Fundamentarea Unui Proiect de Necesitate Publica

INTRODUCERE

Pentru ca programele finanțate sau co-finanțate din bani publici să își îndeplinească scopul și obiectivele cu maximă eficiență este necesară evaluarea lor și măsurarea impactului pe care îl au asupra indivizilor, grupurilor și comunităților.

Scopul acestei lucrari este de a evidenția punerea fundamentelor unui proiect de necesitate publica, beneficiile evaluării sale și impactul social pe care il produce. Un accent deosebit va fi pus pe studiul de caz social in comunitatea roma dintr-o localitate rurala și pe metodele utilizate pentru realizarea proiectului public.

Am conceput aceasta lucrare structurata pe 4 capitole in care vom dezbate conditiile fundamentarii, necesitatea, realizarea si evaluarea eficientei unui proiect public .

Astfel, in primul capitol vom aborda domeniile de aplicatie ale activitatilor de tip proiect public , proiectele de investitii , cele specifice colectivitatilor teritoriale si proiectele publice private din perspective ONG-urilor.

In al doilea capitol vom parcurge necesitatea implementarii unui proiect public, impreuna cu obiectivele urmarite in realizarea sa si diferitele strategii de fundamentare a proiectului.

In al treilea capitol vom discuta pe larg despre etapele elaborarii unui proiect de necesitate publica, mai precis despre eficienta lui, analiza riscului intreprinderii unui astfel de proiect si in final evaluarea proiectului pe baza unor criterii standard.

Capitolul al patrulea este rezervat unui studiu de caz in care vom analiza modalitatile de integrare a romilor intr-o localitate rurala.

CAP.1 DOMENII DE APLICATIE ALE ACTIVITATILOR DE TIP PROIECT PUBLIC

Proiecte de investitii

Activitatea de investiții a agenților economici se înscrie pe coordonatele strategiilor de dezvoltare economico-socială, concretizate la rândul lor în programe sau proiecte. Programele au o delimitare temporală imprecisă și o arie de cuprindere largă, și de aceea, de cele mai multe ori, pentru implementare lor este nevoie să fie detaliate într-un portofoliu de proiecte.

In acest context proiectul de investiții se definește ca un ansamblu optimal de acțiuni de investiții bazate pe o planificare sectorială, « globala și coerenta, pe baza careia,o combinatie definita de resurse umane,materiale etc provoaca o dezvoltare economica,sociala determinata ».

Din definiție reținem că, un proiect pentru a fi aplicat, necesită un ansamblu de mijloace, diferite ca natura care, pentru a fi puse în operă trebuie să se intreprindă acțiuni bine coordonate. Altfel spus, orice activitate trebuie să se desfășoare într-o ordine prestabilită, nici prea devreme deoarece aceasta poate însemna risipă de resurse, nici prea târziu deoarece poate compromite însăși scopul pentru care se realizează proiectul.

În sfârșit, proiectul trebuie să aibă un scop bine definit și cuantificat care, chiar dacă nu se identifică cu scopul programului din care deriva proiectul, trebuie să contribuie la realizarea acestuia.

Proiectul de investitii este motivația concretă a unor cheltuieli prezente în speranța unor avantaje viitoare. Trăsăturile sale specifice care-l deosebesc, nu numai de activitățile curente, dar și de alte tipuri de proiecte sunt: amploare, finalitate și structură.

Finalitatea este strâns legată de obictivul investiției: crearea și punerea în exploatare a unui echipament/serviciu, cucerirea unei piețe, schimbarea unei tehnologii. După finalitate proiectele de investiții pot fi clasificate astfel:

1. Proiecte pentru crearea de produse /servicii noi a căror originalitate constă în faptul că se caută eficiență, rentabilitate într-un produs sau serviciu care nu există. Este o aventură când se face trecerea de la ideie la produs în care rata mortalității (pierderilor) este ridicată. Bineînțeles că există avantaje care stimulează întreprinzătorii să riște, piața constituind de regulă un punct nevralgic care impune adaptare capacităților, a tehnologiilor de fabricație. Găsirea celor mai bune răspunsuri la cerințele piaței presupune o multitudine de ipoteze de armonizare a trinomului; tehnologie/produs/piață.

2. Proiecte de creștere a productivității a căror finalitate dă răspuns căutărilor de oportunitate la schimbarea echipamentelor și tehnologiilor. Sunt proiecte relativ ușoare; produsele sunt cunoscute, piața de asemenea.

Dificultățile pot să apară din greșeli de evaluare, în special al costurilor induse de noile echipamante; costurile formării personalului, ale organizării proceselor, suprasolicitării administrative etc. Toate investițiile de înlocuire se bazează pe acest tip de proiect.

3. Proiecte de creștere a capacității de producție/desfacere presupun acțiuni de redimensionare a pieței și a echipa mentelor de producție care, în final conduc la modificarea taliei intreprinderii.

Principalul fundament îl constituie studiile de marketing care arată o cerere insolvabilă cronică. La stabilirea dimensiunii proiectului se corelează studiul cererii cu studii de capacitate optimă de producție. În cazul acestor proiecte incertitudinea derivă din particularitățile segmentului de piață vizat și din costurilor induse de schimbările tehnologice.

4. Proiecte de investiții sociale (colective) aici însă termenul de “social” capătă două accepțiuni:

a) Se referă la problemele salariaților firmei și în acest caz proiectul are ca finalitate modificarea condițiilor de muncă și de securitate în intreprindere. Aceste probleme sunt cuprinse ca o componentă a unui proiecte mai amplu din tipurile prezentate mai sus. Uneori însă este nevoie de proiecte specifice pentru rezolvarea unor probleme sociale – ecologice presante cum ar fi de pildă, condiționarea aerului în secțiile de producție, automatizarea iluminatului artificial în funcție de anumite caracteristici ale ale proceselor de muncă.

b) Se referă la rezolvarea unor probleme de interes general al unor colectivități teritoriale cum ar fi proiecte de amenajare teritorială, de infrastructură, și toate proiectele administrației publice care se substituie inițiativei private.

Studiul de fezabilitate care stă la baza deciziei de acceptare sau respingere al proiectului se vor face în principal prin prisma intereselor comunității locale.

Deci evaluarea economică, studiul de impact, dictează decizia. Durata de viață a acestor proiecte este mare (30 – 50ani) și punctul nevralgic al acestor proiecte îl constituie costurile și rentabilitatea care se judecă pe astfel de perioade mari (pentru Eurotunel calculul RIR-ului s-a făcut pentru o perioadă de 60 de ani).

c) Alături de aceste două aceepțiuni putem întâlni și o categorie intermediară și anume “proiectele servicii publice” – realizate de colectivitățile locale dar care au trăsături de proiect de intreprindere. Astfel de proiecte nu caută neapărat rentabilitate și profitabilitate, dar reclamă autonomie gestionară. In trecut aceste proeicte erau tratate cu superficialitate,decizia de realizare a lor depinzând aproape în exclusivitate de posibilitățile de finațare ale primăriilor.

Astăzi și sectorul serviciilor publice este tot mai mult influențat de condițiile mediului concurențial care impun regândirea principiilor de gestiune. Autonomia gestionară a colectivităților teritoriale, accesul lor la piața financiară elimină în mare măsură constrângerile financiare. Ca atare linia strategică se sprijină pe ideea că cetățeanul este un client exigent care plătește pentru a primi servicii de calitate.

5. Proiecte de dezvoltare au legătură cu toate tipurile prezentate mai înainte, dar se detașează prin scopul declarat – dezvoltarea intreprinderii.

Amploarea, inovarea sunt subordonate acestui scop specific și de aici derivă câteva particularități:

􀀹 costurile adaptării tehnologice în cazul proiectelor de transfer tehnologic între țări cu niveluri de pregătire tehnologică diferită.

􀀹 riscul de respingere a mediului care este prezent, mai ales ân cazul unor implanturi în zone ostile, de exemplu zonele rurale,

􀀹 lentoarea demarajului – adesea, plecând de la imputurile clasice, atingerea parame – trilor de succes este amânată, șansele de reușită fiind mai slabe la aceste proiecte.

După sectorul de activitate avem trei categorii de proiecte: – proiecte de întreprindere comecială, proiecte de gestiune a serviciilor publice, proiecte de exploatarea resurselor naturale.

1. Proiectele comerciale, la nivelul societăților comerciale înțelegând nu numai dezvoltarea modernizarea capacităților existente, ci și construirea de noi unități de producție. Aceste proiecte sunt rezultatul unui proces adesea lung și dificil care poate fi rezumat la patru etape.

Prima etapă constă în definirea unei strategii aceasta fiind apanajul conducerii generale a firmei.

A doua etapă constă în elaborarea unui proiect în acord cu strategia definită. De regulă este de competența departamentelor comercial sau de dezvoltare dar care trebuie să colaboreze cu serviciul tehnic.

A treia etapă se referă la aprecierea fezabilității proiectului care presupune: analiza de piață, analiza de eficiență și analiza de risc. În general studiul de fezabilitate este o realizare internă a firmei, dar se poate apela la consultanți externi. Este posibil ca rezultatele și concluziile sale să difere de cele ale analizelor făcute de băncile finantatoare. Chiar și criteriile de acceptabilitate ale bancherilor (eligibitatea) pot să fie diferite de cele ale agentului declanșator.

De aceea trebuie să se facă o analiza critică a proiectului în ideia că ar putea fi finanțat din surse externe.

La studiul de fezabilitate fiecare departament trebuie să-și aducă aportul pe domeniul să de activitate: direcția tehnică va analiza tehnologia aplicată, va evalua rezultatele exploatării, costurile de investiții și de exploatare, direcția financiară va evalua eficiența proiectului, implicațiile fiscale, direcția juridică va studia implicațiile legislative și fiscale.

Ultima etapă este decizia de acceptare sau de respingere a proiectului fiind apanajul celui mai înalt nivel al managementului firmei

În diferitele faze ale ciclului de viată ale proiectului industrial intervin o serie de factori (intervenanții, actorii) care intră relații de conlucrare pe linia implementării și exploatării proiectului.

Actorul principal, agentul declanșator al unui proiect este, de cele mai multe ori, o societate comercială existentă. Însă, pentru proiecte de anvergură se impune nevoia de a se creea o entitate specifică al cărui singur activ este acel proiect iar fondurile alocate se adresează numai finanțării acestuia.

2. Proiecte de gestiune a serviciilor publice – au în vedere asumarea de către societății de drept privat a gestiunii unui serviciu public. Este un proces decizional diferit decât precedentul deoarece intervine un nou actor entitatea publică” care este inițiatoarea ofertei (appel d’offres, tender offer) sau, mai general al unei consultări. Cronologic, procesul de lansare a unui astfel de proiect poate să fie descompus în trei faze.

Prima fază constă în lasarea ofertei/consultației de către entitatea publică care poate să fie: Statul,un oraș, un grup de localități,etc. Prin caietul de sarcini trebuie să se precizeze: natura serviciului, data limită de răspuns, ce trebuie respectate de fiecare candidat, alte exigențe specifice de formă sau de fond, cum ar fi; tipul de montaj juridic avut în vedere; delegarea serviciului public sub formă de concesiune sau convenții de construcție și exploatare distincte. Pentru anumite servicii publice nu sunt acceptabile anumite moduri de remunerare, ceea ce presupune un anumit aranjament financiar. De exemplu, o uzină de apă potabilă sau o centrală termică pot face obiectul unui contract de concesiune dar nu și o uzină de tratare a deșeurilor menajere.

Delegarea unui astfel de serviciu public în Franța de tratare a deșeurilor menajere face obiectul unui montaj care se numește “bail emphyteotique administratif avec convention d’exploitation non detachable”, iar în vorbirea anglo-saxonă se spune un aranjalități,etc. Prin caietul de sarcini trebuie să se precizeze: natura serviciului, data limită de răspuns, ce trebuie respectate de fiecare candidat, alte exigențe specifice de formă sau de fond, cum ar fi; tipul de montaj juridic avut în vedere; delegarea serviciului public sub formă de concesiune sau convenții de construcție și exploatare distincte. Pentru anumite servicii publice nu sunt acceptabile anumite moduri de remunerare, ceea ce presupune un anumit aranjament financiar. De exemplu, o uzină de apă potabilă sau o centrală termică pot face obiectul unui contract de concesiune dar nu și o uzină de tratare a deșeurilor menajere.

Delegarea unui astfel de serviciu public în Franța de tratare a deșeurilor menajere face obiectul unui montaj care se numește “bail emphyteotique administratif avec convention d’exploitation non detachable”, iar în vorbirea anglo-saxonă se spune un aranjament BOT (Build- Operate-Transfert/Construiește, exploatează și transferă) sau BOOT (Build-Own – Operate- Transfert/Construiește, posedă, operează și transferă).

Obiectivul entității publice este de a atrage intreprinderi de renume. Pentru a nu avea prea multe oferte de studiu, poate să facă o preselecția a candidaților cărora li se va îmâna caietele de sarcini și care pot deci să liciteze(bid)

A doua fază în care candidații își elaborează/pregătesc propriile oferte. Acestea vor fi în funcție de exigențele si gradul de precizie cerut prin caietul de sarcini. In genral ele trebuie să cuprinda un borderou de preturi si un model de contratct care stabileste exigențele și relațiile dintre ofertant și entitatea publică. Nu trebuie să fie neglijate și eventualele exigențe ale viitorilor finanțatori atât în ceea ce privește conținutul contractului de concesiune cât și al rentabilității economice. Devine inevitabil ca să prezinte structura de finanțare pe care se bazează candidatul la concesiune. Ultima fază constă în desemnarea câștigătorului ofertei care se face de către entitatea publică care a lansat oferta.

Principalele domenii în care se pot realiza astfel de proiecte sunt transportul în comun, uzine de apă potabilă sau de epurare, de tratare a deșeurilor menajere, rețele și centrale termice etc.

Proiectul de concesiune de serviciu public (BOT Project) presupune deci prezența unui actor nou și important “concedent”. Prin definitie este o entitate publică care, în funcție de domeniu, poate fi: guvernul (pentru construcția unei autostrăzi cu plată), consilul local al unei localități. Aceasta caută sa delege executarea unui serviciu public unui concesionar o firmă privată sau mixtă. Relația dintre cei doi, în urma concursului de oferte se legiferează printr-un contract de concesiune care cuprinde ansamblul de obligațiunii ce revin părtilor atăt de natură cantitativa cât și calitativă. De exemplu: pentru o instalație de tratare a deșeurilor menajere contratctul trebuie să prevadă cantitatea minimă de deșeuri pe care colectivitatea locală se angajează să pună la dispoziție (pentru ca exploatarea sa fie rentabilă), normele ecologice ce trebuie respectate(de emisie de gaze, calitatea și conținutul resturilor solide), modul și prețul de livrare a deșeurilor etc.

Normele în domeniu executării serviciilor publice trebuie să fie severe și responsabilitatea concedantului nu dispare odată cu încheierea acestui contract. De aceea derularea contractului înseamnă executarea serviciului cade în sarcina concesionarului dar concedantul își arogă dreptul de control de bună execuție a serviului pe toată durata de serviciu. Deci concedantul nu este și nu trebuie să devină un simplu figurant. Din contra semnatura sa poate să aibă mare influență asupra repartizării riscurilor și a structurii aranjamentului financiar propus de finanțator.

Proiecte legate de exploatarea bogățiilor naturale reprezintă o îmbinare a particularităților celor două tipuri prezentate mai sus, deoarece deși nu implică nici o responsabilitate de serviciu public totuși relația concedant/concesionar este cel mai adesea prezentă. Ele se referă la dezvoltarea și exploatarea de către o societate privată a unor bogății naturale (petrol, gaze, minerale utile) ale unui stat. În cadrul acestor proiecte avem o combinare a unei faze de tip indutrial în timpul căreia firm aprivată își asumă riscul de succes în căutările sale și în caz de succes urmează faza in care entitatea publică acordă societății industriale dreptul de exploatare a rezultatelor cercetărilor făcute în schimbul unei redevențe. Exemplul cel mai concludent este cel de explorare a unui câmp petrolier sau de gaz. Într-adevăr, mijloacele financiare și tehnice necesare explorării subsolului unei zone descurajează cel mai adesea statul să faca el însuși investigații.

În consecință, marile grupuri petroliere, pe baza unor studii profunde de geologie și istorie a zonei, sunt dispuse să facă aceste explorări pe riscul lor.

Statul le acordă sau se angajează să le acorde concesiunea în cazul în care explorările sunt fructuoase. Costul de explorare este suportat în întregime de firma exploratoare, contractul de concesiune prevăzând un partaj la producție (sistemul royalties de exemplu) între concedant și concesionar. Exploatarea se poate realiza și de entitatea publică ân colaborare cu un profesionist în domenuiu la care se poate implica și sectorul bancar.

Unui program de dezvoltare bine articulat, poate fi detaliat într-un portofoliu de proiect, care pot să se afle,sau nu, în relații de intercondiționare. Din acest punct de vedere relațiile dintre proiecte pot fi; de compatibilitate sau de incompatibilitate tehnic-constructivă și funcțională.

1. Proiecte incompatibile sunt acele proiecte care, din punct de vedere tehnic-constructiv se exclud reciproc deoarece îndeplinesc aceleași funcțiuni. Exemplul cel mai concludent, în acest sens, sunt variantele unui proiect de investiții care se deosebesc între ele din punct de vedere al soluțiilor tehnologice adoptate, al soluțiilor constructive sau de amplasament,etc dar care, în final, servesc aceluiasi scop pentru care s-a realizat proiectul. Adoptarea uneia dintre variante exclude în mod automat posibilitatea realizarii concomitente a celorlalte variante în cadrul proiectului respectiv.

2. Proiecte compatibile, (independente), sunt acele proiecte care, din punct de vedere tehnic-constructiv, se pot realiza simultan, fără ca să fie afectate performanțele unuia sau altuia. Singura problema care se pune in acest caz este de ordin financiar, dacă agentul economic declanșator are capacitatea financiară necesară pentru realizarea simultană a mai multor proiecte. Dar și în cazul proiectelor compatibile sunt frecvente cazurile când între ele există o anumită interdependență în sensul că, acceptarea sau respingerea unui proiect poate influența decizia referitoare la un alt proiect. Proiectele aflate in această situație se numesc proiecte contingentate. Dupa natura relațiilor de contingentare dintre ele deosebim urmatoarele situații:

2. a. Proiecte complementare la care, din considerente de natură tehnică, comerciala etc, decizia privind un proiect influiențează automat decizia de adoptare sau de respingere cu privire la un alt proiect.De pildă, realizarea Combinatului siderurgic Arcelor Mittal de la Galați a condus în mod obiectiv la decizia realizării unui proiect de amenajare a unui port unde să poată fi operate nave mineraliere maritime, sau mai recent, succesul campaniei de lansare pe piața românească a produselor Coca-Cola au condus la ideea implementării unor proiecte de producție ale acestei firme în România.

Exemplele prezentate deși sunt simple ele conduc la eforturi financiare suplimentare. De aceea este recomandabil ca atunci când apar astfel de situații să se procedeze la o grupare a tuturor problemelor (proiecte parțiale), pentru putea fi studiate, ca un proiect complex, de mare anvergură și care va creea premisele ca să fie implementat în mod etapizat în funcție de disponibilul de resurse ale investitorului.

2. b. Proiecte contingentate în funcție de criterii de eficiență când, eficiența unui proiect depinde de decizia de adoptare sau de respingere a unui alt proiect. In acest cadru putem vorbi de contingentare pozitivă sau negativă în funcție de modul cum se manifestă adoptarea sau repingerea unui proiect la nivelul eficienței altui proiect. Un proiect este întodeauna rodul inițiativei unui agent economic declansator. Acesta poate aparține sectorului public sau sectorului privat, organe ale administratiei publice locale sau centrale, sau chiar unele organisme internaționale.

Indiferent de agentul declanșator, trebuie subliniat că, mai ales în țările în curs de dezvoltare, organele puterii publice joacă un rol major în implementarea proiectelor de investitii. Deasemenea, proiectele care cuprind transfer de tehnologie, în majoritatea cazurilor, au ca suport financiar o combinație de surse locale si străine. In astfel de situatii, proiectul trebuie să fie structurat pe două părți distincte;

􀂃 partea străină, care de obicei are ca obiect transferul de tehnologie și este finanțată în devize, de regulă din surse străine;

􀂃 partea locală, care se va finanța în monedă locală, din surse proprii ale agentului economic declansator, sau din credite interne rambursabile tot în moneda locală având ca obiect realizarea lucrarilor de construcții, de geniu civil, echipamente curente etc.

