Fundamentarea Deciziei Financiare pe Baza Bilantului
CUPRINS
ANEXE
INTRODUCERE
Viteza cu care evoluează economia este din ce în ce mai mare, iar pentru a putea rămâne competitiv pe o piață aflată într-o continuă transformare și pentru a se putea face cunoscute întreprinderile trebuie să comunice și să transmită informații financiare celor interesați.
Deoarece numărul utilizatorilor de informații este mare și nevoia de informații este variată, drept pentru care societățile trebuie să cuprindă în cadrul situațiilor financiare un set de informații care oglindesc întreaga activitate desfășurată.
Dintre toate componentele situațiilor financiare, bilanțul este documentul cel mai cuprinzător și care prezintă întregul patrimoniu al întreprinderii sau mai bine zis starea de fapt a acesteia la un moment dat, care de cele mai multe ori este sfârșitul exercițiului financiar. De aceea literatura de specialitate denumește bilanțul ca fiind documentul ce reflectă poziția financiară a întreprinderii.
Datele zugrăvite în bilanț sunt atât de complexe încât, cu ajutorul acestora se pot determina o gamă largă de indicatori, care odată calculați pot oferi utilizatorilor interesați informații prețioase ce vor sta la baza elobărării unor decizii, în particular decizii financiare.
Lucrarea de față este structurată pe trei capitole. În primul capitol am prezentat unele aspecte teoretice referitoare la bilanț, trecând în revistă literatura de specialitate din domeniu. Al doilea capitol descrie procesul decizional al unei întreprinderi precum și categoriile de deciziii ce se pot lua pe baza bilanțului.
În cel de-al treilea capitol am trecut în revistă o serie de indicatori ce se pot determina pornind de la informațiile cuprinse în bilanț. Totodată am realizat și un studiu de caz la o societate, pe o perioadă de trei ani și am calculat indicatorii obținând astfel o imagine a entității analizate.
Prin această lucrare nu am dorit altceva decât să subliniez importanța pe care o prezintă bilanțul și că fără înțelegerea acestora niciun manager nu poate adopta decizii bune care să genereze beneficii viitoare întreprinderii.
În realizarea acestei lucrări de disertație am beneficiat de sprijinul domnului profesor conf. univ. dr. Chirilă Emil, coordonatorul științific al acestei lucrări, căruia, pe această cale, îi adresez mulțumiri și gânduri de recunoștință.
CAP. I. BILANȚUL – DOCUMENT FUNDAMENTAL ÎN DETERMINAREA POZIȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
1.1. Valențe în definirea bilanțului
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „bilanț” provine din latinescul „bilanx” care semnifică „cu două talgere” sau „billancium” care desmnează un cântar. De aici putem deduce faptul că termenul de „bilanț” se referă la o balanță ce are două talere care se află în echilibru în mod permanent. Această noțiune este una foarte veche și prin urmare nu se știe cu exactitate identitatea celui care a creat acest instrument al contabilității.
Întreaga știință a contabilității se bazează pe principiul dublei reprezentări a patrimoniului încă din momentul în care Luca Paciolo l-a enunțat pentru prima dată în forma lui cea mai simplistă: „tot ceea ce după părerea negustorului îi aparține pe lume, avere mișcătoare și nemișcătoare și datorii”. Astfel, patrimoniul a ajuns să fie reprezentat mai târziu, sub forma unui document contabil de sinteză, denumit bilanț, care respectă întocmai principiul dublei reprezentări. Așadar, oricare element patrimonial este reprezentat sub două aspecte: al destinației și al provenienței acestuia.
Literatura de specialitate, atât cea autohtonă cât și cea străină prevede numeroase definiții ale bilanțului. Printre acestea se numără următoarele:
Bilanțul reprezintă „rezultatul sintetic al unei activități desfășurate într-o perioadă dată”;
Bilanțul este „procedeul de bază al contabilității care reflectă în expresie valorică, la un moment dat, mijloacele economice și sursele lor de finanțare, precum și rezultatele obținute ca urmare a investirii, consumării și reproducției capitalului”;
Bilanțul este „un tabel sau o situatie, care cuprinde, in expresie baneasca, patrimoniul agentului economic in intregul sau, adica mijloacele economice si sursele acestora,precum si rezultatele financiare ale activitatii sale, la un moment dat”;
Bilanțul contabil „poate fi definit ca reprezentând documentul de sinteză cel mai important, care asigură centralizarea și generalizarea datelor agenților economici și instituțiilor publice, într-o formă sintetică și unitară, care permite o prezentare de ansamblu, o analiză detaliată și un control al activității derulate și rezultatelor obținute la sfârșitul fiecărei perioada de gestiune”;
Bilanțul reprezintă „un model sintetic prin intermediul căruia se asigură o abordare a structurii economico-financiare a unității pornind de la părțile sale componente către caracteristicile de ansamblu”;
Bilanțul este „un document care permite să se cunoască, la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoană fizică sau juridică, patrimoniu definit ca ansamblul drepturilor și obligațiilor acestui comerciant”;
Bilanțul se poate defini „ca fiind starea la un moment dat a situației întreprinderii”
Bilanțul reprezintă „document informațional prin care se înfăptuiește dubla reprezentare a situației patrimoniului unităților economice și a rezultatelor obținute”;
Epuran M., Băbăiță V. definesc bilanțul contabil astfel:
ca un procedeu al metodei contabilității prin care se reflectă principiul dublei reprezentări a averii, ca element al patrimoniului agenților economici;
ca o reprezentare a utilizărilor și resurselor de care dispune o entitate patrimonială la un moment dat;
ca o fotografie la un moment dat a investițiilor si finanțării acestora, realizate de către o societate comercială;
ca un tablou reprezentativ al situației patrimoniului la un moment dat.;
ca un tablou al situației patrimoniului care prezintă în unități monetare mărimea valorică a bunurilor economice, în corelație cu sursele lor de finanțare, precum si cu rezultatul obținut.
Ca instrument de lucru, „bilanțul este un document de sinteză cu ajutorul căruia pot fi prezentate sistematizat, într-o structură dorită sau impusă de reglementările contabile, activele și pasivele patrimoniale”;
Pentru ca bilanțul să reflecte o imagine reală și completă asupra activității unei întreprinderi este absolut necesar ca toate operațiile economico-financiare să fie înregistrate în mod corect și la timp și să aibă la bază documentele justificative în care acestea au fost consemnate.
Astfel, pentru a se asigura caracterul real al informațiilor cuprinse în bilanț, se impune calcularea cât mai precisă a costului efectiv, iar atunci când se evaluează indicatori, să se raporteze la aceste costuri ori la prețuri efective. Acest fapt ajută la determinarea exactă a rezultatelor financiare, precum și a valorilor reale ale elementelor de actic și de pasiv.
Reprezentarea elementelor în bilanț trebuie să aibă la bază norme unitare în vederea unei aprecieri corecte și asigurarea unei comparabilități a informațiilor de la o perioadă la alta. Totodată, bilanțul trebuie să fie simplu și concis astfel încât să se poată realiza cu ușurință o analiză a activității unui agent economic, de către toți cei interesți (acționari, furnizori, clienți, stat, potențiali investitori, etc.), dar și o previziune pentru exercițiile financiare viitoare.
Completarea în mod corect și complet a documentului de sinteză numit bilanț este deosebit de importantă deoarece analiză indicatorilor determinați pe baza acestuia stau la baza procesului de luare a deciziiilor financiare în vederea eliminării eventualelor deficiențe constatate.
Se poate afirma faprul că „prin întocmirea și prezentarea bilanțului contabil la termenele stabilite se contribuie la asigurarea conducerii, controlului și analizei activității desfășurate, în mod operativ și eficient, precum și la asigurarea centralizării datelor la termenele prevăzute.”
Bilanțul s-a infiltrat în teoria economică ca un document de sinteză care reflectă, la un moment dat, în expresie bănească, relațiile de echilibru între elementele de activ și de pasiv. Aceasta reprezintă de fapt și funcția principală a bilanțului contabil, cu toate că de-a lungul timpului s-au schițat diverse alte funcții, teorii și modele ale acestuia
Preocupările specialiștilor cu privire la bilanțul contabil au fost numeroase. Prin urmare s-au conturat mai multe teorii cu referire la acestea. Cele mai importante sunt:
Teoria statică a bilanțului, elaborată după unii de către H. Nicklisch, iar după alții de Walter le Coutre, conform căreia bilanțul, prin conținutul său, definește la un moment dat situația patrimonială precum și rezultatul financiar. Activul reprezintă investițiile și utilizarea surselor de finanțare, iar pasivul sursele de finanțare și forma juridică a capitalului.
Teoria dinamică a bilanțului elaborată de către E. Schmalenbach apreciază că funcția principală a bilanțului reprezintă determinarea rezultatului financiar având la bază disponibilului încasat. Activul și pasivul reprezintă, la un moment dat, valori intermediare ale cheltuielilor și veniturilor.
Teoria eudinamică a bilanțului derivă din teoria dinamică și susține că pentru a menține patrimoniul și pentru a dobândi un rezultat financiar pozitiv, elementele de activ și de pasiv trebuie evaluate în baza principiului prudenței și astfel să fie luate în considerare riscurile la care este expusă entitate.
Teoria organică a bilanțului care aparține lui Fr. Schmidt, se referă la faptul că bilanțul trebuie să asigure evidențierea mărimii patrimoniului (averii) dar și a fructificării sale, reflectată prin rezultatul înregistrat, influențate de activitatea desfășurată de întreprindere dar și de conjuncturile pieței.
Teoria pagatorică a bilanțului enunșată de E. Kosial are la bază determinarea în totalitate a rezultatelor financiare pe baza bilanțului, prin care se pun în balanță plățile și încasările totale, rezultând un sold al disponibilităților care corespunde cu rezultatul financiar pozitiv al exercițiului.
Teoria unitară a bilanțului reprezintăo contopire a teoriei statice și dinamice și susține faptul că bilanțul prezintă o importanță deosbit atât pentru determinarea evoluției elementelor patrimoniale cât și a rezultatului financiar.
Teoria nominalistă a bilanțului este accea potrivit căreia conținutul bilanțului are la bază elemente de venituri și cheltuieli ca și elemente constitutive ale procesului de exploatare care se materializează în lichidități (bani).
Teoria bilanțului multiplu evidențiază dubla reprezentare a patrimoniului în situațiile în care bilanțul este utilizat ca un model static și dinamic, întemiat pe calcul economic, pentru oglindirea în conturi și prognoza activității viitoare a întreprinderii.
