Fundamentarea Deciziei de Creditare a Unei Societati Comerciale
CREDITUL BANCAR- SURSĂ DE FINANȚARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE. STUDIU DE CAZ: EXAMINAREA CERERII DE ACORDARE A UNUI CREDIT
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. CREDITUL. CONCEPT, CARACTERISTICI ȘI FUNCȚII
1.1. Noțiunea de credit
1.2. Clasificarea creditului
1.3. Funcțiile și rolul creditului
1.4. Condițiile creditului
CAPITOLUL 2 PREVENIREA RISCULUI BANCAR PRIN APLICAREA REGLEMENTĂRILOR DE CREDITARE
2.1. Principii si reguli generale privind activitatea de creditare
2.2. Analiza economico – financiară a activității clienților
2.3. Aspecte nefinanciare privind clientii bancii
2.4. Garantiile creditelor
2.5. Asigurarea activelor acceptate în garantie
2.6. Instituții specializate pentru evidența bonității potențialilor clienți
B. Biroul de Credit
2.7.1. Evoluția și structura sistemului băncilor comerciale
2.7.2. Principalele evoluții ale creditului
2.7.3. Calitatea creditelor
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE CREDITARE A UNEI SOCIETĂȚI COMERCIALE
3.1. Propunerea de creditare, atribuția serviciului de creditare
4.2. Analiza activității clienților băncii Studiu de caz : S.C. ANTECO S.A . PLOIESTI
4.2.1. Analiza documentelor de creditare
4.2.2 Prezentarea S.C. ANTECO S.A. PLOIESTI
4.2.3. Analiza bonității la S.C. ANTECO S.A.
4.2.4. Analiza efectivă a solicitării de credit
4.2.5. Adoptarea deciziei de creditare pe termen scurt
CONCLUZII
Concluzii și propuneri
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În condițiile amplificării schimburilor comerciale, dezvoltării inter-relațiilor economice între state și în special datorită avântului fără precedent luat de tehnologia informațională în ultimele decenii, rolul băncilor a crescut substanțional atât în ansamblurile economice naționale, cât și la nivel zonal și mondial.
Trebuie făcută discuție în ceea ce privește rolul și funcțiile băncilor private, pe de o parte ca elemente ale unui sistem coordonat de banca centrală,iar pe de altă parte ca entități economice independente, indiferent de tipologia în care se încadrează acestea. Atunci când vorbim de bănci ca societăți comerciale, rolul este clar , acela de multiplicare a capitalului proprietarilor prin realizarea de profituri maxime în condiții de risc minim (această restricție explicită decurgând din necesitatea de minimizare a riscului, tipică băncilor, unde, spre deosebire de societățile subbancare, volatilitatea externă a materiei prime utilizata de acestea-banii-impune constituirea unor adevărate strategii manageriale, de protecție impotriva diverselor riscuri de pierdere).
Odată cu apariția băncilor centrale ca organisme administrative cu rol de emisiune monetară și coordonare a politicilor monetare, băncile au fost incluse într-un sistem din ce în ce mai coerent,aflat sub coordonarea, la început dedusă iar mai apoi determinată, a băncii centrale. Rolul băncilor ca elemente ale acestui sistem constă în acela că, alături de alte instituții financiare care au căpătat importanță din ce în ce mai mare în ultimele decenii, se constituie în canalele prin care banca centrală aplică măsurile de politică monetară, băncile asigurând funcțiile esențiale pentru circulația valorilor în economie, de intermediere între depozitari și împrumutați și, pe de altă parte, de mijloc de realizare a transferurilor de bani în economie.
Acest rol al entităților bancare incluse în sistem s-a amplificat în ultimele decenii în condițiile în care au apărut o serie de mutații în structura, forma, direcția și viteza fluxurilor de mărfuri financiare și informaționale, naționale și internaționale.
Piața financiară mondială nu mai este în prezent dependentă de piața mărfurilor, fluxurile financiare au alte direcții și alte localizări temporale decât cele materiale, noile instrumente financiare permițând decalaje în timp față de mișcările de mărfuri. Se efectuează azi tranzacții pur financiare- bursele de valori opereză după criterii ce nu au legătură directă cu concretul economic, piața valutară funcționează în condiții de independență, funcționând în baza unor variabile ce depind mai degrabă de evenimente aleatorii (politici sociale sau chiar naturale). Pe de altă parte, tehnologia informatică a pus la dispoziția operatorilor financiari mecanisme de evidență și instrumente ce tind să înlocuiască documentele financiare cu informații financiare și banii cu atestări ale banilor. Operațiile de cont devin regulă,iar cele cu numerar se fac numai în tranzacții cu amănuntul.
Băncile prin care se derulează cea mai mare parte a operațiunilor financiare devin din ce în ce mai importante în cadrul sistemului economic național și internațional.
Funcțiilor fundamentale ale sistemului bancar,de intermediar financiar și de transfer, li se adaugă alta în prezent, datorită creșterii rolului băncilor în cadrul politicilor monetare ale statelor : aceea de factor de atragere și menținerea nivelului resurselor financiare naționale în cadrul mișcărilor internaționale de fonduri, prin aceasta băncile asigurând echilibrul monetar relativ, element considerat esențial în realizarea echilibrului economic.
Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le pune la dispoziție, se constituie ca subsistem al macrosistemului economic-social.
Sistemul bancar se află într-o continuă interacțiune cu mediul economic, din care preia « intrări » sub diverse forme (resurse umane, materiale, financiare, informații), pe care le prelucrează în vederea obținerii « ieșirilor » (produse și servicii bancare,informații financiar-bancare).
Altfel spus, sistemul bancar este un sistem deschis și își reglază activitatea prin conexiune inversă (feed-back), fiind capabil de autoreglare.
Anvergura activității bancare, în special a activității de creditare generează atât riscul de bancă cât și riscul de credit.
Activitatea de management al riscurilor a înregistrat o evoluție crescândă în ultimul deceniu. Riscul de credit estee mult mai amplu decât o simplă operație de împrumut. El cuprinde în sfera lui de preocupări trei faze ale procesului creditării, și anume: faza luării deciziei de creditare, procesul vieții creditului și managementul portofoliului de credite.
Se impune astfel un management exigent al riscului de credit existent și potențial înerentee activității de creditare impune o serie de măsuri de contracarare a acestori riscuri prin politicile de gestionare a riscului de credit.
Setul de politici trebuie să cuprindă:
Politici asupra concentrării și expunerilor mari prin supravegherea expunerilor la risc;
Politici care presupun evaluarea capacității de rambursare a portofoliului de credite și a altor instrumente de credit, inclusiv dobânzile neîncasate care expun riscul;
Politici privind provizionarea pierderilor pentru a absorbi pierderile anticipate la nivelul portofoliului de credite
Managementul riscului utilizat în cadrul instituțiilor financiare reprezintă ansamblul politicilor și procedurilor pe care instituțiile financiare le aplica pentru a gestiona expunerea lor la risc.
Riscurile creditului pot fi generate atât de insolvabilitatea debitorilor cât și de conjuctura economică care poate întreține o stare de risc.
Prevenirea riscului pe linia creditării presupune informații pertinente asupra situației patrimoniale și financiare a debitorilor.
Obiectivul principal al politicilor bancare este acela de minimizare a pierderilor, a cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.
Gestionarea riscurilor bancare și preocuparea permanentă a băncilor cu privire la comportamentul salariaților care trebuie să devină riguroși, mai bine pregătiți profesional în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu.
O gestiune eficace a riscurilor bancare contribuie și la imaginea băncii atât în interior cât și în exterior. Clienții doresc o bancă sigură cu servicii de calitate, moderne.
Lucrarea a fost structurată pe patru capitole, evidențiind atât riscurile de creditare a clienților cât și riscurile de lichiditate ale băncilor.
În primul capitol am tratat problematica riscului bancar din punct de vedere a conceptului, tipologiei și managememntului riscurilor bancare.
În cel de-al doilea capitol am prezentat principiile și regulile generale privind activitatea de creditare,elementele de analiză a indicatorilor de performanță a solicitanților, precum și garantarea creditelor și asigurarea activelor acceptate în garanție.
În cel de-al treilea capitol am tratat riscurile bancare, din punct de vedere al băncilor comerciale, principalii indicatori de măsurare al riscurilor, precum și evoluția activității de creditare la nivel național pentru perioada 2008 – 2012.
În cadrul studiului de caz am prezentat analiza cererii de creditare a S.C. Anteco Ploiești pe baza datelor de bilanț și a indicatorilor de performanță.
CAPITOLUL 1. CREDITUL. CONCEPT, CARACTERISTICI ȘI FUNCȚII
1.1. Noțiunea de credit
”Creditul, ca i monedă este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb”.
Printre primele operațiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizii care au trecut de la viața izolată, individuală, la o formă de viață socială a fost schimbul în natură i ca o consecință imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.
„În orice tranzacție de schimb, în mod obinuit, fiecare din părți oferă celeilalte un echivalent. Atunci când una din părți convine să primească echivalentul la care are dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit”.
Indiferent de modul în care s-a născut i a evoluat activitatea economică a omenirii, creditul a apărut înaintea oricărui sistem si instrument de schimb.
Etimologic, creditul îi are originea în cuvântul latin “creditum – credere”, care înseamnă a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un element psihologic absolut necesar existența unei operațiuni de împrumut – încredere.
Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul unor ample cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiții cu privire la credit, vom constata o diversitate de opinii, diferența dintre ele fiind determinată de punctul de vedere din care este privit creditul.
Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiție sintetică, dar expresivă, când spune: “creditul este puterea de cumpărare, fără a deține numerar”. Într-o manieră asemănătoare, prof. C. Gide definete creditul ca fiind “schimbul unei bogății prezente, contra unei bogății viitoare”. Prof. F. Leitner definete creditul ca un “act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziția lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată că “este vorba de o operațiune de credit sau ne găsim în fața unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definițiilor succinte, prof. A. Page definete creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.
Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte și operațiuni de concentrare a disponibilităților băneti din economia națională i de repartizare și utilizare a acestor disponibilități pentru satisfacerea trebuințelor băneti temporare ale unităților economice și ale cetățenilor”.
Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reui să ofere o imagine clară a acestuia. Noțiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrumenra unei bogății viitoare”. Prof. F. Leitner definete creditul ca un “act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziția lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat”. La rândul său prof. V. Slăvescu arată că “este vorba de o operațiune de credit sau ne găsim în fața unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită, plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă”. Adept al definițiilor succinte, prof. A. Page definete creditul ca fiind “schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.
Potrivit unei alte opinii “creditul constă în acte și operațiuni de concentrare a disponibilităților băneti din economia națională i de repartizare și utilizare a acestor disponibilități pentru satisfacerea trebuințelor băneti temporare ale unităților economice și ale cetățenilor”.
Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea economică, nu vor reui să ofere o imagine clară a acestuia. Noțiunea de credit nu poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum i oricând.
Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanța sa. De pildă, o persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească acelai exemplar sau un altul dar cu acelai titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă. După cum se tie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calități deosebite – aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general.
Creditul este un schimb de monedă condiționat si despărțit de un interval de timp, de un termen.
Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziție o sumă de bani, cu condiția de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.
Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.
Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani i rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp, folosirea banilor, plata unei dobânzi – sunt elemente constitutive ale oricărei operațiuni de credit.
O variantă a creditului în forma sa pură i simplă este creditul comercial. Într-unul din cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.
În orice operațiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă creditul, numit creditor i cel care primete creditul, numit debitor. Alte elemente ale creditului sunt: scadența (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului), ratele parțiale care se rambursează ealonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de grație (perioada între momentul angajării creditului și începerea rambursării lor), garantarea creditului (sau gajul, format din bunuri care se constituie la dispoziția creditorului sau al unui terț, pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a unor obligațiuni de o valoare, în general, mai redusă) și dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său, pentru împrumutul acordat pe un termen determinat).
Apărut odată cu schimbul în natură i cunoscând în evoluția sa numeroase forme, creditul îndeplinete un rol esențial în economia modernă. De altfel, apreciindu-se rolul deosebit al monedei i creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de evoluție:
treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise i economia de schimb în natură;
treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul monedei;
treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulație contra promisiunii de a restitui în viitor aceeai valoare. Este ultima i cea mai evoluată treaptă de dezvoltare economică și financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esențial îl au operațiunile de credit.
1.2. Clasificarea creditului
Creditul, la apariția sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică i astăzi în comunitățile mai puțin evoluate.
În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă corelație cu gradul i nivelul societății de astăzi.
Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori susțin existența a două forme de exprimare a creditului: creditul public i creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar, credit cooperatist i credit public; după o altă opinie, sunt reținute următoarele forme: credit de producție, de consumație, privat și public; în fine, într-o altă opinie sunt reținute ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat i creditul prilejuit de vânzarea, în rate, a unor mărfuri.
Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piață sunt: creditul bancar și creditul comercial.
Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător i cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este separată în timp de plata prețului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea circulației mărfurilor i prin aceasta, la dezvoltarea economiei naționale. Mecanismul creditului comercial se desfăoară astfel: un agent economic dispune de stoc de marfă destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment de fonduri băneti pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producției prin desfacere, va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să achite contravaloarea mărfurilor la prețul stipulat în contract. Prețul stipulat în contractul de vânzare-cumpărare pe credit cuprinde, prețul mărfii la care se adaugă un procent ce reprezintă prețul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesnete i accelerează circulația capitalului.
În economia de piață, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele cu economie planificată a fost desființat.
Creditul bancar este creditul care se acordă agenților economici sub formă bănească de către instituții specializate în aa numitul “comerț cu bani”, numite instituții bancare. Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activității bancare. În calitatea lor de intermediare, băncile împrumută pentru a da apoi cu împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalitățile creditului bancar sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.
Având în vedere că agenții economici care acordă partenerilor de afaceri credite comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-i reconstitui capitalul, există o strânsă interdependență între creditul comercial i creditul bancar. Primul nu mai poate fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-i sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.
a) După destinație, creditul poate fi: credit de producție i credit de consumație. Creditul de producție este destinat activităților având un scop activ în economie, în timp ce al doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilității creditului după destinația lui poate duce la judecăți de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinație productivă să se soldeze cu mari pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiții insuficient fundamentale sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumație nu este întotdeauna neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învățământ, cultură etc. Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcție de rezultatele finale ale utilizării sale i numai după destinația sa inițială.
b) În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public i credit privat.
Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este destinat înființării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente i neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educație, administrație etc.
Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.
c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu valori materiale certe, și creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că sub acest aspect distincția dintre creditul real i creditul personal are doar caracter formal.
Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanții morale, prin garanție personală sau solidară a altor persoane care, angajându-i răspunderea pentru debitor, diminuează riscul eventualei insolvabilități. Ținând cont de această situație, creditele personale pot fi credite acoperite i credite descoperite.
d) În funcție de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1 până la 5 ani) i credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru investiții).
În practică se cunosc i credite fără termen, cum sunt operațiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile între creditori i debitori se caracterizează prin continuitate i mare frecvență.
e) După locul de desfăurare a operațiunilor de credit, în țară sau în străinătate, vom întâlni: credit intern i credit extern.
f) În funcție de posibilitatea creditorului de a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul poate fi: denunțabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor de scadență, prin notificarea unui aviz prealabil, i nedenunțabil, când nu se mai stipulează o asemenea clauză în înțelegerea dintre cele două părți. În cazul formei creditului denunțabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.
g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit, poate fi la rândul său, intern sau extern.
Având în vedere importanța deosebită, în economia de piață, a mecanismului creditelor pe termen lung, mijlociu i pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora.
Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile comerciale, precum i de companiile de asigurare sau alte organizații financiar specializate în administrarea fondurilor băneti. Astfel de împrumuturi se negociază direct între creditori și debitori (i, de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte tranzacții de pe piața banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind polița. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanției, sensul obligației i gradul de participare.
După natura garanției, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri (ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizației interesate (girul). În aceste două situații un rol deosebit îl au bilanțul societății precum i perspectivele pe care le are de a obține i în viitor numerar pe seama activităților pe care le desfăoară, acestea exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.
După sensul obligației, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o varietate de metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind desfacerea producției. Aceste forme de împrumut ale căror implicații depăesc în parte sfera de cuprindere a bilanțului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la nevoile societății interesate în ceea ce privete atât sumele, cât i ealonarea împrumuturilor, pot fi negociate în particular i pot să nu fie cuprinse în bilanțul contabil. În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă, ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.
