Fundamentarea, Executia Si Controlul Bugetului Public
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator ștințific:
Prof. univ. dr. Popeangă Petre
Student :
Andrei Carmen
București
2016
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
DISCIPLINA:
BUGET ȘI CONTABILITATE BUGETARĂ
TEMA:
ORGANIZAREA ȘI EXERCITREA MISIUNILOR DE AUDIT AL BUGETULUI UNUI PROIECT DERULAT ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂȚII
Coordonator ștințific:
Prof. univ. dr. Popeangă Petre
Student :
Andrei Carmen
București
2016
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………………….
Capitolul I-Instituții publice-Aspecte teoretice …………………………………………………………..
Scurt istoric al instituțiilor publice……………………………………………………………………..
Definirea instituțiilor publice………………………………………………………………………………
Clasificarea instituțiilor publice…………………………………………………………………………..
Categorii de instituții publice……………………………………………………………………………..
Ordonatorii de credite bugetare………………………………………………………………………….
Capitolul II –Fundamentarea,executia și controlul bugetului public…………………………
1. Definirea bugetului public ………………………………………………………………………………..
2. Formele bugetului public ………………………………………………………………………………….
3. Principiile elaborării și executării bugetului public ………………………………………………
4. Procesul bugetar ……………………………………………………………………………………………….
4.1 Elaborarea procesului de buget ……………………………………………………………………..
4.2 Aprobarea bugetului…………………………………………………………………………………….
4.3 Execuția bugetului………………………………………………………………………………………..
4.4.Controlul execuției bugetului ………………………………………………………………………..
5. Structura bugetului public……………………………………………………………………………………
Capitolul III – Auditul Financiar ……………………………………………………..
3.1 Definiție – Sfera de activitate
3.2 Clasificare si Functii
3.3 Metodologia de exercitare a auditului financiar
Capitolul IV- Ministerul Sănătății
Capitolul V-Bugetizarea activității Ministerului Sănătății…………………………………………
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….
Introducere
În condițiile economiei libere, piața constituie locul și modalitatea prin care se dovedește, se verifică și se realizează profitul scontat, dar acest deziderat depinde de inteligenta întreprinzătorului, de gradul dezvoltării cercetării în domeniile respective, de priceperea cu care este organizată și desfășurată activitatea economică propriu-zisă și alte elemente ale activității tehnice și tehnologice care să permită, în jocul liberei concurente, realizarea profitului maxim. Urmărind cu atenție evoluția relațiilor socio – umane, se poate observa cu ușurință pleiada încercărilor la care este supusă societatea umană în urma tuturor evenimentelor legate de existența acesteia.
Așadar, în raza oricărui câmp de activitate umană a existat, ce-i drept la început sub forma autoritară, o anumită formă de control, devenita indispensabila în cadrul tuturor ramurilor dezvoltării societății. Acest fenomen s-a datorat nevoii acute manifestată de către societate prin reprezentanții săi, de a cunoaște în fiecare moment situația în detaliu, a unei ramuri a existenței sociale, atât faptic cât și scriptic.
Latura economică a unei societăți a reprezentat, de la bun început, criteriul stabilirii unei viabilități solide a entității în cauză, manifestându-se astfel un vădit interes în această direcție. Astfel, controlul sub toate formele sale s-a dezvoltat extrem de mult și a luat amploare fenomenul de participare activă la restructurarea sistemului economic, din partea elementelor abilitate ce activează în subsistemele de control.
Periodicitatea efectuării controlului, sub toate formele sale, fie intern sau extern, fie financiar sau fiscal, a determinat apariția momentelor de stabilire a concluziilor necesare derulării activităților imediat următoare. De asemenea, tot controlul are menirea de a concretiza paleta de criterii luate în considerare la fundamentarea programelor și prognozelor.
În cadrul reformei instituționale, un element important îl constituie ameliorarea sistemului de control financiar public existent, în care să prevaleze principiile recunoscute conform bunei practici europene în domeniul constituirii, gestionarii și utilizării unei terminologii adecvate în consens cu definițiile și recomandările formulate de către instituțiile europene care evaluează sistemul de control financiar din România. Trebuie amintit și faptul că o condiție prealabilă funcționării unui sistem de control financiar adecvat o reprezintă existența unui cadru juridic ( sistemul legislativ și reglementările secundare) coerent și exhaustiv care să definească principiile, structurile și funcționarea sistemului de control.
Capitolul I
Instituții publice-Aspecte teoretice
1. Scurt istoric al instituțiilor publice
Problemele de muncă și de asigurări sociale erau reglementate, în țara noastră, sub diverse forme încă din secolele Xll-XlV, când existau bresle și corporații. În jurul anului 1890, apar modificări esențiale în domeniul muncii, prin apariția industriei în România; de aici și apariția unor acte normative cu caracter general, care aveau funcția de a reglementa noile probleme (Regulamentul industriilor insalubre, Legea repaosului duminical, Legea învățământului profesional).
După primul război mondial, statul se vede nevoit că, în noile condiții socio-economice, să înființeze o instituție care să reglementeze problematica muncii, să ocrotească interesele lucrătorilor. Astfel, prin decretul lege nr. 1327 din 29 martie 1920, la propunerea președintelui Consiliului de Miniștri, mareșalul Alexandru Averescu, se înființează Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale, care avea ca unul dintre principalele scopuri ocrotirea și organizarea muncii. În timp, atribuțiile care intrau în sarcina ministerului s-au lărgit, ministerul ocupându-se de întocmirea și aplicarea legislației muncitorești, de organizarea plasării, de problema migrațiunilor și a șomajului, de învățământul muncitoresc.
Denumirea acestei instituții a cunoscut de-a lungul timpului mai multe variante: Ministerul Muncii, Sănătății Publice și Ocrotirilor Sociale, Ministerul Muncii, Cooperației și Asigurărilor Sociale, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, Comitetul de Stat pentru Probleme de Muncă și Salarii.
În anul 1921, începe să se contureze un cadru legislativ în domeniu, o dată cu apariția "Legii pentru organizarea plasării", urmată, ulterior, de "Legea pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor", apărută în 1936, "Legea pentru stabilirea salariilor minimale în întreprinderile particulare, comerciale și de transporturi", în 1939 și de "Codul Muncii" din 1950. Problema forței de muncă a fost tratată, încă de la început, în cadrul unor direcții speciale. La înființarea Ministerului Muncii și Octrotirilor Sociale, existau "Direcția plasării" și "Direcția Meseriilor Învățământului Muncitoresc".
După reorganizarea ministerului și apariția, în 1921, a "Legii pentru organizarea plasării", în anul 1922 s-au înființat "Oficiile de plasare". În 1943 se înființează, în cadrul Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, "Subsecretariatul de Stat al Muncii", care avea în componența "Direcția Pregătirii profesionale a învățământului muncitoresc și căminelor de ucenici", "Direcția Evidentei plasării și îndrumării muncitorilor de orice fel, precum și a invalizilor și a văduvelor de război" și, ca serviciu exterior, " Cursuri profesionale pentru ucenici" și "Oficii de îndrumare".
În anul 1944, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale se desparte în trei ministere, Ministerul Muncii cuprinzând "Direcția Reglementarii muncii și migrațiunilor", "Direcția Pregătirii profesionale a învățământului muncitoresc și căminelor de ucenici", "Direcția Evidentei plasării și îndrumării muncii", "Oficiul de studii documentare și îndrumare".
În perioada 1960-1967, problemele specifice domeniului muncii au fost preluate de către Comitetul de Stat pentru Munca și Salarii. Începând din 1968, s-a reînființat Ministerul Muncii, care a funcționat până în anul 1990, când s-a constituit Ministerul Muncii și Protecției Sociale (MMPS). Din anul 2001, denumirea instituției s-a modificat în Ministerul Muncii și Solidarității Sociale (MMSS).
În ianuarie 1991, a fost adoptată Legea nr. 1/1991 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, act normativ prin care era recunoscută, după mai multe zeci de ani, existenta șomerilor în România.
Această lege a fost înlocuită, de la 1 martie 2002, cu o lege modernă, europeană, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă. Legea nr. 76/2002 pune accentul pe măsurile active, destinate creșterii gradului de ocupare a forței de muncă. Aceste măsuri active stimulează angajatorii să încadreze în munca personal din rândul șomerilor, dar stimulează și persoanele în căutarea unui loc de muncă să se încadreze înainte de expirarea perioadei în care sunt îndreptățite să primească indemnizația de șomaj.
În anul 2012, această lege este completată și modificată prin Legea nr. 107/2012, respectiv Legea nr. 580/2012, ca o necesitate a adaptării cadrului legislativ la noile cerințe apărute pe piața muncii din România. În prezent, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, a fost completată astfel încât să poată oferii instrumentul legislativ corespunzător în domeniul ocupării forței de muncă.
2. Definirea instituțiilor publice – aspecte teoretice
Instituțiile publice au un rol important în cadrul statului deoarece prin intermediul acestora statul își în 14186 deplinesșe funcțiile și rolul. De asemenea, procesele economice în economia de piață, precum și în alte tipuri de economii, sunt influențate de stat prin intermediul sectorului public.
Sfera de cuprindere a instituțiilor publice este vastă, statul acționând practic în toate domeniile vieții economice sau sociale. De asemenea, una din caracteristicile cele mai importante ale economiilor secolului XX, care se continuă și în secolul XXI, este expansiunea sectorului public. Statul, prin intermediul instituțiilor de care dispune sau prin intermediul întreprinderilor a acționat, în funcție de politica urmată în diferite perioade, asupra redistribuirii produsului intern brut în economie, a influențat pozitiv sau negativ desfășurarea anumitor activități.
O primă modalitate de definire a instituțiilor publice o prezintă Legea privind finanțele publice nr. 500/2002 potrivit căreia "instituții publice" reprezintă denumirea generică ce include Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare al lor.
Instituțiile publice în sensul Legii 273/2014 privind finanțele publice cuprind "autoritățile unităților administrativ-teritoriale, instituțiile publice și serviciile publice de interes local, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanțare a activității acestora".
O altă modalitate de a defini instituțiile publice este aceea legată de caracteristicile bunurilor produse de către acestea și modul de verificare sau, altfel spus, de modul de distribuire a acestora către beneficiari. Din acest punct de vedere, se poate spune ca instituțiile publice produc bunuri publice care se distribuie, de regulă, în mod gratuit, urmărind satisfacerea la un nivel maxim posibil a cerințelor consumatorilor, sau la prețuri accesibile consumatorilor. Producerea de bunuri publice este, de regulă, obiectul de activitate al unei instituții publice. De aceea, fiind legate, din punct de vedere financiar, de bugetul public, instituțiile publice sunt organizate după principiul "non profit".
Există și excepția potrivit căreia o instituție este publică, în funcție de caracteristicile prestațiilor acesteia, adresându-se publicului larg. Delimitarea unor asemenea instituții nu ține seama în primul rând de caracteristicile finanțării, de dependența lor de bugetul statului, ele putând fi chiar private sau să funcționeze după principiile finanțelor private.
3.Clasificarea instituțiilor publice
Instituțiile publice pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
I. După importanta activității, instituțiile publice pot fi grupate în :
a) Instituțiile administrației publice centrale ce cuprind: Parlamentul, Președenția României, Guvernul, ministerele și celelalte autorități centrale de specialitate ale administrației publice și instituțiile din subordinea lor directă.
b) Instituții ale administrației publice locale ce cuprind: consiliile comunale, orășenești, județene și Consiliul General al Municipiului București, ca autorități deliberative, și primarii, președinții consiliilor județene și primarul general al municipiului București, ca autorități executive.
II. După statutul juridic, instituțiile publice se clasifica în:
a) Instituții publice cu personalitate juridică, unități ai căror conducători au calitate de ordonatori de credite. Aceste instituții au patrimoniu propriu, cont curent deschis la trezorerie, buget propriu de venituri și cheltuieli, întrețin relații cu terții, conduc contabilitate proprie.
b) Instituții publice fără personalitate juridică, unități ai căror conducători nu au calitate de ordonatori de credite. Sunt instituții care funcționează ca entități distincte în subordinea sau pe lângă instituții cu personalitate juridică, nu au cont curent la trezorerie și nu conduc contabilitate proprie (grădinițe, școli generale, dispensare medicale etc.)
III. După nivelul ierarhic, instituțiile publice se grupează în:
a) Instituții publice superioare reprezintă unitățile ai căror conducători au calitate de ordonatori principali de credite (miniștrii și conducătorii celorlalte organe centrale de stat) care primesc mijloacele bănești direct de la bugetul de stat și repartizează credite bugetare aprobate unităților ierarhic inferioare.
b) Instituții publice subordonate reprezintă unitățile ai căror conducători au calitatea de ordonatori secundari și terțiari de credite și primesc prin repartizare de la instituțiile ierarhic superioare mijloacele bugetare pentru acoperirea nevoilor proprii.
IV. După regimul de finanțare, instituțiile publice pot fi :
a) Instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetele locale, după caz .
Creditele bugetare ale acestor instituții publice și a celor din subordine sunt stabilite de ordonatorul de credite ierarhic superior și de comun acord cu Ministerul Finanțelor Publice în corpul ordonatorilor principali de credite.
La partea de venituri întâlnim "alocații de la bugetul X", iar la cheltuieli sumele alocate sunt defalcate după criteriul economic al clasificației bugetare. În cazul în care aceste instituții încasează venituri, acestea vor fi virate integral la bugetul de la care sunt finanțate.
b) Instituții publice finanțate din venituri proprii și subvenții acordate din bugetul de stat din bugetele fondurilor speciale, sau din bugetele locale.
Majoritatea instituțiilor publice se încadrează în această categorie. Subvențiile primite (care apar la partea de venituri) vin în completarea veniturilor proprii obținute din activitățile specifice desfășurate. Ordonatorul de credite superior stabilește cuantumul subvenției, dar nu și destinația acesteia (cheltuieli materiale, cheltuieli de personal, etc.) Conducătorul instituției face defalcarea tuturor veniturilor (venituri proprii plus subvenții) pe categorii de cheltuieli, urmând că bugetul să fie vizat de ordonatorul superior.
c) Instituții publice finanțate integral din venituri proprii (autofinantate). Sunt similare instituțiilor publice prezentate anterior, cu diferența că acestea nu beneficiază de nici o subvenție de la ordonatorul superior de credite.
Instituția nu este autonomă câta vreme este în subordinea unui ordonator de credite superior, iar bugetul propriu trebuie vizat de ordonatorul superior.
d) Instituții publice finanțate din credite externe sau fonduri nerambursabile. Fondurile externe rambursabile sau nerambursabile de care beneficiază instituțiile publice din țara noastră vin, cel mai adesea, în completarea alocațiilor de la bugetul de stat și a veniturilor proprii ale instituțiilor respective.
V. Un alt criteriu de clasificare a instituțiilor publice este domeniul în care își manifesta autoritatea. Distingem, astfel:
a) instituții publice care acționează în domeniul legislativ:
– Parlamentul (Camera Deputaților și Senatul);
– consiliile județene, consiliile locale.
b) instituții care acționează în domeniul executiv:
– Guvernul;
– ministerele;
– Banca Națională a României;
– prefecturile;
– primăriile.
c) instituții publice care acționează în domeniul judecătoresc:
– Înalta Curte de Casație și Justiție;
– Consiliul Superior al Magistraturii;
– instanțele judecătorești;
– tribunalele;
– parchetele.