1.2. Proiecte specifice colectivitatilor teritoriale

În viziunea tradițională serviciile publice sunt “ansamblul de activități puse în slujba membrilor unei comunități teritoriale” .Față de activitățile cu caracter comercial ele prezintă trei trăsături definitorii :

􀂙 Actorul principal este o entitate publică (administrație, colectivitate locală/teritorială) sau un organism reprezentativ mandatat.

􀂙 Scopul final al serviciilor este de a satisface nevoi de interes general ale membrilor colectivității umane arondate.

􀂙 Reglementarea acțiunilor se face prin norme specifice de drept administrativ.

În acest context, câmpul de aplicație este foarte divers cuprinzând:

􀂙 Activități cu caracter economic, de tip industrial sau comercial: alimentare cu apă,distribuție gaze, energie electrică, salubritate (colectarea, transportul, depozitarea și tratarea deșeurilor menajere,etc). Sunt activități care pot funcționa în regim de autonomie gestionară, pe baza veniturilor care le realizează din tarifele percepute de la utilizatori (populație).

􀂙 Activități cu caracter noncomercial/noneconomice, care depind de alocațiile de la bugetul colectivității teritoriale, ca de exemplu: spații verzi, curățenie străzi, servicii culturale (teatre, muzee,etc) activități cu caracter de protecție socială, ș.a.

Această delimitare este necesară în cadrul procesului de gestionare a serviciilor, alegerea modului de execuție a serviciilor influientează procesul de fundamentare a proiectelor de investiții de dezvoltare sectorială.

Din punct de vedere al domeniilor de activitate, datorită preocupărilor edililor de a satisface cât mai complet nevoile cetățènilor electori în spiritul solidarității și echității sociale, câmpul de aplicație cuprinde un evantai larg de activități.

În procesul de elaborare a strategiilor de activitate și demararea unor proiecte fiecare domeniu trebuie să fie supus unei analize detaliate pentru a se releva subactivități bine delimitate spațial și tehnologic. De exemplu; în orice localitate urbană modernă serviciul “salubritate” trebuie să conțină subactivitățile: colectarea deșeurilor de la populație, transportul lor, depozitarea în zone special amenajate și tratarea lor pentru a le face inofensve din punct de vedere ecologic.

Este posibil însă (cum este cazul și al orașelor românești – inclusiv capitala), să lipsească activitatea de tratare prin procese de incinerare – recuperare.

În prezent se manifestă o tendință tot mai evidentă de a se “rentabiliza” tot mai multe servicii publice, în ideea că cetățeanul este un client care cumpără servicii. Problema se pune în contextul a două categorii de constrângeri; pe de o parte mijloacele și resursele consiliilor populare sunt insuficiente în raport cu nevoile cetățenilor, iar pe de-altă parte trebuie să se facă față unor exigențe sporite privind calitatea serviciilor oferite. Astfel, singura soluție viabilă și durabilă este parteneriatul cu sectorul privat.

După cum am arătat anterior, activitatea aleșilor colectivitătilor teritoriale are o delimitare spațială strictă; zona sau localitatea pe care o reprezintă și sunt mandatați să o administreze. Eliminând activitățile curente specifice funcțiilor administrative, preocuparea lor strategică se înscrie pe coordonatele amenajării teritoriului în vederea sporirii valențelor sale economice, sociale, peisagistice,etc.

În comunitățile urbane moderne viziunea urbanistică tradițională, bazată pe principiile zonării a fost treptat, treptat abandonată, deoarece s-a constatat că a condus la pierderea identității și spiritului multor localități.

Până prin anii `60, problemele privind amenajarea teritoriului se rezuma la stabilirea destinației generale a terenului pe baza unei previziuni mecanice astfel;

􀂾 pe baza previziunilor demografice, privind tendințele de creștere a populației; sporul natural, imigrație, emigrație, se previzionau necesitățile de locuințe, locuri de muncă, paturi de spital, număr de clase/școli, etc,

􀂾 se calculau deficitele/execedentele prin compararea necesităților previzionate cu situația existentă la zi,

􀂾 se transformau deficitele în necesar de suprafețe iar alegerea amenajărilor se reducea la clădiri, locuri de muncă.

Viziunea modernă se bazează pe spiritul de competiție dintre între localități, în acord cu exigențele cetățenilor electori. Proiectele administrației publice locale devin spirit și tradiție transformate în cifre și structuri cartografice.

Nevoia de promovare a imaginii localității are cel puțin patru motivatii : .

Economice – atragerea întreprinzătorilor pentru implanturi de societăți comerciale, prin crearea unui climat propice competiției,

Rezidențiale – stimularea înființării de gospodării individuale prin crearea unui cadru rezidențial civilizat, caracterizat prin siguranță și confort, cu scopul de a induce locuitorilor sentimente de atașament teritorial și imboldul pentru o viață colectivă dinamică.

Ofertelor de servicii publice care vor avea ca efect polarizarea asupra regiunilor, localităților limitrofe.

Atragerea de forță de muncă calificată cu un grad ridicat de instruire prin creearea de noi locuri de muncă în cadrul funțiilor publice teritoriale. Activitățile cuprinse sub titlul generic de “amenajare a teritoriului” sunt activități de tip proiect – antreprenoriale, cu ținte bine conturate în timp și spațiu care necesită energii și mijloace de acțiune specifice. Aceste activități le putem structura astfel:

a) Macroproiecte – au arie de aplicare națională și ca exemplu putem da; schimbarea cursului monedei naționale, introducerea impozitului pe venitul global, modificarea accizelor și/sau taxelor vamale, etc.

b) Microproiecte – au arie de aplicare strict localizată la nivel de amplasament al obiectivului vizat; unități de producție, de prestări servicii, elemente de infrastructură (poduri, șosele, străzi), instituirea unor impozite locale, etc.

c) Mezoproiecte – desfășurate la nivel de colectivitate teritorială; comună, oraș, aglomerare urbană fiind specifică procesului de dezvoltare economico-socială în profil teritorial local. Sunt proiecte intermediare în raport cu primele două enunțate mai înainte ca mărime, câmp de aplicație, obiective, mijloace de implementare. De asemenea ele prezintă și unele aspecte particulare ce au impact asupra evaluării și anume:

􀀹 Obiectivele au grad ridicat de generalitate ceea ce crează dificultăți în evaluarea lor.

􀀹 De multe ori răspund unor nevoi subințelese – scopul lor răspunzând indirect unei cerințe a cetățenilor. De pildă, siatematizarea unei intersecții este impusă de gradul ridicat de risc în circulația rutieră și/sau pietonală și răspunde nevoii cetățenilor de a fi protejați.

􀀹 Un grad ridicat de pionierat – fiind proiecte cu caracter de unicat. Chiar dacă se analizează două proiecte cu același obiectiv, dar pe amplasamente/localități diferite, ele se vor diferenția prin condițiile topometrice, hidrometrice, de mediu sau a tradițiilor și ambițiilor locale ce pot să difere semnificativ.

􀀹 Dihotomia între obiective – pe termen lung și sancțiunile imediate deoarece sancțiunile au un caracter politic și depind de ciclul alegerilor,

􀀹 Obiectivele proiectului au motivație colectivă iar decizia este individuală. Efectele deciziei privind soarta unui mezoproiect sunt de două feluri; imediate ca impact social (crearea de locuri de muncă), de perspectivă ca impact socio-economic și ecologic.

􀀹 În cadrul mezoproiectului localitatea / zona trebuie privită ca: instituție, teritoriu socio- economic, patrimoniu construit și patrimoniu peisagistic.

Din punct de vedere socio- economic la nivel de colectivitate teritorială există doi mari poli de interes; întreprinzătorii vor agreea acele linii strategice care vor contribui la crearea mediului propice afacerilor într-un context operațional de competitivitate și eficiență și locuitorii care sunt mai mult interesați de acele măsuri care vizează îmbunătățirea calității vieții, promovează spiritul de solidaritate socială, securitatea individului și a proprietății. În marea majoritate a cazurilor opiniile celor două tabere sunt divergente și uneori dificilde conciliat.

Din punct de vedere politic, obstacolele apar datorită compoziției politice eterogene a consiliilor locale, instabilității vieții politice ce conduce la frecvente schimbări ale polilor de decizie. Riscul major este determinat de conflictul de atemporalitate între obiective și sancțiuni. Soluția de aplanare este compromisul care să ducă la asocierea participativă a tuturor forțelor politice, economice în cadrul instanței decizionale – consiliul director al proiectului, vis a vis de o ideie unanim acceptată.

Tot ca un obstacol în realizarea proiectelor este și faptul că mandatul aleșilor este limitat la ciclul electoral (patru ani), interval în care sunt presați de probleme curente în regim de urgență. In această situațiedemersul cu caracter strategic poate să fie blocat din lipsă de timp sau de reținerea de a angaja un viitor îndelungat, uneori de 20 – 30 ani cât este ciclul de viață al unui proiect de amenajare.

În concluzie, demersul antreprenorial este modul adecvat de acțiune la nivelul colectivităților locale, prin care se rezolvă sarcinile ce intră în competența aleșilor locali. Pentru a avea mai multe șanse de succes ei trebuie să țină cont de următoarele aspecte. Consiliul local/municipalitatea trebuie să aibă o corectă și completă viziune asupra mijloacelor și posibilităților de acțiune ce le stau la dispoziție. Pentru aceasta trebuie să posede un inventar al avuției patrimoniale, a specificității tradițiilor și culturii locale.

În al doilea rând trebuie să se schimbe mentalitatea cu privire la raporturile cu cetățenii. Aceștia trebuie tratați ca persoane responsabile care caută sau oferă soluții la una sau alta din problemele personale sau ale comunității. Este un client al serviciilor publice care tot mai greu acceptă mediocritatea și noncalitatea. In acest context etica în serviciile publice devine factor de succes în lupta de concurență tot mai prezentă și în acest domeniu.

Și nu în ultimul rând, este timpul demitizării poziției funcționarului public, a agenților publici prestatori de servicii în raport cu cetățenii. Mai buna servire a acestora trebuie să devină deviza și în acest sector iar demersul trebuie să fie participativ până la nivel de simplu executant la locul său de muncă.

1.3. ONG-urile

Rolul ONG in solutionarea unor probleme economice si sociale, comunicarea non-profit sau "putererea celor fara de putere" nu este de neglijat. Liderii de opinie din SUA si din tarile vest europene pozioneaza ONG-urile ca "a cincea putere".

Sectorul non-profit din Romania este la inceputul afirmarii sale ca o mare forta, conform modelului vestic. Vocea societatii civile in Romania este inca timida, iar imaginea ei destul de confuza in opinia publica. Romanii inca nu au inclinatia catre activismul social care caracterizeaza tarile occidentale, si nici constiinta responsabilitatii sociale.

O alta tendinta pe care aici inca nu o intalnim este aceea in care practicienii de relatii publice isi sfatuiesc clientii – companii sau manageri – sa implice organizatiile non-guvernamentale in procesul de planificare si implementare a strategiei de afaceri sau de comunicare. Sondajele evidentiaza si faptul ca responsabilitatea sociala a unei organizatii este atributul cu cea mai mare cota de importanta pentru public.

Cea mai mare parte a americanilor si europenilor spun ca sunt dispusi sa cumpere si chiar sa plateasca mai mult pentru produse care sunt fabricate intr-o maniera "responsabila social". Iar o treime dintre americani si o jumatate din europeni incearca sa evite cumpararea unor marci sau produse ale unor companii care sunt boicotate de ONG-uri.

Conform studiului amintit mai sus, aproape 80% dintre liderii de opinie americani si europeni vor ca ONG-urile si mediul de afaceri sa lucreze impreuna pe probleme importante ale societatii publice. Aceeasi colaborare este ceruta si in cazul institutiilor guvernamentale. De ce mediul de afaceri e nevoit sa tina seama de sectorul non-profit?

Sunt multe motive pentru care corporatiile cer suportul ONG-urilor. Printre acestea se pot enumera: Demonstrarea responsabilitatii sociale corporatiste si extinderea campaniei de responsabilitate sociala si in regiuni sau tari in care ONG-urile au filiale; Atribuirea rolul de facilitator pe care ONG-urile il pot avea in comunicarea intre companii si comunitate; Folosirea ONG-urilor ca sursa de informare asupra nevoilor si preocuparilor comunitatii; Evitarea unor atacuri din partea ONG-urilor prin implicarea lor in luarea deciziilor majore si prin informarea asupra unor linii de actiune sensibile; Scutiri de impozite prin donatii catre ONG-uri.

Datorita impactului mare pe care mesajele ONG-urilor le au in opinia publica, companiile vad in acestea potentiali adversari, fie pe probleme de mediu, fie de aparare a drepturilor omului etc. Semnalele de alarma trase de ONG-uri declanseaza adevarate curente de opinie, iar reactiile din partea celor vizati apar de obicei imediat.

Astfel, ONG-urile au o putere similara sau chiar mai mare decat mass media de a determina serioase crize de imagine ale corporatiilor.

Lectia Greenpeace vs. Coca Cola -campanie de mare rasunet a fost cea initiata de Greenpeace impotriva Coca-Cola. Motorul conflictului a fost folosirea la Olimpiadele de la Sydney a modului de refrigerare bazat pe HFC (hidroflorocarboni), un gaz foarte poluant, cu mare impact asupra schimbarilor climatice. Printr-o scrisoare deschisa, Greenpeace si-a anuntat pozitia fata de actiunea iresponsabila a companiei, cerand in acelasi timp inlocuirea frigiderelor respective cu unele inofensive, Greenfreeze. Coca-Cola a luat imediat masuri, inlocuind frigiderele poluante cu cele ecologice si luandu-si, de asemenea, angajamentul de a continua pe acesta linie de responsabilitate fata de mediu. A urmat o scrisoare de felicitare din partea Greenpeace catre Coca-Cola si conflictul s-a stins.

Daca ne gandim la consecintele conflictului si la contextul in care s-a petrecut vom vedea cat de bine elaborata a fost luarea de pozitie a Greenpeace si ce forta a avut in a comunica mesajul. Initiativa Greenpeace a fost mai mult decat o campanie ecologica, a fost o puternica campanie de relatii publice. Campania de comunicare s-a derulat pe Internet, un front extrem de larg, la care au acces sute de milioane de persoane din intreaga lume. Comunicatul Greenpeace a fost rapid preluat de multe alte site-uri de stiri si de toate celelalte tipuri de media.

ONG-urile precum Greenpeace, Amnesty International si altele nu intreprind nimic fara un plan de relatii publice, fara a se asigura ca mesajul nu va ajunge doar la cei vizati, cei acuzati, ci la un public cat mai larg. Asta pentru ca modelele se contruiesc prin comunicare. Pentru ca actiunile sociale ale ONG-urilor nu sunt numai reactive, nu rezolva numai probleme pe termen scurt. Ele sunt menite sa devina modele de comportament, trebuie sa lucreeze asupra mentalitatii tuturor, chiar si a celor mai putin vizati de probleme.

Oamenii trebuie implicati cat mai mult in problemele abordate de ONG-uri si asta se poate realiza doar printr-un proces de comunicare continuu si, de ce nu, agresiv.

Sectorul non-profit din Romania are nevoie de o mai mare agresivitate in comunicare . Au fost cateva campanii care s-au apropiat de un astfel de tip de comunicare. Astfel cateva organizatii romanesti au abordat problema Rosia Montana intr-o astfel de maniera. Asociatia Aurarilor "Alburnus Maior", de exemplu, a initiat o campanie destul de puternica impotriva unei mari companii care se considera "cel mai mare investitor de pana acum in Romania" si isi descria proiectul ca "cea mai mare investitie in minerit din Europa".

Campania asociatiei a ajuns pana la Bucuresti unde s-a desfasurat si o manifestatie cu resunet in presa centrala. Nemultumirea era legata de calamitatea ecologica determinata de extractia de aur si nerespectarea unor promisiuni ale companiei fata de angajatii sai.

Astfel de actiuni trebuie sa existe pentru ca ONG-urile romanesti sa-si contureze o imagine cat mai clara si mai credibila in opinia publica. Pentru ca semnalele lor de alarma sa declanseze reactii atat atitudinale, cat si comportamentale. Si primii pasi in acesta directie ar fi specializarea ONG-urilor pe domeniul de comunicare / relatii publice si intarirea relatiilor de colaborare cu mass-media. Cu siguranta ca acestea nu sunt singurele solutii, insa folosirea acestor instrumente pot garanta maturizarea ONG-urilor care pot deveni si in Romania o "a cincea putere".

Discriminarea pozitiva a condus spre directionarea fondurilor europene de dezvoltare catre comunitati defavorizate, prin programe si servicii de asistenta si suport economic. Se vizeaza, in primul rand, dezvoltarea capacitatii institutionale a organizatiilor si comunitatii in general. insa absorbtia fondurilor si utilizarea acestora in beneficiul grupurilor defavorizate depinde esential de coeziunea actorilor implicati in viata comunitatilor.

Se poate identifica cu usurinta nevoia de suport sustinut pentru societatea civila. in primul rand, initiativele comunitatilor locale sunt destul de rare si nu beneficiaza pe cat ar trebui si merita de suportul ONG-urilor si autoritatilor locale. Desi dezvoltarea asociatiilor si fundatiilor a cunoscut un avant in Romania de dupa 1990, un raport din 2009 semnaleaza, ca trasaturi destul de comune organizatiilor non-guvernamentale romanesti, slaba activitate de voluntariat, lipsa unei culturi a donatiilor, atitudinea materialista etc. in aceste conditii, activitatea organizatiilor non-profit in cadrul comunitatilor se dovedeste anevoioasa si mai ales dificil de corelat cu programe si interventii guvernamentale de aceeasi factura.

Societatea civila este reprezentata de institutiile si organizatiile sociale si civice care constituie temelia unei democratii functionale. Organizatiile societatii civile se implica in luarea decizilor privind dezvoltarea sociala sau a deciziilor de interes public. "Societatea civila este o notiune care descrie forme asociative de tip apolitic si care nu sunt parti ale unei institutii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri.

Astfel, organizatiile neguvernamentale – asociatii sau fundatii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societatii civile, care intervin pe langa factorii de decizie, pe langa institutiile statului de drept pentru a le influenta, in sensul apararii drepturilor si intereselor grupurilor de cetateni pe care ii reprezinta" (Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile: www.fdsc.ro).

Exista diferite definitii ale conceptului de "societate civila". in limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reductionist, multi oameni intelegand prin "societate civila" organizatiile nonguvernamentale. Scoala londoneza de economie, Centrul pentru Societatea Civila, utilizeaza ca definitie de lucru: "Societatea civila se refera la un set de institutii, organizatii si conduite situate intre stat, afaceri si familie. Aceasta include organizatii non-profit, organizatii filantropice, miscari sociale si politice, alte forme de participare sociala si civica".

Societatea civila are dreptul si datoria de a influenta deciziile politice, economice sau de interes public. Reactiile societatii civile fata de politicile administrative sau economice care vin in contradictie cu interesele sale sunt variate: manifestatii, campanii de presa. mesaje de protest etc. Cum astfel de actiuni sunt dificil de organizat si au adesea impact pe termen scurt, este necesara aparitia unor structuri paralele cu cele ale statului :

-organizatii non-guvernamentale, asociatii profesionale, sindicate, patronate etc. , care sa monitorizeze activitatea institutiilor statului si modul de solutionare a revendicarilor si care sa mentina o presiune constanta asupra factorilor de decizie. Acestea trebuie sa colaboreze cu structurile implicate in administrarea societatii, pentru a gasi solutiile potrivite si a ameliora continuu calitatea vietii.

Societatea civila trebuie sa se implice intr-o gama larga de probleme, cum ar fi guvernarea unei tari, relatiile internationale, dezvoltarea economica sau protejarea mediului inconjurator. in acest scop, este necesar sa fie constituita din cat mai multe organizatii "specializate" in cat mai multe domenii care privesc organizarea si administrarea societatii umane. Aceste institutii trebuie sa cunoasca politicile curente si propunerile de politici, pentru a monitoriza modul in care factorii politici sau economici respecta interesele majoritatii populatiei in domeniile respective.

