Functionarul Public. Drepturile Si Obligatiunile Functionarilor Publici

ARGUMENT

Începutul anilor ’2000 este marcat de un șir de schimbări radicale în administrația publică. Aceste schimbări vizau în modul cel mai direct formele de administrare, dat fiind faptul că zeci de ani ea a fost dominată de o mentalitate totalitară inacceptabilă pentru Romania. Acest sistem unic de administrare nu putea funcționa în virtutea faptului că fiecărui stat îi sînt caracteristice metode de gestionare a treburilor publice, care nu ar trebui să depindă de controversele politice.

Astfel, concomitent cu schimbările de ordin politic, se resimte o tendință nouă în administrația publică, atît la nivel central, cît și local, o tendință de a trece la noi forme de administrare, europene, ce a revoluționat întreaga structură administrativă în Romania. Această reformă, însă, nu a putut fi implementată cu succes pînă la sfîrșit, din considerentul că mentalitatea veche s-a înrădăcinat foarte adînc la funcționarii publici, care își îndeplineau obligațiunile de serviciu numai făcînd favoruri diferitor grupări politice, cu scopul de a nu pierde fotoliile comode.

Dar nu putem nega adevărul că ceva totuși s-a făcut. Parțial administrația publică în Romania se întoarce cu fața spre modelele europene, preluînd unele noi forme de lucru. Și în primul rînd în ceea ce privește constituirea propiului personal. Căci de ei depinde cum va demara mai departe procesul de reformare a administrării publice, a politicii sale. Este un element nou, pentru că pînă în prezent nu se scotea în evidență un așa factor ca calitatea personalului. Și nici nu era un cadru legislativ bine conturat care să reglementeze acut procesul de activitate a personalului administrației publice. Dar odată cu adoptarea Statutului Functionarului Public, s-a încercat acoperirea acestui gol și s-a pus baza unei noi concepții în ceea ce privește administrația publică.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

I. UNIUNEA EUROPEANA:

1.. SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE:

09.05.1950: Robert Schuman, ministru de externe al Franței, propune un plan de plasare sub o autoritate unică a producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei prin înființarea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) la care să poată adera si alte state europene care doresc acest lucru.

18.04.1951: Primul ministru francez Rene Plevcn propunea crearea unei anuale europene integrate,

24.10.1950: Șase țări vcst-europene (Belgia, Franța. R.F. Germania, Italia. Luxemburg și Olanda) semnează, la Paris, Tratatul C.E.C.O.

27.05.1952: Aceleași sase state semnează Tratatul de înființare a Comunității Europene a Apărării, rezultai al,.Planului Pleven" din 1950.

10.08.1952: îșt începe activitatea înalta Autoritate C.E.C.O. (organul executiv al C.E.C.O.. înlocuit din 1965 de către Comisia Comunităților Europene), sub președinția Iui Jcan Monnet.

30.08.1954: Eșecul proiectului Comunității Europene a Apărării, clin cauza respingerii ratificării sale de eătre Adunarea Națională Franceză (Parlamentul Franței), care vedea în aceasta o posibilitate de reînannare a Germaniei.

01-02.06.1955: Reuniți în cadrul Conferinței de la Messina (Italia), miniștrii de externe ai celor șase țări C.E.C.O. decid să aprofundeze procesul de integrare, instituind, în acest sens, un comitet de experți prezidat de eătre Paul-Henry Spaak însărcinai să analizeze modalitățile concrete de realizare.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

01.01.1958: Intra în vigoare Tratatele de la Roma (C.E.E, și C.E.E.A.). Waller Hallstein este desemnat primul președinte al Comisiei C.E.E., iar Louis Armând, președintele Comisiei Euratom.

10.02.1961: Acord al șefilor de stat și de guvern din țările membre ale C.E. privind crearea unui cadru de cooperare politică. Esie înființat un comitet de experți prezidat de către Chrislian Fouehct, însărcinat să elaboreze un plan în acest scop.

09.07.1961: Grecia este primul stat terț care semnează un Acord de Asociere cu C.E.E.

31.07.1961: Irlanda depune cererea de aderare la Comunitățile Europene.

09.08.1961: Marea Britanic depune și ea cerere de aderare la Comunitățile Europene.

10.08.1961: Danemarca solicită să adere la Comunitățile Europene.

08.11.1961: Deschiderea negocierilor de aderare cu Marea Britanic.

