Fundamentalismul Religios In Era Globalizarii
LUCRARE DE LICENȚĂ
Fundamentalismul religios în era globalizării
Cuprins
Introducere
Capitolul I: Definirea conceptului de fundamentalism și formele sale
Capitolul II: Etape ale fundamentalismului religios
II.1: Evoluția fundamentalismului. Contextul cruciadelor
II.2: Ordinele religioase
II.3: Căderea Constantinopolelui.Nașterea Istanbulului
Capitolul III: Forme de manifestare ale fundamentalismului
III.1: Terorismul
III.2: Terorismul justificat de religie
Capitolul IV: Fundamentalismul islamic
Capitolul V: Ciocniri din era globalizării între forme ale fundamentalismului religios
V.1: Atentatul de la Munchen din 1972 și replica Israelului
V.2: Atentatele de la 11 septembrie 2001
Concluzii
Bibiliografie
Fundamentalismul religos în era globalizării
Introducere
În era globalizării, o eră în care am pășit de mult timp, o eră în care toate ideile se răspândesc umitor de repede și în care cu toții suntem cetățeni ai unui sat global, ( așa cum spunea Marshal McLuhan), religia pare să aibă încă un rol destul de important. Deși poate fenomenul de globalizare amenință identitățile religioase, prin faptul că în această eră totul are tendința de a imita întregul, anumite fapte spun că în fapt, enitățile care se simt amenințate, mai au un cuvânt de spus și sunt în stare de cele mai extreme lucruri pentru aș-i păstra identitatea și asta prin a nu renunța la obiceiuri, cutume și trecut.
Jurgen Habermas vorbea despre faptul că în era globalizării întâlnim un fenomen relativ nou, și anume o formă de terorism care operează la nivel global și ale cărui acțiuni sunt îndreptate spre civilizația Occidentală. Această formă de terorism derivă din disperarea celorlalte civilizații, care nu țin de civilizațiile vestice, și care vor astfel să își apere identitatea.
Lucrarea prezentă își dorește să-și asume rolul de a explica mai bine felul în care fundamentalismul religios a fost un factor foarte important în trecut, dar de asemeni este și un factor modelator al prezentului. Finalitatea acestei lucrări este de a arăta faptul că fundamentalismul religios este un factor nociv în era globalizării,așa cum a fost de la începuturile sale. Indiferent de era la care ne referim, ideile fundamentaliste religioase au dus la războaie sângeroase, oamenii comițând crime și orori nemaiîntâlnite în alte războaie. În era globalizării, fundamentalismul religios joacă un rol foarte important. Liderii statelor lumii trebuie să înțeleagă faptul că în era globalizării, toți indivizii, indiferent de religie, trebuie să dea dovadă de toleranță religioasă și să nu mai continue în a menține stările de tensiune create datorită diferențelor religioase. Ideea principală de la care această teză pornește este aceea că în momentul cruciadelor de la începuturile celui de-al doilea mileniu, moment în care creștini europeni, trimiși de papalitate să elibereze Ierusalimul și ținuturile sfinte de sub ocupație musulmană, găsim momentul care a declanșat un conflict etern între trei mari confesiuni religioase: creștinism, islam și iudaism.
Structura lucrării este alcătuită din cinci capitole. Primul are rolul de a defini conceptul de fundamentalism religios și formele sale. Cea de-a doua parte realizează o descriere a fundamentalismului religios la începuturile sale. Părțile a treia și a patra descriu formele actuale ale fundamentalismului religios și cum se manifestă fundamentalismul islamic. A cincea parte a acestei lucrări prezintă evenimente recente care au avut o motivație strict religioasă, anume atentatul de la Munchen din 1972 și atentatul de la 11 septembrie 2001. Ultima parte a lucrării este dedicată concluziilor acestei lucrări.
Ceea ce această lucrare încearcă să aducă nou este în principal ideea că agresiunile ce provin dinspre lumea musulmană asupra civilizației vestice sunt rezultatul a nenumărate ciocniri între aceste enități, ciocniri care au început a fi mai brutale din perioada cruciadelor.
Capitolul I: Definirea conceptului de fundamentalism religios și formele sale.
Fundamentalismul religios este un termen care apare în majoritatea discursurilor politice de astăzi.Termenul este definit ca o mișcare religioasă, ai căror adepți doresc aplicarea exactă, ad literam, a legilor din cărțile religioase, în statul de drept și organi-zarea acestuia conform principiilor religioase. Ceea ce propun fundamentaliștii este ca fundamentul societății și al statului să fie reprezentat de aceste cărți. Acest curent ce pare să alimenteze majoritatea conflictelor inter și intra-statale de după cel de-al doilea război mondial își găsește rădăcinile în conflictele din perioada medievală, mai exact în era cruciadelor. Fundamentaliștii doresc revenirea la un model de organizare al societății în care ideologia religioasă să fie cea care să conteze, un model al cărui declin a început odată cu revoluția franceză din 1789, odată cu fenomenul de secularizare, adică trecerea spre o nouă etapă, în care puterea politică, economia, societatea, justiția , educația și cul-tura devin independente față de biserică.
Unii academicieni consideră că termenul fundamentalism este un fenomen exclusiv creștin. Termenul are origini creștini, fiind folosit prima oară de protestanții americani, care se vedeau drept apărători ai fundamentelor relgiei creștine.Alții însă sunt de părerea că fundamentalismul poate fi definit doar prin definirea secularizării ca diferențiere și a secularizării ca declin al autorității religioase.
Termenul de fundamentalism religios este însușit celor trei mari religii monoteiste pe care le regăsim în zone geografice ce s-au aflat în permanentă rivalitate și între care au existat dintotdeauna conflicte. Aceste conflicte au rămas în psihologia maselor ca o cicatrice, care a permis răspândirea fundamentalismului și permite în continuare răspândirea acestui curent ideologic. Încă din perioada cruciadelor, în memoria maselor a rămas ima-ginea „demonizată” a celuilalt, fenomen explicat de Rudolf Kjellen prin teoria imaginilor în oglindă, conform căreia într-un conflict, fiecare dintre părți are tendința de a vedea în celălalt personajul negativ și bănuindu-l de ce e mai rău.
În era globalizării, fundamentalismul religios este un fenomen amplu, răspândit în toate colțurile lumii, sub forma terorismului.Începând cu ideile profesorului egiptean Sayyid Qutb, continuând cu asasinarea sportivilor israelieni la Olimpiada de la Munchen din 1972, până la atentatul de la 11 septembrie 2001 și evenimentele ce au urmat ca reacție la aceste acțiuni, vorbim de terorism, o etapă în evoluția fundamentalismului, de la simple idei, la fapte cumplite, ce lovesc în ideile de unitate și de acceptare a celuilalt, indiferent de naționalitate sau religie.
Termenul de religie provine din lumea creștină, mai exact din limba latină și era folosit de Cicero pentru a descrie zeitățile, natura și originea lor. De asemeni, în Europa oamenii au văut religia drept o sferă specială a vieții sociale, ce poate fi analizată separat de alte sfere,precum politică, știință, drept.
Trebuie menționat că de-a lungul istoriei, statele, armatele, s-au folosit deseori de ideile religioase pentru a-și justifica acțiunile belicoase. Cel mai bun exemplu este reprezentat de cruciade, războaiele sfinte, purtate de statele europene pentru eliberarea Ierusalimului de sub ocupația musulmană. În acea perioadă, cruciații săvârșeau fapte odioase, omorând totul în calea lor, fiind convinși că împlinesc voia Domnului și că cei uciși, nefiind creștini, nu aveau nici un motiv să mai fie în viață.
La nivel global, cea mai raspândită formă de fundamentalism religios este, fără îndoială, fundamentalismul islamic, fiind cel care se manifestă cel mai frecvent și în același timp cel care și-a asumat cele mai terifiante fapte comise în perioada de după cel de-al doilea război mondial, până în prezent. Grupurilor fundamentaliste musulmane li se alătură cele creștine și cele iudaice, însă acestea din urmă sunt într-un număr foarte mic.
Comunitatea internațională este conștientă de pericolul reprezentat de ideile fundamenta- liste, însă trebuie să lupte împotriva unei arme foarte ușor de răspândit, și anume ideile. Singura opțiune imdeiată și eficientă, dar doar pe termen scurt, este creșterea nivelului de securitate și acționarea cu foarte mare prudență în ceea ce privește securitatea propriilor cetățeni. Însă, tocmai din această nevoie de maximizare a securității propriilor cetățeni, acțiunile șefilor statelor aparent au semănat confuzie în rândul propriilor cetățeni și au agravat situația, în loc să o clarifice. Astfel, în era globalizării, o eră a toleranței de orice fel, asistăm la discriminări care mai de care mai variate, în mare parte acestea fiind de ordin religios.
Pentru a înțelege complexitatea fenomenului fundamentalism religios în era globalizării trebuie să privim în urmă,de la perioada cruciadelor și să urmarim evoluția sa până în prezent, la formele cele mai recente și cele mai nocive. Este necesară o analiză a sa de la începuturi, până în forma evoluată, despre care putem afirma că a devenit o parte a ceea ce înseamnă fenomenul de globalizare.
Capitolul II. Forme ale fundamentalismului religios
II.1 Evoluția fundamentalismului.Contextul cruciadelor
Cruciadele reprezintă una dintre primele forme de manifestare a fundamenta-lismului religios, poate chiar motivul în care acesta se manifestă astăzi. Istoricul Ovidiu Drîmba oferă o definiție destul de completă asupra fenomenului cruciadelor:
„ Operațiuni militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit și sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizației. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub aspectul lor religios, în realitate aceste expediții au avut drept cauze (și rezultate) elemente de natură diferită – economice, sociale, politice, morale, – deși au fost mobilizate și s-au desfășurat sub lozinca războiului sfânt, de eliberare a Ierusalimului și a Sfântului Mormânt de sub ocupația păgânilor musulmani.”
Așadar, încă din Evul Mediu constatăm faptul că religia ( în acest caz creștinis-mul) a fost folosită ca motivație pentru atingerea unor obiective economice, politice și militare. Entitatea aflată în spatele cruciadelor este Biserica Catolică, care avea interesul să organizeze expediții militare, spera ca în urma cruciadelor „să-și refacă influența și să-și subordoneze Biserica orientală; ceea ce i-ar fi sporit considerabil nu numai prestigiul( atât asupra prinților occidentali cât și în Răsărit), ci și veniturile, prin intermediul nume-roaselor dioceze care s-ar fi creat.” Altfel spus, Biserica Catolică spera ca în urma cruciadelor să-și recapete din puterea și legitimitatea pierdută în urma schsimei din 1054.
Ca urmare a propagandei Papei de la Roma, prin declarațiile sale la adresa evreilor și musulmanilor, asistăm la nașterea antisemitismului, mai exact în Germania, în Saxonia, în Magdeburg , unde cavalerii de aici au început să ucidă evreii bazându-se pe faptul că ei reprezentau poporul care îl crucificaseră pe Iisus. În primăvara anului 1096, s-a format un număr de mici grupuri de cavaleri și țărani, fiind cu toții inspirați de predicile cu privire la cruciadă. Cruciada preotului Folkmar începută în Saxonia a persecutat evreii din Magdeburg și mai târziu pe cei din Praga. Episcopul catolic Cosmas a încercat să împiedice convertirile forțate și întreaga ierarhie catolică din Boemia a luat poziție alături de șeful lor. Ducele Bratislav nu se afla în țară iar protestele înalților ierarhi catolici nu au putut opri mulțimile de cruciați.
Ierarhia catolică luată ca un tot a condamnat persecutarea evreilor în toate regiunile afectate, (deși protestele preoțimii a avut un efect neînsemnat). Foarte activi în condamnarea persecuțiilor erau preoții parohiali. Este cunoscut cazul unui singur călugăr pe nume Gottschalk care s-a alăturat cruciaților și a încurajat persecuțiileului Folkmar începută în Saxonia a persecutat evreii din Magdeburg și mai târziu pe cei din Praga. Episcopul catolic Cosmas a încercat să împiedice convertirile forțate și întreaga ierarhie catolică din Boemia a luat poziție alături de șeful lor. Ducele Bratislav nu se afla în țară iar protestele înalților ierarhi catolici nu au putut opri mulțimile de cruciați.
Ierarhia catolică luată ca un tot a condamnat persecutarea evreilor în toate regiunile afectate, (deși protestele preoțimii a avut un efect neînsemnat). Foarte activi în condamnarea persecuțiilor erau preoții parohiali. Este cunoscut cazul unui singur călugăr pe nume Gottschalk care s-a alăturat cruciaților și a încurajat persecuțiile. Cronicarul Hugo de Flavigny aduce mărturie cum au fost ignorate aceste apeluri: „Pare în mod sigur surprinzător că într-o singură zi în mai multe locuri diferite, mobilizate de o inspirație violentă, au avut loc asemenea masacre, în ciuda dezaprobării și condamnării generale ca fiind contrare religiei. Dar mai știm că ele nu au putut fi evitate în ciuda faptului ca au trebuit să facă fața excomunicării impuse de numeroși clerici și a amenințării cu pedeapsa din partea a numeroși principi.” În general, mulțimea cruciaților nu se temea de nicio pedeapsă, de vreme ce tribunalele locale nu aveau nicio putere să-i pună sub acuzare în timpul trecerii prin sectoarele lor de competență și nici nu aveau capacitatea să identifice și să acuze indivizi izolați. Apelurile clericilor au fost ignorate pe temeiuri asemănătoare, (nu s-au luat măsuri cu privire la excomunicarea unor indivizi separați de mulțime), iar cruciații au crezut că oricare dintre cei care propovăduiau mila față de evrei făcea asta deoarece cedaseră mitei evreiești.
Călugărul Gottschalk a condus o cruciadă plecată din Rhineland și Lorena spre Ungaria, atacând ocazional comunitățile evreiești de-a lungul acestui drum. La sfârșitul lunii iunie 1906, cruciații conduși de Gottschalk au fost întâmpinați de regele Coloman al Ungariei. Cruciații au început însă jefuiască zonele rurale. Regele a cerut dezarmarea celor care provocau violențe. După ce armele au fost puse în siguranță, ungurii înfuriați au tăbărât pe cruciați și „întreaga câmpie a fost acoperită cu cadavre și cu sânge”.
Ceea ce Papa Urban al II-lea dorise să fie o motivare a trupelor pentru a putea cuceri Ierusalimul într-un mod cât mai facil, va denatura ulterior într-o serie de atrocități pe care cruciații, deopotrivă și cavalerii cât și pelerinii-luptători, le vor comite în drumul lor spre Ierusalim. Iar toate astea se vor produce în contextul în care creștinii și musulmanii (reprezentați de același Imperiu Otoman) se mai confruntaseră. Imperiul Otoman își începuse expansiunea cu două secole înainte de primele cruciade, însă comportamentul lor fusese unul cât se poate de civilizat, aceștia evitând cumplitele fapte ale cruciaților.
Propaganda papei Urban al II-lea mai cuprindea o idee ce s-a răspândit cu o vite-ză uimitoare în Europa, aceea că în Biblie, Iisus le cerea creștinilor ca dacă sunt loviți, să-și întoarcă și celălalt obraz, în nici un caz să facă ceea ce li se cerea cruciaților: să omoa-re. Această problemă a fost rezolvată foarte simplu de papă, care fiind conștient de faptul că ocupă o poziție prin care poate influența foarte ușor masele, le-a transmis creștinilor că în Biblie se menționează că nu ar trebui să omoare alți creștini, dar că uciderea evreilor și a musulmanilor în numele lui Dumnezeu le-ar garanta accesul în Rai.
Armatele cruciate au fost, în timpul primelor cruciade, alcătuite din cavaleri și tărani; aceștia beneficiau de privilegiul oferit de Biserică, acelea de a vizita Sfântul Mormînt. Acesta era și „obiectivul declarat al papalității”. Iar cruciații, pelerinii care se întorceau din țara sfântă, „informau creștinătatea(…) asupra persecuțiilor la care erau su-puși acolo creștinii, întreținând pe această cale o stare de spirit, în sensul dorit de Biseri-că.”Ba mai mult, celor care plecau în cruciade li se promitea faptul că simpla participare le spală păcatele, iar dacă își vor pierde viața, vor merge în rai. Acestui fapt i se mai adaugă și favorurile economice, venite din partea Bisericii, care deveneau tot mai popula-re în rândul maselor. „Cei care porneau în cruciadă erau (…) scutiți de dări și de plata ca-metei, datoriile le erau amânate, erau dezlegați de jurământul făcut creditorilor lor.”
Așadar, trupele cruciate erau pregătite și mai mult decât motivate de către Biserica Catolică. Acele trupe beneficiau de o motivație dublă: atât economică, cât și reli-gioasă, motivație de care puține trupe beneficiau. Astfel, s-au format patru armate, conduse de conți și duci, aflate sub conducerea supremă a Bisericii, condusă în anul 1096 d.H. de papa Urban al II-lea. Aceste trupe și-au pornit expediția în toamna anului 1096, iar primul oraș cucerit a fost Niceea. Cucerirea orașului Niceea va fi prima pată neagră în istoria confruntărilor dintre cruciați și musulmani. În acest oraș, valul de pelerini-luptă-tori, însumând aproximativ 60.000 de oameni, vor comite atrocități cumplite, omorându-i pe toți cei care locuiau în oraș, inclusiv creștini. Conform împărătesei Evdochia , cruciații au comis chiar acte de canibalism, copii din cetate fiind arși pe rug și mâncați de cruciați.
