Functionarul Public Parlamentar
=== Functionarul public parlamentar 2 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIA PUBLICĂ
Rolul administrației publice
Organizarea administrației publice
Definirea și trăsăturile funcției publice
Natura juridică a funcției publice
CAPITOLUL II STATUTUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC PARLAMENTAR
2.1. Considerații introductive
2.2. Statutul funcționarilor publici parlamentari
2.3. Numirea funcționarilor publici parlamentari
2.4. Incompatibilități și interdicții
CAPITOLUL IV SELECTAREA ȘI NUMIREA FUNCȚIONARULUI PUBLIC PARLAMENTAR
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
p. – pagina
op.cit. – opere citate
urm. – următoarele
vol. – volumul
INTRODUCERE
Funcția publică reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale statului și orice stat democratic depinde, printre altele, de existența și concretizarea unei funcții publice democratice, stabile, profesioniste și neutră din punct de vedere politic. Astfel, funcția publică reprezintă una dintre cele mai importante legături, care există între cetățenii unui stat democratic și instituțiile publice, din respectiva țară. Este binecunoscut faptul că dacă această legătură este slabă, atunci este afectat întregul sistem democratic al societății.
Democrația poate exista doar în cazul în care există o administrație publică eficace, care să se afle in serviciul unui Guvern democratic ales.
De aici se desprinde ideea că funcția publică reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, un fel de barometru al încrederii societății civile în instituțiile statului. Cetățenii aspiră ca funcționarii publici să urmărească realizarea interesului public, dând dovada de corectitudine și de o bună capacitate managerială atunci când este vorba de bunul public. Dacă funcționarul public dă dovadă de încredere, bună credință și înaltă conduită profesională, atunci cetățeanul capătă încredere în instituțiile statale, ceea ce printre altele duce și la crearea unui mediu de afaceri productiv și prosper, optim în vederea realizării unei reale creșteri economice.
Reglementarea funcției publice în România are o lungă tradiție, țara noastră fiind printre primele state din Europa care a consacrat o reglementare specială a funcționarilor publici prin adoptarea statutului din 1923.
Cel mai important aspect în reglementarea instituției funcției publice îl reprezintă definirea conceptului de funcționar public, concept care justifică filosofia dreptului public specific oricărui sistem administrativ și de la care se construiește sistemul de reglementare a raportului dintre aceștia și autoritatea publică, a drepturilor și obligațiilor, a carierei, a modului de evaluare și promovare.
Imaginea funcționarului public în ultimul timp a fost alterată de numeroase apariții negative atât în presa scrisă, cât și în presa audio-vizuală cu privire la unele acte sau fapte care intră sub incidența diferitelor acte normative cu caracter punitiv. Această imagine negativă asupra funcționarului public este întreținută și de instituțiile și/sau autoritățile publice care nu au suficiente resurse financiare sau umane pentru a realiza anumite campanii de informare cu privire la categoria funcționarilor publici – categorie profesională aparte în domeniul administrației publice.
Această percepție negativă asupra funcționarului public este alimentată și de acele jurnale care sunt în căutare doar de subiecte spumoase și care adesea nu fac distincția între funcționarul public și alte categorii profesionale bugetare. Totodată, opinia publică – în ceea îl privește pe funcționarul public – este influențată și de acei cetățeni care, în periplul lor pe coridoarele administrației publice, întâlnesc funcționari publici cu o conduită profesională necorespunzătoare corpului din care fac parte.
Evident că toate acestea au contribuit la formarea unei percepții, care cu greu poate fi modificată și ameliorată, iar acest fapt presupune conjugarea eforturilor atât din partea autorităților/ instituțiilor publice și a funcționarilor publici, cât și din partea societății civile, întrucât relația funcționar public – cetățean este o relație bilaterală.
Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici în România guvernează drepturile și obligațiile acestora, mecanismele după care sunt aleși sau numiți, modul de organizare, răspunderea pentru activitatea prestată și principiile care se aplică în exercitarea funcției publice.
Un corp de funcționari profesionist, integru, aflat în folosul comunității – resprezintă deziderate pe care ar trebui să le aibe în vedere orice administrație. Opusul acestor obiective îl constituie birocrația, corupția, lipsa de transparență sau comportamentul adeseori abuziv cu care, din păcate, ne întâlnim prea des în raporturile cu instituțiile publice.
Indiferent de importanța funcției pe care o ocupă, orice funcționar reprezintă interfața dintre cetățean și instituțiile statului. În perioada regimului comunist, această relație era dominată de neîncredere reciprocă, clientelism, frică, ostilitate. Plasarea României pe orbita statelor democratice, a economiiilor de piață a impus o reformă a aparatului administrativ.
Toate aceste considerente sunt mai mult decât suficiente pentru a justifica aplecarea noastră spre această temă deosebit de importantă: funcționarii publici parlamentari.
Statutele funcționarilor parlamentari și regulamentele interne prevăd, datorită specificității și intensității muncii, o serie de condiții pentru funcționarii parlamentari: un sistem de salarizare deosebit, programe de lucru flexibile, adaptate activității parlamentare, un număr de zile de concediu mai mare, un regim de pensionare adaptat cerințelor specifice, precum și alte facilități menite să cointeriseze și să stabilizeze personalul.
CAPITOLUL I
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIA PUBLICĂ
Rolul administrației publice
Noțiunea de administrație publică pornește, din punct de vedere etimologic, de la cuvântul de origune latină “administer” ceea ce înseamnă executant, agent, ajutor al cuiva, servitor. În sens figurativ sensul “administer” este aceea de unealtă, instrument.
Dicționarul limbii române definește noțiunea de administrație ca fiind totalitatea autorităților administrative existente într-un stat, secție sau serviciu, ce se ocupă cu probleme administrative ale unei instituții sau agent economic, iar verbul “a administra” este explicat ca fiind acținea de a conduce, a cârmui.
În literatura de specialitate se consideră că, în conținutul complex al administrației, sunt incluse conceptul de a prevedea, a organiza, a conduce, a gospodări, a coordona și de a controla.
De asemenea, s-a subliniat faptul că noțiunea de “administrație” are și o explicație de ordin instituțional, însemnând “totalitatea organelor de stat prin care se desfășoară activitatea de administrație”.
Doctrina a evidențiat o serie de caracteristici considerate trăsături esențiale ale administrației și anume:
Administrația este un acod social
Administrația este preocupată de interesul public
Înainte de toate administrația este un acod activ care țintește spre viitor
Administrația ia măsuri concrete în vederea reglementării cazurilor individuale
La ora actuală, noțiunea de “administrație” beneficiază de numeroase sensuri, însă preocupările la nivel teoretic s-au centrat pe clarificarea noțiunii de administrație publică, respectiv pe clarificarea noțiunii de administrație publică, ca formă de manifestare și exercitare a puterii executive de stat, a modului în care aceasta se impune a fi organizată și pusă în practică, toate acestea având drept scop realizarea rolului statului în organizarea și conducerea societății.
Marea varietate a activităților pe care noțiunea de “administrație publică” reușește să o acopere este, din perspectivă științifică, extrem de greu de definit, această noțiune putând fi cercetată din trei perspectiva fundamentale, și anume: perspectiva politică, juridică și cea manegerială.
Desigur că raportat la aceste perspective noțiunea de “administrație publică” presupune abordări și definiții diferite.
În literatura străină marea majoritate a doctrinarilor consideră că noținuea de administrație publică este extrem de greu de definit, însă s-a ajuns la un consens, cu toții oferind un sens al acesteia, deși opiniile privind modul cum ar putea fi definită, realizată și chiar interpretată sunt diferite.
Însă, o definiție a administrației publice este necesară în scopul încadrării acestui domeniu într-un larg context politic, economic și social.
În literatura franceză de specialitate, deși au existat diverse teorii referitoare la administrație, trebuie menționat că, aceste teorii au circumscris sfera administrației în sfera executivului.
O altă opinie formulată de Jean Rivero în lucrarea Droit administratif, prin conceptul de « administrație publică » se desemnează ansamblul de organe prin care se dirijează și se execută problemele publice. În sensul de acțiune, administrația publică un este altceva decât activitatea de organizare și de executare în concret a legii, care se realizează, în principal, de către autoritățile publice și funcționarii acestora și, în subsidiar, de celelalte autorități ale statului precum și de structurile organizatorice particulare care desfășoară activități de interes public.
Alți autori, definesc administrația mult mai complex, considerând că aceasta reprezintă “acea activitate ce constă în polarizarea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice, în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive și judecătorești, pentru a asigura reglementările și serviciile pentru societate în ansamblu, cât și pentru segmentele acesteia”.
De asemenea, termenul de “administrație publică” a fost definit de o parte a autorilor de specialitate ca fiind și “acea categorie a autorităților de stat constituită în temeiul aceleiași funcții (forme) fundamentale de activitate, pe care o înfăptuiesc și prin care se realizează, în mod specific, puterea publică”.
Marea majoritate a autorilor literaturii de specialitate, consideră că scopul administraței publice îl reprezintă interesul public, de aici decurgând și delimitarea administrației publice în funcție de sfera interesului public, delimitarea interesului public fiind diferită de la o perioadă la alta, evoluând și modificându-se în timp în funcție de o serie de factori. Însă, „dacă conținutul variază, scopul rămâne același: acțiunea administrației tinde să satisfacă interesul general”.
Unii autori germani consideră că administrația „se lasă descrisă, dar nu definită”, prin aceasta evitându-se a se da o definiție conceptului de administrație.
În urma considerentelor autorilor germani, s-a reținut ideea potrivit căreia administrația se ocupă de propriile sale afaceri și, în principiu, din propria sa inițiativă.
În doctrina americană au fost emise o serie de definiții, printre care menționăm defințiile potrivit cărora „administrația publică reprezintă activitatea prin care se realizează scopurile și obiectivele guvernului”, „aceasta diferind de tendințele politice, atât prin accentuarea comportamentului birocratic dar, mai ales, prin sistemul structurilor proprii și metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale”.
