financiare ale agenților economici privați.

6. Creșterea investițiilor în cercetare și mai ales atragerea sistemului privat în finanțarea cercetării-dezvoltării.

7. Utilizarea noilor tehnologii ale informației și comunicării în învățământ într-o pondere cât mai mare.

Strategia națională în domeniul educației și formării profesionale din România este prezentată pentru perioada 2016-2020 pe site-ul oficial al Ministerului Educației Naționale într-un mod promițător:

„Strategia educației și formării profesionale din România pentru perioada 2016-2020 propune o abordare coerentă a formării profesionale inițiale și a formării profesionale continue, care să conducă la dezvoltarea unui sistem de formare profesională accesibil, atractiv, competitiv și relevant pentru cerințele pieței muncii. Strategia abordează în mod integrat educația și formarea profesională inițială și continuă și urmează ciclului de politici publice 2007 – 2013 în domeniul dezvoltării resurselor umane.

Strategia educației și formării profesionale este complementară Strategiei Naționale de Învățare pe Tot Parcursul Vieții 2015-2020 și Strategiei privind reducerea părăsirii timpurii a școlii și propune o viziune globală asupra dezvoltării/consolidării întregului sistem de educație și formare profesională adresat participanților la învățarea pe tot parcursul vieții. Totodată, din perspectiva calificărilor și competențelor, prezenta strategie propune o abordare conexată cu strategiile elaborate de Ministerul Muncii, Protecției Sociale, Familiei și Persoanelor Vârstnice în domeniul ocupării și echității sociale.

Strategia educației și formării profesionale răspunde obiectivului global al României de a reduce discrepanțele de dezvoltare economică și socială între România și statele membre ale UE.

Strategia răspunde recomandărilor specifice de țară în domeniul educației și formării profesionale, respectiv: „Să se asigure creșterea calității și a accesului la învățământul profesional și tehnic, la ucenicii, la învățământul terțiar și la învățarea pe tot parcursul vieții și să le adapteze la necesitățile pieței forței de muncă. Să se asigure un acces mai bun la serviciile de educație și de îngrijire a copiilor preșcolari.”

Educația și formarea profesională sunt văzute în primul rând ca o problemă strategică la nivel național, însă trebuie privită și ca o responsabilitate a angajatorilor iar agenții economici din mediul privat ar trebui implicați mai mult în procesul de dezvoltare a sistemului de învățământ din România.

Un prim pas în acest sens a fost făcut prin introducerea în Codul Muncii a responsabilității angajaților cu privire la formarea profesională a salariaților. Acesta ar putea fi completat de îmbunătățirea sistemului de recunoaștere a calificării la locul de muncă. Conform dispozitiilor art. 18 alin. (3) și (4) din OG 129/2000, „angajatorii pot organiza programe de formare profesională pentru salariații proprii, în baza cărora eliberează certificate de absolvire recunoscute numai în cadrul unităților respective. Certificatele au recunoaștere națională numai dacă angajatorii sunt autorizați ca furnizori de formare profesională.” Faptul că angajatorii trebuie să dețină autorizație ca furnizori de formare profesională și lipsa unor reglementări clare în acest sens, îngreunează destul de mult procesul de calificare la locul de muncă.

O altă formă de pregătire profesională la locul de muncă o reprezintă învățământul dual, care a reprezentat un adevărat succes în țări precum Germania, dar care se izbește în România de aceași lipsă a reglementărilor și clarificărilor pentru angenții economici dar și pentru elevi și părinți.

Cele mai eficiente soluții adoptate în România pentru corelarea sistemului educațional cu piața muncii sunt:

– introducerea CDL-urilor (Curriculum în dezvoltare locală) la clasele din ciclul inferior al liceelor tehnologice;

– utilizarea  metodei “firmă de exercițiu” la nivelul tuturor unităților de învățământ cu profil servicii, prin introducerea conținuturilor specifice în curriculumul național (în baza Ordinului 3172/2006);

– oportunitățile de formare profesională prin proiectele programului Erasmus+.

Acestea se adresează în principal liceelor cu profil tehnic și vocațional, însă ar trebui extinse la nivelul întregului sistem de învățământ liceal, având în vedere avantajele pe care le aduc atât dezvoltării profesionale dar mai ales celei personale a elevilor.

3.2. Curriculum în dezvoltare locală

Etimologia conceptului "curriculum" (la plural "curricula") se află în limba latină, în care termenul "curriculum" are semnificații multiple, însă relativ apropiate: "alergare", "cursă", "parcurgere", "drum"; de aici și semnificația contemporană mai frecvent utilizată: parcurs, drum de viață sau carieră ("curriculum vitae").

Toate aceste semnificații sugerează un demers complet, comprehensiv, cuprinzător, însă sintetic, condensat, esențializat și dinamic, demers întreprins în realizarea unei acțiuni, în abordarea unui domeniu etc. Un curriculum în educație trebuie să fie în primul rând relevant prin el însuși, adică să conțină și să promoveze ceea ce este esențial, util, oportun, benefic și fezabil.

În domeniul educației, conceptul "curriculum" a fost utilizat în a doua jumătate a secolului XVI, în anul 1582 la Universitatea din Leida (Olanda) și în anul 1633 la Universitatea din Glasgow (Scoția), ca răspuns al autorităților statale la autonomia mare a universităților.

Semnificațiile inițiale ale conceptului erau acelea de conținut al învățământului, de plan sau programă de studiu, respectiv de drum/curs obligatoriu de studiu/învățare.

Reapariția termenului "curriculum" în SUA în secolul XX valorifică această accepțiune primară, restrânsă, de conținut al învățământului, într-o situație instructiv-educativă delimitată în spațiu și timp. Însă rațiunea nu a fost deloc cea a unei simple schimbări pur terminologice, ci s-a dorit ca semnificația termenului să treacă dincolo de conținuturi, planuri și programe, care reprezentau ceva static, cantitativ și susceptibil de a fi transferat către educați grație unor finalități rigide.

Ulterior, după aproape două decenii, americanul Franklin Bobbitt, în lucrarea sa "The Curriculum" (1918), resemnifică conceptul și include în sfera acestuia întreaga experiență de învățare a elevilor, respectiv atât activitățile formale, desfășurate în mediul școlar, cât și pe cele desfășurate în mediul extrașcolar, planificate și proiectate în școală, în vederea realizării unei educații globale, integrative.

Un alt moment de referință a fost marcat de contribuția unui alt american – Ralph Tyler, prin publicarea în anul 1949 a cărții "Basic Principles of Curriculum and Instruction"; este considerat primul pedagog care a elaborat o formulare modernă a teoriei curriculum-ului.

Conceptul era configurat cu focalizarea expresă pe instituția școlară, pe autonomia ei în materie de concepție curriculară. În ceea ce privește elaborarea curriculum-ului, Tyler considera că aceasta implică patru acțiuni, cu valoare de norme pedagogice aplicabile în următoarea ordine ierarhică:

formularea obiectivelor învățării, respectiv a obiectivelor educaționale ale procesului de învățământ;

selectarea experiențelor de învățare și a conținuturilor cu valențe formative, în concordanță cu obiectivele educaționale formulate;

stabilirea metodologiilor de organizare a experiențelor de învățare, funcție de metodologii și de conținuturile selectate;

evaluarea rezultatelor activității de instruire.

În a doua jumătate a secolului XX, în Marea Britanie, afinitatea pentru curriculum în educație a fost imediată și totală. De asemenea, el a pătruns și în alte țări, cum ar fi: Germania, Olanda, Țările Scandinave, în timp ce țări cu mare tradiție și forță în teoria și practica educațională, ca Franța, Belgia, Elveția, Italia, Spania, au rămas indiferente sau chiar refractare față de fenomenul curriculum. În URSS el a fost respins cu fermitate, fiind considerat burghez, reacționar, decadent etc.

În România, termenul a început să fie semnalat sporadic, încă din anii 1980, însă, din precauție, el era evitat. Uneori era tradus folosindu-se termeni cum ar fi cel de programă. Însă, deschiderea necesară a avut loc abia după 1990 și mai ales după 1997.

Importanța introducerii termenului este evidentă nu doar din punct de vedere teoretic, ci mai ales practic, prin concentrarea pe activitatea de formare a elevului. Învățământul trebuie redefinit ca proces activ, centrat pe elev.

Necesitatea introducerii conceptului de curriculum în educație este strâns legată de nevoia adoptării unei perspective sistemice, integratoare asupra întregului proces educativ. Curriculum-ul în ansamblul său susține ideea de abordare sistemică, iar prin prisma ariilor curriculare susține o abordare pluri și interdisciplinară, renunțându-se la parcurgerea fragmentară a conținuturilor diferitelor discipline.

Conceptul de curriculum permite proiectarea parcursurilor pedagogice, luând în considerare atât dreptul la șanse egale în educație, cât și nevoia personalizării curriculum-ului, prin dezvoltarea unor rute educative individuale. Prin semi-descentralizarea curriculum-ului crește autonomia școlilor și cresc șansele să existe un curriculum productiv, în concordanță cu nevoile elevilor și care să nu fie supraîncărcat. Diferențierea realizată între curriculum-ul nucleu și curriculum-ul la decizia școlii susține atât realizarea unei educații generale, aceeași pentru toți, evaluabilă la nivel național, cât și dezvoltarea zonelor curriculare personalizate (opționale), în funcție de nevoile educaților, de interesele lor, precum și de cerințele mediului social și economic specific. S-a urmărit o descentralizare a învățământului, acordarea unei mai mari libertăți școlilor, care sunt mai aproape de nevoile elevilor și sunt capabile să adapteze conținuturile instructiv-educative la acestea.

Abordarea curriculară și sistemică a învățământului românesc îl apropie de standardele europene, generând reformarea sa și, totodată, menținând calitatea de transmițător de tradiții și valori naționale a procesului instructiv-educativ.

În sistemul de învățământ românesc, termenul "curriculum" a început să fie utilizat numai după anul 1990, când au apărut primele elemente ale culturii curriculare. Conceptul a fost utilizat și mai mult după anul 1996, o dată cu lansarea reformei comprehensive, cuprinzătoare a învățământului.

Reforma învățământului a fost gândită ca o reformă cuprinzătoare, comprehensivă a învățământului, concepută ca un ansamblu de șase capitole de măsuri, care sunt prezentate în figura 3.1.

Figura nr. 3.1. Reforma învățământului românesc după 1996

Una din componentele esențiale ale reformei comprehensive a învățământului românesc este reforma curriculară, care se referă la regândirea planurilor de învățământ, a programelor și a manualelor, la compatibilizarea europeană a curriculum-ului național, la integrarea experiențelor de învățare și formare, astfel încât să se faciliteze dezvoltarea unor structuri cognitive complexe.

Așadar, reforma de curriculum, nu înseamnă doar regândirea și reelaborarea conținuturilor învățământului, respectiv a planurilor de învățământ, a programelor și a manualelor, întrucât curriculum-ul nu se suprapune peste conținutul învățământului. Reforma curriculară are implicații mult mai profunde atât în planul teoriei, cât și al practicii educaționale, în ceea ce privește organizarea experiențelor de învățare și formare prin asigurarea interdependențelor necesare între obiectivele educaționale, conținuturile învățământului, strategiile instructiv-educative și strategiile de evaluare.

Principalele concepte și termeni asociați cu care se operează sunt: finalitățile învățământului, ciclurile și ariile curriculare, curriculum nucleu, curriculum la decizia școlii (CDȘ), curriculum în dezvoltare locală.

Finalitățile învățământului descriu așteptările enunțate față de sistemul de învățământ în ansamblul său, așa cum este definit în Legea educației naționale și în documentele de politică educațională.

Ciclurile curriculare reprezintă o încercare de periodizare a școlarității și cuprind: perioada achizițiilor fundamentale (până la clasa a II-a), perioada de dezvoltare (III – VI) și perioada de observare și orientare (după clasa a VII-a). Acestea nu sunt acceptate în mod unanim și nu au o anumită aplicabilitate imediată. Ariile curriculare reprezintă grupări de discipline școlare care au comun anumite elemente de coerență.

Curriculum – nucleu reprezintă acele elemente formale (competențe și conținuturi) obligatorii pentru întreaga generație de elevi care parcurg un proces de instruire. El se suprapune pe resursele de timp ale trunchiului comun (TC).