In Uniunea Europeana, politicile sunt implementate prin fonduri structurale care incearca sa creeze un echilibru de dezvoltare socio-economica in interiorul Uniunii (Fondul de dezvoltare regionala, Fondul agricol, Fondul pentru pescuit, Fondul social).

Ce este un proiect ? Un termen utilizat uneori ca sinonim este acela de proiect. Proiectele sunt definite ca un set de actiuni planificate pe o durata determinata de timp care urmaresc atingerea unor obiective. Conform acceptiunii Comisiei Europene (1986), proiectul inseamna "un grup de activitati care trebuie realizate intr-o secventa logica, pentru a atinge un set de obiective prestabilite, formulate de client; proiectul este prima subdiviziune a programului".

Programele si proiectele au structuri asemanatoare: obiective, populatie-tinta, resurse, plan de activitati, durata de desfasurare, echipa de lucru. Exista insa si diferente: bugetul proiectului este de regula, fix, iar cel al programului este flexibil, global; durata proiectelor este mai mica decat a programelor.

Programele sunt un mijloc de implementare a unei politici, iar proiectele sunt componente ale programului. Rolul echipei programului este de coordonare si supervizare, in timp ce echipa de proiect are rol de implementare.

Cu toate ca, in opinia unor autori "evaluarea moderna de programe sociale a aparut in anii '60", incercari apartinand acestui domeniu au fost initiate inca din secolul al XIX-lea.

Se identifica un studiu evaluativ datand din 1833, in Europa, care a incercat sa demonstreze masura in care programele educationale au determinat scaderea ratei delicventei juvenile. Concluzia studiului a fost ca nu exista nici o corelatie intre program si rata delicventei.

Dezvoltarea programelor sociale, investitiile financiare si umane pe care le-au implicat au dus la cresterea nevoii de evaluare, cu scopul controlului calitatii serviciilor/produselor, justificarii investitiilor, analizei efectelor si impactului programelor sau aprecierea masurii in care acestea au servit la ameliorarea sau rezolvarea unei probleme. Din perspectiva economica, a crescut interesul pentru modul in care au fost cheltuite fondurile si pentru eficienta (analiza cost-beneficiu).

CAP.2 CONTEXTUL DEMARARII UNUI PROIECT PUBLIC

2.1. Necesitatea implementarii proiectului

Abordarea manageriala a administrarii unei comunitati urbane, presupune existenta unei Strategii de Dezvoltare Urbana, care este atat un proces de planificare, cit si un produs care promoveaza parteneriatul in randul diferitilor actori urbani: autoritatile publice locale, sectorul privat, societatea civila, organizatiile locale si nationale, cu scopul de-a analiza impreuna proble-mele legate de dezvoltare, de imaginea creata pentru viitor, de mobilizarea resurselor, de elaborarea strategiilor de dezvoltare, a programelor si proiectelor, precum si de implementarea , monitorizarea si evaluarea acestora.

Serviciile publice sunt activitatile de interes general asigurate de organisme publice sau private. Ele includ invatamantul public si educatia, serviciile utilitare si comunale(electricitate, apa, energie termica, curatenie, transport public etc.). Acestea sunt oferite gratuit la punctul de folosinta, ofertantii sunt in general monopoluri, publicul destinatar este greu de delimitat, interesul general sau majoritar este dificil de diferentiat in multitudinea de interese ce apar intr-o comunitate umana.

Conform cu definitia data de prof. dr. Ion Corbu in lucrarea « Gestiunea institutiilor publice »serviciul public reprezinta un « sistem de natura unei entități de tip antreprenorial, constituit din subsisteme tehnice și subsisteme vii, caracterizat prin structură, misiune rol și resurse și având o finalitate reprezentată de eficacitate, eficiență și etică ».

Entitățile prin intermediul cărora sunt furnizate serviciile publice sunt instituțiile publice, parteneriate în care intervin instituții publice, sau alte entități cărora li se atribuie în anumite condiții această misiune.Prestarea serviciului de interes public se poate realiza fie de către un organ public fie de către unul privat.

Principalele trasaturi ale serviciilor publice sunt urmatoarele:

-intangibilitatea acestora, respectiv ele nu pot fi percepute sau evaluate cu ajutorul simturilor omenesti, inainte de a fi cumparate;

-inseparabilitatea in timp si spatiu dintre prestarea serviciilor care are loc odata cu consumul lor;

-variabilitatea lor se manifestata prin imposibilitatea repetarii acestora in mod identic de la o prestatie la alta deoarece aceasta depinde de persoana care le furnizeaza, de dispozitia acesteia, de loc, de moment;

-perisabilitatea acestora, datorita faptului ca ele nu pot fi pastrate sau inventariate.

Intervine necesitatea unui studiu de prefezabilitate- acesta reprezinta documentatia care cuprinde justificarea tehnica si economica a proiectului, caracteristicile principale, precum si indicatorii tehnico-economici ai acestuia.

Rezultatele studiului de prefezabilitate trebuie sa ofere informatii complete cu privire la:

a) beneficiile pe care proiectul le poate aduce comunitatii;

b) alternativele de realizare a proiectului analizate;

c) modalitatea in care realizarea proiectului raspunde cerintelor si politicilor.

Studiul de prefezabilitate trebuie sa acopere principalele aspecte tehnice, financiare, economice, sociale, institutionale si de mediu ale proiectului public, cuprinzand cel putin urmatoarele elemente:

a) obiectivul public al proiectului;

b) evaluarea participarii la proiect;

c) aria de acoperire a proiectului;

d) beneficiile pe care le poate aduce proiectul;

e) directia de adresabilitate a proiectului;

f) posibilitatile tehnice de implementare;

g) estimarea bugetara;

h) evaluarea aproximativa a perioadei determinate de derulare a contractului;

i) estimarea celor mai importante riscuri;

j) estimarea efectelor asupra pietei muncii;

k) evaluarea impactului asupra mediului;

l) realizarea unei ilustrari de tema de proiect, daca este cazul, care va putea cuprinde, de principiu, planul de amplasare in zona, planul general, planuri si sectiuni generale de arhitectura sau orice alte elemente tehnice si de arhitectura care pot sa conduca la o estimare cat mai reala a valorii investitiei;

Studiul de fundamentare: rezultatul studiului; elementele componente

Studiul de fundamentare este documentul, de regula, mai elaborat decat studiul de prefezabilitate si care se face pentru proiecte de o complexitate marita si reprezinta documentatia care cuprinde justificarea tehnica si economica a proiectului public sau privat, precum si caracteristicile principale si indicatorii tehnico-economici ai acestuia. Rezultatele studiului de fundamentare trebuie sa ofere informatii complete care sa justifice ca:

a) proiectul poate fi realizat;

b) in cazul in care va fi realizat, proiectul raspunde cerintelor si politicilor;

c) au fost analizate diverse alternative de realizare a proiectului si aleasa varianta cea mai buna;

Studiul de fundamentare trebuie sa acopere principalele aspecte tehnice, financiare, economice, sociale, institutionale si de mediu ale proiectului public, cuprinzand cel putin urmatoarele elemente:

a) obiectivul public al proiectului;

b) aria de acoperire a proiectului;

c) beneficiile pe care le poate aduce proiectul;

d) directia de adresabilitate a proiectului;

e) posibilitatile tehnice de implementare;

f) analiza de buget si risc (identificare, impact, probabilitate, planificare);

g) etapele implementarii proiectului si necesarul de resurse pentru implementare si operare;

i) lista procedurilor si standardelor utilizate in proiectul public;

j) estimarea bugetara ;

k) evaluarea aproximativa a perioadei determinate de derulare a contractului ;

l) posibilitati de recuperare a investitiilor;

m) estimarea efectelor asupra pietei muncii;

n) evaluarea impactului asupra mediului;

o) realizarea unei ilustrari de tema de proiect, care cuprinde, de principiu, planul de amplasare in zona, planul general, planuri si sectiuni generale de arhitectura sau orice alte elemente tehnice si de arhitectura care pot sa conduca la o estimare cat mai reala a valorii investitiei;

p) managementul schimbarii/tranzitiei.

Un studiu de fundamentare urmareste necesitatea, oportunitatea si fezabilitatea tehnica si financiara a proiectului, daca proiectul este realizabil, daca proiectul raspunde cerintelor si politicilor autoritatii publice locale. Rezultatul studiului de fundamentare trebuie sa justifice necesitatea si oportunitatea realizarii serviciului.

Un proiect din domeniul educatiei, sanatatii, culturii, etc. necesita un efort investitional mai scazut. Accentul in fundamentarea sa se va pune pe rezolvarea problemelor de ordin social , ambiental si de mediu. Evaluarea proiectului se va baza pe analiza economica, identificandu-se si cuantificandu-se estimativ beneficiile economice la nivel de localitate, zona sau de economie nationala, generate de cresterea nivelului de scolarizare, al calitatii asistentei medicale, al calitatii actului cultural, etc.

In opinia mea, proiectele de investitii publice trebuie sa aiba cea mai solida si completa fundamentare, pentru ca este vorba de «  banul public ». Cetateanul contribuie la formarea fondurilor publice, suportand impozite, taxe, etc., dar trebuie sa fie informat corect asupra modului de cheltuire, utilitatii si eficientei destinatiilor spre care se indreapta aceste fonduri.

La nivelul colectivitatilor umane, avem de-a face cu efectul sinergetic al proiectelor publice care poate fi definit ca « rezultatul conjugat al acestora, cu efecte superioare si chiar diferite fata de cele pe care le produc sau le-ar produce fiecare dintre acestea luate izolat ».

De regula, cand ne gandim la efectul sinergetic ne gandim la impacturile pozitive induse la nivel de program sau zonal, conform principiului «  bulgarele de zapada » si generate de atingerea unui « prag », a unei mase critice , in alocarea si repartizarea optima a resurselor. Pornind de la principiul ca orice proiect este concomitent « consumator de resurse si generator de efecte », realizam ca , avand in vedere paleta larga de efecte obtinute, este posibila si obtinerea unei sinergii negative, adica efectele pot fi contrare dorintelor si nevoilor promotorilor si beneficiarilor proiectului.

Cunoasterea specificitatii proiectelor din sectorul public este o conditie a calitatii procesului de fundamentare a proiectului. Metodologia de elaborare a documentelor de fundamentare( studii de oportunitate, de fezabilitate)trebuie sa aiba la baza o conceptie unitara, care sa tina cont de particularitatile sectorului public, dar si de cele ale domeniului de aplicatie a lucrarilor publice : energie, apa, amenajare urbana, etc.

De asemenea, metodologia de fundamentare trebuie sa satisfaca si alte exigente ce privesc urmatoarele aspecte caracteristice :

-conditiile specifice sectorului public romanesc privind organizarea spatiului, a localitatilor, cutume, elemente de istorie, cultura, peisaj, etc.

-specificul fiecarui domeniu de aplicatie care determina diversitatea lucrarilor publice

-compatibilitatea cu legislatia romaneasca si cu exigentele institutiilor Uniunii Europene

-compatibilitatea intre documentele de fundamentare care constituie fluxul informational al procesului investitional

-satisfacerea celor trei functii ale studiului de fezabilitate : evaluarea oportunitatii, utilitatii si acceptabilitatii economice si sociale ; evaluarea fezabilitatii tehnice si economico-sociale ; elaborarea strategiei de implementare si exploatare a proiectului. Astfel, se va fundamenta si eficienta proiectului, in special prin prisma intereselor colectivitatii si a efectelor de impact in plan social, ecologic, etc.

Relativ la importanța și rolul evaluării economico-financiare a proiectului, în teoria și practica cotidiană vom întâlni opinii care minimalizează pâna la anulare importanța criteriilor economice în această fază de pregătire a deciziei de realizare a proiectului. Acestea trebuie tratate cu rezervă dacă avem în vedere că; “orice efect, indiferent de natura lui, se va transforma mai devreme sau mai târziu în efecte economice”.

Este posibil ca soluția tehnică reținută de către tehnicieni să prezinte performanțe tehnice de excepție însă, concomitent și obligatoriu, trebuie să corespundă și criteriilor economice de eficiență (corelație efort-efect) și eficacitate (corelatie obiective – rezultate) pentru fi acceptată, prin încadrarea în limitele admisibile impuse de promotorul sau finanțatorul proiectului.

Peste pragul de eficiență economică impus se poate trece numai dacă proiectul este de mare importanță strategică dar, în acest caz, decizia aparține managementului superior și poate să aibă un pronunțat caracter social sau politic.

Evaluarea eficienței proiectului este necesară și utila dacă cuprinde întreg sceptrul de efecte diferite ca natură: economice, sociale, ecologice, tehnice, etc. Insă, importanța unui tip sau altul de criterii depinde de mai mulți factori; talia proiectului, domeniul în care se face, opțiunile strategice care au stat la baza ideii de proiect.

Stiința și tehnica este capabilă să ofere soluții tehnice multiple pentru aceeași problemă, dar evaluarea oprtunității, necesității și eficienței este singura bază motivaționala a deciziei de; amânare, respingere, sau continuare a proiectului.

In domeniile sănătate, învățământ, apărare și ordine publică etc., efectele implementării unor proiecte sunt predominant neeconomice, iar efectele economice sunt dificil de identificat și

cuantificat. Analiza lor se va face deci preponderent pe criterii de costuri (care este cuantumul și structura eforturilor, cât costă o unitate de efect etc).

Se impune însă și o minimă analiză de profitabilitate care solicită analistului un efort suplimentar pentru a depăși barierele legate de locul, modul și momentul unde se manifestă efectele economice.

Dubla viziune asupra proiectului se traduce în faza de evaluare în două tipuri de analiză; economică și financiară, care se bazează pe datele și afirmațiile cuprinse în studiul de fezabilitate cu care se încheie dealtfel formularea proiectului.

În concluzie, apreciem că o astfel de abordare a necesitatii implementarii unui proiect public este aplicabilă în mod special proiectelor publice cu caracter economic dar, datorită încărcăturii sale cognitive este benefică pentru toate proiectele, indiferent de sectorul sau domeniul de aplicație.

2.2. Obiectivele proiectului

Ideea de proiect pornește de la dorința de a satisface o cerere curentă sau de perspectivă, sau de a exploata o oportunitate. Caracterul limitat al resurselor, restricțiile de disponibilitate nu permit a se satisface toate dorințele în orice condiții. De aceea este nevoie de a alege acele proiecte care prezintă garanția șansei de succes, nu vor genera efecte nedorite și nu în ultimul rând satisfac nevoile cele mai acute.

Din punct de vedere gestionar oricărui proiect îi sunt atașate trei categorii de obiective, definite de regulă printr-un caiet de sarcini sau o altă documentație specifică:

– Obiective de performanță în sensul că orice proiect trebuie realizat cu respectarea unor specificații tehnice cu privire la execuția și funcționarea sa, produsele realizate ulterior trebuie să aibă un nivel tehnic predeterminat exprimat prin fiabilitate, mentenabilitate, proprietăți organoleptice,etc, sau o anumită capacitate de a răspunde la cerințele pieței.

– Obiective de timp – termenele de implementare a proiectului constituind pentru actorii proiectului restricții “tari” ce trebuie riguros respectate.

– Obiective de cost – este traducerea în termeni financiari a necesității și eficienței proiectului pentru agentul declanșator.și care sunt sinteza modului cum sunt respectate celelalte două categorii de obiective.

Pentru început, o idee de proiect este considerată viabilă dacă se dezvoltă într-un domeniu strategic prioritar în plan teritorial sau departamental, este fezabilă din punct de vedere tehnic și este agreată de organe ale administrației publice centrale sau locale.

Identificarea ideilor de proiect se poate realiza astfel;

Pe baza de proiect – releu adică, continuarea unui proiect existent prin dezvoltarea idei inițiale sau prin diversificare în sectorul respectiv. O astfel de procedură se aplică în sectoare ca; transporturi rutiere, feroviare, în energetică și poate să se extindă pe durate mari de timp. O variantă a proiectului releu, agreată de organismele financiare internaționale, este procedura "piggy back" care constă în reînnoirea într-un ciclu automat a proiectelor prin includerea în creditul inițial a unei sume destinate studiului preliminar pentru proiecte ulterioare.

Identificarea nevoilor și/sau oportunităților prin analiza priorităților strategice în profil teritorial sau departamental. Studiile sectoriale sunt principala sursă de informații în această fază și este de dorit să fie cât mai bine fundamentate și actualizate. În cazul proiectelor la nivel de colectivitate teritorială strategiile de dezvoltare locală schițele de sistematizare sunt principalul fundament al proiectelor de servicii publice.

O altă procedură urmată de organismele financiare constă în trimiterea de misiuni de experți care sa studieze la fața locului problemele referitoare privind oportunitățile de investiții prin identificare priorităților zonale, cu acordul și conlucrarea autorităților locale. Pe aceasta cale experții Băncii Mondiale pot colabora cu specialiștii altor organisme internaționale specializate cum ar fi: ONUDI, FAO, OMS, UNESCO etc. în cadrul unor misiuni comune.

Fundamentarea ideii de proiect se bazează și pe analiza informațiilor privind: interesul economic al promotorului, caracterizarea mediului contextual, al proiectului, locul și rolul proiectului în strategia generala a firmei inițiatoare, facilitățile de realizare, riscurile inerente proiectului. In fisa de intenții (a ideii de proiect) se vor prezenta concluziile fiecărei analize și calificativele obținute astfel: foarte favorabile, favorabile, fără relevanta, efect negativ. Vor fi definite problemele și studiile ce vor fi studiate în fazele ulterioare de analiză:

a) Date cu caracter general: identificarea promotorului ideii, definirea acțiunilor ce trebuie dezvoltate, localizarea administrativ – geografică cu motivarea oportunității și criteriilor de alegere, referințe la eventualele obiective strategice sectoriale sau regionale în care se încadrează ideea propusă.

b) Analiza situației existente referitoare la:

􀂾 o nevoie locală nesatisfăcută sau insuficient acoperită, dacă există un agent prestator local sau zonal (distanța parcursă de beneficiar);

􀂾 o oportunitate locală neexpoatată sau parțial exploatată, gradul de utilizare, motivele de subutilizare;

􀂾 existența unor surse de mijloace locale mobilizabile în cadrul proiectului.

c) Descrierea ideii de proiect: rezultate așteptate, lucrări și sarcini ce trebuie întreprinse (studii, echipamente, furnituri, mână de lucru etc.), responsabilități pentru partea de studii, de realizare, de control de finanțare;

d) Consecințe financiare; costul lucrărilor de implementare (studii, infrastructură echipamente, furnituri, mână de lucru), modalități de finanțare: surse proprii, subvenții, împrumuturi etc. tabloul cheltuielilor de funcționare, de personal, întreținere, dobânzi, rate la credite etc.;

e) Informații privind execuția; eșalonare lucrări, eșalonarea creditelor și a rambursărilor, eșalonarea cheltuielilor curente etc.

Oricât s-ar afirma ca, în economia de piața fiecare întreprinzător are libertatea de a-si dezvolta nestingherit orice activitate, în realitate el trebuie sa fie avizat cu privire la impactul proiectului sau asupra intereselor economice, sociale, ecologice ale colectivității teritoriale din zona de amplasament, să testeze gradul sau de acceptabilitate de către diferite poluri de interese, pentru ca să-și evalueze corect șansele de succes.

Formularea proiectului este ceea ce se cheamă "pipe-line-ul proiectului. Dificultatea de a stabili cu exactitate limitele procesului de pregătire a proiectului ne obligă să o definim prin ceea ce considerăm că trebuie sa cuprindă această fază; « toate activitățile necesare aducerii proiectului în stadiu de a fi recunoscut ca realizabil din mai multe puncte de vedere: tehnic, economic, comercial, financiar, instituțional, și creează premisele de a-l evalua ». Pregătirea se poate face în doua trepte:

􀂃 selecția preliminară finalizată prin "studiu de prefezabilitate";

􀂃 formularea proiectului încheiată prin "studiul de fezabilitate".