În literatura noastră de drept public, administrația a fost definită, în sens larg, ca o activitate ce presupune “o prestație a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora, față de care prestatorul activității se află în anumite raporturi juridice și căruia beneficiarul prestației îi pune la dispoziție mijloacele materiale și financiare necesare.”
La modul general scopul crearii adminsitrației publice constă, în principal, în rezolvarea tuturor problemelor publice, în vederea realizării binelui comun al tuturor cetățenilor, administrația fiind investită și cu mijloace de constrângere, mijloace de care uzitează în practică, pe cale de excepție.
În doctrină, termenul de “administrație” se aplică ansamblului aparatului administrativ, însă în administrație există mai multe “administrații”, cu diferențe notabile.
Astfel, în opinia unor autori, termenul de “administrație” este o activitate care constă în prestația unei persoane-fizice sau juridice-în folosul altuia, față de care prestatorul se află în anumite raporturi juridice de: subordonare, colaborare sau participare și căruia beneficiarul prestației îi pune la dispoziție mijloacele materiale și financiare necesare, fără discriminare.
Doctrina a atribuit sensuri diferite definiției administratei publice, mai precis „un sens material sau funcțional și un sens organic sau sistemic.
În sens material, administrația este “ansamblul activităților juridice și materiale aflate în responsabilitatea autorităților publice care au ca scop satisfacerea interesului general”, iar în sens sistemic, administrația este “ansamblul persoanelor fizice (funcționari sau numai auxiliari) și juridice care îndeplinesc activitățile administrative, constituiți într-un sistem de structuri:”
Totodată aceștia consideră că noțiunea de administrație presupune atât administrația publică, cât și administrația privată, diferența între cele două tipuri de administrație fiind făcută de noțiunea de fapt administrativ.
Pe baza numeroaselor sale dimensiuni “administrația publică” poate fi examinată și în funcție de caracterul național sau local al interesului public dar și de nivelul de subordonare: De asemenea, administrația publică poate fi clasificată în două mari categorii:
administrația publică centrală – de stat
administrația publică locală-autonomă
Așa cum am mai precizat administrația servește, în principal, interesului public, așa cum rezultă din definițiile date în literatura de specialitate, dintre care amintim pe cea conform căreia “administrația publică reprezintă activitatea de organizare și de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv și prestator, care se realizează, în principal, de către autoritățile publice și funcționarii acestora, și, în subsidiar, de celelalte autorități ale statului, precum și de structurile organizatorice particulare care desfășoară activități în interes public”.
Ideea potrivit căreia administrația acționează ca un “element al statului care nu poate fi comparat sau identificat cu orice fel de organizație politică, aceasta contribuind în mod decisiv la identificarea statului contemporan și tocmai datorita existenței acestei relații intime între stat și administrație, aceasta trebuie să se situeze într-o împrejurare istorică” este una adecvată.
Dintre numeroasele accepțiuni ale termenului “administrație” precum și din diversele definiții date conceptului de „ administrație publică” prezintă interes ideea de administrație publică ca formă de exercitare a puterii executive în stat, fiind un instrument al statului, indispensabil pentru atingerea unor deziderate majore determinate de acesta pentru realizarea unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului public general, prin acțiunea puterii publice
După cum se poate remarca interesul public general este cel care stă la baza realizării administrației publice, statul fiind cel care are marja de apreciere a interesului public pentru transpunerea în practică a politicilor sociale și economice.
Acesta este motivul pentru care autoritatea legislativă are posibilitatea de a se pronunța asupra existenței unei probleme de interes public, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a normelor adoptate.
Așadar, orice încercare de definire a conceptului de “administrație publică” impune includerea ideii de interes public general, dar și accentuarea ideii participării societății civile la realizarea și punerea în aplicare a actelor autoritățlor publice.
1.2. Organizarea administrației publice
Organizarea administrației publice presupune existența unor sarcini de interes general, național și de interes local, zonal, teritorial ceea ce implică faptul că administrația publică să se organizeze ca o administrație centrală sau ca administrație publică teritorială.
Astfel, administrației centrale îi revin sarcini esențiale, sarcini ce implică întreaga societate. Adminisztrația publică centrală își desfășoară activitatea prin intermediul Guvernului, a ministerelor, a unor organe aflate în subordinea sau sub autoritatea acestora.
Administrația locală include consiliile județene, președinții consiliilor județene, consiliile locale și primarii precum și servicii publice și instituții constituite de către aceste consilii și aflate în subordinea sau sub autoritatea lor.
De asemenea, la nivel local funcționează organe și autorități create de autorități centrale prin acte normative, cum este instituția Prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și altor organe centrale precum și a unor structuri regionale, intermediare.
Celor două tipuri de administrație li se alătură instituția șefului statului care deși aparține puterii executive și are competențe naționale, specificitatea acestei autorități face ca ori de câte ori ne referim la administrația centrală a statului, instituția șefului statului să fie așezată diferențiat de celelalte autorități centrale.
Este binecunoscut faptul că exercitarea puterii se realizează pe principiul separației puterilor, între cele trei puteti ale unui stat de drept, respective legislative, executive și judecătorească existând asemănări și deosebiri atât din punct de vedere al ariei teritoriale în care se manifestă, cât și din punct de vedere al structurării autorităților și insituțiilor prin intermediul cărora se realizează fiecare dintre aceste puteri.
Astfel, puterea legislativă se realizează, în sistemul nostrum, ca stat unitar prin existența unui Parlament bicameral format din: Camera Deputaților și Senat, iar în statele federale prin existent a două categorii de autorități legislative și anume: un Parlament la nivelul federației, întotdeauna bicameral și un alt Parlament, la nivelul fiecărui stat component al federației.
În statele unionale, Parlamentul, ca autoritate legiuitoare, funcționeaza ca o structură pentru întreaga societate, legile pe care le adoptă sunt obligatorii pe întreg teritoriul național.
Puterea judecatorească functionează și este este structurată pe diferite paliere având autoritate judecătorească, competente teritoriale și materiale bine definite, între ele nu există raporturi de subodonare ierarhică, așa cum întâlnim în cazul puterii executive, ci doar raporturi de control judiciar, situație ce se regăsește în toate statele lumii.
Prin autoritățile sale este organizată la nivelul anumitor structuri teritoriale, județene, regiuni, sau la nivelul întregii țări, fiecare din aceste autorități având competențe stabilite prin lege organică. Cât privește puterea executivă (administrativă), datorită multiplelor competențe atribuite acesteia și a specificului ei de continuitate, de imposibilitate de inacțiune fără a fi prejudiciate interesele generale sau ale fiecarui cetățean, trebuie organizată după anumite principii, reguli.
Din această perspectivă, la nivelul statului, există interese ale întregii colectivități naționale, interese regionale, județene sau locale.
Această diversitate de interese impune unui stat, stabilirea modului de exercitare a autorității publice prin concentrarea întregii puteri de decizie la nivel central, ori prin transferal de competențe, de puteri, la nivelul colectivităților teritoriale. Aceste moduri de organizare a administrației în raport cu teritoriul este cunoscută sub denumirea de regimuri administrative.
Totuși fiecare stat din punct de vedere al organizării administrației publice stabilește două mari categorii de structure organizational edenumite autorități sau instituții publice, unele central, oiar altele teritoriale.
Autoritățile administrației centrale au competența teritorială la nivelul întregului teritoriu național, fie că aceasstă competență este una generală – situația Președintelui României și a Guvernului, fie o competență specializată sau de specialitate cum este cazul ministerelor, altor organe central care se constituie în administrația guvernamentală aflate sub diferite raporturi față de Guvern sau autoritățile administrației autonome centrale
În sistemul românesc de organizare, potrivit Constituței, avem patru categorii de autorități administrative centrale și anume: Instituția Șefului Statului – Președintele României; Instituția Guvernului și a ministerelor; autorități și organe care se află în raporturi de subordonare sau de autoritate față de Guvern; autorități administrative autonome.
Această structurare a administrației publice centrale se regăsește și la alte state și ea este impusă de necesitatea realizării sarcinilor statale, generale în raport cu specificul acestora, cu gradul de specializare foarte ridicat al unora dintre acestea.
1.3. Definirea și trăsăturile funcției publice
Referindu-ne la sistemul juridic național actual, conceptul de „funcție publică” presupune mai multe accepțiuni, accepțiuni ce determină, la modul general, o arie mult mai mare de cuprindere a persoanelor ce o exercită.
Ținând cont de acest lucru, în scopul indentificării sensului noțiune, se impune a se face apel, în principal, la circumstanțierile realizate de practica judiciară și de doctrina de drept administrativ, dar și de cea de drept al muncii.
Așadar, în încercarea de a oferi o definiție termenului, se poate susține că noțiunea de „funcție publică” poate îngoba totalitatea persoanelor supuse unui statut de drept public, dar și o parte din cele supuse unui statut de drept privat.
Departe de a avea un înțeles constant, termenul de „funcționar” desemnează “persoanele aflate în ipostaze diferite, în funcție de soluția reținută în legislația fiecărui stat, și care realizează activitatea fie cu titlu permanent, fie cu titlu temporar.
În literatura de specialitate, din perioada interbelică, funcția publică a fost definită ca reprezentând „complexul de puteri și competențe, conferite de lege, în mod temporar, uneia ori mai multor persoane fizice, în vederea satisfacerii unui interes general, scop în care a fost creată funcțiunea”.
De asemenea, se impune a fi remarcat faptul că, începând de la reglementările în vigoare, anterioar adoptării Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în literatura de specialitate românească funcția publică a fost definită drept “situația juridică a persoanei fizice învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit”.
Privită dintr-o altă abordare, funcția publică este definită ca acea “grupare de atribuții, puteri, competențe, stabilite conform legii, în cadrul unui serviciu public înființat în scopul satisfacerii în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății.
Mergând mai departe, funcția publică a mai fost definită și “drept complexul drepturilor și al obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei autorități publice, instituții publice sau regii autonome, de către persoane legal învestite.
Lato sensu, funcția publică este definită drept “o situație juridică predeterminată normativ, constituită dintr-un complex unitar de drepturi și obligații prin a căror realizare se înfăptuiește în mod specific competența unui organ de stat, exercitându-se puterea publică în conformitate cu atribuțiile ce revin autorităților respective ori drept situația juridică legal determinată a persoanei fizice învestită cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.