Curriculum diferențiat (CD) reprezintă oferta specifică pentru anumite profiluri de formare, care asigură o pregătire diferențiată.

Curriculum la decizia școlii (CDȘ) reprezintă elementul specific prin care se realizează anumite parcursuri de instruire și cuprinde aspectele formale și experiențele de învățare sugerate unor anumite colectivități școlare; CDȘ are resurse disjuncte de timp diferite de TC. Curriculum la decizia școlii cuprinde sisteme de instruire ofertate de comunitate sau de unitatea de învățământ.

A fost introdus (în anul 2006) și un concept nou, denumit curriculum de dezvoltare locală (CDL), care acoperă elemente ale profesionalizării realizate prin filiera tehnologică, cu semnificație și legătură în comunitatea locală.

În afara acestor termeni – cheie există alți termeni asociați, care se regăsesc în diferite documente școlare (plajă orară, schemă orară, disciplină opțională, curriculum extins, curriculum aprofundat, schemă de derivare, competențe specifice, obiective de referință, activități de învățare, proiectare curriculară etc.).

Figura nr. 3.2. Principalele concepte și termeni asociate curriculumului

Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) este o componentă a Curriculumului Național, care cuprinde orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare specifice fiecărei unități de învățământ, ofertă realizată în parteneriat cu agenții economici.

Se asigură cadrul pentru realizarea unei instruiri care să permită, în contextul oferit de agenții economici locali, formarea tuturor compețentelor tehnice descrise în Standardele de Pregătire Profesională. În orele de CDL alocate prin planurile – cadru de învățământ, se recomandă a se desfașura activități practice/laborator pentru a se realiza situațiile de învățare identificate împreună cu agentul economic partener al unității de învățământ. Se oferă un cadru curricular flexibil care permite adaptarea la nevoile de formare identificate pe baza analizelor pieței muncii, precum și crearea oportunităților pentru rute profesionale individualizate.

Implementarea Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) aduce o serie de avantaje:

generează o nouă structură operațională a activității de instruire/ educare care susține interdependența acțiunilor didactice pentru perfecționare permanentă;

asigură relevanța pentru piața muncii a competențelor și aptitudinilor absolvenților învățământului profesional și tehnic (IPT);

evidențiază și utilizează resursele și tradițiile locale, răspunzând cerințelor și exigențelor de instruire ale elevilor, părinților sau comunității locale;

reprezintă principalul element de descentralizare și flexibilitate în stabilirea politicilor curriculare, un factor de echilibru față de curriculum-ul nucleu

presupune participarea și eforturile reunite ale celor implicați în procesul de educație: elevi, profesori, părinți, parteneri sociali. Rolul, responsabilitatea și angajamentele factorilor locali și a cadrelor didactice cresc, constituind o dominantă a formării personalității școlii

Elaborarea CDL trebuie să reflecte valențele parteneriatului școală – comunitate, urmărind promovarea valorilor democratice, care să permită viitorilor absolvenți să devină cetățtni responsabili în comunitate.

Obiectivele implementării Curriculumul în dezvoltare locală sunt:

crearea de oportunități pentru dobândirea de către elevi a competențelor profesionale suplimentare solicitate de piața muncii locală, care nu sunt oferite prin curriculum

crearea situațiilor de învățare necesare pentru dobândirea competențelor cheie transferabile, adaptate cerințelor locale

Anexa 1 OMECT 4338/2008 precizează care sunt reperele metodologice privind proiectarea curriculmului în dezvoltare locală.

În invățămantul profesional și tehnic proiectarea curriculumului se subsumează principiilor de proiectare ale curriculumului national, dar este determinat de cele două scopuri fundamentale specifice dezvoltirii de curriculum în învățământ profesional și tehnic:

1. dobândirea, de către absolvenți, a competențelor profesionale necesare pentru adaptarea în prezent și mai ales în viitor la cerințele unei piețe a muncii aflate într-o continuă și rapidă schimbare;

2. dobândirea, de către absolvenți, a acelor competențe cheie transferabile necesare pentru integrarea socială, cât și pentru integrarea rapidă și cu succes pe piața muncii.

Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) constituie oferta curriculară specifică fiecărei unități de învățământ și este realizat în parteneriat cu agenții economici. Prin această ofertă curriculară se asigură cadrul necesar adaptării pregătirii profesionale a elevilor la cerințele pieței muncii locale și județene. Proiectarea și evaluarea curriculumului în dezvoltare locală implică angajarea partenerilor sociali (agenți economici, asociații/organizații locale ale angajatorilor și/sau ale angajaților) în procesul de identificare a competențelor specifice pieței forței de muncă locale și a situațiilor de învățare oferite elevilor.

Această componentă a curriculumului (CDL) răspunde nevoii de acordare unei mai mari autonomii unităților de învățământ cu privire la planificarea și proiectarea ofertei de pregătire profesională a elevilor în concordanță cu cerințele piețelor de muncă locale, această ofertă fiind limitată deocamdată de neadoptarea strategiei de descentralizare.

Obiectivele introducerii CDL sunt:

1. crearea de oportunități pentru dobândirea de către elevi a competențelor suplimentare solicitate de piața muncii locale, care nu sunt oferite prin componența sectorială a cuniculumului;

2. crearea situațiilor de învățare necesare pentru dobândirea competențelor cheie, adaptate cerințelor locale.

Figura 3.3. Obiectivele introducerii CDL

Sursa: Informații preluate din Anexa 1 OMECT 4338/2008

Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) oferă următoarele avantaje/beneficii:

a) contribuie la creșterea angajabilității absolvenților învățământului profesional și tehnic și astfel: – facilitează tranziția elevilor de la școală la viața activă prin adaptarea pregătirii profesionale a elevilor la nevoile pieței muncii la nivel local; – contribuie la creșterea ratei de inserție socio-profesională;

b) extinde orizontul ocupațional al elevilor, precum și aprofundarea competențelor cheie, alături de competențele tehnice generale și specializate;

c) contribuie la creșterea flexibilității ofertei educaționale;

d) oferă oportunități de dezvoltare durabilă la nivelul comunității locale prin contribuția activă a partenerilor sociali la dezvoltarea resursei umane la nivel local;

e) contribuie la o mai mare receptivitate a școlilor cu privire la nevoile comunității locale;

f) oferă condiții pentru furnizarea de formare profesională la nivel local, valorificând standardele formulate la nivel sectorial;

g) creează oportunități pentru formalizarea relațiilor dintre școală și piața muncii locală.

În vederea elaborării CDL vor fi parcurse următoarele etape:

1. Identificarea nevoilor locale de competențe profesionale și situații de învățare necesare a fi luate în considerare în proiectarea curriculumului în dezvoltare locală, prin:

– investigații realizate cu sprijinul partenerilor sociali, agenților economici, membrilor Comitetului Local de Dezvoltare a Parteneriatului Social în formarea profesională, ONG-uri, etc.

– analiza documentelor de planificare educațională pe termen scurt și mediu (PLAI, Agenda Locală 21, alte planuri de dezvoltare socio-economică locale și zonale)

– studii despre piața muncii

2. Stabilirea grupului de lucru în vederea elaborbrii curiculumului în dezvoltare locală. Aceste grupuri de lucru trebuie și aibă o structura bipartită, fiind formate din:

a. reprezentanți ai unității de învățământ

b. reprezentanți ai mediului de afaceri de la nivel local (întreprinderi, instituții, organizații non-profit)

3. Proiectarea curriculumului în dezvoltare locală

Curriculumul în dezvoltare locală se proiectează pentru fiecare an de studiu în parte, pentru a răspunde schimbărilor care intervin pe piața forței de muncă la nivel local. Formatul curriculumului în dezvoltare locală pe niveluri de pregătire este prezentat în.

Procesul de proiectare a curriculumului în dezvoltare locală pentru ciclul inferior al liceului tehnologic presupune parcurgerea următoarelor etape:

– analiza nevoilor de formare identificate la nivelul angajatorilor locali;

– identificarea competențelor profesionale care răspund acestor nevoi de formare, competențe care nu sunt incluse în standardul de pregătire profesională, dar care sunt complementare calificării pentru care se pregătesc elevii;

– elaborarea conținuturilor și situațiilor de învățare necesare dezvoltării competențelor profesionale identificate;

– redactarea modulului de curriculum prin încadrarea în norma orară alocată CDL și în conformitate cu calificările profesionale pentru care unitatea de învățământ este acreditată.

4. Avizarea și aprobarea curriculumului în dezvoltare locală

Procesul de avizare cuprinde următoarele etape:

– Avizarea de către comisia metodică a ariei curriculare Tehnologii din unitatea de învățământ;

– Avizarea de către consiliul de administrație al școlii

– Avizarea de către Comitetul Local de Dezvoltare a Parteneriatului Social (structură consultativă ce funcționează în cadrul consiliilor consultative ale inspectoratelor școlare, cu atribuții în domeniul învățământului profesional și tehnic).

Aprobarea este realizată de către Consiliul de Administrație al Inspectoratului Școlar Județean/al municipiului București.

Avizarea și aprobarea curriculumului în dezvoltare locală se realizează conform Fișei de evaluare a curriculumului în dezvoltare locală.

Avizarea și aprobarea CDL se realiză anual, existând posibilitatea prelungirii în cazul în care nu intervin modificări cu privire la competențele profesionale și/sau situațiile de învățare solicitate de partenerii sociali.

Figura nr. 3.4. Etapele elaborării CDL

3.3. Firma de exercițiu

Firma de exercițiu reprezintă o metodă interactivă de învățare pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, o concepție modernă de integrare și aplicare interdisciplinară a cunoștințelor, o abordare a procesului de predare-învățare care asigură condiții pentru  probarea  și  aprofundarea practică a competențelor dobândite de elevi în pregătirea profesională.

Firma de exercițiu a fost introdusă ca metodă de învățare, în învățământul profesional și tehnic din România,  începând cu anul 2001, printr-un proiect inițiat în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est  și desfășurat de Centrul Național de Dezvoltare a Învățământului Profesional și Tehnic (CNDIPT) din România în colaborare cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Kulturkontakt din Austria -proiectul ECO NET.

Pornind de la rezultatele obținute, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,  a luat decizia strategică de a  disemina pe plan național această metodă de predare-învățare. Astfel, în perioada 2001-2004, metoda a fost implementată în cadrul instruirii practice în 10 școli incluse  în proiectul ECO NET (în baza Ordinului nr. 4508/2001). Cele 10 scoli pilot în proiectul ECO NET au fost: Colegiul Economic „F.S.Nitti” Timișoara, Colegiul Economic „Th.Costescu” Drobeta Turnu Severin, Colegiul Economic „Ion Ghica” Brăila, Colegiul Economic Arad, Colegiul Economic „Nicolae Titulescu” Baia Mare, Colegiul Economic „Iulian Pop” Cluj-Napoca, Colegiul Economic „Virgil Madgearu” Iasi, Colegiul Economic „Transilvania” Tg. Mureș, Colegiul Economic „George Barițiu” Sibiu, Colegiul Economic „Maria Teiuleanu” Pitești.

Un pas important pentru extinderea conceptului de „firmă de exercițiu” la nivel național a fost înființarea în anul școlar 2001-2002 a Centralei ROCT (ROmanian Coordination of Training-firms – Centrala Retelei Firmelor De Exercitiu/Intreprinderilor Simulate din Romania).

Centrala ROCT oferă serviciile de care firmele de exercițiu au nevoie pentru ca activitatea lor să simuleze cât mai fidel activitatea dintr-o firmă reală. ROCT îndeplinește rolul de bancă (pentru asigurarea circulației plăților) și rolul organismelor autorităților publice (Administrația Finanțelor Publice, Casa de Asigurări de Sănătate, Casa de Pensii, Oficiul Registrului Comerțului, Inspectoratul Teritorial de Muncă, Curtea de Arbitraj).

Rezultatele obținute au permis extinderea utilizării  metodei “firmă de exercițiu” la nivelul tuturor unităților de învățământ cu profil servicii, prin introducerea conținuturilor specifice în curriculumul național,  în anul școlar 2006-2007 (în baza Ordinului 3172/2006).