Apoi au urmat Cezarea, Tortosa, Sidon, Tir, Tripoli, Beirut – orașe care au reprezentat surse de alimente, cai și bani. Pe 15 iulie 1099, Ierusalimul este cucerit de trupele cruciate, care săvârșesc grave atrocități împotriva po-pulației care a refuzat să se predea, evrei și musulmani deopotrivă. Guillaume arhiepiscop de Tir, martor ocular al cuceririi Ierusalimului relata: „Cruciații străbăteau străzile, cu spada sau pumnalul în mână, omorând orice locuitor pe care-l întâlneau, fără să cruțe nici femeile, nici copiii. Spectacolul unui asemenea număr de cadavre era insuportabil; dar masacratorii erau și mai hidoși la înfățișare decât vicitimile lor: din tălpi până în creștet erau acoperiți de sânge. În incinta însăși a templului erau peste 10.000 de cadavre; cifră la care trebuiau adăugate cadavrele care zăceau pe străzile orașului. Apoi, după ce au asigurat paza orașului, baronii s-au despărțit și s-au dus la locuințele lor. S-au spălat și și-au pus veșminte curate. Apoi au pornit desculți, într-un concert de plânsete și de gemete, prin toate locurile orașului pe care le străbătuse Hristos, sărutând urmele tălpilor lui…”
Mărturia lui Guillaume este o relatare a felului în care cruciații au măcelărit po-pulația Ierusalimului, dar nu doar pe cei care nu li s-au predat, însă și pe cei de religie iudaică sau musulmană. Faptele relatate vor provoca însă în Occident o reacție de entu-ziasm față de eliberarea Mormântului Sfânt în rândul maselor și o creștere a setei de glorie a feudalilor.
Succesul primei cruciade a fost fără precedent. Stabilitatea din Europa de Vest a permis unui mare număr de războinici nobili să plece în căutarea unor noi cuceriri și averi obținute în urma războiului. În plus, perioada de pace a permis creșterea prosperității orașelor și implicit capacitatea de a echipa militarii expediției cruciate. Orașele porturi italiene, în mod special Veneția și Genova, erau interesate în extinderea legăturilor lor comerciale. Papalitatea a văzut în armata cruciată o modalitate de recâștigare a influenței catolice în răsărit și de reunificare a Bisericii prin intermediul unei forțe pentru care războiul era o misiune sfântă religioasă. Astfel apărea o nouă atitudine față de religie: se impunea disciplina religioasă și soldaților, nu numai călugărilor ca până atunci, prin noile concepte ale războinicului sfânt și etosului cavaleresc.
Prima Cruciadă a reușit să asigure fondare a "statelor cruciate" ale Edessei, Antiohiei, Ierusalimului și Tripolelui în Palestina și Siria și a câștigat aliați de-a lungul drumului cruciaților, așa cum a fost Armenia Ciliciană). În Europa, cei care supraviețuiseră luptelor și ajunseseră la Ierusalim au fost tratați ca eroi. Robert de Flandra a fost supranumit "Hierosolymitanus" datorită faptelor sale de vitejie. Viața lui Godfrey de Bouillon a devenit legendă la numai câțiva ani după moartea sa. În unele cazuri, situația politică din Europa a fost puternic afectată de absența baronilor și principilor cruciați: câtă vreme Robert Curthose fusese plecat din Normandia, acest ținut a trecut în stăpânirea fratelui lui Henric I al Angliei, conflictul dintre interesele celor doi devenind de neînlăturat.
Înființarea statelor cruciate în Orientul Apropiat a ușurat presiunea selgiucidă asupra Imperiului Bizantin, care a reușit în schimb să recucerească unele dintre posesiunile din Anatolia, cu sau fără ajutorul cruciaților. În plus, Imperiul Bizantin a avut parte de o perioadă de relativă pace și prosperitate în secolul al XII-lea. Influența dinastiilor musulmane din răsărit a crescut treptat. Musulmanii au fost nevoiți să caute o politică coerentă împotriva cruciaților, care a dus în cele din urmă la unirea lor sub comanda lui Saladin și recucerirea Ierusalimului.
În zilele noastre, istoricii sunt mai degrabă de părere că deși Papa Urban promisese cruciaților beneficii materiale și spirituale, țelurile principale ale pelerinilor au fost mai degrabă spirituale decât lumești. Mai mult, cercetări recente au demonstrat că expediția cruciată a fost o intreprindere extrem de costisitoare, accesibilă numai cavalerilor care aveau deja o oarecare avere. Chiar și așa, acești cavaleri bogați au trebuit să-și vândă o bună parte a moșiilor pentru a-și permite să se alăture cruciadei. Uneori și rudele lor se împrumutaseră pentru a strânge banii necesari participării unui singur membru al familiei la expediție. După cum scria Riley-Smith, "nu există nicio dovadă care să susțină supoziția conform căreia cruciada a fost o șansă pentru fii în plus să se facă pierduți pentru a ușura cheltuielile familiilor lor."
În ceea ce privește cazul cavalerilor săraci (minores, spre deosebire de cei bogați principes), aceștia puteau să supraviețuiască călătoriei numai mulțumită pomenilor localnicilor, sau intrând în serviciul unui cavaler bogat, așa cum a fost cazul Tancred, care a fost de acord să devină vasalul unchiului său, Bohemund. Cruciadele de mai târziu au fost organizat de cavaleri bogați sau de regi și împărați, sau au fost sprijinite financiar prin impunerea unor taxe speciale pentru cruciadă.
Ierusalimul avea să fie recucerit de musulmani pe 27 septembrie 1187, însă spre deosebire de masacrul produs de cruciați, nu vom asista la astfel de evenimente. Căderea Ierusalimului a produs reacția Bisericii Catolice, reprezentată de Papa Clement al III-lea. Acesta va lansa „ noi apeluri la cruciadă; apeluri la care vor răspunde Frederic Barbarossa, împăratul Germaniei, și regii Franței și Angliei (în război între ei, în acel moment).”
Această cruciadă va fi încununată de eliberarea orașului Acra(12 iulie 1191), care „a redat cruciaților aproape întreg litoralul vechiului regat al Ierusalimului, împiedicând astfel căderea Siriei cruciaților și stabilind o situație care va dura aproape un secol.”
Ultima cruciadă va fi condusă de marchizul Bonifaciu de Monferrato, care primise binecuvântarea Papei Inocențiu al III-lea, iar de data aceasta se dorea ca punctul de pornire al expedițiilor de cucerire al Ierusalimului să fie nordul Egiptului. Cruciații conduși de marchiz vor lua cu asalt Constantinopolul pe 12 aprilie 1204.
Cucerirea Constantinopolelui va duce însă la distrugerea forței Imperiului Bizantin, lucru care va ajuta ulterior la căderea orașului în mâinile otomanilor. Un alt efect al acestei ultime cruciade a fost denaturarea ideii de cruciadă și totodată a marcat finalul cruciadelor, care erau sortite eșecului de la bun început, după parerea multor voci.
O urmare a cruciadelor a fost reacția „vechiului spirit islamic de djihad( război sfânt)” în țările musulmane.
O altă urmare a agresiunii cruciaților a fost vizibilă în statele latine, acolo unde vom asista la „persecutarea de către cruciații catolici a populației locale de greci, sirieni și armeni, de religie ortodoxă”.
Tot ca și reacție în urma cruciadelor trebuie să menționăm faptul că scopul decla-rat al cruciadelor, de a uni toți creștinii contra musulmanilor, a eșuat. „ În realitate, cele două secole ale cruciadelor au însemnat o perioadă de neîntrerupte rivalități, conflicte, a-nimozități împinse până la odiu, între laici și ecleziastici, între cavaleri și masa disprețuită a celor săraci( care erau excluși de la împărțirea prăzii), între cruciații de diferite naționa-lități – între germani și francezi, între englezi și francezi, – precum și între cruciații occidentali nou veniți și cei care se stabiliseră deja”.
Singurul avantaj în urma acestui prim val de cruciade este în domeniul economic și este reprezentat prin monopolul asupra căilor comerciale cu Marea Neagră și intensi-ficarea schimburilor cu Orientul.
Însă, per ansamblu, cruciadele au fost o dovadă a faptului că uneori teoria poate fi cu totul diferită de practică, idealismul unora poate să devină peste noapte coșmarul multora.
II.2 Ordinele religioase
În timpul cruciadelor iau naștere o nouă formă de trupe armate: ordinele militare religioase, care erau formate din călugări-militari, creștini care depuneau un jurământ de sărăcie, castitate și de obediență: „ acești cavaleri-călugări duceau o viață comunitară, perfect disciplinată, antrenându-se continuu și dând dovadă de un exemplar spirit de ab-negație și sacrificiu”.
Ulterior, aceste ordine au devenit foarte puternice, chiar mai puternice decât statul, iar asta datorită admirației de care beneficiau, care „ le aducea mereu și donații mari de bunuri mobile și imobile.”
Ordinul Ospitalierilor este primul ordin de a acest fel, fiind la origine conceput ca un ordin călugăresc, fondat în anul 1070. Ei se dedicau ajutorării pelerinilor din zona Ierusalimului. Însă după cucerirea Ierusalimului, s-au transformat într-o mare forță milita-ră. „Începând din 1137, Ordinul Ospitalierilor a luat parte, foarte activ, la luptele contra musulmanilor, construind și stăpânind cetăți foarte puternice”.După ce au fost alungați de turci în Malta, și-au schimbat numele în Ordinul de Malta, iar în 1799 a fost desființat.
Ordinul Templierilor a fost creat în 1118, ca ordin călugăresc-militar, cu scop ini-țial de escortare a pelerinilor de la Iaffa la Ierusalim, de pază și întreținere a surselor de apă potabilă.
Sediul cavalerilor Templieri era localizat pe locul fostului Templu al regelui Solo-mon, locație care a favorizat găzduirea a aproximativ 500 de cavaleri, care se antrenau zilnic, iar care, spre deosebire de Ospitalieri, erau obligați să nu țină post, „pentru a-și pu-tea menține vigoarea fizică”.
Organigrama ierarhică a Templierilor cuprindea cavaleri, sergenți, scutieri și clerici. În fruntea acestora se afla un maestru, asistat de ofițerii ordinului. Aceștia „au format și în Orient avangarda armatelor creștine”, fiind considerați de cruciați ca trupe de elită.
În momentul în care orașul Acra a fost cucerit, iar Siria și Palestina au fost evacuate, forța lor nu mai era considerată utilă, iar „ marile lor sacrificii din timpul lupte-lor contra musulmanilor au fost uitate”.În 1312 Ordinul Templierilor a fost desființat.
Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost fondat în anul 1128 cu scopul de a-i ajuta pe pelerinii germani plecați spre Palestina, iar în anul 1198 a căpătat un caracter net militar. Era format din cavaleri, capelani și călugări-servitori. Aria lor de acțiune nu s-a limitat însă la zona cruciaților, ei luptând de-a lungul existenței lor în Ungaria și Prusia, ca după căderea Acrei, să-și mute locațiile în Veneția, Transilvania, Marienburg, ca pentru a se stabili într-un final în Konisberg.
Ordinele militare religioase au dat regatului Ierusalimului o armată permanentă, perfect organizată, bine dotată și disciplinată, care a servit în mod exemplar statele latine din Orient. Pe lângă organizare și determinare, aceste ordine mai aveau în comun faptul că nu puteau fi recrutați cu gradul de cavaler decât numai cei ce proveneau din rândul nobililor, dorindu-se ca prin aceasta să se nască o castă închisă.
Fără aceste ordine militare, este foarte probabil ca răboaiele de eliberare a Ierusa-limului să fi fost un eșec total de la bun început. Marele rol jucat de acestea a fost de a crea o armată unitară a creștinilor, cu toate că în componența sa intrau soldați aparținând unor națiuni rivale. Absența lor a fost un factor important care a faciliatat căderea Con-stantinopolelui în mâinile Imperiului Otoman și transformarea fostului centru religios Bizantin în unul din centrele importante ale Islamului, cunoscut din acea clipă sub numele de Istanbul.
II.3 Căderea Constantinopolului.Nașterea Istanbulului.
În 1453, Constantinopolul reprezenta nu doar capitala Imperiului Bizantin, ci chiar Imperiul, cetatea fiind alături de Mistra, ceea ce cu secole în urmă era marele Bizanț. La conducerea cetății bizantine se afla Constantin XI Paleologul, iar trupele arma-te ce trebuiau să se asigure că cetatea nu va cădea, constau din aproximativ 7000 de trupe, 5000 fiind garnizoana Bizantină, 700 de soldați genovezi, conduși de Giovanni Gius-tiniani, iar Isidor ( fost mitropolit al Rusiei, trecut acum la cato-licism) a venit cu 200 de soldați plătiți de Papă, care, ca și restul Europei, sperau ca ceta-tea Constantinopolui să nu cadă.
De partea cealaltă, Imperiul Otoman, îngloba teritorii vaste ( Anatolia, Orientul Mijlociu, Balcanii, Caucazul, părți din Africa de Nord ), iar la conducerea sa se afla tânărul sultan Mehmet al II-lea. Ambiția tânărului sultan a fost, încă din momentul înscăunării, cucerirea Constantinopo-lelui, care reprezenta un ochi de creștinătate în marea musulmană din zonă. Așadar a luat 2 măsuri imediate: capitala Bizanțului a fost izolată, din punct de vedere economic și mi-litar, iar în 1452 a început construcția unei cetăți pe malul Bosforului. Aceasta avea rolul de a opri accesul oricărei nave ar fi încercat să intre sau să iasă din Marea Neagră. Cetatea a fost ridicată sub numele de Rumeli Hisar, pe locul altei cetăți ( Anadolu Hisar), ridicată în timpul sultanului Baiazid I. Mehmet a reușit să termine de construit cetatea în august 1452.
Asediul Constantinopolelui a început pe 12 aprilie 1453, când armatelor conduse de Mehmet ( staționate la Nord, la poarta Sfîntul Romanus), s-au alăturat aproximativ 200 de nave (flota Imperiului Otoman), conduse de Suleiman Baltoglu. Puținele trupe bizantine au făcut față pană în noaptea de 28 spre 29 mai 1453, când, fără noi provizii și fără întăririle la care sperau de la Roma, cetatea a căzut în mâinile tânărului sultan. Din acel moment, câteva lucruri aveau să se schimbe în mod radical. În primul rând, numele orașului va deveni Istanbul și va deveni un important centru al Imperiului Otoman.În al doilea rând, Biserica Sfânta Sofia va fi transformată în moschee. Acest lucru simbolizează dorința sultanului de a construi un stat musulman, peste rămășițele fostei mari puteri creștine, o forță care se înalță peste cea dinaintea ei. Exact cum Sfânta Sofia a trebuit să nu fie dărâmată, așa nici orașul nu a trebuit distrus, ci turcificat, devenind oraș musulman.
Așa cum am menționat anterior, la conducerea noii forțe musulmane la acea vre-me, se afla sultanul. Acesta era „ moștenitorul unei tradiții specific islamice și putea sus-ține că exercită autoritatea legitimă în termeni islamici”. Din documente oficiale, regă-sim o descriere mai amplă a ceea ce reprezenta sultanul pentru musulmani:
„ Maiestatea Sa, sultanul victorios și plin de izbînzi, conducătorul sprijinit de Dumnezeu, al cărui veșmânt este victoria, padishah-ul a cărui slavă se înalță până la Ce-ruri, rege al regilor precum stelele, încununare regească, umbra celui Binefăcător, culme a regalității, chintesență a cărții destinului, linie echinocțială a dreptății, izvor desăvârșit de măreție, ocean de bunătate și omenie, tezaur de giuvaeruri ale mărinimiei, sursă de cronici prețioase, întruchipare strălucită a fericirii, purtător al stindardului islamului, scrib al dreptății pe filele timpului, sultan al celor două continente și al celor două mări, domni-tor peste cele două Răsărituri și cele două Apusuri, slujitor al celor două sanctuare, tiz al mesagerului oamenilor și al jinn-ilor, sultanul”.
Așadar, sultanul nu era doar conducătorul politic, ci și liderul spiritual al tuturor musulmanilor, aceștia considerându-l a fi trimisul lui Allah pe pământ, considerând că este la rândul său o prezență divină. Tot sultanului îi revenea și sarcina de a conduce cre-dincioșii musulmani în jihadul contra națiunilor creștine.
Jihadul este un cuvânt ce provine din limba arabă și înseamnă „ a se lupta”, „ a se strădui”, „ a se zbate”. Însă sensul inițial cu care este folosit și în Coran a fost denaturat și transformat în cel de „ război sfînt”. Sensul din Coran al jihadului este interpretat de mu-sulmani ca folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a urma modul islamic de viață, în urma căruia țintesc să obțină favoarea lui Allah( Dumnezeu). Este un proces continuu, în care musulmanii învață să-și controleze propriile dorințe și intenții (bune și rele deopotrivă). Acesta este Jihadul interior sau Jihadul profund, aducerea dreptății și înlătu-rarea răului din viață și societate.
Jihadul interior este o parte a Jihadului, mai exact denumit „Jihadul Major”. Acest jihad se bazează pe cinci stâlpi: mărturisirea de credință, rugăciunea zilnică, postul, pele-rinajul și milostenia.
Jihadul exterior sau „Jihadul Minor” este forma de manifestare cunoscută de lumea non-musulmană. Unii autori arabi consideră că termenul a fost denaturat și asociat în mod eronat „războiului sfânt” purtat de cruciați.
Concepția jihadului minor divizează lumea în două părți , după cum urmează: Dar al-Islam( însemnând reședința Islamului) și Dar al-Harb( reședința războiului).
Reședința Islamului reprezintă lumea musulmană care trăiește urmând strict cuvântul transmis profetului Mahomed de către Allah prin arhanghelul Djibrail (Gavriil); conform acestuia, lumea musulmană trebuie să se extindă cât mai mult posibil.