Totuși, în doctrină se consideră că noțiunea de ”funcție publică” presupune a fi analizată pornindu-se de la definiție, analiza realizându-se din mai multe perspective. Astfel, într-o primă accepțiune, autoritățile și instituțiile publice au atribuții necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor ce le revin, în conformitate cu care exercită competențe determinate, participând, în baza capacității juridice pe care o au, la raporturi juridice de autoritate în nume propriu.
Pornind de la această primă accepțiune, funcția publică se identifică cu conceptul de autoritate publică, ea înglobând persoanele învestite cu prerogative de funcție publică aflate în slujba autorităților care celor trei puteri în stat, respectiv parlamentari, miniștri, magistrați etc, dar și în cadrul altor autorități publice-judecătorii Curții Constituționale, Avocatul Poporului etc.
Într-o a doua accepțiune, funcția publică este definită prin raportare la autoritățile și instituțiile publice din sfera puterii executive.
În cadrul acestei perspective, funcția publică poate fi exercitată numai de persoane care dețin atribuții de putere publică, neinteresând tipul învestiturii, tipul autorității publice sau nivelul la care se exercită.
În cuprinsul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor public, funcția publică este definită ca “ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”.
În doctrină, definiția propusă termenului este următoarea: “funcția publică reprezintă situația juridică, constând dintr-un complex de drepturi și obligații legal determinate-prevăzute sau premise-prin care se realizează, de regulă, competența unei autorități publice, în regim de putere publică și în conformitate cu atribuțiile ce revin autorității în cauză”.
Înțelegerea definiției funcției publice presupune și înțelegerea trăsăturilor noțiunii de competență.
Astfel, se poate remarca că o primă trăsătură a funcției publice o reprezintă exercitarea de drepturi și obligații în realizarea competenței, aceste drepturi și obligații fiind stabilite unilateral, de către organele de stat, prin norme juridice.
Prof. Ilie Iovănaș remarca faptul că “fiind vorba de drepturi și obligații stabilite pe cale unilaterală, reiese că nu ne aflăm în prezența unei instituții a dreptului muncii, a contractului de muncă, care este un acord de voință al unității și persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci a unei instituții a dreptului public, fiind vorba de realizarea unui interes public”.
În al doilea rând, unii autori ai literaturii de specialitate au aderat la opinia potrivit căreia de aici se desprinde o altă trăsătur ce evocă faptul că “aceste drepturi și obligații sunt create și organizate în vederea realizării puterii publice, ca și competența însăși”.
Per a contrario, rezultă că “acele activități ale unor persoane ce fac parte dintr-un organ al statului, dar în săvârșirea cărora nu se realizează puterea de stat, nu constituie funcțiuni de stat.
Așa sunt mai ales activitățile tehnice direct productive care se întâlnesc în număr mai mare în întreprinderile de stat, dar există aproape în toate instituțiile de stat”
Alți autori ai literaturii de specialitate înțeleg instituirea funcției de stat nu numai pentru “realizarea puterii de stat”, ci și pentru “a concura la realizarea acesteia”
Însă, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici s-a decis definirea noțiunii funcției publice: “Personalul din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează activități de secretariat, administrativ, protocol, gospodarire, întreținere-reparații și de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii”.
O a treia trăsătura a funcției publice o reprezintă continuitatea.
Literatura de specialitate a evidențiat faptul că nu trebuie confundată funcția de stat cu însăși realizarea ei, deoarece, continuitatea funcției presupune existența drepturilor și obligațiilor atât timp cât există competența pe care funcția o realizează.
Din definiția oferită, de diferiți autori, funcției publice, reiese că persoanele învestite cu realizarea funcției, intră într-un complex de raporturi juridice, complex ce se stabilește între ei și organul care l-a învestit.
De fapt, acest raport juridic complex presupune două raporturi juridice concrete, care se află într-o legătură strânsă.
Mergând în aceași ordine de idei se va constata că titularul funcției publice este pe de o pate, subiect subordonat într-un raport juridic de autoritate, de drept constituțional sau de drept administrativ, față de organul care l-a investit, iar pe de altă parte, subiect supraordonat într-un raport de autoritate, de drept administrativ față de terți.
O ultimă trăsătură a funcției publice, pe care dorim a o sublinia, presupune că, din definiție, reiese că funcțiile publice pot fi îndeplinite și persoane fizice care nu sunt încadrate în muncă într-un organ de stat, în general, al administrației publice, în particular.
Aici este vorba de persoanele private care, prin autorizare, sunt învestite, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică, cum este cazul instituirii unei comisii, ca organ de sprijin a unei autorități sau desemnarea, ca președinte ori ca membri, a reprezentanților unor organizații neguvernamentale sau situația unui împuternicit al primarului în materie de contravenții, împuternicit care nu face parte dintre funcționarii consiliului local.
Toate aceste persoane, care sunt asimilate funcționarilor publici îndeplinind prerogative de putere delegate, de unde și categoria actelor administrative prin delegație, nu trebuie confundate cu persoanele care sunt chemate pentru îndeplinirea unui singur fapt determinat dinainte, cum ar fi efectuarea unei expertize, pe care literatura de specialitate nu-i consideră în funcții publice, chiar dacă prin ceea ce fac contribuie la realizarea atribuțiilor unui organ de stat.
1.3. Natura juridică a funcției publice
Raportându-ne la doctrina administrativă din perioada interbelică, în literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite, atât cu privire la sfera funcționarilor publici, cât și cu privire la natura juridica a funcției publice.
Aceste deosebiri se pot explica fie prin specificul național al unor administrații, fie prin interesele politice ce se urmăreau a fi realizate prin reglementările juridice cu privire la funcționari, implicit prin conținutul, semnificarițiile și structura tehnico-juridica a acestor reglementări.
După primul război mondial, sub acest ultim aspect, în unele state europene, s-au impus, mulțumită diferitelor reforme administrative, reglementări/statute unitare statute cu privire la funcționarii publici, cu privire la organizarea administrației centrale ori a celei locale etc., în grupul țărilor din această categorie situându-se și țara noastră.
Pe fondul acestor preocupări și soluții diferite, s-au conturat cu privire la natura juridică a funcției de stat două teze fundamentale.
Astfel, prima este teoria „situației contractuale”. Astfel, autorii germani încearcă să definească funcția publică-funcția de stat-prin intermediul unor instituții ale dreptului civil, în speță contractul de mandat, iar autorii francezi caută să explice esența funcției de stat prin intermediul construcției de „contract de drept public” (contract administrativ).
Cea de-a doua teorie, „teoria statutului legal”, susținută în principal de importanți autori ai literaturii de specialitate din Franța din perioada interbelică, consideră funcția de stat ca un statut legal, deoarece actul de instituire a acesteia este întotdeauna un act de autoritate, iar cel care exercită funcția exercită autoritatea statală și nu drepturile dintr-o situație contractuală.
Astfel, unii autori ai literaturii de specialitate definesc funcția publică ca fiind „complexul de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai multi), persoana fizică care, executând puterile în limitele competenței, urmarește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea”.
Totodată, potrivit aceluiași autori funcția publică face parte dintr-un serviciu public, „dar numai dintr-un serviciu public exploatat în regie” adică organizat de stat.
O dată cu adoptarea primului Cod al muncii, preocupările autorilor de drept administrativ, ca și ale celor de drept constituțional – s-au împletit cu cele ale autorilor de dreptul muncii, pe linia fundamentării științifice a noțiunii de funcție publică, a delimitării accepțiunilor termenului de funcționar.
Desigur, funcționarii de stat deveneau „oameni ai muncii”, care desfășurau o anumită activitate în cadrul diferitelor organe de stat.
Este adevărat că, în art. 25 Codul muncii prevedea ca soluție de principiu, posibilitatea adoptării, pentru anumite categorii de raporturi juridice de muncii, a unor reglementări speciale.
Astfel de reglementări au vizat și categoria mare a persoanelor fizice care nu desfășurau o activitate direct productivă, deci pe funcționari, în general, pe funcționarii care acționau în numele autorității statului, în special.
Privind literatura juridică, în ansamblu, din această perioadă a Romaniei, se poate afirma că în problema naturii juridice a funcției publice s-au conturat două teze fundamentale.
Astfel, trebuie amintite tezele fundamentale elaborate de autorii de drept civil, în general, și de dreptul muncii, în special, și anume:
teza unicității izvorului raportului juridic de muncă, teza după care contractul individual de muncă este unicul temei al raportului juridic de muncă, iar actul de numire, alegere ori repartizare nu reprezintă altceva decât condiții speciale la încheierea unor raporturi juridice de muncă;
teza după care regimul administrativ se manifestă până în momentul încheierii contractului de muncă, ulterior acestei date n-ar mai fi posibilă, spre pildă, revocarea unui act administrativ de repartizare în muncă;
răspunderea funcționarilor sub aspectul formelor specifice dreptului muncii nu se deosebește cu nimic de răspunderea oricărei persoane încadrate în muncă, fiind vorba de răspunderea disciplinară și, respectiv, răspunderea materială;
raportul de funcțiune este un veritabil raport juridic de muncă, iar normele care reglementează acest raport sunt norme ale dreptului muncii;
Trebuie mneționat faptul că această concepție, dominantă în lucrările de dreptul muncii, a fost acceptată și în unele cursuri de drept administrativ.
O altă orientare teoretică era axată pe ideea dublului raport juridic al funcționarului de stat: „funcționarul de stat apare ca subiect a două feluri de raporturi juridice. În primul rând, el apare ca subiect al unui raport de serviciu ce se naște prin actul de numire sau alegere în funcție și în baza acestui raport funcționarul își exercită atribuțiile legate de funcția respectivă, acționând în numele statului (…). Dar, funcționarul de stat mai apare și ca subiect al raportului juridic de muncă în care funcționarul intră cu institțtia care-l angajează, raport care formează obiectul dreptului muncitoresc”.