După gradul de participare, unele împrumuturi au caracterul obligațiilor directe, atât a creanțelor convertibile, cât i a creanțelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta pentru convertirea creanței în acțiuni curente la un preț prestabilit, în timp ce în al doilea caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanțe este obligatorie numai dacă veniturile brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.
Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât i prin tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piața monetară tradițională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii:
bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerț;
bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienților săi, inclusiv societăților comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerț conțin elemente de certitudine (obligația necondiționată de plată i avalul) sunt negociabile i se pot transmite prin girare, scontare i reescontare, deci creează posibilitatea deținătorului-beneficiar de a-i procura resurse financiare înainte de scadență. În plus, biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilități în favoarea securității drepturilor beneficiarilor, prin dreptul comercial, convențiile internaționale, codurile comerciale i alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un înscris – un titlu de credit – prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență. Acest efect de comerț poartă trei semnături: emitent, bancă i o instituție de emisiune (financiară), care prin intervenția sa contribuie i la diminuarea caracterului inflaționist al acestei forme de credit.
Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanțelor, cum ar fi: scontarea efectelor comerciale (l’escompte commercial), creditele de antrenare (les effets de chaîne) i creditele de mobilizare a creanțelor comerciale (la crdit mobilsibale de crances commerciales).
Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent practicat în Franța i în alte economii de piață de tip occidental. Acest sistem permite societăților comerciale să mobilizeze efectele de comerț (trate, bilete la ordin, warante) pe bază de scontare înainte de scadență. Prin această operațiune, beneficiarul tratei sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în aceste documente, diminuate cu taxa scontului (dobânda creditului acordat de bancă până la scadență) i comisionul perceput de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale i realizarea unui beneficiu.
Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală, valoarea actuală i diferența, reprezentând scontarea propriu-zisă, ținând seama de taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile i că un an se consideră în relațiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unități monetare.
Creditele pe termen scurt se obțin i prin scontarea warantelor, care reprezintă documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianții, industriaii etc, îi depozitează materiile prime, mărfurile i produsele importante fără a plăti taxe vamale pe durata depozitării lor i atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de recondiționare etc. Recipisa-warant pentru obiectele depozitate este detaată dintr-un registru de cotor (talon) i se divide în două părți: recipisa i warantul. Aceste părți sunt la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial (prescurtat warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deținătorul recipisei nu va rambursa creditul la scadență, banca se va prezenta la antrepozit, va vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului i va vărsa diferența în contul deținătorului recipisei.
A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate, plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu se pot reescompta, dar sunt cu scadențe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deținătorul biletelor i clientul său.
A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanțelor comerciale) se derulează după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienți, societatea care dorete credit grupează facturile cu aceeai scadență de plată, ținând seama de termenul de plată stabilit cu clienții i emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de clienți, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, acetia sunt debitorii furnizorilor i nu ai băncilor.
Creditele menționate (pe termen lung, scurt i mijlociu) sunt acordate – direct sau indirect – pe piața financiară. Dar un mare număr de societăți comerciale, mici i mijlocii, “nu pot apela la piața financiară, fie din cauza formei lor (societățile de persoane sau cele cu răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar”. Aceste firme acoperă necesitățile lor de finanțare grație creditului acordat direct de particulari, respectiv de asociații sau de terțe societăți străine. Astfel de metode de finanțare îmbracă forme diverse. Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit: avansurile asociaților, bonurile de casă i alte categorii de împrumuturi.
Avansurile asociaților. Capitalurile societăților comerciale de persoane sau cu răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfăurarea unei activități deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părți sociale) nu sunt cotate la bursă. În această situație, asociații fac apel la avansurile în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont de avansuri în cont curent, prevăzute în statutul de funcționare. Contul curent este un cont deschis în contabilitatea societăților care funcționează pe sistemul de compensare, pe bază de aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenție de blocaj fără a depăi volumul capitalului social. Astfel de convenție prevede durata până când asociații se angajează să lase sumele alocate în contul curent i procentul de dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcționează i în societățile pe acțiuni (anonime i în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăi ca volum jumătate din capitalul social i, în plus, capitalul social subscris la constituirea societății trebuie să fie integral vărsat.
Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la ordin sau la purtător i sunt asimilate efectelor de comerț (cambie, bilet la ordin). În Franța, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societățile i organizațiile financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcție de necesitățile de capital. Ele pot fi emise în mod public, însă numai de societățile cu răspundere limitată i pe acțiuni, care au încheiate bilanțurile pe trei exerciții i au în întregime capitalul dedus. De asemenea, forma lor este, conform legislației franceze, foarte clar reglementată, cuprinzând numeroase informații pentru identificarea situației societăților comerciale care le-a emis.
Diverse categorii de împrumutați. În această categorie se înscriu contractele de împrumut între particulari i societăți. Forma acestor împrumuturi depinde de relațiile dintre terți i societăți i de gradul de încredere existent între părțile contractante. În afara relațiilor personale i garanțiile posibile date de valorile patrimoniale ale societății respective, se practică în mod curent i ipoteca. Această garanție oferă cea mai sigură securitate i în practica franceză i are o mare audiență la public. Contractele de împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă, obiectul ipotecat etc, sunt autentificate de notari, care sunt direct menționați în calitate de intermediari.
Creditele acordate de bănci țărilor cu economie de piață pentru desfăurarea activității de producție sau a celei comerciale pot avea i un caracter sezonier, cum ar fi:
creditul pentru stocurile sezoniere;
creditul impus de fluctuații sezoniere ale activității firmei (care nu depăesc 9 luni);
creditul de trezorerie, care se numete în mod curent credit de fond de rulment;
creditul de schimb, în cazul efectuării unor operațiuni financiare speciale (emisiuni de obligațiuni) care necesită unele finanțări pe termen scurt.
În sistemul economiilor de piață dezvoltate, există i o altă formă de credit, denumită “le lease back”. Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăți comerciale care se află în urgență de nevoie de fonduri băneti îi vinde întreprinderea unei societăți de leasing i apoi o închiriază printr-un contract obinuit. În acest mod, îi transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului îi răscumpără întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în general la un nivel destul de scăzut. Răscumpărarea se poate face i prin rambursare progresivă, dând posibilitatea astfel la reducerea cheltuielilor de lease back.
1.3. Funcțiile și rolul creditului
Locul i importanța creditului în relațiile social-economice sunt evidențiate prin funcțiile sale i anume:
funcția distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneti disponibile la un moment dat în economie i redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanțare. Disponibilitățile băneti se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă sub formă inactivă în conturile bancare ale societăților comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare, economiile populației depuse la casele de economii ori la băncile comerciale. Oferind agenților astfel de disponibilități, creditul sporete puterea de acțiune productivă a capitalului punând astfel în micare forțele economice latente i contribuind la creterea avuției reale a societății. De asemenea, operativitatea dată procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei, favorizând orientarea mai rapidă a investițiilor spre sectoarele sau activitățile inerente i externe i contribuind pe această bază la creterea eficacității marginale a capitalului. Tot prin funcția distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului i dirijarea acestuia spre acțiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăți.
funcția de transformare a economiilor în investiții, prin care se concretizează una din legile obiective ale economiei de piață, i anume realizarea echilibrului macroeconomic conform ecuației E = I, în care E reprezintă economiile iar I investițiile; orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul i comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare i reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. În acelai timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine îi poate asuma riscurile unei investiții, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital.
Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, altfel inactive în investiții. Sub acest aspect, creditul este un important factor al creterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al oricărui individ care, prin intențiile sale realiste, riguros fundamentate garantează rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.
funcția de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe încrederea între participanții la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă acestea determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de tehnici de plată. Astfel de instrumente i tehnici, ca viramentul cecul, compensația, trata, cambia etc, au dus la diminuarea numerarului din circulație i la creterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat i o importantă reducere a cheltuielilor cu circulația monetară, noile tehnici i instrumente de plată determinate de acțiunea creditului, asigurând i o cretere a volumului i valorii tranzacțiilor economice.
funcția de asigurare a stabilității prețurilor, se realizează prin reglementarea dimensiunilor cererii i ofertei de mărfuri i servicii, creditându-se consumul, pe de o parte i stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a căror producere are, în mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din fructe etc) ar fi aduse toate pe piață în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea i am asista la o cădere catastrofală a prețurilor, care va fi urmată, după un anumit timp, când se va ajunge la o penurie a mărfurilor respective de o urcare exagerată a prețurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situații care ar perturba echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se folosete un instrument al creditului, i anume warantul, care oferă pentru proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor i obținerii cu anticipație, într-o proporție mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.
Prin finanțarea producției i consumului, precum i prin crearea unor instrumente i tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezență sine qua non în viața socială i economică din orice țară civilizată. De asemenea, prezența sistemului de credit i a formelor sale în societățile avansate, oferă numeroase facilități, inclusiv protecția participanților la actul economic.
Creditul are un rol deosebit i în promovarea relațiilor economice internaționale, stimulând exporturile i importurile, asigurând o desfăurare normală, rapidă i în deplină siguranță a operațiunilor de export-import. În fine, trebuie avute în vedere rolul pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar al statului, sub forma creditului public.
Trebuie subliniat însă că, pe cât util i avantajos este creditul, pe atât de primejdios devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale i cu cerințele echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă, determinată de ideea utopică, că prin sine însui, creditul reprezintă avuție. O astfel de concepție va avea consecințe extrem de grave atât asupra debitorului cât i a creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele provenite din împrumut ca pe propria-i avere, fără discernământ, iar creditorul se va vedea sărăcit, în imposibilitatea de a-i recupera banii împrumutați.
Un alt pericol îl reprezintă aa numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre economice, financiare i monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația. De asemenea, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia națională, la disproporții între ramurile i sectoarele ei de activitate.
O folosire arbitrală a creditului poate stimula i o intensificare a operațiunilor speculative, o cretere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În fine, nu trebuie omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în special pentru instituțiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbuirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe extrem de dureroase pe plan economic, social i politic.
1.4. Condițiile creditului
În îndeplinirea funcțiilor i rolului creditului la economia de piață, pentru valorificarea la maximum a avantajelor i diminuarea la minimum a dezavantajelor, este necesar să fie întrunite următoarele condiții:
existența unui sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general la operațiunile de credit, măsurile asiguratorii i de protecție pentru participanții la contractul de credit, drepturile i obligațiile creditorilor i debitorilor, procedura de soluționare a litigiilor dintre părți i organele competente. Cadrul juridic trebuie să fie suficient de flexibil pentru a lăsa spațiul de afirmare liberei inițiative dar i categoric, astfel încât să crească încrederea agenților economici i să limiteze riscurile;
existența unui sistem instituțional, constând într-un ansamblu de instituții i organisme specializate, cu o vastă rețea dispusă în teritoriu, dar i cu relații de corespondență cu instituții similare din străinătate. De asemenea, este necesar ca aceste instituții să dispună de personal (bancheri) calificat i de mijloace tehnice moderne pentru efectuarea operațiunii de credit;
existența unui cadru economic favorabil, legat de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectiva ei, de gradul de dotare profesională i tehnică a sectoarelor din economie, precum i de conjunctura economică pe plan intern i extern. De asemenea, o importanță deosebită o are i situația resurselor existente în economie i aflate la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a pieței financiare etc;
forma relațiilor social-politice în sensul existenței cadrului general de ordine i consens social-politic, de stabilitate i continuitate a operațiunilor generale referitoare la deciziile macro-economice, precum i atitudinea regimului politic față de economie, față de libera inițiativă i față de piață. Este evident că un mediu social caracterizat prin convulsii între diferitele categorii sociale, un regim politic instabil, contestat, o politică economică oscilantă sau opțiuni i atitudini nesigure, fără perspective clare, vor influența elementul esențial al creditului, adică încrederea, descurajând atât tendințele de economisire prin intermediul instituțiilor specializate, cât i cererea de credite sau acordarea lor;
factorii de natură psihologică i de tradiție, care se referă nu numai la elementul definitoriu al creditului, încrederea, ci i la comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar i a populației în ansamblul său. Nu se poate face abstracție de aptitudinea diferitelor grupuri sociale spre economisire, consum sau investiții sau spre tezaurizare, de poziția populației în raport cu libera inițiativă etc, care ține de cutumă, de religie, de nivel de cultură i de educație sau de profesiunea i poziția socială a indivizilor.
Luarea în considerare a acestor condiții, cunoaterea i constituirea lor au o deosebită importanță pentru etapa de tranziție la economia de piață. La o analiză sumară a condițiilor creditului, se constată că, în cea mai mare parte, acestea se găsesc într-o foarte mică măsură în țara noastră. De la vechiul regim mai persistă obiceiurile i mentalitățile antieconomice, contrare principiilor de bază ale economiei de piață, care încă nu permit funcționarea unui sistem de credit, care să poată deveni un factor de favorizare a acestora. În acest sens, statul va trebui, într-o primă etapă, să înfăptuiască condițiile necesare de funcționare ale unui sistem de credit, fără, însă, a folosi metode administrative, care ar avea efecte contrare scopului urmărit. Astfel, va trebui să promoveze, alături de politica financiară, monetară, bugetară, valutară, i o adecvată politică de credit.
Politica de credit, înfăptuită prin banca centrală (în unele state i prin guverne), cu ajutorul unor instrumente i tehnici specifice, urmărete să asigure, prin promovarea funcțiilor creditului, echilibrul general economic al societății. Politica de credit se realizează printr-o serie de instrumente specifice, i anume: manevrarea taxei scontului, operațiunile pe piața liberă (open market), politica rezervelor obligatorii ale băncii centrale, politica de încadrare a creditului (care constă în impunerea unor cote maxime de cretere a creditului) etc.
Cunoaterea acestor instrumente i aplicarea lor adecvată, în funcție de evoluția de durată conjuncturală a economiei, va permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator dar i de reglare a vieții economice.
CAPITOLUL 2 PREVENIREA RISCULUI BANCAR PRIN APLICAREA REGLEMENTĂRILOR DE CREDITARE
2.1. Principii si reguli generale privind activitatea de creditare
În întreaga activitate de creditare, banca va respecta prevederile Legii nr. 58 / 1997 si a Normelor de creditare privind activitatea bancara, Legii nr. 34 / 1991 privind statutul B.N.R., a normelor, instructiunilor si regulamentelor emise de B.N.R. în calitatea sa de banca centrala cu atributii de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar si de plati, precum si propriile norme si instructiuni de lucru.
Operatiunile de aprobare si acordare a creditelor au la baza prudenta bancara ca principiu fundamental ce caracterizeaza întreaga activitate a bancii.
Activitatea de creditare se bazeaza, în primul rând, pe analiza viabilitatii si realismul afacerilor în vederea identificarii si evaluarii capacitatii de plata a clientilor, respectiv de a genera venituri si lichiditati ca principala sursa de rambursare a creditului si de plata a dobânzii. Determinarea capacitatii de plata a clientilor se face prin analiza aspectelor financiare si nefinanciare ale afacerilor atât din perioadele expirate cât si din cele prognozate.
Acordarea creditelor trebuie sa fie avantajoasa atât pentru banca, deoarece prin extinderea si diversificarea portofoliului de credite poate obtine profit suplimentar, cât si pentru clienti, care pe seama creditelor pot sa-si dezvolte afacerile, sa obtina profit si, pe aceasta baza sa ramburseze împrumuturile si sa-si achite dobânzile. Creditele trebuie sa fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim de garantiilor constituite trebuie sa acopere datoria maxima a împrumutului catre banca, formata din credite si dobânzi.
Creditele, valorile de recuperat, creantele comerciale precum si dobânzile aferente trecute în litigiu sunt considerate creante îndoielnice, si respectiv, dobânzi restante.
Creditele, valorile de recuperat, creantele comerciale, creante restante, precum si dobânzile aferente trecute în litigiu sunt considerate creante îndoielnice, si respectiv, dobânzi îndoielnice.
În vederea administrarii riscului si acoperirii eventualelor pierderi din credite si dobânzi, banca constituie rezerva generala pentru riscul de credit si provizioane specifica de risc pentru credite si dobânzi potrivit legii.