Teoria bilanțului funcțional apreciază bilanțul ca fiind un sistem de utilizări și de resurse. Această orientare permite determinarea activității întreprinderii pe trei cicluri: exploatare, investiție și finanțare, fiecare cu rol specific în dezvoltarea firmei.
1.2. Bilanțul – instrument de reflectare a poziției financiare
Poziția financiară reflectă relația dintre activele, capitalurile proprii precum și datoriile unei întreprinderi, în forma în care sunt ele prezentate în bilanț.
Poziția financiară relevă informații importante utilizatorilor interesați datorită elementelor care o influențează:
resursele economice pe care le controlează întreprinderea;
structura financiară a întreprinderii;
lichiditatea și solvabilitatea acesteia;
capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbărilor mediului în care operează.
Obiectivul analizei poziției financiare îl reprezintă stabilirea punctelor slabe și tari în ceea ce privește gestiunea financiară, determinarea cauzelor dificultăților sesizate, precum și aprecierea capacității entității economice de a-și acoperi toate nevoile de finanțare.
Dintre toate documentele de sinteză, bilanțul este considerat a fi cea mai importantă sursă informul este utilizat ca un model static și dinamic, întemiat pe calcul economic, pentru oglindirea în conturi și prognoza activității viitoare a întreprinderii.
Teoria bilanțului funcțional apreciază bilanțul ca fiind un sistem de utilizări și de resurse. Această orientare permite determinarea activității întreprinderii pe trei cicluri: exploatare, investiție și finanțare, fiecare cu rol specific în dezvoltarea firmei.
1.2. Bilanțul – instrument de reflectare a poziției financiare
Poziția financiară reflectă relația dintre activele, capitalurile proprii precum și datoriile unei întreprinderi, în forma în care sunt ele prezentate în bilanț.
Poziția financiară relevă informații importante utilizatorilor interesați datorită elementelor care o influențează:
resursele economice pe care le controlează întreprinderea;
structura financiară a întreprinderii;
lichiditatea și solvabilitatea acesteia;
capacitatea întreprinderii de a se adapta schimbărilor mediului în care operează.
Obiectivul analizei poziției financiare îl reprezintă stabilirea punctelor slabe și tari în ceea ce privește gestiunea financiară, determinarea cauzelor dificultăților sesizate, precum și aprecierea capacității entității economice de a-și acoperi toate nevoile de finanțare.
Dintre toate documentele de sinteză, bilanțul este considerat a fi cea mai importantă sursă informațională pentru analiza poziției financiare.
Utilitatea informațiilor referitoare la resursele economice rezultă din posibilitatea anticipării capacității întreprinderii de a genera lichidități pe viitor, precum și a evaluării aptitudinilor manageriale ale conducerii.
Informațiile referitoare la structura financiară a întreprinderii sunt relevante în procesul de anticipare a nevoilor viitoare de creditare și posibilitatea de a obține împrumuturi în viitor. Acestea sunt utile pentu a anticipa modului în care se vor repartiza rezultate și fluxurilor de trezorerie între cei cărora le revin de drept aceste interese.
Gradul de lichiditate și solvabilitate arată capacitatea entității de a-și achita toate datoriile scadente. Lichiditatea are în vedere „disponibilitățile de numerar în viitorul apropiat, ținând cont de obligațiile financiare aferente perioadei respective, pe când solvabilitatea surprinde disponibilitățile de numerar pe o perioadă mai lungă, luând în calcul angajamentele financiare corespunzătoare acesteia.”
Informațiile cu privire la capacitatea întreprinderii de a face față schimbărilor de mediu au în vedere rapiditatea cu care aceasta se poate adapte dinamicii continue de pe piață și nu numai.
Activele sunt „resurse controlate de întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.”
Datoriile reprezintă „obligații ale unei întreprinderi apărute ca urmare a unor evenimente trecute, a căror decontare se așteaptă să aibă ca rezultat o ieșire de beneficii economice din întreprindere.”
Capitalurile proprii „evidențiaza relația care există între active și datorii, și se calculează matematic ca diferență între activele și datoriile întreprinderii.”
Elementele de activ sunt structura după natura, destinația și gradul lor de lichiditate, iar cele de pasiv sunt grupate în funcție de natura, proveniența și exigibilitatea acestora.
Analiza poziției financiare pe baza bilanțului vizează pe de-o parte activele societății iar pe de altă parte datoriile și capitalurile proprii ale acesteia, atât în dinamică cât și static.
Standardul Internațional de Contabilitate IAS 1 – Prezentarea situațiilor financiare consemnează faptul că situațiile financiare trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor și poziției financiare a unei întreprinderi la sfarșitul exercițiului financiar, oferind informații utile unei categorii largi de utilizatori.
Analiza financiară are ca și scop obținerea unor informații relevante utilizând diverse surse, metode și mijloace. Astfel s-a conturat două teorii fundamentale care prezintă valoarea teoretică și utilitatea practică: teoria bilanțului patrimonial (finaciar) și teoria bilanțului funcțional.
1.3. Bilanțul financiar (lichiditate – exigibilitate)
Bilanțul prezentat de contabilitate este un instrument de lucuru static, cu ajutorul căruia, în urma unor corecții (retratări și reclasări) ale posturilor bilanțiere, analiștii întocmesc diferite tipuri de bilanțuri, în funcție de scopurile urmărite în procesul de analiză.
Întrucât structura și cuprinsul acestor tipuri de bilanțuri nu sunt reglementate în mod strict de actele normative, numărul acestora este suficient de mare atât în teoria, dar și în practica economico – financiară. Oricare ar fi forma pe care acestea o îmbracă, obiectivul este unul și același, adică identificarea dezechilibrelor financiare ce au loc într-o întreprindere, la un moment dat.
Analiza financiară pe bază de bilanț trebuie realizată după repartizarea rezultatului financiar și „trebuie să înceapă cu examinarea structurii pasivelor (capitalurile proprii și datoriile) și a structurii activelor (imobilizările, activele circulante) în scopul caracterizării echilibrului între resursele de finanțare și utilizarea acestora.”
Din perspectivă contabilă, bilanțul reprezintă un document contabil de sinteză care prezintă elementele de activ și cele de pasiv ale unei întreprinderi la sfârșitul exercițiului financiar.
Conform normelor legislative aflate în vigoare, structura bilanțului se prezintă sub forma unei liste care cuprinde trei mari categorii de elemente componente: activele, datoriile și capitalurile proprii.
În continuare voi prezenta succint cele mai importante două teorii referitoare la bilanț: teoria financiară și funcțională.
Bilanțul financiar, supranumit și lichiditate – exigibilitate este un instrument construit pe baza retratărilor asupra bilanțului contabil. Acest tip de bilanț reprezintă punct de pornire în analiza solvabilității și lichidității unei întreprinderi.
Exigibilitatea reprezintă „calitatea a unei creanțe sau a unei obligații de a i se putea pretinde executarea, chiar silită dacă este nevoie.”
Lichiditatea este „capacitatea unei unități economice de a transforma mijloacele materiale sau creanțele de care dispune în mijloace lichide de plată.”
Solvabilitatea reprezintă „capacitatea unui agent economic de a plăti datoria pe care o are față de un creditor, la termenul de plată stabilit în prealabil.”
Analiza lichiditate – exigibilitate are la bază, în primul rând, concepția patrimonială a întreprinderii, iar în al doilea rând, criteriile de clasificare a elementelor din bilanț
De asemenea, acest tip de bilanț are în vedere stabilirea valorii capitalurilor proprii în concordanță cu principiile contabile aferente evaluării. Dacă se respectă principiul continuității activității, activul net contabil se determină prin diferența dintre active și totalul datoriilor. Activul net contabil reprezintă „valoarea contabilă a capitalurilor proprii.” Acest indicator arată imediat existența și mărimea riscului de insolvabilitate al unei întreprinderi. Față de acesta, situația netă, este una mai restrictivă întrucât nu ia în considerare subvențiile pentru investiții și nici provizionale.
Bilanțul lichiditate-exigibilitate se sprijină pe concepția financiară a bilanțului, care, pornește de la noțiunea de “finanțe ca totalitatea mijloacelor bănesti aflate la dispoziția unei întreprinderi, abordează conținutul bilanțului ca o necesitate de cunoastere a acestor finanțe, determinate de mijloacele pe care unitatea le posedă pentru a-si achita datoriile față de terți, în momentul în care acestea ajung la scadență.”
Necesitatea prelucrării bilanțului contabil rezultă din:
contradicția dintre analiza contabilă a unei operații și realitatea economică și financiară pe care aceasta o reprezintă;
consecințele aplicării principiilor contabile;
consecințele opțiunilor contabile ale întreprinderii (referitoare la amortizare și provizioane);
divergențele dintre contabilitate și fiscalitate.
Principiile care stau la baza întocmirii bilanțului financiar sunt următoarele:
evaluarea elementelor patrimoniale la valoarea lor netă;
ordonarea elementelor de activ în ordinea crescătoare a gradului de lichiditate;
ordonarea elementelor de pasiv în ordinea descrescătoare a gradului de exigibilitate.
Figura 1.1. Structura bilanțului financiar
Sursa: Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 2010, p. 38
Așa cum reiese din figura 1.1, bilanțul conține două părți: partea de sus (cuprinde nevoile și capitalurile permanente) care înfățișează strucutura financiară cu elementele sale componente și partea de jos (cuprinde nevoile și sursele temporare) care este aferentă ciclului de exploatare.
Pentru că trebuie să existe un echilibru între nevoile și sursele de finanțare a acestora, bilanțul evidențiază două reguli importante ale procesului de finanțare și anume faptul că nevoile permanente trebuie finanțate pe seama surselor (capitalurilor) permanente, pe când nevoile temporare se finanțează din resurse temporare. Nerespectarea acestor principii duce automat la dezechilibre financiare.
1.4. Bilanțul funcțional
Bilanțul funcțional se sprijină pe concepția economică a bilanțului, „potrivit căreia activul cuprinde totalitatea bunurilor utilizate în scopuri economice de către întreprindere și numai cele asupra cărora are drept de proprietate, iar pasivul indică sursele de finanțare a utilizărilor din activ.”
Acest tip de bilanț răspunde mai bine exigenețelor managerilor în ceea ce privește gestiunea întreprinderii, fiind adaptat pentru realizarea unei analize interne a funcționării acesteia. Acesta prezintă o imagine fidelă la un moment dat a celor trei cicluri funcționale și nu ia în considerare deloc valoarea reală a elementelor patrimoniale, acestea fiind înregistrate la valoarea brută, fără deducerea diferitelor ajutări de valoare.