4.Categorii de instituții publice
O caracteristică a instituțiilor publice este faptul că ele produc bunurile publice care sunt distribuite în cea mai mare parte gratuit sau la prețuri care se regăsesc sub nivelul costurilor. Prin serviciile oferite de către instituțiile publice se urmărește asigurarea unor servicii către contribuabili care ar necesita costuri ridicate dacă ar fi produse de sectorul privat, precum și asigurarea satisfacerii nevoilor sociale ale contribuabililor. Deoarece sunt axate pe furnizarea unor anumite bunuri publice, instituțiilor publice le este caracteristica specializarea, ele urmărind scopul pentru care funcționează.
Pentru realizarea sarcinilor și funcțiilor ce-i revin, statul organizează o vastă rețea de instituții cu scopul de a presta servicii publice în vederea satisfacerii interesului general al populației. Prin intermediul acestor instituții publice, statul desfășoară acțiuni în diferite domenii, așa cum rezultă ele din legile bugetare, astfel :
I. Acțiuni privind serviciile publice generale desfășurate de către autoritățile publice (administrația prezidențială, autoritățile legislative, autoritățile executive, autoritățile judecătorești, alte autorități).
II. Acțiuni privind apărarea națională
III. Acțiuni privind ordinea publică și siguranța națională.
IV. Acțiuni social-culturale:
1. Învățământ;
2. Sănătate;
3. Cultură și religie;
4. Sport și tineret;
5. Asistenta socială.
V. Acțiuni de dezvoltare publică, locuințe și servicii:
1. Dezvoltare publică;
2. Locuințe;
3. Protecția mediului și gospodărirea apelor.
VI. Acțiuni economice:
1. Industrie;
2. Agricultură și silvicultura;
3. Transporturi și comunicații;
4. Alte acțiuni economice .
VII. Alte acțiuni:
1. Cercetare științifică.
5.Ordonatorii de credite bugetare
Conducătorii instituțiilor publice sunt ordonatori de credite bugetare. În funcție de subordonarea instituției, conducătorul acesteia poate fi:
ordonator principal de credite;
ordonator secundar;
ordonator terțiar.
1. Ordonatorii principali de credite – sunt miniștrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, conducătorii altor autorități publice centrale, conducătorii instituțiilor publice autonome și primarii. În categoria celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale se includ, printre alții, conducătorii Consiliului Legislativ, Curții Constituționale, Consiliului Concurenței, SRI, SPP etc. Conducătorii instituțiilor publice autonome sunt conducătorii Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei Electrice, Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale etc. Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare ordonatorii principali de credite vor preciza limitele și condițiile delegării. În cazurile prevăzute de legi speciale, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi. Astfel de situații se întâlnesc, de exemplu, la Camera Deputaților și Senat.
2. Conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz. Diferența dintre un ordonator secundar de credite și unul terțiar este aceea că ordonatorul secundar mai are la rândul său ordonatori de credite în subordine. Deci, un ordonator terțiar de credite poate fi în subordinea directă a ordonatorului principal de credite (cazul cel mai frecvent întâlnit) sau în subordinea unui ordonator secundar de credite.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora. Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare, după reținerea a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuții bugetare prudente, cu excepția cheltuielilor de personal și a celor care decurg din obligații internaționale, care vor fi repartizate integral. Repartizarea sumelor reținute în proporție de 10% se face în semestrul al doilea, după examinarea de către Guvern a execuției bugetare pe primul semestru;
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate de ordonatorul principal de credite pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite, în raport cu sarcinile acestora;.
Ordonatorii terțiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituțiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispozițiile legale.
Ordonatorii de credite au obligația de a angaja și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.
Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:
-angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate și aprobate;
-realizarea veniturilor;
-angajarea și utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
-integritatea bunurilor încredințate instituției pe care o conduc;
-organizarea și ținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a situațiilor financiare asupra situației patrimoniului aflat în administrare și execuției bugetare;
-organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziții publice și a programului de lucrări de investiții publice;
-organizarea evidentei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenți acestora;-organizarea și ținerea la zi a evidentei patrimoniului, conform prevederilor legale.
Capitolul II
Fundamentarea,executia și controlul bugetului public
1. Definirea bugetului public
Bugetul de stat al României (sau bugetul public) este un document, un plan sau o balanță în care se prevăd sumele de bani strânse la dispoziția statului, surse de proveniență a acestora precum și direcțiile lor de utilizare. Bugetul de stat, este o componentă de bază a bugetului general consolidat și a finanțelor publice în general. Termenul de buget își are originea în limba latina desemnând un sac cu bani, fiind regăsit cu același sens si în limba franceză, semnificând sau ca pungă sau cufar în care se păstrau obiecte personale sau banii atunci când intreprindea o călatorie. Definirea juridică a bugetului este intâlnită în România, pentru prima dată, în anul 1929, odata cu adoptarea Legii asupra contabilității publice și asupra controlului bugetului și patrimoniului public.
În derularea procesului bugetar, responsabilitǎțile revin: Parlamentului,Guvernului, Ministerului Economiei și Finanțelor,autoritǎților administrației publice locale, precum și ordonatorilor de credite.
Parlamentul în România este un organ legislativ compus din douǎ camere și constituit din reprezentanți ai diferitelor partide politice aleși prin votul cetǎțenilor. Parlamentul adoptă legile bugetare anuale precum și legile de rectificare, legile contului general anual de execuție elaborate de Guvern potrivit cu strategia macroeconomică asumată de acesta.
Guvernul reprezintǎ autoritatea publicǎ a puterii executive,care funcționeazǎ în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigurǎ realizarea politicii interne și externe a țǎrii și exercitǎ conducerea generalǎ a administrației publice.
Autoritǎțile administrației publice locale sunt consiliile locale,consiliile județene și consiliul general al Municipiului București,ca autorități deliberative, și primarii, președinții consiliilor județene și primarul general al Municipiului București, ca autoritǎți executive.
Ministerul Economiei și Finanțelor este un organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului,care aplicǎ strategia și programul de guvernare în domeniul finanțelor publice. Este un minister cu rol de sintezǎ și totodatǎ o instituție publicǎ cu personalitate juridicǎ ce coordoneazǎ acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar (pregătirea proiectelor, legilor bugetare anuale, legilor de rectificare, precum și legilor privind aprobarea contului general anual de execuție).
Ordonatorii de credite sunt conducătorii instituțiilor și unităților care folosesc mijloace bănești din bugetele publice, cu titlul de credite bugetare, în vederea acoperirii cheltuielilor aprobate prin bugetele lor de venituri și cheltuieli (în condițiile existenței unor autorizații legale în acest sens).
2. Formele bugetului public
Bugetul statului reflectă fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale și nefiscale și de repartizare a acestora pe destinații potrivit cu nevoia socială și cu obiectivele de politica financiară și economică a guvernului.
Conform L.72/1996 – legea finanțelor publice,bugetul consolidat cuprinde:
– bugetul de stat
– bugetul asigurărilor sociale de stat
– bugetele locale
– bugetele fondurilor speciale
– bugetul trezoreriei statului
– bugetul altor instituții cu caracter autonom în condițiile asigurării echilibrului financiar.
Bugetul public consolidat al statului – asigura și informațiile necesare organului executiv – Guvernul în cunoașterea modului cum a decurs execuția bugetară în exercițiul financiar expirat, mai contribuie și la stabilirea de către legislativ în concordanță cu programele de guvernare a armonizării politicilor bugetare cu politicile economice corespunzătoare.
Bugetul public național – reprezintă expresia sintetizată a relațiilor economice ce se manifestă în procesele formării și utilizării principalului fond centralizat de mijloace bănești ale statului și a fondurilor unităților administrativ teritoriale în vederea finanțării activităților social culturale. El se regăsește numai în sfera finanțelor publice în care statul este în mod obligatoriu unul dintre subiecții relațiilor respective și se caracterizează prin două lături esențiale:
– latura relațiilor care se nasc în procesul formării
– latura relațiilor ce reies din repartizarea fondurilor bugetare
PIB- cuprinde valoarea tuturor bunurilor și a serviciilor produse în interiorul unei țări de toți agenții economici într-o perioadă de timp dată, din care se scade consumul intermediar.
Impozitele – reprezintă o prelevare a unei părți din veniturile și din averea persoanelor fizice și juridice , care este obligatorie cu titlu nerambursabil și fără vreo contraprestație.
Taxele – reprezintă suma plătită de o persoană fizică șu juridical pentru servicile prestate acesteia de un agent economic,o instituție șu un serviciu de utilitate publică.
Contribuțiile – reprezintă sumele activate de un anume segment al contribuabililor pentru activitatea desfășurată și care beneficiază de anumite prestații șu utilități publice.
Funcțiile bugetului public național-
a) funcția de repartiție
b) funcția de control
a) Funcția de repartitie- constituirea fondurilor bugetare și alocarea acestora pe destinații potrivit normelor prevzute în legea anuală de aprobare a bugetului public și cuprinde două faze : – constituirea fondurilor
– distribuirea fondurilor
b) Funcția de control – vizează pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor din bugetul public național și modul de utilizare a acestora.
Controlul asupra execuției bugetare se exercita de:
– organe ale Curții de Conturi
– organe ale Ministerului Finanțelor Publice
– organe spacializate ale ministerelor,departamentelor,instituțiilor publice centrale, atribuții de control având și Parlamentul și Guvernul României.
3. Principiile elaborării și executării bugetului public
Ministerul Finanțelor are rolul îndrumării metodologice a operațiunilor de elaborare a proiectelor de buget și a centralizării propunerilor tuturor minsterelor și al altor subiecți bugetari, întocmind o schiță de buget cu alocațiile bugetare și veniturile publice propuse.
Echilibrarea și definitivarea proiectului de buget precum și elaborarea finală a textului celorlalte documente însoțitoare ale proiectului se realizează de către Guvern după care toate acestea se înaintează parlamentului spre dezbatere și aprobare. Elaborarea proiectului de buget se face în raport de rezultatele obținute în domeniile economico sociale finanțate de la buget, urmărindu-se în special armonizarea alocării și utilizarea eficientă a resurselor bugetare. Odată finalizat proiectul de buget acesta se concretizează într-un pachet de documente care constă în :
– expunerea de motive și proiectul legii bugetului de stat
– anexele la proiectul de lege bugetară în care sunt reflectate veniturile pe diferite categorii de impozite, taxe și alte surse
– informațiile documentare privind modul de fundamentare a bugetului.
Proiectul de buget se transmite Parlamentului spre aprobare. Aprobarea bugetului – este obligatorie ca aprobarea prevederilor bugetare să o facă forul legislative, Parlamentul în care sunt reprezentate interesele cetățenilor. Etapele aprobării bugetului:
– prezentarea în planul Parlamentului de către primul ministru a raportului pe marginea proiectului de buget
– examinarea raportului în consiliile permanente ale Parlamentului structurate pe domenii
– analiza și aprobarea proiectului de buget în comisia de buget finanțe, bănci
– dezbaterea și aprobarea proiectului de buget în Parlament
– promulgarea de către Președintele României a Legii bugetului aprobată de Parlament.
Data intrării în vigoare este cea în care acesta apare în M.O. , moment în care bugetul devine operațional. Execuția bugetului – consta în încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor aprobate de Parlament. Responsabilitatea execuției bugetare revine Guvernului. Urmărirea operative a execuției bugetare se realizează de către MFP, căreia îi revine sarcina de a menține pe tot parcursul execuției raportuil dintre veniturile și cheltuielile în limitele aprobate prin legea bugetară anuală. Derularea execuției bugetului de stat – se realizează prin trezoreria statului și a unităților sale teritoriale, ocazie cu care se efectuează și un control fiscal – bugetar prealabil. Principiile de elaborare ale bugetului sunt cele desprinse din temeiurile legale cu caracter general și urmează următorul scenăriu:
– se întocmește o primă variantă de proiect de buget pe care îl discuta în delegația permanentă a Consiliului Județean
– varianta aprobată îl remite serviciului buget și contabilitate publică din cadrul DGFP județene care îl cuprind în proiectul de Buget centralizat al județului respectiv.
– proiectul de buget centralizat se trimite ministerului în vederea luării lui în calcul și a cunoașterii într-o anumită faza de resurse din Bugetul de Stat necesare activității de finanatre și activității de dezvoltare a județului.
– După aprobarea Legii Bugetului de stat și a Legii BASS în cuprinsul Legii Bugetului de stat sunt menționate în anexe și cotele defalcate din TVA pentru finanțarea diferitelor activități,care trebuiesc prinse în bugetul județului.
– În cadrul delegației permanente a Consiliului Județean cifrele repartizate primesc caracterul de cifre definitive și sunt transmise tot de DGFP județului, aparatului propriu cât și unităților administrativ teritoriale din județ.
– În baza cifrelor definitive primate județul și unitățile din județ întocmesc bugetul care este aprobat de către consilieri și care devine obligatoriu pentru exercițiul bugetar respective.
– Bugetele întocmite,aprobate se trimit DGFP județene care le centralizează și le trimit la MEF, un exemplar merge la Trezoreria Operativă și în baza căreia se derulează execuția bugetară respective.
4. Procesul bugetar
Ca prima fază a procesului bugetar, aceasta constă în efectuarea lucrărilor de întocmire a proiectului bugetului de stat, inclusiv a celor de evaluare a cheltuielilor și veniturilor bugetare, concretizate, prin documente specifice în care se înscriu categoriile de cheltuieli și de venituri bugetare, în cuantumul previzionat. Lucrările de elaborare a proiectului bugetului de stat se desfășoară, de regulă, sub îndrumarea cu participarea directă a Ministerului Finanțelor sau Ministerului Bugetului (în unele țări), dar ele sunt coordonate de către Guvern, care în multe țări are între atribuțiile sale, întocmirea, avizarea și prezentarea spre dezbatere Parlamentului a proiectului de buget. În alte țări, coordonarea și răspunderea directă privind întocmirea proiectului de buget revine Președenției, care dispune de un organism specializat în acest domeniu.
Propunerile ce se înscriu la venituri și la cheltuieli, în proiectul de buget, se fundamentează pe baza analizelor efectuate asupra nevoilor de resurse și posibilităților de procurare a acestora, urmărind asigurarea premiselor necesare realizării obiectivelor programului de guvernare și integrarea în politica financiară a statului. În acest context, un criteriu esențial al opțiunilor îl constituie corelarea cuantumului cheltuielilor bugetare de efectuat cu cel al veniturilor posibile de încasat la buget, având ca scop evitarea sau cel puțin menținerea în limite admisibile a eventualului deficit bugetar. Atingerea unui asemenea obiectiv impune proceduri adecvate de comunicare și informare între Ministerul Finanțelor și celelalte ministere sau instituții implicate în fundamentarea prevederilor bugetare, inclusiv căutarea de soluții menite să reducă decalajul posibil dintre cheltuielile, mai mari, și veniturile, mai mici. Asemenea soluții vizează, firesc, reducerea cheltuielilor, pe de o parte și/sau creșterea veniturilor curente, pe de altă parte, ceea ce poate genera conflicte bugetare între departamentele publice afectate, mai ales, alocarea unor sume mai mici decât cele solicitate.