Dacă studiul de oportunitate este complet, bine articulat și fundamentat se poate renunța la elaborarea studiului de prefezabilitate. Concomitent cu elaborarea acestor documente, la cererea promotorului de proiect se pot realiza și studii auxiliare (funcționale) ce vor servi procesului de fundamentare a proiectului prin care se rezolvă punctual probleme specifice cum ar fi: amplasament, marimea capacitatii de producție, alegerea echipamentelor tehnologice, teste de laborator / stații pilot, etc.

Studiul de prefezabilitate se execută tot de promotorul ideii de proiect și redă concepția generală a proiectului din punct de vedere tehnic, evaluarea sumară a mijloacelor de aplicare. Pe baza sa se poate defini modul cum se înscrie proiectul într-un program sectorial și se poate începe identificarea posibilelor surse de finanțare. Ipotezele construite pe baza analizelor din studiul de fezabilitate sunt susținute prin analize critice în cadrul unor studii funcționale suport. Spre deosebire de studiul de fezabilitate, în studiul de prefezabilitate se abordează aceleași probleme dar toate analizele, evaluările au un caracter provizoriu, sumar.

Studiul de fezabilitate este documentația tehnico-economică de fundamentare complexă a deciziei de investiție, bazată la rândul ei pe o analiză competentă a problemelor de care depinde evoluția viitoare a proiectului. Fiind nevoie de mult profesionalism, de cele mai multe ori realizarea studiului de fezabilitate este încredințată birourilor specializate de consultanță. Studiul de fezabilitate dezvoltă și detaliază analizele sumare din documentele anterioare. In acest stadiu se fac delimitări nete între variante de proiect, se evaluează caracteristicile tehnice ale activităților, se stabilesc mijloacele, resursele, se estimează costurile lucrărilor, se estimează rezultatele economice și financiare.

Un studiu de fezabilitate are următoarea structură:

􀂾 Date și informații din studiile sectoriale și/sau operaționale suport

􀂾 Generalități (subdosar administrativ și cel de studii de piață/nevoi) care cuprinde informații cu privire la: fundamentarea amplasamentului, situația (detaliată ln raport cu studiul de oportunitate)privind situația existentă, analiza cererii sau nevoilor, descrierea detaliată a rezultatului procesului (scop, obiective, data punerii în funcțiune), responsabilități privind elaborarea documentațiilor tehnice de proiect ce preced execuția (proiect de execuție, dosar de licitații, formarea personalului gestiunea proiectului, etc.).

􀂾 Descrierea proiectului (subdosarul tehnic) cuprinde o descriere detaliată a variantelor reținute, specificațiile tehnice de proiect (caracteristici tehnice și variante dacă nu s-a făcut alegerea în etapa anterioară, devize), strategia de implementare calendarul execuției (durata studiilor operaționale, de elaborare a dosarului, termenul de luare a deciziei privind finanțarea, termenele pentru îndeplinirea formalitățtilor reglementare), măsuri supletive, recapitulare asupra mijloacelor necesare

􀂾 Implicațiile financiare (subdosarul financiar) cuprinde mijloacele financiare necesare (scadențarul privind tranșele de credit, contribuția celorlate surse, rambursări dobânzi etc.), măsuri de aplicare (facilități de natură fiscală: statut fiscal privilegiat, facilități vamale etc. montajul financiar). Rezultate financiare estimate. Esențial pentru dosarul financiar este construcția tabloului de flux de trezorerie (cash flow) pentru proiecte industriale și impactul proiectului asupra veniturilor și cheltuielilor administrației publice pentru proiectele publice.

􀂾 Implicațiile economice și sociale (subdosar economic și social) relevă impactul proiectului asupra mediului economic și social. Problema trebuie abordată diferit; dacă este proiect emanat de la un întreprinzător privat, o entitate publică, un organism internațional.

􀂾 Avize și acorduri reglementate de legislația în vigoare ca de exemplu:

a) avizul ordonatorului principal de credit;

b) certificatul de urbanism referitoare la încadrarea amplasamentului în planul urbanistic al localității și regimul juridica al terenului;

c) avizele privind asigurarea cu utilități;

d) aviz privind consumul de combustibil;

e) aviz privind protecția mediului;

f) alte avize de specialitate prevăzute de lege.

Studiul de fezabilitate cuprinde să desene schițe referitoare la; planul de amplasament, planul general, planuri să secțiuni de arhitectură pe obiecte de construcție. Șansele de succes ale unui proiect depind în foarte mare măsură de profesionalismul cu care este depășită faza de elaborare. In fază preinvestițională de pregătire a proiectului analiza are un caracter complex interdisciplinar, specialiștii fiind de acord cu analiza proiectului din punct de vedere: tehnic, instituțional, social, comercial, economic, financiar.

a) Analiza din punct de vedere tehnic stabilește fezabilitatea soluțiilor constructive, tehnice și tehnologice adoptate în cadrul proiectului. De aceea estimările și avizele trebuie să fie făcute de oameni cu competență în domeniul respectiv. Principalele probleme ce trebuiesc studiate de tehnicieni se referă la mărimea capacității de prelucrare/producție, tehnologii de fabricație, resursele necesare realizării proiectului, amplasament, sisteme de programare și urmărire a

execuției

􀀹 Stabilirea mărimii capacității de producție depinde de factori economici de eficiența utilizării resurelor, de randamentul utilajelor, de dimensiunea pieței produselor

Problema debușeelor este importantă pentru a evita risipa, stocurile fără mișcare, Există tentația de supradimensionare, din dorința de a beneficia de economii, dar ea poate fi costisitoare, daca în cel mai scurt timp surplusul de capacitate nu își are acoperire în cerere.

􀀹 Alegerea tehnologiei de fabricație – este de preferat o tehnologie indigenizată, adică adaptată cel mai bine la specificul locului. Nu sunt indicate tehnologii ce riscă uzura morală rapidă, dar nici tehnologii de vârf din țări dezvoltate care aplicate fără discernământ în contextul zonei să fie ineficiente.

􀀹 Tehnicienii trebuie să se asigure că, odată începută etapa de implementare a proiectului nu există impedimente de accesibilitate și/sau disponibilitate a resurselor necesare; materiale, umane, tehnice. Se va studia ipoteza folosirii acelor resurse care se pot asigura cantitativ, calitativ și la timp pentru darea în exploatare a proiectului.

􀀹 Amplasametul are doua accepțiuni; localizare regionala și microlocalizare

􀀹 Specialiști trebuie să întocmească graficul lucrărilor de execuție, devizul estimativ, eventualele riscuri și măsuri de preîntâmpinare.

Demn de relevat că, în urma acestor analize pot lua naștere variante de proiect care lărgesc aria câmpului decizional.

b) Din punct de vedere instituțional trebuie studiate doua aspecte importante:

􀂃 probleme administrative care se referă la structura organizațională a proprietarului de proiect: organigrame, responsabilități etc. Daca proiectul se face în sectorul public se va solicita un anumit grad de autonomie în administrarea afacerii, fără ingerințe de ordin politic și fără inerentele rigidități și accente de birocrație, atât de specifice administrațiilor publică;

􀂃 probleme gestionare care trebuie să releve dacă există cadre competente să conducă execuția și exploatarea proiectului, forță de muncă locală aptă, din punct de vedere al pregătirii tehnologice să asigure exploatarea.

În general, când este vorba de proiecte de transfer tehnologic spre țări sau zone subdezvoltate nu există astfel de oportunități și ca atare se impune organizarea unui program de pregătire – formare a personalului autohton ce se va desfășura în parale cu implementarea.

c) Din punct de vedere social sunt studiate incidențele proiectului asupra colectivităților locale, cu deosebire probleme privind: ocuparea forței de muncă, creșterea veniturilor populației ca urmare a repartizării veniturilor proiectului, calitatea vieții, etc. La fel de importante sunt și concluziile de ordin ecologic referitoare la impactul asupra mediului piesagistic al zonei, asupra calității factorilor de mediu.

d) Din punct de vedere comercial este studiată piața produsului sau serviciului ce se va realiza, eficacitatea canalelor de distribuție, asigurarea materială și cu personal de execuție a proiectului.

e) Din punct de vedere economic se va pune în evidență contribuția proiectului la dezvoltarea economica de ansamblu a statului sau a zonei "gazdă"

Sunt analizate incidențele proiectului asupra problemelor economice globale ale colectivității locale, daca se justifica eforturile investitionale pentru realizarea acestui proiect "aici si acum". Toate aceste aspecte sunt studiate pe baza criteriilor de eficienta economica de tip "cost-beneficiu".

f) Din punct de vedere financiar analiza este făcută pe doua direcții:

• Analiza surselor de finanțare a proiectului. Din prudența băncile nu finanțează integral un proiect, montajul financiar fiind rodul unei combinații de surse. De exemplu: BIRD acoperă de obicei, doar 10 – 20% din nevoile de finanțare ale unui proiect și prin excepție, în anumite condiții, poate asigura până la 70 – 80 % din nevoi pe direcții bine stabilite. Deci, proprietarul proiectului trebuie să se ocupe de acoperirea diferenței de resurse, fie din surse proprii, fie din alte surse străine. Însă el trebuie să prezinte Băncii un plan de finanțare foarte concret prin care să facă dovada că este capabil să asigure fondurile necesare implementării proiectului.

Dacă acesta este în dificultate cu privire la sursele de constituire, specialistii Băncii pot sugera masuri speciale de natura fiscală și/sau financiară.

• Analiza capacității de rambursare a împrumuturilor contractate pentru realizarea proiectului se face pe bază previziunii bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere. Rata de rentabilitate interna (RIR) este un indicator important ce determină decizi privind viitorul proiectului. De regulă băncile finanțatoare impun o anumită limită minim admisibilă a acestui indicator atunci când sunt solicitate pentru a credita un proiect de afaceri.

Pe baza concluziilor derivate din studiul de fezabilitate factorii de decizie se pronunță asupra proiectului: abandonarea, continuarea sau reevaluarea prin luarea în considerare a altor ipoteze sau variante de proiect.

2.3.Strategii de fundamentare a proiectului

Modul cum se execută un proiect depinde de structura organizațională internă, de puterea economică și de relațiile sale cu mediul. In acest context distingem trei posibilități:

1. În regie proprie . Este modul agreat în cazul unei opțiuni strategice concurențiale de integrare, bazată pe efectul de talie,specifică perioadelor de expansiune economică.

Pe plan mondial politica “big is better”,politica anilor ’60 – ’70, pornea de la premisa că, mărimea intreprinderii este cheia reușitei. In acea perioadă procesul de integrare a căpătat amploare deosebită sub cele trei forme ale sale; integrare geografică, integrare pe verticală (pe flux – de la materie primă la produs finit) și integrare pe orizontală (prin diversificarea portofoliului de activități în domenii mai mult sau mai puțin înrudite).

Creșterea complexității proceselor solicită cunoștințe (savoir faire/know how) și experiență specifice care, împreună cu creșterea vitezei de reacție a rezultatelor cercetării științifice au făcut ca filosofia “big is better” să se perimeze, azi este înlocuită din ce în ce mai mult de filosofia “leger et reactiv”.

Azi, dar și în ultimele decenii ale secolului trecut se constată că, menținerea stării de excelența devine tot mai scumpă, chiar și numai pentru activitatea profesională de bază.

Menținerea standardului în mai multe sectoare devine tot mai dificilă, chiar și pentru marile interprinderi. Economiile de scară, efect al integrării, sunt anulate de capacitatea de reacție tot mai scăzută a marilor conglomerate.

Filosofia actuală “leger et reactiv“ se traduce în practică prin procedee de externalizare (delocalizare) care în esența înseamnă “a executa cu sau prin parteneri”. Sunt două moduri de aplicare a externalizării.

2.Sistem mixt de execuție a proiectelor este o formă de parteneriat sau de cooperare specifică strategiilor de aliantă. Teoria curbei de experiență demonstrează că, adevărata performanță se poate atinge doar înactivitatea profesională de bază, unde se poate acumula experiență astfel încât să conducă la sporirea volumului de producție. Este cunoscut faptul că după perioade de expansiune se ajunge la stări de criză când intreprinderile își restrâng activitatea la profesia de bază și este în situația de a-și dezvolta legăturile cu parteneri de afaceri. Logica spune că unei strategii de expansiune îi va urma deci o strategie de alianță caracterizate prin coabitarea între cooperare și concurență între parteneri.

3. În antrepriză (faire faire /impartition – a face cu un partener) se bazează pe relația clasică client – furnizor. Corespunde unei concepții strategice tip “plasă”când firma intră într-un sistem de relații de parteneriat reglementate prin contracte de concesiune, mandat, francisă.

Forme specifice de externalizare în serviciile publice

Așa cum am mai arătat, delegarea de gestiune în serviciile publice corespunde din punct de vedere organizatoric, traducerii în practică a opțiunilor strategice: a face cu partenerul (faire avec) sau a face în antrepriză – la partener (faire faire).

A executa de către partener (faire faire) se concretizează îndomeniul serviciilor publice sub formă de concesiune și de arendă, dar este posibil să întâlnim și forme derivate ca: administrare (gerancé), mandatare regie autonomă locală , sau prin practica subcontractanților.

1. Concesiunea este modul cel mai folosit pentru gestiunea serviciilor publice. Se caracterizează prin faptul că, o persoană publică (concedantul) încredințează unei alte persoane liber alese (concesionar) execuția unui proiect/serviciu pe o durată limitată. Relația dintre cei doi are trei elemente caracteristice:

a) Remunerarea concesionarului se face pe baza taxei/redevenței pe care o încasează de la utilizatorul/consumatorul serviciului pubilc prestat. Nu se admint abateri de la acest principiu.

b) Riscurile exploatării revin concesionarului – ca atare este interzis ca concedantul (entitatea publică) să suporte din bugetul local pierderile din exploatare. În același țimp concedantul nu are voie să intervină în fixarea taxelor pe servicii sub limita minimă de echilibru a balanței exploatării. Uneori concedantul poate apela la garanții de împrumut sau la subvenții din partea

colectivității locale.

c) Obiectivul contractului este de interes general pentru comunitatea teritorială. În context concesionarul, în realizarea obiectului contractului, este obligat să respecte trei principii:

• Principiul continuității în sensul că funcționarea serviciului trebuie să fie asigurată fără întrerupere conform orarului stabilit. Numai în caz de forță majoră sau la intervenția entității publice concesionarul poate fi pus în imposibilitatea de a respecta acest principiu.

• Principiul adaptabilității presupune că serviciul prestat trebuie să fie în permanență adaptat la cerințele consumatorilor

• Principiul egalității înseamnă acces liber neîngrădit al tuturor locuitorilor la serviciul prestat.

2. Arenda diferă de concesiune prin modul de recuperare și de tratare a sarcinilor de investiții. Remunerarea se face sub formă de redevență pe care fermierul o varsă colectivității în contul cedării dreptului de folosire a unei instalații și se deduce dintariful pe care acesta îl percepe de la utilizatori. In schimb, colectivitatea preia sarcinile de investiții, mai ales cele inițiale, pe care fermierul nu are sursele financiare de realizare.

3. Regie autonomă este o formă de gestiune delegată în care colectivitatea însarcinează o entitate privată să facă să funcționeze un serviciu public, sub responsabilitatea financiară a entității publice (de ex: regiile de apă, de gaze, electricitate).

Intreprinderea desemnată administrează serviciul,execută lucrările curente și asigură interfața cu utilizatorii.

4. Administrare însemnă asigurarea funcționării unui serviciu contra unei sume forfetare ce nu depinde de rezultat, și ca atare gerantu nici nu este consultat la fixarea tarifelor.

5. Mandat este o relație în care entitatea publică (mandantul) dă prerogative mandatarului să facă ceva pentru și în numele lui.

A executa cu partenerul (strategie mixtă de tip “faire avec”) are forme specifice de concretizare al căror numitor comun este că cei doi parteneri – entitatea publică și întreprinzătorul privat, acționează împreună. Astfel de relații de parteneriat sunt: societățile/intreprinderile comerciale locale, societăți mixte locale, asociații.

1. Societate comercială locală este o formulă de asociere prin care colectivitatea locală înțelege să participe la un proiect de prestări de servicii publice împreună cu o entitate privată fără ca să mai intervinăși alți actori. Această relație presupune un parteneriat strâns în care specialiștii celor două părți colaborează la îndeplinirea obiectivelor declarate. Este un mod de a accede la informația tehnică și de management a agentului privat de către entitatea publică.

Dar, întreprinzătorul privat poate să se teamă că, odată încheiat procesul de transfer de cunoștiințe, el va fi exculs din asociere. Iar ca o măsură de precauție va fi interesat pentru un contract pe o perioada foarte lungă. De asemenea, un partener specializat va practica discontinuitatea tehnologică (informație fragmentată) ca măsură de securitate. În acest fel el își va menține în permanență un avans tehnologic prin activități de cercetare – dezvoltare. Unii specialiști au stabilit chiar un anumit cod de conduită bazat pe opt reguli în astfel de strategii de alianță:

-Planificare și iar planificare;

-Acordă încredere în funcție de interesul tău;

-Anticipează stările conflictuale;

-Definește clar liderii;

-Flexibilitate;

-Acomodare cu diferențele culturale;

-Orchestrarea transferurilor de tehnologie;

Lecții de forță în fața partenerilor.

2. Societate economică mixtă locală sunt societăți anonime la care colectivitățile locale dețin pachetul majoritar de acțiuni și al căror scop social corespunde competențelor acestora respectiv, realizarea de activități de interes general.

Deci, Consiliul local trebuie să dețină mai mult de 50% din capitalul subscris, numărul de administratori care o reprezintă în Consiliul de Administrație să fie majoritari și aceștia sa fie în proporție majoritară aleși dintre aleșii locali care reprezintă comunitatea teritorială.

Obiectul social de activitate trebuie să fie de interes general și trebuie să se înscrie în cadrul competențelor colective locale. El poate acoperi mai multe domenii de activitate. Colectivitatea locală nu poate face parte din societate dacă aceasta nu are ca obiect de activitate un domeniu din aria lor de competența. In general sunt două mari domenii în care se pot înființa socități mixte: construcții și amenajări, deși și în aceste domenii se pot face concesiuni sau contracte de mandat.

Asociație – delegare neformalizată – este o asociere fără forme contractuale și o delegare asociativă. Este modul specific de cooperare între regiuni, județe. La nivel de localitate asocierea este adecvată pentru activități sportive, culturale și sociale. Asocierea este purtătoare de mari riscuri de natură politică, finaciare și chiar penale.

CAP.3 ETAPELE ELABORARII UNUI PROIECT DE NECESITATE PUBLICA

3.1.Eficienta unui proiect public

Orice activitate umana este concomitant consumatoare de resurse si generatoare de efecte. Criteriile de rationalitate conduc la ideea de eficienta in sensul ca efectele unei actiuni trebuie sa fie superioare eforturilor depuse.

Eficienta se defineste ca «  atribut al oricarei actiuni umane de a produce efecte utile scontate care, in suma absoluta, sunt mai mari decat eforturile depuse ». Expresia «  efecte utile scontate » este necesara pentru a scoate in evident concordant intre actiuni si nevoile sociale deoarece, nu rare sunt cazurile cand se inregistreaza si efecte care , in anumite conditii, pot produce pagube societatii( de exemplu, rezultatele cercetarii biologice de clonare a tesuturilor pot fi deturnate spre scopuri imprevizibile pentru specia umana).

In substanta sa eficienta vizeaza protejarea resurselor astfel:

-economia de resurse-formalizata mathematic prin corelatia de tip efort/efect care cuantifica criteriul minimizarii cantitatii de resurse ce revine pe unitatea de efect obtinut

-cresterea gradului de valorificare a resurselor ocupate data de corelatia efect/ efort care cuantifica criteriul maximizarii efectului pe unitatea de resursa consumata.

Eficiența trebuie tratată nuanțat mai ales prin prisma unor criterii de costuri, și mai puțin a criteriilor de rentabilitate economică. Prin specificul său, cercetarea științifică ca promotor de progres tehnic ,generează efecte în domeniile conexe, în special domeniile aflate în aval adică la producătorii și la utilizatorii produsului științific. Se pune problema până la ce nivel trebuie mers cu identificarea și cuantificarea efectelor actului de cercetare științifică, pentru a fi credibil și acceptabil din punct de vedere economic. Ideal ar fi ,până la consumatorul final, dar restricțiile de timp, de resurse, de competență fac de multe ori imposibil acest deziderat.