Reședința Războiului este reprezentată de restul lumii, partea non-musulmană, care conform acestei viziuni, se împarte în două părți la rândul ei: Ahl al-Kitab( Poporul Cărții – adică evreii și creștinii) și Mushrikun( politeiștii și idolatrii ). Evreii și creștinii beneficiează de oarecare clemență din partea musulmanilor, însă pentru aceasta este nevoie ca ei să plătească un tribut și să accepte statutul de subordonați. În Coran regăsim mai multe fragmente care ilustrează felul în care musulmanilor li se cere să împlinească Jihadul. „ Cei ce cred, fie Iudei, fie Creștini, dacă doar cred în Dumnezeu și fac bine vor primi răsplata lor de la Domnul lor și nu va veni frică peste ei și nu se vor întrista.”Aici credincioșii musulmani sunt îndemnați la o oarecare toleranță față de creștini și evrei, însă tot în Coran găsim o dovadă clară a intoleranței profetului Mohammed față de creștini și evrei: „Într-adevăr, Mesia Iisus, fiul Mariei, este un trimis al lui Dumnezeu și cuvântul Său pe care l-a pus în Maria și duhul Său. Credeți în Dumnezeu și în trimisul Său și nu spuneți nimic despre Treime… Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu… El să aibă un fiu?”. În acest citat avem o dovadă clară a faptului că profetul Mohamed nu to-lerează credința iudaică și creștină, susținând faptul că Dumnezeu e unic și că e imposibil de conceput faptul că el ar putea avea un fiu. Aversiunea devine și mai evidentă: „Zic jidovii: Ezra este fiul lui Dumnezeu și Nazarinenii zic: Mesia este fiul lui Dumnezeu! Acesta este cuvântul lor în gurile lor… Bată-i Dumnezeu. Cât sunt de proști!”.
În ceea ce privește politeiștii, avem de-a face cu o cerință mult mai dură din partea profetului: „Dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor! Și după aceea sau îndurare, sau răscumpărare, până ce a depus războiul sarcina sa.” Conform Coranului, Mushrikun-ii ar avea doar variantele morții și ale sclaviei dacă nu îmbrățișează credința musulmană.
Constatăm așadar faptul că religia islamică este reticentă în a acorda toleranță altor religii, iar în ce privește Jihadul, în primul rând vorbim de războiul interior, al credinciosului musulman cu sinele său, lupta dintre bine și rău dinăuntrul său, pe care este absolut necesar să o câștige pentru a deveni un bun musulman. Practic, profetul Mo-hamed le cere credincioșilor musulmani să creeze un echilibru interior, care să le ghideze faptele spre împărăția lui Allah.
Jihadul exterior este cel care pune față în față musulmanii care au câștigat primul jihad cu restul lumii, și le cere musulmanilor să propovăduiască cuvântul lui Allah și al profetului ca fiind calea dreaptă, însă aproape prin orice mijloace, inclusiv prin omorârea celor care refuză cuvântul lui Allah. Aici practic avem de-a face cu o formă de fundamen-talism care se regăsește direct în Coran, scriptura religiei islamice. Cu alte cuvinte, musulmanii sunt îndreptățiți de Allah să omoare în numele său.
Trebuie să reținem faptul că fundamentalismul islamic își are rădăcinile din perioada Imperiului Otoman, o perioadă în care s-au comis multe atrocități, o perioadă în care răpândirea religiei musulmane era obligatorie pentru orice cetățean al imperiului, iar toleranța de care puteau beneficia le era acordată doar contra unei sume de bani, nu din principiu.
Capitolul III: Forme de manifestare a fundamentalismului
III.1 Terorismul
Înțelegerea corectă a cauzelor terorismului este esențială pentru adoptarea unor strategii de combatere a acestui fenomen cât și pentru reducerea numărului de victime și a efectelor negative sociale, politice sau economice.Efortul de analiză și înțelegere corectă și completă a acestor cauze nu trebuie în nici un caz confundat cu încercarea de a justifica actele teroriste. 'Nu poate exista nici un fel de justificare morală pentru actele teroriste, indiferent de legitimitatea cauzelor invocate.'De asemenea înțelegerea cauzelor terorismului nu are nimic de a face cu atitudinea de capitulare și satisfacere necondiționată a obiectivelor grupurilor teroriste.
De obicei mass-media oferă explicații emoționale și simpliste pentru a explica terorismul ca pe un fenomen deviant, prezentând teroriștii ca pe oameni frustrați, a căror copilărie și tinerețe a fost traumatizantă psihic sau care, chiar dacă provin din familii bogate, au suferit de lipsa afecțiunii. Ca exemplu este citat Giangiacomo Feltrinelli, care se trăgea dintr-o familie extrem de bogată dar care a crescut în grija unor guvernante germane și a fost întotdeauna tratat cu răceală.
Majoritatea analiștilor susțin că terorismul are o cauză strict politică. Orice mișcare teroristă ce capătă suficient acces la putere politică pentru a-și promova obiectivele, renunță la terorism din proprie inițiativă.
Motivele specifice ale terorismului pot fi foarte diverse, dar cele mai comune sunt:
Obținerea de bani și avantaje
Unul dintre scenariile cele mai temute în țările vestice – prelucrat de industria hollywoodică – este obținerea de arme neconvenționale (chimice, biologice, nucleare) de către un grup nestatal, stat instabil sau care are interesul să la comercializeze. Scenariul clasic este următorul: Entitatea dispune de 2 bombe nucleare. Guvernul (SUA) primește o amenințare cu distrugere a unui oraș dacă o sumă mare de bani nu este transferată entității. Americanii nu iau în serios prima amenințare. Entitatea își publică amenințarea și o listă de ținte și detonează prima bombă nucleară. Guvernul american plătește suma și încearcă să dea de urma teroriștilor. Cu o parte din banii primiți entitatea cumpără alte bombe și amenință detonarea lor dacă se încearcă capturarea lor. Ei pot să-și îmbrace gigantica lor operație de estorcare în religie, anti-globalizare, anti-Vest sau orice altă idee de circulație, pentru a dezorienta opinia publică.
Terorismul reprezintă un concept ce determină un fenomen cu o largă răspândire în lumea contemporană și presupune folosirea terorii, impunerea unui punct de vedere prin folosirea violenței.
Originile sale datează din perioada Revoluției Franceze, mai exact regimul terorii din 1793-1794 a lui Maximilien Robespierre. Acesta propovăduia folosirea terorii ca mij-loc de triumf al democrației: „Teroarea înseamnă dreptate; ea este promptă, severă și in-flexibilă, prin urmare ea derivă din virtute”.
Regimul terorii și-a desfășurat activitatea pe două idei principale, două principii aplicate de revoluționarii francezi din acea vreme. Primul principiu ar fi cel pe baza căru-ia în timpul regimului nu se acționa nici la întâmplare și nici nediscriminatoriu; în toate situațiile se acționa organizat, deliberat și sistematic. Al doilea punct ar fi că atât scopul, cât și justificarea, erau de a înlocui un sistem politic nedemocratic și corupt cu o socie-tate nouă și mai bună. O declarație din 1794 a aceluiași Robespierre prezintă utopismul său: „Dorim să existe o ordine a lucrurilor…în care artele să fie ornamentul libertății care le înfrumusețează, iar negoțul să fie sursa bogăției celor mai mulți, nu a opulenței mon-struoase a câtorva familii…La noi în țară dorim să fie moralitate și nu egoism, onestitate și nu doar onoare, să existe principii și nu doar obiceiuri, datorie și nu doar bunăcuviință, să domnească rațiunea și să nu tiranizeze moda, să se respingă viciul, nu să fie dispreț fa-ță de cei năpăstuiți…”.
Ideile lui Robespierre aveau să inspire un puternic sentiment antimonarhic în în-treaga Europă, care a sădit îndoiala în mințile poporului față de monarhii care își bazau autoritatea pe dreptul divin. Toate aceste transformări au dus spre momentul în care te-rorsimul a luat o nouă formă, una în care se regăsește și astăzi.
Carlo Pisacane, un extremist republican italian, susținător pasionat al federalismu-lui și mutualismului, a fost cel care a lansat teoria propagandei prin fapte.Teoria sa spune următoarele: „ Propaganda unei idei este doar o himeră. Ideile rezultă din fapte, nu invers. Astfel, oamenii nu se vor elibera prin educație, ci se vor educa dacă sunt liberi.” Ideea pe care Pisacane a transmis-o este aceea că e nevoie de fapte care să inspire masele, nu de idei care să inspire faptele.
Prima grupare care a pus în practică ideea lui Pisacane a fost organizația rusească Libertatea populară ( Norodnaia Volia), o rganizație inițiată de un grup de constituționa-liști care se opuneau țarismului. Pentru această grupare, punerea în practică a principiului lui Pisacane presupunea alegerea ca țintă a anumitor persoane pe care membrii grupului le considerau întruchiparea statului autocrat și opresiv. Victimele erau alese în mod special, în funcție de valoarea simbolică pe care o aveau ca reprezentanți ai dinastiei și agenți ai regimului.
III.2: Terorismul justificat de religie
Multă lume ignoră faptul că religia poate duce la violență. “Mulți dintre noi evităm problema în întregime și ne concentrăm asupra aspectelor pozitive,benigne ale tradițiilor religioase.Majoritatea dintre noi avem un oarecare atașament romantic față de popoarele și tradițiile pe care le cercetăm și ne e greu să acceptăm faptul că o parte dintre acești oameni este capabilă să comită cele mai îngrozitoare și greu de imaginat atrocități.În lumea de după 11 septembrie știm acum că această atitudine a fost o greșeală.Știm acum foarte clar că religia poate reprezenta inspirația- dacă nu chiar justificarea – pentru acte terifiante de violență.”
Grupările teroriste care acționeză în la nivel global s-au inspirat din ideile a doi oameni: Sayid Koetb și Leo Strauss.
Saed Koetb a fost un autor egiptean, educator, teoretician islamist, poet, si membru de frunte al Frăției Musulmane egiptean în anii 1950 și '60. Autor a 24 cărți, printre care romane, critica de artă literară și lucrări în materie de educație, el este cel mai bine cunoscut în lumea musulmană pentru munca sa asupra a ceea ce el crede a fi rolul social și politic al Islamului, în special în cărțile sale justiția socială și Ma 'Alim Fi-L-Tariq (Repere). Opera sa cea mai cunoscută, al-Fi Zilal Coranul (În umbra Coranului), este un comentariu 30 de volume, despre Coran.
În cea mai mare a vieții sale, cercul în care Qutb s-a dezvolta a fost constituit în principal de politicieni influenți, intelectuali, poeți și figuri literare, atât de vârsta lui cât și din generația precedentă. Până la mijlocul anilor 1940, multe dintre scrierile sale au fost oficial printre programele școlilor, colegiilor și universităților.
Alături de islamiștii notabili, cum ar fi Maulana Mawdudi, Hasan al-Banna, și Khomeini Ruhollah, Qutb este considerat unul dintre cei mai influenți musulmani și activiști ai epocii moderne, nu numai pentru ideile sale, ci pentru că unii îl consideră martir , datorită morții sale eroice. Potrivit autorilor Daniel Benjamin și Steven Simon, a fost Sayyid Qutb primul care îmbină elementele de bază ale moderne islamismulului. Influența operei sale se extinde la aspecte, cum ar fi occidentalizarea, modernizarea, și reforma politică și teoria conflictului ideologic inevitabil între "Islam și Occident".
Chiar dacă cele mai multe dintre observațiile sale și critici s-au referit la lumea musulmană, Qutb este, de asemenea, cunoscut pentru dezaprobarea lui intensă a societății și a culturii din Statele Unite, care a văzut-o obsedată de materialism, violență, și plăceri sexuale. Viziunile lui Qutb variau foarte mult. El a fost descris de unii ca un mare artist și un martir al Islamului, dar de mulți observatori occidentali ca unul care a modelat ideile de islamiștilor și, în special a anumitor grupuri, cum ar fi Al-Qaeda.
Qutb a avut influență asupra grupurilor islamice insurgente / de teroare în Egipt și în altă parte. Influența sa asupra Al-Qaida a fost simțită, prin scrisul său, adepții săi și mai ales prin intermediul fratelui său, Mahomed Qutb, care s-a mutat în Arabia Saudită după eliberarea sa din închisoare în Egipt și a devenit profesor de studii islamice și a editat, publicat și promovat munca fratelui său.
Strauss (n. 20 septembrie 1899 Kirchhain, Hessen-Nassau, Prusia – d. 18 octombrie 1973 Annapolis, Maryland, Statele Unite) a fost un filozof politic specializat în filozofia politică clasică. S-a născut în Germania din părinți evrei și mai târziu a emigrat în Statele Unite. El a petrecut cea mai mare din cariera sa ca profesor de științe politice la Universitatea din Chicago, unde a predat mai multor generații de studenți și a publicat cincisprezece cărți.
Inițial instruit în tradiția neokantiană cu Ernst Cassirer și familiarizat cu feno-menologi, cum ar fi Edmund Husserl și Martin Heidegger, Strauss s-a concentrat mai târziu asupra cercetărilor privind textele grecești ale lui Platon și Aristotel, încurajând aplicarea ideilor lor în teoria politicii contemporane.
Conform lui Smith, trei teme ale lui Strauss au fost dezvoltate de neoconservatori, și anume: importanța omului de stat, uzul înșelăciunii de către politicieni și rolul religiei în viața politică.
Strauss susținea că „ prospera societate liberală în care trăim conține se-mințele propriei distrugeri”, altfel spus, liberalismul vestic duce spre nihilism.Nihilismul este un concept filosofic, iar teza susținută este că viața este fără scop, înțeles și că nu are o valoare intrinsecă. Nihiliștii moraliști susțin faptul că moralitatea nu există și că de fapt, orice sistem de valori morale stabilit este abstract.
Antropologul vorbea, prin prisma nihilismului, de individualismul egoist și de necesitatea apariției unor elite cărora le revenea rolul de a ghida masele spre triumful suprem. Prin acest concept, antropologul dorea ca masele să poată vedea dincolo de iluzia visului american, iar în urma acestei treziri, oamenii să revină pe calea adevărului.
Pentru a putea vorbi despre fundamentalismul islamic, trebuie să pornim de la relația dintre Occident și Orient, pentru că fundamentalismul islamic se află într-o relați-onare strânsă cu Occidentul. Fundamentalismul islamic în era globalizării este reprezen-tat de fenomenul de terorism, care reprezintă modalitatea prin care acesta se transpune în practică, ideile fundamentale islamice stând la baza motivației multor facțiuni teroriste.
Capitolul IV: Fundamentalismul islamic
Concise Oxford Dictionar of curent English definește fundamentalismul ca fiind respectarea strictă a preceptelor religioase, în special în cazul religiei islamice.
Încercările de a stabili care sunt trăsăturile fundamentalismului islamic, și chiar folosirea acestui termen au dus la dezbateri aprinse. Acesta se manifestă ca o întoarcere la credința adevărată, într-un Dumnezeu transcendental. Pe de altă parte, fundamentalismul apare ca o ideologie militantă, care implică și acțiuni politice. Astfel, mișcările fundamentaliste s-au transformat în partide politice din care s-au desprins facțiunile armate. Poziția acestor grupări s-a schimbat în funcție de interesele de moment.
Liderii islamici au îndemnat popoarele arabe să pornească războiul sfânt –JIHADUL – împotriva Vestului, ca apoi să determine o reconciliere. Resping capitalismul, dar apără proprietatea privată. Condamnă civilizația occidentală, considerând-o un factor de destabilizare a Islamului, dar achiziționează tehnică de ultimă oră pentru ca statele sau grupările islamice să devină tot mai puternice. Mișcările sunite au purtat acțiuni militare împotriva ocupației sovietice, cooperând de multe ori cu SUA. America,împreună cu Europa, vor deveni apoi „dușmanii de moarte” al lumii islamice.
Însă obiectivul lor este unul singur: să transforme Islamul într-o putere mondială.Ei consideră religia islamică adevărata religie; de aceea, Islamul este și trebuie să rămână, potrivit concepției lor, o putere. Forța mișcărilor islamice își trage seva din credința adevărată în Allah. Pentru ei, Islamul reprezintă singura soluție pentru toate problemele, de la politică până la viața particulară a oamenilor, de la diferite aspecte ale vieții și până la modul de organizare a lumii și a statelor. Aceste idei vor putea fi puse în practică numai prin crearea unor state cu adevărat islamice, închinate lui Allah, iar acest lucru trebuie să fie îndeplinit prin toate mijloacele, inclusiv prin violență.
În țările musulmane sau guvernate de musulmani, fundamentalismul islamic, ca și naționalismul pan-arab, se constituie într-un mijloc de acces la putere.
Fundamentalismul nu este doar o mișcare religioasă, cum ar părea la prima vedere; el este deopotrivă o mișcare politică radicală, cu o ideologie (politică, în primul rând) exclusivistă și extremistă.
Principalele caracteristici ale fundamentalismului islamic sunt următoarele:
– radicalismul puterii;
– tendințe de izolare economică și politică;
– suport și export de ideologie revoluționară;
– tendința de a forma o rețea internațională;
– respingerea democrației de tip occidental și a influenței acesteia;
– există diferite ramuri ale islamismului (șiite, în Iran, sunite, în Afganistan,
frați musulmani, în Egipt, Libia și Sudan, FIS, în Algeria), care creează
anumite diferențe, exercitând influențe asupra guvernelor și parlamentelor;
– tradiționalismul exacerbat, exclusivist și agresiv;
– violența.
Clasificarea grupurilor teroriste islamice
Grupările teoriste islamice acționează după cum am menționat în toată lumea, însă fiecare grupare are propria denumire, proprii lideri și au localizate centrele în țări din lumea musulmană.
Percepția pe care o au grupările teroriste religioase despre amenințarea cu se-cularizarea din interiorul societății este evidentă observând denumirea grupurilor te-roriste, care le oferă acestora legitimitate, autenticitate și justificare. De asemenea prin denumirile alese, grupările doresc să își arate unitatea de scopuri și de direcții urmate, precum și gradul de militantism, prin nume ca Jundallah( Soldații Domnului), Hamas (Stăruința) și Grupul Armat Islamic.