Figura 1.2. Structura bilanțului funcțional
Sursa: Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 2010, p. 60
Concepția funcțională a întreprinderii diferă semnificativ de cea patrimonială (sau juridică) care spune că acesta este o persoana juridică ce deține un patrimoniu. În opinia acestei concepții, agentul economic este văzut ca o entitate economică care are ca și obiectiv producerea de bunuri și servicii, în vederea căruia exercită un ansamblu de funcții economice: producție, comercializare, repartiție, investiții și finanțare.
Funcția de investiție structurează imobilizările necorporale, corporale și financiare pe două categorii (de exploatare și în afara exploatării), neținând cont de durata lor de viață. Imobilizările reclasificate prin funcția de investiție, reprezintă nevoi (alocări) stabile (aciclice) care în mod indispensabil sunt finanțate din resursele durabile (aciclice).
Spre deosebire de analiza lichidității „care reține doar imobilizările cu lichiditate mai mare de un an, incluzând aici și activele circulante cu aceeași durată (excluzând activele fictive), optica funcțională răspunde viziunii prudente a întreprinderii de a-și asigura resurse suficiente pentru finanțarea tuturor nevoilor. Astfel, optica funcțională ia în considerare toate utilizările, inclusiv cheltuieli de înființare, cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții, diferențe de conversie active.”
Așadar, funcția de investiție sprijină fundamentarea deciziilor strategice de modernizare a mijloacelor fixe, cât și deciziilor de dezvoltare, alegând astfel între investițiile productive și participațiile financiare. Prin urmare, decizia financiară va susține dezvoltarea investițiilor productive, determinând creșterea rentabilității financiare, adică a capitalului propriu.
Funcția de finanțare reclasifică capitalurile proprii, datoriile financiare neținând seama de scadența acestora, precum și provizioanele. Deoarece imobilizările sunt înregistrate la valoarea lor brută, amortizările și provizioanele sunt încadrate în categoria resurselor proprii.
Funcția de exploatare cuprinde elementele de activ care sunt direct legate de ciclul de exploatare, denumite active circulante de exploatare (ACE), care, în mod firesc sunt finanțate cu ajutorul datoriilor de exploatare (DE).
Rolul bilanțului funcțional este acela de „permite aprecierea vulnerabilității structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluția trezoreriei nete, dar și de a exprima interdependența dintre structura financiară a întreprinderii și natura activității sale.”
CAP. II. DECIZIILE FINANCIARE ALE FIRMEI
2.1. Decizia – element cheie în managementul unei firme
Decizia reprezintă „un proces dinamic, rațional, în care, pe baza unor informați corespunzătoare, se alege o linie de acțiune, dintre un număr oarecare de posibilități (alternative) în scopul influențării activității executanților și de a se obține un anumit rezultat.”
Alegerea celei mai bune decizii și care să contribuie la soluționarea dificultăților cu care se confruntă o întreprindere pe parcursul activității desfășurate se fundamentează pe informații cuprinse în situațiile financiare anuale.
Importanța deosebită pe care o prezintă informația contabilă în procesul de luare a deciziilor este confirmată de unele argumente precum:
marea majoritate a informațiilor vehiculate în cadrul unei economii sunt de natură contabilă;
oferă posibilitatea unei reprezentări exacte a fenomenelor și proceselor economice; au gradul cel mai ridicat de certitudine;
caracterizează mărimea și valoarea fluxurilor ce iau naștere în cadrul procesului reproducției sociale atât la nivel micro, cât și macroeconomic.
Simpla analiză a pieței de capital nu este întotdeauna suficientă pentru a investi cu riscuri minime în capitalul unei societăți. În acest proces intervine informația financiar-contabilă, care vine în completarea analizei de piață și oferă potențialilor investitori o imagine a situației financiare a entității economice, pe baza căreia aceștia decid dacă vor investi sau nu într-o anumită societate care își listează acțiunile la bursa de valori.
Deciziile manageriale sunt considerate a fi un instrument important în vederea realizării obiectivelor propuse deoarece garantează managementului oportunitatea de a aduna și de a combina resursele aflate la dispoziția întreprinderii, precum și de a îndruma întregul proces de producție. De cele mai multe ori un obiectiv stabilit poate fi realizat prin căi și resurse variate. De aceea cei aflați în pozițiile de conducere și deci, în postura de decidenți trebuie să fie caracterizat de responsabilitate și de o competență profesională înaltă, în vederea alegerii soluției celei mai avantajoase și mai puțin riscante, care să producă rezultate maxime și să implice un consum minin de resurse.
Astfel, acest proces de adoptare a deciziilor manageriale presupune pregătire și perfecționare profesională continuă, precum și dezvoltarea capacității de a previziona urmările punerii în practică a acestora.
În general, luarea unei decizii determină declanșarea unei multitudini de noi decizii deoarece fie intervine necesitatea luării unor decizii de corecție, fie se impune urgentarea implementării obiectivului propus ca urmare a apariției de noi resurse.
În procesul decizional sunt implicate mai multe elemente cum ar fi:
Decidentul, adică persoana care ocupă o funcție care implică și responsabilitatea de a decide.
Pentru ca decidentul să inițieze măsuri/decizii se presupune că trebuie ca acesta să constate o nemulțumire în legătură cu o anumită situație din cadrul întreprinderii. În vederea îndeplinirii obiectivelor propuse, decidentul are nevoie de resurse în vederea remedierii lipsurilor constatate.
Bineînțeles că în vederea luării deciziilor optime, decidentul poate apela la diverși specialiști sau să urmeze diferite cursuri de perfecționare
Mediul ambiant se referă la cadrul în care acționează decidentul. Acesta are o influență determinantă în asigurarea creșterii eficienței întregului proces de decizie, iar în acest context se poate face referire la unel aspecte cum ar fi: perfecționarea relațiilor de producție ; îmbunătățirea continuă a sistemului de programare, perfecționarea formelor de organizare și conducere în profil teritorial; creșterea nivelului de pregătire generală și de specialitate ; creșterea nivelului tehnic al unităților ca urmare a investițiilor alocate ; introducerea unor metode moderne de programare și urmărire a producției prin prelucrarea automată a datelor ; aplicarea în practică a rezultatelor cercetării etc.
Obiectivul sau obiectivele urmărite de decident prin adoptarea deciziilor. Aceste obiective pot fi numeroase și depind de obiectul de activitate al întreprinderii.
Mulțimea alternativelor se referă la ansamblul variantelor posibile de adoptat pentru realizarea obiectivelor propuse. Particularitățile tehnice și economice intervin în acest aspect și amplifică numărul elementelor necesare de luat în calcul la luarea deciziei potrivite.
Mulțimea criteriilor posibile de luat în considerare; aceste criterii pot fi numeroase. Dintre acestea unele sunt obligatorii, astfel că fiecare variantă luată în calcul trebuie să corespundă acestor criterii, pe când altele sunt relative/opționale și sunt acelea care deosebesc o variantă de cealaltă.
Mulțimea consecințelor alternativelor. Fiecare variantă/alternativă presupune mai multe sau mai puține consecințe. Posibilele urmări cântăresc greu în luarea deciziei. Întotdeauna de va opta pentru varianta care aduce cu sine cele mai puține consecințe negative în raport cu obiectivul urmărit.
2.2. Decizia financiară – cea mai importantă decizie managerială
Decizia financiară este, prin excelență, actul fundamental al conducerii. Aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie fundamentată științific;
să fie adoptată la nivelul ierarhic corespunzător;
să fie coordonată cu celelalte decizii;
să fie adoptată în timp util;
să fie formulată precis, clar și concis
Așa cum am mai menționat, bilanțul oferă o serie de informații care constituie fundament în adopatarea diferitelor decizii. Astfel, pe baza bilanțului se pot lua decizii cu privire la:
decizii cu privire la politica de investiții;
decizii în ceea ce privește structura financiară și costul capitalului;
decizii referitoare la distribuirea dividendelor.
2.2.1. Decizii cu privire la politica de investiții
Decizia de investiții se bazează pe informații complexe și exacte privind „necesitatea, oportunitatea, durata de execuția și exploatare a investițiilor, volumul cheltuielilor și al resurselor financiare, fluxurile de intrare și ieșire a fondurilor pe toată durata exploatării investiției, asigurarea rentabilității și lichidității, durata recuperării capitalurilor investite, etc.”
În procesul de adoptare a investițiilor, un aspect deosebit de important este reprezentat de studiul de oportunitate și eficiență, efectuat având la bază mai multe variante de proiect, din cadrul cărora se va alege cea care oferă rezultate maxime și consum minin de resurse.
Sub aspect financiar, investiția presupune o cheltuială inițială importantă, care, în mod normal, trebuie să fie urmată în viitor de intrări de fonduri, adică de fluxuri de numerar rezultate de pe urma obiectivului finanțat și eșalonate pe toată durata de viață economică/durata normată de funcționare. Astfel, decizia de investire determină o imobilizare de capital realizată în prezent, în vederea obținerii unei rentabilități viitoare și care urmează să se perpetueze pe parcursul mai multor exerciții financiare.
Decizia de investiții este parte integrantă din strategia firmei fapt ce determină alegerea acelor proiecte care aduc plusvaloare întreprinderii, adică cele care sporesc randamentul capitalului investit.
Etapele deciziei de investiții au în vedere: dimensiunea investițională, dimensiunea strategică și dimensiunea financiară.
Dimensiunea investițională are în vedere: gruparea dosarelor de proiecte și estimarea primară a cash – flow-ului; evaluarea proiectelor privind calculul unor indicatori specifici (valorii nete actualizate, indicele de profitabilitate, durata de rambursare actualizată, anuitatea echivalentă, rata de rentabilitate financiară internă și rata de rentabilitate globală); determinarea criteriilor de evaluare, precum și a riscurilor aferente fiecărui proiect; selecția proiectelor pe baza criteriilor stabilite.
Dimensiunea strategică se referă la determinarea strategiei întreprinderii pe termen mediu și lung, dar și la compararea potențialelor proiecte de investiții cu aceasta. Astfel, dimensiunea strategică are în vedere pe de o parte stabilirea obiectivelor generale ale întreprinderii și pe de altă parte alegerea proiectelor de investiții dar și a programelor de finanțare a acestora.