Rămâne la latitudinea specialistului, în lipsa altor jaloane, să adâncească studiul astfel încât să fie cât mai relevant.

Un studiu necesar de fezabilitate trebuie să fie elaborat în următoarea structură;

a) Introducere

Este descris, pe scurt, proiectul propus, scopul investiției, costul total estimat în ron și în valuta, sursele de finanțare avute în vedere; proprii, subvenții, împrumuturi și volumul acestora.

b) Prezentarea agentului economic

Cuprinde informațiile de identificare a firmei(societății comerciale) promotoare a proiectului. Se vor include informații de genul: denumirea firmei, adresa, telefon/fax, scurt istoric cu precizarea anului înființării și statutul juridic (SRL, SA, Asociație familială, agricolă etc.), numărul și data înregistrării în Registrul Comerțului, capitalul social (subscris și vărsat), banca și nr. de cont,

domeniul de activitate profesională și alte domenii de activitate, produsele/serviciile aferente activității profesionale de bază, segmentul de piață deținut, amplasament și forma de proprietate asupra suprafețelor (concesiune sau proprietate), relațiile cu alți agenți economici din țară și străinătate etc. Informațiile financiare obținute prin analiza activității financiare curente (pe baza situațiilor financiare, stabilirea situației financiare, evaluată în conformitate cu indicatorii cheie privind lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea, profitul etc.

c) Piața produsului vizează conturarea cadrului privind dimensiunea și capacitatea actuală și previzionată a pieței produselor/serviciilor, condițiile de piață în termeni de competitivitate și concurență, costurile de menținere și/sau dezvoltare a segmentului de piață deținut etc. În esență aceste informații pot fi grupate astfel:

􀀹 volumul pieței interne în prezent și viitor, piețele posibile pentru valorificarea produselor din proiect;

􀀹 informații despre concurență – avantaje competitive privind: aprovizionarea, producția, desfacerea, calitatea producției etc.;

􀀹 prețurile – date privind actualul preț intern și estimări în viitor, estimări privind prețul de export, cu referire la prețurile mondiale și prețurile specifice pieței;

􀀹 comercializarea produselor la intern – magazine proprii, unități comerciale, piața etc. și la export. Schimbările prevăzute pentru comercializarea noilor produse din proiectul propus.

d) Proiectul – este partea de engineering în care se definesc, se evaluează și se motivează toate aspectele tehnice începând de la suprafețe, lucrări de geniu civil până la definirea tehnologiilor și întocmirea listelor cu principalele utilaje și instalații tehnologice. Parte de geniu civil se referă la descrierea și elaborarea de schițe privind concepția de realizarea a construcțiilor de amenajare a incintelor.

Structura cadru a capitolului este:

d. 1) descrierea proiectului

􀂾 scopul proiectului;

􀂾 descrierea tehnica a produselor propuse și a procesului de producție;

􀂾 surse de materii prime existente și posibilități privind asigurarea acestora în viitor;

􀂾 considerații privind mediul înconjurător;

􀂾 utilități (energie electrică și termică, combustibili, surse de apa, condițiile de evacuare și tratare a apelor uzate și reziduurilor solide etc.);

􀂾 aspecte juridice (licențe, aprobări, legi);

􀂾 tehnologia propusă în proiect;

􀂾 stabilirea la modul general a problemelor tehnice ale proiectului.

d. 2) implementarea proiectului:

􀂾 posibilitățile agentului economic pentru implementare;

􀂾 planuri și necesități (cerințe) privind asistenta tehnica;

􀂾 modul de realizare sau procurare propus;

􀂾 program de implementare-realizare, facilități.

e) Costuri și plan de finanțare:

e.1) Costurile proiectului:

􀀹 rezumarea costului proiectului: estimare, deviz etc;

􀀹 date de baza și calculații privind estimarea costului (date de la furnizori, estimări ale investitorului, constructorului etc;

􀀹 necesitatea și estimarea capitalului circulant (prima dotare);

􀀹 calculul pentru diverse și neprevăzute (preturi fizice și preturi la diverse și neprevăzute);

e.2) Plan de finanțare:

􀀹 plan de finanțare pentru valoarea totala a proiectului (surse pe feluri și plați);

􀀹 programul de efectuare a plaților pentru realizarea proiectului;

􀀹 condițiile și contribuția investitorilor la finanțarea costului proiectului ;

􀀹 termeni și condiții de folosire a surselor de finanțare.

f) Analiza financiară și economică:

• estimări de venituri, costuri de investiții și de producție pe toata durata proiectului, înainte și după aplicarea proiectului (“fără” sau “cu” proiect);

• rata interna (financiara) sau de rentabilitate calculata pe baza costului financiar și beneficiului (profitului) obținut înainte și după aplicarea proiectului;

• analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot sa apăra (depășirea duratei de realizare a investiției, nerealizarea veniturilor, depășirea costurilor etc.);

• rata de rentabilitate economica, analiza cost-beneficiu și analiza senzitivității, în funcție de factorii de risc ce pot să apară (depășirea duratei de execuție, depășirea cheltuielilor, nerealizarea veniturilor etc.);

• riscurile de orice fel, riscuri neobișnuite, care pot interveni în derularea proiectului propus și masurile care se iau pentru a elimina sau minimaliza impactul potențial al acestora.

g) Concluzii ce decurg din analizele făcute dublate de recomandării privind criteriile de judecată a diverselor ipoteze și variante în funcție de specificul domeniului sau al activității.

Agenții economici care întocmesc studii de fezabilitate au libertatea de a le adapta conținutul și structura la specificul activității lor, prin introducerea altor elemente relevante domeniului și indispensabile fundamentări deciziei. In acest context deși unele concepții metodologice includ devizele ca o componentă de bază a studiului de fezabilitate – bază de fundamentarea a costului proiectului, considerăm că devizul în forma sa dezvoltată (pe categorii de lucrări, pe categorii de cheltuieli și devizul general) constituie element al documentației tehnice de proiect pe baza căruia se fundamentează decizia de finanțare.

După momentul la care se produc efectele pot fi: imediate și viitoare .Sunt activităti cum ar fi cele de investiții sau de cercetare care au ca trăsătură specifică realizarea de efecte cu precădere în viitor, deci există un decalaj între perioda de desfășurare a actiunii (implicit de cheltuire a resurselor) și perioada de obținere a efectelor scontate. Pe baza acestui criteriu putem vorbi de :

– eficență antecalculată (antefactum) care precede desfășurarea activității supuse analizei,

– eficiență sincronă (curentă) concomitentă cu desfășurarea activitătii,

– eficență postalculată (postfactum) studiată ulterior desfășurării activității.

Caracteristica activităților de “tip proiect” cum ar fi, activitățille de cercetare științifică sau cele de investiții, este analiza antefactum care se face în faza de pregatire a deciziei de acceptare sau respingere a temei sau a proiectului respectiv.

Eficiența este un corolar al întregii activități de fundamentare a deciziei asupra admiterii sau respingerii proiectului,iar eficiență economică ultimul și cel mai important prag de selecție.

Studiile de eficiență trebuia să dea răspuns și la alte probleme legate de efecte cum ar fi: unde și când se produc, cum se manifestă, cit de mari sunt.

In funcție de locul unde se produc, efectele pot fi:

􀂾 directe – identificabile la locul unde se desfășoară actiunea,

􀂾 propagate – efecte de antrenare – identificabile în domenii conexe

Evaluarea eficienței proiectului este necesară și utila dacă cuprinde întreg sceptrul de efecte diferite ca natură: economice, sociale, ecologice, tehnice, etc.

Insă, importanța unui tip sau altul de criterii depinde de mai mulți factori, talia proiectului, domeniul în care se face, opțiunile strategice care au stat la baza ideii de proiect. Stiința și tehnica este capabilă să ofere soluții tehnice multiple pentru aceeași problemă, dar evaluarea oportunității, necesității și eficienței este singura bază motivaționala a deciziei de amânare, respingere, sau continuare a proiectului.

Realizarea proiectelor cu impact regional presupune un ansamblu de masuri planificate si promovate de autoritatile publice locale si centrale, in parteneriat cu diversi actori(private, publici, voluntari).In scopul unei cresteri economice, dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si local, in scopul imbunatatirii conditiilor de viata.Principalele domenii care pot fi vizate de proiectarea generala sunt:dezvoltarea intreprinderilor, piata fortei de munca, atragerea investitiilor, transferal de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.MM.urilor, imbunatatirea infrastructurii, calitatea mediului inconjurator, dezvoltarea rurala, sanatate, educatie, invatamant si cultura.

Pentru ca o o investiție să fie adoptată de o instituție publică, aceasta trebuie să fie caracterizată prin fezabilitate, eficienta și să producă avantaje sociale (pe baza unei prognoze logice și realiste). Aceste judecăți trebuie făcute cu referire la toate consecințele politice, juridice, economice, financiare, sociale, comerciale, tehnice, instituționale și legate de impactul asupra mediului natural. Numai simpla enumerare a tuturor aceste consecințe evidențiază că un proiect de investiții adoptat de o instituție publică are obiective diferite și un mod diferit de evaluare față de un proiect de investiții realizat de o persoană sau firmă privată.

Un proiect de investiții poate fi adoptat sau respins din considerente politice (spre exemplu, dacă acesta corespunde sau nu strategiei generale a politicii duse de autorități, dacă este sau nu impus de un grup de presiune influent etc.), indiferent dacă el respectă sau nu condițiile de raționalitate economice, financiare, sociale etc. Oricât de potrivit poate părea un proiect din alte puncte de vedere, el trebuie să fie consecvent cu politica națională și/sau locală a guvernului sau a autorității locale respective. Un proiect total necorelat cu realitatea politică este condamnat din start. De exemplu, în cazul în care politica guvernamentală este preocupată de ameliorarea condițiilor din zonele defavorizate, zonele mai bine dezvoltate din punct de vedere economic nu trebuie să spere că vor fi prioritare în ceea ce privește investițiile adoptate. Pe de o parte, un proiect care nu ar întruni criteriile economice, financiare, tehnice etc. poate fi derulat uneori din motive pur politice.

Motivele care stau la baza adoptării investițiilor publice pot avea un caracter pur electoral, politicienii luând în considerare, mai degrabă, numărul voturilor câștigate sau pierdute ca urmare a selectării unui astfel de proiect de investiții decât efectul asupra bunăstării sociale. Ele pot fi privite de multe ori prin prisma teoriei birocrației, a faptului că reprezentanții administrației publice centrale sau locale pot urmări maximizarea utilității individuale decât acțiunea în interesul colectivității.

Din punct de vedere economic, pentru a putea fi adoptat, un proiect de investiții avut în vedere de o instituție publică trebuie să acopere cheltuielile presupuse de realizarea lui și menținerea sa în funcțiune prin avantajele pe care le generează. Trebuie menționat că nu se urmărește acoperirea cheltuielilor efectuate prin veniturile înregistrate de instituția publică, ci se consideră că un proiect poate fi acceptat din punct de vedere economic dacă veniturile (sau mai

bine spus avantajele) realizate de stat sau de terții avuți în vedere ca “țintă” ai programului devansează cheltuielile. Se desprinde concluzia că analiza economică a fezabilității unui proiect se concentrează asupra efectului economic de care beneficiază societatea în ansamblul ei, și nu numai entitatea ce îl implementează.

Un proiect de investiții trebuie analizat și din punct de vedere financiar. O particularitate a analizei financiare în acest caz este dată de faptul că de multe ori nu există o dependență directă între plățile care cad în sarcina instituției publice și încasările, ce pot fi realizate de o altă entitate sau de alte entități. Acest fapt implică o susținere financiară din partea instituției publice, deci este nevoie de fonduri disponibile pentru investiție. Deși analiza se realizează prin intermediul acelorași indicatori utilizați și în cazul proiectelor de investiții adoptate de firmele private, în modul de calcul al acestora trebuie să se țină seama și de avantajele pe care le va genera la nivelul comunității adoptarea lor.

Criteriul beneficiului social reprezintă, de asemenea, un criteriu important în fundamentarea unui proiect de investiții. Dacă se dorește construirea unui spital, a unei biblioteci, a unei școli, criteriul principal va fi cel social, aceste activități ne-urmărind neapărat înregistrarea unor performanțe deosebite din punct de vedere economic.

Influența factorului comercial în selectarea unui proiect de investiții este dată de activitățile comerciale pe care le presupune derularea acestuia: contractele privind achizițiile de bunuri, contractele cu diferiți prestatori de servicii, contractarea de lucrări, angajarea personalului, operațiunile bancare etc.

Influența factorului tehnic în analiza unui proiect de investiții nu poate fi neglijată. Importanța acestei analize este dată de faptul că o supraevaluare din punct de vedere tehnic peste nivelul optim generează o creștere nejustificată a costurilor peste varianta optimă. Totodată, o subevaluare din punct de vedere tehnic poate duce la niște costuri ulterioare ridicate date de întreținere, funcționare și reparații.

Factorul instituțional se referă la sfera de activitate a instituției publice. Pentru ca o instituție publică să realizeze o investiție acceptabilă din punct de vedere instituțional trebuie ca aceasta să își desfășoare activitatea în domeniul respectiv sau să aibă angajat personal cu specializarea necesară. De exemplu, dacă se dorește construirea unei secții de stomatologie este necesar ca instituția publică beneficiară a acestei investiții să dispună de personal specializat în acest domeniu (sau să angajeze personal), în caz contrar, investiția nefiind justificată.

Un alt factor de care trebuie să se țină seama în analiza unui proiect de investiții este

mediul natural. Investiția trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru încadrarea în anumite

norme de poluare, condiții legate de aspectul fizic etc.. Uneori impactul este clar, fundamentarea necesitând luarea în considerare a unor costuri diferite legate de remediile necesare, care pot fi incorporate în costurile generale privind construirea și operarea proiectului. Problemele legate de mediu trebuie privite cu responsabilitate, întrucât accidentele ecologice generează, pe bună dreptate, efecte de ordin social și chiar politic.

Preocupările legate de mediul natural creează o legătură semnificativă cu finanțarea proiectului. De exemplu, acolo unde se prevede generarea de costuri externe, ca în exemplul fabricii poluante, aprobările de planificare pot fi condiționate de aplicarea unor norme drastice privind protecția mediului. Ar putea fi solicitată, de asemenea, instituției publice respective, efectuarea unor cheltuieli privind construirea facilităților implicate de atenuarea activității poluante. În mod alternativ, normele privind protecția mediului pot limita utilizarea deplină a proprietății pentru scopul inițial propus.

Pentru efectuarea analizei financiare în vederea adoptării proiectelor de investiții de către instituțiile publice se utilizează, ca tehnici specifice de lucru, aceleași criterii de fundamentare ca și în cazul celor adoptate de firmele private. Fără îndoială că obiectivul urmărit prin calculul indicatorilor de performanță ai unei investiții este de a decide dacă aceasta trebuie adoptată sau nu. Decizia de investiții se ia în condiții restrictive din punct de vedere al resurselor financiare disponibile și, ca atare, implică de multe ori renunțarea la anumite proiecte numai pe considerentul că nu există resursele financiare necesare adoptării acestora la momentul respectiv. În afara acestui aspect, trebuie să se țină cont și de faptul că de multe ori există posibilitatea de a se opta între mai multe proiecte, ori de faptul că adoptarea unui anumit proiect este condiționată de adoptarea apriori a altuia.

3.2.Analiza riscului in exploatarea proiectului

Definiția dată de specialiștii Băncii Mondiale pentru un proiect productiv generator de bunuri și/sau servicii considerată cea mai completă arată că”proiectul este un ansamblu optimal de acțiuni cu caracter de investiții, bazat pe o planificare sectorială, globală și coerentă, grație căruia, o combinație definită de resurse materiale, umane generează o dezvoltare economică și socială de o valoare determinată”.

Proiectele prezintă două trăsături specifice importante in cadrul exploatarii lor:

Ireversibilitatea deciziilor de gestiune ceea ce poate avea consecințe dintre cele mai nefaste. De aceea este nevoie de o atentă documentare și analiză antefactum pentru a se detecta toate consecințele acțiunilor ce decurg din deciziile luate și de a lua toate măsurile de prevenire, în mod special prin reducerea intervalului de timp între decizie și acțiune.

Risc sporit datorită faptului că proiectul este gestionat de regulă într-un mediu ostil cu factori exogeni de influență nu întotdeauna bine cunoscuți.

În aceste condiții este necesar ca șeful de proiect să stabilească o corelație între nivelul de cunoștințe despre proiect și stadiul realizării sale. Pentru aceștia proiectul apare ca o interdependență între două procese:

a. un proces de explorare, de achiziție de informații necesare reducerii incertitudini,

b. un proces de acțiune, de decizie care reduce gradul de libertate / intervenție asupra proiectului.

Eșalonarea investiției pe durata de execuție are influența majoră asupra eficienței proiectului.

Accesul la creditele externe este puternic influențat de riscul de țară. De aceea, într-un studiu ONU, țările sunt împărțite în patru grupe: A,B,C,D, iar dobânzile la creditele în USD, sporesc cu cca % la țările din clasa A și cu până la 8% la cele din clasa D.

În afară de analiza de sensibilitate a proiectului la factorii perturbatori importanți, este recomandabil să se studieze și aspecte privind creșterea capitalului social, nivelul lichidităților (acceptabil un nivel de 10 – 25% din veniturile anuale) durata de maturizare a activității operaționale și atingere a parametrilor proiectați, analiza potențialului concurenței.

Analiza proiectelor în condiții de incertitudine este o obligație pentru orice analist, independent de evaluarea sa în condiții deterministe.

Analiza în condiții deterministe înseamnă, stabilirea unor mărimi unice pentru fiecare parametru de calcul și anume, cele care se consideră că au probabilitatea cea mai mare de apariție. Pe baza acestor certitudini relative se desfășoară întergul proces decizional. Riscul într-o astfel de analiză derivă din faptul că se neglijează posibilitatea apariției altor valori a parametrilor în funcție de conjunctura economico-socială.

Analiza în condiții probabilistice, de incertitudine, vine să înlăture acest neajuns, prin luarea în considerație a unei game de valori probabile pentru fiecare parametru semnificativ. Problema este de a identifica corect parametrii semnificativi și valorile lor probabile pe un interval de variație bine delimitat. Odată stabilite valorile probabile li se atașează probabilitatea de apariție, iar calculele în aceste condiții au calitatea suplimentară ca, avertizează factorii de

decizie asupra unei realități economice schimbate sau schimbătoare.

Evaluarea în condiții de incertitudine are trei componente distincte: analiză de punct critic, analiză de senzitivitate, analiză de probabilitate.

Analiza de senzitivitate are ca scop evidențierea modificărilor pe care le suferă criteriul sau criteriile de eficiență adoptate (valoare adaugată, profit net, rata de rentabilitate interna) ca urmare a modificărilor conjuncturale suferite de unii parametrii cheie ai proiectului.

Se recomandă ca analiza să se facă în raport cu acele variabile cruciale pentru agentul economic declanșator cum ar fi: rata inflației, rata de schimb valutar, indicele prețurilor la materii prime, produse ș.a., durata de execuție etc.

Un proiect este riscant dacă se constată că eficiența sa suferă modificari semnificative în raport de modificarile previzionate la variabilele luate în calcul. În această situație se fac recomandări de măsuri de contracarare a efectelor negative.

Atenuarea incertitudinii, în cazul cheltuielilor de investiții, este posibilă prin corectarea fiecarui capitol de cheluieli cu o cota de “neprevăzute”, care au ca destinație:

a) rezerve pentru modificari fizice (modificarea cantităților de resurse, apariția de noi capitole de cheltuieli, etc),

b) rezerve pentru modificări de prețuri care pot fi generate de:

􀂃 fluctuația relativă a prețurilor în perioada analizată,

􀂃 efectul inflației.

Existența acestor “neprevăzute” poate avea însa un efect demobilizator în procesul de evaluare a costurilor proiectului de investiții, prin reducerea interesului specialiștilor în stabilirea exactă a mărimii fiecărei categorii de costuri. De aceea se impune ca, pentru fiecare capitol, să se dea explicații clare cu privire la destinație și modul de calcul a rezervei.