Teroriștii de credință musulmană, mai ales grupările șiite, își aleg o gamă largă de nume conspirative ( în cazul șiiților, acestea sunt înrădăcinate în istorie, având legătură cu conceptul taqiviyyah sau disimulare), în încercarea de a-și proteja comunitățile de repre-salii sau riposte ale inamicului după atacurile teroriste. Totuși, aceste nume conspirative relevă în mod semnificativ curentele sau direcțiile din interiorul mișcărilor și felul cum acestea se raportează la diverse lupte. Bruce Hoffman spunea despre terorismul religios că tinde „ să execute actele teroriste pentru ele însele și nu pentru opinia publică”. Deși actul de violență însuși este executat în principal pentru comunitățile cărora le aparțin teroriștii ca un semn de putere, el transmite elemente de teamă în rândul țintelor reale sau potențiale. Teroriștii exploatează această teamă prin invocarea simolismului religios, realizată prin intermediul unor imagini înregistrate cu un grup numeros de militanți, gata să devină bombe umane împotriva unor noi ținte.
În vreme ce extremiștii religioși lovesc uniform în simbolurile tiraniei, ei sunt relativ lipsiți de constrângere în ceea ce privește caracterul letal sau nediscriminatoriu al violenței pe care o folosesc, întrucât ea se justifică prin apărarea credinței și a comunită-ții. Reflectând natura dialectică a luptei înseși, variatele grupări religioase se referă, de asemenea, la inamicii lor străini sau seculari în termeni dezumanizanți, ceea ce poate slă-bi constrângerile morale pe care le-ar putea avea în momentul în care recurg la acte de te-rorism. Un rabin extremist explica în contextul înmormântării lui Barusch Goldstein: „ Este o mare diferență între pedeapsa primită pentru rănirea unui evreu și cea pentru ră-nirea unui neevreu. Viața unui evreu valorează mult mai mult decât viețile multor ne-evrei.”
Această purificare morală conduce la credința că autorii se consideră a fi „ oameni aleși”, care nu numai că posedă legitimitate religioasă și au justificare pentru intensitatea violenței la care recurg, ci și acționează deseori pe baza convingerii că violența se produ-ce într-o conjunctură istorică pe care divinitatea nu o aprobă.
Amenințarea secularizării venită din exterior este o importantă formă de impulsio-nare a teroriștilor religioși. Prezența interferențelor străine și pătrunderea valorilor secula-re în mediul extremiștilor provoacă o reacție de autoapărare, agresivă și ostilă, care este îndreptată, în mod evident, împotriva surselor.
Recurgerea la presupusul martiriu de către anumite grupări poate fi explicată prin existența unui sentiment de amenințare la adresa existenței și cauzelor lor, în propiul lor mediu. O altă explicație poate fi și nivelul crescând de internaționalizare a grupărilor, atât în ceea ce privește contactele, cât și similitudinea obiectivelor urmărite și a strategiei alese. Acest lucru este evident mai ales în cazul grupărilor teroriste musulmane.
Sentimentele defensive sunt îmbinate cu prezența cât mai vizibilă a liderilor re-ligioși, care atrag sprijin, îmbunătățesc mecanismele organizaționale și redefinesc metodele și tehnicile teroriste; de asemeni, tot ei oferă susținătorilor un imbold, care îi a-jută pe aceștia să-și ducă la bun sfârșit misiunile într-un mod cât mai rapid și eficient: justificări religioase.
Majoritatea grupărilor teroriste, care-și ghidează acțiunile folosindu-se de justifi-cări din dimeniul religiei, au apărut ca reacție la evenimente foarte importante. Aceste e-venimente le-au deservit organizațiilor teroriste drept sursă de inspirație pentru organi-zație, au fost percepute ca o amenințare cu secularizarea sau au trezit sentimentul apropi-erii iminente a apocalipsei.
În foarte multe cazuri, teroriștii religioși adoptă viziunea ideologică a luptei până la capăt pentru a opune rezistență secularizării impuse atât din exterior, cât și din interior.Această viziune este întruchipată în lupta dintre bine și rău.
Sentimentul caracterului total al luptei pe care îl au acești războinici religioși, este definit în termeni pur dialectici: credincioși și necredincioși, ordine și haos, dreptate și nedreptate. Acest sentiment este oglindit în lupta până la capăt pentru o cauză.
Terorismul religios nu este dezorganizat sau întâmplător, ci călăuzit de o logică proprie, comună diverselor grupări care utilizează violența politică pentru a-și atinge obiective considerate sacre.
Recurgerea la terorismul bazat pe imperative religioase nu este un fenomen nou, ci unul adânc înrădăcinat în istorie și în evoluția credințelor religioase, care au servit la definirea cauzelor, a inamicilor, dar și a mijloacelor, metodelor și momentelor propice pentru punerea în practică a actelor violente. De aceea, explozia terorismului religios în perioada recentă este parte a unui proces gradual care poate fi asemănat cu luptele neo-coloniale de eliberare, care a prins credințele religioase între granițe și constrângeri politice și a fost accelerat de marile schimbări din peisajul politic, economic, social și economic global, la care se adaugă un context local dificil pentru necredincioși.
Nesiguranța și imprevizibilitatea situației actuale, în timp ce lumea este pe cale să adopte o nouă ordine mondială, mediul presărat cu conflicte etnice și naționaliste le oferă grupărilor teroriste oportunitatea și muniția pentru a-și configura istoria în confor-mitate cu datoriile și cauzele divine, în timp ce pentru alții indică faptul că sfârșitul istoriei se apropie.
Este necesar ca aceste noi forțe religioase să nu mai fie tratate în politica globală ca o forță monolitică, ci să se încerce înțelegerea logicii grupărilor și a mecanismelor care stau la baza terorismului, pentru a le submina aria de acțiune și puterea.
Capitolul V – Ciocniri din era globalizării între forme ale fundamentalismului religios
V.1: Atentatul de la Munchen din 1972 și replica Israelului
Participarea Israelului la Olimpiada din 1972 de la Munchen a fost un eveniment foarte important, în special în contextul în care cel de-al doilea Război mondial abia se încheiase. Germania fusese iertată pentru ororile comise și pentru Holo-caust, iar prezența Israelului la jocurile olimpice era o dovadă ce întărea acest fapt.
Însă atunci cand gruparea islamică Septembrie Negru (Black September) a luat ostatici 11 membri ai echipei Israelului, comunitatea internațională a început să se teamă de apariția unei noi agresiuni la adresa poporului evreu.
Pe 5 septembrie 1972, la ora 4:00 a.m., câțiva membri ai grupării Septembrie Ne-gru au pătruns în apartamentul ce găzduia atleții israelieni și au reușit, după ce au căutat în toate încăperile, să captureze nouă membri ai echipei israeliene, doi dintre aceștia fiind uciși în încercarea lor de a doborî teroriștii.
După capturarea sportivilor, teroriștii au transmis autorităților o listă de revendi-cări, prin care cereau eliberarea anumitor prizonieri politici și asigurarea unei călătorii si-gure spre un aeroport, unde un elicopter să-i aștepte și să poată pleca.
Deznodământul avea să fie însă dezastruos. Teroriștii au aflat de operațiunea de salvare pe care polițiștii germani o organizaseră și au executat toți ostaticii, iar trupele germane au reușit să captureze doar trei dintre teroriști.
Acest eveniment a reprezentat primul conflict între poporul evreu și poporul german după sfârșitul celui de-al doilea război mondial și a fost un eșec total. Urmările au fost vizibile imediat: jocurile olimpice au fost suspendate pentru o zi, sportivii israelieni au fost trimiși acasă din motive de securitate. Israelul a făcut presiuni asupra Comitetului Olimpic pentru a descalifica toate statele care susțineau grupări teroriste.
O ultimă repercusiune vizibilă a acestor evenimente a fost sporirea securității, lucru evident la Olimpiada de iarnă de la Innsbruck din 1974.
Gruparea responsabilă pentru atentatul de la Munchen din 1972 este Septembrie Negru( Black September ), de origine palestiniană , având conexiuni și origini nucleare. Numele grupării este inspirat din numele unor evenimente cunoscute în istorie ca Septembrie Negru.
În septembrie 1970, Organizația de Eliberare Palestiniană (P.L.O.) a încercat o lovitură de stat, în urma căreia să poată prelua puterea în Iordania. Regele Hussein al Iordaniei a declarat legea marțială și a expulzat PLO, inclusiv pe Yasser Arafat. Evenimen-tele soldate cu expulzarea și moartea a mii de palestinieni a devenit cunoscută în istorie ca Septembrie Negru. Se presupune că acțiunile grupării din 1972, de la Munchen, au fost alimentate de sentimente anti-semite foarte puternice, apărute ca o consecință a acțiunilor regelui Hussein al Iordaniei, practic o răzbunare a acelor evenimente.
Pe 12 septembrie 1972, primul ministru Golda Meir a apărut în fața Parlamentului israelian pentru a declara faptul că incidentele de la Munchen nu vor rămâne nesanc-ționate. Modalitatea de răspuns a Israelului va fi realizată prin două operațiuni: Spring of Youth și Wrath of God.
Spring of Youth, prima dintre operațiunile desfășurate, a fost un asalt aerian asupra unor tabere suspectate a fi ale grupării teroriste, din sudul Lebanonului până în nordul Iordaniei. Printr-o varietate de mijloace, de la interviuri la interogatorii, la supra-vegheri aeriene , Mossad a descoperit o serie de tabere pe care le-a vizat pentru distru-gere. Prim-ministrul Meir este a declarat: „Ori de câte ori un complot este țesut, ori de câte ori oamenii planifică să ucidă evrei și israelieni – acesta este cazul în care avem nevoie să lovim." O serie de bombardamentelor au lovit sudul Libanului, vestul Siriei, și nordul Iordaniei. Aceste atacuri au început înaintea declarației date de Meir Knesset-ului, primul val fiind declanșat pe 9 septembrie, la doar patru zile după masacrul de la Munchen. Atacurile au atras atenția la nivel mondial. Reporterul New York Times, Terrence Smith, a afirmat că atacurile au fost un semnal clar pentru lumea arabă că politica antiterorism a Israelului este "ochi pentru ochi."
In timp ce America a continuat să acorde sprijin tacit al activităților Israelului, alte națiuni și-a exprimat dezaprobarea față de astfel de acțiuni agresive. Un ziar chinez a pretins că populația chineză fost puternic împotriva comportament agresiv, cum a fost cel al Israelului. Cu toate astea, China, națiune comunistă, printr-un ziar controlat de guvern, a vorbit împotriva atacurilor israeliene, guvernul a refuzat să facă un comentariu oficial cu privire la evenimentele din Munchen cu câteva zile mai devreme.
Primăvara Tineretului a uimit lumea arabă. Loviturile aeriene au produs confuzie extremă, furie, și jenă în rândul națiunilor arabe. În primul rând, arabii au fost derutați de către precizia atacurilor israeliene. Nici unul dintre obiective nu a fost o țintă falsă, fiecare dintre victimile ucise au fost membri ai trupelor arabe, iar fiecare tabără prezenta un potențial ridicat de a produce un asalt asupra Israelului.
Cu toate că operațiunea Spring of Youth a fost de mare succes, teroriștii palestinieni nu au încetat operațiunile, continuându-le fără a le fi frică de repercusiuni. Acest lucru a stârnit furia populației arabe. Multe grupuri au pus presiune pe PLO pentru ca aceștia să înceteze operațiunile, de frica altor represalii din partea Israelului și a Mossad-ului. Prin operațiunea Spring of Youth, Israelul a demonstrat că poate distruge orice tabără teroristă importantă din Peninsula Arabă.
Mult mai cunoscută a fost operațiunea Wrath of God( Mânia lui Dumnezeu). Aceasta a fost o operațiune de asasinare, efectuată de trupe ale Mossad, timp de șapte. Misiunea a avut două scopuri: să distrugă ultimele rămășițe ale Organizației Septembrie Negru și să transmită un mesaj celorlalte grupări teroriste, care se bazau pe asasinare și intimidare. Datorită naturii secrete a guvernului israelian, se știu destul de puține lucruri despre aceste evenimente. Se știe în mod sigur faptul că, Golda Meir a aprobat o misiune de eliminare a mai multor ținte, palestinieni ce se presupune că au fost lideri ai grupării Septembrie Negru. Între 1972 și 1979 mulți presupuși lideri ai grupării au fost uciși, inclusiv Ali Hassan Salameh, omul despre care se presupune că a fost fondatorul grupării și în același timp omul aflat în spatele masacrului din Munchen.
Salameh a fost o țintă dificil de găsit și eliminat. Procedura standard a trupelor Mossad nu s-a putut aplica în cazul lui Salameh, deoarece în urma evenimentelor petrecute prin Primăvara Tinereții, acesta și-a sporit securitatea. Conform lui Klein, Salameh a fost ucis pe 22 ianuarie, 1979, în propria mașină, după ce în prealabil se întâlnise cu soția sa. Metoda a fost simplă. Pe ruta sa, a fost plasat un vehicul, marca Volkswagen, în care trupele Mossad au montat un dispozitiv exlozibil, conectat la 30 de kg de dinamită. Când mașina lui Salameh s-a apropiat de Volkswagen, dispozitivul a explodat. A fost identificat un singur cadavru, de către agenți Mossad, poliție și martori oculari, ca aparținând lui Ali Hassan Salameh.
Wrath of God trebuia să fie o operațiune secretă. Chiar dacă țintele au fost ucise de o grupare politică, aceste asasinate nu au fost catalogate drept asasinate politice. Cu toate astea, toată comunitatea internațională a fost martoră a eliminării multor teroriști palestinieni imediat după evenimentele de la Munchen, însă nu a fost nici o confirmare clară a faptului că Israelul se făcea responsabil de aceste acțiuni. Această situație a creat un val important de reacții din partea membrilor Septembrie Negru, dar și în rândul popoarelor arabe.
Membrii grupării Septembrie Negru, deși fuseseră artizanii celor mai sângeroase situații cu luare de ostatici din istoria Israelului, nu erau pregătiți să cedeze. Prima operațiune a Israelului a provocat o primă reacție a teroriștilor: o campanie de folosire a scrisorilor cu explozibili plastici. Acestea au fost trimise ambasadelor Israelului din toată lumea. Majoritatea au fost trimise din Amsterdam, inclusiv cea adresată consilierului Ami Shachori. Acesta aștepta un plic din Olanda și nu a bănuit nimic. Lucrul acesta l-a costat viața, iar pe colegul său, care se afla în aceeași încăpere ( Theodor Kaddar), auzul pentru o bună perioadă de timp. După acest incident, 64 de scrisori similare au fost trimise către ambasade și instituții guvernamentale din toată lumea, multe dintre ele fiind interceptate în Canada, Paris, Vienna, Bruxelles, New York, Tel Aviv și Ierusalim.
Pe 29 octombrie 1972, câțiva teroriști arabi au deturnat zborul Lufthansa 615, dintre Damasc și Frankfurt. Cel care și-a asumat fapta s-a identificat ca fiind Abu-Ali. Scopul său era să obțină eliberarea a trei membri ai grupării Septembrie Negru, capturați la Munchen. După ce și-a făcut publice cererile, guvernul german a acceptat cererile tero-ristului, fără a consulta guvernul israelian. Prizonierii au fost trimiși în Zagreb, un loc acceptat de ambele tabere ca zonă neutră, perfectă pentru efectuarea schimbului. Cu toate astea, schimbul s-a efectuat în Tripoli, Libia. Golda Meir, împreună cu conducerea israeliană, și-au exprimat dezgustul și nemulțumirea față de decizia germană.
Reacția Israelului după atentatul de la Munchen a stârnit însă multe controverse. Cea mai importantă întrebare este cea referitoare la eficacitatea operațiunilor Israelului. Mulți critici afirmă că nu s-a produs nici o schimbare în bine în privința terorismului după cele două operațiuni israelite. Întrebarea apărută este dacă operațiunile au reușit altceva în afară de pedepsirea personală a atacatorilor.
Shabtai Teveth, un jurnalist israelian, declara că politica Israelului de „ochi pentru ochi” ar cauza mai degrabă represalii mult mai severe din partea teroriștilor; aceștia au realizat că orice atac al unei ținte aflate pe teritoriul Israelului este imposibil de atins, în timp ce ținte israelite aflate în afara statului sunt mult mai ușor de doborît. Terorismul, conform spuselor lui Teveth, reprezintă o parte naturală a existenței Israelului și evreii de pretutindeni trebuie să conștientizeze faptul că mereu vor exista oameni ce vor intenționa să îi ucidă.
Pe de altă parte, redactorul-șef al Haaretz, revistă israeliană, „Fols” , crede că acțiunile contra-teroriste ale Israelului nu au mers nicidecum prea departe. „Fols” este de acord cu faptul că organizațiile și guvernele teroriste reprezintă o amenințare continuă, dar contrazice declarațiile lui Teveth privind contra-terorismul care nu funcționează și că terorismul este în creștere. „Fols” declară că Israelul nu a demonstrat costurile uriașe ale terorismului și că ar trebui să-și intensifice replicile și să transmită un mesaj și mai clar al faptului că teroriștii care vor ataca evrei nu vor fi iertați.
În realitate, Wrath of God a fost o operațiune cu un succes total pentru Israel. După 1979, s-au mai înregistrat atacuri asupra Israelului, însă nici unul de amploarea celui de la Munchen. Este evidentă influența acțiunilor întreprinse de Israel după Munchen. Aceasta nu a fost prima situație în care Israelul a urmărit atacatori, însă niciodată într-un mod atât de tenace și la o scară atât de largă, precum în cazul celor din Septembrie Negru. Datorită succesului operațiunii, organizațiile teroriste nu au mai avut curajul să întreprindă astfel de operațiuni împotriva Israelului. Mai mult, această metodă de operare a făcut din Mossad una dintre cele mai temute agenții guvernamentale din lume. Rapiditatea și ferocitatea cu care au acționat au speriat PLO și pe liderii săi și i-au făcut să reconsidere felul în care vor intra în conflict cu Israelul.