Dimensiunea financiară reprezintă un aspect deosebit de important în elaborarea strategia de investițiilor și include următoarele aspecte:
– inventarierea resurselor de finanțare potențial disponibile, cum ar fi, de exemplu: capitalurile proprii, capitalurile împrumutate și capacitatea de autofinanțare a întreprinderii, precum și costul lor;
– determinarea structurii capitalurilor permanente și estimarea costului lor.
Fiind vorba despre un proces foarte complex, decizia de investiții trebuie să fie foarte bine funadamentată, fiind de preferat să se aleagă acea decizie care îndeplinește cel ami bine un număr cât mai mic de criterii.
2.2.2. Decizii cu privire la structura financiară și costul capitalului
Structura financiară a unei întreprinderi are în vedere compoziția capitalului acesteia, iar structura capitalului unei societăți se referă la ponderea capitalului propriu în totalul capitalurilor. Sunt extrem de rare situații în care o întreprindere se finanțează în mod exclusiv din resursele proprii și prin urmare se recurgerea la atragerea de resurse externe.
Deciziile referitoare la structura capitalului presupune o alegere între risc și profit. Odată cu creșterea ponderii resurselor externe, cresc și riscurile legate de profitul întreprinderii. Structura optimă a capitalului este „acea structură care asigură un echilibru optim între risc și profit, maximizându-se valoarea acțiunilor întreprinderii.” Astfel, structura capitalului depinde nu numai de întreprindere, ci și de mulți alți factori externi precum: conjunctura economico-financiară, situația pieței financiare, conjunctura economico-financiară, oscilațiile ratei dobânzii, etc.
A opta pentru o anumită strcutură financiară este o decizie de politică financiară. Indiferent de sursa de proveniență, atât resursele proprii cât și cele externe presupun anumite costuri. Diferența dintre costul capitalului propriu și cel al capitalului străin rezidă dinn faptul că fondurile proprii sunt remunerate numai în situația în care întreprinderea înregistrează profit, pe când capitalul împrumutat trebuie remunerat în mod obligatoriu, oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii.
O întreprindere cu un grad de îndatorare mare va avea și cheltuieli financiare pe măsură ceea ce înseamnă că se micșorează posibilitățile de autofinanțare.
Costul capitalului este un subiect major ce trebuie abordat din mai multe motive principale, cum ar fi:
– pentru maximizarea valorii întreprinderii;
– pentru a putea lua decizii corecte privind alocarea capitalului;
– pentru fundamentarea altor tipuri de decizii.
Utilizarea oricăror surse financiare presupune anumite costuri. Capitalul propriu (acțiunile) este remunerat prin plata dividendelor. Datoriile întreprinderii concretizate în credite bancare și împrumuturi obligatare sunt remunerate prin plata de dobânzi deținătorilor.
2.2.3. Decizii cu privire la distribuirea dividendelor
Politica de dividend are în vedere fie decizia de a distribui profitul acționarilor fie rețierea acestuia de către întreprindere pentru a fi reinvestit. Cei mai importanți factori care au o influență determinantă asupra politicii de dividend sunt: situația financiară a întreprinderii și preferințele investitorilor (acționarilor).
Dividendele pot fi distribuite sub mai multe forme: în natură, dacă întreprinderea realizează produse care interesează pe acționari; în acțiuni (dacă aceștia doresc); dar forma cea mai obișnuită este cea a plății în numerar. O decizie importantă pe care poate adopta societatea este aceea de a-și răscumpăra propriile acțiunilor.
De asemenea, inflația are o influență directă asupra capacității entității economice de a plăti dividende. În general, cu cât rata inflației este mai mare, cu atât scade capacitatea întreprinderii de a plăti dividende în numerar.
Există mai multe metode de determinare a dividendului de plată, în funcție de politica urmată:
politica dividendului rezidual;
dividende constante sau stabile;
rata constantă de plată;
dividendul scăzut, plus un supradividend.
Conform politicii dividendului rezidual, întreprinderea trebuie să urmeze patru etape când decide să plătească dividende și anume:
determinarea bugetului optim al capitalului întreprinderii;
determinarea sumei de capital propriu necesară finanțării bugetului;
utilizarea fondurilor interne ale întreprinderii la furnizarea necesarului de capital propriu;
plata dividendelor numai dacă profitul disponibil este mai mare decât nevoile de acoperire a bugetului optim pentru investiții.
Politica reziduală a dividendelor constă în “repartizarea drept dividend a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea altor nevoi” și se bazează pe faptul că investitorii preferă ca întreprinderea să rețină și să reinvestească profiturile, decât să le plătească acestora ca dividende, dacă rata rentabilității obținută de întreprindere pentru profiturile reinvestite depășește rata rentabilității pe care ar obține-o investitorii înșiși investind dividendele în alte investiții cu același grad de risc.
Politica dividendului stabil presupune menținerea dividendelor la nivelul anterior. Chiar dacă dividendul optim, așa cum este prescris de politica reziduală, poate varia de la un an la altul, decizii cum ar fi întârzierea unor proiecte de investiții, îndepărtarea de structura optimă a capitalului într-un anumit an, sau chiar emiterea unor noi acțiuni, fac posibilă evitarea de către întreprindere a problemelor legate de dividende instabile.
O politică de plată a unui dividend scăzut plus, la finele anului, a unui supradividend este un compromis între un dividend stabil și o rată constantă de plată. O astfel de politică dă flexibilitate întreprinderii și investitorii pot conta pe primirea cel puțin a unui dividend minim. În cazul în care profiturile și fluxurile de numerar ale întreprinderii sunt foarte fluctuante, această politică poate fi cea mai bună soluție.
Alegerea uneia sau alteia dintre alternative, ori a unei combinații între ele, este guvernată de aceiași cerință majoră și anume maximizarea valorii întreprinderii.
Fiscalitatea poate avea o influență majoră în alegerea unei politici de dividend (reinvestire sau distribuire). Dacă rata de impozitare este aceiași, atunci politica de dividend poate fi considerată neutră. În cazul în care ratele de impozitare sunt diferite, impactul politicii de dividend asupra valorii devine evident. În principiu, o rată redusă de impozitare a câștigurilor de capital, în raport cu rata impozitului pe dividend, încurajează reinvestirea profitului.
Sistemele fiscale din țările cu economie de piață consolidată sunt mai diferențiate, pentru favorizarea creșterii economice și pentru evitarea dublei impuneri. În aceste condiții se poate stabili un prag de impozitare reală a dividendelor investitorului de capital, în funcție de care să se decidă asupra alternativelor politicii de dividend. Din păcate, în sistemul nostru fiscal nu s-a adoptat încă evitarea dublei impuneri (a profitului și a dividendului) și nici diferențierea impozitării dividendelor de cea a creșterilor de capital și de cea a dobânzilor încasate. Drept urmare, nu se poate stabili un prag de impozitare real al dividendelor care să dea indicii asupra celei mai bune politici de dividend.
METODOLOGIA CERCETĂRII
În vederea elaborării prezentei lucrări am trecut în revistă principalele opinii asupra utilității bilanțului în elaborarea deciziei financiare. În acest sens, demersul de cercetare a avut în vedere o sinteză a literaturii de specialitate pe această temă. Astfel, am avut la dispoziție diverse lucrări din domeniu, articole din revistele de profil, autohtone, dar și străine, reglementări legislative, precum și rezultate ale cercetărilor anterioare.
Cercetarea bilanțului și a informațiilor pe care acesta le furnizează constituie una dintre perocupările primordiale ale specialiștilor, prin urmare nu există o definiție standard ale acestui concept. Analiza poziției financiare a unei entități economice a trezit interesul multora, drept pentru care astăzi există mai multe teorii referitoare la bilanț.
Managementul joacă un rol determinant în obținerea unor rezultate bune la nivelul unei întreprinderi. Decizia este instrumentul managerial care asigură materializarea obiectivelor fixate. De aceea, adoptarea uneia sau alteia trebuie să se bazeze pe o analiză profundă pentru a putea pleda în favoarea aceleia care asigură rezultatele maxime utilizând resurse minime și comportă celei mai mici riscuri.
Inventarierea literaturii de specialitate este completată de prezentarea unui studiu de caz folosind analiza cantitativ – descriptivă. În vederea elaborării acestuia am utilizat informațiile furnizate de situațiile financiare anuale (în speță bilanțul) ale societății SC Aerostar SA. Pornind de la acestea am calculat un set de indicatori, iar pe baza rezultatelor înregistrate am reușit să obținem o imagine de ansamblu a întreprinderii, imagine ca servește ca punct de pornire în elaborarea strategiei financiare viitoare ale acesteia. Perioada analizată cuprinde 3 exerciții financiare, aferente intervalului 2011 – 2013.
Subiectul studiului este motivat de contextul economic actual – perioadă de tranziței după o puternică criză economică în care orice decizie ce vizează întreprinderea și mai ales decizie financiară, trebuie fundamentată pe o analiză amănunțită în vederea diminuării eventualelor riscuri.
Dincolo de orice îndoieli, consider că informații furnizate de bilanț trebuie să cântărească mult atunci se optează pentru atragerea de noi surse de finanțare. Astfel se diminuează riscurile asociate iar șansele de obținerea unor rezultate pozitive și crescânde pe viitor sunt substanțial mai mari.
CAP. III. DETERMINAREA POZIȚIEI FINANCIARE A SOCIETĂȚII SC AEROSTAR SA PE BAZA BILANȚULUI
3.1. Prezentarea societății SC AEROSTAR SA
În anul 1953 a fost înființată Uzina de Reparații Avioane (UM 03767), precursoarea S.C. AEROSTAR S.A. Bacău.
A avut denumirile succesive URA-1953, IRAv (Întreprinderea de Reparații Avioane)-1970, IAv (Întreprinderea de Avioane)-1978 iar din anul 1991 a fost înregistrată ca societate pe acțiuni cu capital integral de stat cu denumirea actuală S.C. AEROSTAR S.A.
Din anul 2000 este societate cu capital integral privat, având acțiunile tranzacționate la Bursa de Valori București.
SC Aerostar SA este o persoană juridică română, având forma juridică de societate pe acțiuni de tip deschis. Sediu societății este în municipiul Bacău, str. Condorilor, nr. 9, județul Bacău.
Obiectul principal de activitate al societății este: 3030 – Fabricarea de aeronave și nave spațiale.
SC Aerostar SA are un capital social de 37 483 689,60 lei, în întregime subscris și vărsat de acționari, împărțit în 117 136 530 acțiuni nominative, ordinare, cu o valoare nominaă de 0,32 lei fiecare, emisă în formă dematerializată și evidențiate prin înscriere în registrul acționarilor. Societatea este una de tip deschis și capitalul social este deținut de persoane fizice și juridice.