Pentru perioada de viață a proiectului, efectul inflației poate fi luat în calcul prin includerea unei cote estimate în rata de actualizare folosită la calculele de eficiență.

Daca proiectul aparține unui domeniu dinamic, se pot prevedea, pe durata sa de viață cheltuieli de înlocuire a unor componente tehnice, fapt ce se va reflecta în proiecția fluxului de trezorerie.

Analiza de probabilitate studiază frecvența de apariție a unui fenomen perturbator și impactul sau asupra eficienței proiectului.

Pentru profitabilitatea națională, criteriul economic de baza este “valoarea adaugată”, iar pentru profitabilitatea comercială “profitul net “al agentului economic. Dar el se poate obține prin eliminarea succesivă a componentelor care nu țin de natura profitului net sau care sunt deductibile din acesta: salarii, taxe, impozite, chirii ș.a.

Este posibil ca prin această traslatare, un proiect, atractiv din punct de vedere economic să devină ineficient din punct de vedere financiar. Se pune în discuție însăși existența sa sau, se propune susținerea lui prin subsidii guvernamentale.

Prima întrebare pe care trebuie să și-o pună agentul economic declanșator se va referi la costul proiectului. Trebuie să se facă deosebire între costul global al proiectului și cele doua componente ale sale specifice: cheltuieli de investiții și cheltuieli curente sau de exploatare. Structurarea costului proiectului și a celor două componente ale sale, trebuie făcută astfel încât să servească scopurilor analizei. De exemplu; tabloul cheltuielilor de investiții trebuie să permită evidențierea pe baza criteriilor de structură importante pentru agentul economic astfel: sursa de finanțare, destinația concretă, eșalonarea lor în timp pe durata de execuție proiectată.

Cheluielile de exploatare trebuie sa fie eșalonate pe durata de exploatare defalcate după; natură, destinație, legătură cu producția, etc

Amortizarile (deprecierile) constituie capitol distinct cu un regim special de cheltuieli, fiind evaluate separat concomitent cu estimarea valorii reziduale.

Urmeaza apoi estimarea necesarului de forță de munca structurată pe criteriul legăturii cu activitatea de exploatare, pe nivel de calificare etc.

Veniturile din exploatare ale proiectului sunt detaliate conform nomenclatorului de productie, alte venituri, cu specificarea desfacerii: la intern sau la export, incluzându-se și subsidiile, valoarea reziduală, venituri din alte operațiuni.

La evaluarea veniturilor se ține cont de gradul de încarcare a capacității proiectate, pe diferitele subperioade: rodaj, atingere a parametrilor proiectați.

Datele astfel obținute permit tragerea unor concluzii pertinente asupra fezabilității proiectului.

Existența unor riscuri specifice la nivelul colectivităților teritoriale, care au un impact semnificativ de natură socială sau ecologică, la nivel de colectivitate umană, este o sursă obiectivă de influență asupra destinului unui proiect. Datorită spontaneității manifestării lor, factorii responsabili sunt puși în situația de a lua decizii la cald, prin acțiuni neprogramate. Ori acest lucru este posibil de cele mai multe ori, și mai ales în condițiile unor bugete locale sărace prin sistarea finanțării sau chiar amânarea unor proiecte înscrise în programele de finanțare.

Vom face în continuare o scurtă prezentare a acelor categorii de riscuri care planează în general asupra colectivităților teritoriale, independente de dorința sau voința oamenilor. Acestea se pot grupa în trei categorii: riscuri naturale, riscuri, tehnologice și riscuri sociale.

a) Riscurile naturale pot fi grupate la rândul lor astfel:

a.1 Riscuri de inundații sunt determiate de cauze naturale, independente de voința oamenilor, cum ar fi:

􀂃 creșterea progresivă a debitelor unui curs de apă ca urmare a unor evenimente anormale care se desfășoară în amonte de localitate; ploi torențiale, topirea bruscă a zăpezii, ruperea unui baraj sau dig etc;

􀂃 regim pluviometric excesiv în zona localității pe perioade scurte de timp;

􀂃 creșteri ale nivelului pânzei de apă freatice;

􀂃 ruperea unui stăvilar, baraj;

􀂃 invazie de apă marină – maree (mai anul acesta pe coasta bretonă).

a.2 Risc de avalanșe în zonele expuse,

a.3 Risc de furtuni, uragane etc,

a.4 Risc de incendii de pădure – datorat, fie unor cauze naturale (trăsnete), fie unor cauze umane mai mult sau mai puțin voluntare,

a.5 Riscuri datorate deplasărilor/prăbușirilor de teren ce pot fi determinate de cauze; independente de acțiunea oamenilor (prăbușiri de teren în zonele carstice, alunecări de terenuri în pantă) sau datorită acțiunii oamenlor: tasări de teren și/sau formarea de cavități în vechi zone miniere (situația critică din zona Ocnelor Mari – Vâlcea, alunecări de terenuri în pantă datorită unor defrișări necontrolate (situația din județul Botoșani) etc.

a.6 Riscuri de seism (cutremure de pământ) la care putem evalua doi parametrii: cantitatea de energie eliberată – magnitudinea măsurată pe scara Richter și efectul distructiv asupra bunurilor și populației – intensitatea seismului măsurat pe scara Mercalli.

b) Riscuri tehnologice ce pot fi grupate astfel:

b.1 Riscuri industriale propriu-zise rezultate din accidente care se produc în unitățile economice din zona industrială sau comercială a localității Se manifestă prin explozii, emanații de noxe, incendii ce afectează de regulă zonele rezidențiale învecinate .

b.2 Riscul nuclear – este o trăsătură a lumii contemporane care devine tot mai evident odată cu înmulțirea site-urilor atomice și a deținătorilor de tehnologii nucleare. Exemplul cel mai concludent este accidentul nuclear de la Cernobâl – Ukraina care a arătat că aria de dispersie este uriașă (s-au atins teritorii la mii de kilometri în Franța, Norvegia) iar efectele nocive asupra ființelor este de lungă durată.

b.3 Risc de transport de materiale periculoase; radioactive, toxice, inflamabile, etc. Se manifestă prin explozii,incendii și/sau infestarea solului și a aerului în zonele învecinate.Tot aici se înscriu și riscurile în zonele de coastă datorită unor accidente în transportul acestor produse pe calea apei.

Managementul calității factorilor de mediu trebuie să fie coerent structurat pentru a face față tuturor factorilor de risc ce pot varia de la zonă la zonă sau de la sursă la sursă. El se bazează pe un sistem de supraveghere al complexului de emisii (surse de poluare), factorilor meteorologici locali, și calității aerului (imisii), ținta principală fiind de a pune sub control sursele de poluare. Ca atare el trebuie să dispună de un sistem de supraveghere bazat pe rețele locale, regionale și o rețea națională (și chiar transnațională), metode de prelevare și analiză a probelor, a parametrilor meteo.

Pe lângă acțiunea de monitorizare oficialitățile locale trebuie să dispună de un plan de acțiune în caz de urgențe (depăsiri episodice sau de lungă durată) ale cantităților minim admisibile și de un sistem de avertizare a populației.

c) Riscuri sociale în majoritatea cazurilor, au cauze ce decurg din dereglări de natură psihologică caracteristice societății contemporane, cu o frecvență mai mare în aglomerările urbane.

În acest evantai de riscuri ale vieții cotidiene din centrele urbane mai ales, se înscriu: fenomene deviaționale provocate de stres, accidente de circulație , accidente sanitare etc.

1. După frecvența de apariție avem:

1.1 Riscuri probabile (frecvente) cu o probabilitate de apariție mare.

1.2 Riscuri improbabile (rare) cu o probabilitate de apariție minimă

2. După gravitatea impactului asupra proiectului vom avea:

2.1 Riscuri neglijabile – care nu prezintă pericol pentru eficiență sau existența proiectului,

2.2 Riscuri catastrofice – care antrenează importante degradări ale

obiectivelor proiectului, sau chiar pun în discuție anumite obiective sau însuși proiectul. De aceea este nevoie să se introducă o scară a gradelor de periculozitate.

3. După gradul de controlabilitate avem:

3.1 Riscuri alese care sunt rezultat al voinței/dorințéi factorilor responsabili ceea ce presupune un grad mărit de controlabilitate,

3.2 Riscuri subite – independente de voința factorilor responsabili ceea ce le face greu de controlat

4. După gradul de detectabilitate/ percepere avem:

4.1 Riscuri detectabile – care înainte de a se manifesta dau semne prevestitoare specifice, sau despre care se știe, cum apar și cum se manifestă, din experiențe anterioare. Nu este exclus nici fenomenul de premoniție în detectarea riscurilor.

4.2 Riscuri nedetectabile al căror moment de apariție este necunoscut și nu au semne prevestitoare, ceea ce le face foarte periculoase pentru derularea proiectului.

5. După efectele produse (consecințe) se pot structura pe domenii sau zone afectate astfel că riscurile pot să conducă la:

􀂃 insatisfacția beneficiarilor proiectului;

􀂃 demotivarea intervenanților;

􀂃 degradarea de bunuri;

􀂃 degradarea imaginii de firmă;

􀂃 degradarea sau chiar punerea în discuție a obiectivelor proiectului;

􀂃 întreruperea sau abandonarea proiectului.

De regulă riscurile care aduc atingere obiectivelor proiectului sunt cele care pot să pună, în discuție însăși existența proiectului. Deasemenea ele sunt cel mai greu de prevăzut și stăpânit.

6. După originea lor – riscurile sunt determinate de:

6.1 Riscuri de țară este consecința instabilității politice, gradului de îndatorare, nivelul cotațiilor (ratingul de țară). Riscuri de țară – sunt riscuri politice care depind de coerența politicii guvernamentale, calitatea gestiunii macroeconomice, datoriile externe etc.

Evaluarea riscului de țară se face de agenții internaționale specializate al căror cuvânt cântărește greu în decizia investitorilor, străini mai ales, de a susține sau nu un proiect.

6.2. Riscuri de client – insolvabilitate, sistare cotract,

6.3 Riscuri de furnizori/subcotractori – insolvabilitate sau slăbiciuni, producție/tehnologie riscantă, complexitate tehnică, puterea publică, instanțe juridice și/sau reglementare – intervenții amestec administrativ, volatilitatea cadrului normativ prin schimbări frecvente de norme ce obligă la modificări ale specificațiilor inițiale ale proiectului.

6.4 Riscuri de intreprindere generate de conflicte sociale/sindicale, dificultăți manageriale, inadaptare la cultura organizației etc.

7. După natura lor riscurile pot fi:

7.1 Riscuri tehnice – sunt determinate de complexitate producției, a dificultăților de transfer tehnologic, sau determiate de noutatea tehnologiei,

7.2 Riscuri financiare – sunt generate de montajul financiar ales, de solvabilitate actorilor; furnizori,antreprenori,clienți etc. Cauza principală este lipsa de resurse sau de mijloace financiare.

Din punct de vedere al gravității sunt patru categorii de risc financiar:

1 Riscul de scădere a rentabilității – risc de diluare care înseamnă o crestere a profitului inferioară sporirii capitalului,

2 Riscul de pierdere a autonomiei când se pierde capacitatea de finanțare necesară păstrării poziției de piață,

3 Riscul de insolvabilitate,

4 Riscul de faliment

Toate aceste categorii de risc sunt comune tuturor activităților economice.

7.3 Riscuri umane determinate de conflicte sociale, grad de disponibilitate la momentele oportune, birocrație, slabiciuni umane ce țin de natura umană cum ar fi: lipsa de pregătire și/sau experiență, lipsă de interes în pregătire și/sau perfecționare profesională, fluiditatea mișcării personalului, birocrația.

7.4 Riscuri organzaționale – determinate de fluența procesului decizional sau a raporturilor ierarhice,

a) Riscuri manageriale – incoerență în caietul de sarcini, inabilități sau lipsă de informare/cultura managerială, indisponibilități de resurse,

b) Riscuri reglementare/juridice – norme, restricții administrative probleme de întocmire și derulare a contractelor,

c) Riscuri comerciale – determinate de cerințele pieței, de concurență dar și de proasta gestiune a stocurilor, politici de piată neadecvate, expansiune haotică, insuficient argumentată,etc

8. În raport cu timpul de manifestare, vom avea:

􀂙 Riscuri latente,

􀂙 Riscuri apărute – în curs,

􀂙 Riscuri trecute

9. După statutul lor avem: în urmărire, sub control, eliminate

10. După puterea de acțiune: cu acțiune limitată, intermediare și riscuri majore. Se mai pot judeca și după capacitatea de a le pilota respectiv capacitatea de decizie a persoanelor implicate în proiect în probleme de risc și incertitudine.

11. Din punct de vedere al domeniului de manifestare avem:

a) Riscuri legate de investiție – se referă la depășiri de cheluieli de investiții, efecte economice nefaste datorate întârzierilor în execuție, sau datorate unor riscuri tehnologice,

b) Riscuri legate de aprovizionare cele mai dificile se referă la sursele externe,

c) Riscuri legate de exploatare – sunt legate de modul de stăpânire asupra costurilor de producție/funcționare și se evaluează prin analize de sensibilitate.

d) Riscul de inflație care sunt de două feluri: fără repercursiuni valutare în prețurile de vânzare sau în costuri și aceasta depinde de concurență (prețuri predeterminate) sau de tehnologia folosită fluctuații de preț care provoacă o mare diversitate de efecte de preț în funcție de impactul asupra variabileleor de legătură.

e) Riscuri financiare și de trezorerie sunt legate de finanțare și își au originea în insuficiența fondurilor proprii

f) Riscuri de piață pot fi generate de variația volumului sau prețului de pe piață și care pot pune în dificultate proiectul fie ca execuție fie ca exploatare.

Aspectele tehnice ale unui proiect constau in: tehnologiile de lucru aplicate; detalii privind costurile de realizare; planificarea realizãrii. De aici se degajã trei riscuri specifice majore: riscul tehnologic, riscul de depãșire a costurilor și riscul de depãșire a termenelor (de întârziere).

Riscul tehnologic (Technology risk) se referã în general la riscul de noutate tehnologicã. Investitorii se simt mai în siguranța dacã tehnologia a fost probatã în alte proiecte, folosirea unei tehnologii probate fiind o condiție de a se acorda un împrumut negarantat deoarece defectele tehnologice au impact semnificativ asupra costurilor de investiții și nu existã metode standard

verificate de preîntâmpinarea unei asemenea situații.

Riscul de depãsire a costurilor

Construcția proiectului trebuie sa asigura o imagine clarã asupra costurilor pe fiecare lucrare: fundații, terasament, zidãrie, echipamente, ș.a. trebuie sã se compare sumele avansate de constructor cu estimãrile consilierilor experti.

Riscul de întârziere conduce,pe de o parte prin cresterea nevoii de finanțare, inclusiv a dobânzilor aferente, iar pe de altã parte prin întârzierea intrãrii în exploatare cu efecte negative asupra respectãrii clauzelor fatã de furnizori și de clienți.

Capacitatea antreprenorului de a-și respecta obligațiile

Încã din faza de fundamenare a ceastã problemã trebuie rezolvatã atât din punct de

vedere tehnic cât și financiar. Riscurile în acest caz sunt:

Risc de realizare. Construcția unei instalații implicã concepție și execuție. Concepția (concretizarea unui sistem tehnologic mai mult sau mai puțin cunoscut)este legatã de riscul tehnologic amintit. Riscul de realizare (execuție) depinde de profesionalismul constructorului de tipul instalației fiind foarte dificil de estimat. Ca metodã de acoperire se recomandã studierea realizãrilor anterioare ale constructorului la același tip de instalații ceea ce englezii denumesc “track record” al constructorului. Aceastã evaluare a riscului de realizare vine în completarea riscului de concepție, în sensul de tehnologie.

Risc de credit(credit risk) înseamnã evaluarea capacitãții financiare a constructorului de a face fațã plãților eventualelor penalizãri.

Risc de interfațã (Project management Risk).este generat de intercondiționarea dintre diferiți executanți pe șantier, fiecare responsabil pentru partea lui de lucrare și ca atare pot fi într-un continuu conflict.

Risc de subcontractanți este riscul luat de titularul de contract când trateazã lucrãri în subantreprizã și poate fi privit ca un risc de credit pentru subcontratctant (vezi expunerea societãții de proiect fațã de constructor(risc de credit).

Riscuri specifice fazei operaționale

Cea mai frecventă problemă ce apare în perioada de exploatare este legată de capacitatea beneficiarului investiției de a exploata în mod corespunzător instalația, adică dacă este capabil să atingă nivelul de performanță stabilit fără a depăși costurile planificate. De cele mai multe ori atingerea performanțelor este posibilă cu supracosturi, care își au originea fie într-o proastă gestionare a bugetului, fie o proastă estimare a costurilor de exploatare sau o creștere a prețurilor materiilor prime.

1. Riscul de depășire a costurilor: Investitorii trebuie să facă față la două tipuri de costuri: interne și externe. Există două metode de acoperire a riscului de depășire a costurilor: subordonarea acestora și impicarea acționarilor. Subordonarea costurilor de exploatare contă în încheierea de contracte cu parteneri industriali care se obligă să finanțeze aceste costuri. Soluția finanțării supracosturilor poate să nu convină tuturor acționarilor, de aceea o altă posibilitate ar fi încredințarea ansamblului de exploatare unei alte societăți în contrapartida unei remunerați fixate în avans. Cel care exploatează poate fi chiar unul dintre acționari, ceea ce lui îi permite, în

conformitate cu angajamentul luat, să beneficieze singur de eventualele creșteri ale productivității.

2. Riscul de aprovizionare: Proiectele de investiții se pot clasifica în trei mari categorii:

􀂃 proiecte care nu depind de una sau mai multe materii prime și proiecte

de infrastructură (autostrăzi, transport în comun);

􀂃 proiecte care se autoaprovizionează (minerit sau industria petrolului);

􀂃 proiecte care necesită o aprovizionare specifică.

3. Riscul de frecvență: Unele proiecte, de tipul celor de infrastructură, nu implică noțiunea de producție ci pe cea de serviciu, caz în care foarte importantă este frecvența utilizatorilor și prețul plătit de aceștia. Analiza proiectelor de servicii se fundamentează în general pe studii de elasticitate a frecvenței în raport cu prețul serviciului. O soluție de acoperire a acestui tip de risc ar fi să se ceară acționarilor să garanteze un tarif minim pe o anumită perioadă, începând cu punerea în funcțiune.

4. Riscul de volum și preț (de comercializare): Odată ce s-a atins un nivel satisfăcător de activitate, obiectivul imediat următor este să se comercializeze bunurile/serviciile la un astfel de nivel al prețurilor încât să poată fi acoperite atât cheltuielile de exploatare ale liniei de fabricație cât și ratele ce trebuie plătite pentru rambursarea creditului.

5. Riscul de forță majoră – este cauzat de evenimente neprevăzute și ca atare este greu de preîntâmpinat putând aduce mari daune financiare proiectului.În categoria riscurilor de forță majoră se includ și acele situații în care furnizorii de materii prime sau materiale, sau chiar anumiți clienții sunt absolviți de obligațiile lor contractuale în urma apariției unei situații neprevăzute și incontrolabile.

6. Riscul politic: Reticența investitorilor de a interveni în țări aparținând așa numitor zone de risc are două principale argumente: instabilitatea economică generală a țării și posibilitățile unilaterale de decizie ale autoritaților locale.

7. Riscul legislativ: Cunoașterea contextului juridic este o condiție indispensabilă la demarare unui proiect și presupune o arie largă de întindere: legislație fiscală, drept bancar, dreptul asigurărilor, legi și reglementări specifice sectorului de activitate. De aceea consultarea permanentă a unor juriști cu renume care să aparțină țării în care a avut loc investiția este de mare importanță.

Reducerea riscurilor în etapa de elaborare a proiectului presupune acțiuni de pregățire și coordonare a viitoarelor activități, în ipoteza că sunt dezavantajate de șansă și ca atare fundamentarea lor se va face pe baza unor scenarii alternative. Limitarea riscului încă din faza de elaborare a proiectului are la bază două direcții principale de acțiune: îmbunătățirea informării și externalizarea riscului.