Declarația dată de Golda Meir a rămas în istorie ca un avertisment definitiv al Israelului față de terorism și orice formă de agresiune împotriva poporului evreu:
„ Din istoria sângeroasă a națiunii evreiești, am învățat că violențe ce încep cu uciderea evreilor sfârșește prin răspândirea violenței și a pericolelor peste tot în lume, înspre toate popoarele. Nu avem decât o singură soluție, aceea de a ataca orice organizație teroristă, oriunde și oricând putem ajunge la ele. Aceasta este obligația față de noi și față de pace.”
Pentru a înțelege mai bine evenimentele, trebuie înțeles istoricul și felul de operare a ceea ce reprezintă Mossad.
Mosad (în ebraică ha-Mosad le-Modi'in u-le-Tafkidim Meiuhadim – „Institutul de informații și operațiuni speciale”) este serviciul de informații externe al Israelului, creat la 2 martie1951. În traducere, Mosad înseamnă "Instituția". Acesta este pus sub jurisdicția Ministerului de Externe al Israelului și include în structura personalului său ofițeri superiori reprezentând celelalte organizații ale comunității de informații ale Israelului: Shin Bet (siguranța internă), Aman (spionajul militar al aviației și marinei militare). Funcțiile acestor ofițeri superiori sunt de informare a Mossad-ului asupra nevoilor specifice ale clientelei sale.
În caz de dezacorduri asupra oricărei cereri formulate Mossad-ului de către clienții săi, obiectul dezacordului este supus examinării primului ministru. Pentru exemplificare, Ben Gurion, primul ministru la nașterea organizației a dat următoarea clarificare: „Voi veți da Mossad-ului lista de cumpărături a instituției pe care o reprezentați, Shin Bet sau Aman. Mossad va merge să obțină marfa cerută de voi. Nu este treaba voastră să știți de unde s-a cumpărat sau ce preț a plătit Mossad pentru informațiile cerute de voi” . Tot Ben Gurion a definit în scris ordinul de funcționare a Mossad-ului: „Mossad va acționa sub conducerea mea, va lucra conform instrucțiunilor mele și va raporta direct mie”. În concluzie, în orice acțiune a Mossad-ului trebuie văzută mâna invizibilă a primului ministru în exercițiu la acea oră. În acest context autorul aduce detalii inedite despre Benyamin Netanyahu, cel mai tânăr prim-ministru din istoria Israelului. Fiind un om cu experiență în domeniul spionajului, se aștepta din partea lui să știe cum funcționa din interior Mossad-ul, când să asculte, cât de departe se poate merge în acțiuni externe etc.
„Mossad-ul este ca gâdele oficial sau ca medicul din Camera Morții care administrează injecția letală. Acțiunile voastre sunt toate aprobate de Statul . Când ucideți, voi nu violați legea. Voi executați o sentință aprobată de primul ministru în exercițiu.” Meir Amit (Director General al Mossad 1963-1968).
Atentatul de la Munchen și replica Mossadului reprezintă nu doar evenimente politice. Aici regăsim o confruntare a fundamentalismului islamic, reprezentat prin gruparea Black September, iar de partea cealaltă este Mossadul, care reprezintă iudaismul.
De când statul a fost fondat în 1948, Israelul s-a angajat în multiple conflicte armate pentru a-și salva propria existență. Confruntându-se cu astfel de dificultăți , statul a adoptat o politică de răspunsuri foarte dure față de orice fel de agresiune. Războaiele din 1948 și 1967 au demonstrat că răspunsurile Israelului pot fi rapide. În anii ce au urmat, ferocitatea răspunsurilor față de terorism a crescut, culminând cu evenimentele din 5 septembrie 1972. Din acel moment, politica Israelului a devenit în mod evident cea de „ochi pentru ochi”. Replica Israelului pentru Masacrul de la Munchen a fost cel mai bun răspuns pe care Israelul îl putea da față de o acțiune teroristă.
Totuși, trebuie să privim lucrurile într-o altă lumină, a lucrurilor pe care le au în comun Mossad-ul și gruparea Septembrie Negru.
În primul rând, atât Mossad cât și Septembrie Negru, au în comun felul în care membrii acestor execută ordinele, fără a pune la îndoială legitimitatea lor, fără a avea nevoie de altă justificare. Au încredere oarbă în faptul că liderul grupării este îndreptățit să dea orice ordin, că faptele au legitimitate.
Ideologiile care sunt respectate de cele două variază puțin. În cazul Mossad-ului, vorbim de o idee care susține că organizația respectă sentințe ale statului , ignorând orice normă de drept internațional. Practic, agenții Mossad execută ordinele primite și au voie să folosească orice mijloc.
La fel se întâmplă și în cazul grupării Septembrie Negru. Ideologia care alimentează acțiunile lor este inspirată de Jihadul islamic. Ceea ce liderul grupării le cere, ei execută, având convingerea fermă că respectă astfel cuvântul profetului Mohammed și că prin aceasta dovedesc faptul că sunt buni musulmani.
Modul de acționare al celor două grupări este identic. Teroriștii folosesc asasinatul și dispozitive explozibile. Acestea au menirea de a intimida și de a transmite lumii întregi cât de serioși sunt în îndeplinirea scopurilor lor. Mossad-ul a folosit în cele două misiuni ce au urmat Masacrului de la Munchen exact aceleași metode, pentru exact același scop: de intimidare și demoralizare a oricăror acțiuni împotriva Israelului și a cetățenilor săi.Tocmai prin aceste asemănări, Mossad-ul poate fi perceput ca o grupare fundamentalistă iudaică. Victimele palestiniene, țintele eliminate nu au fost catalogate drept victime ale unor asasinate politice. Nimeni nu a revendicat acele evenimente, însă aparent toată lumea știe că ei au operat.
V.2: Atentatele de la 11 septembrie 2001
Atentatele de la 11 septembrie au fost o serie de atacuri sinucigașe coordonate de Al-Qaeda împotriva Statelor Unite care au avut loc la 11 septembrie 2001. În dimineața acelei zile, 19 teroriști Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri. Teroriștii au preluat controlul avioanelor, prăbușind două dintre ele în Turnurile Gemene ale din , omorând toate persoanele de la bord și mulți alți oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri s-au prăbușit în decurs de două ore, distrugând și avariind și alte clădiri din jur. Teroriștii au prăbușit un al treilea avion în clădirea Pentagon din Arlington, Virginia, lângă Washington, D.C. Al patrulea avion s-a prăbușit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ce unii dintre pasageri și membrii echipajului au încercat să recâștige controlul avionului, pe care teroriștii îl îndreptaseră spre Washington, D.C. Nu au existat supraviețuitori ai zborurilor.
Aceste atentate au reprezentat o confruntare dintre islamism și creștinism. Statele Unite ale Americii reprezintă pentru fundamentaliștii islamici o cultură care amenința cu distrugerea pe cea islamică. Astfel, folosind Coranul ca justificare, aceștia au declanșat Jihadul prin aceste atentate. Țintele alese nu au fost deloc întâmplătoare, fiecare din ele reprezentând prosperitatea culturii americane.
La câteva ore după atac, FBI a reușit să afle numele și, în majoritatea cazurilor, datele personale ale piloților și teroriștilor suspecți. Bagajele lui Mohamed Atta, care nu au prins legătura de la zborul dinspre Portland la zborul 11, conțineau documente ce au relevat identitățile tuturor celor 19 teroriști, și alte indicii importante cu privire la planurile, motivele și situația lor. În ziua atacurilor, NSA și agențiile germane de informații au interceptat comunicații care făceau referire la Osama bin Laden. La 27 septembrie 2001, FBI a publicat fotografii ale celor 19 teroriști, împreună cu informații despre posibilele lor naționalități și nume false. Cincisprezece dintre teroriști erau din Arabia Saudită, doi din Emiratele Arabe Unite, unul din Egipt, și unul din Liban. Mohamed Atta era liderul celor 19 teroriști. Aceștia erau adulți bine educați, ale căror mentalități erau complet formate.
Ancheta FBI, denumită operațiunea PENTTBOM, a fost cea mai mare și mai complexă anchetă din istoria FBI, și a implicat munca a peste 7.000 de agenți speciali. Prin interogarea suspeciților în cazul atacului USS Cole din , FBI a reușit să facă legătura între teroriști și al-Qaeda. Guvernul american a concluzionat că al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden, poartă responsabilitatea atacurilor, FBI afirmând că „dovezile care leagă al-Qaeda și pe bin Laden de atacurile de la 11 septembrie sunt clare și irefutabile”. Guvernul Regatului Unit a ajuns la aceeași concluzie în ce privește vinovăția al-Qaeda și a lui Osama bin Laden pentru atacurile de la 11 septembrie.
În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriștii. Majoritatea covârșitoare ale celor morți erau civili, inclusiv cetățeni din 90 de țări. În plus, moartea de cancer pulmonar a cel puțin a unei persoane a fost considerată de un medic legist a fi cauzată de expunerea la praful ridicat în urma prăbușirii . Statele Unite au răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva terorismului”, invadând Afganistanul pentru a înlătura de la putere regimul dictatorial al talibanilor, care adăpostea teroriști al-Qaeda, și adoptând legea USA Patriot Act. Multe alte țări și-au întărit și ele legislația antiteroristă și au extins puterile forțelor de aplicare a legii. Unele burse americane de acțiuni au rămas închise în toată săptămâna atacurilor, și au anunțat pierderi enorme după redeschidere, mai ales în industriile transporturilor aeriene și de asigurări. Distrugerea spațiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube serioase economiei districtului Lower .
Avariile Pentagonului au fost reparate în decurs de un an, iar Monumentul Pentagonului a fost construit în acel loc. Procesul de reconstrucție a început la . În 2006, s-a ridicat un nou turn de birouri în locul clădirii 7. Clădirea 1 World Trade Center este în construcție și, cu o înălțime 541 m la terminarea sa în anul 2011, va deveni una dintre cele mai înalte clădiri din America de Nord. Inițial, se dorea să se mai construiască încă trei turnuri între 2007 și 2012 în zonă.
Declararea de către Osama bin Laden a unui război sfânt împotriva Statelor Unite, și fatwā semnat de bin Laden și apelurile altora din 1998 pentru uciderea de civili ame-ricani au fost văzute de anchetatori ca dovezi ale motivației sale de a comite asemenea acte.
Bin Laden a negat inițial, dar a recunoscut ulterior, implicarea în incident. La 16 septembrie 2001, bin Laden a negat orice implicare în atacuri citind o declarație difuzată de postul de televiziune Al Jazeera din : „Repet că nu am efectuat acest act, care pa-re să fi fost comis de indivizi cu propriile lor motivații.” Această negare a fost preluată apoi și de televiziunile americane și din toată lumea.
În noiembrie 2001, forțele americane au recuperat o casetă video dintr-o casă distrusă din Jalalabad, Afganistan, în care Osama bin Laden vorbește cu Khaled al-Harbi. Pe casetă, bin Laden recunoaște că știa de atacuri dinainte. Caseta a fost difuzată la mai multe televiziuni de știri după 13 decembrie 2001. Apariția sa distorsionată pe casetă a fost atribuită erorilor de transfer.
La 27 decembrie 2001, a fost publicată o a doua casetă cu bin Laden. În aceasta, el spunea: „Terorismul împotriva Americii merită laude deoarece este un răspuns la nedreptate, cu scopul de a forța America să nu mai susțină Israelul, care ne omoară oamenii”, dar nu a recunoscut pe aceasta responsabilitatea pentru atacuri.
La scurt timp după alegerile prezidențiale din SUA din 2004, într-o declarație înregistrată pe casetă, bin Laden a recunoscut public implicarea al-Qaeda în atacurile asupra SUA și a recunoscut legătura directă dintre el și atacuri. El a spus că acestea au fost efectuate deoarece „noi suntem liberi…și vrem să recâștigăm libertatea națiunii noastre. Fiindcă voi ne subminați securitatea noastră, și noi v-o subminăm pe a voastră.” Osama bin Laden spune că el personal i-a condus pe cei 19 teroriști. Pe casetă, el mai spune: „Am căzut de acord cu comandantul general Muhammad Atta, Allah să-l milu-iască, ca toate operațiunile să se desfășoare în 20 de minute, înainte ca Bush și admi-nistrația lui să poată afla.” O altă casetă obținută de Al Jazeera în septembrie 2006 îl prezintă pe Osama bin Laden împreună cu Ramzi Binalshibh, și cu doi dintre teroriști, Hamza al-Ghamdi și Wail al-Shehri, făcând pregătiri pentru atacuri.
Documentul prin care bin Laden și-a revendicat și justificat acțiunile de la 11 septembrie 2001 :
În numele lui Allah, Cel Milostiv,
„ Permisiunea de a lupta (contra necredincioșilor) este acordată acelora (credincioșilor) împotriva cărora se luptă, deoarece aceștia au fost nedreptățiți și în mod sigur, Allah este capabil să le ofere victoria.”( Coran 22:39)
„ Cei care cred, luptă pentru Cauza lui Allah, iar cei ce nu cred, luptă pentru cauza lui Taghut. Așadar luptați împotriva prietenilor lui Taghut.
Anumiți scriitori americani au publicat articole cu titlul ‘Pe ce considerente luptăm?’ Aceste articole au generat un număr de replici, unele fiind aproape de adevărul legii islamice, altele nu. Aici vrem să subliniem adevărul, ca o explicație și ca și o amenințare, sperând la recompensa lui Allah, căutând suport din partea Lui.
În timp ce cautăm ajutorul lui Allah, vom forma răspunsul nostru bazat pe două întrebări îndreptate spre americani:
Î1)De ce ne luptăm și ne opunem vouă?
Î2) Ce ne dorim de la voi?
În ceea ce privește prima întrebare,răspunsul este foarte simplu:
(1) Pentru ca ne-ați atacat și continuați să ne atacați.
Ne-ați atacat în Palestina:
(i) Palestina, care s-a scufundat sub ocupație militară pentru mai mult de 80 de ani.Britanicii au predat Palestina, cu ajutorul dumneavoastră și sprijinul dumneavoastră, către evrei, care l-au ocupat mai mult de 50 de ani; ani plini de asuprire, tiranie, crime, ucidere, expulzare, distrugere și devastare.Crearea și menținerea statului Israel este una dintre cele mai mari crime, și sunt liderii de criminali sale. Și, desigur, nu este nevoie să explice și să demonstreze gradul de sprijin american pentru Israel.Crearea statului este o crimă care trebuie să fie ștearsă. Fiecare persoană și fiecare a cărui mâini au devenit poluate în contribuția acestei infracțiuni trebuie să plătească prețul , și să plătească pentru el puternic.
Ne provoacă atât râsete, cât și plânsete faptul că nu ați obosit să repetați minciuna fabricată de voi conform căreia evreii sunt locuitorii de drept ai Palestinei, așa cum le-a fost promis în Torah. Oricine pune la îndoială acest fapt este acuzat de anti-semitism. Aceasta este una dintre cele mai eronate și cunoscute idei fabricate din istorie. Poporul palestinian este arab și semit. Musulmanii sunt urmașii lui Moise ( odihnească-se în pace) și moștenitorii realei Torah, care nu a fost schimbată. Musulmanii cred în toți profeții, inclusiv Avram, Moise, Iisus sau Mohammed , pacea și binecuvântările lui Allah fie cu ei toți. Dacă urmașilor lui Moise li s-a promis dreptul la Palestina în Torah, atunci musulmanii sunt națiunea cea mai îndreptățită la asta.
Când musulmanii au cucerit Palestina și au alungat romanii, Palestina și Ierusalimul s-au întors la Islam, religia tuturor profeților. Așadar, dreptul istoric al musulmanilor asupra Palestinei nu poate fi contestat.
Sângele ce curge în Palestina trebuie răzbunat. Trebuie să știți că palestinienii nu plâng singuri; femeile văduvite nu sunt singure; copii lăsați orfani nu sunt singuri.
Voi ne-ați atacat în ; voi ați susținut atrocitățile Rusiei împotriva noastră în Cecenia, opresiunea Indiei împotriva noastră în Kașmir și agresiunea Israelului împotriva noastră în .
Sub supravegherea, consimțământul și ordinul vostru, guverne ale țărilor noastre, care acționează ca și agenții voștri, ne atacă zilnic.
Aceste guverne previn poporul nostru în răspândirea Șhariei islamice, folosindu-se de violență și minciuni.
Aceste guverne ne umilesc și ne plasează într-o închisoare imensă de frică și supunere.
Aceste guverne fură averea Ummah și v-o vând vouă la un preț meschin.
Aceste guverne s-au predat evreilor și le-au înmânat Palestina, acceptând existența statului lor pe rămășițele propriului popor.
Înlăturarea acestor guverne este o obligație a noastră și un pas necesar pentru eliberarea Ummah, pentru a face din Șariah legea supremă și pentru a recâștiga Palestina. Și lupta noastră împotriva acestor guverne nu este separată de lupta noastră împotriva voastră.
Voi ne furați averile și petrolul datorită influenței internaționale pe care o aveți și datorită amenințărilor militare. Acest furt este întradevăr cel mai mare jaf din istorie.
Forțele voastre ne ocupă țările; vă răspândiți bazele militare, ne corupeți teritoriile și asediați sanctuarele, pentru securitatea evreilor și pentru a asigura continuitatea jafului.
Ați înfometat musulmanii din Irak, unde copiii mor în fiecare zi. E de mirare cum mai mult de 1.5 milioane de copii irakieni au murit datorită sancțiunilor voastre și nu v-ați manifestat nici un fel de îngrijorare. Cu toate astea, când 3000 din oamenii voștri au murit, întreaga lume s-a revoltat și continuă să se revolte.
Ați sprijinit evreii și ideea lor că Ierusalimul este capitala lor eternă și ați fost de acord să vă mutați ambasada acolo. Cu ajutorul vostru și sub protecția voastră, israelienii plănuiesc să distrugă moscheea Al-Aqsa. Sub protecția armelor voastre, Sharon a intrat în moscheea Al-Aqsa, pentru a o polua, ca o pregătire pentru capturarea și distrugerea sa.