Însă unii autori ai literaturii consideră ca cele două categorii de raporturi juridice, cel de drept administrativ, considerat mai ales în raport cu terții, și cel de dreptul muncii, în raport cu organul administrativ din cadrul căruia face parte funcția, formează o unitate dialectică indestructibilă.
Funcționarul de stat care exercită atribuțiile sale de serviciu, competența sa, aplicând, de exemplu, unor terțe persoane, măsuri de constrângere administrativă – într-un raport administrativ-nu înceta a mai fi subiect al raportului juridic de muncă.
Totodată, când autoritatea ierarhică trăgea la răspundere pe un anumit funcționar pentru modul în care a aplicat terțelor persoane – deci în raportul de drept administrativ – măsurile de constrângere administrativă din sfera competenție sale se comportă numai ca o autoritate disciplinară, în sensul raporturilor juridice de muncă, ca subiect supraordonat al raportului juridic de muncă, ci și ca un subiect supraordonat dintr-un raport administrativ.
La ora actuală, se poate spune că, opiniile cu privire la natura juridică a funcției publice, fără a fi ajuns, la un numitor comun, au ajuns, însă, la o limpezire, putându-se vorbi despre funcția publică ca statut legal sau despre funcția publică ca un raport de drept privat, fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte.
Gândirea juridică din perioada interbelică, ca și din perioada postbelică a contribuit foarte mult la clarificarea și instruirea clasei politice.
Așa încât disputa actuală nu mai este exclusiv pe terenul dreptului, ea este pe terenul politic, ce regim juridic va fi acceptat din cele două, ca soluție politică, reprezintă, prin excelență, o chestiune de ordin politic, fiind mai peste tot, puternice presiuni ale unor partide și sindicate pentru ideea „privatizării” funcției publice.
Raportându-ne numai la doctrina franceză actuală, se poate spune că deși noțiunii de funcție publică i se dau mai multe sensuri, cât privește noțiunea de funcționar public se încearcă menținerea, în linii generale, a concepției tradiționale.
În pofida acestor dispoziții legale, care conturează o filozofie a funcției publice, axată pe dreptul administrativ, în doctrina de dreptul muncii, fie se justifică “tradiția” ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fie se acceptă ideea naturii juridice mixte.
Astfel, unii autori al literaturii de specialitate consideră că raporturile juridice de muncă ale funcționarilor publici sunt considerate “forme tipice”, alături de cele fundamentate pe contractul individual de muncă; de unde și răspunderea disciplinară a funcționarilor, respectiv soluționarea litigiilor de către instanțele de contencios administrativ apar tot ca probleme ale Dreptului muncii.
Un alt autor, fără a contesta liniile de forță ale doctrinei de dreptul muncii, admite că “analiza aspectelor principale ale regimului juridic al funcționarilor publici în cadrul dreptului muncii nu exclude problematica vastă a raportului de funcție publică din cadrul dreptul-administrativ”.
A stabili natura juridică, cum se știe, înseamnă a identifica categoria fundamentală a dreptului care, prin logica sa internă, evocă esența fenomenului juridic, a realității juridice.
Însă se pune întrebarea cine stabilește, pentru funcționarul public, aceste reguli: Codul muncii sau Statutul funcționarilor publici? Dacă stabilim că este vorba de Statut, atunci se poate susține, cu temei, că legea de aprobare a Statutului nu este preponderent izvor al Dreptului administrativ, când întreaga filozofie a reglementării este axată pe ideea de autoritate, de decizie, în selecție, unilaterală, de condiții impuse, de litigii de contencios administrativ, deduse în fața secțiilor respective, și nu litigiu de muncă, care la rândul său, este soluționat, potrivit dreptului comun al muncii, de “instanțe specializate”, și nu de instanțele de drept comun, în sensul de instanță care soluționează litigiile civile.
CAPITOLUL II
FUNCȚIONARUL PUBLIC PARLAMENTAR
2.1. Considerații introductive
Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar prevede ca obiect de reglementare a legii este reprezentat de statutul funcționarilor publici din cadrul structurilor de specialitate ale Parlamentului
Se impune a preciza că funcționarii publici parlamentari sunt o categorie distinctă de funcționari publici, pentru care Legea nr. 188/1999 admite ca reglementarea statutului lor să se facă printr-o lege specială.
Adoptarea unei legi speciale pentru funcționarii publici parlamentari nu reprezintă un element de noutate în peisajul legislativ contemporan.
Analizând legislația unor state europene, vom regăsi atât statute generale pentru funcționarii publici, cât și statut special, pentru funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul structurilor administrative ale Parlamentului.
Astfel, prevederile constituționale din țările membre ale Uniunii Europene consacră autonomia instituțiilor reprezentative (Camera Deputaților și Senat), calitate ce se exprimă și în dreptul acestora de a-și legifera și organiza administrațiile parlamentare în mod autonom.
De asemenea, toate parlamentele din statele membre ale Uniunii Europene au elaborat un statut al funcționarilor parlamentari.
Statutele funcționarilor parlamentari și regulamentele interne prevăd, datorită specificității și intensității muncii, o serie de condiții pentru funcționarii parlamentari: un sistem de salarizare deosebit, programe de lucru flexibile, adaptate activității parlamentare, un număr de zile de concediu mai mare, un regim de pensionare adaptat cerințelor specifice, precum și alte facilități menite să cointeriseze și să stabilizeze personalul.
Dintre principiile ce fundamentează aceste statute și regulamente sunt: imparțialitatea, neutralitatea și independența administrației față de grupurile politice, transparența, uniformitatea serviciilor și supravegherea lor de către organele de conducere colegiale.
Toate parlamentele studiate își aprobă statutul funcționarilor parlamentari și regulamentele interne referitoare la constituirea, organizarea șl funcționarea administrației interne; își hotărăsc propriul buget și solicită resursele financiare necesare, ca parte a bugetului central al statului.
Gradul înalt de autonomie a instituțiilor reprezentative își găsește pe deplin reflectarea în organizarea administrativă internă, care cunoaște un grad ridicat de specializare, și, în consecință, marchează diferența specifică dintre administrația parlamentară și celelalte forme de administrație publică.
Administrația parlamentară se conduce după propriile norme și regulamente prin care se stabilesc salariile, pensiile, precum și promovarea în funcții, și care sunt aprobate de organele parlamentare interne.
În toate parlamentele studiate, funcționarii parlamentari beneficiază de un statut propriu și de reglementări speciale privind numirea și promovarea, drepturile salariale, condițiile și programul de lucru.
Astfel, în cazul Italiei, autonomia administrației parlamentare este atât de puternică încât dacă apar conflicte privind relațiile interne de muncă, acestea nu sunt de competența unor tribunale obișnuite, ci trebuie supuse organelor juridice interne (jurisdicția internă sau „autodichia”), care funcționează conform cu principiile constituționale: principiul contradictorilaității, pronunțarea deciziilor în public, motivarea deciziilor luate, precum și dreptul de apel la o instanță superioară.
În Franța, ca și în majoritatea țărilor, se apreciază că funcționarii parlamentari sunt funcționari de stat, care au totuși un statut particular, stabilit de Biroul Camerei de care aparțin
Personalul este angajat pe baza unor concursuri publice de specialitate. Funcționarii au obligația de a asigura activitatea serviciilor, oricare ar fi durata ședințelor sau a sesiunilor
parlamentare, aspecte asupra cărora administrația nu poate interveni și față de care ea trebuie să se adapteze. Această situație are consecințe asupra programului săptămânal de lucru, asupra duratei anuale de concediu și asupra nivelului ridicat de indemnizații specifice.
În Norvegia, prin statut se prevede că funcționarii parlamentari beneficiază de două săptămâni de concediu în plus față de alți funcționari publici.
Alte particularități decurg din faptul că parlamentele urmăresc o stabilitate și continuitate a personalului angajat, elaborând un sistem propriu de pregătire și promovare. O idee centrală care se regăsește în aproape toate țările Uniunii Europene este aceea că parlamentele sunt concepute ca fiind ele însele o „mică administrație”, în care funcționarii își desfășoară, de obicei, întreaga lor carieră.
În cuprinsul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 7/2006 se definește sintagma de structuri de specialitate ale Parlamentului, noțiune cuprinsă și în articolul 5 din Legea nr. 188/1999. Ea semnifică acele servicii ale Camerei Deputaților și Senatului care desfășoară activitățile prevăzute la art. 3 și la art. 5 alin. (2).
2.2. Statutul funcționarilor publici parlamentari
Potrivit actului normative special funcționarii publici parlamentari beneficiază de un statut special. Formularea aleasă de legiuitor este relativ redundantă, în contextul în care se face referire la funcționarii publici parlamentari numiți în cadrul structurilor de specialitate ale Camerei Deputaților și Senatului.
Aceasta deoarece funcționarii publici parlamentari nu pot fi numiți decât în structurile de specialitate ale Parlamentului, statutul de funcționar parlamentat derivând din atribuții, responsabilități și locul unde se desfășoară acestea.
Precizăm că existența unor statute speciale nu este o realitate întâlnită exclusiv în România. În țările Uniunii, anumite tipuri de funcții se exercită în cadrul unor reguli statutare particulare.
Normele cuprinse în legea care consacră acest statut special nu sunt singurele aplicabile funcționarului public parlamentar. Articolul 92 trimite, în completare, la prevederile Legii
nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici precum și la alte acte normative care se pot aplica în măsura în care dispozițiile lor nu sunt contrare prevederilor prezentei legi. Este importantă această precizare, și ea reprezintă o regulă care ar trebui să guverneze întotdeauna raportul dintre legea generală și legea specială, pe care legiuitorul, în anumite situații, chiar a legiferat-o.
Legea nr. 188/1999 prevede, în articolul 2 alin (3), care sunt activitățile pe care funcționarii publici le pot îndeplini și care implică exercitarea de prerogative de putere publică.
În cazul funcționarului public parlamentar, este vorba despre prerogative de putere publică având caracter special, în sensul că prin intermediul lor se realizează prerogativele constituționale ale Parlamentului.