Fondatorul societății este statul român. Societatea a luat ființă în date de 29 martie 1991 prin Hotărârea Guvernului nr. 242.
În raport cu diversitatea ofertei în domeniul fabricației și integrării pentru industria aeronautică și apărare, în raport cu experiența și expertiza sa, ca nivel tehnologic și număr de angajați AEROSTAR are o poziționare de vârf pe piața din România și este lider regional în Europa Centrală și de Sud-Est.
Tabel nr. 3.1. Principalii indicatori ai SC AEROSTAR SA
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Cifra de afaceri ia valori mari și prezintă o tendință favorabilă de creștere, ca urmare a creșterii vânzărilor, atât interne, cât și a celor le export. Această creștere a cifrei de afaceri a se datorează unor fatori precum: creșterea numărului de angajați, creșterea cererii de pe piață, precum și ahiziția de noi mijloace fixe active, direct productive.
Activele totale prezintă și ele o tendință de creștere, ca urmare a creșterii valorii mijloacelor fixe, dar și a investițiilor financiare pe termen scurt.
Figura 3.1. Evoluția profitului net
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Rezultatul net crește de la o perioadă la alta, ca urmare a creșterii cifrei de afaceri și a creșterii veniturilor într-o porporție mai mare decât cheltuielile aferente anilor analizați.
3.2. Determinarea echilibrului financiar
3.2.1. Determinarea situației nete
Bilanțul, prin elementele de activ și de pasiv, pe care acesta le descrie arată starea patrimonială a unei enități la un moment dat. Activul cuprinde bunurile deținute de societate, precum și din drepturile asupra terților (creanțe). Pasivul cuprinde capitalurile proprii precum și datoriile contractate. Diferența dintre totatul activului și cel al datoriilor oferă o primă și importantă evaluare a unei societăți la încheierea exercițiului financiar. Această ecuație fundamentală „a bilanțului redă situația netă a întreprinderii, respectiv averea netă a acționarilor (activul degrevat de datorii).”
SN = ACTIV TOTAL – DATORII TOTALE
O situație netă pozitivă și crescătoare reprezintă imaginea unei gestiuni economice sănătoase. Acest fapt reflectă atingerea obiectivului principal al gestiunii financiare, adică maximizarea valorii întreprinderii (a capitalurilor proprii). Creșterea acestui indicator are loc în urma reinvestirii unei părți a profitului net, precum a altor elemente de acumulări, cum ar fi: provizioane, subvenții, rezultatul reportat din anii anteriori, etc.
O situație netă negativă este caracteristică stării de prefaliment și are loc ca urmare a înregistrării unor pierderi de-a lungul exercițiilor financiare anterioare. Totalitatea acestor pierderi a consumat capitalurile proprii ale societății și partea rămasă neacoperită ajunge în sarcina creditorilor, ca urmare a asumării de către aceștia, a riscului de insolvabilitate al firmei. Cu alte cuvinte, totalitatea datoriilor depășesc activul real al întreprinderii.
Tabel 3.2. Determinarea și evoluția situației nete
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
În cazul societății SC AEROSTAR SA, situația netă este una pozitivă și prezintă o tendință favorabilă de creștere de la un an la altul. Această reflectă valoarea capitalruilor proprii ale întreprinderii și este rezultatul profitului realizat, precum și a reinvestirii acestuia ca urmare a gestiunii economice sănătoase.
3.2.2. Determinarea fondului de rulment
Din punct de vedere financiar, posturile bilanțiere de activ presupun o scădere a fondurilor bănești, cu scopul de a realiza strcuturi de producție potrivite cu strategie întreprinsă de conducerea întreprinderii. În bilanț, activele sunt strucutate în funcție de gradul acestora de lichiditate, iar pasivele în funcție de exigibilitate. Activele cel mai puțin lichide (imobilizările) reprezintă alocări (nevoi) stabile (permanente). Pasivele cele mai puțin exigibile (capitalurile permanente) sunt considerate a fi resurse stabile (permanente).
Cu cât „sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate, care o pune la adăpost de evenimente neprevăzute.” Acest excedent de „resurse permanente degajat de ciclul de finanțare al imobilizărilor poate fi utilizat sau rulat pentru reînnoirea activelor circulante.” De aici rezultă și denumirea de fond de rulment.
Fondul de rulment reflectă realizarea echilibrului financiar pe termen lung și contribuie la realizarea echilibrului pe termen scurt.
Ca și modalitate de calcul, fondul de rulment se determină ca diferență între sursele și alocările permanente.
FR = SURSE PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
FR = CAPITAL PERMANENT – ACTIVE IMOBILIZATE NETE
Fondul de rulment se poate împărți în două categorii: fond de rulment propriu și fond de rulment împrumutat.
Fondul de rulment propriu reprezintă „excedentul de surse proprii ce rămâne după finanțarea în întregime a activelor imobilizate nete, excedent utilizat pentru finanțarea activelor circulante, fiind cea mai ieftină sursă de finanțare.”
FRP = CAPITAL PROPRIU – ACTIVE IMOBILIZATE NETE
Fondul de rulment împrumutat ne arată excedentul de resurse împrumutate utilizat pentru finanțarea activelor circulante și se determină ca diferență între fondul de rulment și fondul de propriu.
FRI = FR – FRP
Fondul de rulment se poate prezenta în una dintre următoarele situații:
Fondul de rulment pozitiv – reprezintă situația ideală și ne arată faptul că sursele stabile (capitalurile permanente) depășesc valoarea activelor imobilizate nete, ceea ce înseamnă ca societatea dispune de acea marjă de securitate care o pune la adăpost de evenimentele neprevăzute, iar astfel se asigură finanțarea gestiunii activelor circulante.
Fondul de rulment negativ semnifică faptul că sursele permente au înregistrează valori sub nivelul activelor imobilizate nete, ceea ce înseamnă că acestea nu pot fi finanțate numai din sursele permanente, apelându-se atfel și la sursele temporare. Prin urmare, există un dezechilibru financiar pe termen lung, care are consecințe și asupra finanțării activelor circulante.
Fondul de rulment zero se înregitrează atunci când capitalurile permanente sunt egale cu activele imoblizate nete. Altfel spus, are loc o armonizare a structurii resurselor cu utilizarea acestora, iar exedentul (surplusul) de resurse nu se mai degajă, societatea nedeținând acea marjă de securitate.
Tabel 3.3. Determinarea și evoluția fondului de rulment
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Fondul de rulment reprezintă expresia echilibrului pe termen lung. În cazul SC AEROSTAR SA acesta îmbracă valori pozitive și crescătoare de la un exercițiu financiar la altul. Acest lucru ne arată că achiziția de noi imobilizări s-a realizat utilizând resurse permanente. Dintre acestea, capitalurile prorpii, dar și provizioanele sunt cele care au crescut semnificativ pe parcursul perioadei analizate.
3.2.2. Determinarea nevoii de fond de rulment
Poronind de la ideea echilibrului financiar, și între resursele temporare și nevoile (alocările) temporare trebuie să existe o anumită armonie. În acest sens, bilanțul ne pune la dispoziție un alt indicator de echilibru, și anume nevoia de fond de rulment.
Nevoile de finanțare „determinate de ciclul de exploatare sau uitlizările ciclice, corespund avansărilor de fonduri pe care întreprinderea e constrânsă să le afecteze pentru constituirea stocurilor sale (materii prime și materiale, producție în curs de fabricație, produse finite în depozit și altele) și pentru a acroda termene de plată partenerilor să comerciali (clienți), cărora le-a livrat produse finite, le-a executat lucrări sau le-a prestat servicii.”
Resursele ciclice rezultă din mijloacele de finanțare care se află în legătură strânsă cu ciclul de exploatare. Aceste tipuri de resurse reprezintă angajamente de plată ce derivă din termenele de plată pe care întreprinderea de obține de la partenerii să (furnizori). Aceste amânări la plată sunt surse de finanțare ciclice. Acestora se mai adaugă: datoriile către bugetul de stat, către personal și către acționariat.
NFR = NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE
În cazul în care nevoia de fond de rulment îmbracă valori pozitive, acest fapt ne arată un excedent de nevoi ciclice în comparație cu sursele ciclice avute la dispoziție. Această situație reflectă un dezechilibru financiar pe termen scurt. Adică, lichiditatea creanțelor și stocurilor, respectiv exigibilitatea datoriilot pe termen scurt se află în neconcordanță, ceea ce înseamnă că durata de încasare a creanțelor este mai mare decât durata de achitare a datoriilor exigibile. Totuși, o nevoie de fond de rulment pozitivă este considerată a fi o situație acceptabilă atunci când întreprinderea duce o „politică de investiții prin care se are în vedere creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.”
În situația în care nevoia de fond de rulment este una negativă, se poate constatata faptul că sursele temporare depășesc nevoile temporare. Acest aspect, poate fi considerat unul favorabil atâta timp cât are loc pe fondul unei accelerări a încasărilor și a unei relaxări a plății datoriilor diverse. Această situație este caracteristică întreprinderilor cu profil comercial căror credite furnizori depășesc cu mult valoarea creanțelor – clienți. Dată fiind o astfel de împrejurare, nevoia de fond de rulment reprezintă o resursă temporară care contribuie la finanțarea fondului de rulment și al trezoreriei. Dacă lucrurile arată contrariul celor amintite, atunci nevoia de fond de rulment, chiar și negativă arată o situație nefavorabilă, grație unor aprovizionări inconstante, respectiv unor întreruperi în ciclul de producție.
Tabel 3.4. Deteminarea și evoluția nevoii de fond de rulment
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Nevoia de fond de rulment înregistrează valori pozitive, ceea ce înseamnă ca nevoile temporare nu pot fi finanțate în totalitate din resursele temporare pe care întreprinderea le are la dispoziție. Așadar putem afirma că SC AEROSTAR SA nu se află în echilibru financiar pe termen scurt.
3.2.3. Determinarea trezereriei nete
În situația în care, la sfârșitul exercițiului financiar, fondul de rulment înregistrează valori peste nevoia de fond de rulment, rezultă de aici, un surplus de finanțare numit trezoreria netă și care este reprezentată de casa și conturile la bănci.
În desfășurarea activității sale, orice întreprindere este nevoită să găsească surse de finanțare pe termen scurt, adică resurse de trezorerie, pe care le obține fie de la societățile bancare, fie de al diverși parteneri.