Banca acorda credite pe termen scurt, mediu si lung în lei si valuta pe seama resurselor proprii si a celor atrase, în conformitate cu prevederile din planul de credite si resursele de acoperire ale acestora, aprobat de organele competente.
2.2. Analiza economico – financiară a activității clienților
Analiza aspectelor economico-financiare are ca obiectiv stabilirea unui diagnostic al situatiei economico-financiare indispensabil pentru decizia de creditare. Pentru aceasta, analiza economico – financiara se bazeaza pe documentele de sinteza contabila (bilantul contabil si raportul de gestiune, contul de profit si pierdere, raportari contabile periodice etc.), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum si pe analiza fluxului de lichiditati (cash-flow-ului) pentru perioada urmatoare.
Analiza economico-financiara a activitatii clientilor contine :
a) Analiza bilantului contabil, care presupune :
examinarea bilanturilor pe ultimul an încheiat si situatiile financiare cumulate de la începutul anului curent, comparativ cu aceeasi perioada a anului trecut ;
analiza imobilizarilor corporale si necorparale si a surselor de acoperire a acestora ;
analiza decontarilor, prelevarilor, datoriilor si obligatiilor fata de terti ;
analiza costurilor, în vederea dimensionarii corecte a volumului de credite pentru activele circulante care fac obiectul creditarii.
b) Analiza veniturilor, cheltuielilor si contului de profit si pierdere, care presupune :
analiza rezultatelor activitatii si a profitului obtinut pe ultimul an încheiat si, respectiv, pe anul curent ;
analiza repartizarii profitului net ;
analiza pierderilor înregistrate si recuperarea lor.
c) Analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, ofera posibilitatea unei mai bune întelegeri, la nivelul fiecarei activitati (exploatare, investitii, financiara), a modului în care au fost generate fondurile (sursele) si utilizarea acestora, precum si impactul asupra disponibilitatilor banesti ale agentului economic, la sfârsitul perioadei analizate.
d) Analiza fluxului de lichiditati pe perioada urmatoare, presupune ca pe baza rezultatelor obtinute anterior si a portofoliului de contracte de aprovizionare, productie, desfacere, a perspectivei variatiei stocurilor etc. sa se evalueze si sa se prognozeze :
posibilitatile clientului de a genera în viitor lichiditati ;
capacitatea clientului de a-si onora obligatiile de plata viitoare.
Sectiunea 1. Analiza structurii si continutului bilantului contabil si a contului de profit si pierdere.
Prudenta bancara presupune, în primul rând, cunoasterea si întelegerea activitatii clientilor bancii. Cunoasterea activitatii desfasurate de client în perioada anterioara, precum si a prevederilor pentru viitor dau posibilitatea bancii, pe de o parte sa ofere acestuia serviciile si produsele bancare adecvate ; iar pe de alta parte sa ia masuri pentru diminuarea si prevenirea riscului în vederea recuperarii creditelor si a încasarii dobânzilor. În consecinta, în vederea protejarii fondurilor proprii si a celor atrase, banca are datoria de a-si selectiona judicios clientii, deoarece performantele ei depind de eficienta cu care sunt acordate creditele. Atunci când banca acorda un credit ea face, pe baza cunoasterii detaliate a clientului, un act de încredere.
În procesul obtinerii de informatii despre client, o importanta deosebita o are cunoasterea situatiei economico-financiare a acestuia. Analiza financiara are ca punct de plecare bilantul contabil, care este documentul oficial de gestiune al agentului economic. Bilantul ofera o imagine contabila asupra patrimoniului, situatiei financiare si rezultatelor obtinute, pe baza unor acte administrative emise la un moment dat. Pentru obtinerea unei imagini cât mai reale asupra situatiei financiare a clientilor este necesar ca pe baza bilantului sa se elaboreze noi informatii care sa corespunda mai bine necesitatilor de analiza a bancii, respectiv, de diagnostic dar si de evaluare.
De asemenea, pentru analiza financiara a clientului o importanta deosebita o prezinta informatiile furnizate de contul de profit si pierdere, care, ca si în cazul bilantului contabil, vor fi regrupate si prelucrate pentru a oferi o imagine mai clara privind rentabilitatea si eficienta activitatii desfasurate.
A. Prezentarea bilantului contabil
Bilantul contabil întocmit de client contine elementele patrimoniale reflectate la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabila, care poate fi diferita de valoarea reala, de piata a acestora.
Pornind de la balanta de verificare lunara, situatiile financiar – contabile periodice si bilantul contabil prezentate de clienti, ofiterii de credit vor proceda la analiza acestora pentru ajustarea si adaptarea lor în vederea obtinerii elementelor si informatiilor care servesc mai bine scopurilor si principiilor de analiza ale bancii.
Utilizarea datelor obtinute este impusa de necesitatea determinarii valorii reale a activului si a întregului patrimoniu si stabilirea cât mai corect posibil a marimii riscului asumat de client (proprietar) în comparatie cu cel al bancii.
B. Prezentarea contului de profit si pierdere
Bilantul contabil exprima starea patrimoniala la care s-a ajuns la o anumita data, respectiv la încheierea exercitiului iar contul de profit si pierdere exprima modul cum s-a ajuns la respectiva stare patrimoniala finala, care au fost fluxurile de venituri si de cheltuieli ce au definit evolutia economico – financiara a agentului economic analizat, de la începutul si pâna la sfârsitul exercitiului. Din multitudinea de activitati economice si financiare pe care le desfasoara un agent economic în vederea atingerii rentabilitatii scontate, ofiterii de credite îsi vor concentra, în principal, atentia asupra acelora care genereaza venituri si respectiv cheltuieli.
Pentru a raspunde mai bine necesitatilor de analiza ale bancii, ofiterii de credite vor prelucra contul de profit si pierdere elaborat de clienti, prin introducerea unor indicatori denumiti solduri intermediare de gestiune (marja comerciala, valoarea adaugat, excedentul / deficitul brut din exploatare, excedentul / deficitul brut financiar, excedentul / deficitul brut exceptional, capacitatea de autofinantare etc.).
Sectiunea 2. Indicatorii de analiza a bonitatii clientilor
Pornind de la continutul bilantului contabil prelucrat (situatiei contabile periodice) si de la contul de profit si pierdere prelucrat, ofiterii de credite vor analiza situatia bonitatii clientilor pe baza unui sistem de indicatori de structura si performanta. Indicatorii care stau la baza analizei si evaluarii bonitatii clientilor pot fi grupati în :
A. Indicatori de nivel si structura
a) cifra de afaceri
b) capitaluri proprii
c) rezultatul exercitiului (profit / pierdere)
d) fondul de rulment
e) necesarul de fond de rulment
f) trezoreria net
g) lichiditatea
lichiditate imediat
lichiditate curent
lichiditate la o data viitoare
h) solvabilitatea
i) gradul de îndatorare
gradul de îndatorare general
gradul de îndatorare financiar
j) viteza de rotatie
rotatia activelor circulante
rotatia stocurilor de materii prime
rotatia stocurilor de produse în curs de fabricatie
rotatia stocurilor de produse finite / marfuri
durata medie de încasare a clientilor
durata medie de plat a furnizorilor
B. Indicatori de performanta
k) rentabilitatea
rentabilitatea de exploatare
brut
net
rentabilitatea economica
rentabilitatea financiara
l) riscul financiar
gradul de acoperire a dobânzii
m) rata valorii adaugate
n) politica de dividende
Pentru a efectua o apreciere final corespunzatoare asupra bonitatii clientilor, ofiterii de credite vor urmari coroborarea rezultatelor si interpretarea tuturor indicatorilor prezentati într-un sistem unitar care sa scoata în evidenta punctele tari si pe cele slabe ale respectivului agent economic, si mai ales sa poata conduce la luarea unor decizii temeinic fundamentate.
2.3. Aspecte nefinanciare privind clientii bancii
Analiza nefinanciara vizeaza credibilitatea clientului ca element psihologic esential cu privire la formarea de catre banca a convingerilor referitoare la calitatile morale si profesionale ale conducatorilor agentilor economici solicitanti de credite, a principalilor asociati si colaboratori precum si a reputatiei privita prin calitatea produselor, serviciilor si a modului de îndeplinire a obligatiilor asumate în relatiile cu partenerii de afaceri
În acest scop, se va face evaluarea cât mai reala a riscului în activitatea de creditare iar banca va analiza atât riscurile financiare, cât si cele nefinanciare la care se expune. Factorii nefinanciari care influenteaza activitatea clientului pot fi interni sau externi.
În fundamentarea deciziei de acordare a unui credit ofiterii de credite vor tine seama suplimentar si de urmatoarele aspecte interne :
a) Conducerea activitatii (managementul) :
pregatirea profesionala, prestigiul si experienta în ramura sau sectorul de activitate ;
experienta în functii de conducere si reputatia echipei manageriale ;
conducerea este asigurata de o echipa sau de catre o singura persoana, cunoscând ca în cele mai multe cazuri conducerea în echipa poate avea rezultate mai bune decât luarea deciziilor de catre o singura persoana ;
asigurarea succesiunii manageriale ;
gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societatii, fiind de asteptat ca implicarea conducerii sa fie cu atât mai ridicata cu cât gradul de participare la capital este mai mare.
b) Activitatea clientului :
evolutia activitatii si profilul acesteia ;
caracterul activitatii : permanent., sezonier, ciclic :
sfera de activitate : productie, comert, prestari servicii etc. ;
produsele si serviciile sunt : de stricta necesitate / de lux, de serie / unicat, vechi / noi, competitive / mai putin competitive profitabile / neprofitabile ;
importul ;
c) Strategia :
existenta unei strategii pe urmatorii 3-5 ani – daca aceasta este realista, realizabila sau cu risc de esec ;
modalitatile de realizare a strategiei propuse ;
alternative si implicatii în cazul nerealizarii strategiei propuse ;
existenta sau nu a planurilor de restructurare si redresare financiara.
Factorii nefinanciari externi care trebuie avuti în vedere la fundamentarea deciziei de creditare sunt :
a) domeniul de activitate – caracteristicile domeniului de activitate din punct de vedere al competitivitatii, profitabilitatii, tehnologizarii, cheltuielilor de capital, costuri fixe ridicate sau reduse, principalele firme care evolueaza în respectivul domeniu de activitate ;
b) încadrarea activitatii clientului în politica economica generala si în tendintele strategiei viitoare privind respectivul domeniu de activitate ;
c) impactul legislatiei asupra activitatii clientului ;
d) impactul unor factori macroeconomici asupra activitatii clientului ;
e) dependenta si pozitia geografica fata de sursele de aprovizionare si pietele de desfacere, fata de caile de transport etc. ;
f) caracteristicile sociale ale pietelor de desfacere : obiceiuri alimentare, înclinatia spre un anumit tip de consum, religie etc. ;
Concluziile rezultate din analiza aspectelor nefinanciare privind clientii se vor utiliza de banca la :
fundamentarea deciziei de preluare a unor noi clienti ;
fundamentarea deciziei de creditare ;
situatia clientilor,
analiza calitatii portofoliului de împrumuturi etc.
2.4. Garantiile creditelor
În conformitate cu prevederile Legii privind activitatea bancara nr. 33 / 1991 la acordarea creditelor, societatile bancare vor urmari ca solicitantii sa reprezinte credibilitate pentru rambursarea lor la scadenta, în acest scop, acestea pot cere solicitantilor garantarea împrumutului cu bunuri mobile si imobile. Activitatea de creditare se bazeaza pe viabilitatea planului de afaceri prezentat bancii si pe capacitatea împrumutatului de a genera venituri si, respectiv lichiditati, care constituie principala garantie si sursa de rambursare a creditelor si de plata a dobânzilor.
În raporturile sale cu debitorii, creditorul este expus unor riscuri care impun luarea unor masuri pentru garantarea creantei, în cazul în care în ziua scadentei, debitorul nu îsi poate achita datoriile si nu mai poate sa-si execute obligatia asumata, creditorul daca are garantii constituite în conditiile legii, pe baze contractuale, le poate executa acoperindu-si creanta.
Dupa natura lor, garantiile pot fi :
a) Garantii reale : sunt mijloace juridice de garantare a obligatiilor prin afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurarii executarii obligatiei asumate.
Garantiile reale confera creditorului garantat :
dreptul de preferinta în temeiul careia, în cadrul executarii silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrala a creditorului garantat si numai ceea ce se prisoseste va servi satisfacerii pretentiilor celorlalti creditori ;
drept de urmarire, în temeiul caruia creditorul va putea urmari bunul în mâinile oricui s-ar afla, în masura necesara satisfacerii creantei garantate.
Garantiile reale sunt :
gajul propriu-zis
ipoteca
b) Garantiile personale : sunt mijloace juridice de garantare a obligatiilor prin care una sau mai multe persoane se angajeaza printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul sa plateasca acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plati el însusi.
Formele de garantii personale aplicabile sunt :
fideiusiunea (cautiunea)
garantiile prezentate sub forma de scrisori de garantie emise de banci, institutii financiare si autoritati administrative (ministere) ce au aceasta competenta ;
garantiile personale reglementate de legi speciale, dar care se întemeiaza pe ideea de fideiusiune.
Pentru creditele în lei pe termen scurt, mediu si lung banca solicita suplimentar pe lânga tipurile de garantii prezentate mai sus, si gajul general.
Pe lânga garantiile asiguratorii, la creditele în lei si valuta acordate clientilor sai, banca va solicita suplimentar cesionarea încasarilor din contractele existente.
Constituirea garantiilor se efectueaza având în vedere faptul ca functiile pe care acestea le îndeplinesc sunt urmatoarele :
stimuleaza si asigura respectarea disciplinei contractuale prin executarea în mod corespunzator si la termen a obligatiilor asumate de catre împrumutat ;
asigura securitatea creditului prin faptul ca garantia poate fi valorificata de banca în vederea acoperirii creditului nerestiuit si a dobânzilor neachitate de catre debitori ;
asigura economisirea de lichiditati în sensul ca împrumutatul dovedeste ca dispune de lichiditati potentiale.
2.5. Asigurarea activelor acceptate în garantie
În scopul diminuarii riscului în activitatea de creditare, banca va solicita beneficiarilor de credite si scrisori de garantie bancara sa asigure la societati de asigurare – reasigurare bunurile aduse în garantie, în acest sens, dupa semnarea contractului de credite între banca si împrumutat, înainte de a angaja efectiv creditul, împrumutatii vor prezenta bancii politele de asigurare pentru bunurile cu care au garantat creditele obtinute la banca.
Asigurarea bunurilor care se constituie drept garantie a creditelor este facultativa în cazul clientilor din categoriile de performanta economico – financiara A si B si este obligatorie în cazul clientilor din categoriile C, D, si E.
Bunurile vor fi asigurate la valoarea de piata, reala, care trebuie sa fie cel putin la valoarea cu care acestea au fost luate in calculul garantiei creditelor acordate, se cesioneaza în favoarea bancii.
În cazul societatilor comerciale care desfasoara activitati de import-export, ofiterii de credite trebuie sa verifice în functie de conditia de livrare Incoterms, daca bunurile care fac obiectul livrarii sunt asigurate pe toata durata transportului si daca sunt respectate în acest sens prevederile normelor si uzantelor uniforme privind acreditivele documentare, publicatia ICC 500. Acest lucru este absolut necesar în conditiile acordarii unui credit pentru export, deoarece în situatia în care bunurile nu ajung la cumparator, exportatorul nu va încasa contravaloarea marfurilor livrate, ceea ce va afecta rambursarea creditului si a dobânzilor aferente. Cele mai utilizate conditii de livrare sunt :
a) CIF – cost, asigurare si navlu – exportatorul are obligatia sa suporte toate cheltuielile de încarcare, transport, asigurare pâna la portul/aeroportul de destinatie precum si taxele si impozitele pentru exportul marfurilor. Importatorul are obligatia sa acopere cheltuielile de descarcare, taxele de import si celelalte taxe portuare de la portul de destinatie, inclusiv asigurarea bunurilor de la portul de destinatie pâna la destinatia finala.
b) CFR – cost si navlu – aceleasi obligatii pentru exportator si importator ca cu exceptia asigurarii bunurilor de la portul/aeroportul de încarcare pâna la portul/aeroportul de destinatie care revine în acest caz importatorului. Daca conditia de livrare este CFR Landed, cheltuielile de descarcare revin exportatorului.
c) FOB – liber pe bord – exportatorul are obligatia sa suporte toate cheltuielile, taxele si impozitele pentru exportul marfurilor precum si asigurarea marfii pâna în momentul în care acesta a trecut efectiv bordul navei în portul / aeroportul de încarcare. Din acest moment toate cheltuielile de transport, asigurare, descarcare, taxe portuare sunt acoperite de importator.
d) FAS – franco lânga nava – exportatorul suporta toate cheltuielile pâna la livrarea marfii lânga nava, importatorului revenindu-i toate celelalte cheltuieli pâna la destinatia finala
e) EXW – franco fabrica – importatorul suporta toate cheltuielile de transport, asigurare, taxe vamale, alte taxe si impozite din momentul ridicarii marfurilor de la depozitul exportatorului.