Începând cu anul școlar 2008-2009, ROCT a devenit membru afiliat la EUROPEN – European Practice Enterprises Network (organizație  care reprezintă rețeaua europeană a peste 7500 de firme de exercițiu din 42 de țări) .

În anul 2008 a fost înființat Departamentul ROCT prin OMECT 5109/25.08.2008, în cadrul Centrului Național de Dezvoltare a Invățământului Profesional și Tehnic (CNDIPT).

Obiectivul general al învățării prin firma de exercițiu îl reprezintă dezvoltarea spiritului antreprenorial, prin:

– familiarizarea elevilor cu activitățile specifice unei firme reale;

– simularea operațiunilor și proceselor economice specifice mediului real de afaceri;

– perfecționarea limbajului de afaceri;

– dezvoltarea de competențe și atitudini necesare unui întreprinzător dinamic: creativitate, gândire critică, rezolvarea de probleme, luare de decizii, asumarea responsabilității, lucrul în echipă, inițiativă, perseverență, auto-organizare și auto-evaluare a resurselor individuale, flexibilitate.

Obiectivele specifice ale aplicării acetei metode de învățare se referă la:

– dezvoltarea spiritului antreprenorial al elevilor din învățământul profesional și tehnic;

– facilitarea trecerii absolvenților învățământului profesional și tehnic de la școală la viața activă;

– dezvoltarea spiritului antreprenorial al adulților prin programele de formare profesională continuă.

Implementarea conceptului de “firmă de exercițiu” urmărește crearea tipului de întreprinzător dinamic, capabil să dezvolte un nou proces de producție, să aducă pe piață un nou produs sau serviciu sau să descopere o nouă cale de distribuție.

Rezultatele preconizate în urma aplicării acestei metode sunt:

– creșterea gradului de inserție pe piața muncii a absolvenților;

– flexibilitate;

– mai buna  adaptabilitate la schimbarea locului de muncă;

– reducerea perioadei de acomodare la locul de muncă;

– asumarea inițiativei și a riscului.

Firma de exercițiu în învățământul profesional și tehnic, profilul servicii, reprezintă o componentă a curriculumului național pentru profilul servicii și a curriculumului în dezvoltare locală pentru celelalte profiluri. La nivel extracurricular elevii participă  la târguri interne și internaționale ale firmelor de exercițiu.

Firma de exercițiu este o metodă inovativă de învățare ce vizează dezvoltarea aptitudinilor de muncă pentru elevi în vederea îmbunătățirii adaptabilității acestora la cerințele primului loc de muncă relevant.

O metodă interactivă de învățare pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, o concepție modernă de integrare și de aplicare interdisciplinară a cunoștințelor, o abordare care asigură condiții pentru probarea și aprofundarea practică a competențelor dobândite de elevi în pregătirea profesională.

Firma de exercițiu este potrivită pentru dobândirea, verificarea și aprofundarea cunoștințelor comerciale, formarea abilităților, a capacităților personale și a modurilor de comportament în toate domeniile din structurile întreprinderii, de la referent până la întreprinzător.

Firma de exercițiu aduce următoarele beneficii elevilor:

– dezvoltarea spiritului antreprenorial prin realizarea de activități specifice unei firme reale;

– simularea operațiunilor și proceselor economice specifice mediului real de afaceri;

– perfecționarea limbajului de afaceri;

– facilitarea trecerii de la școală la viața activă;

– dezvoltarea de competențe și atitudini necesare unui întreprinzător dinamic: creativitate, gândire critică, rezolvarea de probleme, luare de decizii, asumarea responsabilității, lucrul în echipă,

inițiativă, perseverență, auto-organizare și auto-evaluare a resurselor individuale, flexibilitate.

Profesorii coordonatori au următoarele avantaje:

– realizarea de activități practice cu elevii, cu rezultate concrete și măsurabile;

– implementarea activităților într-un cadru profesionist, performant, competitiv;

– pregătirea reală a elevilor pentru piața muncii;

– creșterea prestigiului unității de învățământ în rândul viitorilor elevi și al părinților/tutorilor acestora.

Structura firmei de exercițiu, ca și în viața reală, este realizată pe departamente: departamentul resurse umane, marketing, secretariat, vânzări, contabilitate etc. Elevii lucrează în cadrul departamentelor, desfășurând activitățile specifice acestora.

Pe lângă posibilitatea contactelor, la nivel național și internațional, un alt punct forte al firmei de exercițiu este simularea. Decizii gresite, care în viața reală a afacerilor pot duce la periclitarea propriei întreprinderi, nu au în firma de exercițiu nici o consecință economică reală.

Ele sunt o parte importantă a experienței proprii a elevilor, un factor esențial al procesului de învățare. Este indicat chiar să se exerseze aceste situații de eșec posibile în economia reală, elevii fiind astfel pregătiți pentru soluționarea/preîntâmpinarea lor. Firmele de exercițiu nu sunt întreprinderi perfecte.

Profesorului coordonator îi este încredințată sarcina de a decide, în mare parte, în ce măsură firma pe care o coordonează se aseamănă cu o firmă adevărată.

Procesele simulate prin firma de exercițiu sunt similare celor din economia reală: planificare, organizare, analiză, decizie, execuție, control.

Activitatea din firmele de exercițiu presupune interacțiunea acestora cu mediul extern (înregistrarea firmelor, activități de încasări și plăți, relații financiare, activități de personal, activități de arbitraj, relaționarea cu alte firme de exercițiu din țară și din străinătate etc.). Relaționarea firmelor de exercițiu cu mediul extern este asigurata de către centrala ROCT.

Metoda de învățare „firma de exercițiu” reprezintă baza pentru o formare care satisface cerințele pieței muncii, cerințe aflate în concordanță cu standardele europene. Dobândirea de cunoștințe prin aplicare practică dezvoltă competențe generale, specializate, dar și competențe cheie. Elevul este instruit într-un cadru atractiv, creativ și interactiv iar participarea la propria formare este voluntară și motivată. Aceasta îl ajută să se adapteze rapid la cerințele mediului de afaceri, să se dezvolte personal, fiind motivat, hotarât și ambițios. Elevul îsi formeaza spiritul antreprenorial, îsi asumă riscuri și responsabilități, pentru o piață a muncii aflată într-o continuă schimbare.

Firma de exercițiu își propune să transmită o serie de valori elevilor necesare pentru creșterea competitivității pe piața forței de muncă.

Figura nr. 3.5. Valorile promovate în firma de exercițiu

Sursa: Ghidul firmei de exercițiu – Cea mai bună practică! – http://firmaexercitiu.tvet.ro/

„Firma de exercițiu” reprezintă baza perfecționării profesionale continue și cadrul propice pentru dezvoltarea personală și pentru profesori. Implicat într-un proces de instruire cu finalitate clară și rapidă, profesorul se adaptează permanent la modificările de proceduri, cerințe, strategii, fiind în pas cu cerințele unui învățământ bazat pe performanță.

Introducerea la nivelul școlii a metodei de învățare prin „firma de exercițiu” permite orientarea către o ofertă de școlarizare atractivă și care adaugă valoare celei existente.

Ca mijloc de promovare pe plan local, național și internațional, metoda „firma de exercițiu” aduce un plus de credibilitate în rețeaua scolară. Oportunitățile încheierii de noi parteneriate în diverse domenii asigură o legătură puternică la nivel de comunitate.

Agenții economici parteneri în aplicarea metodei de învățare prin „firma de exercițiu” au oportunitatea de a se implica direct în formarea viitorilor angajați, în vederea dezvoltării acelor competențe cerute pe piața muncii.

Tabelul nr. 3.5. Evoluția conceptului de „firmă de exercițiu” în România

Sursa: Preluare informații http://firmaexercitiu.tvet.ro/index.php/achizitii

Tabel nr.3.6. Evoluția firmelor de exercițiu după obiectul de activitate în perioada 2001-2017

Sursa: Statistici ROCT http://www.roct.ro/

Figura nr. 3.6. Evoluția firmelor de exercițiu după obiectul de activitate în perioada 2001-2017

Sursa: Prelucrare date din tabelul numărul

În anul școlar 2001-2002 au fost înregistrate 34 de firme de exercițiu. Dintre acestea 62% au avut ca domeniu de activitate comerțul, 24% domeniul turismului, iar 14% alte activități exceptând turismul.

Cea mai spectaculoasă creștere a numărului firmelor de exercițiu s-a înregistrat în anii școlari 2013-2014 și 2014-2015 ca urmare a finanțărilor primite în cadrul proiectelor europene POSDRU CPP 175 „Firme de exercițiu pentru elevi!”

Din păcate anul școlar 2017-2018 a venit cu un mesaj descurajator pentru acest concept de „firmă de exercițiu” care luase amploare în rândul școlilor din România: „Datorită numărului mare de firme de exercițiu/întreprinderi simulate înființate în anii școlari anteriori, îndeosebi în cadrul proiectelor europene, vă rugăm ca în anul școlar 2017/2018 să continuați activitatea, cu firme de exercițiu/întreprinderi simulate (FE/ÎS) existente în unitatea de învățământ.
Firme de exercițiu/conturi noi se vor înființa numai în situația în care nu există alte firme de exercițiu/ întreprinderi simulate FE/IS în acea unitate de învățământ.”

Practic, prin această decizie a fost descurajată înființarea firmelor de exercițiu la nivelul claselor de elevi, iar cele mai dezavantajate au fost liceele teoretice pentru care nu există o prevedere legală privind utilizarea acestui concept în demersul instructiv-educativ. Cu toate acestea, firma de exercițiu este o metodă de învățare care ar trebui introdusă la nivelul claselor liceale indiferent de profil sau specializare. Aceasta este una dintre cele mai eficiente metode care ajută la dezvoltarea spiritul antreprenorial și facilitează înțelegerea termenilor economici la nivel micro dar și macroeconomic.

3.4. Oportunități de formarea profesională prin Erasmus+

Erasmus+ este programul UE în domeniile educației, formării, tineretului și sportului pentru perioada 2014-2020. Aceste domenii au o contribuție importantă pentru abordarea schimbărilor socioeconomice și răspund la principalele provocări cu care Europa se confruntă în acestă perioadă. Programul Erasmus+ comtribuie la punerea în aplicare a agendei de politici europene pentru creștere economică, ocuparea forței de muncă, echitate și incluziune socială.

Una dintere cele mai urgente sarcini ce revin guvernelor europene este combaterea nivelului ridicat al șomajului – mai ales al celui înregistrat în rândul tinerilor. Foarte muți tineri abandonează școala, ajugând astfel șomeri și marginalizați social. La fel se întâmplă și cu adulții slab calificați. În contextul actual al societății, când noile tehnologii sunt într-o permanentă modificare și dezvoltare, întreprinderile europene sunt forțate să devină competititve prin inovare și talent.

Prin intermediul unor sisteme de educație și formare performante și a politicilor pentru tineret, cetățenii pot căpăta aptitudinile necesare integrării pe piața muncii, pot contribui la creșterea economică și de asemenea pot să joace un rol activ în societate iar în același timp pot să se realizeze pe plan personal.

Programul Erasmus+ este conceput cu scopul de a sprijini eforturile țărilor participante la program de a utiliza în mod eficient talentul și capitalul social al Europei, într-o perspectivă a învățării pe tot parcursul vieții, prin corelarea sprijinului acordat învățării formale, non-formale și informale în domeniile educației, formării și tineretului.

Investiția în cunoștințe, aptitudini și competențe va aduce beneficii pentru persoane fizice, instituții, organizații și pentru societate în ansamblu, contribuind la creșterea economică și la asigurarea echității, prosperității și a incluziunii sociale în Europa și nu numai.

Programul sprijină acțiunile, cooperarea și instrumentele compatibile cu obiectivele Strategiei Europa 2020 și inițiativele sale emblematice, cum ar fi Tineretul în mișcare și Agenda pentru noi competențe și locuri de muncă. De asemenea, programul contribuie la atingerea obiectivelor cadrului strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educației și formării profesionale și ale Strategiei UE pentru tineret prin intermediul metodelor deschise de coordonare.