Aceste tragedii și calamități sunt doar câteva exemple ale opresiunii și agresiunii împotriva noastră. Ne este comandat prin religia și intelectul nostru faptul că cei năpăstuiți au dreptul de a răspunde agresiunii. Să nu vă așteptați din partea noastră la nimic în afară de Jihad, rezistență și răzbunare. Este oare rațional să presupui, că după ce mai bine de jumătate de secol ne-a atacat, o vom lăsa să trăiască în securitate și pace?!?!
Puteți argumenta faptul că toate astea nu justifică agresiunea împotriva civililor, pentru crime pe care ei nu le-au comis și fapte la care ei nu au fost părtași:
a) acest argument contrazice repetarea continuă a faptului că este tărâmul libertății. Așadar, poporul american este cel care își alege guvernul după bunul plac; o alegere care vine din politica lor. Totuși, poporul american este cel care a ales, consimțit și afirmat suportul față de opresiunea israeliană asupra palestinienilor, ocuparea și uzurparea țării, și crimele, torturile, pedepsele și expulzările continue ale palestinienilor. Poporul american are abilitatea și posibilitatea să refuze politicile propriului guvern și chiar să schimbe asta după cum vor.
b) Americanii sunt cei care plătesc taxe care sunt redistribuite spre avioanele care ne-au bombardat în Afghanistan, tancuri care atacă și distrug casele noastre în Palestina, armatele care ocupă ținuturile noastre în Golful Arab, și flotele care asigură blocada Irakului. Acești bani sunt dați către Israel, pentru a continua să ne atace și să ne pătrundă pe teritoriul nostru. Așadar poporul american este cel care finanțează atacurile împotrvia noastră și tot ei sunt cei care susțin candidații pentru a-și impune expansiunea.
c) De asemeni, armata este parte a poporului american. Sunt același popor, care în mod rușinos ajută evreii să lupte împotriva noastră.
d) Poporul american este cel care angajează femei și bărbați în forțele armate care ne atacă.
e) Din aceste motive poporul american nu poate fi considerat nevinovat de toate crimele comise de către americani și evrei împotriva noastră.
f) Allah, cel Atotputernic, ne-a transmis (prin Coran) că avem permisiunea și opțiunea să ne răzbunăm. Așadar, dacă suntem atacați, avem dreptul să ripostăm. Oricine ne distruge satele și orașele, noi avem dreptul să distrugem satele și orașele lor. Oricine ne fură averea, noi avem dreptul să le distrugem economia. Și oricine ne-a ucis civilii, atunci și noi avem dreptul să le omorâm civilii lor.
Guvernul și presa americană încă refuză să răspundă la întrebarea: De ce ne-au atacat în și ?
Dacă Sharon este un om al păcii în ochii lui Bush, atunci și noi suntem oameni ai păcii! America nu înțelege limbajul manierelor și principiilor, așa că ne adresăm folosind limbajul pe care îl înțelege.
Cât despre a doua întrebare: Către ce vă chemăm și ce vrem de la voi?
Primul lucru spre care vă chemăm este islamul.
a) Religia unificării lui Dumnezeu; a libertății de asociere a partenerilor cu El; a iubirii complete a Sale; a supunerii complete legilor Sale; și renunțarea la celelalte opinii, ordine, teorii și religii care contravin religiei pe care el a transmis-o profetului Său, Mohammed. Islamul este religia celorlalți profeți, și nu face nici o distincție între ei – pacea fie cu ei toți.
Spre această religie vă chemăm pe voi; sigiliul religiilor anterioare. Este religia unificării lui Dumnezeu, a sincerității, bunelor maniere, a dreptății, milei, onoarei, purității și pietății. Este religia prin care arătăm bunătate față de ceilalți, stabilind justiție între ei, garantându-le drepturi și ajutându-i pe cei persecutați și năpăstuiți. Este religia în care ne bucurăm de prezența binelui și în care uităm răul cu mâna, limba și inimia. Este religia Jihadului lui Allah, în care cuvântul lui Allah și religia sunt suveranii supremi. Și este religia unității și agreării obedienței față de Allah și a egalității totale dintre toți oamenii, fără a se ține cont de culoare, sex sau limbă.
b) Este religia a cărei cărți,Coranul, va rămâne neschimbată, după ce toate celelalte cărți și mesaje divine se vor schimba. Coranul este miracolul până la Ziua Judecății. Allah a propus tuturor să aducă o carte ca și Coranul sau zece versuri la fel.
2) Al doilea lucru pe care vi-l cerem este să încetați oprimarea, minciunile, imoralitatea și depravarea care s-au răspândit printre voi.
a) Vă chemăm spre un popor al manierelor, principiilor, onoarei și purității; să respingem actele imorale de depravare, homosexualitate, intoxicare, jocuri de noroc și trafic de interes.
Vă chemăm pe toți spre aceasta pentru a putea fi eliberați de ceea ați devenit; ca să puteți fi eliberați de minciuna conform căreia sunteți o mare națiune, minciună răs-pândită de liderii voștri.
b) Este trist să vă spunem că sunteți cea mai rea civilizație la care a fost martoră omenirea:
Sunteți națiunea care, în loc să fie condusă de Șariah lui Allah, a ales să își creeze propriile legi, după bunul plac. Voi ați separat religia de politică, contrazicând natura, care acordă deplină autoritate lui Allah. Cu toții fugiți de întrebarea: cum este posibil ca Allah Atotputernicul să își creeze națiunea sa, să le garanteze putere peste to-ate vietățile și pământurile, să le garanteze toate plăcerile vieții, ca apoi să le interzică accesul la ceea ce e nevoie cel mai mult: cunoștință asupra legilor ce le guvernează viața?
Sunteți nația care permite cămătăria, lucru interzis de celelalte religii. Și totuși economia voastră e clădită pe cămătărie. Drept rezultat, evreii au preluat controlul asupra economiei, prin care au preluat controlul asupra mediei și acum controlează aspecte ale vieții făcându-vă servitorii lor și atingându-și scopurile pe cheltuiala voastră; exact lucrul de care Benjamin Franklin v-a avertizat.
Sunteți poporul care permite producerea, comerțul și folosirea intoxicanților. De asemeni, permiteți drogurile și interziceți doar comercializarea lor, deși națiunea voastră este cea mai mare consumatoare.
Sunteți națiunea care permite acte imorale și le considerați a fi pilonii li-bertății personale. Ați continuat să vă scufundați în acest abis, pas cu pas, până incestul s-a răspândit printre voi, în față căruia nici onoarea și nici legile voastre nu obiectează. Cine poate uita actele imorale comise de președintele în Biroul Oval? Și după aceste evenimente, nu i s-a imputat decât faptul că a greșit, nefiind pedepsit în alt mod. Există oare un alt fel de evenimente pentru care numele vostru va decădea în istorie și ținut minte de celelalte națiuni?
Sunteți poporul care permite pariatul în toate formele sale. Companiile practică acest lucru, rezultând în investiții actice și criminali îmbogățiți.
Sunteți națiunea care exploatează femeile ca produse sau unelte publicitare. Voi folosiți femeile pentru a servi pasageri, turiști, străini pentru a vă crește profitul. Apoi declarați că sunteți mari suporteri ai eliberării femeilor.
Sunteți națiunea care practică comerțul cu sex în toate formele sale, direct și indirect. Corporații gigant sunt create pe aceste criterii, sub numele de artă, entertainment, turism și libertate și alte nume înșelătoare.
Și din cauza acestor lucruri, ați fost descriși în istorie ca națiunea care împarte boli necunoscute în trecut. Să spuneți lumii întregi că voi ați adus virusul HIV.
Ați distrus natura cu deșeurile voastre industriale și cu gaze, mai mult decât orice alt popor. În ciuda acestui fapt, refuzați să semnați acordul de la Kyoto, ca să puteți asigura profitul companiilor lacome.
Legea voastră este legea celor bogați, care își fac veacul în partidele politice și își finanțează campaniile prin cadouri. În spatele lor se află evreii, care vă controlează politicile, media și economia.
Veți rămâne în istorie pentru faptul că v-ați folosit forța pentru a distruge omenirea mai mult decât orice altă națiune din istorie; nu să apărați principii și valori, ci pentru a vă proteja interesele și profitul. Voi cei care ați folosit bomba nucleară împotriva Japoniei, chiar dacă aceasta era pregătită de negocieri și să încheie războiul. Câte acte de opresiune, tiraniei și nedreptate ați săvârșit, o voi, apărători ai libertății?
Să nu uităm una dintre caracteristicile voastre majore: dualitatea voastră atât în maniere cât și în valori; ipocrizia voastră în ce privește manierele și principiile. Toate – maniere, principii și valori au două măsuri: una pentru voi și una pentru ceilalți.
Democrația de care vorbiți voi este doar pentru voi și rasa albă; cât despre restul lumii, impuneți propriile voastre politici și guverne monstruoase pe care le numiți prietenii Americii. Și totuși îi opriți să formeze guverne democratice. Când partidul islamic din Algeria a vrut să practice democrația și au câștigat alegerile, ați asmuțit agenții voștri din armata algeriană asupra lor și să îi atace cu tancuri și cu armele voastre, să îi aresteze și să îi tortureze – o nouă lecție din „Cartea americană a democrației”.
Politica de neproliferare a armelor de distrugere în masă se aplică doar statelor cărora nu le permiteți să le dețină. Cât în ce privește statele cărora le permiteți, precum Israelul, acestea dețin și folosesc acest fel de arme pentru a se apăra. Oricine este suspectat că ar produce sau deține astfel de arme, este catalogat de voi drept crimi-nali și acționați militar împotriva lor.
Sunteți ultimii care respectați rezoluțiile și politicile Dreptului Inter-național și totuși vreți să pedepsiți pe oricine procedează la fel. Israelul ignoră de mai bine de 50 de ani rezoluțiile ONU, cu suportul total al Americii.
Cât despre criminalii de război, îi protejați de tribunale și cereți imunitate pentru ei. Oricum, istoria nu va uita crimele de război pe care le-ți comis împotriva musulmanilor și a restului lumii; cei pe care i-ați ucis în Japonia, Afghanistan, Somalia, Lebanon și Irak vor ră-mâne rușinea de care nu veți scăpa niciodată. E suficient să vă amintesc de ultimul vostru război criminal din Afghanistan, în care numeroase sate populate de civili au fost distruse, bombe ce au distrus moschei, cu tot cu musulmanii ce se rugau. Voi ați fost cei care au rupt acordul cu mujahedinii când au părăsit Qunduz, bombardând fortul Jangi și omorând mai mult de 1000 de prizonieri. Doar Allah știe câți oameni au murit torturați de mâinile oamenilor voștri. Avioanele voastre rămân în cerurile afgane, urmărind posibilii suspecți.
V-ați autoproclamat apărătorii drepturilor omului, iar minstrul vostru de externe întocmește raporturi anuale ce conțin statistici despre țări ce violează drepturile omului. Oricum, aceste lucruri au dispărut în momentul în care mujahedinii v-au atacat și ați început să acționați în același fel ca guvernele pe care le blamați. În America, voi capturați mii de musulmani și arabi, pe care-i luați în custodie fără nici un motiv, fără proces. Ați inventat legi mai noi și mai aspre.
Ceea ce se întâmplă în Guantanamo este o rușine pentru America și valorile ei, și vă strigă în față, ipocriților : „ Care este valoarea semnării oricărui tratat de către voi?”
3) Vă mai chemăm să descoperiți că sunteți o națiune fără principii sau maniere, și că valorile și principiile sunt pentru voi ceva ce cereți celorlalte națiuni, dar nu la care trebuie să aderați și voi.
4) De asemeni, vă sfătuim să renunțați la suportul pe care îl oferiți Israelului, indienilor din Kașmir, rușilor împotriva cecenilor și de ase-meni să nu mai susțineți guvernul din Manila împotriva musulmanilor din Filipinele de Sud.
5) Vă sfătuim să vă faceți bagajele și să plecați de pe pământurile noastre. E spre binele vostru, să nu ne forțați să vă trimitem înapoi în coșciuge.
6) Vă rugăm să încetați să mai susțineți liderii corupți din țările noastre. Nu mai interveniți în politicile noastre și în metodele noastre de educație. Lăsați-ne în pace sau așteptați-vă să fim în sau .
7) Vă invităm să luați loc la masa negocierilor, unde să existe interese comune și să nu mai continuați să îi susțineți pe evrei, pentru că asta va rezulta în mai multe dezastre pentru voi.
Dacă veți eșua în a îndeplini aceste condiții, atunci să fiți pregătiți să vă luptați cu națiunea islamică. Națiunea monoteismului, care își pune încrederea totală în Allah și se teme doar de el.
Coran 3: 139 Nu fiți slabi și nici întristați, căci voi veți fi cei biruitori, dacă
sunteți credincioși!
Coran 3 169-171 Să nu crezi că cei care au fost uciși pe calea lui Allah [martirii]
sunt morți! Dimpotrivă, ei sunt vii la Domnul lor și sunt bine dăruiți [din roadele Raiului]. Veseli de binefacerea pe care le-a dăruit-o Allah. Ei se bucură pentru aceia care au rămas în urma lor și nu li s-au alăturat încă pentru că ei nu au a se teme și nici nu sunt mâhniți. Ei se bucură de binefacerea lui Allah și de harul Lui, precum și de aceea că Allah nu lasă să se piardă răsplata credincioșilor.
Națiunea islamică ce a fost capabilă să distrugă imperiile malefice ce au fost înaintea voastră; națiunea care vă respinge atacurile, dorește să vă înlăture răurile și este pregătită să lupte împotriva voastră. Sunteți conștienți de faptul că națiunea islamică, din toată inima sa, disprețueiște ura și aroganța voastră.
Dacă americanii refuză să asculte sfatul nostră și bunătatatea și dreptatea spre care vă chemăm, atunci să fie conștienți de faptul că veți pierde cruciada pornită de Bush, la fel ca și celelalte cruciade în care ați fost umiliți de mânile mujahedinilor, fugând spre casele voastre în liniște totală. Dacă americanii nu se conformează, atunci vor avea aceeași soartă ca a sovieticilor care au fugit din Afghanistan, pentru a se confrunta cu înfrângerea militară, dezintegrarea politică, declinul ideologic și falimentul economic.
Acesta este mesajul nostru către americani, ca și răspuns la ale lor. Acum știu ei de ce luptăm împotriva lor și că datorită lui Allah, îi vom învinge?
Așadar, iată că acțiunile comise de teroriști pe 11 septembrie 2001 au fost rezultatul unor fapte comise în prealabil de poporul american. Fundamentaliștii islamici au creat SUA în inamicul lor principal, însă motivele descrise de Osama bin Laden sunt destul de realiste și au oferit autorilor atentatului o serioasă motivare, dar și justificare. Argumentele descrise de Bin Laden în scrisoarea sa „către poporul american” reprezintă nu doar justificarea și revendicarea atentatelor de la 11 septembrie 2001, ci și un avertisment către toate popoarele aliate SUA, în principal Israelului. Multă lume ar putea spune că aceste fapte sunt acțiunile unui om care își justifică acțiunile criminale folosindu-se de religie, de Coran și de conflictele anterioare. Însă conflictele între entiăți religioase monoteiste cum sunt creștinismul și iudaismul ( de o parte) și islamul de celalaltă parte, reprezintă o mișcare browniană, care tot timpul va rezulta în conflicte, și de dintr-o parte, și din celaltă. Iar asta datorită faptului că de-a lungul istoriei, cele 3 părți s-au aflat tot timpul angrenate în aceste conflicte.
Atentatele au fost consistente cu misiunea al-Qaeda, descrisă în fatwā din 1998 a lui Osama bin Laden, Ayman al-Zawahiri, Ahmed Refai Taha, Mir Hamzah, și Fazlur Rahman. Această declarație începe cu un citat din Coran: „ucide păgânii oriunde-i vei găsi” și extrapolează de aici pentru a concluziona că este „de datoria fiecărui musulman” să „ucidă americanii pretutindeni”. Bin Laden a elaborat această temă în „Scrisoare către America” din octombrie 2002: „sunteți cea mai rea civilizație văzută vreodată în istoria lumii: sunteți națiunea care, în loc să conducă după Sharia lui Allah în Constituția și în Legile sale, a ales să-și inventeze propriile legi după cum dorește. Separați religia de politici, în contradicție cu pura natură care afirmă Absoluta Autoritate a Domnului și Creatorului vostru.”
Multe din concluziile Comisiei 9/11 în raport cu motivele atentatorilor au fost susținute și de alți experți. Expertul în antiterorism Richard A. Clarke explică în cartea sa din 2004, Against All Enemies, că deciziile de politică externă a SUA, inclusiv „împotrivirea față de Moscova în Afganistan, introducerea de militari americani în Golful Persic”, și „întărirea Israelului ca bază pentru un flanc sudic împotriva URSS” au contribuit la motivațiile al-Qaeda. Alții, cum ar fi Jason Burke, corespondent de politică externă pentru The Observer, se concentrează pe un aspect mai politic al motivațiilor, spunând că „bin Laden este un activist cu un simț foarte clar al ceea ce vrea și al felului în care speră să-l obțină. Mijloacele sale sunt mult în afara normelor de activism politic […] dar agenda sa este în esență una politică.”
Diverși cercetători și-au îndreptat atenția și spre strategia de ansamblu a lui bin Laden ca motivație pentru atacuri. De exemplu, corespondentul Peter Bergen afirmă că atacurile făceau parte dintr-un plan de a determina creșterea prezenței militare și culturale a Statelor Unite în Orientul Mijlociu, forțându-i pe musulmani să se confrunte cu „relele” unui guvern nemusulman și să aducă la putere guverne islamice conservatoare în regiune. Michael Scott Doran, corespondent pentru Foreign Affairs, accentuează și mai mult utilizarea „mitică” a termenului „spectaculos” în răspunsul lui bin Laden la atentate, explicând că el încearcă să provoace o reacție viscerală în Orientul Mijlociu și să se asigure că cetățenii musulmani vor reacționa cât se poate de violent la o creștere a implicării americane în regiunea lor.