O procedură de reducere a acestor conflicte, folosită în unele țări, presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) emiterea liniilor directoare ale politicii bugetare pe anul viitor și stabilirea nivelurilor orientative de cheltuieli pentru beneficiarii centrali de alocații (credite) bugetare (ministere, agenții guvernamentale), de către Ministerul Finanțelor, după consultare cu șeful guvernului;
b) elaborarea propunerilor proprii de cheltuieli de către beneficiarii de credite bugetare, pornind de la nivelurile orientative transmise și obiectivele de realizat, conform programului de guvernare, în domeniul de responsabilitate a fiecăruia;
c) atenuarea (rezolvarea) conflictelor posibile rezultate, prin analize efectuate în comun de către specialiștii din structurile implicate;
d) atenuarea (rezolvarea) conflictelor la nivelul ministrului finanțelor și miniștrilor sau conducătorilor instituțiilor centrale respective; e) rezolvarea divergentelor rămase, cu participarea directă a primului ministru sau în cadrul ședințelor Guvernului.
După definitivarea, la acest nivel, a propunerilor referitoare la volumul și structura veniturilor și cheltuielilor înscrise în proiectul de buget, ministrul finanțelor îl supune analizei Guvernului.
La rândul său, Guvernul analizează conținutul proiectului de buget și decide asupra prevederilor (la cheltuieli și venituri), urmând ca în formă însușită de el să îl transmită spre dezbatere Parlamentului.
Elaborarea proiectului de buget :
-proiectul de buget este elaborat de către Guvern, prin subsistemul instituțiilor publice aflate în structura acestuia;
-deosebit de importantă este elaborarea proiectului de buget în funcție de rezultatele obținute în domeniile economico-sociale finanțate de la buget, apreciate pe baza unor indicatori de:
-eficiență: exprimă rezultatele ce se obțin dintr-o activitate economico-socială prin utilizarea anumitor resurse economice (materiale, financiare, umane);
-eficacitate: exprimă calitatea pe care o are o acțiune de a produce rezultatele scontate și se determină ca raport între rezultatul (efortul) efectiv înregistrat și rezultatul (efortul) prevăzut la proiectarea unui anumit program economico-social;
-economicitate: surprinde fenomenul de reducere a volumului mijloacelor efcetiv consumate pentru realizarea unui anumit cuantum al rezultatelor proiectate; se determină ca raport între eficiența efcetiv realizată și cea prevazută a se realiza, cu precizarea că pentru determinarea efcicienței se va folosi raportul de efort/efect.
4.1 Elaborarea procesului de buget
Datele economice de bază, necesare pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, se prezintă Ministerului Finanțelor în termenul stabilit de Guvern și include, în special:
a) prognoza indicatorilor macroeconomici și sociali pe anul bugetar viitor, care este determinată, elaborată și prezentată de Ministerul Economiei ; b) prognoza indicatorilor și cerințelor bugetului asigurărilor sociale de stat, care este determinată, elaborată și prezentată de Ministerul Muncii, Protecției Sociale și a Familiei. c) prognoza balanței de plăți, a creditelor, a obligațiunilor externe și a altor indicatori ce caracterizează politica monetar-creditară a statului, determinată,elaborată și prezentată de către Banca Naționala.În temeiul datelor prezentate și al altei informații relevante, Ministerul Finanțelor determină totalurile estimărilor preliminare de venituri și cheltuieli pentru bugetul de stat.
Estimările preliminare se transmit autorităților publice de către Ministerul Finanțelor la data stabilită de ministrul finanțelor. Ministerul Finanțelor emite pentru autoritățile publice note metodologice detaliate referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat. Autoritățile publice prezintă Ministerului Finanțelor propuneri de buget, la data stabilită de ministrul finanțelor și care conțin:
a)propunerile de venituri și cheltuieli;
b)informația și justificările prevăzute.
4.2 Aprobarea bugetului
Dezbaterile Parlamentului pentru adoptarea bugetului se fac în baza unei expuneri de motive a Guvernului și a prezentării raporturilor de către comisiile de specialitate. Dezbaterea poate duce la modificarea proiectului și a legii bugetare anuale.
După adoptare, legile bugetare anuale sunt promulgate de Președintele României și publicate în Monitorul Oficial. Termen limită: nu există expres prevăzut de lege, Parlamentul are posibilitatea de a aproba bugetul, chiar și în noul an bugetar. Procesul bugetar în cazul neaprobării bugetului de către Parlament. Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar, Guvernul îndeplinește sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăși, de regulă, 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepția cazurilor deosebite sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situația în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent. Dacă prevederea bugetară se referă la o instituție ori acțiune nouă, care nu a fost prevăzută în bugetul pe anul anterior, atunci execuția bugetară lunară se va limita la 1/12 din prevederile înscrise în proiectul de buget.
Rectificarea bugetului. Legile de rectificare – art. 6 din Legea nr. 500/2002. Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
4.3 Execuția bugetului
Execuția veniturilor bugetului de stat este activitatea de încasare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri cuvenite acestui buget. Principiile ce stau la baza execuției veniturilor bugetare sunt:
· niciun impozit, taxă sau alte obligații de natura acestora nu pot fi înscrise în buget și încasate, dacă acestea nu au fost stabilite prin lege;
· legea bugetară anuală aprobă, pentru fiecare an, lipsa impozitelor, taxelor și a cotelor acestora, precum și a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă;
· este interzisă perceperea sub orice titlu și sub orice denumire de contribuții directe sau indirecte în afara celor stabilite prin lege.
Execuția bugetară se încadrează strict în anul financiar, care are aceeași durată ca și exercițiul bugetar, atât pentru stat, cât și pentru agenții economici.
Ministerul Finanțelor Publice adminsitreaza veniturile statului, ceea ce presupune administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale și a altor venituri bugetare potrivit legii, prin intermediul procedurilor de gestiune, colectare, control fiscal, soluționare a contestațiilor și de dezvoltare a unor relații de parteneriat cu contribuabilii, inclusiv prin acordarea de servicii de asistentă, conform competentelor.
Un rol însemnat îl are Agenția Națională de Administrare Fiscală, aceasta având printre obiectivele principale colectarea veniturilor bugetului de stat (impozite, taxesi alte venituri ale bugetului de stat,conform competentelor), precum și a veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat (contribuția de asigurări sociale), bugetului asigurărilor pentru șomaj (contribuția de asigurări sociale), bugetului asigurărilor pentru șomaj (contribuția de asigurări pentru șomaj), bugetului, Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate (contribuția pentru asigurări sociale de sănătate, contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale) datorate de plătitori, persoane juridice și persoane fizice. Agenția Națională de Administrare Fiscală este autorizată să aplice, prin organele abilitate, modalitățile de executare și măsurile asigurătorii, în condițiile legii, pentru a căror colectare este competenta potrivit legii.
4.4.Controlul execuției bugetului
După primirea contului privind execuția bugetară, arlamentul transmite documentul instituției supreme de control finanțelor publice care, în cele mai multe țări, poartă denumirea de Curte de Conuri. Acesta este o instituție publică exterioară guvernului care acționează în mod autonom, conform legii proprii de organizare și funcționare pe lângă forul legislativ . Curtea de Conturi raportează parlamentului asupra rezultatelor controalelor efectuate, propunând, totodată, măsuri de îmbunătățire a unor dispoziții legale în vederea creșterii eficienței utilizării fondurilor publice.
În privința contului de execuție bugetară, Curtea de Conturi efectuează la fiecare instituție publică controlul ulterior, vizând legalitatea și realitatea ațelor cuprinse în acest document.
Totodată, bazându-se pe criteriile de performanță bugetară ce trebuie elaborate și aprobate de guvern, cu reflectarea specificului fiecărui domeniu de activitate economicao-sociala finanțată de la buget, Curtea de conturi verifică eficiența, eficacitatea și economicitatea execuției bugetare, pronunțându-se și asupra calității gestiunii banilor publici la nivelul fiecărei instituții și pe ansamblul bugetului.
La încheierea verificărilor efectuate prin structurile sale funcționale, dacă nu se constată nelegalități și prejudicii aduse fondurilor publice, Curtea de Conturi emite actul de descărcare de gestiuni a conducătorului (ordonatorului de credite) fiecărei instituții publice. Dacă se constată operațiuni nelegale,generatoare de pagube materiale, acestea se recuperează prin instanțele de profil din sfera puterii judecătorești.
În final, Curtea de Conturi prezintă parlamentului raportul privind controlul contului de execuție bugetară în vederea dezbaterii și aprobării acestui cont.
Organizarea și funcționarea contului financiar, în general, asupra execuției bugetare, în special, prezintă particularități de la o țară la alta. Important este că, prin formele concrete de organizare și funcționare a controlului financiar, să se evite manifestarea conflictului de interese și să se realizeze controlul reciproc al puterilor în stat, în sensul că organismul care gestionează bugetul (guvernul) să fie controlat și de o entitate publică exterioară acestuia,aprobarea execuției bugetare efectuând-o o altă putere în stat, respectiv forul legiuitor (parlamentul).
În afara controlului financiar (intern și extern, în cadrul fiecăreia din aceste categorii existând cele două forme de exercitare:preventiv și ulterior), mai funcționează controlul politic executat de parlament.Acest tip de control se manifestă atât cu prilejul examinării și aprobării proiectului de buget, cât și la aprobarea contului e execuție bugetară, precum și pe parcursul execuției bugetare.
5. Structura bugetului public
Impozitele, taxele, contribuțiile și alte venituri ale statului pentru instituțiile publice se aprobă prin lege.
Veniturile bugetelor locale se constituie din:
a. venituri proprii formate din: impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și cote defalcate din impozitul pe venit;
b. sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c. subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete;
d. donații și sponsorizări.
Impozitele și taxele locale se stabilesc de către consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz în limitele și condițiile legii.
În bugetul public cheltuielile sunt aprobate în următoarea structura economică:
A. Cheltuieli curente
1. Cheltuieli de personal;
2. Cheltuieli materiale și servicii;
3. Subvenții;
4. Prime;
5. Transferuri;
6. Dobânzi.
B. Cheltuieli de capital
C. Operațiuni financiare
1. Împrumuturi acordate
2. Rambursări de credite, plăti de dobânzi și comisioane la credite
D. Rezerve excedent/deficit
De asemenea, în bugetul public cheltuielile sunt prezentate și din punct de vedere funcțional, indicând destinația creditelor bugetare pe acțiuni (părți) și categorii de instituții publice.
Capitolul III
Auditul Financiar
3.1 Definiție – Sfera de activitate
Auditul a fost cunoscut la începuturile secolului al XVIII-lea, fără a fi precizată data exactă sau localizarea geografică într-un stat. Istoria economică delimitează mai multe etape ale auditului, diferențiate în funcție de categoria socială care ordona auditul, numiți ordonatori de audit, în funcție de auditori și de obiectivele auditului. Până la începutul secolului al XVIII-lea, auditul era ordonat de regi, împărați, biserică și stat cu un singur obiectiv: cel de pedepsire a hoților pentru fraudă și prevenirea unor astfel de fapte cu scopul de a proteja patrimoniul propriu al acelei entități.
Auditorii erau numiți din rândul preoților și primau calitățile morale ale acestora. Frământata istorie a sec. al XVIII-lea până la jumătatea sec. al XIX-lea a produs schimbări și în rândul ordonatorilor de audit. Statele, tribunalele jurisdicționale și acționarii au luat locul vechilor clase sociale, iar auditorii erau preferați din categoria celor mai buni contabili. Auditul își extinde obiectivele asupra reprimării fraudelor, a pedepsirii celor care le produceau și a căutării soluțiilor, pentru păstrarea integrității patrimoniului. Sfârșitul secolului al XIX-lea conturează relația între auditați și auditori aleși din rândul profesioniștilor contabili sau juriști. Obiectivul lor: atestarea realității situațiilor financiare, cu scopul de a evita erorile și frauda. Primele patru decenii ale secolului XX, auditul este realizat de profesioniști specializați în audit alături de contabili. Lucrările erau comandate de stat și de acționari. Perioada anilor 1940-1970, când comerțul internațional se dezvoltă, este dominată de schimburi între state cu bunuri și servicii, ordonatorii de audit își lărgesc sfera în rândul băncilor, patronatului și al instituțiilor financiare datorită piețelor de capital. Executarea auditului era realizat de profesioniști de audit și contabilitate, iar obiectivele cunosc o formă elevată de atestare a sincerității și regularității situațiilor financiare. În această perioadă, datorită dezvoltării profesiei contabile și a influențelor asupra cadrului contabil conceptual, anglosaxonii dezvoltă activitatea de audit pe continentul european.
Două decenii mai târziu (1970-1990), obiectivele auditului sunt orientate spre atestarea controlului intern, respectarea cadrului conceptual contabil (postulate, principii și reguli de evaluare) și a normelor de audit. Cei care ordonau auditul sunt statele, terții, acționarii, băncile, întreprinderile s.a., iar auditorii sunt tot profesioniști de contabilitate și consiliere, organizate ca profesii liberale, independente, societăți de expertiză și audit. Astăzi, fenomenele social economice sunt complexe și nu mai pot fi analizate multilateral pentru a clarifica anumite aspecte decât cu concursul specialiștilor de înaltă probitate morală și profesională. Faptele analizate, operațiunile și documentele aveau ca scop formularea unor opinii care atestau imaginea fidelă a conturilor, calitatea controlului intern, respectarea normelor și protecția contra fraudelor naționale și internaționale. Auditorii, ca specialiști cu o pregătire teoretică superioară, cu o autoritate și competență, sunt denumiți experți. Își face apariția activitatea de expertiză, care reunește profesioniști cu cunoștințe teoretice și practice care, în urma contractelor primite de la terți, cercetează situațiile financiare. În țara noastră, profesia contabilă a fost umbrită la limita simplului funcționar de aplicare a celor mai simple operații matematice, în lunga istorie a deceniilor comuniste.
După aproape 55 de ani (1994), această profesie onorabilă și responsabilă este repusă în drepturile sale. Expertul contabil, conform reglementărilor legale în vigoare, are dreptul să audieze bilanțul contabil. Mulți autori din țara noastră și din străinătate au definit activitatea de audit ca fiind examinarea profesională a unei informații cu scopul de a exprima o opinie responsabilă și independentă în raport cu un criteriu de calitate. Conform normelor naționale de audit, „o misiune de auditare a situațiilor financiare are ca obiectiv exprimarea de către auditor a unei opinii potrivit căreia situațiile financiare au fost stabilite, în toate aspectele lor semnificative, conform unei referințe contabile identificate“. Referințele contabile pot fi:
– normele contabile internaționale
– normele contabile naționale
– alte referințe contabile bine precizate și recunoscute.