Programul Erasmus+ a fost conceput pentru a contribui la realizarea:

– obiectivelor Strategiei Europa 2020, inclusiv a obiectivului principal din domeniul educației;

– obiectivelor Cadrului strategic pentru cooperare europeană în domeniul educației și formării profesionale (ET 2020), inclusiv a indicatorilor de referință corespunzători;

– dezvoltării durabile a țărilor partenere în domeniul învățământului superior;

– obiectivelor generale ale cadrului reînnoit de cooperare europeană în domeniul tineretului (2010-2018);

– obiectivului privind dezvoltarea dimensiunii europene în sport, în special sportul de masă, în conformitate cu planul de lucru al UE pentru sport;

– promovării valorilor europene în conformitate cu articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

José Manuel Durăo Barroso, fost Președinte al Comisiei Europene precizează că „Europa 2020 reprezintă strategia UE de creștere economică pentru următorii zece ani. Într-o lume aflată în permanentă schimbare, UE dorește să devină o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Aceste trei priorități se sprijină reciproc și sunt în măsură să ajute UE și statele membre să obțină un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială.”

Strategia Europa 2020 reprezintă un program pe zece ani (2010 – 2020) prin care Uniunea Europeană își propune să creeze condiții pentru o creștere economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Strategia a fost dezvoltată și adoptată în cadrul Consiliului European din 17 iunie 2010, pe fondul unei crize economice profunde și al intensificării provocărilor pe termen lung, precum globalizarea, presiunea asupra utilizării resurselor și îmbătrânirea populației. Europa 2020 ține cont de particularitățile fiecărui stat membru, urmărind în același timp un program de reforme coerente, având scopul general de a crește competitivitatea Europei, bazându-se pe atuurile UE – piață unică, monedă comună, politici comune.

Strategia se fundamentează pe trei priorități tematice, care se întrepătrund și se condiționează reciproc:

– creștere economică inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;

– creștere economică durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive;

– creștere economică favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, în măsură să asigure coeziunea economică, socială și teritorială.

Cu un buget total de 14,7 miliarde de euro pe o perioadă de șapte ani (2014 – 2020), Erasmus+ își propune să contribuie la dezvoltarea competențelor și angajabilității (capacității de inserție profesională) prin oferirea unor  oportunități de educație, formare și activități de tineret sau sport. Acest buget este cu 40% mai mare decât nivelul precedent al cheltuielilor din perioada 2007-2013 și reflectă importanța pe care UE o acordă acestor domenii și angajamentul de a investi în ele.

Programul Erasmus+ se bazează pe realizările celor peste 25 de ani de programe europene în domeniile educației, formării și tineretului, acoperind o dimensiune de cooperare atât intraeuropeană, cât și internațională.

Erasmus+ este rezultatul integrării următoarelor programe europene puse în aplicare de Comisie în perioada 2007-2013: Programul de învățare pe tot parcursul vieții; Programul Tineretul în acțiune; Programul Erasmus Mundus; Tempus; Alfa; Edulink; Programe de cooperare cu țările industrializate în domeniul învățământului superior.

Aceste programe au sprijinit acțiuni în domenii precum învățământul superior (inclusiv dimensiunea sa internațională), educația și formarea profesională, învățământul școlar, educația adulților și tineretul (inclusiv dimensiunea sa internațională).

Erasmus+ urmărește să meargă dincolo de aceste programe, prin promovarea sinergiilor și a fertilizării încrucișate în cadrul diferitelor domenii ale educației, formării și tineretului, îndepărtând granițele artificiale dintre diferitele acțiuni și formate de proiecte, încurajând idei noi, atrăgând noi actori din domeniul forței de muncă și din societatea civilă și stimulând noi forme de cooperare.

Prin urmare, este esențial ca programul să fie asociat cu un nume de marcă puternic, care să fie recunoscut la scară largă. Din acest motiv, toate acțiunile și activitățile sprijinite în cadrul programului vor trebui să fie comunicate în primul rând utilizând marca „Erasmus+”.

Pentru a-și atinge obiectivele cat mai eficient, Erasmus+ are o structura mai flexibilă, propune condiții de participare și de finanțare mai simple față de programele precedente și pune accent pe impact și o abordare strategică și integratoare.

Principalele caracteristici ale programului Erasmus+ sunt:

a) recunoașterea și validarea competențelor și calificărilor;

Erasmus+ sprijină instrumentele UE de transparență și recunoaștere a competențelor și calificărilor prin: Europass, Youthpass, Cadrul european al calificărilor (CEC), Sistemul european de credite transferabile (ECTS), Sistemul european de credite pentru educație și formare profesională (ECVET), Cadrul european de referință pentru asigurarea calității în educație și formare profesională (EQAVET), Registrul european pentru asigurarea calității în învățământul superior (EQAR), Asociația europeană pentru asigurarea calității în învățământul superior (ENQA).

Toate aceste instrumente își propun să faciliteze recunoașterea și înțelegerea competențelor și calificărilor, în interiorul și în afara frontierelor naționale, în toate subsistemele de educație și formare, precum și la nivelul pieței muncii, chiar dacă acestea au fost dobândite prin educație și formare formală sau prin alte experiențe de învățare (de exemplu, experiența profesională, voluntariatul, învățarea online). Instrumentele vizează, de asemenea, să asigure faptul că educația, formarea și politicile pentru tineret contribuie la realizarea obiectivelor Strategiei Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, precum și la realizarea obiectivelor principale în domeniul educației și ocupării forței de muncă prîntr-o mai bună integrare pe piața muncii și o mobilitate sporită.

b) diseminarea și exploatarea rezultatelor proiectelor;

Diseminarea și exploatarea rezultatelor reprezintă etape esențiale ale ciclului de viață al proiectelor Erasmus+. Acestea oferă organizațiilor participante posibilitatea de a comunica și de a împărtăși rezultatele și produsele realizate prin proiecte, extinzând astfel impactul proiectelor lor, îmbunătățindu-le durabilitatea și justificând valoarea adăugată a programului Erasmus+ la nivel european.

Rezultatele obținute într-un anumit proiect pot fi, de asemenea, foarte relevante și interesante pentru domenii care nu sunt acoperite de proiect și revine realizatorilor proiectelor individuale să elaboreze strategii și metode care să faciliteze accesul celorlalți la ceea ce a fost dezvoltat și produs. Orientări specifice în acest sens pot fi consultate în anexa II la prezentul ghid alprogramului.

c) cerința privind accesul deschis la materialele didactice în cadrul programului Erasmus+;

Erasmus+ promovează accesul deschis la materialele realizate în cadrul proiectelor pentru a sprijini învățarea, predarea, formarea și activitățile pentru tineret.

d) accesul deschis pentru cercetare și date în cadrul programului Erasmus+;

Erasmus+ încurajează beneficiarii să publice rezultatele cercetării pe platforme cu acces deschis, adică fără costuri asociate consultării lor și fără alte restricții de acces.

e) dimensiunea internațională;

Programul Erasmus+ include o dimensiune internațională clară (de exemplu, cooperarea cu țările partenere), în special în domeniile învățământului superior și tineretului.

f) multilingvismul;

Multilingvismul este una dintre pietrele de temelie ale proiectului european și un simbol puternic al aspirației UE la unitate în diversitate. Cunoașterea limbilor străine este în topul competențelor care pregătesc oamenii pentru piața muncii și care le permit să valorifice oportunitățile disponibile. UE a stabilit obiectivul conform căruia fiecare cetățean ar trebui să aibă ocazia de a-și însuși cel puțin două limbi străine, de la o vârstă fragedă.

g) echitate și incluziune;

Programul Erasmus+ urmărește promovarea echității și a incluziunii prin facilitarea accesului participanților din medii defavorizate și cu posibilități mai reduse decât colegii lor, ori de câte ori dezavantajul le limitează sau le împiedică participarea la activități transnaționale.

h) protecția și siguranța participanților;

Protecția și siguranța participanților implicați în proiectele Erasmus+ sunt principii importante ale programului. Toate persoanele care participă la programul Erasmus+ ar trebui sa aibă oportunitatea de a valorifica pe deplin posibilitățile de dezvoltare profesională și personală și de învățare. Acest lucru trebuie asigurat doar într-un mediu sigur, care respectă și protejează drepturile tuturor persoanelor.

Programul Erasmus+ oferă posibilitatea aplicării pentru următoarele tipuri de proiecte în domeniul educației și formării în cadrul a trei acțiuni cheie:

1. proiectele de mobilitate pentru cursanții și personalul din învățământul superior și din educația și formarea profesională (EFP);

2. proiectele de mobilitate pentru personalul din învățământul școlar și învățământul pentru adulți;

3. programele de masterat comune Erasmus Mundus;

4. împrumuturile Erasmus+ pentru masterat;

5. parteneriatele strategice;

6. alianțele cunoașterii;

7. alianțe ale competențelor sectoriale;

8. consolidarea capacităților în domeniul învățământului superior.

Obiectivele specifice urmărite de programul Erasmus+ în domeniul educației și formării sunt:

– îmbunătățirea nivelului de competențe și de aptitudini-cheie, în special în ceea ce privește relevanța acestora pentru piața muncii și la contribuția lor la consolidarea coeziunii sociale, în special prin multiplicarea oportunităților de mobilitate în scop educațional și prin consolidarea cooperării între domeniul educației și al formării și domeniul muncii;

– favorizarea îmbunătățirii calității, a excelenței în inovare și a internaționalizării la nivelul instituțiilor de învățământ și formare;

– promovarea apariției unui spațiu european de învățare pe tot parcursul vieții și creșterea sensibilizării cu privire la acesta;

– îmbunătățirea dimensiunii internaționale a educației și formării profesionale;

– îmbunătățirea predării și a învățării limbilor străine și promovarea vastei diversități lingvistice a UE, precum și sensibilizarea cu privire la dimensiunea sa culturală.

Acțiunea cheie 1 se referă la mobilitatea persoanelor în scop educațional și urmărește să aibă efecte pozitive și de lungă durată asupra participanților și organizațiilor participante implicate, precum și asupra sistemelor de politică în care se încadrează activitățile respective.

În ceea ce privește studenții, stagiarii, ucenicii, tinerii și voluntarii, se preconizează că activitățile de mobilitate sprijinite în cadrul acestei acțiuni-cheie vor avea următoarele rezultate:

îmbunătățirea performanțelor de învățare;

– creșterea inserției profesionale și îmbunătățirea perspectivelor de carieră;

– dezvoltarea spiritului de inițiativă și antreprenorial;

– creșterea nivelului de emancipare și a stimei de sine;

– îmbunătățirea competențelor lingvistice;

– creșterea sensibilizării interculturale;

– o participare mai activă în societate;

– o mai bună cunoaștere a proiectului european și a valorilor UE;

– creșterea motivației de a participa la educația (formală/non-formală) sau la formarea profesională în viitor, după perioada de mobilitate în străinătate.

În ceea ce privește personalul, lucrătorii de tineret și profesioniștii implicați în educație, formare profesională și tineret, se preconizează că activitățile de mobilitate vor avea următoarele rezultate:

– ameliorarea competențelor legate de profilurile profesionale (predare, formare, activități pentru tineret etc.);

– o înțelegere mai amplă a practicilor, politicilor și sistemelor de educație, formare sau tineret între țări;

– creșterea capacității de a declanșa schimbări în ceea ce privește modernizarea și deschiderea internațională în cadrul organizațiilor lor din domeniul educației;

– o mai bună înțelegere a interconexiunilor dintre educația formală și non-formală, formarea profesională și piața forței de muncă;

– o mai bună calitate a muncii și a activităților în favoarea studenților, stagiarilor, ucenicilor, elevilor, cursanților adulți, tinerilor și voluntarilor;

– o mai bună înțelegere și capacitate de reacție la diversitatea socială, lingvistică și culturală;

– creșterea capacității de a răspunde nevoilor persoanelor defavorizate;

– creșterea sprijinului acordat activităților de mobilitate ale studenților și o mai bună promovare a acestora;

– oportunități sporite pentru dezvoltarea profesională și a carierei;

– îmbunătățirea competențelor lingvistice;

– creșterea motivației și a satisfacției în activitatea de zi cu zi.

Organizațiile active în domeniile educației, formării și tineretului vor primi sprijin în cadrul programului Erasmus+ pentru a desfășura proiecte de promovare a diferitelor tipuri de mobilitate.