La acordarea pentru productia de export si exportul de produse se va solicita împrumutatorilor sa se asigure obligatoriu împotriva riscului de tara si împotriva riscului comercial la orice alta institutie specializata din tara.
Prin asigurarea riscului comercial se acopera : insolvabilitatea cumparatorului, întârzierea prelungita în efectuarea platii dupa expirarea termenului contractual, neacceptarea de catre cumparatorul extern a bunurilor livrate etc..
Riscurile politice au o sfera larga de cuprindere si includ : razboi, razboi civil, actiuni ale guvernelor straine, care împiedica îndeplinirea contractului de export sau determinarea întârzierii în transferul valutei catre creditor, retragerea sau nereînnoirea licentelor de export dupa data producerii riscului, toate pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legate în tara cumparatorului etc.
Pentru creditele acordate persoanelor fizice autorizate, producatorilor agricoli individuali si populatiei, banca va solicita asigurarea în mod obligatoriu a bunurilor aduse în garantie.
2.6. Instituții specializate pentru evidența bonității potențialilor clienți
A. Centrala Riscurilor de Credit reprezinta o structura specializata în colectarea, stocarea si centralizarea informatiilor privind expunerea fiecarei banci din sistemul bancar românesc fata de acei debitori care au beneficiat de credite al caror nivel depaseste suma limita de raportare. Actuala suma limita de raportare a fost stabilita prin Ordinul Guvernatorului nr. 27 din 18 ianuarie 2000 la nivelul de 200 milioane lei. Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizata în doua fisiere: 1. Registrul central al creditelor (RCC) si 2. Registrul creditelor restante (RCR)
Registrul central al creditelor (RCC) contine informatii de risc bancar raportate de banci si este actualizat lunar, fluxul transmiterii si înscrierii informatiei de risc bancar. Obligativitatea transmiterii lunare a informatiilor de risc bancar revine bancilor creditoare cu respectarea procedurilor stabilite de Banca Nationala a României si a unei serii de conditii procedurale.
Procedura de raportare a debitorilor este folosita în cazul raportarii pentru prima data la Centrala Riscurilor de Credita unui debitor de catre banca respectiva sau în cazul în care datele de identificare a unor debitori raportati anterior de catre aceeasi banca declaranta au suferit modificari.
Procedura de raportare a riscurilor individuale este folosita în cazul în care debitorul, raportat anterior la Centrala Riscurilor de Credit îndeplineste conditia de risc de a fi raportat.
Procedura de stergere a riscurilor aferente unui debitor este folosita în cazul în care un risc raportat anterior nu mai este înregistrat în evidentele contabile ale bancii creditoare si debitorul respectiv îndeplineste conditia de a fi raportat la Centrala Riscurilor Bancare. Procedura de stergere a unui debitor trebuie folosita în cazul în care un debitor raportat nu mai îndeplineste conditia de a fi mentinut în baza de date RCC.
Registrul creditelor restante (RCR) contine informatii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare a creditelor contractate de banci din cel mult ultimii sapte ani si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor.
Registrul creditelor restante este creat, gestionat si actualizat conform necesitatilor proprii ale Centralei Riscurilor Bancare, astfel încât sa poata evidentia operativ informatiile privind abaterile de la graficele de rambursare a creditelor, înregistrate de persoanele recenzate fata de întregul sistem bancar din România. Informatiile de risc bancar vor fi mentinute în Registrul central al creditelor si în Registrul creditelor restante pe o perioada de 2 ani de la data înscrierii, dupa care vor fi arhivate.
Utilizatorii informatiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt bancile si Banca Nationala a României.
Schimbul de informatii de risc bancar se realizeaza electronic prin Reteaua de Comunicatii Interbancara organizata la nivelul Bancii Nationale a României.
Raportarile transmise de banci contin informatii despre datele de identificare a debitorilor fata de care banca înregistreaza o expunere mai mare sau egala cu limita de raportare, precum si informatii privind fiecare din creditele si angajamentele de care debitorul beneficiaza: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garantiei, serviciul datoriei, data acordarii si data scadentei, suma acordata, suma datorata la momentul raportarii, suma restanta.
Difuzarea informatiilor de Centrala Riscurilor de Creditcatre banci se face, pe de o parte, prin rapoarte lunare care cuprind informatii privind toti debitorii pe care banca i-a raportat în luna respectiva, cu toate informatiile disponibile la CRC referitoare la creditele si angajamentele de care acestia au beneficiat de la toate bancile, fara a se preciza identitatea bancilor creditoare. Rapoartele respective reflecta o situatie a riscului global a debitorilor raportati anterior de banca creditoare. Pe de alta parte difuzarea informatiilor se face ca raspuns la interogarile “on line” în care bancile pot solicita prin cereri de consultare doua tipuri de informatii: situatia riscului global si situatia creditelor restante, aceasta din urma pe o perioada de 7 ani anteriori datei interogarii. Pentru debitorii raportati de banca, informatiile sunt furnizate neconditionat, în timp ce, pentru clienti – debitorii potentiali – accesul bancii este conditionat de obtinerea prealabila a acordului clientului respectiv.
Sursa : www.bnro.ro, Reglementarea riscului de credit.
Sisteme similare de gestiune a informatiilor de credit functioneaza cu succes în tari dezvoltate ca: Austria, Belgia, Franta, Germania, Italia, Portugalia, Spania, etc.
Persoana recenzata este debitorul – persoana fizica sau persoana juridica nonbancara, inscris in baza de date a Centralei Riscurilor Bancare ca urmare a raportarii acestuia de catre persoana declaranta.
Persoanele declarante la Centrala Riscurilor de Creditsunt:
– centralele institutiilor de credit – persoane juridice romane – pentru toate informatiile de risc bancar si informatiile despre fraudele cu carduri colectate din propriile evidente si din cele ale unitatilor lor teritoriale din Romania;
– sucursalele din Romania ale institutiilor de credit straine – pentru toate informatiile de risc bancar si informatiile despre fraudele cu carduri colectate din propriile evidente.
Utilizatorii informatiei de risc bancar si a informatiei despre fraudele cu carduri sunt institutiile de credit si BNR.
Elementele fixe cuprinse in informatia de risc bancar raportata la Centrala Riscurilor de Creditse considera a fi toate elementele de identificare ale debitorului: nume/denumire, codul de identificare al debitorului (/CUI), suma acordata, tipul valutei, data acordarii, data scadentei, codul riscului (garantii, tip credit, termen de acordare, comportament credit).
B. Biroul de Credit
Biroul de Credit a fost infiintat la sfârsitul anului 2003 si înregistrat la Registrul Comertului în data de 16 februarie 2004, fiind o societate pe actiuni care are ca actionari 27 de banci.
Obiectul de activitate al Biroului de Credit se axeaza pe:
Colectare/prelucrare date privind portofoliul de clienti – persoane fizice ai participantilor
Informatii/analize oferite participantilor în scopul:
identificarii si cuantificarii riscului de credit
cresterii calitatii creditelor
diminuarii riscului de frauda si protejarii creditorilor
Stabilirea criteriilor uniforme de apreciere a clientelei (scoring)
Consultanta financiar-bancara
Principiile care stau la baza activitatii Biroului de Credit sunt:
Principiul reciprocitatii – participantii care vor furniza informatii de risc si alte date aferente vor avea acces doar la acea categorie de informatii din baza de date;
Principiul confidentialitatii
Principiul impartialitatii si corectitudinii
Principiul eficientei în functionare
Sunt raportate si înregistrate la Biroul de Credit informatii de natura negativa si pozitiva referitoare la persoanele fizice care au contractat credite si au intârzieri la plata ratelor scadente mai mari de 30 de zile calendaristice, la fraudulenti si declaratii cu inadvertente.
Baza de date a Biroului Român de Credit primeste informatii inclusiv de la societati de leasing, credit ipotecar, firme de asigurari si chiar de la furnizorii de utilitati, urmând ca acest organism sa puna la dispozitie atât informatii privind creditele restante, cât si informatii privind gradul de îndatorare.
Participantii la sistem pot consulta bazele de date ale Biroului de Credit atunci când li se solicita acordarea unui produs de tip credit sau de asigurare sau atunci când monitorizeaza comportamentul propriilor debitori. De asemenea, persoanele fizice care doresc sa cunoasca datele cu care sunt înscrise la Biroul de Credit, pot solicita acestuia eliberarea Situatiei înscrierii.
Biroul de Credit nu poate decide acordarea sau neacordarea unui credit. Raportul de Credit cuprinde informatii detaliate, actualizate si reale, dar analiza facuta de banca pentru a decide acordarea unui credit se bazeaza si pe alte informatii.
Intervalul de timp din trecut pentru care informatiile despre restante sunt afisate în Raportul de Credit este de 5 ani, calculat retroactiv de la data emiterii Raportului de Credit.
Sistemul Biroului de Credit se dezvolta în 3 faze.
În faza I, care a fost pusa în functiune la data de 16 august 2004, participantii transmit zilnic Biroului de Credit, în format electronic, informatii referitoare la:
debitori cu restante la plata mai mari de 30 de zile;
fraudulenti – persoane care au savârsit o infractiune în relatie cu banca, pentru care s-a emis o hotarâre judecatoreasca definitiva;
declaratii cu inadvertente – date neconforme cu realitatea furnizate de persoane fizice la momentul solicitarii creditului.
În cadrul Fazei a II-a de dezvoltare a sistemului, asa numita “faza pozitiva”, operationala din data de 11 iulie 2005, vor fi prelucrate informatiile referitoare la toate produsele de tip credit, similare sau de asigurare acordate persoanelor fizice, informatii provenite de la institutii bancare si non-bancare (societati financiare, de asigurari, de leasing, de telefonie fixa si mobila), participante în Sistemul Biroului de Credit, precum si informatii despre fraudulenti si declaratii cu inadvertente.
Biroul de Credit, prin intermediul serviciului -IT, pune aceste informatii la dispozitia participantilor on-line, atunci cand acestia le solicita în vederea acordarii unui credit sau a monitorizarii creditelor acordate.
Informatia este furnizata, în termen de cateva secunde, sub forma Raportului de Credit.
De asemenea, Biroul de Credit pune la dispozitia persoanelor solicitante, gratuit o data pe an, situatia înscrierii în bazele de date ale Biroului de Credit, informatie care contine inclusiv numele participantului/participantilor la care acestea înregistreaza, eventual, restante.
Raportul de Credit poate contine (o parte din aceste informatii nu sunt în mod obligatoriu transmise de catre participanti si, în consecinta, pot sa nu apara în raportul de Credit) :
Date personale despre titular
Numarul de cont (IBAN), tip cont, data deschiderii contului
Limita de credit acordata, suma acordata, suma restanta, starea contului
Durata contractului, modalitatea de rambursare
Plati si istoricul lor, pe maxim 2 ani în urma
Date de identificare giranti, codebitori sau cosemnatari
Debitele neonorate pentru care participantul s-a îndreptat pentru recuperare catre giranti, cosemnatari sau asiguratori pentru riscul de neplata
Garantii, reesalonari sau rescadentari de plati
Persoanele recenzate cu declaratii cu inadvertente, fraudulenti
Angajatorul principal al titularului, alte informatii
Biroul de Credit, infiintat in februarie 2004, a beneficiat de sprijinul Bancii Nationale a Romaniei (BNR), Asociatiei Romane a Bancilor (), Avocatului Poporului, Autoritatii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP), precum si al Bancii Mondiale, prin International Finance Corporation ().
Avantajele functionarii si dezvoltarii unei institutii de tipul Biroului de Credit sunt facilitarea procesului de creditare, inclusiv pentru persoanele cu venituri mici, limitarea gradului de indatorare si cunoasterea situatiei personale a solicitantului de credit. Efectele aparitiei Biroului de Credit sunt limitarea caracterului nesigur furnizat de clienti bancilor, dat si cresterea disciplinei consumatorului, care tine de caracterul preventiv al institutiei, a explicat Epure.
Biroul de Credit din Romania functioneaza dupa reguli similare celor din alte tari europene care dispun de astfel de institutii. Astfel, cele 27 de institutii membre ale Asociatiei Europene a Birourilor de Credit au un termen mediu de afisare a datelor de 5,1 ani (cinci ani in Romania), iar majoritatea bancilor furnizeaza informatie negativa in cazul unor restante care depasesc 30 de zile.
2.7. Sistemul băncilor comerciale și evoluția activității de creditare în perioada 2003-2011 *)
2.7.1. Evoluția și structura sistemului băncilor comerciale
Pe parcursul anului 2010 și în primul semestru al anului 2011 nu au avut loc schimbări semnificative în structura sectorului bancar românesc. În comparație cu anul 2009, numărul instituțiilor de credit a rămas constant. Din totalul de 40 de bănci cu capital majoritar privat, 26 (cu una mai mult decât în 2009) sunt cu capital străin, iar numărul sucursalelor băncilor străine s-a redus de la 10 la 9 (Tabelul 2.1).
Tabel 2.1 Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc
*) Datele statistice din subcapitolul 2.6. au fost preluate din Raportul BNR asupra stabilitatii financiare a Romaniei pe anul 2011
Similar anului 2009, pe parcursul anului 2010 și în primul semestru al anului 2011, băncile cu capital austriac continuă să dețină în activul agregat cea mai mare cotă de piață (38,8 %), fiind urmate de cele cu capital grecesc (15,5 %). Capitalul grecesc rămâne majoritar (30 %) în rândul băncilor cu capital străin, situat însă pe un trend descrescător (Grafic 2.1). Același trend este urmat și de reprezentantele capitalului austriac (21 %) și francez (4,3 %). Ponderea capitalului olandez în total capital străin a înregistrat o creștere semnificativă pe parcursul anului 2010 (până la 15 %), datorită suplimentărilor efectuate cu ocazia înființării în luna mai 2010 a filialei GE GarantiBank S.A.
Grafic 2.1 Ponderea capitalului social al instituțiilor de credit în total capital străin și cota de piață a acestora în funcție de țara de origine
Continuarea declinului economic și în anul 2010 a stimulat tendința de reducere a cheltuielilor, manifestată de către bănci, prin restrângerea rețelei teritoriale cu 225 unități și a numărului de salariați cu 1145 într-un ritm mult mai lent în primul semestru al anului 2011 (Grafic 2.2). Din perspectiva numărului de unități teritoriale, dar și a numărului de instituții de credit la 100.000 de locuitori, sistemul bancar din România continuă să se situeze sub media europeană (Grafic 2.3).
Adâncirea analizei privind gradul de adecvare a capitalului pe grupe de bănci, în funcție de nivelul activelor deținute (Grafic 2.4), relevă conservarea tendințelor manifestate în perioada anterioară.
Nivelul de capitalizare se menține mai scăzut în cazul băncilor mari, care înregistrau o solvabilitate de 13 % în iunie 2011, situată sub media sistemului, dar confortabil deasupra pragului prudențial impus în activitatea de supraveghere.
Nivelurile calculate pentru băncile medii și mici sunt apropiate, acestea beneficiind de o capitalizare superioară (18 % în luna iunie 2011).
Grafic 2.4 Evoluția raportului de solvabilitate, pe grupe de bănci în funcție de nivelul activelor deținute
2.7.2. Principalele evoluții ale creditului
Anul 2010 a marcat o creștere marginală, în termeni nominali, a volumului activelor bancare și a creditului neguvernamental echivalentă unei ușoare comprimări în termeni reali (Grafic 2.5), în condițiile în care ritmul creșterii economice a rămas în teritoriu negativ. Dinamica activelor bancare nete s-a menținut la un nivel redus (3,5 % , în termeni nominali, în 2010), comparabil cu cel consemnat în anul anterior (5 %). În pofida măsurilor adoptate de banca centrală pe linia asigurării unor condiții monetare de încurajare a cererii de credite a sectorului privat, băncile au continuat să manifeste o aversiune pro-ciclică față de risc mai pronunțată, preferând operațiunile de refinanțare a creditelor existente și investițiile în titluri de stat, pe fondul emisiunilor consistente destinate finanțării deficitului bugetar. Ca urmare, creșterea anuală în termeni nominali a creditului neguvernamental a fost de numai 4,7 % în 2010.