Analizând enumerarea de la literele a) – h), constatăm că articolul 2 din Legea nr. 188/1999 nu reușește să acopere totalitatea activităților pe care le desfășoară un funcționar public parlamentar. Se poate constata că nu se regăsesc enumerate aici următoarele activități care sunt specifice unui funcționar public parlamentar:
realizarea colaborării cu alte autorități publice care au atribuții în procesul de elaborare și adoptare a legilor, respectiv Guvernul, Curtea Constituțională;
gestionarea raporturilor cu autoritățile publice autonome, care se află sub control parlamentar, cum ar fi Serviciul Român de Informații, Consiliul Național al Audiovizualului, Avocatul Poporului, Curteade Conturi etc.
În cuprinsul art. 4 al Legii nr. 7/2004 se regăsesc reglementate mai multe aspecte care privesc funcția publică și funcționarul public parlamentar. Un prim aspect privește determinarea caracterelor funcției publice, respectiv:
Funcția publică parlamentară este o funcție publică specifică. Astfel, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici identifică, din punct de vedere al caracterului atribuțiilor pe care le exercită titularul unei funcții publice, două categorii de funcții publice, unele generale și altele specifice.
Prin excepție de la prevederile alin. (2), funcționarul public parlamentar care își desfășoară activitatea la Cancelaria președintelui, la cabinetele membrilor Biroului permanent, la cabinetele liderilor grupurilor parlamentare și la grupurile parlamentare își exercită atribuțiile cu respectarea principiului legalității și al subordonării ierarhice.
Lista funcțiilor publice specifice, ca și a celor generale, de altfel, o regăsim prevăzută în anexa la lege. Aceasta nu epuizează însă sfera funcțiilor publice specifice, permițând ca și altele să fie stabilite, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Funcția publică parlamentară face parte din această categorie.
A doua trăsătură a funcției publice parlamentare este faptul că ea este o funcție publică de carieră. Funcția publică de carieră se regăsește și în alte sisteme ale funcției publice, cum este cel francez. În acest sistem individul alege o profesiune specifică, aceea de a se afla în slujba statului sau a colectivităților locale, iar întreaga sa activitate și „viață” profesională se organizează în reguli cuprinse în statute, prin care se urmărește să se asigure stabilitatea funcționarilor publici în fața arbitrariului politic. Recrutarea într-o funcție publică se face, ca regulă generală, prin concurs, în care criteriul de selectare este cel al meritului.
Sistemul de tip carieră este bazat pe stabilitatea și continuitate în carieră, în care „agentul recrutat devine membru al unui corp sau cadru organizat și ierarhizat.. Sistemul civil service britanic este tipic pentru această formulă, practicată și în Franța”.
A treia trăsătura este aceea că funcția publică parlamentară este autonomă. O asemenea trăsătură rezultă din chiar statutul autorității publice în cadrul căreia ea se exercită, Parlamentul fiind organul reprezentativ suprem al poporului r
Prin alineatul al doilea al art. 4 din Legea nr. 7/2006 sunt reglementate două aspecte. Pe de o parte se prevede, într-o primă teză, că funcționarul public parlamentar se bucură de stabilitate în funcție, iar pe de altă parte, într-o a doua teză, se reglementează principiile care guvernează exercitarea funcției publice parlamentare.
Este necesar să subliniem modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze de sine stătător stabilitatea, distinct de restul principiilor care guvernează exercitarea unei funcții publice parlamentare, deși este evident că și stabilitatea în funcție este tot un principiu care guvernează funcția publică parlamentară.
O asemenea concluzie rezultă și din conținutul articolului 3 din Legea nr. 188/1999 care enumera stabilitatea printre principiile care stau la baza exercitării funcției publice.
Menționarea de sine stătător a stabilității, dezvăluie intenția legiuitorului de a scoate în evidență semnificația specială pe care o are stabilitatea, care reprezintă quintesența statutului juridic al funcționarului public, inclusiv al celui parlamentar, în sistemul funcției publice din țara noastră.
Stabilitatea funcționarilor publici, ca și inamovibilitatea, își au obârșia în nevoia găsirii unui instrument care să stopeze amestecul mereu crescând al politicului în administrație.
Stabilitatea funcționarilor publici este opusă instabilității miniștrilor (…) însărcinată în permanență să proteguiască cât mai bine interesul general, în mod logic, ea este tentată să-și impună punctele de vedere membrilor Guvernului, atunci când acesta vrea să-i oblige să execute ordine care reprezintă, de fapt, interesele particulare ale unei coaliții efemere.
Deși nu este reglementată de sine stătător stabilitatea în munca, alături de libertatea în muncă, reprezintă unul din elementele componente ale dreptului la muncă.
Cât privește principiile cel al legalității, imparțialității, obiectivitătii, al subordonării ierarhice, cu excepția celui al neutralității politice, reprezintă în același timp și principii de exercitare a funcției publice, cu precizarea că sfera acestora din urmă este mai mare.
În ceea ce privește principiul legalității, el caracterizează activitatea tuturor autorităților statului, inclusiv a Parlamentului, care este chiar unica autoritate legiuitoare a țării. Principiul legalității „presupune, în primul rând, găsirea și aplicarea celor mai adecvate strategii pentrii a trece de la nivelul conceptual la cel funcțional al statului de drept, deci o reorganizare atât în sfera puterii, cât și în cea a dreptului”.
Principiul legalității este strâns legat de statul de drept, însă statul de drept nu înseamnă pur și simplu o legalitate formală ce asigură regularitatea și coerența în instaurarea și punerea în aplicare a ordinii democratice, ci o deplină acceptare a valorii supreme a persoanei umane, garantată de instituții constituind un cadru pentru expresia sa cea mai completă, după cum ș-a subliniat în Documentul final al Reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane, finalizat la 29 iunie 1990.
Imparțialitatea reprezintă un principiu care își are sorgintea în chiar textele constituționale, mai exact articolul 16 care proclamă egalitatea tuturor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări. Imparțialitatea semnifică astfel acel pricipiu care obligă funcționarii publici în general și funcționarii parlamentari, în special, să-și exercite atribuțiile de serviciu într-un mod caracterizat prin egalitate și nediscriminare, în care să nu se regăsească astfel diferențieri și privilegii față de o categorie sau alta de subiecte, de destinatari.
Obiectivitatea reflectă aptitudinea funcționarului public de a exclude din comportamentul său profesional orice opțiune de ordin subiectiv, care să ocrotească interese proprii sau pe care le favorizează. Obiectivitatea reprezintă o trăsătură prin care se evocă aptitudinea de a acționa detașat de propria subiectivitate și de a oferi soluții în conformitate cu elementele de fapt și de drept ale unei situații determinate.
Subordonarea ierarhică este considerată ca una din îndatoririle specifice funcționarului public, dar și o trăsătură aadministrației publice, în ansamblul său, care se compune din structuri ierarhizate, între care există relații de subordonare ierarhică, de unde derivă drepturi și obligații corelative.
Subordonarea ierarhică impune ca toți funcționarii publici să se conformeze dispozițiilor superiorului ierarhic, cu excepția dispozițiilor vădit ilegale și a celor care compromit grav un interes public (vădit inoportune).
În sfârșit, principiul neutralității politice evocă faptul că misiunea funcționarului public parlamentar este de a contribui la realizarea prerogativelor constituționale ale Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului român și unică autoritate legiuitoare a țării, și nu a obiectivelor politice ale partidelor parlamentare.
Legea nu conține nicio prevedere privind posibilitatea funcționarilor parlamentari de a se înregimenta într-un partid politic, nici în sensul recunoașterii unei asemenea posibilități, nici al interdicției ei. De aici concluzia că se aplică dreptul comun pentru funcționarii publici, care înseamnă recunoașterea dreptului de asociere politică pentru funcționarii publici, cu precizarea că exercitarea dreptului cunoaște anumite restrângeri și interdicții, cum ar ii interdicția de a face parte din organele de conducere ale unui partid politic sau de a participa la activități politice sau campanii electorale în timpul programului de serviciu. Există unele categorii de funcționari publici cărora le este interzis să facă parte din partide politice, cum ar fi secretarii de unități administrativ- teritoriale sau înalții funcționari publici.
Funcționarii parlamentari pot, în principiu, să aibă o apartenență politică, dar sunt obligați ca, în exercitarea prerogativelor specifice funcției publice parlamentare să nu avantajeze sau dezavantajeze vreun partid politic, indifferent că este vorba de un partid parlamentar sau neparlamentar.
2.3. Numirea funcționarilor publici parlamentari
În cuprinsul art. 5 din Legea nr. 7/2006 sunt enumerate trei categorii de dispoziții, c
corespunzătoare celor trei alineate pe care el le cuprinde.
Primul alineat are o formulare aproape identică cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 el prevăzând că raportul de serviciu al funcționarului public parlamentar, ca al oricărui funcționar public, de altfel, se naște și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile prevăzute de lege, în cazul de față fiind vorba chiar despre legea supusă analizei.
Constatăm mai întâi că funcționarul public parlamentar, ca orice funcționar public, de altfel, nu își desfășoară activitatea în baza unui raport de muncă, care izvorăște dintr-un contract individual de muncă, act cu caracter bilateral, încheiat intviitu personae, sinalagmatic, oneros, care se negociază între angajat și angajator și are exedutare succesivă.
Activitatea funcționarului parlamentar se desfășoară în baza unui raport de serviciu, care ia naștere și se exercită în baza actului de numire, care este un act administrativ unilateral de putere publică, emis, de regulă, de conducătorul autorității sau instituției publice respective, care în legislația și doctrina comunitară sunt evocați prin conceptul „autoritatea învestită cu puterea de numire.”
În alineatul al doilea regăsim o definiție dezvoltată a funcției publice parlamentare, în care se identifică mai multe elemente determinante ale acesteia și anume:
Faptul că într-o funcție publică parlamentară, titularul ei este numit pe perioadă nedeterminată. Și în Legea nr. 188/1999 regăsim o prevedere similară în articolul 4 alin. (2), conform căreia exercitarea raporturilor de serviciu se admite existența și a unor situații de excepție, riguros determinate de lege.