Pentru aplicarea ambelor soluții este nevoie de timp și de bani, și nu există certitudinea eliminării complete a riscului. De aceea este bine să se facă un compromis între o bună dominare previzionară a riscului și o bună organizării a reacției la apariția efectelor nefaste a riscului.

a) Îmbunătățirea informării este problemă serioasă deoarece, în majoritatea cazurilor gestionarul/coordonatorul nu va dispune la declanșarea proiectului de toate informațiile necesare.

Îmbunătătirea nivelului de informare se poate realiza prin: descompunerea activităților în lucrări elementare, extinderea consultării chiar la nivele inferioare, rafinarea/reevaluarea anumitor estimări anterioare, dăi de seamă scrise la reuniuni care să implice mai profund toți actorii implicați,etc.

b) Externalizarea riscurilor vizează diminuarea riscului previzionat printro clară definire a riscurilor pe care șâ le asumă promotorul/proprietarul proiectului și a celor care se pot transfera altor actori; furnizori, subcontractori, proiectanți etc. Cu aceștia trebuie să se stabilescă regului precise altfel răspunderea poate fi diluată iar asigurarea de risc iluzorie.

Organizarea reacției la risc – înseamnă capacitatea managerului de a modifica rapid definiția proiectului, pentru a ține cont de noile informații care pot să pună în discuție ipotezele de lucru ce au stat la baza programării curente.

Modificările pot duce la întârzieri fără consecințe semnificative, în special dacă nu vizează activități critice, dar pot pune în cauză însăși buna execuție a întregului proiect. De aceea trebuie organizată reacția promptă prin: implementarea unui sistem de alertă, a unui sistem de prelucrare prin excepție a informațiilor, etc care să asigure o identificare rapidă a riscurilor, implementarea mijloacelor, procedurilor de reducere a riscurilor.

In consecinta, organizarea reacției trebuie să dea răspuns la întrebări de genul: se poate riposta, cum trebuie să se riposteze, ce mijloce trebuie și pot fi mobilizate, cum și când trebuie reacționat, ce obiective trebuie privilegiate.

3.3.Evaluarea proiectului

La început apare ideea de proiect, entitate unică prin specificul sau, născută din întrebări de genul; ce trebuie făcut? pentru ce trebuie să se facă? Ideea de proiect se naște fie din nevoia de a satisface o cerere curentă sau de perspectivă, fie din dorința de a exploata o oportunitate.

Ideea este viabilă dacă se referă la un domeniu prioritar din punct de vedere al strategiei, dacă este agreată de organele administrației publice centrale sau locale, și dacă este fezabilă din punct de vedere tehnic.

DEFINITIA EVALUARII. Exista moduri diferite de a defini evaluarea: determinare a gradului de realizare a obiectivelor; culegere de informatii pentru adoptarea unor decizii; apreciere a meritului, valorii unui proiect sau program; Evaluarea inseamna "aprecierea sistematica a operatiilor si/sau a rezultatelor unui program sau unei politici, raportate la un set de standarde explicite sau implicite, un mijloc care contribuie la imbunatatirea programului sau politicii".

Decizia privind realizarea proiectului este precedată de o serie de acțiuni de fundamentare complexă desfășurate de specialiști din diferite domenii de interes: economiști, sociologi, finanțiști, tehnicieni, ecologiști, juriști,s.a.

Aceasta este faza serviciilor intelectuale, de ante-proiect (preinvestițională pentru proiectele industriale) ale cărei sarcini principale sunt de pregătire a deciziei prin; definirea obiectivului/lor proiectului, evaluarea complexă a fezabilității, acceptabilității și utilității sale, elemente ce fac conținutul documentelor; studiul de fezabilitate, raport de evaluare și caietul de sarcini. De asemenea, în această etapă de concepție, în funcție nevoi, se vor elabora diferite studii suport: studii de marketing, de impact, de oportunitate, studii functionale amplasament, capacitate optima.

Definirea obiectivelor ce se urmăresc prin realizarea unui proiect, înseamnă să se găsească raspunsul la întrebarea; Care este nevoia pe care o satisface rezultatul concret/produsul final al proiectului?. Cel care are sarcina de a găsi acest raspuns este în mod normal, beneficiarul proiectului, clientul. El devine astfel garantul realității acestei nevoi exprimate.

In cazul unui proiect extern el este relativ ușor de identificat, iar pentru un proiect intern se procedează la desemnarea unui membru al direcției intreprinderii.

La stabilirea obiectivului trebuie să fie antrenat și șeful de proiect, sau cel puțin să-și exprime acordul de aderare fără rezerve, deoarece el este cel care va răspunde de realizarea lor și va avea sarcina de a obține adeziunea celorlalți actori intervenanți.

În cazul proiectelor complexe, de amploare este posibil să existe mai multe obiective care prezintă grade de importanță diferite. Încă de la început, seful de proiect trebuie să aibă o imagine clară asupra structurii arborescente a sistemului de obiective, construită pe baza unui criteriu acceptat și reprezentativ, astfel încât să nu existe confuzii între obiectivele principale si cele secundare.

De asemenea, nu trebuie să se piardă din vedere că, deseori sunt diferențe între scopurile definite la apariția ideii de proiect și obiectivele care se urmăresc la realizarea proiectului propriu-zis. De exemplu, ideea de proiect într-o zona defavorizată este fundamentată pe posibilitatea de a exploata oportunitățile locale în condiții preferențiale, dar obiectivul proiectului (produsul) va consta în realizarea unei unități de producție sau prestatoare de servicii.

Dacă în managementul tradițional, evaluarea este faza ce închide ciclul, în managemetul proiectelor este o activitate continuă ce debutează odata cu nașterea ideii de proiect. Ea are un caracter pluridisciplinar și presupune o continuă măsurare și analiză a parametrilor de urmărire și control a proiectului.

Scopul evaluării continue este de a stabili cauzele generatoare de abateri, astfel încât, în

faza imediat urmatoare, să se poate lua masurile adecvate de corecție, atunci când abaterile sunt nefavorabile pentru procesul monitorizat.

In terminologia actuală se impune și conceptul de "pilotaj al proiectelor" care înglobează activitățile de evaluare și corecție respectiv; cuantificarea și analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor, identificarea abaterilor (favorabile sau nefavorabile) și a cauzelor ce le-au provocat și stabilirea măsurilor corective adecvate.

În cadrul proiectelor putem vorbi de trei tipuri de evaluare: antefactum, sincronă și postfactum.

Evaluarea antefactum servește la fundamentarea deciziei cu privire la continuarea s-au respingerea proiectului, și se face din mai multe puncte de vedere.

Evaluarea fezabilitatii tehnice a proiectului respectiv, dacă din punct de vedere al soluțiilor tehnice și tehnologice proiectul este realizabil.

Dintr-un inventar de soluții tehnice admisibile (din punct de vedere al obiectivului proiectului sau al șanselor de succes) se va reține soluția pertinentă în condițiile date. De obicei, la acest nivel de cunoaștere al proiectului, gradul de detaliere este redus el crescând pe măsură ce crește gradul de stapânire a tehnologiei. Aceasta induce riscul ca, odată străpunse zonele de umbră să se constate nevoia de a aduce modificări pentru a nu pune în discuție fezabilitatea globală a proiectului.

Evaluarea acceptabilității proiectului are ca scop evidențierea modului cum este privit/primit proiectul de mediul în care are loc implantul; organele puterii publice locale sau centrale, colectivitățile teritoriale, partenerii și concureța. Nu puține sunt cazurile de proiecte primite, cel putin cu suspiciune, de către una sau alta din entitățile enumerate. Drep urmare, proiectul poate intra în cercul vicios al conflictelor de interese, mai mult sau mai putin legate direct de el. Promotorii se văd astfel obligați să facă un adevarat loby în apararea proiectului. O abordare superficială a conflictului poate calma pe moment spiritele, dar managerul trebuie să fie atent că există riscul ca acesta să se reactiveze mai violent pe parcursul realizarii proiectului.

Evaluarea utilitații proiectului este problema de ordin economic care se rezolva pe baza unei metodologii specifice în care primează calculele de eficiență.

Evaluare economică este un act crucial în viața proiectului când, prin tehnici și procedee specifice, sunt tratate informațiile tehnice, economico-financiare, sociale, proprii proiectului sau care au relevanță pentru mediul economic și rafinarea acestora într-un sistem de criterii de evaluare recomandat pentru fundamentarea deciziei privind soarta proiectului.

Evaluarea are ca fundament studiul de fezabilitate și precede transpunerea în practică a prevederilor acestuia

Studiul de eficiență se bazeaza pe analiza comparativă și corelativă a parametrii de efort si de efect respectiv; între costurile și beneficiile proiectului (diversele categorii de efecte/avantaje economice). Nu rare sunt cazurile când evaluatorul se confruntă cu greutăți de cuantificare, și mai ales de comparabilitate în timp, a parametrilor de efort și de efect.

Relativ la importanța și rolul evaluării economico-financiare a proiectului, în teoria și practica cotidiană vom întâlni opinii care minimalizează pâna la anulare importanța criteriilor economice în această fază de pregătire a deciziei de realizare a proiectului. Acestea trebuie tratate cu rezervă dacă avem în vedere că; “orice efect, indiferent de natura lui, se va transforma mai devreme sau mai târziu în efecte economice”.

Este posibil ca soluția tehnică reținută de către tehnicieni să prezinte performanțe tehnice de excepție însă, concomitent și obligatoriu, trebuie să corespundă și criteriilor economice de eficiență (corelație efort-efect) și eficacitate (corelatie obiective – rezultate) pentru fi acceptată, prin încadrarea în limitele admisibile impuse de promotorul sau finanțatorul proiectului. Peste pragul de eficiență economică impus se poate trece numai dacă proiectul este de mare importanță strategică dar, în acest caz, decizia aparține managementului superior și poate să aibă un pronunțat caracter social sau politic.

Evaluarea eficienței proiectului este necesară și utila dacă cuprinde întreg sceptrul de efecte diferite ca natură: economice, sociale, ecologice, tehnice, etc.

Insă, importanța unui tip sau altul de criterii depinde de mai mulți factori; talia proiectului, domeniul în care se face, opțiunile strategice care au stat la baza ideii de proiect. Stiința și tehnica este capabilă să ofere soluții tehnice multiple pentru aceeași problemă, dar evaluarea oprtunității, necesității și eficienței este singura bază motivaționala a deciziei de; amânare, respingere, sau continuare a proiectului.

O componentă indispensabilă a evaluării economice este analiza sensibilității criteriilor de eficiență în raport cu variația ipotezelor de bază, pentru că permite identificarea acelor ipoteze "problemă" și a nivelului de la care acestea pun în discuție rentabilitatea sau existența proiectului.

Evaluarea sincronă se face la punctele de avans atunci când șeful de proiect prezintă stadiul execuției proiectului actorilor interesați. Are un caracter preponderent tehnicist si se exprimă prin indicatori specifici de avans tehnic, sau de pilotaj economic.

Evaluarea postfactum se realizează pentru ca, pe baza concluziilor trase în urma realizarii proiectului, conform principiului "învațare – eroare", nivelul de cunoștințe și experiența factorilor interesați, inclusiv a șefului de proiect, să se îmbogățească, concluziile trase devenind informații utile pentru viitoarele proiecte.

In cadrul procesului de evaluare a oportunității și eficienței, orice proiect trebuie analizat sub dublu aspect: ca subsistem al sistemului economic national (sau zonal), și ca sistem economic autonom.

Viziunea bidimensională pune în evidență eficiența și profitabilitatea proiectului atât la nivel macroeconomic (profitabilitatea națională), cât și la nivelul agentului economic declanșator (profitabilitatea comercială). Dar aplicarea fără discernământ a acestei concepții nu este recomandabila din cel puțin doua motive:

a) Într-o economie de piață, proiectele pot să aparțină sectorului public sau sectorului privat, din motiv se nasc două întrebări; Il interesează pe agentul declanșator privat profitabilitatea națională a proiectului său? Ce relevanță are profitabilitatea comercială (la nivel de agent

economic) a unui proiect din sectorul public?

Răspunsul la cele două întrebări nuanțează analiza proiectului în funcție de sectorul (public sau particular) în care se face proeictul. Considerăm că agentul economic privat este interesat să pună în evidență eficiența la nivel național a proiectului său, în măsura în care este interesat să acceadă la anumite oportunități oferite de puterea publică: asistență financiară, sistemul de stimulente și facilități fiscale, juridice etc.

De asemena, punerea în evidență a profitabilității comerciale a unui proiect din sectorul public va releva eficența intrinsecă a proiectului respectiv, prețul plătit pentru a rezolva anumite probleme de ordin social, ecologic, etc în ultimă instanță va preintîmpina riscul evaluărilor eronate a parametrilor de efort și/sau efect.

Analiza la nivel microeconomic este mai detailată permițând managerilor să cunoască și să-și formeze o părere mult mai completă despre proiect.

b) Relevanța acestui mod de abordare a analizei proiectelor din domeniile “noneconomice” ale sistemului economic național; sănătate, învățământ, apărare și ordine publică etc. In aceste domenii, efectele implementării unor proiecte sunt predominant neeconomice, iar efectele economice sunt dificil de identificat și cuantificat. Analiza lor se va face deci preponderent pe criterii de costuri (care este cuantumul și structura eforturilor, cât costă o unitate de efect etc).

Se impune însă și o minimă analiză de profitabilitate care solicită analistului un efort suplimentar pentru a depăși barierele legate de locul, modul și momentul unde se manifestă efectele economice.

În concluzie, apreciem că o astfel de abordare a evaluării este aplicabilă în mod special proiectelor publice cu caracter economic dar este benefică pentru toate proiectele, indiferent de sectorul sau domeniul de aplicație.

Dubla viziune asupra proiectului se traduce în faza de evaluare în două tipuri de analiză; economică și financiară, care se bazează pe datele și afirmațiile cuprinse în studiul de fezabilitate cu care se încheie dealtfel formularea proiectului.

CAP.4 STUDIU DE CAZ: Integrarea romilor intr-o localitate rurala

Pe piata muncii din Romania ultimilor ani, conditia romilor a fost destul de dificila, datorita unui complex de factori, printre care putem aminti nivelul redus de calificare profesionala, regresul economic si practicile discrimina-torii. In competitie cu tehnologiile moderne, meseriile traditionale ale romilor isi pierd capacitatea de a furniza un standard de viata deasupra nivelului minim de saracie.

In Romania, accesul la calificarea formala este conditionat de absolvirea nivelului obligatoriu de educatie – 8 clase. Foarte frecvent, in randul populatiei de romi, are loc abandonarea scolii in clasele a cincea sau a sasea. Statisticile arata faptul ca situatia fetelor este mult mai dificila, deoarece majoritatea abandoneaza scoala in cursul primilor ani de scoala, pentru ca peste cativa ani sa intre in viata de familie, devenind mame premature.

Vom prezenta, mai departe, studiul unui caz in care s-a aplicat proiectul „Toti la gradinita, toti in clasa I”,integrarea in clase ordinare, esuata inca de la primele incercari, constituirea unei clase speciale pentru copiii de tigani si varianta valabila astazi- functionarea unei scoli speciale pentru copiii tigani.

Scolarizarea copiilor tigani din satul Lișteava, comuna Ostroveni, judetul Dolj.

Din totalul de 8300 locuitori ai comunei Ostroveni, aproximativ 500, deci 16, 6%, sint romi. Tiganii alcatuiesc un sat intreg, Lișteava. Initial, satul a fost de romani, dar, dupa stabilirea tiganilor in anii '60-'70, din cauza neintelegerilor, romanii s-au retras, treptat. Comunitatea de tigani este divizata din punct de vedere politic, fapt relevat de existenta a doi bulibasi, supusi, unul, autoritatii regelui, celalalt, imparatului. Ierarhia paturilor sociale in sanul comunitatii este foarte stricta. Toti tiganii sint caldarari, seminomazi, ceea ce complica situatia scolara a copiilor,obligati sa paraseasca scoala cu lunile.

Mentalitatile determina atitudinea parintilor fata de copiii nou-nascuti de sex feminin, abandonati adesea in maternitati, dar si fata de fetitele de varsta scolara care rareori sunt inscrise la scoala, iar atunci cand se intampla, cel mai adesea este din cauza conditionarii alocatiei de intretinere a copilului de frecventarea scolii.

Dupa 1989, in aceasta localitate s-au produs mai multe conflicte, aproape toate generate de nemultumirea tiganilor in legatura cu functionarea scolii. Un prim conflict a fost generat de inexistenta unei scoli speciale pentru tigani, cerinta impusa de faptul ca parintii copiiilor de romani nu au acceptat si nu accepta in continuare prezenta copiilor de tigani la scoala din comuna.

Un alt conflict a fost generat de neprimirea certificatelor de absolvire a patru clase de catre tiganii care pretindeau acest lucru in urma unei frecvente foarte slabe sau a unei totale neprezentari la scoala. In contextul acestui conflict s-a ajuns chiar la incercarea de incendiere de catre tigani a scolii. Dupa acest incident s-a incercat integrarea elevilor romi in scoala din comuna, ceea ce a generat aprigi reactii de impotrivire din partea parintilor copiilor romani. Nici constituirea unei clase speciale pentru copiii tigani in cadrul scolii nu a fost de natura sa detensioneze situatia, astfel ca singura varianta valabila a ramas, in continuare, functionarea unei scoli separate pentru tigani, in urma repararii acesteia.

Prezentam, in continuare, citeva concluzii rezultate din interpretarea datelor culese prin aplicarea de chestionare copiilor tigani si romani:

1. Copiii de romani si copiii de tigani si-au construit imagini pozitive legate de frecventa scolara: 93,33% dintre copiii tigani cred ca, de obicei, copiii romani frecventeaza scoala; 70,37% dintre copiii romani cred acelasi lucru despre copiii tigani;

2. Copiii tigani prefera, in aceeasi masura (60%), prieteni tigani si prieteni romani; intr-un procent foarte mare (93,33%) ei au indicat ca doresc colegi de clasa romani, semn al nevoii de acceptare si integrare. Ca vecini, locuitori ai comunei si colegi de banca, insa,ei prefera pe tigani. Raspunsurile confirma, pe de o parte, solidaritatea cu membrii comunitatii, pe de alta parte, izolarea geografica si sociala a comunitatii de tigani.

Tiganii sunt refuzati de majoritatea (70,37%) copiilor romani ca prieteni, colegi de banca sau vecini. Sunt acceptati doar intr-o masura mica in calitate de colegi de clasa sau locuitori ai aceleasi comune.

3.Toti copiii de romi recunosc ca scoala le este necesara pentru a invata sa scrie si sa citeasca. Ca motive ale frecventarii scolii, indica: baietii, in procentul de100%, dorinta de a deveni soferi cind vor fi mari, fetele, in procent de 60%, pentru ca asa trebuie , semn al nevoii de integrare, dar si al unui spirit de conformare mai accentuat.

Intr-un procent ridicat, 73,33%, copiii tigani apreciaza ca frecventarea scolii poate conduce la o mai buna vecinatate cu romanii, lucru remarcat de copiii romani intr-un procent cu mult mai mic (29,62%).

4. Mai mult de jumatate dintre copiii tigani nu doresc scoli proprii si nici sa invete in limba romani, iar in ceea ce priveste aparitia de ziare si existenta unor posturi de radio si televiziune in limba tiganeasca coexista opinii pentru si impotriva. Parerile copiilor romani difera, insa, de cele ale copiiilor tigani. Majoritatea copiilor romani (70,37%) indica faptul ca romii ar trebui sa aiba scoli proprii, fetele fiind, chiar, mai ferme in pozitia lor. Aproape 60% dintre copiii romani nu sunt de acord ca tiganii sa aiba ziare,posturi de radio si TV in limba lor, ceea ce indica neacceptare, intoleranta.

5. In timp ce copiii tigani nu percep sau nu recunosc existenta conflictelor intre romani si tigani, majoritatea copiilor romani (85,18%) identifica aceste neintelegeri ca dominanta relatiilor cu comunitatea de romi din comuna.

In conditiile in care modificarea structurii scolii in favoarea integrarii copiilor si, in general, a tiganilor nu va fi posibila, cel putin ca solutie imediata, se impun conceperea si aplicarea unor strategii si proiecte publice educationale adaptate specificului comunitatii scolare de tigani din aceasta localitate (varste foarte mari si diferite, lipsa de motivatie sau existenta unei motivatii exterioare etc.).