Un proiect de mobilitate va consta în următoarele etape:

1. Pregătirea (inclusiv măsurile practice, selectarea participanților, stabilirea de acorduri cu partenerii și participanții, pregătirea participanților înainte de plecare din punct de vedere lingvistic/intercultural/în ceea ce privește sarcinile);

2. Punerea în aplicare a activităților de mobilitate;

3. Monitorizarea (inclusiv evaluarea activităților, recunoașterea oficială – acolo unde este cazul – a rezultatelor învățării participanților în timpul activității, precum și diseminarea și utilizarea rezultatelor proiectului).

Mobilităților cursanților cuprind:

– activități de mobilitate la furnizori și/sau companii din domeniul VET (Vocational education and training) din străinătate, între 2 săptămâni și mai puțin de 3 luni;

– activități de mobilitate pe termen lung la furnizori și/sau companii din domeniul VET din străinătate – ErasmusPro -, între 3 și 12 luni;

Aceste activități sunt deschise cursanților VET (inclusiv ucenicilor) din cadrul organizațiilor de formare profesională (furnizorii VET). Pentru a consolida capacitatea de inserție profesională a cursanților VET și a facilita tranziția acestora către piața forței de muncă, la aceste activități pot participa și proaspeții absolvenți (la mai puțin de 12 luni de la absolvire.

Activitățile pot lua fie forma unor stagii la locul de muncă, cursanții fiind găzduiți de o societate sau de orice altă organizație relevantă, sau de un furnizor VET (o școală, un institut sau o altă organizație care furnizează educație și formare profesională) care oferă o combinație de cursuri teoretice și practice, cu accent pe componenta practică (stagii la locul de muncă).

În cazul activităților de mobilitate pe termen lung (ErasmusPRO), în timp ce organismul gazdă poate fi un furnizor VET, activitatea trebuie să aibă o componentă învățare la locul de muncă clară (aceasta ia de obicei forma unui stagiu într-o companie).

Fiecare activitate de mobilitate va respecta un cadru de calitate convenit în prealabil de către organizațiile de trimitere și gazdă pentru a asigura un nivel înalt de calitate a activității, inclusiv un „contract de studiu” (Angajament de calitate – Quality Commitment și Acord de învățare – Learnig Agreement).

Rezultatele învățării sunt recunoscute în mod oficial și validate la nivel instituțional, conținutul cursurilor este adaptat după cum este necesar pentru a se asigura că perioada de mobilitate în străinătate se potrivește cursurilor la care este înscris ucenicul/cursantul VET.

În cadrul activităților ErasmusPro, pot fi finanțate scurte „vizite de planificare prealabilă” efectuate de personalul organizațiilor de trimitere la organizațiile gazdă (furnizori și/sau companii din domeniul VET) pentru a facilita cooperarea interinstituțională, a pregăti mai bine activitățile de mobilitate și a asigura calitatea înaltă a acestora.

Mobilitatea personalului se referă la:

– misiuni de predare/formare: această activitate permite personalului furnizorilor de VET să predea la un furnizor de VET partener din străinătate. De asemenea, ea permite personalului companiilor să predea la un furnizor de VET din străinătate.

– formarea personalului: această activitate sprijină dezvoltarea profesională a personalului din domeniul VET sub forma unui stagiu sau a unei perioade de observare directă la locul de muncă în străinătate, într-o întreprindere sau la orice alt furnizor de VET.

Aceste activități reprezintă, de asemenea, o oportunitate pentru personalul din domeniul VET de a obține competențe în abordarea nevoilor cursanților care provin din medii defavorizate. Având în vedere contextul actual privind tinerii migranți, refugiați și solicitanți de azil, o atenție deosebită se va acorda, de asemenea, sprijinirii proiectelor care pregătesc personalul din domeniul VET în domenii precum formarea copiilor refugiați, clasele interculturale, utilizarea celei de a doua limbi a cursanților tineri în procesul de predare, toleranța și diversitatea în clasă.

Mergând pe deviza "Bani pentru proiecte, NU proiecte pentru bani!" bugetul alocat pentru România în funcție de tipurile de acțiuni a fost în perioada 2016-2018 de 203.741.540 euro.

Tabelul nr. 3.7. Bugetul Erasmus+ alocat pentru România în perioada 2016-2018

Sursa: Date preluate de pe site-ul www.erasmusplus.ro

Figura nr. 3.7. Evoluția bugetului Erasmus+ alocat pentru România

în perioada 2016-2018

Sursa: Prelucrare date tabelul nr. 3.7.

Analizând bugetul alocat în funcție de sectoare situația este prezentată în tabelul nr. 3.8.

Tabel nr. 3.8. Bugetului Erasmus+ alocat pe sectoare pentru România (2016-2018)

Sursa: Date preluate de pe site-ul www.erasmusplus.ro

Graficul nr. 3.7. Repartizarea bugetului Erasmus+ în anul 2018 în funcție de sectoare

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 3.8.

Anul 2017 a marcat 30 de ani de programe europene în educație, formare și tineret la nivel european, 20 de ani în România iar de 10 ani ca membri ai Uniunii Europene.

Programul Erasmus+ există de 30 de ani. A debutat în 1987, atunci când se adresa în mod exclusiv studenților, a crescut și a înglobat formarea profesională, educația școlară, educația adulților, tineretul și sportul. S-a numit pe rând Socrates 1, Socrates 2, Leonardo da Vinci, programul de Învățare pe tot parcursul vieții și începând cu 2014 Erasmus+.

În cifre acest program a schimbat viețile a 9 milioane de oameni: 4 400 000 de studenți, 1400000 de tineri, 1 300 000 de elevi aflați în formare profesională inițială, 1 800 000 profesori, formatori și lucrători de tineret, 100 000 de voluntari europeni, 100 000 studenți și staff Erasmus Mundus.

În România programul a schimbat viețile a aproximativ 239 000 de persoane: 80 400 de studenți, 53700 tineri participanți la schimburi de tineri, 31700 elevi aflați în formare profesională inițială, 68 100 profesori, formatori și lucrători de tineret, 3500 de voluntari europeni și 1200 studenți și profesori Erasmus Mundus.

Tabel nr. 3.9 Persoane implicate în proiecte Erasmus+ la nivel european și în România

în perioada 1997-2017

Sursa: Date preluate https://ec.europa.eu/programmes/erasmus-plus/anniversary/

Graficul nr. 3.8. Persoane implicate în proiecte Erasmus+ din 1997 până în 2017

la nivel european și în România

Sursa: Date prelucrate din tabelul nr. 3.9.

Graficul nr. 3.9. Categorii de persoane implicate în proiecte Erasmus+ din

România (%) (1997- 2017)

Sursa: Prelucrare date tabel nr. 3.9.

Referitor la numărul de proiecte aprobate în România în perioada 2014-2017 situația statististică prezentantă de ANPCDEFP (Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale) este următoarea:

Tabel nr. 3.10 Situația proiectelor Erasmus+ depuse și aprobate în România

în perioada 2014-2017

Sursa: Datele statistice prezentate de ANPCDEFP pe site-ul www.erasmusplus.ro

Succesul programului Erasmus+ 2014-2020 demonstrat până în prezent a determinat Comisia Europeană să-și propună continuarea finanțării în această direcție.

În 30 mai 2018, Comisia Europeană a publicat propunerea pentru următorul program Erasmus 2021-2027. Noul program urmărește viziunea Comisiei de a acționa în direcția unui Spațiu european al educației până în 2025, așa cum a fost stabilit și se poate vedea în Comunicarea intitulată "Consolidarea identității europene prin educație și cultură", din 14 noiembrie 2017.

Umătorul program Erasmus va avea un buget majorat de 30 de miliarde de euro pentru perioada 2021 – 2027:

– 25,9 miliarde de euro pentru educație și formare;

– 3,1 miliarde de euro pentru tineret;

– 550 milioane de euro pentru sport.

Prin dublarea bugetului va crește numărul de beneficiari și va permite susținerea a până la 12 milioane de persoane în perioada 2021 – 2027, elevi, studenți, stagiari, profesori, formatori, lucrători de tineret, antrenori, precum și elevi aflați în formare profesională și personalul din învățământul pentru adulți, inclusiv cei care participă la ErasmusPro.

Noul program va facilita participarea persoanelor care provin din medii defavorizate prin intermediul noilor formate, cum ar fi schimburile virtuale și mobilitățile de învățare pe termen scurt, precum și prin facilitarea accesului organizațiilor mai mici și de nivel local. De asemenea, va consolida cooperarea cu țările terțe prîntr-o combinație de mobilitate fizică și virtuală.

Nu în ultimul rând, inițiativă DiscoverEU, parte a noului program, va oferi tinerilor oportunitatea de a descoperi patrimoniul cultural și diversitatea Europei.

Investind în oameni, cunoaștere și competențe, noul program va răspunde provocărilor la nivel global, va pune accent pe componenta socială și va facilita competitivitatea la nivel european.

CAPITOLUL 4

IMPACTUL PROIECTULUI DE MOBILITATE ERASMUS+

„EQUALITY ÎN PRACTICE AND WORK” ASUPRA FORMĂRII PROFESIONALE

A ELEVILOR ȘI A INSERȚIEI PE PIAȚA MUNCII

4.1. Proiectarea și desfășurarea cercetării

„Cercetarea constă în a vedea ceea ce au văzut toți și a gândi ceea ce nu a mai gândit nimeni”. Albert Szent-Gyorgyi

Cercetarea înseamnă a pune întrebări. Aceasta presupune că: există întrebări care merită întrebate; există câteva principii generale care vor ajuta la învățarea efectivă și eficientă; există posibilitatea de îmbunătățire.

Cercetarea poate fi definită ca orice anchetă sistematică, critică și autocritică care urmărește să contribuie la avansarea cunoștințelor. Aceasta înseamnă analizarea cu atenție a unui subiect, fenomen, situație sau problemă, printr-un studiu detaliat cu ajutorul metodelor științifice speciale. Pentru a face o cercetare, în primul rând, trebuie să ai un subiect sau o problemă pe care să poți efectua examinări. Subiectul trebuie să genereze întrebări relevante care să dea un sens cercetării.

Cercetarea este utilă în toate domeniile și este utilizată de toate departamentele, publice sau private. Activitatea de cercetare este realizată de toate grupele de vârstă, fie ele studenți sau profesori și chiar și omenirea, pentru a înțelege societatea, regulile și politicile ei.

Nevoile umane nu se termină niciodată. Pe măsură ce apar noi nevoi, crește și cerința de cercetare. De asemenea, se poate spune că cercetarea este ceea ce face viața mai ușoară, este doar rezultatul curiozității și aduce cu sine noi idei inovatoare.

4.1.1. Ipotezele cercetării

Înainte de a prezenta ipotezele cerectării realizate aș vrea să menționeze câteva impoteze eronate cu privire la demersul instructiv-educativ și anume:

1. Predarea și învățarea țin strict de particularitățile fiecărei persoane. Există diferențe naturale între oameni și acest lucru poate afecta modul în care diferiții elevi preferă să învețe și stilul diferit adoptat de predare. În ciuda acestor diferențe dintre oameni, există principii generale ce stau la baza felului în care toată lumea învață. Dacă se învață în conformitate cu aceste principii generale, rezultatele vor fi maximizate.

2. Cunoașterea materiei tale de predare te face un bun profesor: pur și simplu nu este adevărat. Cunoașterea nu oferă nicio garanție a oricărei capacități de comunicare eficientă. Cu toate acestea, dacă profesorul nu știe materia sa de predare, atunci elevii vor învăța doar prin găsirea unei alte modalități de informare.

3. Experiența este un profesor bun: acest lucru poate sau nu poate fi adevărat. Există mulți profesori experimentați care nu reușesc să își educe studenții. Dacă se învăță din experiență, atunci profesorii excelenți pot deveni strălucitori, profesori buni pot deveni mai buni și chiar cei mai neexperimentați se pot îmbunătăți. Clauza „dacă” este importantă.

4. Studenții sunt „vase goale care trebuie umplute”. Toate dovezile arată că acest lucru nu este adevărat. Elevii își construiesc propria cunoaștere și înțelegere pentru ei înșiși. Ce le transmitem poate să fie primit ți înțeles diferit. Sarcina profesorului nu este de a transmite cunoștințe, ci de a permite elevilor să-și dezvolte propriile cunoștințe și înțelegeri și să înțeleagă materialul care este învățat.