În opinia unor autori răspunsul este afirmativ, putând exista asemenea situații, în împrejurări expres determinate de lege, cum ar fi, spre pildă, numirea într-o funcție publică parlamentară temporar vacantă. Trebuie să facem aplicarea și a articolului 92 al legii care trimite în completare, la mai multe prevederi legale, pe care le enumeră, precum și la orice alte dispoziții legale, în măsura în care ele nu contravin prevederilor prezentei legi.
Constatăm că și în cazul salariaților funcționează regula conform căreia contractele individuale de muncă se încheie pe o perioadă nedeterminată. Numai prin excepție contractele individuale de muncă se pot încheia pe o perioadă determinată, conform alin. (2) al articolului 12, în condițiile legii.
În al doilea rând, se precizează cine poate îndeplini o funcție publică parlamentară, legiuitorul spunând că este vorba despre: persoanele care desfășoară activitățile prevăzute la art. 3; persoanele care desfășoară activități de specialitate la grupurile parlamentare, la cabinetele membrilor Biroului permanent; persoanele numite în funcția de șef de cabinet.
Textul este deficitar redactat, pentru că el lasă să se înțeleagă că persoanele de la pozițiile a doua și a treia desfășoară alt gen de activități decât activitățile desfășurate de prima categorie.
Ca să nu mai spunem că pe ultima poziție se regăsește o singură categorie, respectiv șefii de cabinet, de unde putem trage concluzia că s-a avut în vedere o reglementare care să favorizeze o categorie determinată de persoane.
În alin. (3) regăsim o reglementare sensibil apropiată de cea existentă în articolul 5 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în sensul în care ea prevede că anumite persoane care își desfășoară activitatea în cadrul Parlamentului nu au statut de funcționari publici. Este vorba despre persoanele care desfășoară activități administrative, de gospodărire, investiții, întreținere-reparații și de deservire, cărora li se aplică legislația muncii și au statut de salariat.
Spre deosebire de textul din Legea nr. 188/1999, cel de față a exclus persoanele care exercită activitățile de secretariat, dat fiind faptul că a introdus șefele de cabinet în categoria funcționarilor parlamentari.
Articolul 6 din legea specială identifică existența a trei categorii de funcții publice parlamentare, corespunzător nivelului atribuțiilor titularului funcțiilor publice, clasificare care este în concordanță cu cea consacrată de articolul 9 din Legea nr. 188/1999: funcții publice parlamentare corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici; funcții publice parlamentare de conducere; funcții publice parlamentare de execuție.
Clasificarea funcțiilor parlamentare se face în anexa la care trimite prin alin. (2) al art. 6 din legea specială unde se regăsesc și condițiile de vechime necesare pentru ocuparea fiecărei categorii de funcții publice parlamentare.
Consider că instituirea unor condiții de vechime în muncă, diferențiată, apare ca rațională
2.4. Incompatibilități și interdicții
Articolul 9 din legea specială reglementează regimul incompatibilităților dintre funcția publică parlamentară și alte funcții. Noțiunea de incompatibilitate evocă, după cum se exprima doctrina interbelică, neputința funcționarului public de a ocupa o anumită îndeletnicire, în afară de funcțiunea pe care o ocupă. Izvorul unora din incompatibilitățile aplicabile funcționarilor publici se află chiar în Constituție, iar al altora în legi, în cazul de față Legea privind statutul funcționarului parlamentar. De aici, doctrina a identificat două categorii de incompatibilități, respectiv incompatibilități constituționale și incompatibilități legale.
Într-o formulare nu tocmai fericită, textul art. 8 din legea specială instituie incompatibilitatea absolută dintre statutul de titular al unei funcții publice parlamentare și titular al oricărei alte funcții publice sau private. Spunem că formularea nu este tocmai riguroasă, deoarece textul face referire la incompatibilitatea dintre calitatea unei persoane și alte funcții sau chiar activități, ceea ce nu este riguros juridic.
Excepție de la regimul incompatibilității precizat anterior fac funcțiile și activitățile didactice din învățământul superior, al cercetării științifice și al creației literar-artistice. Se pune problema care este sfera acestor funcții și activități care sunt exceptate de la regimul incompatibilităților și de ce legiuitorul a preferat două noțiuni, pe cea de funcții și pe cea de activități? Consider că s-a dorit ca textul să fie generos, în sensul în care el să cuprindă, pe lângă activitatea sau calitatea de cadru didactic, și anumite funcții, inclusiv de conducere, cum ar fi cele de decan, prodecan, rector, prorector, secretar științific, soluție care în opinia noastră este discutabilă. Aceeași discuție se poate face și în ceea ce privește calitatea de cercetător științific, director, șef de departament într-un institut de cercetări, prima fiind exceptată, restul, în opinia noastră, nu.
Dacă art. 9 din lege s-a ocupat mai mult de regimul incompatibilităților, cel al art. 10 din legea specială are în vedere, cu precădere, regimul interdicțiilor, textul prevăzând ce activități nu pot desfășura și ce funcții nu pot deține funcționarii publici parlamentari și ce alte calități le este interzis să aibă.
O primă interdicție vizează orice funcție sau activitate, remunerată sau neremunerată, în cadrul autorităților sau instituțiilor publice, cu excepția cazului în care raportul de serviciu este suspendat, conform art. 61 alin. (1) lit. a), cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public parlamentar este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale sau în cadrul regiilor autonome sau al societăților comerciale din sectorul public sau privat precum și în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Remarcăm caracterul foarte sever al acestei interdicții, în sensul în care ea face referire atât la funcții renumerate cât și la funcții neremunerate, acest din urmă aspect, în opinia noastră, putând fi calificat ca un exces de zel în reglementare.
O altă interdicție prevăzută de lege pentru funcționarii publici parlamentari este aceea că ei nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția publică pe care o exercită. Rațiunea acestei interdicții este cea care l-ar pune pe respectivul funcționar într-un evident conflict de interese, în contextul în care ar dobândi atât calitatea de a solicita un serviciu cât și pe aceea de a presta acel serviciu.
Articolul 11 consacră în primele 4 alineate, o altă categorie de interdicții, de această dată cele care derivă din existența unei legături de căsătorie sau de rudenie, până la gradul I.
Textul alin. (1) prevede că nu sunt permise raporturi ierarhice directe, în cazul în care funcționarii publici parlamentari sunt soți sau rude de gradul I, rezultând că pot să existe alte
raporturi de ierarhie, dar ele să nu fie directe, precum și faptul că pot să-și desfășoare activitatea în aceeași structură de specialitate a Parlamentului doi soți sau rude de gradul I.
În cazul în care apare o astfel de situație, legea reglementează, prin alineatele (2)-(4) care este procedura de urmat.
Astfel, cei aflați în această situație sunt datori să opteze, în termen de 10 zile, pentru încetarea raporturilor ierarhice directe. Sesizarea cu privire la o asemenea situație poate fi făcută nu numai de cei vizați, ci și de orice persoană interesată.
Competența în a constata situațiile de interdicție pe criterii de rudenie sau căsătorie, precum și nerespectarea obligațiilor impuse de lege pentru a le pune capăt aparține secretarului general al Camerei Parlamentului unde ele au apărut, care va dispune măsurile ce se impun pentru încetarea raporturilor ierarhice.
Prin alineatul (5) se prevede o normă cu caracter general, care trimite la regulamentul intern al funcționarilor publici parlamentari pentru reglementarea procedurii de constatare a incompatibilităților.
CAPITOLUL III
SELECTAREA ȘI NUMIREA
FUNCȚIONARULUI PUBLIC PARLAMENTAR
Articolul 12 din Legea nr. 7/2006, actualizată și republicată are un conținut aproape identic cu cel cuprins în articolul 54 din Legea nr. 188/1999, unde sunt reglementate condițiile generale pentru ocuparea unei funcții publice. În plus față de condițiile acolo impuse este prevăzută condiția ca persoană să fi fost declarată „admisă” la concursul sau examenul susținut pentru ocuparea funcției publice parlamentare.
Pe lângă condițiile generale enunțate la alineatul (1), este posibil ca secretarul general al Camerei să propună Biroului permanent și unele condiții specifice, necesare pentru anumite funcții.
Prima condiție de ocupare a unei funcții parlamentare este ca persoana să aibă cetățenia română, domiciliul în România și capacitate deplină de exercițiu.
Această condiție își are baza constituțională în articolul 16 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoane care au cetățenia română și domiciliul în România.
Condiția cetățeniei române este o condiție tradițională în istoria constituțională a țării noastre, ea regăsindu-se reglementată încă în Constituția din 1866.
În forma inițială, Constituția României prevedea condiția cetățeniei române exclusive, soluție care a fost modificată în urma revizuirii din 2003, punându-se în concordanță legea fundamentală română cu normele europene în materie.
Condiția deplinei capacități de exercițiu este o condiție necesară pentru ca persoana să-și poată asuma drepturile și obligațiile care derivă din statutul de funcționar public și să poată deveni astfel subiect de drept în raporturile de serviciu care iau naștere din actul de numire într-o funcție publică. De această condiție trebuie legată și cea de la litera c), cu privire la împlinirea vârstei de 18 ani, dat fiind faptul că, din punct de vedere civil, persoana fizică dobândește deplina capacitate de exercițiu la împlinirea vârstei de 18. Constatăm diferența față de legislația muncii, unde capacitatea de a încheia un contract individual de muncă se dobândește la 16 ani, sau la 15 ani, cu acordul părintelui sau ocrotitorului legal.
Următoarea condiție este cunoașterea limbii române. Această condiție este firească, dat fiind faptul că limba oficială în stat este limba română, conform art. 13 al Constituției. Important de subliniat că acest articol face parte din categoria celor care reprezintă limite ale revizuirii Constituției și sunt cuprinse în articolul 152.
Noțiunea de limbă oficială semnifică limba prin care se exprimă, scris și oral, autoritățile publice. Condiția cunoașterii limbii române a fost prevăzută și în perioada interbelică.
Mai mult chiar, funcționarii publici erau obligați să susțină un examen privind cunoașterea limbii române, acesta fiind o condiție de numire și de menținere într-o funcție publică.