Gradul de intermediere financiară (calculat ca pondere în PIB a creditului neguvernamental acordat de instituțiile de credit autohtone) s-a menținut în 2010 la nivelul consemnat în anul anterior, și anume 41 % (Grafic 3.6). Mutațiile apărute în anul 2010 în bilanțurile băncilor (variația redusă a activității de creditare, provizionarea unui procent semnificativ din creditele deținute în portofoliu și creșterea marginală a bazei de depozite atrase de la clientela nebancară) nu au determinat însă modificarea proporției activelor bancare în PIB, aceasta menținându-se la nivelul de 67 %. România continuă să se numere printre țările care consemnează o adâncime a pieței financiare inferioară celei înregistrate de celelalte state membre.
Din perspectiva dinamicii anuale, se constată contracția creditului acordat sectorului privat cu aproximativ 3 % începând cu semestrul II 2010 (Grafic 2.5), nivel majorat la 6 % începând cu martie 2011. Evoluția a fost determinată de contracția creditului acordat în moneda națională (a cărui restrângere în termeni reali s-a menținut la nivelul de 10 % în intevalul septembrie 2010 – martie 2011; în trim. II anul curent, aceasta s-a redus la aproximativ -7 %). În schimb, dinamica anuală a componentei în valută (exprimată în echivalent lei), care s-a menținut pozitivă – deși redusă – în perioada iulie 2010 – februarie 2011, intră pe teritoriu negativ (ajungând la – 6 % , în termeni reali, în iunie 2011), printre determinanți numărându-se și efectul statistic al aprecierii monedei naționale în anul curent. Exprimat în euro, creditul în valută s-a majorat cu 4,8 % în iunie 2011 (termeni anuali).
În termeni reali, activitatea de creditare s-a restrâns pe ambele componente, amplitudinea fiind însă diferită, în linie cu continuarea mai accentuată a procesului de dezintermediere financiară în ceea ce privește segmentul populației. Analiza având ca bază de comparație soldul consemnat la finele trimestrului III 2008 relevă amplificarea contracției creditelor acordate populației de la 1 % în iunie 2010 la 10 % în iunie 2011 (cu un maxim de 14 % în luna aprilie anul curent). În cazul companiilor, contracția creditului s-a cifrat la circa 3 % în perioada iulie – decembrie 2010, în trimestrul I anul curent majorându-se până la 6 % (Grafic 2.9).
Grafic 2. 9 – Evoluția ritmului de creștere a componentelor creditului neguvernamental
Politica de dobânzi a băncilor în relația cu clientela nebancară s-a modificat în perioada analizată. În privința dobânzilor aferente creditelor și depozitelor în sold (Grafic 3.10) s-au remarcat următoarele tendințe:
(i) ratele dobânzilor aferente creditelor în lei acordate populației se mențin la un nivel înalt (în medie 14 % în iunie 2011), cu 8 puncte procentuale peste nivelul dobânzii de politică monetară. În perioada iulie 2010 – iunie 2011 s-a consemnat o scădere de numai 1,5 puncte procentuale a dobânzilor stabilite pentru categoria de clientelă menționată, fapt ce semnalează menținerea percepției ridicate de risc. Companiile beneficiază de oferte mai bune pentru creditele în lei: în medie 10 % în iunie 2011, în scădere cu 2,3 puncte procentuale comparativ cu iunie 2010. Nivelul dobânzilor aferente creditelor în lei a revenit sub cel practicat în 2007 (14,2 % în cazul populației și 11,8 % în cazul companiilor);
(ii) pentru creditele în valută, ratele dobânzilor s-au menținut la valori similare cu cele de la finele semestrului I 2010 (7 % în cazul clienților persoane fizice și 5,9 % în cazul companiilor), nivel ce pare a favoriza creditarea de acest tip;
(iii) rata medie a dobânzii plătite pentru depozitele la termen în lei constituite de persoanele fizice în scopul economisirii (6,6 % în iunie 2011) se menține mai ridicată cu peste un punct procentual peste cea oferită companiilor (5,4 %), volatilitatea acestora reducând în mod firesc randamentele oferite de bănci. Acest avantaj este compensat de perceperea unor dobânzi mai ridicate la creditele acordate persoanelor fizice. Depozitele în valută sunt bonificate la niveluri relativ scăzute pentru ambele categorii de debitori (circa 3 %), comparabile cu cele practicate în iunie 2010;
(iv) marjele de dobândă între credite și depozite se mențin consistente în cazul componentei în lei (aproximativ 7 puncte procentuale pentru persoanele fizice și 5 puncte procentuale pentru companii în semestrul I 2011), fiind determinate de costul considerabil al riscului de credit. Totuși, acestea consemnează o ușoară tendință de scădere comparativ cu finele semestrului I 2010 (cu 0,9 puncte procentuale în cazul populației și 1,6 puncte procentuale în cazul companiilor). Pentru componenta în valută, marjele se mențin la niveluri mai scăzute în perioada analizată (4 puncte procentuale în cazul persoanelor fizice și 3 puncte procentuale în cazul companiilor).
Grafic 2.10 – Evoluția marjelor de dobândă la creditele și depozitele în sold
Dobânzile practicate de bănci la creditele și depozitele noi având drept contrapartidă clientela nebancară (Grafic 2.11) au fost influențate în măsură limitată de impulsurile politicii monetare, băncile menținând rate ridicate ale dobânzii oferite unor categorii de debitori, percepute ca fiind mai riscante. Astfel, în perioada parcursă de la ultimul raport asupra stabilității financiare, s-au manifestat următoarele tendințe:
(i) băncile au stopat în semestrul II 2010 ajustarea descendentă a ratelor dobânzilor aferente creditelor acordate în lei persoanelor fizice, iar începutul anului curent a consemnat o majorare semnificativă a acestora (cu 2 puncte procentuale, până la 13,5 % în februarie 2011, după care a urmat o stabilizare la nivelul de 12 % în trim. II anul curent). Nivelul menționat este inferior celui calculat pe baza soldului mediu al creditelor cu 2 puncte procentuale, dar continuă să se situeze peste rata dobânzii de politică monetară;
(ii) reacția băncilor a fost mai favorabilă în cazul creditelor în lei acordate companiilor (rata dobânzii percepută acestei categorii de clienți a scăzut cu 2 puncte procentuale în iunie 2011 comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior);
Grafic 2.11 – Evoluția marjelor de dobândă la creditele și depozitele noi
2.7.3. Calitatea creditelor
Prelungirea perioadei de contracție a activității economice și măsurile adoptate de guvern pe linia consolidării fiscale în anul 2010 (având ca efect diminuarea veniturilor aparținând unor categorii largi de debitori) au contribuit la continuarea tendinței de deteriorare a calității portofoliilor de credite deținute de bănci. Înrăutățirea calității activelor reflectă și faptul că relansarea așteptată a activității de creditare nu a avut loc în anul 2010, iar semnalele sunt încă timide în anul curent. Banca centrală evaluează calitatea portofoliilor de credite deținute de bănci pe baze mixte (contabile și prudențiale).
Pe fondul mediului economic incert în care băncile au operat de la începutul crizei financiare internaționale, ponderea creditelor neperformante 28 (calculate la expunere brută 29 pe baza datelor din raportările prudențiale) în total credite și dobânzi clasificate a continuat să descrie o traiectorie ascendentă (Grafic 2.12). Ritmul de deteriorare a indicatorului s-a temperat începând cu anul 2010 (majorarea s-a cifrat la 1,5 puncte procentuale în primul semestru al anului 2011, la 4 puncte procentuale în anul 2010 și 5 puncte procentuale în 2009). La finele lunii iunie 2011, ponderea creditelor și dobânzilor restante de peste 90 de zile în total credite și dobânzi clasificate era de 13,4 % în total portofoliu de credite clasificate.
Grafic 2.12 – Creditele neperformante
Pentru perioada viitoare, Banca Națională a României are în vedere încurajarea băncilor de a se implica mai mult în procesul de accesare a fondurilor europene la nivelul României prin acordarea unui tratament mai favorabil în materia provizionării creditelor pentru garanțiile emise de băncile multilaterale de dezvoltare, precum și extinderea acestui tratament prudențial și pentru alte garanții considerate similare în ceea ce privește calitatea protecției creditului.
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ: FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE CREDITARE A UNEI SOCIETĂȚI COMERCIALE
3.1. Propunerea de creditare, atribuția serviciului de creditare
Obiective: – să se decidă dacă un credit să fie acordat sau nu;
– să se determine condițiile creditului (durata, valoarea, rata dobânzi, comisioane și garanții, condiții suplimentare);
Toate deciziile referitoare la creditele acordate de o bancă sunt luate, în prealabil, de Comitetul de Analiză a Creditelor existent la nivelul fiecărei sucursale.
Pentru creditele care depășesc componenta de aprobare a Comitetul de Analiză a Creditelor din sucursale, în urma avizului favorabil al acestuia, înaintează întreaga documentație spre aprobarea Direcției Creditare din Centrala băncii respective.
Direcția Creditare, în urma analizei, propune spre aprobare creditul conform componentelor de aprobare ale organelor de decizie existente la nivelul Centralei.
Formularea unei propuneri de credit
Pe baza informațiilor culese, a analizei și aprecierii resurselor, administratorul de credite întocmește un referat de creditare. După însușire și semnare de către șeful compartimentului de creditare și de către juristul unității teritoriale, referatul se prezintă spre aprobare-avizare în Comitetul de Analiză a Creditelor din sucursala.
Comitetul de Control al Calității
Înainte ca propunerea de credit să fie prezentată Comitetul de Credite, administratorul de credite o va prezenta, împreună cu toate informațiile pe care se bazează, Comitetului de Control al Calității (C.C.C.) pentru examinare.
C.C.C. poate examina și cererile de credit care au fost acceptate și care după părerea administratorului de credite – bazată pe informațiile culese și analizate – trebuie să fie respinse. În asemenea situații C.C.C. va hotărî dacă acest caz să fie închis sau nu.
Funcția C.C.C. este de a asigura , printr-o verificare, că numai propunerile de credite viabile vor fi remise Comitetului de Credit.
Membrii C.C.C. vor examina evaluarea entității care urmează a fi finanțată sau nu, și vor verifica în special dacă evaluarea credibilității solicitantului , a situației lui financiare și a capacității de rambursare a creditului, este efectuată cum se cuvine și în conformitate cu acest C.C.C. se va putea întruni de îndată ce un administrator de credite va crede că un caz poate fi remis Comitetului de Analiză a creditelor sau în anumite zile fixate dinainte.
C.C.C. poate decide asupra uneia din cele 3 acțiuni diferite indicate mai jos :
Să închidă cazul – aceasta înseamnă că C.C.C. ,după ce a analizat toate aspectele relevante (eligibilitatea formală, credibilitatea, capacitatea de rambursare, riscurile) , nu este de părere că împrumutul trebuie acordat, cazul este înregistrat în registrul privind „Situația creditelor respinse” și se formulează un răspuns în scris clientului refuzat la finanțare;
Să culeagă sau să verifice mai multe informații – pe baza experienței și calificării lor, membrii C.C.C. pot ridica probleme sau pot vedea riscuri posibile care nu au fost recunoscute de către administratorul de credite care se ocupă de cerere; de fapt, principiul „celor patru (sau mai mulți) ochi” reduce riscul de eroare; într-un asemenea caz administratorul de credite va culege informațiile suplimentare cerute sau va face înregistrările suplimentare necesare și va prezenta din nou cazul la C.C.C., fără întârziere;
Să prezinte propunerea de credit Comitetului de Credite – este cazul în care C.C.C. decide că analiza este completă și exactă și că toate documentele sunt în ordine; administratorul de credit va contacta membrii Comitetului de Credite și va distribui copii ale documentului de credit membrilor acestuia cu cel puțin 24 ore înainte de data ședinței.
Comitetul de Analiză a Creditelor
Comitetul de Analiză a Creditelor este organul în competența căruia se află decizia de a fi sau nu aprobat un credit, dacă aceasta se află în competența acestuia de a aproba sau de a aviza un credit aflat în competența altor organe de a aproba.
Pe lângă aprobarea /avizarea creditelor Comitetul de Analiză a Creditelor are și alte atribuții legate de monitorizarea și supravegherea riscului de credit.
4.2. Analiza activității clienților băncii Studiu de caz : S.C. ANTECO S.A . PLOIESTI
4.2.1. Analiza documentelor de creditare
Persoanele juridice care solicită credite trebuie să depună următoarele documente :
Cerere tip semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant;
Aprobarea organului de conducere potrivit statutului și legilor în vigoare, de exemplu OUG nr.20/2001, art.1, pentru angajarea creditului , constituirea de garanții și persoanele desemnate să angajeze societatea în relația cu banca;
Ultimele două rapoarte contabile (anuale sau semestriale) vizate DGFPCES, însoțite de balanțele de verificare și Raportul Comisiei de Cenzori ( în cazul în care societatea este pe acțiuni), precum și ultima balanță de verificare contabilă, împreună cu „Situația rezultatelor financiare „ și „Situația Patrimoniului”;
Bugetul de venituri și cheltuieli anual cu defalcare pe trimestre pentru toată perioada de creditare (excepție pentru creditele pe documente în curs de încasare și facilități de cont);
Fluxul de numerar pe perioada creditării;
Situația creanțelor și datoriilor curente și restante, în funcție de vechime;
Situația disponibilului și creditelor la alte bănci;
Copii după contractele de credit închiriate cu alte bănci, dacă este cazul;
Planul de afaceri;
Situația clienților cu care societatea se află în litigiu și măsuri de recuperare a creanțelor , dacă este cazul;
Documente privind spațiul în care se desfășoară activitatea pe toată durata creditării;
Contractele de aprovizionare și desfacere, acorduri, înțelegeri etc.(în copie);
Acte de proprietate pentru bunurile aduse în garanție, în copie, pe care se va înscrie conformitatea cu originalul, iar în cazul autovehiculelor luate în garanție se va reține cartea de identitate în original;
Alte documente care se consideră a fi necesare;
Administratorul de credite va consulta dosarul juridic existent și eventual va solicita completare lui.
4.2.2 Prezentarea S.C. ANTECO S.A. PLOIESTI
S.C. ANTECO SA cu sediul în PLOIESTI , str. LAMAITEI ,nr.2, a fost înființată la data de 29.11.1992 cu domeniul principal de activitate – FABRICAREA DE MOBILA – cod CAEN 3109.
A început activitatea pe un teren de 39.000 mpdin cartierul BEREASCA din municipiul PLOIESTI .
Firma are capital integral privat, iar forma de organizare este cu mai multi asociati , iar administrator este domnul ILISIE MIRCEA .
Conform structurii organizatorice firma are 70 de angajati – personal de execuție și administrativ .
Activitatea principală a firmei constă fabricarea de mobila .
Firma a înregistrat în anul :
– 2011 – cifra de afaceri = 3.855.920 lei;
– profit brut = 16.471 lei;
– 2012 – cifra de afaceri = 3.701.904 lei;
– profit brut = 7.774 lei;
Piața
Cerea de mobila – in special scaune – este nelimitată atât la intern cât și la export, iar prioritar este cel care oferă prețul cel mai bun , cu plata la livrare și cumpără cantități importate de marfuri . Potențiali cumpărători sunt unitățile din turism si populatia .
Livrarea se efectuează în baza unor contracte ferme încheiate pe o perioadă de timp determinată , la prețuri foarte bune.
Prețul de achiziție al materiei prime de la centru la centru funcție de prețurile practicate de firmele concurente din zonă, prețul de livrare este obținut de la beneficiari la un nivel stabilit. Când beneficiarul este exportator direct poate acorda prețul maxim în conformitate cu contractele pe care le au în derulare.
Analiza managerială
Structura de conducere a S.C. ANTECO S. A. se prezintă astfel:
Consiliul de administrație
Reprezentanți legali ai societății
Pentru a vedea performanțele echipei manageriale este necesar a fi prezentate valorile înregistrate de principalii indicatori care se regăsesc în cadrul contului de profit și pierderi.