În cadrul cercetării întreprinse am pornit de la următoarea ipoteze:

1. Cea mai eficientă formă de învățare și formare profesională este cea prin practică „learning by doing” deoarece oferă posibilitatea dezvoltării competențelor solicitate pe piața muncii ce se află într-o permanentă schimbare;

2. Participarea elevilor în cadrul mobilităților de formare oferite de programul Erasmus+ sporește șansele de inserție pe piața muncii a absolvenților.

4.1.2. Descrierea proiectului Erasmus+ KA1VET „Equality in practice and work”

Scopul principal al proiectului a fost să creeze condițiile necesare pentru formarea competențelor profesionale la nivelul exigențelor standardelor de pe piața muncii europene pentru elevii claselor din filiera tehnologică, profil Servicii, calificarea Tehnician în turism din ai Liceului Teoretic „Mihail Kogălniceanu” Snagov (LMK).

Scopul proiectului a fost atins prin organizarea a trei fluxuri de mobilitate pentru formarea profesională (VET) a elevilor, cu o durată de două săptămâni, în trei țări europene diferite (Marea Britanie, Grecia și Lituania), pentru 31 elevi înscriși la LMK Snagov, profil Servicii, domeniul Turism și alimentație, calificarea Tehnician în turism.

Figura 4.1. Țările unde s-a desfășurat proiectul „Equality in practice and work”

Au fost îndeplinite toate obiectivele propuse:

O1. Dezvoltarea competențelor lingvistice, culturale, sociale și antreprenoriale pentru 31 de elevi ai LMK Snagov, domeniul de pregătire Turism și alimentație, pe durata a zece zile de practică, în vederea creșterii șanselor de angajare pe piața muncii europene.

Conform evaluărilor desfășurate pe parcursul fluxurilor de mobilitate cât și evaluărilor finale s-a dovedit că toți cei 31 de elevi participanți și-au dezvoltat competențele, culturale, sociale și antreprenoriale. Pentru atingerea acestui obiectiv elevii au participat la toate activitățile stabilite conform acordurilor de învățare, tip de zece zile, câte șase ore pe zi.

O2. Îmbunătățirea procedurii de desfășurare a stagiilor de pregătire practică prin introducerea de metode și instrumente de lucru noi și inovative descoperite pe perioada celor zece zile de practică la partenerii externi.

Procedura de organizare a stagiilor de pregătire practică la nivelul LMK Snagov a fost îmbunătățită prin organizarea activităților și programului de lucru după modelul stagiilor desfășurate la organizațiile partenere din cadrul proiectului și prin introducerea “Jurnalului de practică” ca instrument de lucru. De asemenea a fost introdus la nivelul liceului “Acordul de învățare pentru stagiile de practică” după structura LA folosite în mobilitățile Erasmus+ ca anexă la convenția cadru de practică folosită până în prezent. Acest acord de învățare detaliază programul activităților, precizează clar care sunt sarcinile de lucru și responsabilitățile, care sunt rezultatele așteptate, cum se realizează evaluare și are rolul de a-i responsabiliza pe cei trei actori implicați în desfășurarea cu succes a stagiilor de practică, elev-școală-agent economic.

O3. Îmbunătățirea tehnicilor de evaluare a stagiilor de pregătire profesională prin introducerea instrumentelor de evaluare folosite în timpul mobilității elevilor.

Tehnica de evaluare a stagiilor de pregătire profesională a fost îmbunătățită prin elaborarea instrumentelor de evaluare în colaborare cu agenții economici parteneri după modelul celor folosite în evaluarea stagiilor din cadrul proiectului.

O4. Acumularea experienței privind redactarea și implementarea proiectelor Erasmus+ de către echipa de proiect a LMK Snagov.

Finalizarea cu succes a celor trei fluxuri de mobilitate a reprezentat o experiență ce nu putea fi atinsă în alt context pentru echipa de proiect a LMK Snagov.

Proiectul „Equality in practice and work” a adus realizări ce au depășit așteptările inițiale.

Astfel a crescut dimensiunea internațională a LMK Snagov prin dezvoltarea parteneriatelor educaționale la nivel european cu instituții din trei țări europene. În cadrul acestui proiect, LMK Snagov a colaborat cu 21 de organizații din 3 țări diferite pentru desfășurarea stagiilor de practică, 16 dintre acestea fiind parteneri direcți, iar 5 prin intermediul partenerului Tellus Education Group din Marea Britanie.

A crescut interesul absolvenților de clasa a VIII-a pentru învățământul profesional și tehnic. În urma activităților de diseminare a proiectului, absolvenții ciclului gimnazial au manifestat interes pentru înscrierea la clasele cu profil servicii, specializarea turism și alimentație ceea ce s-a demonstrat prin creșterea mediei de admitere și creșterea numărului de elevi înscriși la această specializare la nivelul liceului. Au aparut oportunități de angajare pentru elevii care au participat în cadrul fluxurilor de mobilitate. După finalizarea stagiului de pregătire o parte din organizațiile partenere din Marea Britanie și Grecia au invitat elevii participanți să rămână ca angajați în unitate sau să revină când finalizează studiile.

S-au folosit certificate ECVET pentru validarea competențelor însușite de către 7 participanți în fluxul de mobilitate din Marea Britanie. Aceștia au primit certificate ASCENTIS—Preparation for working life cu echivalarea ECVET.

4.1.3. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul principal al cercetării este acela de a intra adânc în subiect, astfel încât ceva util să poată fi extras, care poate fi folosit atât în acel sector de nișă particular, cât și de toată lumea. Calitatea pe tot parcursul cercetării trebuie să fie menținută la un nivel ridicat, astfel încât informațiile obținute să poată fi utilizate în strategiile viitoare.

A lucra la un proiect de cercetare reprezintă, evident, o experiență provocatoare și plină de satisfacții, în condițiile în care sunt implicate cât mai mult experiențele și abilitățile în acest domeniu. Cercetarea este o oportunitate care ajută la studierea aprofundată despre orice subiect de interes.

Obiectivul principal al cercetării este de a oferi cele mai bune soluții la unele dintre problemele identificate și, de asemenea, pentru îmbunătățirea cunoștințelor într-un anumit domeniu.

În ceea ce privește cercetarea educațională aceasta este de trei feluri: descriptivă – va încerca să descrie lucrurile așa cum sunt în prezent; de corelație – va încerca să identifice relația dintre două sau mai multe lucruri; experimentală – va încearca să afișeze o relație între două sau mai multe lucruri.

Scopul cercetării realizate a fost demonstrarea impactului pozitiv pe care îl are învățarea prin intermediul practicii „learning by doing” asupra dezvoltării profesionale a elevilor, mai ales în condițiile în care această metodă de învățare se desfășoară în context european. De asemenea s-a urmărit analiza felului în care experiență internațională prin intermediul programului Erasmus+ a fost utilizată pentru facilitatrea inserției pe piața muncii de către absolvenți.

4.1.4. Eșantionul de subiecți

În cadrul proiectului au participat 31 formabili VET, cu vârste cuprinse între 16 și 48 ani, din care 14 fete și 17 băieți, elevi înscriși la LMK Snagov în clasele a X-a, a XI-a, a XII-a Zi și a XIII-a Seral, filiera tehnologică, profil servicii, domeniul de pregătire turism și alimentație, calificarea de tehnician în turism.

Graficul nr. 4.1. Elevii participanți în cadrul proiectului

„Equality in practice and work”

În primul flux de mobilitate, desfășurat în Marea Britanie au participat 7 elevi din clasa XII-a T, an scolar 2016-2017, filiera tehnologică, calificarea profesională Tehnician în turism.

În al doilea flux de mobilitate, desfășurat în Grecia, au participat 16 elevi din care 8 elevi înscriși în clasa X-a T, 6 elevi înscriși în clasa XI-a T, 2 elevi înscriși în clasa XIII-a T Seral, an școlar 2016-2017, filiera tehnologică, calificarea profesională Tehnician în turism. În acest flux au participat 2 profesori însoțitori.

În al treilea flux de mobilitate, desfășurat în Lituania au participat 8 elevi din care 6 elevi înscriși în clasa X-a T și 2 elevi înscriși în clasa XI-a T, an școlar 2016-2017, ciclul superior al liceului, filiera tehnologică, calificarea profesională Tehnician în turism. În acest flux a participat un profesor însoțitor.

Pentru selecția elevilor s-a întocmit o comisie specială aprobată de consiliul de administrație al liceului și s-a realizat procedura de selecție. Pentru fiecare flux de mobilitate s-a realizat etapă de selecție separată.

Înscrierea la selecție a fost liberă iar selecția participanților a fost realizată respectând principiul egalității de șanse și principiul nondiscriminării (paritatea de gen, apartenența la o etnie, categorii sociale defavorizate etc.)

Selecția s-a realizat pe baza: unui chestionar de interese legate de profesie; chestionar de motivație a participării la proiect; probă practică în domeniul turismului; probă de evaluare a capacității de comunicare profesională în limba engleza.

Repartizarea elevilor la unitățile de practică a fost realizată pe baza CV-urilor elevilor și a scrisorilor de intenție.

4.1.5. Etapele cercetării

Concepută ca un demers sistematic, cercetarea pedsagogică parcurge în desfășurarea sa mai multe etape: 1. Identificarea problemei: presupune sesizarea apariției unei probleme de investigat pentru care nu există încă o explicație adecvată și formularea clară a acesteia.

2. Cercetarea de fond: documentarea în domeniu.

3. Pregătirea ipotezei și formularea obiectivelor. Ipoteza înseamnă ,,o idee provizorie’’ –o supoziție, o presupunere în legătură cu problema pedagogică luată în rezolvare. Ea implică întrebarea la care se caută răspuns prin cercetarea ce urmează să se desfășoare, de cele mai multe ori ca opțiune între două sau mai multe posibilități de a răspunde la acea întrebare. Concomitent cu alegerea temei și formularea ipotezei se procedează la definirea obiectivelor, adică: de ce se întreprinde cercetarea și ce își propune aceasta.

4. Cercetarea efectivă. Această etapă presupune: stabilirea perioadei de cercetare; precizarea locului; delimitarea eșantionului de subiecți, cuprinși în cercetare cu grija de a asigura caracterul repezentativ al acestuia pentru a da posibilitatea de generalizare; baza materială care să asigure cercetarea; alți investigatori implicați.

5. Analiza și interpretarea datelor obținute.

6. Realizarea raportului de cercetare.

7. Diseminarea rezultatelor.

Procesul „Iterativ” al cercetării reprezintă cheia unei cercetări de succes. Cercetările nu se termină de obicei, studiul merge adânc și profund cu fiecare cercetare care generează atât rezultate cât și noi planuri de acțiune. În timpul cercetării, întrebările apar una după alta iar acestea duc, de obicei, la idei, revizuiri și îmbunătățiri noi. Toate acestea, la rândul lor, vor fi foarte utile în procesul de cercetare, făcându-l mai eficient și mai util.

Pot exista cazuri în care este nevoie de mult timp pentru a ajunge la rezultatele așteptate, dar în cele din urmă acestea vor apărea.

Cercetarea este cel mai bun și mai fiabil mod de a înțelege și de a acționa asupra complexității diferitelor probleme pe care noi, ca oameni, le întâmpinăm.

4.2. Prezentarea rezultatelor

Rezumatul raportului final

Pornind de la nevoia sesizată la nivelul Liceului Teoretic M. Kogalniceanu Snagov-LMK de a oferi elevilor săi oportunități de dezvoltare a deprinderilor profesionale la nivelul exigențelor contextului european, în perioada 3 iulie 2016 – 2 noiembrie 2017 s-a desfășurat proiectul “Equality în practice and work” ce a cuprins trei stagii de formare profesională, cu o durată de două săptămâni, în trei țări europene, pentru 31 elevi înscriși la LMK, calificarea Tehnician în turism.

Scopul principal al proiectului a fost să creeze condițiile necesare pentru formarea competențelor profesionale la nivelul cerințelor de pe piața muncii europene pentru elevii înscriși la LMK calificarea Tehnician în turism.