Întreprinderea are la dispoziție niște excedente monetare, cu ajutorul cărora ea poate să electueaze diverse plasamente financiare, prin care utilizează resursele de trezorerie. Dacă resursele stabile folosite pentru finanțarea imobilizărilor, respectiv, resursele ciclice utilizate pentru activele circulante sunt influențate în mod determinant de activitatea curentă, plasamentele realizate din resursele de trezorerie au un caracter strict financiar.
TN = FR – NFR
Trezoreria netă pozitivă reflectă faptul că întreprinderea se află în echilibru financiar, pe ansamblu. Această situație este una favorabilă și se materializează printr-o îmbogățire a trezoreriei deoarece societatea are la dispoziție lichidități care pot fi utilizate pentru achitarea diferitelor datorii financiare pe termen scurt, dar și pentru efectuarea de plasamente sigure pe piața monetară și/sau financiară. Putem afirma că, în aceaste circumstanțe întreprinderea este autonomă din punct de vedere financiar, pe termen scurt. O trezorerie netă pozitivă pe parcursul mai multor exerciții financiar reflectă o rentabilitate economică ridicată.
Trezoreria netă negativă indică un dezechilibru financiar, respectiv un deficit de trezorerie acoperit prin contractarea de credite bancare pe termen scurt. Acest fapt ne deminstrează că întreprinderea este dependentă de resursele financiare străine. Pe cale de consecință, preocuparea numărul unui devine contractarea de credite la costuri minime. Cu toate că, trezorerie netă negativă indică o dependență financiară, aceasta nu trebuie să fie asociată automat cu insolvabilitatea. Există unel întreprinderi care supraviețuiesc și chiar se dezvoltă în astfeld e condiții în situația în care partenerii convin menținerea resurselor de trezorerie (lichidități sau cvasilichidități), încredințate acestora în vederea acoperirii pasivului exigibil.
Dacă fondul de rulment și nevoia de fond de rulment sunt egale întâlnim un echilibru de trezorerie perfect, fără deficit sau excedent. Acest fapt ne arată că nevoia de fond de rulment este finanțată integral de fondul de rulment și astfel, societatea nu este nevoită să apeleze la surse străine de finanțare.
Creșterea trezoreriei nete de la o perioadă la alta poartă denumirea de cash-flow și se calculează astfel:
CF = TN1 – TN0
În situația în care cash-flow-ul înregistrează valori pozitive, acesta îndică o creștere a capacității de finanțare a investițiilor, adică o creștere de valoare a întreprinderii. În cazul în care cash-flow-ul este negativ, acesta indică o situație inversă
Tabel 3.5. Determinarea și evoluția trezoreriei nete
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
În cazul societății analizate, trezoreria netă prezintă o evoluție oscilantă, însă aceasta înregistrează valori pozitive, aspect favorabil pentru întreprindere. Acest fapt, ne indică faptul că, pe ansamblu, entitatea se află în echilibru financiar. Astfel întreprinderea este capabilă să își achite datoriile pe termen scurt, având la dispoziție lichidități și eventual să efetctueze diverse plasamente pe piața financiară sau monetară.
Figura 3.2. Evoluția indicatorilor de echilibru
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
În urma analizei efectuate am constatat că SC AEROSTAR SA dispune nu doar de un fond de rulment pozitiv, ci chiar de un fond de rulment propriu pozitiv, fapt ce ne arată că societate își finanțează mijloacele fixe, într-un procent considerabil pe seama capitalurilor proprii, mai ales în anul 2011, urmând ca acesta să scadă treptat până când atinge în anul 2013 valoare de nici 5% din fondul de rulment. Nevoia de fond de rulment pozitivă reflectă diferența nefavorabilă ce există între lichiditatea creanțelor și stocurilor și exigibilitatea datoriilor de exploatare. Cu toate că diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment este una destul de mică, aceasta se concretizează într-o trezorerie netă pozitivă.
3.3. Analiza ratelor de structură a activului
Ratele de structură privind activul ne arată ponderea fiecărui post bilanțier de activ în totalul activelor, înfățișând astfel bilanțul în procente. Acestea reprezintă o expresie simplificată a structurii de producție a întreprinderii.
Ratele de structură ale activului sunt inflențate de următorii factori:
Factori tehnici – specificul activității derulate influențează în mod semnificativ structura activului unei întreprinderi. Spre exemplu, societățile ce activează în domeniul de producție, au o pondere a activelor imobilizate mult mai mare decât cele care desfășoară activități de comerț.
Factori economici și juridici. Spre exemplu, două întreprinderi similare pot înregistra situații diferite ale ratelor de structură ale pasivului în funcție de modalitatea de finanțare a activelor imobilizate (leasing financiar, leasing operațional, surse proprii, etc.).
Cele mai importante rate ale structurii activului sunt:
Rata activelor imobilizate ne arată ponderea pe care activele pe termen lung o au în totalul activului. Pe lângă factorii mai sus amintiți această rată este influențată și de politicile contabile adoptate de întreprindere (regimul de amortizare aplicat, decizii cu privire la reevaluarea imobilizărilor, etc.).
Întrucât activele imobilizate au o structură diferită, se impune determinarea unor rate analitice:
Rata imobilizărilor necorporale ne indică ponderea activelor intangibile (licențe, mărci, brevete, goodwill, etc.) în cadrul patrimoniului întreprinderii. Valoarea acestei rate depinde de mărimea societății, dar și de specificul activității. În ceea ce privește societățile românești, valorea acestei rate este mult mai redusă decât în țările dezvoltate, cum ar fi SUA, unde ponderea activelor necorporale depășește 50% din valoarea de înlocuire a firmelor.
Rata imobilizărilor corporale măsoară ponderea activelor fixe în totalul activelor unei întreprinderi. Această rată depinde de domeniul de activitate al firmei. Astfel, rata va avea valori mai ridicate în cadrul firmelor care activează în următoarele domenii: producție și distribuție de energie, transporturi feroviare, industrie grea, domeniul hotelier, etc. De asemenea, acest indicator depinde și de regimul de amortizare, de poltica de investiții sau opțiunea dintre costul istoric și valoarea justă pentru evaluarea imobilizărilor corporale.
Rata imobilizărilor financiare depinde de legăturile financiare pe care societatea le are cu alte firme, la care aceasta deține participații în capitalul social. Este lesne de înțeles faptul că această rată înregistrează valori ridicate în cazul grupurilor de societăți.
Rata activelor circulante se calculează ca raport între activele circulante și activele totale ale întreprinderii. Măsoară flexibilitatea financiară și evidențiază importanța relativă a activelor cele mai lichide. Specialiștii din domeniu susțin că pentru întreprinderile industriale, această rată trebuie să se situeze în jurul valorii de 40%.
La fel ca și rata activelor imbilizate, și aceasta prezintă câteva rate analitice, cum ar fi:
Rata stocurilor depinde de natura activității, dar și de mărimea ciclului de exploatare. Această rată îmbracă valori mari în cazul entităților care au ca și obiect de activitate producția și distribuția de mărfuri, pe când în cazul firmelor prestatoare de servicii, situația stă invers, adică rata înregistrează valori mici, chiar foarte mici.
Rata creanțelor comerciale înfățișează politica comercială a entității economice și este dependentă de portofoliul de clienți (populație, alte firme, etc.), precum și de termenele de plată acordate acestora. Această rată înregistrează valori foarte scăzute sau chiar nule este în cazul întreprinderilor cu o clientelă numeroasă, care achită în numerar și înregistrează valori mai ridicate în cazul clienților-întreprinderi.
Rata activelor de trezorerie măsoară ponderea acestora în totalul activelor. O valoare ridicată a acestui indicator ilustrează o situația pozitivă în teoria echilibrului financiar, în situația în care nivelul activelor de trezorerie îl depășește pe cel al pasivelor de același fel. În caz contrar, entitatea economică apelează la credite bancare pe termen scurt în vederea finanțării nevoilor de exploatare.
Tabel 3.6. Determinarea și evoluția ratelor de structură a activului
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Figura 3.3. Evoluția principalelor rate de structură a activului
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Rata activelor imobilizate prezintă o ușoară tendință de creștere ajungând să fie în anul 2013 cu 2 puncte procentuale peste valoarea din anul 2011. Această creștere are loc pe fondul achizițiilor de noi mijloace fixe utilizate în procesul de fabricație. Tendința ratei imobilizărilor corporale este similară. Atât rata imobilizărilor necorporale cât și rata imobilizărilor financiare înregistrează valori aproape nule întrucât acestea dețin o pondere nesemnificativă totalul activelor SC AEROSTAR SA.
În schimb, rata activelor circulante are o evoluție inversă celorlalte rate amintite și scade cu două puncte procentuale în anul 2013 față de anul 2011 ca urmare scăderii activelor de trezorerie, cu toate că stocurile, respectiv creanțele au crescut fiecare cu 1, respectiv 5 puncte procentuale.
3.4. Analiza ratelor de structură a pasivului
Ratele de structură ale surselor de finanțare oferă informații cu privire la structura și evoluția în timp a resurselor întreprinderii și definesc politica de finanțare a întreprinderii.
Cele mai importante rate privind structura pasivului sunt:
Rata autonomiei financiare globale reprezintă un indicator ce reflectă gradul de autonomie financiară al întreprinderii în comparație cu structura de finanțare, pe ansamblu.
Acest indicator poate diferi semnificativ de la o societate la alte, în funcție de politica financiară promovată. Astfel, stabilirea unui nivel optim al acestei rate este destul de dificil de stabilit. Cu toate acestea însă, literatura de specialitate prevede un nivel minim de 33%, iar societățile de credit impun o limită minină de 30%.
Rata de îndatorare globală reflectă ponderea datoriile totale în pasivul întreprinderii și arată importanța relativă a obligațiilor indiferent de termenul de exigibilitate al acestora.
Acest indicator îmbracă valori subunitare și cu cât înregistrează valori mai mici, cu atât gradul de îndatorare al întreprinderii este mai mic.
Rata stabilității financiare măsoară ponderea surselor permanente (capitaluri proprii + datorii financiare pe termen lung) în totalul patrimoniului unei întreprinderi.
În situația în care această rată prezintă o evoluție crescătoare de la un exercițiu financiar la altul, înseamnă că ponderea capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare este din ce în ce mai mare. Acest fapt se poate datora unor cauze precum: creșterea capitalului social, contractarea de unor noi împtrumuturi pe termen lung, constituirea de provizioane, primirea unor subvenții, etc. Valoarea minim acceptabilă a acestui indicator pentru o firmă din sectorul industriei este de 50%, însă o valoare optimă oscilează în jurul a 66% și prezintă o tendință de creștere.