Condiția ca persoana să fie aptă din punct de vedere medical pentru îndeplinirea funcției, starea de sănătate fiind atestată pe bază de examen medical de specialitate, este comună tuturor funcționarilor publici și chiar salariaților. Condiția a fost dintotdeauna recunoscută pentru funcționarii publici, începând cu perioada interbelică, iar în doctrina occidentală este evocată prin formula condiția aptitudinilor fizice. Această formulă este mai generoasă, ea incluzând și starea de sănătate corespunzătoare. O asemenea condiție este recunoscută și în statutul juridic al funcționarului public comunitar, o funcție comunitară neputând fi deținută dacă persoana nu îndeplinește condiția de aptitudini fizice cerute de lege.
Condiția studiilor și a vechimii în specialitate stabilite de prezenta lege este foarte importantă, dat fiind faptul că o funcție publică presupune un grad de complexitate și
responsabilitate, în egală măsură, care impune specializare, profesionalizare, dar și experiență, care se acumulează prin activitatea desfășurată un anumit timp într-o funcție determinată. După cum se apreciază în doctrină, necesitatea unei pregătiri profesionale specifice pentru cei care urmează să fie învestiți în diferite funcții din administrația de stat este recunoscută de majoritatea autorilor de știința administrației din occident, fiind o teză însușită și de majoritatea guvernelor din țările dezvoltate.
Accentul deosebit care se pune în prezent în România pe această condiție rezultă și din faptul că prin recentele modificări aduse Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici s-a prevăzut o secțiune de sine stătătoare consacrată perfecționării pregătirii profesionale a acestora.
O altă condiție este ca persoana să nu fi fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni, care o face nedemnă pentru exercitarea unei funcții publice. Cunoscută și sub titulatura generică de condiția lipsei antecedentelor penale, constatăm că nu orice antecedent penal atrage interdicția de a ocupa o funcție publică. Este vorba doar de acele fapte penale care fac pe autorul lor nedemn de a mai ocupa și exercita o anumită funcție publică.
Spre deosebire de articolul 54 litera h) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, textul din prezenta lege nu conține o enumerare a infracțiunilor care ar atrage nedemnitatea de a ocupa o funcție publică, autorul prezentei reglementări conscră, cu caracter de principiu, această condiție.
Acolo unde legea specială nu prevede, se aplică legea generală, în cazul de față articolul 54 litera h) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, modificată și republicată.
Următoarea condiție este ca persoana să nu fi desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită de lege.
Legea la care face referire textul de față este Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politicărectificată, cu modificările ulterioare.
O altă condiție impusă de lege este ca persoana să nu fi fost destituită dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani. Din punct de vedere juridic, aceasta reprezintă o decădere temporară din dreptul de a fi funcționar public parlamentar.
Este o condiție comună oricărui funcționar public, iar instituirea termenului de 7 ani are în vedere faptul că acesta reprezintă termenul în care intervine radierea de drept a sancțiunii destituirii din funcție.
Și, în sfârșit, ultima condiție impusă de lege este ca persoana să fi promovat examenul sau concursul organizat pentru ocuparea funcției publice parlamentare respective. După cum este cunoscut, noțiunea de concurs se uzitează când sunt mai mulți candidați pe același post, iar cea de examen când este un singur candidat. O asemenea explicație se regăsește, de altfel, în articolul 14 alin. (2) și (3). Condiția este firească dacă avem în vedere că modalitatea prin care se poate ocupa o funcție parlamentară vacantă este concursul sau examenul, după cum prevede articolul 14 în primul său alineat.
În cuprinsul articolului 14 din legea specială este reglementată modalitatea în care se face numirea pe o funcție publică parlamentară, fiind vorba despre concurs sau examen.
Concursul are aplicabilitate în situațiile când se prezintă cel puțin doi candidați.
Pentru organizarea unui concurs sau examen, legea impune existența unui post vacant.
Concursul sau examenul trebuie să reprezinte modalități de selectare prin care valoarea să se impună. Selecția să se facă astfel pe criterii de competență și profesionalism, nu pe criterii de apartenențe sau simpatii politice. În întreaga doctrină europeană se dezbate chestiunea politizării administrației, începând cu modul în care sunt distribuite și atribuite funcțiile publice. Circulă „numeroase legende în presă, prin care numirile sunt prezentate ca un joc de cărți politic”.
Și în România este cunoscut că alternanțele la guvernare de după 1990 au atras după ele alternanțe în ceea ce privește corpul funcționarilor publici, asistând la fenomene de epurare pe criterii politice pe care mass-media le-a sancționat întotdeauna, ceea ce n-a atras, cum ar fi fost de așteptat, o diminuare a lor.
Ideal este ca, pe măsura consolidării instituțiilor statului de drept, astfel de fenomene să dispară iar profesionalismul funcționăresc să devină o realitate, nu un simplu deziderat.
Față de restul categoriilor de funcționari publici, care lucrează în administrația centrală sau locală, situația funcționarilor publici parlamentari, din acest punct de vedere a fost mai avantajată,
schimbările politice afectând într-o mică măsură stabilitatea lor.
Articolul 15 cuprinde anumite reguli procedurale cu privire la rezultatele concursului sau examenului. Faptul că la examen se prezintă o singură persoană sau un număr de candidați egal cu cel al posturilor scoase la concurs nu înseamnă că acesta sau aceștia vor câștiga neapărat acel concurs. Când legea vorbește despre rezultatele concursului sau examenului are în vedere atât notele, punctajele obținute, cât și posibilitatea ca aceste punctaje să nu întrunească minimul necesar pentru promovarea concursului sau examenului. Este deja un truism în regimul juridic al concursurilor, că acelacare nu este mulțumit de rezultatele unui concurs sau fxamen poate contesta rezultatele care îl nemulțumesc. Legea nr. 188/1999 nu cuprinde asemenea reglementări de detaliu privind aspecte procedurale referitoare la desfășurarea, rezultatele concursului sau posibilitatea contestării acestora. Ea trimite însă la o hotărâre de Guvern privind reglementarea procedurii de organizare și desfășurare a concursurilor, reprezentată în prezent de HG nr. 1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici. Și legea nr. 7/2006 cuprinde o dispoziție de trimitere, la normele de organizare și desfășurare a concursului sau examenului fi procedura de soluționare a contestațiilor, care urmează să fie aprobate de către biroul permanent al fiecărei Camere, la propunerea secretarului general. Contestarea rezultatelor concursului sau examenului se face la secretarul general al Camerei, în termen de 5 zile de la afișarea rezultatelor. Textul nu mai prevede în continuare ce se întâmplă dacă modul de soluționare a contestației de către secretarul general îl nemulțumește pe titularul ei. Logic, în această situație se aplică dreptul comun, și anume posibilitatea atacării soluției pronunțate la contestație la instanța de contencios administrativ. Competența materială aparține Secției de Contencios Administrativ a Curții de Apel, fiind un act administrativ emis de un organ central.
Prin articolul 17 din legea specială se reglementează atât aspecte care privesc procedura de numire și actele care consființesc numirea, precum și cele referitoare la conținutul jurământului și procedura de depunere a acestuia. Autoritatea învestită cu puterea de numire este reprezentată de secretarul general al Camerei în structura căreia urmează să-și desfășoare activitatea viitorul funcționar public parlamentar. Actul de numire în funcție este un act administrativ, care cuprinde aceleași elemente ca actul de numire al oricărui funcționar public, astfel cum sunt acestea identificate prin articolul 62 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, respectiv temeiul legal al numirii, numele funcționarului public parlamentar, denumirea funcției publice parlamentare, data de la care urmează să exercite funcția publică parlamentară, drepturile salariale, precum și locul de desfășurare a activității. Aceste elemente sunt, în fond, elementele care nu pot face obiectul unei negocieri și care, odată consemnate în actul de numire, permit însăși calificarea legală a funcției publice.
Ca o observație generală, cum s-a putut constata din textele analizate până acum și vom avea prilejul să arătăm în continuare, multe din dispozițiile legii de față reproduc într-o formă aproape identică prevederi ale Statutului general al funcționarilor publici aprobat prin Legea
nr. 188/1999, ceea ce nu credem că este cea mai fericită soluție. Inclusiv conținutul jurământului este identic, și nici nu putea fi altfel, cu cel prevăzut de Legea nr. 188/1999, singura deosebire constând în faptul că se adaugă „parlamentară” la funcția publică, care putea foarte bine să lipsească. Există o importantă deosebire între momentul în care se depune jurământul. Astfel, potrivit Legii nr. 188/1999, jurământul se depune la intrarea în corpul funcționarilor publici. Articolul comentat prevede în alin. (4) că jurământul se depune la învestirea în funcția publică parlamentară, ceea ce înseamnă că ori de câte ori o persoană este învestită într-o funcție publică parlamentară, el va depune jurământul, chiar dacă a mai deținut înainte o asemenea funcție..
Jurământul se depune în fața secretarului general, în termen de 3 zile de la emiterea actului de numire, acesta putând fi asistat de secretarul general adjunct și de conducătorul compartimentului în care își va desfășura activitatea. Putem constata că jurământul face parte din procedura de numire a unei persoane într-o funcție publică, inclusiv într-o funcție publică parlamentară. Cât privește pe secretarul general și pe adjunctul acestuia, ei depun jurământul în fața Biroului permanent al Camerei căreia aparțin. Se pune problema care este consecința nedepunerii jurământului, ceea ce înseamnă că se aplică dreptul comun, situație atrăgând, potrivit art. 62 alin. (7) din Legea nr. 188/1999, revocarea actului administrativ de numire în funcția publică. De altfel, o asemenea consecință este prevăzută expres și în articolul 16 alin. (1) din prezenta lege. Fișa postului are regimul prevăzut de Statutul general, ea fiind anexă la actul administrativ de numire, iar o copie a ei se înmânează funcționarului public. Atragem atenția asupra faptului că este vorba despre fișa postului, adică despre un document care cuprinde atribuțiile specifice postului pe care îl ocupă un funcționar public. între atribuțiile cuprinse în această fișă și cele efectiv exercitate de funcționarul public trebuie să existe, în general o corespondență, fără a considera însă că trebuie să existe o identitate absolută.