Atentatele de la 11 septembrie au avut efecte majore imediate asupra americanilor. Numeroși polițiști și lucrători ai serviciilor de urgență din toată țara au venit la New York City pentru a ajuta la recuperarea cadavrelor dintre resturile contorsionate ale Turnurilor Gemene. Donațiile de sânge din toată țara au avut o creștere în săptămânile de după 9/11. Pentru prima dată în istorie, toate avioanele civile care nu fac zboruri de urgență din SUA și din mai multe state, inclusiv Canada au fost oprite imediat, ținând în loc zeci de mii de pasageri din toată lumea. Toate zborurile internaționale din spațiul american au fost oprite de Administrația Federală a Aviației, aproape cinci sute de zboruri fiind întroarse din drum sau direcționate spre alte țări. Canada a primit 226 dintre aceste zboruri și a lansat Operațiunea Panglica Galbenă pentru a trata numărul mare de avioane aflate la sol și de pasageri opriți din drum.
Operațiunile militare de după atac
Consiliul NATO a declarat că atentatele asupra Statelor Unite vor fi considerate un atac asupra tuturor statelor NATO și, ca atare, satisfac condițiile articolului 5 al cartei NATO. După întoarcerea în Australia dintr-o vizită oficială în SUA efectuată chiar în momentul atacurilor, Primul Ministru al Australiei John Howard a invocat articolul IV din tratatul ANZUS. Imediat după atacuri, administrația Bush a anunțat un război împotriva terorismului, cu scopul declarat de a aduce pe Osama bin Laden și organizația al-Qaeda în fața justiției și de a preveni apariția altor rețele teroriste. Aceste scopuri urmau să fie îndeplinite prin diverse metode, inclusiv sancțiuni economice și militare împotriva statelor suspecte de adăpostirea teroriștilor și prin creșterea colaborării între serviciile de informații și supraveghere. A doua cea mai mare operațiune a războiului global american împotriva terorismului în afara Statelor Unite, și cel mai mare legat direct de terorism, a fost răsturnarea regimului dictatorial taliban din Afganistan de o coaliție sub conducere americană. Statele Unite nu au fost singura țară care a crescut nivelul de pregătire militară, alte exemple notabile fiind Filipine și Indonezia, țări cu propriile lor conflicte interne și cu terorismul islamic. Oficialii americani au speculat imediat după aceea și posibila implicare a lui Saddam Hussein. Deși aceste suspiciuni au fost nefondate, asocierea aceasta a contribuit la acceptarea de către public a invadării Irakului în 2003.
Însă, la câțiva ani după începerea războiului împotriva terorismului, încep să apară dovezi care transformă teroriștii în martiri.Mai multe organizații americane au publicat sute de pagini de documente ce subliniază din nou implicarea Pentagonului în excesele războiului împotriva terorismului și alimentează dezbaterea privitoare la responsabilitățile penale.
După patru ani de eforturi juridice, Centrul pentru drepturile constituționale, Amnesty International și Centrul pentru drepturile omului de la Universitatea New York au obținut cateva sute de pagini de documente oficiale, grație legii americane pentru dreptul la informare, relatează AFP, citată de NewsIn.Documentele confirmă existența de închisori secrete ale CIA în Irak și Afganistan. De asemenea, arată legaturi între Pentagon și CIA în programul detențiilor secrete, de transfer și tortură, a căror existență a fost recunoscută de George W. Bush în 2006.
De exemplu, Pentagonul nu înregistra prizonierii, pentru ca un tribunal militar să poată decide dacă detenția era legitimă, decat după 14 zile de la arestare, lăsându-i astfel într-un vid juridic pana atunci. În plus, potrivit unui e-mail intern datat 17 februarie 2006, un transfer de prizonieri de la Guantanamo a fost amânat "45 de zile până când lucrurile se vor calma", atlfel "existând riscul ca prizoneirii să fie primiți la sosire ca niște eroi".
Concluzii
În era globalizării, fenomenul de fundamentalism religios joacă un rol foarte important. Religia în principal joacă un rol mult mai important decât tindem să credem inițial. Globalizarea înseamnă un proces foarte amplu, de transformare a tuturor statelor lumii într-un sat global, o comunitate în care, în ciuda diferențelor dintre sistemele de valori, tradiții, credințe, să ajungă să le înglobeze pe toate acestea.
Însă tocmai din această idee răsare o alta, care dezvoltă în fiecare comunitate un spirit naționalist, conservator , dar și revoluționar în același timp. Viziunea fiecărei comunități în parte tinde să difere.
În momentul actual, globalizarea a devenit un proces prin care marile puteri le amenință pe celelalte. În „satul global” au apărut multe voci care țin foarte mult la propria identitate și nu doresc să mai capete încă una și nicidecum să renunțe la cea veche pentru una nouă.
Dacă fenomenul de globalizare va deveni unul de impunere și nu va rămâne unul de metamorfoză, atunci satul global se va prăbuși, iar revolta va fi îndreptată împotriva centrului.Fundamentalismul religios și globalizarea sunt practic două elemente ce se află într-o continuă aniteză.
O definiție a religiei: „Religia poate însemna principii morale, rituri, dar și modul de a gândi și a trăi sacrul, propriu unui grup. Cuvântului religie îi sunt asociate două etimologii latine: una este cea derivată din verbul „relegere” (a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege), care sugerează legătura cu trecutul, cu o tradiție. Religia devine astfel aducerea aminte a unui trecut, actualizare permanentă a acestuia. Cealaltă etimologie provine din „religare” și are sens de „a lega”, „a fixa”, așa cum se întâmplă în multe regiuni ale lumii: religia unește, construiește și fundamentează liantul (coeziunea) social(ă). Coeziune socială care pe lângă componența religioasă dispune și de aportul limbii, al tradiției istorice și al atașamentului de un anumit teritoriu. Rezultă de aici o cultură comună, modele și norme de comportament unitare.
William James vedea în religie: „credința că există o ordine nevăzută”.
Alfred North Whitehead: „religia este ceea ce individul face cu propria sa solitudine (singurătate)”.
Hall, Pilgrinn și Cavanagh: „Religia este expresia simbolică a ceea ce omul afirmă deliberat ca fiind de o valoare inestimabilă pentru el”.
Karl Marx: „Religia este suspinul individului suprimat, inima unei lumi fără inimă și sufletul unor situații fără suflet. Este opiumul poporului”.
Don Swenson definește religia în termeni de sacru: „Religia este experiența individuală și socială a sacrului care este manifestat în mitologii,ritualuri, ethos și integrat într-o comunitate sau organizație”.
Însă probabil cea mai bună definiție a religiei în era globalizării o dă Jurgen Habermas:
„Într-o eră a secularizării și a scientizării, religia rămâne factorul major în ceea ce privește educația morală și motivația indivizilor smulși din alte tradiții(…)Confesiunile religioase reprezintă un ultim refugiu al diferențelor veritabile, o ultimă rezervă a autonomiei culturale.”
Globalizarea este termenul întrebuințat pentru a descrie un proces multicauzal care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăților și problemelor din alte părți ale globului.
Termenul “globalizare” a apărut la sfârșitul anilor ’60 și a fost lansat de un specialist canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din Toronto și specialistul american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski, Univ. Columbia. McLuhan a extrapolat lecțiile războiului din Vietnam și a lansat expresia “sat global”. Termenul de globalizare a intrat în dicționar prima dată în 1961. În literatura de specialitate există numeroase definiții ale acestui fenomen contemporan.
Atâta timp cât lumea are, în același timp, înțelesuri tehnice și politice, grupuri diferite vor avea istorii diferite ale globalizării. De altfel, în termeni generali, folosiți în economie și economie politică, este o istorie a creșterii comerțului inter-statal bazat pe instituții stabile ce autorizează firme din diferite state să schimbe mai ușor bunuri.
Termenul de liberalizare este o combinație între teoria economică a liberului schimb și îndepărtarea barierelor în care se mișcă bunurile. Aceasta a dus la creșterea specializării țărilor în exporturi și la presiuni care să termine o dată pentru totdeauna cu tarifele protecționiste și a altor bariere în fața comerțului.
Perioada liberalizării și cea în care aurul definea standardul economic este, deseori, numită “Prima eră a Globalizării”. Bazată pe Pax Britannica și pe schimbul de bunuri în numerar, această eră a crescut odată cu industrializarea. Baza teoretică a fost munca lui Ricardo în Avantajul comparativ și Legea generală a echilibrului a lui Say. Cei doi susțineau că țările vor face comerț eficient și că orice neajunsuri temporare în cerere sau ofertă se vor corecta automat. Instituirea standardului în aur s-a realizat, treptat, în țările intens industrializate, între anii 1850 și 1880.
“Prima eră a Globalizării” se crede că s-ar fi împărțit în etape odată cu Primul Război Mondial și, apoi, căzând sub criza standardului în aur, spre sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30. Țările ce începuseră să îmbrațișeze era globalizării, incluzând nucleul european, câteva state de la marginea Europei și câteva lăstare europene din cele două Americi și prosperau. Inegalitatea dintre acele state dispărea în timp ce bunurile, capitalul și forța de muncă formau, în mod excepțional, fluxuri libere între state.
Globalizarea în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost condusă prin runde de negocieri în prima fază sub auspiciile GATT, ce a dus la mai multe înțelegeri în îndepărtarea restricțiilor asupra liberului schimb. Runda a dus la semnarea unui tratat prin care se creează Organizația Mondială a Comerțului (WTO), cu rolul de a media dispute comerciale. Alte acorduri comerciale bilaterale, inclusiv secțiuni ale Tratatului de la Mastricht și NAFTA, au fost, de asemenea, semnate cu scopul de a reduce tarifele vamale și barierele comerciale.
Există și un aer de scepticism față de procesele economice globale și optimism față de posibilitățile de control ale economiei internaționale și față de viabilitatea strategiilor politice naționale. Un efect deosebit de important al conceptului de globalizare a fost paralizarea strategiilor naționale de reformă radicală, fiind privite ca imposibil de realizat din punct de vedere rațional și al evoluțiilor piețelor internaționale.
Globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit și analizat în mod diferit de către cei ce și-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voința sau opțiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat și de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur și simplu.
Fenomenul de globalizare creează interdependență între statele de pe glob, însă nu șterge diferențele culturale. Consecințele culturale ale globalizării au fost analizate de Samuel Huntington și Benjamin Barber.
Una din tezele lui Samuel Huntington, referitoare la globalizare, spune că fenomenul de globalizare amplifică tensiunile dintre civilizațiile lumii, atât de tare, încât omenirea va ajunge să fie martora unei confruntări majore între civilizații, iar printre civilizațiile care se vor confrunta se va afla și civilizația islamică.
Benjamin Barber vorbește despre eradicarea civilizațiilor. Viziunea sa este aceea că prin globalizare, se propagă valorile unei civilizații dominante, precum civilizația vestică, iar acest fenomen dă naștere unui alt fenomen: celelalte civilizații vor fi acaparate de această civilizație, iar singura modalitate ca acestea să nu dispară este să apeleze la fundamentalism.
Francis Fukuyama însă e de părere că Samuel Huntington se înșeală. În articolul său, “Ciocnirea Islamului cu modernitatea” din 22 noiembrie 2001, Fukuyama își începe argumentarea prin a constata faptul că, potrivit teoriei lui Huntington, ar trebui ca atacurile teroriste de la 11 septembrie și răspunsul SUA să fie private ca o mică parte a conflictului civilizațional dintre Islam și Vest. În al doilea rand, tot potrivit lui , drepturile omului reprezintă o tradiție pentru civilizația europeană și că e o tradiție ce nu poate fi aplicată în state ce nu împărtășesc această tradiție.
Argumentele pe care Francis Fukuyama le folosește în articolul său pentru a demonstra că cele 2 idei ale lui sunt greșite sunt multiple. Mai întâi se folosește de articolul lui V.S. Naigul(câștigător al premiului Nobel pentru literatură),articol intitulat “Our Universal Civilization”(Civilizația Noastră Universală). Prin acest articol, Fukyama argumentează faptul că valorile vestice se pot aplica și altor culturi.De asemeni, tot prin intermediul acestui articol el atrage atenția asupra faptului că granițele civilizaționale trasate de Huntington pot fi depășite, autorul articolului, Naigul, recunoscând faptul că tocmai datorită faptului că a depășit granițele trasate de Huntington a reușit să atingă aceste performanțe literare.
Tot privind universalitatea, Fukyama susține că aceasta este posibilă “deoarece forța primară în istoria umanității și în politica mondială nu constă în pluralitatea culturală, ci în progresul general și a modernizării, a căror expresii sunt reprezentate de democrația liberală și economia de piață liberală”. Mai mult, acesta continuă argumentând că “acest conflict nu este o parte a unei ciocniri a civilizațiilor în sensul în care avem de-a face cu zone culturale cu statut egal; este mai degrabă o acțiune a celor ce se simt amenințați de modernizare și implicit de componenta morală, respectful față de drepturile omului”.
Continuându-și argumentarea, politologul face referire la faptul că “sursele originale de drepturi,Dumnezeu sau religia, au început să fie respinse în vest de la începutul iluminismului”. Adică statul laic, ca și concept, începe să devină o structură de conducere necompatibilă cu viziunea europenilor, iar “secularizarea concepției vestului asupra drepturilor își are rădăcinile în tradiția liberală”.El mai zice că ceea ce desparte astăzi vestul de islam este tocmai această viziune. Musulmanii resping secularizarea, considerând acest concept o amenințare foarte mare la adresa existenței lumii musulmane, iar viziunea unui stat fără religie – interzisă. însă atrage atenția asupra motivului pentru care în primul rand a apărut în vest liberalismul secular modern:
“ Nu e nici un accident faptul că ideile liberale au apărut în secolele XVI și XVII, când conflicte sângeroase între sectele creștine din Europa au făcut clară imposibilitatea unui consens religios bazat pe reguli politice. Hobbes, Locke și Montesqieu reacționează la astfel de orori ca războiul de 30 de ani, hotărând că religia și politica trebuie separate pentru a asigura pacea civilă ”.
Așadar, în viziunea lui Fukuyama, fundamentalismul nu reprezintă o amenințare pentru vest, cele două entități civlizaționale aflându-se în opinia sa în perioade diferite de evoluție.Într-un alt articol, acesta susținea că “politicienii de pretutindeni au adoptat dupa 11 septembrie 2001 ipoteza conform căreia musulmanii care simpatizează teroriștii reprezintă o mică parte dintre musulmani și că majoritatea musulmanilor este îngrozită de ceea ce s-a întâmplat”.În același articol el continua ideea spunând că această ipoteză lansată de politicieni avea rolul de a preveni generalizarea și persecutarea tuturor musulmanilor.
Conform Coranului, Jihadul nu ar trebui să constituie o amenințare pentru lumea non-musulmană, deoarece în Coran, Jihad-ul este definit ca un mijloc de răspuns la o agresiune externă, în nici un caz ca un mijloc de începere a unei ofensive. Totuși, există două opinii diferite. Pe de o parte, lumea non-musulmană consideră nedreptățit jihadul și musulmanii devin în ochii lor opresorii, personajul negativ.De cealaltă parte, a musulmanilor, se află trecutul,istoria. Cruciadele, războaiele de eliberare a teritoriilor cucerite de către musulmani, reprezintă una dintre principalele traume ale musulmanilor, momentul în care a apărut o ruptură între lumea musulmană și cea creștină. Felul în care cruciații au cucerit teritoriile aflate sub ocupație musulmană au cântărit destul de greu în construirea unei imagini negative în rândul musulmanilor. Ba mai mult, aceștia s-au simțit îndreptățiți să pornească Jihadul.
E adevărat, a trecut mult timp de la cruciade, însă în conștiința multor musulmani, civilizațiile non-musulmane constituie încă civilizațiile inamice, intruși care tind să le submineze religia, istoria, trecutul, tradițiile. În S.U.A. și aliații săi văd cel mai mare pericol. Valorile din societatea contravin celor din lumea musulmană, dar în era globalizării, unde omenirea tinde să locuiască într-un sat global, este greu să ridicăm garduri între civilizații, iar Jihadul răspândit de liderii fundamentaliști islamici reprezintă un ultim efort disperat de conservare a lumii musulmane așa cum există ea.
Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăiește în același timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieții, un dezastru cultural și educațional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societății viitorului.
Cultura tradițională a societăților dispare sau se preface în spectacol și marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăiește numai pentru producție și consum, golit de cultură, politică, sens, conștiință, religie și orice transcendență. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluția umanității sau "ultimul om". În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.
Cruciadele au fost principalul motiv al declanșării Jihadului. Faptele comise de cruciați împotriva musulmanilor au făcut din lumea musulmană o bombă cu ceas și au întărit sentimentul de împotrivire a acestora față de Occident. Felul în care cruciații au acționat, comițând acele fapte teribile, au stârnit multă ură din partea lumii musulmane. Practic această perioadă din istorie a dus la crearea imaginii negative a Vestului.
Fenomenul de globalizare a fost catalizatorul lumii musulmane, cel care a declanșat Jihadul.Asumarea de către SUA a rolului de protector al democrației oriunde în lume a avut un impact negativ, prin felul în care au acționat în multe cazuri.
Politica Israelului în ce privește terorismul transformă Mossadul într-o grupare ce acționează în același mod ca grupările teroriste și duce la pierderea calității de instituție guvernamentală, a legitimității pe care aceasta o avea.Prin răspunderea la violență cu violență se ajunge la mai multă violență, nicidecum la pace.
Soluție posibilă?
Un proces invers globalizării pare imposibil de realizat, însă la fel de imposibil pare și un proces de eliminare a fundamentalismului religios. Asta deoarece fundamentalismul religios, după cum știm, se bazează pe religie, pe cărți ce au aproximativ aceeași vârstă cu omenirea.