3.2 Clasificare și Funcții
Auditul financiar contabil este orientat spre:
a) verificarea respectării cadrului conceptual al contabilității (postulate, principii, norme și reguli de evaluare), general acceptat, a procedurilor interne stabilite de conducerea agentului economic (audit intern sau statutar). Procedura reprezintă o înlănțuire logică de operațiuni, cu scopul de a atinge un anumit obiectiv.
b) verificarea și certificarea reflectării în contabilitate a situațiilor financiare, imaginea lor fidelă, clară și completă pe întreg exercițiul financiar. Legea Contabilității nr. 82/1991 va fi aplicată împreună cu Cadrul general de armonizare a reglementărilor contabile, Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare elaborat de IASC, Standardele de Contabilitate Internaționale și Naționale.
Auditul trebuie să urmărească dacă procedurile de culegere și prelucrare a datelor sunt bine stabilite și dacă se aplică în permanență. Câmpul de aplicații nelimitat al contabilității militează în favoarea unei deontologii profesionale care răspunde la trei imperative: prudența, regularitatea și sinceritatea situațiilor financiare. Aceasta presupune o imagine fidelă a patrimoniului, a contului de profit și pierdere și a fluxurilor de trezorerie. Asigurarea imaginii fidele depinde de respectarea principiilor arătate mai sus. Regularitatea contabilității presupune respectarea regulilor procedurilor contabile și a principiilor general acceptate prevăzute de Legea Contabilității nr. 82/1991 și de Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare elaborat de IASC, precum și de Standardele de Contabilitate Internaționale și Naționale. Principiile contabile sunt enunțate și de Standardele Naționale de Contabilitate.
1. Principiul prudenței trebuie să răspundă, potrivit Directivei a IV-a, la două imperative:
a) Numai beneficiile realizate la data închiderii bilanțului pot fi înscrise în acest cont;
b) Trebuie să se țină seama de toate riscurile previzibile și de pierderile eventuale care au apărut în cursul exercițiului sau al unui exercițiu anterior, chiar dacă aceste riscuri sau pierderi nu sunt cunoscute decât între data de închidere a exercițiului și data de întocmire a bilanțului. Trebuie să se țină cont de deprecieri, indiferent dacă exercițiul se încheie cu pierderi sau cu beneficii. Principiul trebuie aplicat cu bună-credință; el nu admite „supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor ținând cont de deprecierile, riscurile și pierderile posibile generate de desfășurarea activității exercițiului financiar curent sau anterior“.
În elaborarea situațiilor financiare pot apărea incertitudini care inevitabil sunt recunoscute prin prezentarea naturii și a valorii lor. De exemplu, încasarea creanțelor incerte și litigioase, durata de viață probabilă a echipamentelor tehnologice, reclamații cu privire la produsele în garanție. Doar câteva exemple unde prudența înseamnă a lua în calcul un grad de precauție în efectuarea raționamentelor necesare pentru a realiza estimări în condiții de incertitudine, astfel încât activele și veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile să nu fie subevaluate. În același timp, prudența nu permite constituirea de rezerve sau provizioane fără obiect sau supradimensionate, subevaluarea conștientă a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau a cheltuielilor. Astfel, situațiile financiare nu mai pot fi credibile.
2. Principiul permanenței metodelor5 are ca obiect continuitatea aplicării regulilor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, astfel încât să se asigure comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.
3. Principiul continuității activității care presupune că unitatea patrimonială își va continua în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil fără a intra în starea de lichidare sau de reducere sensibilă a activității. Astfel, situațiile financiare trebuie să fie întocmite pe o bază diferită de evaluare.
4. Principiul independenței exercițiului se referă la delimitarea în timp a cheltuielilor și veniturilor aferente activității agentului economic pe măsura angajării acestora și a trecerii lor la rezultatul exercițiului la care se referă. „Astfel, efectele tranzacțiilor și ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când acestea se produc și nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit și este înregistrat în evidențele contabile și raportat în situațiile financiare ale perioadelor aferente. Situațiile financiare care respectă acest principiu oferă informații utilizatorilor nu numai despre tranzacțiile trecute, care au implicat plăți și încasări, dar și despre obligațiile de plată din viitor și despre resursele privind încasările viitoare“ .
5. Principiul intangibilității bilanțului de deschidere a unui exercițiu. Bilanțul de deschidere trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere a exercițiului anterior. Orice eroare constatată în exercițiul curent aferentă exercițiului încheiat se operează fără să se modifice bilanțul din exercițiul anterior.
6. Principiul necompensării (noncompensării). Elementele de activ și de pasiv se evaluează și se înregistrează în contabilitate separat, fără să fie permisă compensarea între posturile de activ și cele de pasiv ale bilanțului, precum și între veniturile și cheltuielile înregistrate în contul de rezultate. Regulamentul de aplicare a Legii Contabilității nr. 82/1991 este completat cu trei principii potrivit Directivei a IV-a Comunității Economice Europene și cu Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare.7 Aceste principii fac referire la evaluarea separată a elementelor de activ și pasiv, prevalența economicului asupra juridicului și pragul de semnificație.
3.3 Metodologia de exercitare a auditului financiar
Noțiunea de metodologie își are originea în limba Latină veche, în cuvântul methodus, care în traducere liberă, înseamnă mod de acțiune. În alte limbi, interpretarea și traducerea noțiunii "methodus" se fac prin mers rațional al gândirii către adevăr.
Metodologia de control financiar-contabil se definește ca fiind un ansamblu de activități interdependente care, prin utilizarea unor procedee și tehnici specifice, are drept scop realizarea procesului de cunoaștere a unui fenomen sau a unei activități economice prin raportarea, modului concret de manifestare a acestora la prevederile legale, normele sau instrucțiunile prin care au fost definite.
Structurata pe etape și în cadrul acestora, pe faze, metodologia de realizare a controlului financiar-contabil se prezintă astfel:
1. Etapa programării activității de control financiar – contabil
2. Etapa pregătirii acțiunii de control financiar – conatabil
3. Etapa efectuării controlului financiar – contabil
4. Etapa întocmirii actelor de control financiar – contabil
5. Etapa valorificării constatărilor înscrise în actele de control
1 ETAPA PROGRAMĂRII ACTIVITĂȚII DE CONTROL FINANCIAR CONTABIL
Programarea activității de control financiar-contabil cuprinde atât activități privind stabilirea propriu-zisă a obiectivelor subiecților și a termenelor de realizare, cât și transmiterea acestora către unitățile cu atribuții de control financiar-contabil.
Programarea activității de control financiar – contabil rezulta dintr-o dublă necesitate și anume: asigurarea realizării în totalitate a obiectivelor ce revin unităților cu sarcini în acest domeniu, precum și evitarea controalelor la aceeași agenți economici.
Programul de control este principalul instrument de lucru în baza căruia, pe o perioadă determinată, structurile cu atribuții de control financiar – contabil își desfășoară activitatea.
Programul de control este un document ce conține, nominalizate, toate obiectivele generale privind activitățile ce urmează a fi cuprinse în acțiunile de control financiar – contabil și a obiectivelor propuse.
Programul de control este elaborat în cadrul fiecărei unități cu atribuții de control financiar. De asemenea, este centralizat la nivelul structurii coordonatoare, apoi supus aprobării conducerii acesteia, după care, în formă finală, este returnat unităților din subordine în vederea punerii în aplicare.
La nivelul Curții de Conturi a României, programul de control se elaborează de către fiecare structură de control, în baza prevederilor rezultate din Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992, modificată prin Legea nr. 77 din 31 ianuarie 2002, iar în cadrul acestor structuri, pe obiectivele specifice propuse de diviziile și structurile teritoriale. În această formă se aprobă de organul de conducere al acesteia, Plenul Curții de Conturi.
Transmiterea programului de control unităților cu atribuții de control financiar – contabil subordonate.
Sarcinile rezultate din programul de control se repartizează pe subunitățile care, în baza acestora, își elaborează propriul program în care obiectivele generale sunt detaliate pe obiective specifice. Pentru fiecare obiectiv propriu se stabilesc atât persoanele care exercită controlul, cât și termenele până la care se va finaliza acțiunea.
În cadrul competentelor stabilite, prin prevederi legale pentru fiecare instituție de control în parte, o atenție deosebită se acordă alcătuirii echipelor ce urmează a efectua operațiuni de verificare financiar – contabile. Pentru fiecare unitate cu sarcini de control financiar – contabil indifferent de nivelul acesteia, prevederile programului de control, odată aprobate, constituie sarcina de serviciu obligatoriu de realizat. Echipele de verificare sunt constituite din controlori, care au competența profesională necesară realizării în bune condiții a obiectivelor controlului, specializați pe temă și obiectivele stabilite prin programul de control.
2 ETAPA PREGĂTIRII ACȚIUNII DE CONTROL FINANCIAR CONTABIL
Organele financiar fiscale competente selectează contribuabilii ce urmează a fi supuși inspecției fiscale. Datele și informațiile referitoare la contribuabil sunt obținute prin consultarea dosarului fiscal al contribuabilului. Inspectorul consulta toate compartimentele care dețin informații referitoare la situația fiscală a contribuabilului. Aceste compartimente sunt obligate să comunice informațiile deținute, la solicitarea inspectorului însărcinat cu efectuarea controlului. Prin consultarea dosarului fiscal și a compartimentelor sus menționate se colectează date și informații despre contribuabil existente în actele de înființare, declarații fiscale.
Culegerea informațiilor din alte documente se realizează prin studiul rapoartelor privind controlul efectuat la două categorii de contribuabili:
– cei care au legături de afaceri cu contribuabilul ce urmează a fi controlat;
– cei care desfășoară activități similare.
În urma analizării acestor documente la sediul organului fiscal, se va identifica domeniile și impozitele care prezintă un risc al evaziunii la contribuabilul respectiv.
Pe baza acestei analize de risc se vor stabili obiectivele orientative ale controlului, procedura și tehnicile de control ce vor trebui aplicate.
Așa cum rezultă din anexele prezentate se poate constata specificitatea actelor de control atât pe linie financiară în sens larg, cât și punctual din punct de vedere bugetar și/sau fiscal. Dacă din punct de vedere fiscal se pot urmări obiective precum: stabilirea impozitelor pe
fiecare contribuabil, inclusiv încasarea acestora intomai și la timp, eliminarea sustragerii de la plata unor impozite sau taxe, din punct de vedere bugetar interesează alte obiective, de exemplu: încadrarea cheltuielilor bugetare în normativele prevăzute de lege, destinația cheltuielilor în conformitate cu capitalele prestabilite; inclusiv eficienta, economicitatea și oportunitatea alocării banului public.
Desfășurarea controlului – Prezentarea la contribuabil se face numai în baza unei împuterniciri scrise (ordin de deplasare) emisă de conducătorul unității fiscale, competența să efectueze controlul.
Aceasta împuternicire conține date de identificare ale inspectorilor ce urmează să efectueze controlul, ale contribuabililor ce urmează a fi controlați, momentul începerii controlului și semnătura conducătorului unității fiscale.
În momentul în care insepctorul a ajuns la sediul contribuabilului ce urmează a fi controlat, aceasta cauta să obțină informații referitoare la activitatea desfășurată de contribuabil, îl informează pe contribuabil cu privire la scopul controlului, perioada verificării și impozitele ce vor fi verificate. Nu în ultimul rând, inspectorul va solicita contribuabilului punerea la dispoziție a documentelor și evidentelor contabile necesare desfășurării controlului.
Drepturile și obligațiile contribuabililor în timpul desfășurării controlului. – În sistemul fiscal românesc, bazat pe autoimpunere, principală obligație ce revine contribuabililor o constituie declararea și plata impozitelor pe care aceștia le datorează bugetului de stat.
Controlul fiscal are ca scop verificarea bazelor de impunere, legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, stabilirea diferitelor obligații de plată, precum și a accesoriilor acestora.
Pe parcursul inspecției fiscale, contribuabilul are dreptul să fie informat asupra constatărilor rezultate iar la încheierea inspecției, organele fiscale vor purta o discuție finală cu acesta asupra constatărilor și consecințelor fiscale. Dată, oră, locul și problematica discuției vor fi communicate contribuabilului în timp util iar acesta la rândul lui are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu rpivire la constatările inspecției fiscale.
Întâietatea desfășurării acțiunii de control, contribuabilul trebuie să fie înștiințat în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz de inspecție fiscală de către organul fiscal cu 30 de zile pentru marii contribuabili și cu 15 zile pentru ceilalți contribuabili, înainte de începerea inspecției fiscale.
Prin avizul de inspecție fiscală contribuabilul este instiitat cu privire la:
· temeiul juridic al inspecției fiscale;
· dată de începere a inspecției fiscale;
· obligațiile fiscale și perioadele ce urmează a fi supuse inspecției fiscale;
· posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecției fiscale.
Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxa și pentru fiecare perioadă supusă impozitării.
La începerea inspecției fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimația de inspecție și ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecției fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.
La finalizarea inspecției fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declarație pe propria răspundere din care să rezulte că au fost puse la dispoziție toate documnetele și informațiile relevante pentru inspecția fiscală.
Rezultatele inspecției fiscale sunt consemnate intru-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecției din punct de vedere faptic și legal.
În timpul desfășurării controlului fiscal, contribuabilul are următoarele obligații:
· să premită acecesul organului de control în orice incintă de afaceri în cursul progarmului normal de lucru. Inspecția fiscală se poate desfășura și în afara programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia și cu aprobarea conducătorului organului fiscal;
· contribuabilul este obligat să pună la dispoziția organelor de control toate documentele, precum și orice alte date necesare clarificării situațiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.
3 ETAPA EFECTUĂRII CONTROLULUI FINANCIAR CONTABIL
În timpul desfășurării acțiunii de control fiscal, inspectorul trebuie să urmareascca dacă contribuabilul a respectat toate legile și reglementările, care fac obiectul controlului și dacă elementele activității contribuabilului sunt înregistrate corect și complet în contabilitate.
În timpul efectuării operațiunilor de control, inspcetorul verifica documentele justificative până la balanță de verificare și declarația fiscală. Inspectorul fiscal verifica corectitudinea intregistrarilor contabile și a declarațiilor fiscale prin:
· comparații și calcule de indicatori;
· stabilirea gradului în care documentele justificative reflectă realitatea operațiunilor efectuate;
· verificarea corelațiilor prin stabilirea caracterului corect al datelor prin corelarea acestora cu alte date a căror corectitudine a fost deja stabilită;
· verificarea corectitudinii și realității operațiunilor înscrise în contabilitate și în declarațiile fiscale, precum și a corelațiilor între evidențele contabile și declarațiile fiscale întocmite pe baza acestora.
Se recomandă ca în cazul descoperirii unor nereguli în activitate, documentele și evidențele contribuabilului, inspectorul să aducă la cunoștință contribuabilului toate problemele, solicitând, totodată, clarificări, justificări referitoare la neregulile constatate.