S-au atins urmatoarele obiective: dezvoltarea competențelor lingvistice, culturale, sociale și antreprenoriale pentru 31 de elevi ce au format grupul țintă, creșterea șanselor de angajare pe piața muncii europene în randul absolvenților; îmbunătățirea procedurii de desfășurare a stagiilor de pregătire practică; acumularea experienței privind implementarea proiectelor Erasmus+ de către echipa de proiect; creșterea dimensiunii internationale a LMK prin dezvoltarea parteneriatelor educaționale la nivel european; creșterea motivației elevilor pentru alegerea profilului turistic.

Pentru atingerea obiectivelor și crearea condițiilor optime desfășurării stagiilor de pregătire practică am colaborat cu 16 organizații partenere.

În Marea Britanie, organizația parteneră a fost Tellus Education Group, furnizor de formare profesională care a asigurat desfășurarea stagiilor de pregătire practică la partenerii săi.

În Grecia, partenerul NAPTYXIAKO KENTRO THESSALIAS – AKETH a identificat și intermediat colaborarea cu 8 organizații potrivite pentru desfășurarea stagiilor de practică

În Lituania, Europos Socialinis Verslumo Ugdymo Ir Inovatyviu Studiju Institutas a fost partener cu rol intermediar și a ajutat la adaugarea a 5 noi parteneri:.

Tabelul nr. 4.1. Parteneri în proiectul „Equality in practice and work”

Grupul țintă a fost format din 31 formabili VET, elevi înscriși la LMK SNAGOV în clasele a X-a, a XI-a, a XII-a Zi și a XIII-a Seral, filiera tehnologică, profil servicii, domeniul de pregătire turism și alimentație, calificarea tehnician în turism. Selecția elevilor s-a realizată de către o comisie specială aprobată în consiliul de administrație.

În etapa premergătoare fluxurilor de mobilitate s-au desfășurat activități de organizare a echipei de lucru, popularizarea proiectului, selecția participanților, întocmirea Acordurilor de învățare-LA, pregătirea participanților pentru mobilitate; negocierea și încheierea contractelor cu toți furnizorii de servicii din proiect.

Activitățile din timpul fluxurilor de mobilitate au fost: desfășurarea stagiilor de pregătire practică 6 ore pe zi, timp de 10 zile conform LA, evaluarea inițiala, intermediară și finală, monitorizare pe tot parcursul stagiului, activități culturale, activități legate de acomodare și organizare. Fluxurile de mobilitate s-au desfășurat astfel: Fluxul 1 Marea Britanie, Plymouth, 20-31 martie 2017, 7 elevi clasa XII-a Turism și o vizită de monitorizare; Fluxul 2 în Grecia, Trikala, 8-19 mai 2017, 16 elevi (8 clasa X-a, 6 clasa XI-a și 2 clasa XIII-a Seral Turism), 2 profesori însoțitori și o vizită de monitorizare; Fluxul 3 Lituania, Druskininkai, 8-19 mai 2017, 8 elevi (6 clasa X-a și 2 clasa XI-a Turism), un profesor însoțitor.

La întoarcerea din mobilități s-au completat rapoartele finale individuale de către fiecare participant, au fost echivalate rezultatele învățării, s-au desfășurat activități de diseminare, de integrare a rezultatelor în activitatea curenta, de evaluare a impactului. Diseminarea s-a realizat pe toata perioada proiectului.

Activitățile de monitorizare pe parcursul proiectului

Pe toată durata de implementare a proiectului s-au desfășurat activități de monitorizare de către responsabilul de proiect cu ajutorul cărora s-au determinat valorile indicatorilor care măsoară cantitativ și calitativ rezultatele și impactul obținut. Pentru a măsura nivelul de succes s-au cules informații și date din documente relevante (ex rapoartele intermediare, finale, catalogul de note, satistici privind admiterea la liceu) și cu ajutorul fișelor de observare, chestionarelor și interviurilor adresate persoanelor implicate direct și indirect în proiect.

După fiecare flux de mobilitate s-a completat fișa de evaluare a flxului respectiv pentru a analiza daca s-au atins obiectivele propuse, au avut loc activitățile stabilite, participanții și-au respectat responsabilitățile, s-au obținut rezultatele dorite.

În fluxurile de mobilitate din Marea Britanie și Lituania monitorizarea s-a realizat și cu ajutorul vizitelor de monitorizoare în urma cărora s-au întocmit rapoarte specifice.

Evaluarea proiectului a presupus mai multe tipuri de activități:

– O prima categorie de activități s-a referit la aspectul cantitativ, prin inregistrarea, valorizarea experiențelor prilejuite de participarea la proiect: a fost realizată o selecție de câte 30 de fotografii și 5 secvențe video pentru fiecare mobilitate, fiecare elev participant a relizat un jurnal personal de călătorie, în care a descris experiențele și părerile sale.

– A două categorie de activități s-a referit la evaluarea calitativă, având două ținte: Elevii participanți, care au completat câte un chestionar în care s-a urmarit felul în care participarea la proiect le-a îmbunătățit pregătirea pentru viață și i-a facut să capete încrederea că experiențele trăite i-au facut egali pe piața europeană a muncii cu alți absolvenți de profil.

O a două țintă a fost reprezentată de beneficiari indirecți ai proiectului: – dirigintele clasei din care a provenit elevul participant și profesorul de specialitate de la clasa respectivă au completat un chestionar prin care s-au evaluat schimbările elevilor/ sau daca ele au avut loc.

– Partenerii de practică de specialitate, au completat un chestionar înainte de participarea elevilor în proiect și altul după întoarcerea elevilor din fluxurile de mobilitate prin care au fost evaluate schimbările produse în pregătirea profesională a elevilor.

Contribuția partenerilor la desfășurarea activităților

Pentru atingerea obiectivelor și crearea condițiilor optime desfășurării stagiilor de pregătire practică am atras în cadrul proiectului 16 parteneri.

Organizațiile partenere au contribuit la desfășurarea proiectului "Equality în practice and work" astfel: au organizat recepția și primirea beneficiarilor; au facilitat adaptarea participanților, oferind sprijinul necesar; au organizat instruirii tehnice și practice în domeniile acoperite de proiect; au planificat programul de formare a beneficiarului împreună cu mentorul din organizația de trimitere; au eliberat documentele necesare; a supravegheat și îndrumat participanții; a organizat activități social-culturale; a pus în aplicare procedurile de monitorizare – monitorizarea s-a realizat permanent, ghidarea și sprijinul cursanților s-a realizat pe tot parcursul mobilității; – a colectat toate informațiile calitative/cantitative necesare pentru realizarea raportului final; – a colaborarat în permanență cu organizația de trimitere; a respectarea angajamentului de calitate; – a evaluat participanții.

Asigurarea calității proiectului

În etapa de pregătire a proiectului:

– s-a stabilit în Consiliul de administrație (CA) al LMK echipa de lucru pentru proiect. Au fost emise decizii aprobate în CA, au fost întocmite contracte de colaborare și fișa postului pentru fiecare membru al echipei de proiect.

– s-a încheiat cu organizațiile partenere contracte de colaborare care au cuprins detalii cu privire la fiecare activitate pe care organizația a coordonat-o, scopul activității și timpul de desfășurare; Informații privind costurile și eligibilitatea lor; utilizarea datelor cu caracter personal; durata cât contractul este valid; datele de identificare ale organizațiilor; semnăturile și ștampilele reprezentantilor legali, data și locul semnării documentului.

– a fost întocmit Acordul de învățare (Learning Agreement) care a cuprins rezultatele învățării în termeni de cunoștințe, abilități și competențe, programul activităților din plasamenet și modul de recunoaștere și validare a rezultatelor.

Încă din perioada premergătoare mobilităților participanții au fost informați cu referire la responsabilitățile pe care le-au avut pe tot parcursul mobilității.

În etapa de implementare a proiectului:

– Au fost stabilite detaliile amănunțite, au fost împărțite sarcinile clare între membrii echipei, a fost realizată diagrama Gantt – S-a realizat lansarea proiectului, campanii de informare pentru a îl face vizibil, site-ul școlii, pagina de facebook, ședinte cu părinții astfel încât toți potențialii participanți să fie informați de existența proiectului.

– S-a întocmit comisia de selecție în baza hotărârii CA și s-a desfășurat procesul de selecție bazat pe criterii bine stabilite și transparente;

– După procesul de selecție s-a semnat Learning Agrement cu fiecare participant la mobilitate.

– Au fost semnate contracte financiare cu fiecare participant în proiect.

– S-au semnat anganjamentele de calitate cu fiecare elev participant în cadrul proiectului

– Au fost pregătiți elevii participanți pentru integrarea în mediul profesional, cultural și social al țării gazdă.

– Au fost încheiate contracte cu toți furnizorii de servicii din cadrul proiectului, pentru a asigurarea transparenței financiare.

– Pe perioada mobilității au fost atribuite elevilor sarcini și responsabilități (cum au fost stipulate în Acordul dae Învățare) în concordanță cu abilitățile, competențele, cunoștințele și obiectivele formării profesionale și s-a asigurat suportul și echipamentul necesar îndeplinirii lor.

– S-au urmărit rezultatele și s-au monitorizat activitățile, consemnandu-se în fișe de monitorizare și rapoarte.

– S-a evaluat pentru fiecare participant dezvoltarea profesională și personală dobândită în urma mobilității și recunoașterea rezultatelor conform Acordului de Învățare.

– După finalizarea mobilităților au fost completate rapoartele de mobilitate.

– Au fost realizate activități de diseminare și valorizare a proiectului.

Pregătirea participanților

În cadrul echipei de proiect a fost desemnat un resposabil pentru pregătirea lingvistică și pedagogică a elevilor. Acesta a organizat programul de pregătire, a asigurat partea logistică și a colaborat cu ceilalți membrii ai echipei și cu partenerii din străinătate pentru instruirea participanților. La ședintele de instruire au fost invitați membrii echipei de proiect cât și alte persoane (profesori, tutori de practică, participanții din mobilitățile anterioare) care le-au transmis elevilor informații utile.

Tabelul nr. 4.2. Pregătirea participanților pentru fluxurile de mobilitate

Monitorizarea

Monitorizarea s-a realizat pe tot parcursul mobilității astfel:

– profesorul însoțitor a monitorizat respectarea programului de activități, îndeplinirea sarcinilor de către participanți, condițiile de cazare și alimentație. În fiecare zi s-a întalnit cu elevii și a discutat evenimentele din acea zi, a colaborat cu tutorele de practică, transmis în fiecare zi managerului de proiect un rezumat al zilei respective care a cuprins informații despre programul zilei și respectarea/nerespectarea lui, condițiile de cazare și masa pentru elevi, conflictele aparute și modul de mediere al lor, a verificat intocmirea jurnalului de practică.

– tutorele de practică a monitorizat zilnic elevul pe parcursul celor 6 ore de activități practice, a urmărit îndeplinirea sarcinilor și calitatea acestora, a urmărit completarea corectă și completă a jurnalelor de practică, a întocmit fișa de observare pe care a transmis-o către responsabilul cu formare profesională și profesorului însoțitor

– responsabilul formare profesională a supervizat activitatea și a monitorizat progresul pregatirii profesionale pe baza fișelor de observatie de la tutorele de practică și profesorul însoțitor

– managerul de proiect a fost informat zilnic prin email de buna desfășurare a activității

Figura 4.2. Metodele și instrumentele folosite pentru monitorizare

Organizarea activităților în perioada mobilității

Activitățile desfășurate în cadrul proiectului au fost repartizate în concordanță cu structura anilor școlari 2016-2017, 2017-2018, evaluările semestriale, calendarul examenelor naționale și simulărilor la nivel liceal.

Activitățile din timpul fluxurilor de mobilitate s-au desfășurat astfel: întampinarea participanților și prezentarea aspectelor organizatorice legate de cazare, transport, masă, regulile de comportament, programul pentru cele două săptămâni de stagiu, persoanele responsabile de practică; evaluarea inițială a elevilor, prezentarea normelor de protecție a muncii și regulamentul de ordine interioară; participarea elevilor la stagiile de pregătire practică 6 ore pe zi, timp de 10 zile, conform Acordurilor de Învățare (Learning Agreement), evaluarea intermediară, evaluarea finală. Pe tot parcursul fluxurilor de mobilitate au avut loc activități de monitorizare. În toate cele trei fluxuri de mobilitate elevii au fost implicați în activități culturale.