Tabel 3.7. Determinarea și evoluția ratelor de structură a pasivului
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Figura 3.4. Evoluția principalelor rate de structură a pasivului
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Atât rata stabilității financiare cât și rata autonomiei financiare globale prezintă o tendință de scădere ca urmare a creșterii datoriilor totale. Dintre acestea, datoriile pe termen scurt se dublează în anul 2012 comparativ cu anul 2011 și continuă să crescă și în 2013 cu peste 7 milioane de lei. În cazul ratei de autonomie financiară, aceasta înregistrează valori cu mult peste 33% (nivel minim acceptat de specialiști) ceea ce înseamnă că societatea este autonomă din punct de vedere financiar, consecință a creșterii capitalurilor proprii. Cu toate că este în scădere, rata stabilității financiare se situează în toți cei trei ani de analiză peste valoarea de 66%, iar această scădere nu reprezintă un aspect negativ întrucât societatea și-a redus valoarea împrumuturilor pe termen lung, astfel că în anul 2013 valoarea acestora este zero.
Rata de îndatorare globală are o tendință de creștere ajungând de la 34,41% în 2011 la 47,38% în anul 2013. Acest trend reprezintă un aspect negativ pentru SC AEROSTAR SA și cu toate că societatea și-a achitat toate datoriile pe termen lung, cele pe termen scurt au crescut de la un an la altul, ca urmare a relaxării termenelor de plată și a încasării unor avansuri în contul comenzilor din ce în ce mai mari.
3.5. Analiza ratelor de echilibru financiar
Această categorie de rate reprezintă de fapt reflectarea realizării echilibrului financiar pe termen lung, dar și scurt determinat de existența/inexistența fondului, a nevoii de rulment, precum și a trezoreriei nete. În rândul acestora se numără:
Rata de finanțare a imobilizărilor sau rata fondului de rulment reflectă felul în care sunt finanțate activele imobilizate. Acest indicator se poate determina prin două modalități:
Sau
Valorile supraunitare ale indicatorului ilustrează faptul că activele imobilizate sunt finanțate din resurse aciclice, adică din capitalurile permanente. De fapt acest indicator ilustrează sub formă procentuală fondul de rulment. Teoretic, creșterea acestei rate reprezintă un aspect favorabil deoarece, are loc o îmbunătățire a structurii financiare, iar scăderea reflectă situația opusă, excepție fiind situațiile în care acest lucru are loc în mod voluntar în vedere stabilizării structurii financiare (diminuarea capitalurilor proprii, rambursarea creditelor, etc.). Cu toate acestea, acest indicator nu reflectă realitatea în toalitate, deoarece corelația dintre numitor și numărător este alterată de inflație.
Rata fondului de rulment propriu sau rata de finanțare a capitalurilor proprii trebuie să fie, de preferință supraunitată.
Rata nevoii de fond de rulment ne indică partea corespunzătoare din fondul de rulment care finanțează nevoia pozitivă de fond de rulment.
De obicei, atunci când această rată ia valori supraunitare, înseamnă că trezoreria netă este pozitivă, ceea ce reflectă un echilibru financiar, iar când ia valori subunitare se manifestă situația opusă.
Tabel 3.8. Determinarea și evoluția ratelor de echilibru financiar
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Figura 3.5. Evoluția ratelor de echilibru financiar
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
După cum se poate observa și din figura de mai sus, rata fondului de rulment ia valori supraunitare, ceea ce înseamnă că activele imobilizate sunt finanțate din capitaluri permanente și nu prezintă oscilații importante.
Rata fondului de rulment propriu este și aceasta supraunitară, însă are o evoluție descrecătoare ca urmare a creșterii activelor imobilizate nete într-o proporție mai mare decât capitalurile proprii.
Rata nevoii de fond de rulment înregistrează valori mult supraunitare ceea ce ne indică existența unei trezorerii nete pozitive.
3.6. Analiza ratelor lichiditate (de trezorerie)
Pentru determinarea gradului de lichiditate al unei întreprinderi este necesară compararea resurselor ciclice cu utilizările corespunzătoare. De fapt, aceste rate, definesc situația financiară, începând de la structura bilanțului și reflectă capacitatea de plată a entității, adică solvabilitatea acesteia, pe termen scurt.
Ratele de lichiditate sunt relevante atunci când se are în vedere compararea a două sau mai multe întreprinderi care își desfășoară activitatea în același sector, sau compararea valorilor ratelor aceleiași întreprinderi, la momente diferite.
Sistemul de rate de lichiditate este compus din:
Rata lichidității generale (rata capacității de plată a ciclului de exploatare) reflectă capacitatea activelor cele mai lichide de a se transforma în termen scurt în bani, în vedere achitării datoriilor de exploatare.
Bineînțeles, că ideal este ca această rată să fi supraunitară, pentru a garanta achitarea datoriilor exigibile. De asemenea, un raport supraunitar dă siguranță băncii în vederea acordării de noi credite. Cu cât rata este mai mare decât 1 și crescătoare, cu atât întreprinderea este ferită de insuficiența de trezorerie, care ar putea fi determinată de achotarea datoriilor la cererea debitorilor.
O valoare subunitară indică faptul că societatea a fost nevoită să apeleze la credite bancare pe termen scurt pentru a putea onora obligațiile exigibile. Totodată, o lichiditate generală subunitară semnifică un fond de rulment negativ. Totuși, valoarea subunitară nu reprezintă neaparăt un pericol eminent atâta timp cât gradul de lichiditate al activelor este mai mare decât gradul de exigibilitate al datoriilor. Adică, stocurile se reduc, în vederea achitării datoriilor pe termen scurt, fără însă a deranja producția, iar datoriile de reînnoiesc permanent.
La fel ca și alte rate mai sus amintite, și lichiditatea generală este influnețată de sectorul de activitate, dar și alți factori exogeni (sezonalitate).
Rata lichidității reduse reflectă capacitatea unei entități economice de a-și plăti datoriile pe termen scurt numai pe seama creanțelor și a disponibilităților bănești.
O valoare supraunitară a raportului semnifică faptul că stocurile nu sunt finanțate din datorii de exploatare. De obicei, rata ia valori subunitare și nu provoacă greutăți, în situația în care societatea are la dispoziție stocuri sănătoase și a previzionat trezoreria în mod corect. În literatura de specialitate se prevede un interval de referință cuprins între 0,8 și 1, valoare considerată optimă.
Rata lichidității imediate (rata capacității de plată imediată), măsoară gradul în care pot fi rambursate datoriile utilizând numai disponibilitățile bănești rezultate din încasări.
În teoria economică este prevăzută o valorare minimă a acestei rate de 0,3. În mod teoretic, o rată cu valori mari arată o lichiditate crescută, în realitatea, acest lucru poate însemna că disponibilitățile nu sunt folosite în mod eficient. Totodată, valorile ridicate ale acestei rate nu pot fi considerate garanții pentru o solvabilitate mai bună, în condițiile în care celelalte active circulante au grad mai redus de lichiditate. Așadar, putem spune că interpretarea acestui indicator trebuie făcută cu foarte mare atenție, analizând în paralel și alte aspecte ale lichidității.
Rata lichidității imediate nu este deloc un indicator relevant deaorece încasările au un carater instabil, de aceea trebuie acordată o atenție deosebită corelării termenelor de încasare al creanțelor cu cel de achitare al datoriilor.
Tabel 3.9. Determinarea și evoluția ratelor de lichiditate
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Figura 3.6. Evoluția lichidității generale
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Rata de lichiditate generală este supraunitară în toți cei trei ani supuși analizei, însă prezintă o tendință de scădere. Acest fapt asigură achitarea datoriilor exigibile din valorificarea activelor circulante. De asemenea, societatea poate apela fără probleme la noi credite bancare, deoarece prezintă garanții reale de plată.
Rata de lichiditate redusă este și aceasta supraunitară și scade de la un exercițiu financiar la altul.
Rata de lichiditate imediată înregistrează valori cu mult sub pragul minim acceptat de teoria de specialitate de 0,3, ceea ce înseamnă că societatea nu este capabilă să își achite datoriile exigibile doar din disponibilitățile bănești.
3.7. Analiza solvabilității
Rata solvabilității generale reflectă modul în care societatea este capabilă de a face față tuturor datoriilor contractate și se calculează astfel:
Situația ideală este aceea în care raportul ia valori de peste 1,5 pentru ca entitatea economică să fie capabilă să-și achite toate datoriile, atât cele pe termen scurt, cât mai ales și cele pe termen lung. Solvabilitatea nu este neapărat strâns legată de lichiditate. Solvabilitatea este espresia unei activități eficiente, pe când lipsa lichidității poate fi ceva temporar. Acest indicator exprimă în valori relative situația netă a întreprinderii.
O rată a solvabilității mai mică de 1,5 indică prezența riscului de insolvabilitate, precum și că în determinarea indicatorilor de echilibru, situația netă înregistrează valori negative. Dificultățile financiare persistente pot dăuna grav imagini întreprinderii, iar contractarea de noi credite va deveni o misiune de-a dreptul dificilă, poate chiar imposbilă.
Tabel 3.10. Determinarea și evoluția solvabilității
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Figura 3.7. Evoluția ratei solvabilității
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Literatura de specialitate prevede un nivel minin acceptat al acestui indicator de 1,5, iar SC AEROSTAR SA depășește acest prag în ttți cei trei analizați și prezintă o ușoară scădere a acestui indicator. Prin urmare putem afirma faptul că societatea este solvabilă, adică este capabilă să își plătească toate datoriile sale.
3.8. Analiza ratelor de îndatorare
Gradul de îndatorare al unei întreprinderi reprezintă un aspect important în definirea strategiilor viitoare. Ratele de îndatorare evidențiază structura datoriilor din pasiv, precum și cea a capitalurilor permanente.
Există mai multe rate de îndatorare, printre care cele mai importante sunt considerate a fi:
Rata levierului (coeficientul total de îndatorare) ilustrează modul în care capitalurile proprii reușesc să asigure finanțarea activității întreprinderii. Acest indicator reflectă sursele proprii reușesc să acopere obligațiile pe termen lung și scurt.
O rată supraunitară semnifică faptul că întreprinderea este dependentă de creanțierii săi. Și cu cât depășește mai mult valoarea 1, cu atât această dependență este mai mare. O rată subunitară reflectă o autonomie financiară, iar contractarea de noi împrumuturi nu va reprezenta o problemă deoarece societatea prezintă garanție.