Acest lucru ar fi și greu de realizat, varietatea activităților specifice administrației nu poate fi cuprinsă într-un document, oricâtă vocație exhaustivă ar avea el, iar șeful ierarhic are dreptul să dispună efectuarea unor activități de către funcționarul public, respectând cadrul specific postului ocupat. În dreptul muncii este recunoscut un jus variandi de care dispune angajatorul, în baza căruia poate să dea dispoziții angajatului, corespunzător intervenției unor factori dinamici, normali sau imprevizibili. El are însă obligația să respecte felul și locul muncii salariatului și salariul convenit.
Consecința nedepunerii jurământului, este, potrivit dreptului comun, respectiv art. 62 alin. (7) din Legea nr. 188/1999, revocarea actului administrativ de numire în funcția publică. Ea este aceeași și pentru funcționarul public parlamentar, cu deosebirea că această lege vine cu un plus de reglementare, de natură să-l protejeze pe funcționarul public, în sensul în care se prevede posibilitatea existenței unor situații care l-ar putea împiedica pe viitorul funcționar parlamentar să depună jurământul în termenul de 3 zile de la emiterea ordinului de numire precizat la articolul anterior. Legea nu prevede data de la care se calculează acest termen, așa cum face la articolul 17 alin. (4). În această situație apreciem că este vorba despre un termen de cinci zile de la data apariției motivului obiectiv care l-a pus pe funcționar în imposibilitatea de a depune jurământul. Legea mai vorbește despre un al doilea termen de 5 (cinci) zile despre care precizează însă că se calculează de la data încetării motivului obiectiv, în interiorul căruia funcționarul public are obligația să depună jurământul. Dacă nici în acest termen nu depune jurământul, consecința este revocarea ordinului de numire în funcția publică. În literatura de specialitate din țara noastră s-au purtat ample discuții cu privire la efectele jurământului asupra calității de funcționar public Astfel, un autor a susținut că dobândirea calității de funcționar public are loc numai după depunerea jurământului, ceea ce înseamnă că actele făcute de un funcționar numit, înainte de depunerea jurământului sunt nule de drept. Această opinie a fost însușită și de alți autori. Am ajuns la concluzia că în cazul funcționarului public consimțământul se dă în trepte, mai întîi el se exprimă cu ocazia înscrierii și participării la concurs, și apoi prin prestarea jurământului de credință.
În cuprinsul art. 19 sunt cuprinse prevederi speciale pentru numirea în înaltele funcții publice parlamentare. Este cunoscut că Legea nr. 188/1999 prevede existența unei proceduri speciale, care implică o comisie constituită prin decizie a prim – ministrului, la propunerea ministerului administrației și internelor, formată din cinci personalități recunoscute ca specialiști în domeniul administrației publice.
Cât privește înaltele funcții publice parlamentare de secretar general, secretar general adjunct și șef de departament sau director general, numirea se face: pentru secretarul general și adjunctul acestuia, după procedura prevăzută în Camera Parlamentului căreia aparțin, potrivit regulamentului propriu acesteia; pentru șeful de departament sau directorul general, numirea se face de secretarul general, cu avizul Biroului permanent al Camerei Deputaților sau Senatului.
Cât privește procedura de numire a secretarului general și a adjunctului acestuia, Regulamentul Senatului aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 prevede că aceștia sunt numiți de către Senat, pe durata legislaturii, la propunerea Biroului permanent și pot fi revocați din funcții la propunerea Biroului permanent sau a cel puțin 30 de senatori. Articolul conține prevederi speciale pentru numirea funcționarilor publici de conducere și anumite prevederi comune pentru ei și pentru înalții funcționari publici parlamentari.
Numirea într-o funcție publică de conducere parlamentară impune următoarele condiții și proceduri: candidații să îndeplinească condițiile generale pentru numirea într-o funcție publică parlamentară prevăzute de articolul 12 din prezenta lege; să aibă vechimea în funcții publice prevăzute în anexa la lege pentru fiecare din funcțiile parlamentare de conducere, respectiv 8 ani pentru director și director adjunct, 7 ani pentru șef serviciu, șef secție și 6 ani pentru șef birou; numirea într-o funcție publică de conducere parlamentară se face numai în baza unui concurs, organizat de secretarul general al Camerei Deputaților sau Senatului, după caz, în limita posturilor vacante și potrivit normelor stabilite de Biroul permanent al fiecărei Camere a Parlamentului.
Ultimul alineat al art. 20 prevede că înalții funcționari publici parlamentari și funcționarii publici parlamentari cu funcții de conducere beneficiază de indemnizația de conducere prevăzută de legea privind salarizarea funcționarilor publici.
CONCLUZII
Funcționarul public, cu statut general sau special, din structurile puterii legiuitoare sau ale puterii executive, trebuie să reprezinte o simbioză cât mai aproape de perfecțiune, între dimensiunea juridică și cea deontologică. Zadarnic este un bun profesionist, dacă în planul conduitei profesionale și civice este un fiasco absolut. Cele două componente ale statutului său nu pot fi rupte una de cealaltă.
Oamenii, în general, și funcționarii publici, în special, se comportă ca și când habar nu au că respectându-i pe ceilalți, se respectă în primul rând pe ei înșiși.
În ceea ce îi privește pe funcționarii publici parlamentari, regret că trebuie să o spun, dar de prea multe ori am sentimentul că ei nu își înțeleg rostul și statutul. Nu înțeleg că dacă nu ar fi parlamentarii, Parlamentul nu ar exista și nici structurile de specialitate din care fac ei parte.
Această autoritate este numită de Constituție organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Ambele coordonate sunt stabilite prin raportare la modul cum sunt aleși parlamentarii, la atribuțiile Parlamentului, nu la corpul de funcționari care au misiunea să sprijine realizarea celor două funcții ale Parlamentului. Pentru că senatorul sau deputatul nu poate să întocmească ordinea de zi, să înregistreze proiecte de legi, să ceară avize de la autorități etc. El trebuie să elaboreze inițiative legislative sau, după caz, să le studieze și să amendeze pe cele elaborate de Guvern. Care, într-o paranteză fie spus, sunt mult prea numeroase și de prea multe ori inversează misiunea Guvernului, transformându-1 pe acesta din executiv în legislativ, în egală măsură în care golesc de conținut rolul Parlamentului de unic organ legiuitor.
Toate aceste lucruri trebuie rostite clar și fără menajamente. Dacă ne preocupăm prea mult să nu-i deranjăm pe alții, riscăm să ne facem complici cu situații care nu numai că nu trebuie încurajate, dar trebuie neapărat schimbate, pentru a fi mai bine instituțiilor societății și nouă oamenilor.
Este nevoie în viața noastră publică, în raporturile cu instituțiile și cu cei care le slujesc, atât de o atitudine de încurajare a lucrurilor bine făcute, temeinice, a conduitelor care excelează prin rigoare și profesionalism, cât și de critici atunci când realitatea, modul de comportament al celor
învestiți în funcții și demnități în stat contravin exigențelor care ar trebui să-i caracterizeze și
așteptărilor celorlalți.
Nu este mai puțin adevărat însă că și ceilalți trebuie să înțeleagă rostul și semnificația
intervențiilor tale. Prima condiție pentru a reuși să ne schimbăm pe noi înșine și să-i schimbăm și pe ceilalți este ca fiecare să recunoaștem, atunci când e cazul, realitatea din spusele celorlați.
Nu întotdeauna ceilalți au dreptate. Dar atunci când au, trebuie să avem înțelepciunea s-o
recunoaștem și să încercăm să ne schimbăm în bine.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Andréde Laubadère, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris, 1995;
Alexandru, I. Structuri,mecanisme și instituții adminsitaretive, Editura Silvy, București 1996,vol. II;
Alexandru, I. Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007
Alexandru, I. Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, A. Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Apostol Tofan, D. Instituții administrative europene,Editura C.H. Beck, București 2006;
Apostol Tofan, D. Drept administrativ, vol. I, ediția a 2-a,Editura C.H. Beck, București 2008;
Auby, Jean Marie, Jean Bernard., Droit de la function publique, Dalloz, Editon 2é, Paris, 1993 ;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Călinoiu,C. și Vedinaș, V. Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 199;
Cherrington, D.J., The Management of Human Resources, Boston, Allyn and Bacon Publishing, 1991;
Constantinescu, M., A. Iorgovan în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muram. F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României, comentată și adnotată, Editura R.A Monitorul oficial, București 1992;
Corbeanu, I. Drept administrativ, curs universitar, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București 2010;
Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale, Tratat, Editura Servo Sat Arad, 2001 ;
J.F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra 1979
Giurgiu, L., Zaharie, C., Drept administrativ, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;
Gheorghiu, I.R Știința administrației, Editura Economică, București 2005 ;
Duculescu,V., C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București 1997;
Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Dalloz 2001;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București 2005;
Ionescu, C. Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București 1997;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;
Laubadère, Andréde ,1995, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris;
Manda, C., C. Manda, Știința administrației, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic, București 2008;
Matei, L. Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006;
Matei, L. Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009;
Miulescu, I. Știința administrației, Editura Universul Juridic, București 2010;
Muraru, I., S. Tănăsescu, Drept contituțional și instituții politice, ediția a IX-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2001;
Muraru, I. E.S. Tănăsescu, Constituția Romîniei, Comentariu pe articoel, Editura C. H. Beck, București 2008;
Negulescu, P. Curs de drept constituțional, București 1927;
Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;
Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;
Prisăcaru, V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ediția a 3-a, Editura Lumina Lex, București 2002
Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2002;
Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985;
Vida,I. Puterea executivă și administrația publică, Editura R.A. Monitorul oficial, București 1994
Vrabie,G. M. Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European Iași, 2004;
Articole din reviste de specialitate
R. Carp, Limitele Constituției, în R.D.P. nr. 3/2004;
I. Brad, Câteva aprecieri referitoare la sfera noțiunii de „funcție publică de autoritate”, în Dreptul nr. 3/200;
A. Iorgovan, Ilegalitatea Hotărârii Guvernului nr. 11/1997, în R.D.P. nr. 1/1998;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Functionarul Public Parlamentar (ID: 115754)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.