Vom prezenta în continuarea acestui subcapitol fiecare indicator în parte, referitor la evoluția lui.
1. Cifra de afaceri reprezintă suma totală a veniturilor din operațiuni comerciale efectuate de firmă într-o perioadă de timp determinată, dar care nu include veniturile financiare și excepționale.
Interesul oricărui întreprinzător vizează o creștere a cifrei de afaceri pentru obținerea unui profit cât mai mare sau a unuia moderat , dar cu un grad de certitudine în viitor. Evoluția acestui indicator este reliefată prin intermediul graficului :
După cum se poate observa , cifra de afaceri are o evoluție ascendentă în perioada 30.06.2011 – 30.09.2012, după care înregistrează o evoluție descendentă.
Un alt indicator este Rezultatul (Profitul) brut al exploatării, care ca relație de calcul se exprimă astfel :
Rb expl = Venituri din exploatare – Cheltuieli de exploatare
Acest indicator înregistrează o creștere în perioada 30.06.2011-30.09.2012 , după care , în perioada 30.09.2012-31.03.2013 înregistrează o scădere.
În perioada 30.06.2012-30.09.2012 societatea ANTECO SA a înregistrat profit ca apoi, în perioada 30.09.2012-31.03.2013 să înregistreze o evoluție descendentă datorită unor cheltuieli financiare nejustificate din punct de vedere al rentabilității.
Societatea înregistrează o pierdere excepțională datorită cheltuielilor excepționale care sunt mai mari decât veniturile excepționale.
Societatea a înregistrat o creștere a profitului în perioada 30.06.2012-30.09.2012 cu 51 mil. lei , după care , în perioada 30.09.2012-31.03.2013 a înregistrat o evoluție descendentă datorită cheltuielilor mari efectuate.
În urma aplicării procentului de impozitare și scăderea acestuia din profitul brut a rezultat profitul net al firmei, astfel:
30.06.2012 – PN = 15
30.09.2012 – PN = 40
31.03.2013 – PN = 39
PN = PB – Impozit profit
Atât pe baza rezultatelor obținute în urma calculării indicatorilor, cât și al graficelor de evoluție se constată că echipa managerială a depus eforturi deosebite pentru creșterea rentabilității economice a firmei chiar dacă profitul brut a scăzut în perioada 30.09.2012-31.03.2013.
Analiza economico – financiară a S.C. ANTECO S.A.
Analiza financiară se bazează pe informațiile financiare furnizate de client. Prin aceasta banca urmărește să identifice și să cuantifice riscul performanței clientului, riscul de lichiditate, riscul legat de structura capitalului și riscul finanțării.
Riscul performanței clientului se referă la posibilitatea ca acesta să nu aibă o performanță satisfăcătoare , să nu genereze profituri acceptabile care să-i asigure capacitatea proprie de finanțare.
Analiza financiară a clientului este structurată pe mai multe etape, pe care le vom prezenta în acest subcapitol, astfel:
Analiza ciclului capitalului circulant
Analiza indicatorilor de performanță
Analiza structurii capitalului, a gradului de îndatorare
Analiza lichidității
Analiza ciclului capitalului circulant
Analiza ciclului capitalului circulant este considerată o analiză primară care nu oferă o imagine prea clară asupra situației financiare a clientului , ci mai de grabă o imagine asupra eventualelor probleme pe care le are clientul.
Capitalul circulant este definit ca diferența dintre activele circulante și pasivele curente :
CC = Ac – Pc , unde CC – capital circulant
Ac – active circulante
Pc – pasive curente
Ciclul capitalului circulant este dat de suma dintre :
Perioada creditorilor + perioada de producție + perioada debitorilor + perioada de stocare a materiilor prime + perioada de stocare a produselor finite
În situația S.C. ANTECO S.A.. evoluția capitalului circulant se prezintă astfel:
Tabel nr. 1
Calculul capitalului circulant
În perioada 30.06.2012 – 30.09.2012 s-a înregistrat o evoluție descendentă a capitalului circulant, dar în următoarele 6 luni acesta a avut o creștere spectaculoasă.
Analiza indicatorilor de performanță
Analiza indicatorilor de performanță pornește de la situațiile financiare tradiționale ale clientului (bilanț contabil, contul de profit și pierderi) pentru evaluarea profitabilității clientului.
Orice firmă are inițial la dispoziție un capital pe car-l investește în procurarea spațiului, mijloacelor fixe, materiilor prime, materialelor, forței de muncă, necesare pentru desfășurarea obiectului de activitate propriu.
Prin urmare, profitul obținut de firmă este relevant dacă este comparat cu capitalul utilizat pentru obținere lui.
La S.C. ANTECO SA am determinat ca indicator primar al performanței rentabilitatea capitalului utilizat.
Tabel nr.2 Calculul rentabilității capitalului utilizat
Din tabel rezultă o creștere a acestui indicator în perioada 30.06.2012 – 30.09.2012 , dar în următoarele 6 luni se înregistrează o evoluție descendentă.
Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra analizei rentabilității capitalului utilizat vom urmării evoluția următorilor indicatori:
Marja profitului
Eficiența (rotația) activelor
Marja profitului reflectă profitabilitatea vânzărilor și se calculează conform relației :
Aceasta trebuie să aibă o evoluție ascendentă, în caz contrar indicatorul reflectă probleme în vânzarea produselor.
La S.C. ANTECO SA . situația se prezintă astfel:
Tabel nr.3 Calculul marjei profitului
În perioada 30.06.2012 – 30.09.2012 marja profitului înregistrează o creștere , după care în următoarele 6 luni să înregistreze o descreștere care demonstrează că sunt probleme în domeniul vânzărilor.
Societatea trebuie să acționeze în acest domeniu pentru ca acest indicator să înregistreze din nou o creștere.
Eficiența (rotația) activelor reflectă capacitatea de a genera vânzări și se calculează astfel :
Tabel nr.4 Calculul eficienței activelor
Din tabel rezultă o evoluție ascendentă în perioada 30.09.2012-31.03.2013 ceea ce denotă o scădere a vânzărilor în această perioadă față de perioada anterioară când a fost înregistrată o creștere a eficienței activelor.
Analiza structurii capitalului
În cazul S.C. ANTECO SA situația datoriilor și a gradului de îndatorare se prezintă astfel:
datoriile societății – la bugetul de stat
– alte datorii de valoare și importanță mică
Tabel nr.5 Calculul gradului de îndatorare
Din tabel rezultă o creștere a gradului de îndatorare în perioada 30.09.2012-31.03.2013 ceea față de perioada precedentă ceea ce denotă o creștere a datoriilor pe care le are societatea.
Analiza lichidității
Lichiditatea este foarte importantă atât pentru client cât și pentru bancă.
Studiul lichidității are drept scop aprecierea capacității unui client de a face față datoriilor sale prin transformarea continuă și progresivă a activelor sale circulante.
Relația de calcul a lichidității generale este :
În cazul S.C. ANTECO SA lichiditatea generală se prezintă conform tabelului nr.6
Tabel nr.6 Calculul lichidității generale
Acest indicator înregistrează o creștere în perioada 30.09.2012-31.03.2013 față de perioada precedentă de unde rezultă o creștere a lichidității pe care le deține societatea.
4.2.3. Analiza bonității la S.C. ANTECO S.A.
Conform lucrării „Băncile – mica enciclopedie” – Anton Constantin C. Kirițescu, Emilian M.Dobrescu- moțiunea de bonitate este definită ca o formă a încrederii pe care o reprezintă o persoană juridică sau fizică în momentul încheierii unei operațiuni economico-financiară , în special pe bază de credit.
De altfel, bonitatea cuprinde o serie de indicatori microeconomici, la nivel de firmă, care arată gradul de credibilitate al firmei .
Acești indicatori sunt:
lichiditatea imediată;
solvabilitatea patrimonială;
rata profitului net;
gradul de îndatorare;
gradul de acoperire a dobânzii.
La S.C. ANTECO SA valorile indicatorilor de bonitate se prezintă conform tabelului nr.1.
Tabel nr.1 Valorile indicatorilor de bonitate
Ratingul solvabilității la ultimul bilanț = 4,4
Ratingul solvabilității la ultima balanță = 4,4
Se va prezenta graficul de evoluție a ratingului pentru indicatorii de bonitate.
Ratingul obținut încadrează clientul într-o performanță bună.
INDICATORII DE BONITATE
Indicatorul de lichiditate
Rata lichidității rapide se determină cu ajutorul relației :
unde, RLR = rata lichidității rapide
AC = active circulante
ST = stocuri
DTS = datorii pe termen scurt
Acest indicator arată capacitatea firmei de a face față plăților exigibile prin active cu lichiditate rapidă , sau ce pot fi transformate în lichiditate în termen scurt (maxim o lună). O lichiditate rapidă bună este atunci când indicatorul are o valoare de peste 120%.
În cazul existenței unor clienți incerți, ei trebuie excluși de la numărătorul fracției.
Indicatorul de solvabilitate
Solvabilitatea patrimonială se determină cu ajutorul relației:
unde, SP – solvabilitate patrimonială
CP – capital propriu
TP – total pasiv
Acest indicator reflectă gradul în care agentul economic poate face față obligațiilor de plată din surse proprii, indicând ponderea surselor proprii în total pasiv.
O posibilitate patrimonială bună este atunci când indicatorul are o valoare de peste 50%.
Indicatorul de profitabilitate (rentabilitate)
Rata (marja ) profitului net se determină cu ajutorul relației:
unde, RPN – rata profitului net
PN – profit net
CA – cifra de afaceri
Acest indicator arată în ultimă instanță viabilitatea afacerii , nivelul la care managementul a reușit să pună în valoare afacerea.
O rata a profitului net bună este atunci când indicatorul are o valoare de peste 12%.
Indicatorii de echilibru financiar
Gradul de îndatorare se determină cu ajutorul relației :
unde, GÎ – gradul de îndatorare
DT – datorii totale
TP – total pasiv
Acest indicator arată ponderea datoriilor în totalul resurselor agentului economic, iar un grad de îndatorare bun este atunci când indicatorul are valoarea de sub 30%.
Gradul de acoperire a dobânzii se determină cu ajutorul relației :
unde, GAD – gradul de acoperire a dobânzii
PE – profitul din exploatare
ChD – cheltuieli cu dobânzile
Acest indicator reflectă capacitatea firmei de a face față dobânzii bancare (dobânzile achitate + dobânzile neachitate).
4.2.4. Analiza efectivă a solicitării de credit
1. OBIECTUL CERERII
1.1. Cererea suplimentării liniei de credit , înregistrată la bancă sub nr.2750 / 13.05.2013 a S.C. ANTECO SA cu sediul în PLOIESTI , str. LAMAITEI nr. 2 Reg.Com. J29/96/1991,
Cod Fiscal 1351808.
1.2. Valoarea creditului (liniei de credit) :350.000 lei care 200.000 lei reprezintă linia de credit + 150.000 lei suplimentare.
1.3. Termen de acordare : 6 luni
1.4. Destinația : finanțarea activității curente
2. INFORMAȚII DESPRE CLIENT
2.1. Data începerii activității : 18.05.1991
2.2. Obiectul principal de activitate: fabricarea de mobila CAEN 3109;
2.3. Capitalul social: – subscris 4.093.446 lei
– vărsat 4.093.446 lei
2.4. Structura capitalului social: – privat 100%
– străin – %
– stat – %
2.5. Conducerea unității:
Consiliul de administrație
Reprezentanți legali ai societății
2.6. Competența de aprobare pentru contractarea creditului și pentru constituirea de garanții din patrimoniul societății (conform statutului sau actului constitutiv) o are ILISIE MIRCEA.
2.8. Clientul NU face parte dintr-un grup de persoane fizice sau juridice reprezentând „un singur debitor” (conform normei BNR nr.8/1999).
2.9. Nr.mediu de salariați:70
3. RELAȚIA CU BANCA
3.1. Relația de cont cu BCR
a. data deschiderii contului 01.10.2002
b. rulaj mediu lunar 1.332 mii. lei
c. comisioane încasate : – în anul precedent 7,8 mii lei
– în anul curent 1,3 mii lei
d. comisioane neîncasate (dacă există) 0 mii lei
3.2. Relația de creditare cu BCR
a) Total angajamente anterioare acordate de BCR ( la data analizei):
TOTAL: 230.000 LEI
b) dobânzi încasate: – anul precedent 6,7 mii lei
– anul curent 12,6 mii lei
c) dobânzi neîncasate (dacă există) 0 mii lei
d) situația rescadențărilor / reeșalonărilor / suplimentărilor: NU ARE
Relații de creditare cu alte bănci:NU ARE
Rulaje în conturi curente:
3.5. Disponibilități în lei și valută în conturi la data analizei:
a – la BCR: – în lei 74 mii. lei
– în valută 0 (echiv. Mii. lei)
b – la late bănci (numai pe bază de extrase de cont):
– în lei 0 mii. lei
– în valută 0 (echiv. Mii. lei)
4.DATE PRIVIND ACTIVITATEA CLIENTULUI
4.1. Contul de profit și pierdere:
mii. lei
4.2. Situația patrimoniului
mii. lei
Mii. lei
4.2.1. Analiza stocurilor
Total stocuri . 134 mii. lei, din care :
Mii.lei
NOTĂ : Stocurile în sumă de 134 mii. lei reprezintă materii prime+materiale
4.2.2. Analiza creanțelor
Total creanțe : 53 mii. lei , din care:
Mii.lei
Notă: Alte creanțe în sumă de 53 mii.lei reprezintă creanțe de recuperat de la buget.
Rotația creanțelor = 3 zile
4.2.3. Analiza datoriilor
Total datorii 493 mii.lei, din care :
– total credite bancare: 0 lei
– alte datorii : 493 mii.lei
Alte datorii :
Mii.lei
NOTĂ: Furnizorii interni în sumă de 16 mii.lei reprezintă datoriile de achitat în termen.
Datoriile la buget în sumă de 267 mii. lei sunt reprezentate de :
CASS – 10 mii.lei
Șomaj – 0 mii.lei
Alte impozite și taxe – 29 mii.lei
Impozit pe salarii – 0 mii.lei
Fond de sănătate – 44 mii.lei
Impozit pe profit – 184 mii.lei
Alte datorii în sumă de 50 mii.lei sunt reprezentate de dividendele de plată.
4.3. Analiza bonității și stabilirea ratingului solvabilității :
Ratingul solvabilității la ultimul bilanț = 4,4
Ratingul solvabilității la ultima balanță = 4,4
4.4. Ratingul de creditare și stabilirea comisionului de risc:
Ratingul de solvabilitate la ultima balanță: 4,4
Indicatorul garanției creditului: 3,2
Termenul de acordare : 6 luni
Factori
Ratingul de creditare obținut: 3
Comisionul de risc rezultat: 2,2
4.5. Clientul solicitant nu figurează la data prezentei în fișierul național al CIP conform cererii nr.181/05.05.2013
4.6. Clientul solicitant nu figurează la data prezentei cu sume restante în CRC conform cererii nr.181/05.05.2013.
6. GARANȚII
6.1. Garanții oferite de client:
6.2. În urma verificării faptice din data de 02.05.2013 a bunurilor aduse în garanție au rezultat următoarele: Terenul se află în comuna Valea Călugărească, sat Valea Largă care dispune de următoarele utilități: rețea de apă, energie electrică, 2 puțuri absorbante și cămin apa. Terenul are o suprafață de 4.424 mp, aflându-se în intravilanul comunei Valea Călugărească , iar autoturismul este în perfectă stare de funcționare.
6.3. Evaluarea garanțiilor a fost făcută la data de 02.05.2013 , la valoarea de 776.080 lei.
6.4. Garanții acceptate:
6.5. Gradul de acoperire cu garanții:
Valoarea creditului + dobânzi aferente: 376.250 lei
Valoarea garanțiilor ponderate: 499.340 lei
Gradul de acoperire cu garanții: 133%
6.6. Asigurarea garanțiilor se face înainte de acordarea creditului, iar polițele de asigurare cesionate în favoarea băncii vor fi păstrate la dosarul de credit cu documentele originale.