Rata datoriilor financiare arată gradul de îndatorare pe termen lung.
Ideal este ca această rată să se situeaze sub valoare de 0,5 pentru ca întrepridnerea să poată obțină noi credite bancare pe termen lung.
Rata independenței financiare reflectă ponderea capitalurilor proprii în sursele permanente.
Normele bancare impun un nivel min de 0,5 pentru ca întreprinderea să poată contracta noi credite bancare pe termen lung.
Tabel 3.11. Determinarea și evoluția ratelor de îndatorare
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Figura 3.8. Evoluția ratelor de îndatorare
Sursa: Proiecție proprie pe baza informațiilor din situațiile financiare anuale ale SC AEROSTAR SA
Rata levierului înregistrează valori subunitare în perioada 2011-2013, însă acestea cresc, astfel că în anul 2013, rata ajunge la 0,90, aspect negativ pentru societatea analizată. Rata independenței financiare depășește pragul impus de normele bancare, ceea ce înseamnă că întreprinderea este independentă de creanțierii săi și poate contracta noi credite. Întrucât SC AEROSTAR SA nu deține la sfârșitul exercițiului financiar 2013 datorii pe termen, iar în anii precedenți, acestea au fost nesemnificative, rata datoriilor financiare este pratic nulă.
CONCLUZII
De cele mai multe ori, managerii, dar și ceilalți utilizatori sunt de părere că pentru fundamentarea deciziilor le sunt puse la dispoziție foarte multe date, iar informații puține. Deosebirea dintre cele două, uneori este dificil de sesizat. Datele au rolul de a furniza informații. Prin urmare, datele puse la dispoziție de o întreprindere constituie anumite informații pentru un utilizator și altele pentru un alt utilizator putând avea semnificații diferite de la un utilizator la altul.
Informațiile oferite nu trebuie să fie stufoase, ci mai degrabă acestea trebuie să fie sintetizate astfel încât pentru cei interesați să fie într-adevăr relevante. Transparența informațională joacă rolul primordial în contextul economic actual. Societățile sunt obligate să comunice periodic informații referitoare la activitatea desfășurată de către aceste prin intermediul unor documente de sinteză denumite situații financiare anuale.
Dintre toate componentele acestora, cel mai important și mai relevant este considerat a fi bilanțul. Acesta cuprinde informații complexe, bine sintetizate astfel încât să ofere o imagine asupra poziției financiare a unei întreprinderi.
Întregul sistem decizional trebuie să se bazeze pe aceste informații, care sunt considerate a fi esențiale în adopatea deciziilor de investiții, de creditare, și altele asemănătoare. Fără a analiza în mod corespunzător informațiile prezentate și bilanț nu se pot adopta decizii bune, care să comporte riscuri minime și să garanteze obținerea unor rezultate maxime utilizând resurse minime.
Cu toate că, aparent, bilanțul este un simplu document ce se prezintă sub forma unui tabel ce cuprinde o serie de cifre, valoarea informațională a acestuia este semnificativă deoarece acele simple cifre nu sunt altceva decât sinteza întregului patrimoniu al întreprinderii, a activității acesteia, prezentată la un moment dat, acesta fiind de obiecei, sfârșitul exercițiului financiar.
Deoarece informațiile cuprinse în bilanț sunt complexe, acestea constituie punctul de plecare în adoptarea deciziilor manageriale, mai ales a celor financiare. Pe baza bilanțului se pot lua diferite categorii de decizii: decizii de investiții, de distribuire a reazultatului sub forma de dividende sau decizii în ceea ce privește structura capitalului.
Pentru ca acest lucru să se realizeze se pot determina, tot pe baza bilanțului o serie de indicatori care să ajute utilzatorii de informații să înțeleagă mai bine care este starea de fapt a întreprinderii. În categoria acest indicatori se includ: indicatori și rate de echilibru, rate de structură a activului și a pasivului, rate de lichiditate, de solvabilitate, dar și de îndatorare.
Pentru a ilustra modul de determinare a acestora am efectuat un studiu de caz la SC Aerostar SA, societate ce activează în sectorul aeronauticii. În urma analizei efectuate am constatat faptul că firma în cauză a înregistrat, pe ansamblu valori bune, chiar foarte bune ale indicatorilor amintiți anterior.
SC Aerostar SA dispune de resurse financiare proprii substanțiale astfel încât să dispună de un fond de rulment pozitiv, ceea ce reflectă echilubrul financiar pe termen lung. Nevoia de fond de rulment este una pozitivă întrucât valoarea plasamentelor financiare pe termen scurt este una mare. Cu toate acestea din diferența celor două rezultă o trezorerie netă pozitivă.
Cea mai mare pondere în totalul activelor a au imobilizările corporale, ca urmare a specificului obiectului de activitate, și anume fabricarea de aeronave și nave spațiale.
Gradul de îndatorare al societății este unul foarte redus, iar indicatorii de lichiditate înregistrează valori foarte bune, ceea ce înseamnă că întreprinderea poate să contracteze noi împrumutri fără probleme, deoarece prezintă garanții de rambursare.
Pornind de la rezultatele obținute de SC Aerostar SA, precum și de la analiza efectuată pe baza bilanțului acesteia, putem afirma că întreprinderea poate să realizeze noi investiții, dar și să apeleze la noi credite bancare sau obligatare pentru efectuarea acestora, deoarece structura financiară a capitalurilor îi permite acest lucru.
În concluzie, putem afirma faptul că pe baza bilanțului putem obține o imagine a poziției financiare a unei întreprinderi care să constituie fundament în elaborarea deciziilor financiare viitoare privitoare la activitatea întreprinderii.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI
Berceanu, Dorel – Deciziile financiare ale firmei, Ediția a doua, Editura Universitaria, Craiova, 2006;
Bistriceanu Gh. D., M. N. Andochiței, E. Negrea, Finanțele agenților economici, Editura Economică, București, 2001;
Bogdan Victoria, Bazele contabilității, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2005;
Bușe Lucian, Analiză economico – financiară, Editura Economică, București, 2005;
Chirilă Emil, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011;
Cotlet D., Contabilitate, Informație, Decizie, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998;
Dragotă V., Obreja L., Ciobanu A, Dragotă M., Management financiar, vol. I, Editura Economică, București, 2003;
Epuran M., Băbăiță V., Bazele contabilității. Noul sistem contabil, Editura de Vest, Timisoara, 1994;
Eros-Stark Lorant, Ioan Marius Pantea, Analiza situației financiare a firmei – Elemente teoretice. Studiu de caz, Editura Economică, București;
Feleagă N., Ionașcu I., Tratat de contabilitate financiară, vol. 1, Editura Economică, București, 1998;
Moscviciov Andrei, Ratingul întreprinderilor românești din industria IT, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2011;
Pop Atanasiu, Contabilitate comparată și aprofundată, Editura Intelcredo, Deva, 1996;
Popa Dorina, Analiza statică, dinamică și previzională a situațiilor financiare, Oradea, 2008;
Popescu – Cruceru Anca, Managementul financiar al fimei, Editura Artifex, București, 2006;
Ristea Mihai, Bilanțul în gestiunea patrimoniului, Editura Academiei, București, 1989;
Stancu Ion, Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară , ediția a II-a, Editura Economică, București, 1997;
Stancu Ion, Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară , ediția a IV-a, Editura Economică, București, 2007;
Toma, M., Alexandru, F., Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, București, 1998;
Țuțu Anca, Bilanțul contabil în gestiunea firmei, Editura Tribuna Economică, 1999;
Vâlceanu Gh., Robu V., Georgescu N., Analiză economico – financiară, Editura Economică, București, 2005;
Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, 2010;
TRATATE ȘI LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Dămbean Cătălin, Analiza poziției financiare a entității economice, Revista Tribuna Economică – Decanul presei economice, Nr. 47;
Fărcaș Dorin, Diferite concepții cu privire la bilanțul financiar, revista Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, noiembrie 2011;
Mihalciuc Camelia, Contabilitate financiară aprofundată, Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava;
Negescu Mihaela Diana, Valorificarea valențelor de informare ale bilanțului contabil, Teză de doctorat, Academia de Studii Economice.
SURSE INTERNET
Apostol Ciprian, Analiza diagnostic a sănătății financiare a întreprionderii pe baza bilanțului, Iași, 2009 http://www.uaic.ro/uaic/bin/download/Academic/Doctorate_ianuarie_2010/ApostolV.Ciprian.pdf
Baghina Domnica, Bilanțul și contul de profit și pierdere: principia, prezentare și semnificație, Curtea de Conturi a României, București, 2004, https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=15&cad=rja&uact=8&ved=0CEUQFjAEOAo&url=http%3A%2F%2Fwww.inm-lex.ro%2Farhiva%2Ffisiere%2Fpag_34%2Fdet_55%2F187.doc&ei=paFWU8zfMcT_ygO-9YJo&usg=AFQjCNFYjFUQ5mz7wJ7DWIxDK9HTDl8exA&bvm=bv.65177938,d.bGQ
Burja Camelia, Analiza poziției financiare reale a firmei, Analele Universtității din Oradea, http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2006/economie-si-administrarea-afacerilor/31.pdf
Cistelecan R., Ștefan A. B., Șumeanda Simionescu R. M., Contabilitatea la societățile de asigurări, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/6.pdf,
Gigi Ion – Trifoi, Decizia și rolul său în managementul financiar al firmei, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820062/55.pdf,
Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Biblioteca digital ASE, Cursuri în
Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor press, București, 2010, p. 102
Ișfănescu A., Robu V., Hristea A., Vasilescu C., Analiză economico – financiară, Biblioteca Digitală ASE, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=75&idb=6
Raportul anual SC AEROSTAR SA pentu anul 2013, http://www.aerostar.ro/docs/financiar/RAnual2013.pdf,
Robu Doina Maria, Bilanțul contabil, Biblioteca digitală ASE, Cursuri în format digital, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=402&idb=,
Actul constitutiv SC AEROSTAR SA, http://www.aerostar.ro/docs/ActConstitutiv2014.pdf,
http://dexonline.ro/definitie/bilan%C8%9B,
http://www.conta.ro/dictionar_online_Bilant.html,
http://www.conta.ro/dictionar_online_Solvabilitate.html,
http://www.deu.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/fse/gestiune_financiara_.pdf
*** OMFP 3055/2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fundamentarea Deciziei Financiare pe Baza Bilantului (ID: 140501)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.