4 ETAPA ÎNTOCMIRII ACTELOR DE CONTROL FINANCIAR CONTABIL
În activitatea de inspecție financiar fiscală sunt utilizate următoarele documente:
1. Raportul de inspecție financiar fiscală;
2. Nota explicativa;
3. Procesul verbal;
4. Procesul verbal la ridicarea/restituirea de înscrisuri;
5. Proces verbal de sigilare/desigilare de înscrisuri.
Toate datele și informațiile culese de inspectorii fiscali în timpul desfășurării controlului sunt evidențiate într-un raport scris. Raportul de inspecție financiar fiscală este un document în care se consemnează constatările rezultate ca urmare a inspecției fiscale. Aceasta se întocmește de către echipa de inspecție fiscală pentru desemnarea rezultatelor, indiferent dacă se stabilesc sau nu, diferențe de obligații fiscale suplimentare în cadrul unei inspecții fiscale generale sau parțiale.
Raportul de inspecție fiscală este structurat în VI capitole astfel:
Capitolul I – Date despre inspecția financiar fiscală
În acest capitol se prezintă oraganele de inspecție fiscală (nume și prenume, numărul legitimației de inspecție fiscală, unitatea fiscală din care face parte precum și numărul ordinului de serviciu). De asemenea se va preciza:
· temeiul legal al efectuării inspecției fiscale;
· numărul și data transmiterii avizului de inspecție fiscală;
· numărul de înregistrare și data începerii inspecției fiscale înscrisă în Registrul unic de control;
· perioada supusă verificării;
· perioada în care s-a desfășurat inspecția fiscală, precum și locul de desfășurare;
· definirea obiectului de inspecție fiscală în corelație cu tematica înscrisă în ordinul de serviciu;
· modul de ducere la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin actul de control fiscal încheiat pentru perioadă anterioară celei pentru care se efectuează inspecția fiscală.
Capitolul II – Date despre contribuabil/agent economic
În aceast capitol sunt prezentate:
· datele de identificare ale contribuabilului;
· formă de proprietate, forma juridică, precum și principalii acționari/asociați, evoluția capitalului social;
· prezentarea tuturor conturilor bancare în comparație cu cele cuprinse în declarația depusă la Administrația Finanțelor Publice;
· evoluția cifrei de afaceri și a rezultatului exercițiului financiar, conform ultimelor trei bilanțuri anuale, indiferent de perioada verificată;
· verificarea evidentei documentelor cu regim special, cu prezentarea actelor cu care au fost achiziționate;
· preztentarea subunităților contribuabilului;
· persoană care asigură administrarea activității contribuabilului verificat;
· persoană care răspunde de conducerea contabilității;
· administratorul său persoana desemnată să reprezinte contribuabilul pe durata inspecției fiscale;
· mențiunea dacă s-au efectuat inventarierea patrimoniului conform prevederilor legale și valorificarea acestora;
· principalii furnizori și clienți precum și menționarea dacă aceștia sunt sau nu părți afiliate cu contribuabilul.
Capitolul III – Constatări financiar fiscale
În acest capitol se înscriu constatările pentru fiecare obligație fiscală și/sau activitate financiară care a făcut obiectul inspecției financiar fiscale.
Capitolul IV – Alte constatări
În acest capitol se vor prezenta constatările inspecției financiar fiscale referitoare la organizarea comportamentului de contabilitate (acolo unde este cazul), urmărindu-se respectarea prevederilor Legii contabilității. Pentru contribuabilii care aplica Reglementările contabile armonizate cu directivele Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate se va avea în vedere modul de tratare a conturilor contabile. Tot în acest capitol se v-a consemna constatările referitoare la modul de utilizare a registrelor de contabilitate obligatorii (registrul jurnal, registrul inventar, carte mare), registru de casă, registru fiscal, etc.
Capitolul V- Discuția finală cu contribuabilul
În acest capitol se va consemna numărul și data documentului prin care contribuabilul este înștiințat depre dată, oră și locul de desfășurare a discuției finale. În caz de refuz al contribuabilului de a se prezenta la discuția finală, acest fapt va fi menționat în mod expres în raport.
Capitolul VI – Sinteza constatărilor inspecției financiar fiscale
În acest capitol sunt prezentate constatările inspecției fiscale pentru fiecare impozit, taxa sau contribuție la care s-au calculat diferențe și accesorii.
Raportul de inspecție fiscală sta la baza întocmirii deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală, în cazul în care prin raportul de inspecție fiscală s-au stabilit diferențe de obligații fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală.
În cazul în care prin raportul de inspecție fiscală s-au stabilit diferențe de obligații fiscale suplimentare și accesorii atunci acesta va fi anexat la decizia de impunere prinvind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală.
În cazul în care prin raportul de inspecție fiscală nu s-au stabilit diferențe de obligații fiscale suplimentare și accesorii, atunci acest fapt va fi comunicat contribuabilului.
Nota explicativa este documentul prin care organele de inspecție fiscală, pot solicita explicații scrise, reprezentantului sau oricărui angajat al contribuabilului, care să contribuie la stabilirea unor elemente relevante din activitatea contribuabilului, ce pot influența inspecția fiscală. Solicitarea de explicații scrise se va face în timpul inspecției fiscale, ori de câte ori acestea sunt necesare pentru clarificarea și definitivarea constatărilor privind situația fiscală a contribuabililor.
În cazul în care persoană refuza să răspundă la întrebări, organele de inspecție fiscală vor transmite întrebările printr-o adresă scrisă, înregistrată la contribuabil, stabilind un termen util de cel puțin 5 zile lucrătoare pentru formularea răspunsului.
Refuzul de a răspunde la întrebări va fi consemnat în Raportul de inspecție fiscală/procesul verbal de control, anexandu-se o copie după adresa de comunicare.
Precesul verbal reprezintă actul de control care se întocmește de către organele de inspecție fiscală numai în cazul controlului inopinat, încrucișat, în cazul efectuării în condițiile legii, a unei cercetări la fața locului sau pentru consemnarea unor fapte, în timpul inspecției fiscale, care pot întruni elemete constitutive ale unei infracțiuni. Procesul verbal nu are ca rezultat întocmirea unei decizii de impunere.
Constatările controlului vor fi clare și concise, fără detalieri inutile, astfel încât să rezulte motivul de fapt și temeiul de drept care au stat la baza fundamentării fiecăreia.
În susținerea constatărilor se vor prezenta copii după documentele justificate: registre, balanțe de verificare, declarații fiscale, situații privind starea de fapt constatata și efectele juridice produse. Dacă din control rezultă elemente constitutive ale unei infracțiuni prevăzute de legea penală, constatările se vor consemna într-un proces verbal separat.
Dacă reprezentantul legal al contribuabilului are un punct de vedere contrar față de constatările organelor de inspecție fiscală se prezintă în scris în timpul controlului. Organele de inspecție fiscală vor analiza cu obiectivitate punctul de vedere al contribuabilului și, în funcție de concluzii, vor înscrie în procesul verbal argumentele cu care se combate fiecare din aspectele prezentate în scris de către contribuabil. Punctul de vedere în scris al reprezentantului legal al contribuabilului sau al persoanei împuternicită de acesta se va anexa la procesul verbal. Procesul verbal de ridicare/restituire de înscrisuri se completează de către organele de inspecție fiscală cu ocazia ridicării/restituirii de documente. În acest tip de proces verbal se vor descrie pe scurt documentele ridicate/restituite prin prezentarea următoarelor dată: tip, serie, număr, conținut, număr de file, registre, carnete, bucăți etc.
În cazul în care documentele sau actele sunt considerate fictive sau exisa suspiciuni că sunt fictive se anexează în original iar contribuabilului controlat i se lasa copii confirmate de un reprezentant legal al acestuia și de organul de inspecție fiscală.
Procesul verbal de sigilare/ desigilare se întocmește de organele de inspecție fiscală în situații în care există indicii că în locurile de producție, depozitare, comercializare se găsesc bunuri sau produse a căror proveniența nu este legală sau a căror fabricație este interzisă de lege sau se produce fără autorizație, iar acțiunea de inspecție fiscală nu poate fi finalizată, urmând a fi continuată în ziua lucrătoare următoare. Acest act de control poate fi utilizat și în situația în care există posibilitatea că documentele și actele necesare inspecției fiscale să fie sustrase, distruse ori nu se poate face un inventar al documentelor în vederea reținerii acestora. În cazul în care reprezentantul contribuabilului nu este prezent, sigilarea/desigilarea se efectuează în prezența unor martori asistenți.
Se întocmește în două exemplare din care un exemplar se lasa reprezentantului legal al contribuabilului supus inspecției fiscale sau deținătorului spațiului sigilat, iar celălalt exemplar se reține de echipa de inspecție fiscală și se anexează la actul de inspecție fiscală.
Desigilarea se consemnează, în ambele exemplare, de regulă de aceeași echipă de inspecție fiscală care a aplicat sigiliul. Toate oraganele de control finananciar fiscal își desfășoară activitatea în strictă conformitate cu legislația adoptată în domeniu.
Capitolul IV
Ministerul Sănătății
Politica sanitară face parte integrantă din politica generală a statului, îndeplinind un rol important în realizarea programelor de dezvoltare economică, promovarea progresului tehnic și științific, formarea profesională, recalificarea și reâncadrarea în munca șomerilor, protecție socială și ocrotirea sănătății, apărarea națională, dezvoltarea culturii. Deoarece sănătatea ocupă un loc important în cadrul vieții oricărui individ, politica sanitară reprezintă o parte însemnată a politicii financiare, contribuind la realizarea unor obiective de mare importanță de care beneficiază întreaga societate.
Ocrotirea sănătății este o problemă cu caracter social comună tuturor țărilor, asigurarea ei fiind un scop declarat al acestor state, lucru ce se reflectă în politicile lor guvernamentale. Nevoile de ocrotire a sănătății pot fi individualizate, caz în care sunt satisfăcute prin intermediul bunirulor private sau nevoi colective a căror satisfacere se realizează pe seama serviciilor publice de specialitate, numite și utilități publice, prestate în mod gratuit.
Realizarea unei stări adecvate a sănătății pentru fiecare membru al societății este posibilă prin implementarea unei strategii elaborate la nivel mondial și care sunt îndreptate spre indeplinirea acestui obiectiv fundamental ce joacă un rol insemnat în cadrul dezvoltării sociale și economice.
Ameliorarea stării de sănătate și reducerea efectelor negative asupra sănătății au în vedere dezvoltarea unor condiții favorabile cum ar fi: alimentație sănătoasă, resurse viabile, venituri suficiente, instruire sanitară adecvată; implementarea unor măsuri de promovare a sănătății în toate sectoarele societății, conceperea și punerea în practică a reformei sistemului de sănătate cu privire la metoda de finanțare publică a ocrotirii sănătății, minimizarea cheltuielilor, descentralizarea sistemului de organizare și conducere.
Membrii Comitetului Europen pentru dezvoltarea promovării sănătății consideră că următoarele cinci activități contribuie cel mai mult la promovarea sănătății:orientarea politicii din toate sectoarele sociale spre ameliorarea sănătății, creșterea capacității colectivităților locale de a asigura o state bună de sănătate a populației, dezvoltarea aptitudinilor fiecărui individ de a avea grijă de propria sănătate, orientarea sistemelor de îngrijire a sănătății și a serviciilor individuale spre promovarea unei mai bune stări de sănătate.
Privite sub aspect financiar, cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății sunt deosebit de costisitoare, fapt pentru care mecanismele de finanțare a sectorului sanitar trebuie judecate prin prisma contribuției lor la relizarea obictivelor politicii sanitate.
Se știe că îmbunătățirea stării de sănătate a populației și creșterea speranței de viață sunt elemente ce definesc scopul final al politicii sanitate al guvernului.obiectivele politicii de sănătate îndreptate spre realizarea acestor scopuri pot fi exprimate sub forma măsurilor care asigură protecția populației față de decese evitabile și furnizarea unor servicii sanitare eficiente, acestor obiective li se adaugă și altele ce privesc securitatea și protecția socială, precum și calitatea serviciilor.
Pentru a evalua dacă politica sanitară este corespunzătoare și dacă scopurile sale au fost îndeplinite,se pot utiliza un număr d criterii,dinte care menționăm:proporîia populației care este acoperită cu servicii medicale de bază ,gama și disponibilitatea serviciilor,indicatori de calitate pentru servicii,indicatori ai stării de sănătate a populației.
Succesul politicii sanitare trebuie abordat nu numai din perspectiva volumului, ci și din punct de vedere al structurii și distribuției serviciilor. Adeseori însă realizarea politicii sanitare adoptată de către guvern depinde de o serie de factori. Astfel, mediul cultural, economic, istoric, politic, internațional, precum și starea de dezvoltare a țării și celelalte obiective ale politicii guvernului își pun amprenta asupra modului în care sunt atinse scopurile publice în domeniul sănătății.
Privite din prisma asigurărilor calității vieții indivizilor ,cheltuielile publice pentru sănătate prezintă mari discrepanțe de la o țară la o alta. Astfel, în țările dezvoltate, serviciile de sănătate primesc o prioritate din ce în ce mai mare, aceste țări cheltuind circa 8-10% din venitul național pentru asemenea servicii, în timp ce în țările mai sărace, ponderea este de aproximativ 3-4% din venitul național al acestor țări.
În România, această creștere a cheltuielilor publice destinate ocrotirii sănătății se datorează anumitor factori, dintre care amintim:
♦ factorul demografic – sporirea numărului locuitorilor țării determină creșterea volumului cheltuielilor cu sănătatea;
♦ factorul extensiv – creșterea numărului și diversificarea unităților medico-sanitare și a numărului de paturi din toate județele țării;
♦ factorul de risc – apariția de noi maladii, poluarea, industrializarea determină sporirea cheltuielilor cu ocrotirea sănătății;
♦ factorul de cost – modernizarea economiei sanitare, precum și noile metode de tratament mai eficace, obținute ca urmare a dezvoltării științei și tehnicii, duc la prestații medicale mai scumpe care determină creșterea cheltuielilor cu ocrotirea sănătății;
♦ creșterea numărului de cadre medico-sanitare, a personalului mediu sanitar determină sporirea volumului cheltuielilor cu sănătatea.
În țările în care există o insuficiență crescută a serviciilor de sănătate furnizate de către stat, mecanismul asigurărilor sociale poate ajuta la atingerea scopurilor politicii sanitare, asigurând o transparență mai mare și o explicație mai bună asupra cheltuielilor pentru serviciile de sănătate; stimularea patronilor și angajaților pentru monitorizarea cheltuielilor; introducerea contractelor pentru furnizarea de servicii și o mai mare autonomie pentru furnizarea de servicii sanitare.
În țările de Europa centrală și de Est, într-o perioadă de ajustări socio-economice majore, reforma sistemului sanitar care vizează îmbunătățirea sănătății este foarte diferită de cea realizată într-un mediu stabil. Astfel, în aceste state se încearcă introducerea unor politici sanitare care să ofere un sprijin real atât obiectivelor asociate reformei economice, politice și industriale, cât și celor din sectorul sanitar însuși.
Politicile care vizează îmbunătățirea sistemului sanitar sunt:
● politicile direcționate spre îmbunătățirea sănătății care includ măsuri de creștere a standardului de viață, protecția mediului înconjurător, promovarea unui stil de viață sănătos, îmbunătățirea calității serviciilor sanitare.reformele sanitare din țările Europei Centrale și de Est vizează reducerea discrepanțelor față de țările dezvoltate datorate diferențelor în ceea ce privește factorii de risc ai stilurilor de viață, poluarea mediului și riscurile ocupaționale, nivelul averii și factorii socio-economici asociați, deficiențe în îngrijirea sănătății. O bună sănătate nu depinde doar de venitul pe locuitor, dar și de distribuția acestui venit, factorii de risc care produc îmbolnăviri, manifestându-se, în special, în rândul populației cu venituri reduse și slabă educație.