7. Componența creditului este la nivelul BCR Ploiești.
4.2.5. Adoptarea deciziei de creditare pe termen scurt
În baza analizei efectuate propunem suplimentarea liniei de credit în următoarele condiții :
Valoarea : 350.000.000 lei
Destinația: finanțarea activității curente
Durata : 6 luni
Scadența: 6 luni de la angajarea creditului
Garanții: ipoteca asupra teren situat în Valea Călugărească, sat Valea Largă, jud.PH, în tarlaua 3, parcele 1,3 și 4 , cu proprietate a S.C. ANTECO SA , în valoare de 317.000.000 lei și gaj fără deposedare asupra autoturism Renault Megane Classic, proprietate a domnului Iordache Nicolae, în valoare de 408.080.072 lei
Dobândă de bază propusă: 30% pe an, revizuibilă pe toată perioada
– Comisioane, analiza și instrumentarea documentației la solicitarea creditului = 0,1% din valoare creditului dar nu mai puțin de 500.000 lei
Comisioane de utilizare = 5% pe an, calculată lunar la soldul neangajat di credit
Reeșalonare / rescadențare = 2% din valoarea sumei reeșalonate/rescadențate
Gestionarea creditului = 0,15% aplicat la soldul mediu al creditului din luna precedentă
Comision de risc = 1% aplicat la valoarea creditului
Directorul și administratorul de credite au verificat pe teren afacerea și bunurile aduse în garanție acceptate la valoarea de 499.340.036 lei.
În ședința din data de 15.05.2013 a avizat și a aprobat suplimentarea liniei de credit solicitată de S.C. ANTECO SA –PLOIESTI .
CONCLUZII
Sistemul băncilor comerciale românești s-a format și a început să se consolideze din 1990, legislația în vigoare și contextul macroeconomic favorizând opțiunile strategice pentru profilul de universalitate. Implicarea băncilor în finanțarea unei economii aflate în plin proces de restructurare, ale cărei efecte s-au resorbit de hiperinflație, deficite bugetare și comerciale, depreciere valutară, contractarea consumului de bunuri și servicii, a determinat o permanentă înăsprire a climatului de afaceri și agravarea riscurilor în activitatea curentă.
În consecință, îmbunătățirea managementului riscurilor bancare reprezintă un obiectiv obligatoriu al politicilor de dezvoltare durabilă, atât la nivelul fiecărei bănci în parte, cât și la nivel global. În același timp însă, potențialul încă redus al pieței de capital, al pieței secundare a titlurilor de stat, precum și al piețelor specifice pentru valorificarea garanțiilor, concomitent cu utilizarea incompletă a instrumentelor financiare moderne, limitează foarte mult alternativele practice de diminuare a riscurilor, făcând necesară aplicarea unor tehnici adaptate situațiilor concrete.
Ca în orice afacere, într-o bancă, managementul riscului este în primul rând responsabilitatea consiliului de administrație și, implicit, a comitetului de direcție, care reprezintă managementul executiv. Obiectivul fundamental al consiliului de administrație vizează tratarea riscurilor într-o manieră care să întărească veniturile acționarilor, concomitent cu minimizarea potențialelor daune, având în vedere în același timp protejarea intereselor clienților și personalului propriu. În egală măsură, consiliul trebuie să se preocupe de asigurarea unui plan operațional de supraviețuire și refacere în cazul producerii unor pagube, indiferent de precauțiile luate. Responsabilitatea pentru managementul zilnic al riscurilor rămâne în sarcina echipei executive.
Considerăm că infrastructura dezirabilă pentru coordonarea procesului de gestionare a riscurilor bancare ar trebui să cuprindă:
pentru riscul de creditare – un comitet de credit care să direcționeze politicile, strategia, structura portofoliului și analiza, respectiv sancționarea expunerilor mari;
pentru riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii și riscul de preț – un comitet de gestionare a activelor și pasivelor;
pentru riscurile de operare – recomandăm crearea unei unități centrale, care să acționeze ca un consultant și coordonator, cu atribuții în domeniul uniformizării metodologice și al raportărilor către consiliul de administrație;
pentru riscul de solvabilitate – apreciem că planificarea și managementul capitalului este o responsabilitate comună a președintelui comitetului de direcție și a șefului departamentului financiar.
Este de dorit, de asemenea, pentru coerența demersului, să se creeze un nivel superior de coordonare, respectiv un comitet de management al riscurilor, menit să supervizeze activitatea celorlalte organisme și să asigure o unică interfață cu consiliul de administrație.
Datorită ponderii semnificative ce revine creditelor în portofoliul băncilor comerciale, putem conchide că riscurile asociate acestora trebuie să focalizeze, în mod deosebit, atenția managerilor bancari. Cunoscând că riscul poate fi identificat, monitorizat și diminuat, dar niciodată eliminat, pentru a se proteja, băncile trebuie să dezvolte un set de politici generale (în funcție de prevederile legale și reglementările băncii centrale), politici specifice (în raport de strategia de dezvoltare a băncii) și politici sectoriale (limite de expuneri pe ramuri și sectoare de activitate, pe zone și unități teritoriale).
Un ultim aspect demn de reținut în contextul concluziilor de față, se referă la necesitatea consolidării continue a capitalurilor proprii, preponderent pe seama creșterii profiturilor. Astfel, pentru desfășurarea unei activități normale de către băncile care operează în economiile de tranziție, este necesară urmărirea realizării unui indice de adecvare a capitalului de minimum 15 – 17%, în condițiile creșterilor de capital cu cele ale activelor riscante.
Pe de altă parte, pentru cunoașterea și evaluarea situației economico-financiare prezente și de perspectivă a clienților săi, precum și pentru aprecierea riscului bancar în activitatea de creditare, banca trebuie să-și asigure o bază de informații asupra fiecărui client, pe care trebuie să o actualizeze și să o monitorizeze permanent.
Principalele surse de informații folosite de bănci pentru asigurarea bazei de informații, în vederea monitorizării clienților, sunt:
Informații obținute de la client:
din cererea de deschidere de cont, cererea de credit;
din contractul de societate și statutul societății;
din bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere, raportările contabile periodice, balanțele de verificare și alte situații financiare.
Informații din evidențele băncii privind:
volumul total de credite aprobat și acordat și duratele de rambursare;
volumul de încasări și plăți lunare;
incidente apărute în derularea operațiunilor de plăți fără numerar, a operațiunilor de creditare;
serviciul datoriei.
Informații din surse exterioare, care por fi obținute de la:
B.N.R.;
Registrul Comerțului;
organisme specializate;
alte bănci și organisme care au relații cu clienții;
Comisia Națională pentru Statistică etc.
Băncile comerciale sunt instituții concepute funcțional pentru gestionarea riscurilor. Acest adevăr, care a căpătat valențe profunde în experiența economiilor de piață din ultimii ani, pe măsură ce fenomenul globalizării redimensionează mediul de afaceri și relațiile internaționale, impune băncilor românești adaptări comportamentale în consecință. Managementul riscurilor bancare devine astfel un test de competență și competitivitate pentru integrarea în sistemul financiar mondial.
Concluzii și propuneri
Indiferent de forma de proprietate și de profitul pe care l-a obținut într-un anumit exercițiu, fiecare întreprindere întâmpină probleme de natură financiară atunci când achiziționează, deține sau cedează monedă și titluri, perioadă în care singura sursă de finanțare la care se poate apela ramâne creditul bancar. Finanțarea prin credite are menirea de a completa capitalul necesar inițierii afacerii și desfășurării activității curente.
În general, creditul trebuie să satisfacă numai nevoile temporare ale afacerilor, să suplinească insuficiența temporară a capitalului agenților economici, deoarece, în caz contrar ar degenera într-o simplă vărsare de fonduri. Principalele probleme cu care se confruntă IMM-urile sunt: lipsa finanțării, diminuarea investițiilor, scăderea cererii interne și efectul psihologic al dificultăților de pe piața românească. 95% din băncile din România depind de capital străin, iar dezghețarea creditării este esențială, deoarece lipsa finanțării omoară și afacerile viabile. Una dintre condițiile de bază pentru ca o întreprindere să aibă acces la credit este să funcționeze de cel puțin un an. Indiferent de împrumutul solicitat, întreprinderea trebuie să fi înregistrat situațiile financiare la autoritățile fiscale, pe o perioadă care să acopere minim un an financiar complet. De cele mai multe ori, acesta este un criteriu eliminatoriu. Dacă firma are o existență mai mică de un an, băncile consideră că aprecierea riscului de neplată este dificil de realizat. Procentul creditelor nou acordate întreprinderilor, entităților nefinanciare de către băncile private de pe piața româneasca a înregistrat o scădere în martie 2010 față de aceeași perioadă a anului trecut, această scădere fiind consemnată pe toată linia: credite până la un an; credite acordate pe o perioadă între unu și cinci ani; credite pe mai mult de cinci ani.
Din momentul depunerii cererii de creditare și până la acordarea efectivă a creditului, relația bancă – client trebuie să parcurgă anumite etape: depunerea cererii de creditare; analiza agentului economic din punct de vedere juridic, tehnic si economico – financiar; prezentarea garanțiilor aferente creditului și încadrarea în grupe de bonitate.
Prin analiza conjugată a rezultatelor obținute de către specialiștii băncii, agenții economici sunt încadrați în vederea acordării creditului, în mai multe grupe denumite categorii de performanță: categoria A – standard; Categoria B – în observație; categoria C – substandard; categoria D – îndoielnic și categoria E – pierdere. O analiză a dosarului de credit al unui credit bancar cuprinde două componente ale investigației: analiza managerială și analiza performanțelor economico-financiare, iar pentru încadrare se folosesc grile specifice pentru cele două componente ale analizei creditului, urmând ca încadrarea finală să reprezinte o medie a celor două categorii rezultate. În cazul în care clienții băncii au deja un portofoliu de credite angajate în perioadele anterioare, analiza solicitării unui nou credit se combină cu analiza serviciului datoriei.
Băncile sunt mai atrase de clienții companii mari, ca cifră de afaceri și număr de angajați, decât de întreprinderile mici și mijlocii. Firmele cu mai puțin de 10 angajați și/sau cifra de afaceri mai mică de 2 milioane de euro/an au avut mai puține șanse în anul care a trecut de a obține credite importante, și chiar și microcredite.
Este valabil pentru întregul sistem bancar european, nu doar pentru cel românesc.
BIBLIOGRAFIE
Anghel Marcel, Management financiar bancar, Editura Matrix Rom, București, 2001
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura Economică, București, 2002
Berea Octavian, Stoica Cornelia, Creditul bancar, Editura Expert, București , 2003
Boariu Angela, Creditarea bancară a activității de exploatare a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003
Cezar, Basno, Monedă, credit,banci, Ed. Economică, București, 1997;
Cezar, Basno; Dardac, Nicolae, Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;
Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă bănci și Politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005
Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, București, 2004
Dobre Elena, Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003
Dragotă Victor, Țâțu Lucian, Stoian Andreea, Dragotă Mihaela, Ce trebuie să știm când cumpărăm sau vindem o locuință, Editura All Back, București, 2005
Floricel, Constantin, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;
Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Editura C. H. Beck, București, 2006
I., Vida: Puterea executivă și administrația publică, București, 1994;
I.L., Georgescu., Drept comercial român, vol. I, București, 1999;
Ioan, Condor, Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;
Ioan, Popa: Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;
Ion, Gliga: Drept financiar și fiscal, Ed. All, București, 1999;
Ionescu Lucian, Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996
Iulian, Văcărel: Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;
Mihai Ilie, Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București, 2003
Octavian, Căpățână,; Brândușa, Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București, 1985;
Palferman D. Ford Ph., Elements of Banking, Pitman, London, 1989
Pascariu Gheorghe, Managementul serviciilor bancare – coordonate actuale și perspective, Editura Fundației Academice “Gh. Zane”, Iași, 2004
Paul, Bran, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1997;
Paul, Bran, Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale, Ed. “Tribuna Economică”, București, 1994;
Raul, Petrescu: Subiecții de drept comercial, București, 1993;
Sechelariu Sergiu, Bejan Ioan, Creditul ipotecar, Editura Deșteptarea, București, 2002
Silviu, Cerna, Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;
Smaranda, Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;
Smaranda, Angheni; Magda,Volonciu; Camelia, Stoica,; M.G., Lăstun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2000;
Stoica Maricica, Gestiunea bancară, Editura Lumina Lex, București, 2002
Tudorache Dumitru, Pârjol Toader, Monedă, bănci, credit, Editura Universitară, București, 2005
Turcu, Ioan, Operațiuni și Contracte Bancare, Tratat de drept bancar, Editura Lumina Lex, București, 2004
Ungureanu, Pavel, Banking – produse și operațiuni bancare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Vasile Turliuc, Vasile Cocris, Moneda si credit, Ed. Akarom, Iasi, 1998
Vasile, Radu: Moneda și politica fiscală, Ed. Uranus, București, 1994;
LEGISLAȚIE:
***Constituția României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;
***Codul civil român
***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;
***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;
*** Legea bancara nr. 58/05.03.1998 publicata in Monitorul Oficial nr. 121/23.03.1998, modificata prin O.U.G. nr. 137/18.10.2001, aprobata, modificata si completata prin Legea 357/06.06.2002 publicata in M. Of. Nr. 627/24.10.2001 si, respectiv, Legea 446/25.06.2002
***Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar publicată în M. Of. nr. 206 din 30 august 1996, modificată și aprobată prin Legea nr. 88/1997, publicată în M. Of. nr. 107 din 30 mai 1997;
***Ordonanta Guvernului nr. 51/1997 aprobata si modificata prin Legea nr. 90/1998 si Legea nr. 99/1999
***Ordinul nr. 1 din 21 ianuarie 1990 privind obiectul de activitate autorizat al băncilor, emis de Banca Națională a României, publicat în M. Of. nr. 57 din 9 februarie 1999;
***Normele nr. 2 din 24 ianuarie 1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator, director și cenzor al societăților bancare, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 42 din 28 februarie 1996;
***Normele nr. 1 din 7 ianuarie 1999 privind registrul bancar, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999;
***Normele nr. 2 din 22 ianuarie 1999 privind autorizarea băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare;
***Normele 3 din 22 ianuarie 1999 privind modificările în situația băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999;
***Normele nr. 7 din 16 aprilie 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 206 din 12 mai 1999;
***Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, emis de Banca Națională a României, republicat – cu renumerotarea textelor – în M. Of. nr. 121 din 24 martie 1999;
Raportul BNR asupra stabilitatii financiare a Romaniei pe anul 2011 – ISSN 1843-3243 (versiune online)
BIBLIOGRAFIE
Andronache G., Belean P. – „Finanțele publice ale României”, Editura Economică, București, 2003;
BANI ȘI BĂNCI, de Nicolae Hoanță;
Basno Cezar, Dardac Nicolae – "Sisteme de plati,compensari si decontari ", Ed.Didactica si Pedagogica, 2003;
Bazno, Cezar, Dardac, Nicolae, Management bancar, Ed. Economică, București, 2002;
BĂNCILE ȘI OPERAȚIUNILE BANCARE, Prof. Dr. Lucian C. Ionescu, Editura Economică.