Tabelul nr. 4.5. Structura fluxurilor de mobilitate

Tabelul nr. 4.6. Dificultățile întâmpinate

Feedback-ul participanților

Din chestionarele aplicate elevilor participanți rezultă că aceștia au considerat participarea în cadrul proiectului "Equality in practice and work" ca o oportunitate de a-și imbunătăți competențele profesionale și lingvistice, de a-și gasi un loc de munca atât în țară cât și în strainatate, de a întâlni oameni noi și a vedea valoarile altor culturi, de a-și dezvolta abilități precum adaptabilitatea.

În urma participării la fluxurile de mobilitate elevii consideră că și-au îmbunătățit competențele profesionale, și-au îmbunătățit capacitatea de comunicare în limba engleză, sunt mai increzatori și convinsi de abilitățile sale, sunt capabili sa se adapteze la situații noi, sunt mult mai deschiși și interesați de provocări, se simt europeni.

Toți elevii participanți cred că șansele să își găsească un loc de muncă mai bun, atât în țara cât și în strainatate a crescut. Aceștia au o idee mai clară privind viitor carierei lor și le este mai ușor să iși imagineze că lucrează sau trăiesc în țara în care au participat la mobilitate sau altă țară europeană.

Elevii participanți și-au manifestat interesul pentru participarea în continuare la proiecte de mobilitate Erasmus+ și s-au devenit interesati și de alte tipuri de proiecte adresate tinerilor.

Elevii participanți au fost impresionați de faptul că pot să lucreze în echipă cu persoane din altă țară și că pot face față cerințelor de la un loc de munca din strainătate. Ei recomandă acest tip de mobilitate pentru că este o experiență nouă și unică din care pot învăța multe lucruri.

În urma finalizări cu succes a fluxurilor de mobilitate, cei 31 de elevi participanți au căpătat mai multă încrede în proiectele oferite de școală și nu mai sunt retinceți în implicarea în activitățile propuse.

Graficul nr. 4.2. Feedbackul participanților

Tabelul 4.7. Rezultatele învățării obținute de elevii participanți în proiectul

„Equality in practice and work”

Unitățile de competențe au fost identificate pe baza SPP-urilor și Curriculumului pentru fiecare clasa valabile în anul școlar 2016-2017.

Tabelul nr. 4.8. Rezultatele proiectului în cifre

Recunoașterea rezultatelor elevilor

Graficul nr. 4.3. Certificatele și documentele obținute de participanți

Tabelul 4.9. Impactul proiectului "Equality in practice and work"

Tabelul 4.10. Disemninarea rezultatelor

Tabelul 4.11. Grupurile țintă ale diseminării

Concluzii

În prezent asistăm pe plan mondial la o nouă redefinire a economiei, care pune accentul pe rolul serviciilor în strategiile de dezvoltare. Acest tip de economie a fost denumit în literatura de specialitate ca „economia serviciilor”, „al treilea val”, „societatea cunoașterii”, „societatea post-industrială”, „societatea informațională”. Caracteristic acestui tip de economie este faptul că la crearea avuției naționale contribuie în mare măsură activitățile de servicii iar dezvoltarea tehnologiei informației și comunicațiilor este supusă permanent inovațiilor într-un ritm accelerat.

Progresul tehnic a pătruns și în sectorul terțiar, mai ales prin dezvoltarea rapidă a informaticii și a tehnologilor moderne din domeniul telecomunicațiilor. Automatizarea proceselor a condus la reduceri de personal în anumite ramuri cum ar fi transporturi, comerț cu ridicata, telecomunicații, servicii bancare, de asigurări etc. Totuși, pe măsură ce tehnologia avansează, apar și noi tipuri de nevoi care solicită la rândul lor servicii diversificate. Sectorul serviciilor nu este amenințat de progresul tehnologic decât în ceea ce privește structura lui.

Pregătirea forței de muncă trebuie să urmărească ocuparea populației active în domeniile și pe locuri de muncă care să se încadreze cel mai bine în ceea ce societatea are nevoie și, în același timp, să aducă satisfacție personală, valorificând potențialul uman la mxim. În societatea contemporană, factorii de decizie din sfera economică, socială și politică trebuie să depună eforturi pentru realizarea concordanței dintre ceea ce dorește fiecare persoană activă să facă, talentul și competențele pe care le deține și ceea ce trebuie să facă, astfel capacitatea umană să fie valorificată economic și social în cele mai avantajose condiții.

Scopul prezentei lucrări constă în evidențierea particularităților pregătirii profesionale a tinerilor pentru inserția pe piața muncii în corelație cu influențele dezoltării sectorului terțiar asupra cererii și ofertei de forță de muncă.

Prima parte a lucrării cuprinde elementele teoretice importante referitoare la piața muncii, evoluția acesteia în timp, factorii care o influențează și care determină dezechilibrele dintre cererea și oferta de forță de muncă.

De la izgonirea sa din rai, omul a fost și este obligat să muncească pentru a obține ceea ce are nevoie sau își dorește. Statutul muncii a evoluat însă în timp, ca rezultat al gradului de dezvoltare socială, economică și intelectuală a celor care au prestat munca. În zilele noastre munca se desfășoară în diverse forme în cadrul unor structuri socioeconomice din ce în ce mai complexe.

Munca are o importanță covârșitoare pentru om, fiind condiția de bază a vieții omenești și a progresului social. Munca nu mai este văzută de oameni doar ca o activitate realizată pentru satisfacerea trebuințelor personale. În zilele noastre muncă este mai mult despre imaginea de sine, identitate și scop. Impactul pe care munca o are asupra oamenilor din jur, a comunității și chiar la nivel mai înalt, asupra omenirii, devine scopul esențial al muncii. Oamenii nu își mai aleg munca doar pentru nevoile personale, pentru remunerare sau recompensă materială, ei vor să aibă sentimentul că munca lor are sens, este utilă societății, este valoroasă.

Caracteristica generală a piței actuale a forței de muncă o constituie dezechilibrul dintre cerere și ofertă, sub forma rămânerii în urmă a cererii de forță de muncă în raport cu oferta, ceea ce face ca o parte destul de însemnată a populației apte de muncă să nu poată fi utilizată, prin aceasta cronicizând fenomenul șomajului.

A doua parte a lucrării pune în evidență caracteristicile sectorului terțiar precum și rolul pe care acesta îl are în ocuparea forței de muncă.

Economia modernă s-a dezvoltat pornind de la cea bazată pe extracția de materii prime pentru consum și vânzare, la cea care este acum, mai dependentă de veniturile din servicii. Această schimbare economică este importantă de înțeles din punct de vedere sociologic deoarece influențează proporția populației implicate în diverse activități care susțin economia.

Sectoarele economice reprezintă diviziuni ale activității economice ale unui stat (sau teritoriu) în așa-zise sectoare: primar, secundar, terțiar și cuaternar, la care se adaugă mai nou și sectorul quinar. Această divizare a economia unei națiuni în sectoare de activitate este utilă pentru a defini proporția populației implicate în activități diferite.

Serviciile trebuie înțelese ca rezultatul activităților sociale utile, prin care se satisfac necesități materiale și spirituale ale populației, întreprinderilor, organizațiilor economice și instituțiilor. Economistul american Theodore Levitt considera că „Nu există sectoare de servicii ca atare. Există doar sectoare ale căror componente de servicii sunt mai mari sau mai mici decât cele ale altor sectoare. Toată lumea servește pe cineva”.

Corelarea sistemului educațional cu piața muncii este prezentată în partea a treia a lucrării unde sunt propuse cele mai eficiente soluții pentru formarea profesională a generațiilor tinere în contextul actual, supus schimbărilor permanente.

Cele mai eficiente soluții adoptate în România pentru corelarea sistemului educațional cu piața muncii sunt:

1. Introducerea CDL-urilor (Curriculum în dezvoltare locală) la clasele din ciclul inferior al liceelor tehnologice. Curriculumul în dezvoltare locală (CDL) constituie oferta curriculară specifică fiecărei unități de învățământ și este realizat în parteneriat cu agenții economici. Prin această ofertă curriculară se asigură cadrul necesar adaptării pregătirii profesionale a elevilor la cerințele pieței muncii locale și județene. Proiectarea și evaluarea curriculumului în dezvoltare locală implică angajarea partenerilor sociali (agenți economici, asociații/organizații locale ale angajatorilor și/sau ale angajaților) în procesul de identificare a competențelor specifice pieței forței de muncă locale și a situațiilor de învățare oferite elevilor.

2. Utilizarea metodei “firmă de exercițiu” la nivelul tuturor unităților de învățământ cu profil servicii, prin introducerea conținuturilor specifice în curriculumul național (în baza Ordinului 3172/2006). Firma de exercițiu este o metodă inovativă de învățare ce vizează dezvoltarea aptitudinilor de muncă pentru elevi în vederea îmbunătățirii adaptabilității acestora la cerințele primului loc de muncă relevant.

O metodă interactivă de învățare pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, o concepție modernă de integrare și de aplicare interdisciplinară a cunoștințelor, o abordare care asigură condiții pentru probarea și aprofundarea practică a competențelor dobândite de elevi în pregătirea profesională.

3. Oportunitățile de formare profesională prin proiectele programului Erasmus+.

Acestea se adresează în principal liceelor cu profil tehnic și vocațional, însă ar trebui extinse la nivelul întregului sistem de învățământ liceal, având în vedere avantajele pe care le aduc atât dezvoltării profesionale dar mai ales celei personale a elevilor.

Programul Erasmus+ este conceput cu scopul de a sprijini eforturile țărilor participante la program de a utiliza în mod eficient talentul și capitalul social al Europei, într-o perspectivă a învățării pe tot parcursul vieții, prin corelarea sprijinului acordat învățării formale, non-formale și informale în domeniile educației, formării și tineretului.

Investiția în cunoștințe, aptitudini și competențe va aduce beneficii pentru persoane fizice, instituții, organizații și pentru societate în ansamblu, contribuind la creșterea economică și la asigurarea echității, prosperității și a incluziunii sociale în Europa și nu numai.

Ultima parte a lucrării prezintă analiza impactului proiectului de mobilitate Erasmus+ „Equality in practice and work” asupra pregătirii profesionale precum și a inserției pe piața muncii a elevilor participanți.

Scopul principal al proiectului a fost să creeze condițiile necesare pentru formarea competențelor profesionale la nivelul exigențelor standardelor de pe piața muncii europene pentru elevii claselor din filiera tehnologică, profil Servicii, calificarea Tehnician în turism din ai Liceului Teoretic „Mihail Kogălniceanu” Snagov (LMK).

Scopul proiectului a fost atins prin organizarea a trei fluxuri de mobilitate pentru formarea profesională (VET) a elevilor, cu o durată de două săptămâni, în trei țări europene diferite (Marea Britanie, Grecia și Lituania), pentru 31 elevi înscriși la LMK Snagov, profil Servicii, domeniul Turism și alimentație, calificarea Tehnician în turism.

Proiectul „Equality in practice and work” a adus realizări ce au depășit așteptările inițiale.

Astfel a crescut dimensiunea internațională a LMK Snagov prin dezvoltarea parteneriatelor educaționale la nivel european cu instituții din trei țări europene. În cadrul acestui proiect, LMK Snagov a colaborat cu 21 de organizații din 3 țări diferite pentru desfășurarea stagiilor de practică, 16 dintre acestea fiind parteneri direcți, iar 5 prin intermediul partenerului Tellus Education Group din Marea Britanie.

A crescut interesul absolvenților de clasa a VIII-a pentru învățământul profesional și tehnic. În urma activităților de diseminare a proiectului, absolvenții ciclului gimnazial au manifestat interes pentru înscrierea la clasele cu profil servicii, specializarea turism și alimentație ceea ce s-a demonstrat prin creșterea mediei de admitere și creșterea numărului de elevi înscriși la această specializare la nivelul liceului. Au aparut oportunități de angajare pentru elevii care au participat în cadrul fluxurilor de mobilitate. După finalizarea stagiului de pregătire o parte din organizațiile partenere din Marea Britanie și Grecia au invitat elevii participanți să rămână ca angajați în unitate sau să revină când finalizează studiile.

Bibliografie

Webografie