● politicile îndreptate către îngrijirea sănătății, restabilirea echilibrului macroeconomic și constituirea unor piețe noi și eficiente. Acest set de politici include măsuri de diminuare a riscului constituirii unor fonduri comune, măsuri de creștere a posibilităților de alegere a consumatorilor, măsuri de asigurare a calității controlului sanitar, măsuri de control a cheltuielilor publice prin introducerea unor surse nonbugetare în finanțarea sănătății.
Politica de restabilire a echilibrului macroeconomic îmbracă două forme: politica de moderare a cheltuielilor publice pentru sănătate în scopul de a reduce deficitul bugetar și politica de mobilizare a surselor nonbugetare pentru finanțarea sectorului sanitar în scopul revigorării acestuia. Politica constituirii de piețe noi și eficiente are în vedere: politica de liberalizare a ofertei prin creșterea posibilităților de alegere a consumului și redefinirea rolului partenerilor în sectorul sanitar și politica de diversificare a ofertei prin organizarea unui nou mediu prielnic pentru activitățile sectorului nonguvernamental și privat privind proprietatea, producția și finanțarea îngrijirilor medicale.
● politici ce vizează îmbunătățirea capacității instituționale a sectorului sanitar, prin implementarea de reforme, includ măsuri de control în cadrul unei noi legislații, întărirea infrastructurii fizice și administrative a instituțiilor, îmbunătățirea pregătirii profesionale.
În România, schimbările din sistemul politic de la sfârșitul anului 1989 au determinat schimbări la fel de însemnate și în mediul economic și social. În sectorul sanitar, s-a luat decizia de a trece de la finațarea bugetară a serviciilor de sănătate prin inetrmediul impozitelor la un sistem de fințare prin asigurări sociale de sănătate care să asigure o finațare mai echitabilă și mai eficientă a serviciilor sanitare. Astfel, renunțând la planificarea centralizată, programul de reformă a sectorului sanitar are în vedere cinci domenii strategice de schimbare: costul și eficiența cheltuielilor cu ocrotirea sănătății, finanțarea serviciilor de sănătate și plata furnizorilor, organizarea managementului și furnizarea serviciilor sanitare, resurse fizice și resurse umane.
Reforma sistemului de ocrotire a sănătății în țara noastră trebuie să se bazeze pe scopuri și strategii naționale clar formulate, urmărite cu perseverență pe intervale mari de timp, asigurând îmbunătățirea permanentă a sistemului sanitar. Strategia națională de sănătate elaborată de Guvernul României în anul 2015 cuprinde următoarele strategii:
1. Strategia națională privind reforma în unitățile sanitare cu paturi. Unitățile sanitare cu paturi (spitale, institute, centre medicale și de sănătate) asigură servicii sanitare de specialitate cu caracter preventiv, curativ, de urgență, de recuperare, precum și pre-, intra- și postnatale. Ele formează un sistem integrat și participă la asigurarea stării de sănătate pe teritoriul țării. În funcție de forma de proprietate, unitățile sanitare se împart în unități cu proprietate majoritară de stat și unități cu proprietate majoritară privată.
Obiectivele propuse în cadrul acestei strategii vizează restructurarea unităților sanitare cu paturi insuficient folosite, elaborarea criteriilor minime de acreditare a unităților spitalicești, reorganizarea, reprofilarea sau înfințarea de unități sanitare conform necesităților zonale și asigurarea cu personal medico-sanitar superior de specialitate, ierarhizarea spitalelor în raport de competență, implementarea sistemului informațional, asigurarea unor facilități suplimentare pentru personalul superior sanitar de specialitate în zonele deficitare, creșterea accesibilității pentru grupurile defavorizate.
2. Strategia privind politica în domeniul medicamentului și materialelor sanitare. Politica națională a medicamentului, o componentă esențială a politicii naționale de sănătate, vizează asigurarea unei stări mai bune de sănătate pentru întrega populație prin intermediul unui acces optim la medicamente controlate.
Politica națională a medicamentului abordează probleme majore ale următoarelor domenii: îmbunătățirea legislației sectorului farmaceutic și armonizarea cu cerințele UE; creșterea disponibilității și accesibilității medicamentelor; încurajarea consumului rațional de medicamente; îmbunătățirea și consolidarea reglementărilor privind politica de prețuri. Strategia națională în domeniul materialelor sanitare are în vedere asigurarea unui grad cât mai ridicat de acoperire a consumului intern din resurse de producție ale economiei românești. Strategiile pe termen mediu și lung sunt focalizate pe achizițiile de pe terțele piețe care vizează reducerea prețurilor și stimularea, în cele din urmă, a producției interne.
3. Strategia privind îmbunătățirea sistemului de finațare din sănătate. Direcțiile de acțiune ale acestei strategii privesc: finațarea din bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate a asistenței medicale primare, asistenței medicale ambulatorie de specialitate, serviciilor farmaceutice, spitalelor; creșterea eficienței fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru programele naționale de sănătate, investiții, construcții; intrări de credite externe pentru achiziționarea aparaturii de mare performanță; atragerea de sume din bugetele locale pentru finanțarea acțiunilor sanitare pe plen local, pentru reparații capitale și curente ale infrastructurii sanitare.
În vederea îmbunătățirii sistemului de finațare în sistemul sanitar se impune luarea unor măsuri ce privesc: elaborarea de criterii de selecție a unităților sanitare pentru contractarea serviciilor spitalicești; evaluarea ofertei de servicii, ținând seama de indicatorii realizați într-o anumită perioadă; analiza cererii de servicii medicale față de ofertă; stabilirea indicatorilor de performanță și a metodologiei de întocmire a bugetului de venituri și cheltuieli ale spitalului.
Reformele actuale în țările din centrul și estul Europei determină o descentralizare a managementului și responsabilității în sectorul sanitar, la fel ca și în celelalte sectoare prin mecanismele pieței. Există anumite forțe care impun schimbarea în domeniul sanitar, acestea fiind în principal trei, și anume:
▪ liberalizarea sectorului sanitar – de exemplu, în Cehia proprietatea asupra celor mai multe facilități de îngrijire sanitară a fost transferată comunității locale, părți esențiale ale fostului serviciu național de sănătate fiind privatizate. O dată însă cu liberalizarea bruscă a prețurilor și salariilor în domeniu sanitar, costurile medicamentelor au explodat, determinând o creștere foarte rapidă a cheltuielilor publice pentru produsele farmaceutice;
▪ respingerea limitării severe a libertății de alegere – a determinat irosirea unor resurse valoroase ca urmare a faptului că pacienții și prestatorii de servicii medicale au început să cumpere fără discriminare; în Ungaria, de exemplu, încrederea excesivă în autonomia individuală a condus la marginalizarea interesului pentru protecția colectivă și pentru echitate;
▪ respingerea modelului comunist – a dus la colapsul sistemului instituțional pentru serviciile sanitare furnizate prin intermediul sectorului public care nu a putut fi înlocuit de sectorul privat sau nonguvernamental.
Toate acestea demonstrează că pentru a asigura implementarea unei reforme sanitare adecvate trebuie să fie respectată o înlănțuire logică care are în vedere pregătirea în detaliu a instrumentelor legale, financiare, organizatorice și manageriale; adaptarea metodelor de mobilizare a resurselor pentru a stimula sistemul medical; regalrea, controlul și coordonarea producției și randamentul serviciilor de sănătate.
În România, necesitatea realizării unor schimbări majore este evidentă, astfel încât să se poată asigura prin măsuri adecvate prevenirea exploziei costurilor și furnizarea serviciilor medicale la anumite standarde de calitate. Reforma sistemului sanitar trebuie, de asemenea, să se raporteze la cerințele internaționale formulate prin politica Organizației Mondiale a Sănătății, și anume: prevenirea bolilor și lupta împotriva îmbolnăvirilor; promovarea și menținerea sănătății; realizarea unui mediu înconjurător salubru; furnizarea serviciilor sanitare conform nevoilor populației.
Ministerul Sănătății Publice, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, are ca misiune, conținută în programul de guvernare, îmbunătățirea stării de sănătate a populației și a calității vieții prin realizarea unui sistem de sănătate modern și eficient, compatibil cu sistemele de sănătate din Uniunea Europeană, pus permanent în slujba cetățeanului.
În îndeplinirea misiunii sale, Ministerul Sănătății Publice organizează, coordonează și îndrumă activitățile pentru asigurarea sănătății populației și acționează pentru prevenirea și combaterea practicilor care daunează sănătății.
Politica și strategia Ministerului Sănătății publice sunt aliniate la prioritățile cuprinse în Programul de Guvernare, la strategia națională pentru sănătate publică și la celelalte strategii sectoriale care au cațintă îmbunătățirea stării de sănătate a populației, având în vedere principiul fundamental că îngrijirea sănătății este un bun colectiv, care trebuie să fie accesibil tuturor cetățenilor Romaniei, indiferent de capacitatea lor de plată, pe fondul asigurării unui acces liber și echilibrat la serviciile de sănătate.
Valorile comune transpuse în politicile și obiectivele curente sau noi ale acestora, conținute în documentele programatice, vizează:
– Îmbunătățirea calității și siguranței actului medical
– Creșterea accesibilității populației la actul medical
– Transparență decizională
– Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii
– Asigurarea resurselor umane preofesionalizate
– Realizarea compatibilității cu sistemele de sănătate din țările UE
– Creșterea aportului serviciilor de sănătate publică la îmbunătățirea stării generale de sănătate a populației.
Măsurile privind cadrul legislativ și instituțional prin care Ministerul Sănătății Publice și-a propus să realizeze aceste obiective au fost asumate prin Legea nr. 95/2014 privind reforma în domeniul sănătățiii, cu modificările și completările ulterioare.
Capitolul V
Bugetizarea activității Ministerului Sănătății
La baza bugetelor program stau anumite documente programatice elaborate de către fiecare ordonator principal de credite în care se precizează scopul final al activității, obiectivele urmărite, definirea programului, indicatorii de rezultate, calitativi și cantitativ, precum și sursele de finanțare a programului.
În domeniul sănătății, Guvernul a aprobat 35 de programe de sănătate finanțate din bugetul Ministerului Sănătății și Familiei și din bugetul Fondului de Asigurări Sociale de Sănătate. Este vorba de trei grupe de programe, fiecare cuprinzând mai multe programe, și anume:
grupa A – Supravegherea și controlul bolilor transmisibile – are drept obiective prevenirea bolilor transmisibile prin depistarea precoce activă și pasivă a cazurilor, raportarea și investigarea lor, supravegherea factorilor de risc din mediul înconjurător, promovarea unui comportament sănătos; este alcătuit din 7 programe de sănătate;
grupa B – Prevenirea, combaterea și controlul bolilor netransmisibile – urmărește reducerea mortalității și a prelevanței în rândul populației a bolilor netransmisibile, profilaxia primară, secundară, terțiară în diabet și bolile de nutriție, reducerea complicațiilor bolilor cronice, terapii alternative, protejarea populației împotriva riscurilor legate de mediul înconjurător, scăderea prelevanței afecțiunilor orodentare, asigurarea medicamentelor și materialelor sanitare specifice unor boli cu consecințe grave asupra stării de sănătate a populației; cuprinde 16 programe de sănătate;
grupa C – Dezvoltarea de politici și strategii în sistemul sanitar – vizează îmbunătățirea stării de sănătate a femeii și copilului, planificarea familială, standardizarea serviciilor medicale, evaluarea stării de sănătate a populației, îmbunătățirea activității de asistență medicală; cuprinde un număr de 12 programe.
Prin programul de guvernare 2013 – 2016, Guvernul României își asumă și promovează democrația și valorile europene în scopul dezvoltării economice durabile a României, creșterii bunăstării cetățenilor și redobândirii demnității naționale.
În domeniul sănătății, Guvernul României își propune ca obiective prioritare următoarele:
realizarea efectivă a accesului egal al cetățenilor la îngrijirile sanitare de bază,
creșterea calității vieții prin îmbunătătțirea calității și siguranței actului medical,
apropierea de indicatorii de sănătate și demografici ai țărilor civilizate, în același timp cu scăderea patologiei specipice țărilor subdezvoltate.
În sistemul de asigurări sociale de sănătate principalele direcții de acțiune din programul de guvernare sunt:
funcționarea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate ca instituție autonomă,
crearea condițiilor necesare respectării principiilor de bază ale asigurărilor sociale de sănătate: universitatea, solidaritatea, echitatea, nediscriminarea, transparenșa, și îmbunătățirea stării de sănătate a populației, creșterea calității vieții în condițiile compatibilizării sistemului sanitar românesc cu cel din Uniunea Europeană,
îmbunătățirea managementului și creșterea eficienței utilizării fondului național unic de asigurări sociale de sănătate,
îmbinătățirea accesului asiguraților la servicii medicale și medicamente, mai ales în zonele defavorizate economic, redreasarea și dezvoltarea asistenței medicale din mediul rural,
dezvoltarea segmentului de asistență medicală primară,
creșterea gradului de acoperire cu servicii și a calității actului medical,
implementarea sistemului informatic unic integrat al asigurărilor sociale de sănătate,
măsuri pentru informarea și protecția asiguraților
Efortul financiar pe care îl reclamă realizarea programelor naționale de sănătate în anul 2016 este :
1. Buget de stat
credite de angajament 479.674 mii lei
credite bugetare 412.674 mii lei
din care:
a) bunuri și servicii:
credite de angajament 204.373 mii lei
credite bugetare 137.373 mii lei
b) transferuri:
credite de angajament 275.301 mii lei
credite bugetare 275.301 mii lei
din care:
Transferuri FNUASS:
credite de angajament 206.556 mii lei
credite bugetare 206.556 mii lei
2. Venituri proprii:
credite de angajament 1.510.512 mii lei
credite bugetare 1.292.667 mii lei
din care:
bunuri și servicii:
credite de angajament 72.803 mii lei
credite bugetare 72.803 mii lei
b) transferuri:
credite de angajament 1.437.709 mii lei
credite bugetare 1.219.864 mii lei
din care:
Transferuri FNUASS:
credite de angajament 1.327.172 mii lei
credite bugetare 1.109.327 mii lei
Programele naționale de sănătate sunt finanțate de Ministerul Sănătății Publice și Bugetul Fondului Național Unic de Asigurări de Sănatate după cum se reflectă din tabelele de mai jos:
PROGRAME NAȚIONALE DE EVALUARE, PROFILAXIE ȘI TRATAMENT FINANȚATE DE MINISTERUL SĂNĂTĂȚII PUBLICE
Mii lei
Sursa: Ministerul Sănătății
PROGRAME NAȚIONALE DE SĂNĂTATE DE EVALUARE, PROFILACTICE ȘI CU SCOP CURATIV FINANȚATE DIN BUGETUL FONDULUI NAȚIONAL UNIC DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE
PROGRAMUL NAȚIONAL DE SĂNĂTATE CU SCOP CURATIV
Sursa: Ministerul Sănătății
În anul 2016, derularea programelor naționale de sănătate s-a efectuat conform dispozițiilor legale cuprinse în Ordinul nr. 574/269/2016 pentru aprobarea normelor tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate în anul 2016.