Badea Mariana, Managementul riscului bancar, Editura Economică, 2010
Badea Leonardo, Adela Socol, Violeta Drăgoi, Imola Drigă, Managementul riscului bancar, Editura Economică, anul 2010
Bran Paul- "Finantele întreprinderii – gestionarea fenomenului microfinanciar", Ed. Economica, 1998
Bratonovic Brajovic, Sonja, Greuning, Hennie, Analiza și managementul riscului bancar, Ed. Irecson, București, 2004;
Căruntu C., Căruntu G. A. – „Analiza economico-financiară a firmei”, Editura Academică Brâncuși, Tg.-Jiu, 2002;
Căruntu C., Mărgulescu D., Mărgulescu S. – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Editura Hermes, București, 1999;
Cerna Silviu – "Banii si creditul în economia contemporana", Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1998
Cerna Silviu – "Sistemul monetar si politici monetare în economia contemporana", Ed. Enciclopedica, Bucuresti,
Chirițescu D. D., Nedeluț M., Duduială Popescu L. „Monedă și credit”, Editura Academică Brâncuși,Tg.-Jiu, 2003;
Ciutacu Florin – '' Drept bancar '' Ed. Themis Cart 2003 ;
Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Managementul bancar și analiza de riscîn activitatea de creditare, Ed. UAIC, Iași, 2007;
Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Tehnica operațiunilor bancare, Ed. UAIC, Iași, 2006;
Dănilă N., Berea A. O. – „Management bancar, fundamente și teorii”, Editura Economică, București, 2003;
Dănilă, N, Managementul lichidității bancare, Ed. Economică, București, 2002;
Dedu V. – „Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2003;
Ed.Tribuna economica 2003;
Georgescu Florin -'' Starea economico-sociala a României in anul 2000 '', Ed.Expert 2002;
GHID AL SISTEMULUI BANCAR, elaborat de Asociația Română a Băncilor,1996;
Goringu G. – „Dicționarul complet al economiei de piață”, Editura Danubius, Brăila, 2001;
Hurduc Natalita – ''Optimizarea activitatii bancii de retea'' , Ed. Expert , 2002;
Koch, Timothy, MacDonald, Scott, Bank Managament, Thomson South-Western, USA, 2003;
MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR, de Ion Nițu, Editura Expert;
Maniu, Isaic Măsurarea și analiza statistică a riscului În România
MICĂ ENCICLOPEDIE, de Costin C. Kirițescu, Emilian M. Dobrescu, Editura Expert;
Mihai Gheorghe si A. Imireanu -''Produse si servicii bancare în relatiile de plati
Motocu Marius- "Analiza eficientei economice în cadrul bancilor Comerciale" ,Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998
Muresan Maria – Gestionarea patrimoniului agentului economic ,Editura Dacia 2000;
Nițu I. – „Management financiar bancar”, Editura Expert, București, 2000;
Nițu, I., Managementul riscului bancar, Ed. Expert, București, 2000;
Olteanu, Mădălina, Managementul activelor bancare în România-Teză de doctorat, Biblioteca digitală ASE, Busurești, 2005;
Paxino D., Moșteanu N. R. – „Managementului riscurilor valutare și aplicațiile în tranzacțiile internaționale”,. Editura Sylvi, București, 2002;
Roman, Monica, Statistică financiar-bancară, Biblioteca digitală ASE, București, 2005;
Roxin L. – „Gestiunea riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1997;
si expertiza contabila",Ed. Economica 2004;
Spulbar C. – „Optimizarea managementului bancar”, Editura Universitară, Craiova, 1999;
Spulbăr, Cristi Marcel – Management bancar, Editura Manual universitar Craiova, 2008
Stârcea D., Medar L., Toader C. – „Interoperabilitate Analiză economică, Control și Audit financiar în instituțiile de control și audit”, Editura Universitară, Craiova, 2005;
stefan Craciun – "Auditul financiar si auditul intern -Controlul financiar
Stoica M. – „Managementul bancar”, Editura Economică, București, 1999;
Stoica, Maricica, Gestiune bancară, Ed. Luminalex, București, 2002;
STRATEGIE BANCARĂ, de Aurel Octavian Berea, Editura Expert;
Temes Ioan, – "Contabiliatatea bancara", Ed. Napoca Star, Cluj-Muresan Mariana Napoca, 1998
Todorache D., Rusu L., Târdea P. P., Ivan M. V. – „Management financiar-bancar ”, Editura Cartea Universitară, București, 2004;
Trenca Ioan – "Managementul operatiunilor bancare", Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 1999
Trenca Ioan – "Tehnica operatiunilor bancare", Univ. Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1990
Trenca Ioan – "Tehnica si operatiuni bancare", Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 2003;
Troacă V. – „Management financiar bancar”, Editura Academică Brâncuși, TG.-Jiu, 2002;
Turcu Ioan – "Operatiuni si contracte bancare", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994
Norma BNR numărul 1 din 9 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial din 20 aprilie 2001
BCR Raport Raport anual 2009 – www.bcr.ro
BNR Raport privind stabilitatea financiară 2012
*** – Dicționarul complet al economiei de piață, București, 1995;
*** – Legea bancară Nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare, privind activitatea bancară;
*** – Normele BNR nr. 17/2003, privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit;
*** – Normele BNR nr. 7/1999, nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit, nr. 9/1999, Raport al Direcției de Supraveghere BNR;
*** – Norme Metodologice ale B.C.R., nr. 1/2004 privind creditarea persoanelor juridice;
*** – Revista „Finanțe, bănci, asigurări”, nr. 9/1999, nr. 12/1998, nr. 7 și 8/1998, nr. 7și 8/2001, nr. 10/2001, nr. 12 și 13/2001;
Planul de conturi pentru societati bancare si normele metodologice de utilizare a acestuia, 1997;
Legea bancara nr.58/1998 ;
Normele BNR nr.7/1998 privind evidentierea în contabilitatea bancilor a creditelor si dobânzilor aferente constractelor de credit;
Legea nr.485\2003 "Legea privind activitatea bancara"
O.G.nr.10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul institutiilor de credit aprobata,completata si modificata prin Legea nr.278 din 23 iunie 2004;
Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Bancii Nationale a României ;
Regulamentul 4/2004 privind organizarea si functionarea a României a Centralei Riscurilor Bancare;
BIBLIOGRAFIE
Anghel Marcel, Management financiar bancar, Editura Matrix Rom, București, 2001
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura Economică, București, 2002
Berea Octavian, Stoica Cornelia, Creditul bancar, Editura Expert, București , 2003
Boariu Angela, Creditarea bancară a activității de exploatare a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003
Cezar, Basno, Monedă, credit,banci, Ed. Economică, București, 1997;
Cezar, Basno; Dardac, Nicolae, Operațiuni bancare, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1999;
Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă bănci și Politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005
Dănilă Nicolae, Retail banking, Editura Expert, București, 2004
Dobre Elena, Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003
Dragotă Victor, Țâțu Lucian, Stoian Andreea, Dragotă Mihaela, Ce trebuie să știm când cumpărăm sau vindem o locuință, Editura All Back, București, 2005
Floricel, Constantin, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1997;
Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Editura C. H. Beck, București, 2006
I., Vida: Puterea executivă și administrația publică, București, 1994;
I.L., Georgescu., Drept comercial român, vol. I, București, 1999;
Ioan, Condor, Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996;
Ioan, Popa: Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997;
Ion, Gliga: Drept financiar și fiscal, Ed. All, București, 1999;
Ionescu Lucian, Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996
Iulian, Văcărel: Finanțe publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1992;
Mihai Ilie, Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București, 2003
Octavian, Căpățână,; Brândușa, Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Academiei, București, 1985;
Palferman D. Ford Ph., Elements of Banking, Pitman, London, 1989
Pascariu Gheorghe, Managementul serviciilor bancare – coordonate actuale și perspective, Editura Fundației Academice “Gh. Zane”, Iași, 2004
Paul, Bran, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1997;
Paul, Bran, Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale, Ed. “Tribuna Economică”, București, 1994;
Raul, Petrescu: Subiecții de drept comercial, București, 1993;
Sechelariu Sergiu, Bejan Ioan, Creditul ipotecar, Editura Deșteptarea, București, 2002
Silviu, Cerna, Banii și creditul în economia contemporană, Ed. Enciclopedică, București, 1994;
Smaranda, Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;
Smaranda, Angheni; Magda,Volonciu; Camelia, Stoica,; M.G., Lăstun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2000;
Stoica Maricica, Gestiunea bancară, Editura Lumina Lex, București, 2002
Tudorache Dumitru, Pârjol Toader, Monedă, bănci, credit, Editura Universitară, București, 2005
Turcu, Ioan, Operațiuni și Contracte Bancare, Tratat de drept bancar, Editura Lumina Lex, București, 2004
Ungureanu, Pavel, Banking – produse și operațiuni bancare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
Vasile Turliuc, Vasile Cocris, Moneda si credit, Ed. Akarom, Iasi, 1998
Vasile, Radu: Moneda și politica fiscală, Ed. Uranus, București, 1994;
LEGISLAȚIE:
***Constituția României din 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;
***Codul civil român
***Codul comercial român din 1887, publicat în M.O. din 10 mai 1887;
***Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, publicată în M. Of. nr. 203 din 1 iunie 1998;
*** Legea bancara nr. 58/05.03.1998 publicata in Monitorul Oficial nr. 121/23.03.1998, modificata prin O.U.G. nr. 137/18.10.2001, aprobata, modificata si completata prin Legea 357/06.06.2002 publicata in M. Of. Nr. 627/24.10.2001 si, respectiv, Legea 446/25.06.2002
***Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar publicată în M. Of. nr. 206 din 30 august 1996, modificată și aprobată prin Legea nr. 88/1997, publicată în M. Of. nr. 107 din 30 mai 1997;
***Ordonanta Guvernului nr. 51/1997 aprobata si modificata prin Legea nr. 90/1998 si Legea nr. 99/1999
***Ordinul nr. 1 din 21 ianuarie 1990 privind obiectul de activitate autorizat al băncilor, emis de Banca Națională a României, publicat în M. Of. nr. 57 din 9 februarie 1999;
***Normele nr. 2 din 24 ianuarie 1996 privind procedura decăderii din calitatea de fondator, administrator, director și cenzor al societăților bancare, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 42 din 28 februarie 1996;
***Normele nr. 1 din 7 ianuarie 1999 privind registrul bancar, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1999;
***Normele nr. 2 din 22 ianuarie 1999 privind autorizarea băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare;
***Normele 3 din 22 ianuarie 1999 privind modificările în situația băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 58 din 10 februarie 1999;
***Normele nr. 7 din 16 aprilie 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de Banca Națională a României, publicate în M. Of. nr. 206 din 12 mai 1999;
***Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, emis de Banca Națională a României, republicat – cu renumerotarea textelor – în M. Of. nr. 121 din 24 martie 1999;
Raportul BNR asupra stabilitatii financiare a Romaniei pe anul 2011 – ISSN 1843-3243 (versiune online)
BIBLIOGRAFIE
Andronache G., Belean P. – „Finanțele publice ale României”, Editura Economică, București, 2003;
BANI ȘI BĂNCI, de Nicolae Hoanță;
Basno Cezar, Dardac Nicolae – "Sisteme de plati,compensari si decontari ", Ed.Didactica si Pedagogica, 2003;
Bazno, Cezar, Dardac, Nicolae, Management bancar, Ed. Economică, București, 2002;
BĂNCILE ȘI OPERAȚIUNILE BANCARE, Prof. Dr. Lucian C. Ionescu, Editura Economică.
Badea Mariana, Managementul riscului bancar, Editura Economică, 2010
Badea Leonardo, Adela Socol, Violeta Drăgoi, Imola Drigă, Managementul riscului bancar, Editura Economică, anul 2010
Bran Paul- "Finantele întreprinderii – gestionarea fenomenului microfinanciar", Ed. Economica, 1998
Bratonovic Brajovic, Sonja, Greuning, Hennie, Analiza și managementul riscului bancar, Ed. Irecson, București, 2004;
Căruntu C., Căruntu G. A. – „Analiza economico-financiară a firmei”, Editura Academică Brâncuși, Tg.-Jiu, 2002;
Căruntu C., Mărgulescu D., Mărgulescu S. – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Editura Hermes, București, 1999;
Cerna Silviu – "Banii si creditul în economia contemporana", Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1998
Cerna Silviu – "Sistemul monetar si politici monetare în economia contemporana", Ed. Enciclopedica, Bucuresti,
Chirițescu D. D., Nedeluț M., Duduială Popescu L. „Monedă și credit”, Editura Academică Brâncuși,Tg.-Jiu, 2003;
Ciutacu Florin – '' Drept bancar '' Ed. Themis Cart 2003 ;
Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Managementul bancar și analiza de riscîn activitatea de creditare, Ed. UAIC, Iași, 2007;
Cocriș, Vasile, Chirleșan, Dan, Tehnica operațiunilor bancare, Ed. UAIC, Iași, 2006;
Dănilă N., Berea A. O. – „Management bancar, fundamente și teorii”, Editura Economică, București, 2003;
Dănilă, N, Managementul lichidității bancare, Ed. Economică, București, 2002;
Dedu V. – „Gestiune și audit bancar”, Editura Economică, București, 2003;
Ed.Tribuna economica 2003;
Georgescu Florin -'' Starea economico-sociala a României in anul 2000 '', Ed.Expert 2002;
GHID AL SISTEMULUI BANCAR, elaborat de Asociația Română a Băncilor,1996;
Goringu G. – „Dicționarul complet al economiei de piață”, Editura Danubius, Brăila, 2001;
Hurduc Natalita – ''Optimizarea activitatii bancii de retea'' , Ed. Expert , 2002;
Koch, Timothy, MacDonald, Scott, Bank Managament, Thomson South-Western, USA, 2003;
MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR, de Ion Nițu, Editura Expert;
Maniu, Isaic Măsurarea și analiza statistică a riscului În România
MICĂ ENCICLOPEDIE, de Costin C. Kirițescu, Emilian M. Dobrescu, Editura Expert;
Mihai Gheorghe si A. Imireanu -''Produse si servicii bancare în relatiile de plati
Motocu Marius- "Analiza eficientei economice în cadrul bancilor Comerciale" ,Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998
Muresan Maria – Gestionarea patrimoniului agentului economic ,Editura Dacia 2000;
Nițu I. – „Management financiar bancar”, Editura Expert, București, 2000;
Nițu, I., Managementul riscului bancar, Ed. Expert, București, 2000;
Olteanu, Mădălina, Managementul activelor bancare în România-Teză de doctorat, Biblioteca digitală ASE, Busurești, 2005;
Paxino D., Moșteanu N. R. – „Managementului riscurilor valutare și aplicațiile în tranzacțiile internaționale”,. Editura Sylvi, București, 2002;
Roman, Monica, Statistică financiar-bancară, Biblioteca digitală ASE, București, 2005;
Roxin L. – „Gestiunea riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1997;
si expertiza contabila",Ed. Economica 2004;
Spulbar C. – „Optimizarea managementului bancar”, Editura Universitară, Craiova, 1999;
Spulbăr, Cristi Marcel – Management bancar, Editura Manual universitar Craiova, 2008
Stârcea D., Medar L., Toader C. – „Interoperabilitate Analiză economică, Control și Audit financiar în instituțiile de control și audit”, Editura Universitară, Craiova, 2005;
stefan Craciun – "Auditul financiar si auditul intern -Controlul financiar
Stoica M. – „Managementul bancar”, Editura Economică, București, 1999;
Stoica, Maricica, Gestiune bancară, Ed. Luminalex, București, 2002;
STRATEGIE BANCARĂ, de Aurel Octavian Berea, Editura Expert;
Temes Ioan, – "Contabiliatatea bancara", Ed. Napoca Star, Cluj-Muresan Mariana Napoca, 1998
Todorache D., Rusu L., Târdea P. P., Ivan M. V. – „Management financiar-bancar ”, Editura Cartea Universitară, București, 2004;
Trenca Ioan – "Managementul operatiunilor bancare", Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 1999
Trenca Ioan – "Tehnica operatiunilor bancare", Univ. Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1990
Trenca Ioan – "Tehnica si operatiuni bancare", Univ. Crestina Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 2003;
Troacă V. – „Management financiar bancar”, Editura Academică Brâncuși, TG.-Jiu, 2002;
Turcu Ioan – "Operatiuni si contracte bancare", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994
Norma BNR numărul 1 din 9 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial din 20 aprilie 2001
BCR Raport Raport anual 2009 – www.bcr.ro
BNR Raport privind stabilitatea financiară 2012
*** – Dicționarul complet al economiei de piață, București, 1995;
*** – Legea bancară Nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare, privind activitatea bancară;
*** – Normele BNR nr. 17/2003, privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit;
*** – Normele BNR nr. 7/1999, nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit, nr. 9/1999, Raport al Direcției de Supraveghere BNR;
*** – Norme Metodologice ale B.C.R., nr. 1/2004 privind creditarea persoanelor juridice;
*** – Revista „Finanțe, bănci, asigurări”, nr. 9/1999, nr. 12/1998, nr. 7 și 8/1998, nr. 7și 8/2001, nr. 10/2001, nr. 12 și 13/2001;
Planul de conturi pentru societati bancare si normele metodologice de utilizare a acestuia, 1997;
Legea bancara nr.58/1998 ;
Normele BNR nr.7/1998 privind evidentierea în contabilitatea bancilor a creditelor si dobânzilor aferente constractelor de credit;
Legea nr.485\2003 "Legea privind activitatea bancara"
O.G.nr.10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul institutiilor de credit aprobata,completata si modificata prin Legea nr.278 din 23 iunie 2004;
Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Bancii Nationale a României ;
Regulamentul 4/2004 privind organizarea si functionarea a României a Centralei Riscurilor Bancare;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fundamentarea Deciziei de Creditare a Unei Societati Comerciale (ID: 140495)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.