Educatia scolara poate constitui cheia rezolvarii problemei tiganilor. Nu e vorba doar de educatia copiilor tigani, ci si de educatia, dintr-o perspectiva interculturala, a copiilor populatiei majoritare. Piedica in calea integrarii tiganilor nu consta doar in lipsa de pregatire si nerenuntarea la stilul lor de viata, ci si in atitudinea netiganilor.

Stereotipurile traditionale sunt insa active si sunt corelate cu indiferenta fata de situatia sociala a romilor. Majoritarii prefera sa-i ignore decit sa adopte tactici active de integrare; prefera sa-i mentina la marginea societatii decit sa depuna eforturi pentru a-i accepta.

Lipsa educatiei are drept consecinte imediate blocarea accesului la calificarea in alte meserii decat cele traditionale si o slaba participare la activitatile economic legale. In mod firesc, veniturile familiilor de rromi sunt foarte mici, din acest motiv conditiile in care locuiesc acestia sunt precare, accesul la ingrijirea medicala este scazut.

Descrierea proiectului „TOȚI LA GRĂDINIȚĂ,TOȚI ÎN CLASA I” implementat pentru comunitatea de romi din satul Lișteava, comuna Ostroveni, judetul Dolj

Beneficiarul acestui proiect este MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII ȘI TINERETULUI . Proiectul TOȚI LA GRĂDINIȚĂ,TOȚI ÎN CLASA I a fost lansat în noiembrie 2008 și se va încheia în iulie 2011. Bugetul proiectului este  de 18.500.000 lei și este finanțat din fonduri structurale prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Axa Prioritară 2 „Corelarea învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii”, Domeniul major de intervenție 2.2 „Prevenirea și corectarea părăsirii timpurii a școlii”. Desfasurarea proiectului: În perioada 8 august – 9 septembrie 2010, la Școala cu clasele I-VIII din Lișteava, comuna Ostroveni, judetul Dolj.

Obiectivul general al proiectului.

Obiectivul proiectului este prevenirea și corectarea părăsirii timpurii a școlii în rândul copiilor cu vârste între 5‐8 ani din 420 de comunități dezavantajate, cu pondere ridicată de romi, cu precădere în localitățile rurale și urbane mici, din România prin implementarea de programe educaționale de sprijin pentru preșcolari și părinții acestora.

Obiectivele proiectului pt romii din satul Lișteava, comuna Ostroveni, judetul Dolj (2010)

‐ creșterea accesului la educație preșcolară și școlară pentru cei 300 copii din Lișteava prin participarea la programe de educație de tipul „Grădinița estivală”, „Școala după școală”;

‐ formarea competențelor și abilităților de bază la copiii din grupul țintă prin dezvoltarea de curriculum adecvat, inclusiv materiale didactice, pentru programele educaționale de sprijin implementate;

‐ diminuarea riscului de părăsire timpurie a școlii de către copiii din grupul țintă prin derularea de activități de informare și consiliere adresate părinților acestora („Școala părinților”);

‐ creșterea eficienței programelor de educație propuse prin formarea profesională specifică a personalului implicat în implementarea acestora;

‐ analiza consecințelor implementării de forme flexibile de educație pentru copiii din grupul țintă și părinții acestora prin realizarea unui studiu sistematic al rezultatelor obținute;

‐ creșterea gradului de conștientizare a membrilor comunității rome din Lișteava asupra problematicii riscului de părăsire timpurie a școlii de către copii prin căi de informare specifice.

Obiectivele propuse vor fi însoțite de măsuri de sprijin financiar alocate copiilor proveniți din medii dezavantajate în vederea menținerii acestora în sistemul de educație și pentru prevenirea părăsirii timpurii a școlii.

 În urma derulării proiectului se va dezvolta un model de bună practică testat și însoțit de o metodologie clară de implementare privind educația preșcolară și educația remedială în rândul romilor din Lișteava, care va fi îmbunătățit și replicat.

 Activitățile și rezultatele proiectului vor fi promovate în rândul opiniei publice la nivel național prin acțiuni de formare specifice.

 Pe termen lung proiectul își propune să dezvolte capitalul uman din satul Lișteava și să sporească șansele populației rome dezavantajate de a se conecta la educația și învățarea pe tot parcursul vieții, adaptat exigențelor pieței muncii. Acest deziderat se va realiza prin pregătirea contingentului de copii din Lișteava, judetul Dolj, cu vârste cuprinse între 5 și 8 ani, pentru a reuși în cariera școlară și, mai târziu, pe piața muncii, urmând a constitui peste 10‐20 ani clasa de mijloc a comunității de etnie romă.

 Pe baza acestor premise proiectul va contribui la atingerea obiectivul general al POS DRU, prin creșterea competitivității persoanelor care provin din comunități dezavantajate, cu precădere romi, prin conectarea educației și a învățării pe tot parcursul vieții cu piața muncii, asigurându‐le acestora servicii de educație adaptate nevoilor lor de dezvoltare personală și profesională și, implicit, oportunități sporite de participare pe o piață a forței de muncă flexibilă și incluzivă.

   Programul Școală după Școală este o alta ramura a proiectului care se desfășoară pe perioada anului școlar 2010-2011, pe durata a 150 de zile, pentru 6.370 de copii distribuiți în 408 grupe din judetul Dolj (în medie, 15 copii pe grupă). Programul Școală după Școală este un program de tip after school de sprijin și asistență pentru învățarea lecțiilor, pregătirea temelor și deprinderea unor abilități de viață, acordat copiilor defavorizați înscriși la școală, pentru a îmbunătăți participarea și performanțele școlare ale elevilor și pentru a reduce rata abandonului școlar în rândul acestora. Copiii sunt asistați de un instructor sprijinit în relația cu comunitatea de un promotor comunitar. Acest program a fost pilotat, testat și validat de Fundația Ruhama anual începând cu anul 2009, în 10 comunități din județul Dolj, printre care si comunitatea roma din satul Lișteava, judetul Dolj.

   Copiii integrați în programul Școală după Școală au fost selectați dintre cei cu vârste de școlarizare care au frecventat programul Grădinița de vară în anul 2010, în cadrul aceluiași proiect. Grădinițele de vară au fost organizate în perioada august-septembrie 2010, pe durata a 23 de zile in Lișteava cu un număr semnificativ de copii romi. Majoritatea participanților a fost formată din copii care nu au frecventat grădinița publică și care ar fi întâmpinat, astfel, dificultăți de acomodare și integrare în clasa I.

   Copiii au beneficiat de rechizite și hrană zilnică, fiind asistați de echipe formate din educator, asistent educator și promotor comunitar (cei din urmă membri ai comunității locale din Ostroveni), supervizați de directorul unității de învățământ și inspectorul școlar pentru minorități. Grădinița de vară a beneficiat de un Ghid al educatorului și Caietul-manual al preșcolarului, editate și tipărite în cadrul proiectului. Personalul a fost format în cadrul unor serii de instruiri naționale și județene pentru a fi implicat în implementarea programelor alternative de educație: Grădinița de vară, Școală după Școală și Școala Părinților.

   Programul Grădinița de vară este un program de pregătire și recuperare preșcolară pentru copiii care nu au frecventat grădinița publică și urmează să se înscrie în clasa I la scoala generala din Lișteava. Programul reprezintă o soluție de urgență pe termen scurt pentru eliminarea decalajelor dintre copiii romi și neromi care se înscriu în clasa I în ceea ce privește pregătirea preșcolară și cunoștințele/abilitățile achiziționate până la accederea în școală. Acest program a fost pilotat, testat și validat de Fundația Ruhama anual începând cu 2006 în 22 de comunități din județul Dolj.

Impactul calitativ. Aspecte urmarite in evaluarea proiectului

TOȚI LA GRĂDINIȚĂ,TOȚI ÎN CLASA I

Printre rezultatele specificate in cadrul proiectului "Toti la gradinita, toti in clasa I" in satul Lișteava se numara reducerea cu 75% a ratei de abandon scolar in clasa I in randul elevilor proveniti din comunitatea roma, cresterea gradului de constientizare in randul familiilor rome, cresterea cu 20% a contingentului de elevi de clasa I proveniti din categoria amintita, 184 de copii proveniti din comunitati/familii dezavantajate beneficiaza de subventii constand in seturi vestimentare de baza pentru inscrierea in clasa I si altele.

Se vor elabora propuneri de politici publice educaționale rezultate din implementarea proiectului sau validate pe parcursul implementării, dezbaterea acestora cu echipa Direcției Politici pentru Minorități din cadrul Ministerului având rolul de a le promova ulterior la nivelul factorilor legislativi, decizionali.

O atenție sporită a programului de față va fi alocată informării și consilierii părinților romi cu privire la importanța cuprinderii școlare a copiilor romi și totodată, cu privire la menținerea cât mai îndelungată a copiilor în sistemul educațional pentru a spori șansele obținerii unui loc de muncă mai bun și mai bine plătit, în viitor, pentru copiii de etnie romă. Fundația Ruhama, a realizat în anul 2006 un studiu în județul Dolj care oferă o imagine de ansamblu asupra fenomenului educației în rândul copiilor romi.

În acest context, proiectul de față dezvoltă un set coerent de activități interdependente orientate în mod direct pe 3 grupuri țintă: copii din zone defavorizate expuși riscului de părăsire timpurie a școlii, părinții acestora, personal implicat în dezvoltarea și implementarea programelor educaționale de sprijin (instructori Școală după Școală, promotori comunitari) și, indirect, către actori sociali (primărie, școală, biserică, poliție) și decidenți (consilii locale și județene, ministere, parlament).

Având în vedere cel de al doilea grup țintă, părinții, proiectul a realizat sesiuni informativ-educative, prin metode atractive, în scopul susținerii participării la educație a copiilor de vârstă preprimară și primară, una dintre activități fiind denumită generic ,,Școala părinților”. Părinții au fost tratați ca parteneri educaționali, plecând de la premisa că sprijinul, încurajarea, implicarea și susținerea acordată de părinți copiilor, sunt elemente importante în procesul de dezvoltare educațională și mai târziu profesională a copilului.

În cadrul acestui program, părinții au fost informați / consiliați referitor la tehnici și modalități de sprijinire și înțelegere a nevoilor de educație a propriilor copii, despre beneficiile educației timpurii în dezvoltarea personală a elevilor, despre necesitatea continuării studiilor, educație incluzivă, cât și despre consecințele negative ale abandonului școlar. Părinții au fost valorizați și vor constitui o resursă educațională‐suport pentru grupul de instructori Școală după Școală implicați.

CONCLUZIE

Relevanta programului public studiat este maxima in conditiile in care nevoile comunitatilor de romi sunt numeroase.

·  Programul a sprijinit in general proiecte bine structurate. Acestea s-au imbunatatit in 2011.

·  Solicitantii au reusit, in marea lor majoritate, sa scrie proiecte bune. Se constata, din acest punct de vedere, o crestere cantitativa si calitativa incontestabila, chiar daca in anumite privinte (obiective, activitati, buget) mai exista o serie de minusuri.

·   Expertiza si resursele umane pe plan local sunt limitate. Potential ridicat exista in marile orase (Bucuresti, Timisoara, Cluj, Iasi, Bacau etc.) spre deosebire de sate si in cadrul marilor organizatii, unde investitiile in formarea specialistilor, oportunitatile si accesul la informatii au fost foarte mari in comparatie cu restul tarii. Cu toate acestea, se constata un progres semnificativ si in cateva orase mai mici, cum ar fi: Dej, Hunedoara, Deva, Ludus, Caransebes.

·    Cu tot progresul inregistrat sub aspectul redactarii unui numar sporit de proiecte, se remarca inca o lipsa acuta de capacitate de generare de proiecte si de accesare a fondurilor diferitilor finantatori.

·     Strategiile organizatiilor si managementul proiectelor sunt deficitare. Lipsesc componente esentiale, cum ar fi: separarea nivelurilor decizionale (strategic si executiv), organigrame, fise ale postului si politica de conflicte de interese. De asemenea, nu exista planificare strategica pe termen mediu si lung.

·      Acolo unde exista, parteneriatele sunt formalizate (nu intotdeauna si functionale) sau informale. Parteneriatele intre organizatii au fost initiate conjunctural. De regula, un singur partener se implica mai mult decat ceilalti in atingerea obiectivelor proiectului.

·     Proiectele au beneficiari variati (ONG-uri locale, autoritati, mass-media, persoane fizice). Dat fiind faptul ca metodologia de monitorizare si autoevaluare a proiectelor este inca nedezvoltata, numarul beneficiarilor este dificil de cuantificat cu exactitate.

·      Acoperirea prin servicii este relativ buna. Cu toate acestea, exista inca multe pete albe, atat in ceea ce priveste teritoriul, cat si gama de servicii oferita prin proiecte.

·      Relatiile intre actorii sociali de la nivel local sunt diferite de la un judet la altul, dar in crestere in ceea ce priveste activitatile in parteneriat. Dezvoltarea proiectelor a contribuit la cointeresarea unui numar mare de actori sociali. Consolidarea parteneriatelor va fi un factor important in continuarea proiectelor.

·   Putini dintre coordonatorii de proiecte si parteneri au o imagine clara asupra continuarii proiectelor. Aceasta se datoreaza, in primul rand, lipsei unei strategii pe termen mediu si lung, precum si neintelegerii prioritatilor procesului de integrare europeana.

·    Costurile proiectelor sunt extrem de diferite. O mare parte a costurilor acopera echipament, cheltuieli administrative si salarii si mai putin cheltuieli directe.

·     Serviciile oferite prin proiecte sunt dintre cele mai diverse, mergand de la cele de simpla informare pana la cele foarte specializate (pregatire pe domenii).

·    Proiectele joaca un rol important in constientizarea intereselor si in desfasurarea de actiuni la nivel central si local. Dezvoltarea structurala a acestora ar contribui la crearea unei retele eficiente de furnizare a serviciilor.

·    Comunicarea dintre coordonatorii de proiecte si managerul de program este buna.

·    Succesele proiectelor sunt insuficient mediatizate.

·    Granturile acordate au fost, de regula, prea mici pentru a avea si impact de sistem.

·    Desi aflati in progres evident sub raportul capacitatii lor de a gestiona proiecte de complexitate crescuta, nevoia instruirii in continuare a coordonatorilor in managementul proiectelor se impune ca o necesitate de prim nivel.

·     Relevanta. Comunitatile de romi din Romania se afla inca
intr-o perioada de cautare a unor solutii pentru dezvoltare. Programele pentru comunitatile de romi constituie, din acest punct de vedere, o initiativa care incearca sa acopere un gol existent in infrastructura administratiei la nivel central si local. Este vorba despre acei poli ai administratiei care sa coalizeze si sa mobilizeze resursele atat la nivel macrosocial, cat mai ales la nivel comunitar (local). Din acest punct de vedere, relevanta componentei de finantare este maxima. Componenta de finantare se adreseaza tocmai acelor proiecte care probeaza nevoia de servicii coerente la nivel local si sprijina initiativele capabile sa acopere domenii de activitate si servicii cu puternic caracter mobilizator de resurse.

·    Partea buna a componentei de finantare si a proiectelor in general este data de crearea unei retele capabile sa se dezvolte in concordanta cu noua conceptie despre comunitatile de romi.

·   Neadecvarea procedurilor se refera la amanari in semnarea contractelor si platilor, nemultumiri legate de complexitatea cererilor pentru propunerile de finantare, raportare tehnica si financiara, dificultati de comunicare.

·   Interviurile cu beneficiarii au aratat ca impactul proiectelor este destul de mare in: castigarea experientei, stimularea atitudinii si comportamentului civic.

·     Dezvoltarea de retele este caracteristica importanta a proiectelor pentru romi. Retelele realizate au sfera de actiune mai mult la nivel local si mai rar la scara nationala. Putine organizatii sunt ancorate la miscarea de reforma din Romania, in scopul organizarii de intalniri locale si nationale, precum si in coalitii care urmaresc schimbari legislative. De aceea, transferul de cunostinte si specializari trebuie sa se intensifice pentru a lega mult mai eficient organizatiile puternice si pentru a crea alte noduri de retele ca poli de competenta.

·    Vizibilitatea proiectelor se refera la numarul persoanelor care cunosc proiectele si impactul lor in mass-media, in administratie, in sectorul guvernamental si asupra cetatenilor. Exista diferente semnificative de la un proiect la altul, dar, pe ansamblu, vizibilitatea acestora este buna. O buna vizibilitate este data de seminarii, conferinte si sesiuni de instruire care intotdeauna sunt mediatizate.

·    Replicabilitatea proiectelor este promitatoare. Proiectele pentru romi finantate pana in prezent au determinat si alte organizatii sa inainteze cereri de finantare pe proiecte similare.

·   Continuitatea proiectelor este inca neclara. Unele organizatii vor incerca sa obtina fonduri noi, mai ales din surse externe. O parte dintre ele au pus bazele unor parteneriate cu diferiti actori sociali care pot contribui la o buna sustinere a proiectelor.

·   Pe ansamblu, impactul proiectelor este promitator.

Analiza din lucrarea de fata a conturat punctele tari si mai ales deficientele asupra carora trebuie sa se puna un accent deosebit in viitorul apropiat.

BIBLIOGRAFIE

Androniceanu, Armenia,Managementul proiectelor publice cu finantare internationala, Editura Universitara, Bucuresti, 2000

Boldur, Gh. Fundamentarea complexa a procesului decisional economic. Editura Științifică, Bucuresti, 1973.

Cerkez ,Mirela Evaluarea programelor si politicilor publice. Teorii, metode si practici, Editura Polirom, Bucuresti, 2009

Corbu, I, Gestiunea instituțiilor publice, Editura Fundației România de Mâine, București 2007

Didier Michel, “Economia. Regulile jocului”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994

Filip Petru, “Managementul administratiei publice”, Ed. Treira, Oradea, 2004.

Gaf-Deac I. , Ioan, Noua economie între cunoastere si risc, Editura Infomin,2010

Hintea Calin Emilian, Ghioltan Calin, “Managementul strategic in administratia publica”, Ed.Gewalt, Cluj-Napoca, 2000.

Ioan Alexandru, “Structuri, Mecanisme si Institutii Administrative”, Ed. Sylvi, 1996

Ioan Alexandru , Administrația publică – teorii, realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2007

Ionescu, M.; Cace, S., Politici publice pentru romi. Evoluții și perspective, Ed. Expert, București, 2006

Inceu Adrian Mihai, Dan Tudor Lazar, “Administratie publica”, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2000

Manolescu Gh.(coordonator), “Politici economice, concepte, instrumente, experiente”, Ed.Economica, Bucuresti, 1997.

Negoescu, G.Risc si incertitudine in economia de piata.Editura Alter ego Cristian, Galati, 1995

Nicolescu, O.,Verboncu, I.Management si eficienta. Editura Nora, 1994.

Nistorescu, Tudor, Managementul proiectelor, Fundamente, metode si tehnici, Editura Sitech, Bucuresti, 2008 

Olteanu Victor, Cetina Ion, “Marketingul serviciilor”, Ed. Expert, Bucuresti, 1994

Plumb Ion (coordonator), “ Managementul serviciilor publice”, Ed. ASE, Bucuresti, 2000

Romanu, I., Vasilescu, I. Eficienta economica a investitiilor si a capitalului fix. Editura Didactica si Pedagogica,București, 1993.

Sandgrove Kit, “Managementul Calitatii Totale in actiune”, Ed. Rentrop & Straton, Bucuresti, 1999

Stoian, M.Staicu, F.Eficienta economica a investitiilor,EdituraDidactica și Pedagogica, Bucuresti, 1995.

Stoian, M.Investiții în serviciile publice. ASE, CIEDD,2001.

Stoian, M.,Ene N.Practica gestiunii investițiilor Editura ASE,București, 2002.

Stoian, M.Pilotajul proiectelor de investiții în administrația publică, Editura Economică, col. Administrație publică, București, 2001.

Stefan, Maria-Cristina, Proiecte si actiuni de dezvoltare la nivelul comunitatilor, Editura Economica, 2009

Topala, E. Fezabilitate si restructurare. Editura Semne,Bucuresti, 1996

Young L. Trevor, Managementul proiectelor de success, Rentrop&Straton, Bucuresti, 2008

www.ruhama.ro .