Execuția subprogramelor naționale de sănătate derulate în anul 2016, în vederea asigurării medicamentelor și materialelor sanitare specifice, pentru bolnavii incliși în tratament se prezintă astfel: – mii lei –
Sursa: CNAS
În anul 2016 prin creșterea accesibilității bolnavilor la tratamente specifice, numărul de beneficiari ai programului național cu scop curativ realizat este 741.936, ceea ce reprezintă o creștere de aproximativ 13% față de anul 2015.
Evoluția numărului de bolnavi beneficiari ai fiecărui program/subprogram și a costului mediu/bolnav în anul 2016, comparativ cu anul 2015, a fost următoarea:
Pentru a arăta modul de întocmire, aprobare și execuție a bugetelor program pe exemplul Ministerului Sănătății și Familiei, ne vom opri asupra Programului Național de Control al Tuberculozei 2015-2011, îndreptându-ne atenția asupra modului de realizare a acestuia la nivelul Sanatoriului de Pneumofiziologie Geoagiu, județul Hunedoara.
Având în vedere că indicatorii epidemiologici ai tuberculozei înregistrează în România cele mai ridicate valori din Europa, având implicații sociale și economice deosebit de grave, acestei probleme de sănătate i se acordă o atenția prioritară prin elaborarea Programului Național de Control al Tuberculozei (PNCT) 2015-2011, parte integrantă a Programului de Sănătate Publică al Ministerului Sănătății și Familiei.
Scopul final al aplicării PNCT este scăderea morbidității și mortalității cauzate de tuberculoză, prin asigurarea medicamentelor specifice în spital și ambulatoriu pentru tratamentul bolii și a materialelor consumabile pentru investigații.
Obiectivele principale ale Programului Național de Control al Tuberculozei sunt:
limitarea cât mai rapidă a răspândirii infecției și bolii;
tratarea în proporție de 100% a cazurilor noi de tuberculoză confirmate;
vindecarea in proporție de 85% a cazurilor noi de tuberculoză pulmonară confirmate bacteriologic în momentul diagnosticului;
vindecarea cu primul retratament a 75% din cazurile de tuberculoză pulmonară pozitivă la examenul microscopic, eliminarea de bacili sensibili.
Definirea programului. PNCT are o structură organizatorică proprie, atât la nivel central, cât și la nivel județean, realizându-se prin acțiunile rețelei de pneumofiziologie (spitale TBC, dispensare TBC, sanatorii TBC, secții, preventorii) prin integrarea acțiunilor antituberculoase în activitatea curentă a acesteia. Coordonatorul acestui program de sănătate este Ministerului Sănătății și Familiei prin Direcția Generală de Sănătate Publică, Unitatea Centrală de evaluare și coordonare a PNCT fiind Institutul de Pneumofiziologie „Marius Nasta” București. Orizontul de timp avut în vedere de acest program este de 5 ani, respectiv 2015-2011, bugetul și măsurile Programului fiind aprobate de MSF.
Pentru realizarea sarcinilor, se alcătuiește un colectiv de specialiști din cadrul Institutul de Pneumofiziologie „Marius Nasta” și din afara acestuia care au anumite responsabilități, și anume:
elaborarea și implementarea PNCT;
stabilirea standardelor tehnice de aplicare a măsurilor prevăzute în Program;
analiza Programelor județene de control al tuberculozei;
estimarea resurselor financiare și materiale necesare aplicării programului;
elbaborarea bugetelor anuale ale Programului Național de Control al Tuberculozei;
redactarea de rapoarte periodice și anuale privind desfășurarea Programului;
controlul aplicării Programului pe plan național.
La nivel județean, va funcționa o comisie de implementare și coordonare a Programului formată din Directorul Direcției de Sănătate Publică, Directorul de Programe, Epidemiologul desemnat și managerul județean al PNCT.
Monitorizarea și evaluarea programului
Una din componentele strategiei DOTS este monitorizarea și evaluare activității PNCT.
Evaluarea PNCT
Evaluarea endemiei de TB și a modului de aplicare a Programului la toate nivelurile (DPT, județean sau la nivel național) se face prin prelucrarea datelor (total cazuri noi/recidive) pe cohorte* de bolnavi cu ajutorul următorilor indicatori:
Indicatori epidemiometrici
Rata de notificare (Incidența) globală a TB
Indicatorul se poate calcula și separat pentru cazuri noi și recidive (incidența cazurilor noi, respectiv a recidivelor).
Dacă se calculează incidența pe sexe, grupe de vârstă, medii etc., numitorul trebuie să fie egal cu numărul de locuitori de același sex, grupă de vârstă sau din mediul pentru care se calculează incidența, din teritoriul respectiv.
Incidența cazurilor noi pulmonare pozitive la microscopie
Această incidență se poate calcula și specific, pe sexe și grupe de vârste.
Incidența TB la copii
Incidența se poate recalcula la sfârșitul anului următor, excluzând din numărul de cazuri numărul de infirmați din categoria respectivă de bolnavi.
Indice meningitic la copii
Mortalitatea
Prevalența periodică
Prevalența instantanee
II. Indicatori de monitorizare ai PNCT privind diagnosticul
Rata de depistare a cazurilor noi pulmonare microscopic pozitive din cazurile suspecte examinate
Procentul cazurilor depistate cu TB trebuie să fie mai mare de 10% din cazurile suspecte examinate.
Rata de confirmare bacteriologică a cazurilor pulmonare:
prin microscopie
prin cultură
Indicatorul se poate calcula global, pentru toate cazurile cu TB pulmonară înregistrate, sau separat pentru cazuri noi și recidive pulmonare (rata de confirmare a cazurilor pulmonare, a celor noi, respectiv a recidivelor pulmonare, prin microscopie sau prin cultură).
În centrele în care diagnosticul bacteriologic este corespunzător, proporția cazurilor pozitive în microscopie raportată la toate cazurile pulmonare este peste 60%.
Proporția cazurilor cu TB pulmonară negative în microscopie și pozitive în cultură
Indicatorul arată aportul examenului prin cultură la confirmarea bacteriologică a cazurilor pulmonare. Valoarea lui trebuie să fie sub 25%.
Procentul cazurilor cu TB extrapulmonară
TB extrapulmonară trebuie să reprezinte un procent mic (în jur de 10%) din totalul cazurilor cu TB. Procente mai mari sau mai mici pot sugera deficiențe în stabilirea diagnosticului de TB extrapulmonară sau în detecția și supravegherea cazurilor cu TB pulmonară.
Procentul cazurilor infirmate
Seroprevalența infecției HIV în rândul cazurilor noi cu TB pulmonară microscopic pozitive
Indicatorul este util pentru a corobora datele de supraveghere privind incidența TB cu cele privind prevalența infecției HIV în populația generală.
III. Indicatori de monitorizare ai PNCT privind rezultatele tratamentului
Procentul cazurilor noi de TB
Indicatorul evidențiază indirect calitatea tratamentelor antituberculoase administrate, având în vedere că o bună calitate a acestora determină creșterea proporției de cazuri noi față de retratamente.
Indicatorul aduce de asemenea informații despre extinderea transmisiei recente a TB în populație.
Procentul cazurilor cu TB multidrog-rezistentă (MDR-TB)
Indicatorul reprezintă procentul de cazuri cu TB pulmonară care sunt rezistente cel puțin la Izoniazidă și Rifampicină și evidențiază indirect eficacitatea aplicării PNCT, având în vedere că o bună funcționare a programului de control al TB determină un număr limitat al acestor cazuri.
Rata de conversie a sputei la sfârșitul a 2 luni de tratament pentru cazurile noi pulmonare pozitive în microscopie
După 2 luni de tratament peste 85% din cazurile inițial pozitive la microscopie ar trebui să fie negativate.
Rata de bactericidie în spută
Cei 2 indicatori (rata de conversie a sputei și rata de bactericidie în spută) măsoară procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie, respectiv cultură, care au o mare probabilitate de vindecare la încheierea tratamentului.
Majoritatea cazurilor noi de TB pulmonară pozitive în microscopie/cultură trebuie să se negativeze în microscopie/cultură la sfârșitul a 2 luni de tratament. O rată scăzută de conversie/bactericidie la 2 luni de tratament poate avea ca semnificație o rată înaltă de chimiorezistență primară și/sau o incidență mare a formelor severe de boală.
Procentul de cazuri noi pulmonare microscopic pozitive care sunt vindecate (rata de vindecare)
Indicatorul măsoară direct succesul programului de control al TB în vindecarea cazurilor cu TB pulmonară confirmată microscopic.
Procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie cu tratament încheiat (rata de tratamente încheiate)
Indicatorul măsoară capacitatea PNCT în privința obținerii tratamentului încheiat la pacienții care nu pot fi evaluați ca vindecați.
Când vindecarea nu poate fi stabilită, tratamentul încheiat este cel mai bun mod prin care putem fi siguri ca pacienții au fost tratați adecvat.
Procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie care au fost tratate cu succes (rata de succes terapeutic)
Prin combinarea celor două tipuri de evaluare a rezultatelor tratamentelor se poate determina rata de succes terapeutic. Indicatorul măsoară eficacitatea PNCT în ceea ce privește rezultatele tratamentelor antituberculoase.
Programul de control al TB, care va atinge o rată de succes la cazurile noi pulmonare pozitive la microscopie de cel puțin 85% și o rată de detecție a aceluiași tip de cazuri de 70% va obține scăderea rapidă a mortalității prin TB, a prevalenței și a transmisiei bolii, a numărului de cazuri cu chimiorezistență.
Procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie care au decedat (rata de deces sau fatalitatea)
Este unul din indicatorii posibili de evaluare a rezultatelor tratamentelor pacienților cu TB. Pacienții care decedează din orice motiv în timpul tratamentului, ca și cei care sunt înregistrați post-mortem sunt evaluați ca decedați. Indicatorul include toate cauzele de deces și de aceea, dacă fatalitatea este mare (peste 5%), pentru acuratețea interpretării, este util să se facă separarea deceselor prin TB, de cele prin alte cauze.
Dacă fatalitatea prin TB crește, este necesar să fie analizate cauzele deceselor pentru a se determina dacă acestea pot fi prevenite.
Procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie, care au fost eșecuri ale tratamentului (rata de eșec)
Când rata de eșec al tratamentului depășește un anumit procent (față de un procent acceptabil) algoritmul de diagnostic bacteriologic și de tratament trebuie revăzute pentru a se stabili cauza eșecurilor și dacă acestea pot fi prevenite.
Procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie care au abandonat tratamentul (rata de abandon)
În situația în care rata abandonurilor este mare (față de un procent acceptabil) se vor face investigații suplimentare pentru a se determina dacă aceste abandonuri pot fi prevenite.
Procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie care au fost pierdute din observație (rata pierduților)
În situația în care rata pierduților este mare (față de un procent acceptabil) se vor face investigații pentru a se determina cauza și se vor lua măsuri pentru ca aceste pierderi să fie prevenite.
Procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie care s-au mutat într-un alt dispensar (rata de “transfer-out”)
Procentul de cazuri noi pulmonare pozitive în microscopie care continuă tratamentul la 12 luni (rata celor care continuă tratamentul)
Acest procent trebuie să fie practic egal cu cel al cazurilor cu MDR-TB, la care tratamentul antituberculos indicat este de cel puțin 18 luni. Dacă procentul este mai mare se vor analiza motivele continuării unui număr mare de tratamente peste 12 luni.
Pentru cuprinderea tuturor cazurilor unei cohorte*, analiza rezultatelor tratamentelor se face la 12 luni de la înregistrarea și declararea ultimului caz din cohorta respectivă.
Numărul cazurilor evaluate trebuie să fie egal cu numărul cazurilor evaluabile, astfel încât suma procentelor calculate pentru fiecare categorie de evaluare să fie egală cu 100.
Analiza se face în același fel și pentru alte categorii de cazuri:
cazuri noi pulmonare pozitive la cultură;
recidive pulmonare pozitive la microscopie sau la cultură;
total retratamente;
cazuri noi pulmonare neconfirmate bacteriologic;
cazuri extrapulmonare etc.
Rezultatele pot fi redate atât tabelar cât și grafic, pentru un moment dat sau în dinamică.
*cohortă = un grup de pacienți înregistrați și declarați într-o perioadă de timp dată (trimestru, an) care urmează a fi evaluați pe baza unor criterii prestabilite
Indicatorii de evaluare ai PNCT se raportează anual.
Indicatorii raportați trimestrial către ASP-MS, vor fi trimiși obligatoriu și la Unitatea Centrală de management a PNCT.
Indicatori de evaluare și termenul de raportare
Raportare la ASP-MSP (subprogram 1.3)
Indicatori fizici – trimestrial/anual:
numărul contacților examinați (4 contacți/1 caz TB înregistrat): 110.000;
numărul de suspecți (simptomatici) examinați (10 suspecți/1 caz TB înregistrat): 280.000;
numărul cazurilor care beneficiază de chimioprofilaxie: 30.000;
numărul de intradermoreacții la PPD efectuate: 150.000;
număr de vizite de supervizare în teritoriu efectuate de către medicii specialiști:16.000;
număr de vizite de supervizare în cadrul județelor: 150;
număr activități de informare educare:150.
Indicatori de eficiență – trimestrial/anual:
cost mediu depistare activă bolnav cu TB prin controlul contacților și ai altor grupe la risc;
cost mediu a bolnavului cu TB prin controlul simptomaticilor;
cost mediu/tratament chimioprofilactic;
cost mediu intradermoreacție la PPD;
cost mediu pe vizită de supervizare în teritoriu;
cost mediu/campanie informare educare comunicare.
Indicatori de rezultat – anual:
procentul contacților examinați din totalul contacților înregistrați >80%;
procentul bolnavilor depistați din numărul suspecților examinați ≥10%;
procentul persoanelor chimioprofilactizate din cele indicate pentru chimioprofilaxie >90%;
procentul de vizite efectuate din numărul de vizite programate >80%;
procentul de campanii de informare educare comunicare efectuate din numărul de campanii programate >80%.
Indicatori specifici de monitorizare și termenul de raportare
Raportare CASJ (subprgram 2.)
Indicatori fizici: – lunar/trimestrial/anual
numărul de bolnavi cu TB tratați: CN, R, Tratamente individualizate;
numărul cazurilor cu chimioterapie preventiva (TB latenta)
nr. investigații radiologice efectuate
nr. investigatii bacteriologice efectuate
Indicatori de eficienta: – anual
cost mediu/bolnav de TB tratat/an;
cost mediu/ pacient cu chimioterapie preventivă (TB latenta)/an
cost mediu CN, R, tratament individualizat/an
cost mediu al investigației radiologice
cost mediu al unei investigații bacteriologice.