Fundamentalismul, în alte colțuri ale lumii, poate fi definit, printre alte lucruri, folosind termenii colonizărilor violente și eșecurilor decolonizării. În condiții nefavorabi-le, modernizarea capitalistă ce penetrează societățile, declanșează în acestea nesiguranță socială și revoluții culturale.
S-ar putea să observăm că religiile nu sunt în conflict direct unele cu altele ci mai degrabă că identitatea religioasă este parte integrală a caracterului oamenilor, națiunilor sau grupurilor de națiuni aflate în conflict. Altfel spus, rolul identității religioase ca și componentă a identității grupurilor aflate în conflict este în creștere.Credințele (dogmele) diferitelor religii au fost rar sursă de confruntări, rădăcinile conflictelor din anii 90 neavând doar caracter religios. Trebuie, în analiza acestor conflicte, să fie trasată o linie clară între religie și etnic ca și între religie și politică, religia fiind mai degrabă folosită în construirea unei identități etnice sau în modelarea politicii.
Un alt rol important, în conflictul religios, îl are „prima impresie” asupra celorlalți adepți, ai altor religii, imagine care, cel mai des, este caracterizată de exagerare. Pentru musulmani, creștinii sunt asimilați cruciaților, pentru europeni, musulmanii sunt imaginea Imperiului Otoman, invadator al Europei; pentru evrei, creștinii sunt cei care au comis pogromuri, sau inițiatori ai nazismului; pentru hinduși, creștinii sunt trupele coloniale ocupatoare, iar musulmanii vechii invadatori. Ceea ce este mai interesant este că „majoritatea oamenilor gândesc despre religia proprie ca fiind pașnică. Evreii, creștinii și musulmanii, cu toții vorbesc despre pacea lui Dumnezeu. Hindușii și budiștii predică despre ahimsa sau non-violență. Există, din păcate, o tendință de a descrie confesiunea religioasă a altora ca violentă și crudă. Aceasta este însă o greșeală, o greșeală care ajută la promovarea și perpetuarea ciclurilor de violență.” Iar această greșeală este repetată în nenumărate rânduri. Dacă liderii Europei și ai Vestului în general vor să evite atentatele teroriste din partea fundamentaliștilor islamici în general, trebuie să caute o soluție la nivel ideologic. Pentru că e aici e vorba de un conflict între idei, o ciocnire a ideilor religioase.
Posibilele soluții pentru rezolvarea acestor probleme trebuie să fie în primul rând soluții venite din rândul conducătorilor religiilor lumii. O problemă care are la bază diferențe de filosofie are nevoie de o astfel de soluție, nicicum o soluție politică. Unii cercetători au venit cu o soluție care pare a fi cea mai bună de până acum: ”Într-o epocă în care cauzele religioase și sacre sunt resurgente apare nevoia urgentă a unui efort științific comun, care să le înțeleagă. Studii etnografice aprofundate, combinate cu experimente cognitive și comportamentale, realizate în sânul mai multor societăți (inclusiv al celor din care lipsesc religiile globale), pot contribui la identificarea și izolarea imperativelor morale pentru decizii asupra războiului sau păcii”. Scott Atran și Jeremy Ginges au fost cei care au venit cu această propunere. Pentru a putea găsi soluții la această dilemă în care se află lumea în epoca globalizării, trebuie ca mai întâi să înțelegem foarte bine ce anume îi face pe oameni să devină atât de fanatici și atât de fermi în ce privește ideile și felul în care refuză în mod categoric să renunțe la confesiunile lor religioase.
În viitorul apropiat, Uniunea Europeană se va afla în fața unui verdict extrem de important, pe care o lume întreagă îl așteaptă, anume aderarea sau ne-aderarea la Uniune a Turciei, stat candidat, membru important al N.A.T.O., stat cu o populație majoritar musulmană. Articolul 1 al „Tratatului de stabilire a unei constituții pentru Europa” spune că : „ Uniunea Europeană va fi deschisă pentru toate statele europene care îi respectă valorile și sunt dedicate promovării lor”. Articolul 2 vorbește despre valori ale Uniunii Europene ce trebuie să fie împărtășite și de statele candidate : „respect față de demnitatea umană, libertate, democrație, egalitate, supremația legii și a respectului față de drepturile omului”. Un criteriu unde Turcia va înâlni mari probleme este cel geografic. După căderea Imperiului Otoman, care a fost un factor important în politica Europei, de multe ori din ipostaza de cuceritor sau în ipostaza de stat aliat altor state europene, doar 3% din ceea ce înseamnă suprafața Turciei se află pe continent european și 11% din populație. E clar că din punct de vedere geografic și demografic Turcia nu este un stat european, însă pentru a deveni stat european trebuiesc împărtășite valorile de care se vorbește în articolul 2. Și avem exemplul Elveției, stat al cărui teritoriu se află 100% pe teritoriul continental european, dar care nu este stat membru, deoarece nu se identifică cu valorile europene.
Cel care a preluat conducerea statului turc imediat după destrămarea Imperiului Otoman a fost Mustafa Kemal Ataturk.Acesta și-a declarat clar intenția de a transforma Turcia într-un stat secular modern: „ Popoarele care nu sunt civilizate sunt condamnate să rămână sub dominarea celor care sunt civilizate. Iar civilizare înseamnă vestul, lumea modernă, din care Turcia trebuie să facă parte dacă își dorește să supraviețuiască. Națiunea este determinată să adopte exact și complet, atât în substanță cât și în formă, modul de viață și metodele pe care civilizația contemporană le oferă tuturor celorlalte națiuni”. Reformele inițiate de Ataturk au fost multiple : abolirea sultanatului și a califatului, renunțarea la legea Șariei, adoptarea unui nou cod civil după modelul Elveției, înlocuirea alfabetului arab cu cel roman, eliminarea cuvintelor de origine arabă și persană, trecerea de la calendar lunar la cel solar, înlocuirea zilei de vineri cu cea de duminică drept zi de odhină și garantarea de drepturi politice femeilor. Însă aceste schimbări majore din societatea turcă nu au însemnat eliminarea totală a islamului și a valorilor islamice.
Proiectul său a fost acela de a elimina funcțiile politice ale islamului și puterile instituției religioase în legea și justiția turcă, transformând religia într-o chestiune ce ține de voința și credința personală a fiecăruia. Iar în toate aceste reforme el a avut succes, reforme cu care Turcia a început să se transforme într-un stat secular modern.
Iată așadar că Turcia a renunțat la mare parte din valorile ei islamice pentru a se alinia statelor europene. Însă întrebarea care apare e dacă pe viitor, și alte state islamice vor fi dispuse să urmeze modelul Turciei. În prezent, Turcia este un stat secular, în care cetățenii săi se identifică întâi ca turci și abia apoi ca musulmani. De asemeni, ideea de stat secular este bine înrădăcinată în societate, precum și atitudinea pro-Europa și pro-vest. Putem spune că ceea ce Ataturk a început se îndreaptă cu pași mari spre ultima etapă, o etapă finală care se va încheia cu transformarea Turciei în stat membru al Uniunii Europene. Însă asta se va putea produce dacă reformele guvernului turc de transformare a Turciei într-un stat în totalitate modern și european, un stat care să fie una dintre marile puteri ale Europei.
Dacă Turcia va adera și va deveni stat membru al Uniunii Europene, atunci cred că un pas important în depășirea crizei iscate de o ciocnire a civilizațiilor va fi făcut. Există o mare posibilitate ca în lumea musulmană să se producă un oarecare șoc iar Turcia să devină un model pentru celelalte state. Într-un articol pentru revista Foreign Policy din mai 2012, președintele turc Abdullah Gul declara că Turcia poate deveni un model pentru statele din Orientul Mijlociu. De asemeni există și posibilitatea ca Turcia să devină încă una din țările de pe lista neagră a organizațiilor teroriste.
Alte posibile piedici în calea aderării Turciei ar putea fi și ușoarele tensiuni pe care le au cu Israelul. În același articol, fiind întrebat despre această problemă, el a dat un răspuns ferm:
„ Relațiile dintre Turcia și Israel nu s-au deteriorat doar din cauza guvernului nostru. Asta este o imagine greșit formată. Ceea ce s-a întâmplat a fost de fapt un atac asupra unui transport umanitar, la aproximativ 140 de kilometri depărtare în apele internaționale, iar nouă cetățeni turci au fost omorâți. Acest lucru este ceva ce nu putem uita. Iar până când Israelul nu va face lucrurile pe care trebuie să le facă, nu putem vorbi de o normalizare a relațiilor”.
Iată că Turcia mai are unele mici divergențe cu Israelul, însă dacă reformele începute vor fi duse la bun sfârșit, iar votul pozitiv din partea statelor Uniunii Europene va veni, sunt de părere că un mare pas în găsirea unei soluții prin care vestul să colaboreze cu lumea islamică va fi făcut. Indiferent de dorința fundamentaliștilor islamici, în momentul în care marea majoritate a populației tărilor islamice vor vedea progresele făcute de Turcia, cred că vom asista la o scădere în masă a ceea ce înseamnă fundamentalism relgios islamic, manifestat prin terorism.
Scepticismul statelor europene față de statele islamice trebuie să dispară sau cel puțin să se diminueze. Avem exemplul Turciei că un stat cu o puternică moștenire islamică și care s-a aflat aproape toată istoria în conflict cu statele europene, poate renunța la această moștenire și poate imbrățișa secularizarea și valori europene, lăsând confesiunea religioasă la latitudinea cetățenilor săi.
Bibliografie
1)Mark Chavez, “Secularization as Declining Religious Authority”, Social Forces 72, nr. 3, martie 1994
2) “De natura deorum.Academica”-traducere de H. Rockham,,Harvard University Press,1994
3) Drîmba, Ovidiu „Istoria culturii și civilizației – vol.2”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987
4) Salo Wittmayer Baron (1957). Social and Religious History of the Jews, volumul 4. Columbia University Press
5) Hourani, Albert, „ Istoria popoarelor arabe”,Editura POLIROM,Iași 2010
6) T.W. Arnold, „The Caliphate”, ediția a II-a (Londra, 1965)
7) Coranul, Reeditare după ediția din 1912, Traducere din arabă de Octavian Silvestru Isopescul, Editura ETA, Cluj, 1997
8) Forrest,A. “Robespierre, războiul și organizarea sa” , Cambridge University Press, Cambridge: 1999.
9) Bruce Hoffman, „Defining Terrorism”, Columbia University Press, 1998
10) Curtis,Adam The Power of Nightmares,BBC,Londra,2004
11) Klein, A. J. (, 2005), Striking Back: The 1972 Olympics Massacre and 's Deadly Response
12) Webster,Matt,”Inside Israel’s Mossad: The institute for Intelligence and Special Tasks”,The Rosen Publishing Group, New York,2003
13) Jan Erik-Lane,”Globalization and Politics: Promises and Dangers”, Ashgate Publishing Company,Hampshire, 2006
14) “The 9/11 Commission Report: Final Report of the National Commission on Terrorist Attack Upon the ”, 2010, Cosimo Inc.,
15) Beyer, Peter, “Religious in Global Society”,Routlege,, 2006
16) Eickelman, Dale,F., Pescatori James, “Muslim Politics”, Princeton, Press, 1996
17) Dennis Eisenberg, Uri Dan, Eli Lamden, “ The Mossad: ’s Secret Intelligence Service: inside stories”, Paddington Press, 1978
18) , “Globalization- The Juggernaut of the 21st Century “, Ashgate Publishing Company, Hampshire, 2008
19) Cameron, Fraser, Gerrard Quille, “ESDP: the state of play”, European Policy Centre, , September 2004
20) Marga, Andrei, “Religia în era globalizării”EFES,,2003.
21) Barber, Benjamin „Jihad vsMcWorld”,Times Books, New York,1995.
22)Huntington,Samuel, „The Clash of Civilization”,Foreign Policy, 1993
23)Brekke, Tokel ,”Fundamentalism: Prophecy and Protest in an Age of Globalization”,Cambridge University Press,New York, 2012
24)Graff,Linda- „ The Dialogue or Clash of Civilizations”, Toda Institute for Global Peace and Policy Research,New Jersey, 2006
25)Audrey Kitagawa- „Globalization as the Fuel of Religious and Ethnic Conflicts”, Toda Institute for Global Peace and Policy, New Jersey, 2006
26) Woodhead, Linda – „ Religion in the Modern World: Traditions and Transformations” , Routlege, London, 2002
27) http://www.foreignpolicy.com/articles/2002/01/01/think_again_fundamentalism
28) http://www.foreignpolicy.com/articles/2009/10/19/god_0
29) http://www.foreignpolicy.com/articles/2009/12/22/reality_check_the_party_s_not_over
30) http://www.foreignpolicy.com/articles/2009/09/16/the_truth_about_christian_zionists
31) http://www.foreignpolicy.com/articles/2008/06/16/false_prophets
32) http://www.foreignpolicy.com/articles/2006/06/09/why_god_is_winning
33) http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1992/03/jihad-vs-mcworld/303882/
34) http://www.guardian.co.uk/world/2002/nov/24/theobserver
35) http://worldwildewar.3x.ro/Atentate.html
36) www.nationalgeographic.com
37) Lewis M. Hopfe, Mark R. Woodward, „Religions of the World”, Pearson Education, New Jersey, 2009
38) http://www.project-syndicate.org/commentary/islam-s-clash-with-modernization
39) Jurgen Habermas, „ Religion and Rationality: Essay on Reason, God and Modernity”,Cambridge: The MIT Press
40) http://www.independentcommissiononturkey.org/pdfs/2004_english.pdf
41) http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/04/23/epiphanies_from_abdullah_gul
Bibliografie
1)Mark Chavez, “Secularization as Declining Religious Authority”, Social Forces 72, nr. 3, martie 1994
2) “De natura deorum.Academica”-traducere de H. Rockham,,Harvard University Press,1994
3) Drîmba, Ovidiu „Istoria culturii și civilizației – vol.2”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987
4) Salo Wittmayer Baron (1957). Social and Religious History of the Jews, volumul 4. Columbia University Press
5) Hourani, Albert, „ Istoria popoarelor arabe”,Editura POLIROM,Iași 2010
6) T.W. Arnold, „The Caliphate”, ediția a II-a (Londra, 1965)
7) Coranul, Reeditare după ediția din 1912, Traducere din arabă de Octavian Silvestru Isopescul, Editura ETA, Cluj, 1997
8) Forrest,A. “Robespierre, războiul și organizarea sa” , Cambridge University Press, Cambridge: 1999.
9) Bruce Hoffman, „Defining Terrorism”, Columbia University Press, 1998
10) Curtis,Adam The Power of Nightmares,BBC,Londra,2004
11) Klein, A. J. (, 2005), Striking Back: The 1972 Olympics Massacre and 's Deadly Response
12) Webster,Matt,”Inside Israel’s Mossad: The institute for Intelligence and Special Tasks”,The Rosen Publishing Group, New York,2003
13) Jan Erik-Lane,”Globalization and Politics: Promises and Dangers”, Ashgate Publishing Company,Hampshire, 2006
14) “The 9/11 Commission Report: Final Report of the National Commission on Terrorist Attack Upon the ”, 2010, Cosimo Inc.,
15) Beyer, Peter, “Religious in Global Society”,Routlege,, 2006
16) Eickelman, Dale,F., Pescatori James, “Muslim Politics”, Princeton, Press, 1996
17) Dennis Eisenberg, Uri Dan, Eli Lamden, “ The Mossad: ’s Secret Intelligence Service: inside stories”, Paddington Press, 1978
18) , “Globalization- The Juggernaut of the 21st Century “, Ashgate Publishing Company, Hampshire, 2008
19) Cameron, Fraser, Gerrard Quille, “ESDP: the state of play”, European Policy Centre, , September 2004
20) Marga, Andrei, “Religia în era globalizării”EFES,,2003.
21) Barber, Benjamin „Jihad vsMcWorld”,Times Books, New York,1995.
22)Huntington,Samuel, „The Clash of Civilization”,Foreign Policy, 1993
23)Brekke, Tokel ,”Fundamentalism: Prophecy and Protest in an Age of Globalization”,Cambridge University Press,New York, 2012
24)Graff,Linda- „ The Dialogue or Clash of Civilizations”, Toda Institute for Global Peace and Policy Research,New Jersey, 2006
25)Audrey Kitagawa- „Globalization as the Fuel of Religious and Ethnic Conflicts”, Toda Institute for Global Peace and Policy, New Jersey, 2006
26) Woodhead, Linda – „ Religion in the Modern World: Traditions and Transformations” , Routlege, London, 2002
27) http://www.foreignpolicy.com/articles/2002/01/01/think_again_fundamentalism
28) http://www.foreignpolicy.com/articles/2009/10/19/god_0
29) http://www.foreignpolicy.com/articles/2009/12/22/reality_check_the_party_s_not_over
30) http://www.foreignpolicy.com/articles/2009/09/16/the_truth_about_christian_zionists
31) http://www.foreignpolicy.com/articles/2008/06/16/false_prophets
32) http://www.foreignpolicy.com/articles/2006/06/09/why_god_is_winning
33) http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1992/03/jihad-vs-mcworld/303882/
34) http://www.guardian.co.uk/world/2002/nov/24/theobserver
35) http://worldwildewar.3x.ro/Atentate.html
36) www.nationalgeographic.com
37) Lewis M. Hopfe, Mark R. Woodward, „Religions of the World”, Pearson Education, New Jersey, 2009
38) http://www.project-syndicate.org/commentary/islam-s-clash-with-modernization
39) Jurgen Habermas, „ Religion and Rationality: Essay on Reason, God and Modernity”,Cambridge: The MIT Press
40) http://www.independentcommissiononturkey.org/pdfs/2004_english.pdf
41) http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/04/23/epiphanies_from_abdullah_gul
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fundamentalismul Religios In Era Globalizarii (ID: 167599)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.