Indicatori de rezultat – activitate profilactică și curativă
rata de notificare CN + R, să nu depășească 130%ooo;
rata de conversie a sputei la 2 luni a CN pulmonare: >75%;
rata de succes terapeutic a CN confirmate bacteriologic: > 80%;
corecta încadrare a bolnavilor (%);
cazuri de TB pulmonară cavitară neconfirmate bacteriologic din total cazuri de TB pulmonara;
cazurile de TB grave la copii: meningite, miliare din total cazuri de TB la copii;
nr. beneficiari ai programului: bolnavi + simptomatici/ suspecți/contacți investigați;
nr. cazuri TB identificate din contacți examinați în urma AE;
bugetul pe surse de finanțare.
Indicatori ai procesului de formare
numărul de sesiuni de curs* pentru medici pneumologi / an;
numărul de sesiuni de curs pentru personal de laborator / an;
numărul de sesiuni de curs pentru specialiști epidemiologi / an;
numărul de sesiuni de curs pentru nurse din rețeaua de pneumologie / an;
numărul de sesiuni de curs pentru medici de familie / an;
numărul de sesiuni de curs pentru nurse din afara rețelei / an;
numărul de medici pneumologi care au urmat cursuri de învățământ la distanță / an;
numărul de asistente medicale din cadrul rețelei de pneumologie care au urmat cursuri de învățământ la distanță / an;
numărul de persoane cheie implicate în PNCT care au participat la cursuri internaționale / an.
Indicatori de monitorizare a intervențiilor pentru schimbarea comportamentelor
număr de broșuri „Ghidul pacientului TB (adulți)” publicate / an;
număr de broșuri „Ghidul pacientului TB (copii)” publicate / an;
numărul de persoane care accesează site-ul www.tuberculoza.ro / lună;
număr de conferințe organizate cu ocazia zilei mondiale de luptă împotriva TB;
numărul de „abandonuri” înregistrate / an;
numărul de pacienți care au primit bonuri valorice pentru alimente și au terminat cu succes tratamentul / an.
Indicatori de monitorizare a supervizării
Numărul de DPF vizitate de 2 ori anual din totalul Dispensarelor (%);
Numărul de cabinete MF vizitate anual.
CONCLUZII
O categorie fundamentală a științei este reprezentată de buget care constituie un instrument de stabilire a echilibrului între nevoile colective și mijloacele de acoperire a lor, un act de previziune a resurselor publice și a modului de utilizare a acestora. De fapt gestiunea resurselor financiare publice se realizează prin intermediul unui sistem unitar de bugete care, în conformitate cu Legea privind finanțele publice, nr. 500/2002, cuprinde următoarele componente: bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale; bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Bugetele utilizate în practica internațională pot fi împărțite în bugete tradiționale de tip modern de gestiune a finanțelor publice. Dacă bugetele în formă tradițională, utilizate pe scară largă o lungă perioadă de timp, sunt considerate bugete de mijloace ce conțin resursele financiare publice și modul de utilizare a lor prin efectuarea cheltuielilor, având finalitate anuală, bugetele moderne, răspândită mai ales în țările dezvoltate, care îmbracă forma bugetelor program sunt elaborate pe o perioadă mai lungă de un an, ca urmare lărgirii orizontului de referință, și prevăd ansamblul cheltuielilor ce se vor efectua pentru atingerea obiectivelor fixate.
Finanțarea sectorului public se realizează din resursele bugetare formate din ansamblul mijloacelor bănești folosite de administrația de stat centrală și locală, de administrația asigurărilor sociale de stat și de instituțiile publice cu caracter autonom pentru a realiza bunăstarea socială. Utilizarea propriu-zisă a resurselor financiare publice pentru realizarea obiectivelor economice și sociale ale programelor guvernamentale se reflectă în cheltuielile publice cu multiple destinații prin care statul acoperă necesitățile publice de bunuri și servicii. Pentru arealiza însă aceste obiective în condiții de eficiență maximă, nivelul veniturilor și cheltuielilor bugetare trebuie stabilit prin intermediul unor metode moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari.
Aplicarea acestor metode permite întocmirea unor bugete program ce reprezintă o evoluție față de bugetele de mijloace având în vedere faptul că în timp ce în cazul bugetelor în formă tradițională ordonatorii de credite sunt preocupați să demonstreze oportunitatea solocitărilor lor, la bugetele pe obiective preocuparea se îndreaptă spre stabilirea unui raport optim între efortul financiar solocitat și efectele scontate.
Metodelel moderne de raționalizare a opțiunilor bugetare, indiferent de tehnica de dimensionare a cheltuielilor și de luare a deciziei de utilizare a resurselor publice folosită, se bazează pe analiza cost-beneficiu, numită și analiza cost-avantaje a cărei aplicare este condiționată de existența a două sau mai multe soluții alternative de realizare a unui obiectiv, implicând costuri diferite.
Elaborarea acestor noi metode de analiză și tehnici de lucru, adoptarea de reglementări de determinare a eficienței cheltuielilor publice, de stabilirea a priorităților în efectuarea cheltuielilor pe destinații, de raționalizare a opțiunilor bugetare și de creștere a transparenței în utilizarea fondurilor publice a demonstrat că trecerea de la un buget de mijloace la un buget de programe multianual este nu numai posibil, dar și necesar deoarece eficiența ăn gestiunea finanțelor publice poate fi majorată prin implementarea unui buget de obiective bazat pe analiza cheltuielilor publice prin indicatori de eficacitate.
Astfel, recunoscând faptul că orizontul de timp de un an, pentru care erau elaborate bugetele de mijloace, împiedică adesea gestiunea eficace a cheltuielilor publice pentru că decizile de alocare a resdurselor financiare se iau în acest context, fără a se ține seama de repercursiunea acestor decizii în anii următori, nefiind apreciată eficiența alocativă și operațională a cheltuielilor publice, țările dezvoltate ale lumii și unele țări aflate în perioada de tranziție au adoptat reglementări bugetare noi bazate pe bugetele plurianuale pe programe.
Bugetele program sunt legate de un proces de planificare unde obiectivele naționale sunt stabilite, iar alocarea resurselor se face în funcție de efortul necesar realizării lor. În cazul acestui tip de buget, accentul se pune pe adecvarea priorităților privind cheltuielile publice curente la nevoia posibilă de a negocia programe. Bugetele program oferă puterii legislative posibilitatea de a analiza implicațiile politice ale deciziilor privind cheltuieli publice.
Procesul de întocmire, aprobare, executare și încheiere a bugetului de stat se desfășoară în concordanță cu anumite principii de drept public care la bugetele program este diferită față de cele pentru bugetele de mijloace. Este vorba despre principiile unității, universalității, specializării, neafectării veniturilor și echilibrării bugetului. S-a renunțat la cuprinderea totalității veniturilor și cheltuielilor publice în buget, la întocmirea bugetului sub forma unui singur document sau la reflectarea veniturilor și cheltuielilor bugetare în sume brute globale, s-a renunțat la ideea echilibrării anuale a bugetului public în favoarea echilibrării ciclice a bugetului și s-au produs modificări ale clasificației bugetare și ale atribuțiilor Parlamentului și Guvernului.
Acceptând faptul că înlocuirea bugetului de mijloace cu bugetele program în statele avansate din punct de vedere economic a constituit un pas înainte în cadrul finanțelor publice, și autoritățile din țara noastră au luat decizia implementării bugetelor program în România. Prin elaborarea Legii finanțelor publice, nr. 500/2002, întregul proces bugetar a fost orientat spre obiective, rezultate, performanță. Apariția acestei legi a fost determinată de necesitatea formulării unui buget în contextul unui management eficient al fondurilor publice și creșterii responsabilității instituțiilor, ce realizează un anumit proiect, pentru respectarea termenelor de realizat, încadrarea în fondurile aprobate și obținerea performanțelor.
Folosirea bugetelor program înlesnește identificarea și urmărirea utilizării fondurilor constituite în cadrul sistemului bugetar, precum și formarea bugetelor pe baza rezultatelor-obiectiv. Procesul elaborării proiectului de buget se derulează pe baza unui calendar precizat prin lege care prevede termenele limită pentru realizarea acestuia.
Trecerea la finanțarea bugetelor pe bază de programe presupune elaborarea de către ordonatorii principali de credite a unor programe pentru finanțarea unor activități, obiective, proiecte în funcție de scopurile urmărite, direcții de activitate și rezultate scontate. Aceste programe se aprobă prin hotărâri de guvern și se publică în Monitorul Oficial. Fiecare program trebuie să precizeze: scopul final, obiectivele, definirea programului, indicatorii de rezultate, cantitativi și calitativi, precum și modul de finanțare a programelor.
Ținând cont de faptul că ocrotirea sănătății este o problemă cu caracter social comună tuturor țărilor, politica sanitară reprezintă o parte însemnată a politicii financiare, contribuind la realizarea unor obiective de mare importanță de care beneficiază întraga societate. Ameliorarea stării de sănătate și reducerea efectelor negative asupra sănătății poate fi realizată prin elaborarea și implementareaunor programe de sănătate adecvate realizării acestor obiective.
Astfel, în domeniul sănătății, în anul 2012, Guvernul a aprobat 35 de programe de sănătate finanțate din bugetul Ministerului Sănătății și Familiei și din bugetul Fondului de Asigurări Sociale de Sănătate. Este vorba de trei grupe de programe, fiecare cuprinzând mai multe programe, și anume: Supravegherea și controlul bolilor transmisibile, Prevenirea, combaterea și controlul bolilor netransmisibile, Dezvoltarea de politici și strategii în domeniul sanitar.efortul financiar total necesar realizării celor 35 de programe naționale de sănătate elaborat în anul 2012 a fost de 5.444,3 milioane lei.
Pe anul 2016, programe de sănătate finanțate din bugetul Ministerului Sănătății și Familiei și din bugetul Fondului de Asigurări Sociale de Sănătate au în vedere Programul comunitar de sănătate publică; Programul de prevenire și control al bolilor netransmisibile; Programul de sănătate a copilului și familiei; programul de reformă, politici de sănătate și administrație sanitară.
Din cele prezentate, se poate desprinde clar concluzia că bugetele program prezintă numeroase avantaje în comparație cu bugetele tradiționale. Astfel, dacă în timpul executării unui buget de mijloace, ordonatorii principali de credite sunt preocupați de utilizarea în totalitate a creditelor bugetare aprobate, având în vedere faptul că sumele neachitate până la sfârșitul exercițiului financiar nu se reportează în exercițiul următor, ci se anulează, în cazul bugetelor pe obiective, cheltuirea cu orice preț a ultimului leu prevăzut în buget nu mai reprezintă un obiectiv important pentru ordonatorii principali de credite. În acest din urmă caz, preocuparea acestora se îndreaptă spre monitorizarea mersului realizării programului, încadrarea în termenele stabilite și realizarea indicatorilor de eficiență aprobați.
Cu toate acestea, se naște întrebarea: dacă bugetele program prezintă avantaje incontestabile în comparație cu bugetele de mijloace, de ce aplicarea acestora nu s-a generalizat, iar metodele folosite pentru raționalizarea opțiunilor bugetare au fost supuse unor repetate ajustări și reconsiderări în țările care au înregistrat cele mai mari realizări în acest domeniu. Răspunsul la această întrebare constă în faptul că trecerea de la un tip de buget la altul se lovește de o serie de obstacole, cum ar fi renunțarea la anumite principii bugetare care, dacă în cazul bugetelor funcționale erau respectate cu sfințenie, în cazul bugetelor pe programe multianuale își pierd valabilitatea, iar costurile pe care le implică elaborarea și implementarea acestor bugete pe obiective sunt destul de ridicate.
În multe țări, mai cu seamă în cele dezvoltate din punct de vedere economic, bugetele tradiționale au fost abandonate, elaborându-se și aplicându-se reglementări bugetare bazate pe bugetele plurianuale pe programe.
Procesul de eficientizare în sănătate va necesita elaborarea unor programe concrete statuate în documente oficiale și care să respecte o serie de indicații și principii.
Creșterea eficienței asigurărilor cu asigurările sociale pentru sănătate se poate face prin controlul costurilor de îngrijiri medico-sanitare. După anul 1990, controlul costurilor de îngrijiri medico-saniatare a fixat ca obiective principale acțiuni ale autorităților publice de supraveghere a serviciilor prestate la cel mai scăzut preț și evitarea metodelor terapeutice inutile. În paralel a apărut o nouă preocupare pentru reducerea costurilor de supraveghere comportamentală la nivelul fiecărei structuri organizatorice și de evaluare a rezultatelor personalului medico-sanitar. Aceste costuri sunt stabilite în raport cu necesarul de informații și se justifică prin comparații cu efectele raționalizării sistemului medico-sanitar.
În concluzie existența unei societăți care dispune de resurse limitate presupune utilizarea acestora pe baza unor criterii de raționalitate care trebuie să reflecte eficiența economică.
Bibliografie
1. Bondar F. – Politici publice si administratie publica, Ed. Polirom 2015;
2. Caloian F.– Bazele contabilitatii, C.H. Beck, 2016;
3. Manda C. – Teoria administratiei publice, C.H. Beck, 2013;
4. Anton P. – Dictionar de administratie publica. Editia 3, C.H. Beck, 2011;
5. Luminita Jalba – Contabilitatea in comert, Ed. Universitara, 2011;
6. Maria Andrada Georgescu – Administrarea finantelor publice si a bugetului . Editia a III a, Editura Pro Universitaria, 2011;
7. Dan Drosu Saguna, Tratat de Drept Financiar si Fiscal, CH Beck 2001;
8. Ioan Oprean, Întocmirea și audierea bilanțului contabil, Editura Intelcredo, Deva, 1997;
9. Feitz A. – Faut-il supprimer l’Audit Interne, în „Option finance”, nr. 281;
10. Victor Munteanu, Marilena Zuca, Alice Tinta, Stefan Virgil- Audit financiar-contabil Concepte, metodologie, reglementări, studii de caz, 2012;
11. Gheorghe Lepadatu, Jalba Luminita – Audit si control financiar, Editura Pro Universitaria 2015;
12. Eugen Nicolaescu – Control si audit financiar, Editura Pro Universitaria, 2011;
13. Monica Petcu – Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica, 2009;
14. Pavel Nastase – Dreptul finantelor publice, Volumul I Drept bugetar, Editia a II-a, revazuta si adăugita, Editura Universul Juridic, 2016;
15. OMF nr. 403/22.04.1999 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele de Contabilitate Internaționale. M.O. nr. 480/04.10.1999;
16. Legea privind finanțele publice, nr.500/2002,
17. Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătății
18. Hotărârea de Guvern nr. 357/2008 pentru aprobarea programelor de sănătate în anul 2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 249 din 31.03.2008
19. Programul național de control al tuberculozei 2006 – 2010
20. Raport asupra obiectivelor de dezvoltare ale mileniului 2008
21. Norme metodologice privind finanțarea, raportarea și controlul indicatorilor prevăzuți în programe, respectiv în subprograme de sănătate în anul 2002 din 20.12.2002, Monitorul Oficial, nr. 148/07.03.2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fundamentarea, Executia Si Controlul Bugetului Public (ID: 115767)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.