17.04.1962: Blocarea primelor negocieri privind crearea unei uniuni politice europene, din cauza lipsei unui acord asupra Planului Houchet.

30.04,1962: Norvegia depune cererea de aderare la Comunitățile Europene.

29.01.1963: Ruperea negocierilor de aderare cu Marea Britanic, ca urmare a opoziției președintelui Franței, generalul Charles de Gaulle, făcută publică la 14.10.1963.

12.09.1963: Turcia semnează un Acord de Asociere cu Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)

08.04.1965: Semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor trei Comunități Europene. Acesta va intra în vigoare la 01.07.1967.

10.05.1967: A doua cerere de aderare la Comunitățile Europene depusă de Marea Britanic si de Irlanda.

11.05.1967: A doua cerere de aderare la Comunitățile Europene depusă de Danemarca.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

01.07.1967: Intră în vigoare Tratatul de fuziune semnat la 08. 04.1965. Din acel moment există o singură Comisie (numită astăzi Comisia Europeană) și un singur Consiliu do Miniștri (cunoscut acum sub numele de Consiliul UE). Parlamentul European și Curtea de Justiție a C.E. sunt unice din 1958. Jean Rey este primul președinte al Comisiei Comunităților Europene (C.E.C.O., C.E.E. și C.E.E.A.)

24.07.1967: A doua cerere de aderare făcută de către Norvegia.

28.07.1967: Suedia depune și ea cerere de aderare la Comunitățile Europene.

01.07.1968: Intră în vigoare reglementările relative la principiul liberei circulații a lucrătorilor pe întregul spațiu comunitar, în vederea realizării unei piețe comune a forței de muncă.

01-02.12.1969: Reuniți la Haga (Olanda), pentru a discuta realizarea pieței interne comuniiare, aprofundarea integrării si lărgirea Comunității Europene (nume folosit frecvent pentru desemnarea ansamblului celor trei Comunități Europene după unificarea instituțională din 1967, prescurtat C.E.). șefii de stat sau de guvern din cele șase țări membre hotărăsc accelerarea procesului de integrare europeană, realizarea în etape a uniunii economice și monetare (U.E.M.) și relansarea cooperării politice. Se decide, totodată, deschiderea negocierilor de aderare cu Danemarca. Irlanda, Marea Briianie .și Norvegia.

01.01.1970: Statele membre ale C.E. își transferă competențele naționale în materie de comerț exterior către instituțiile comunitare.

21.04.1970: Decizia Consiliului C.E. de a stabili un sistem de resurse bugetare proprii pentru Comunitate, începând cu anul 1975.

30.06.1970: Deschiderea, la Luxemburg, a negocierilor de aderare cu Danemarca. Irlanda Marea Britanic și Norvegia.

27.10.1970: Reuniți la Luxemburg, miniștrii de externe ui țărilor embre ale C.E. prezintă șefilor lor de stat sau de guvern Raportul ivignon privind Cooperarea Politică Europeană (C.P.E.). C.P.E. a pătimit embrionul viitoarei Politici Externe și de Securitate a numii Europene.

05.12.1970: Malta semnează un Acord de Asociere cu C.E.E.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

22.01.1972: Semnarea Tratatelor de Aderare la C.E. a Danemar-ti. Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei.

21.03.1972: Punerea în practică a Sistemului Monetar European, Lrc corelează între ele monedele naționale ale țărilor membre C.E., pumnii marja de fluctuație a acestora la 2,25%, conform unei sinusoide numită simbolic „sarpe monetar".

10.05.1972: Populația Irlandei aprobă prin referendum aderarea tarii la Comunitatea Europeană.

13.07.1972: Parlamentul britanic aprobă aderarea Marii Britanii la C.E.

25.09.1972: Populația Norvegiei respinge prin referendum aderarea acestei țări la Comunitatea Europeana.

02.10.1972: Danemarca aproba prin referendum aderarea la C.E.

20.10.1972: Șefii de stat sau de guvern din C.E., inclusiv țări te au ratificai aderarea, decid să transforme Comunitatea Europeană fnti-o „Uniune Europeană" si adoptă un calendar pentru realizarea uniunii economice și monetare (U.E.M.)

19.12.1972: Cipru scmnează un Acord de Asociere cu C.E.E.

01.01.1973: Lărgirea C.E. de la sase la nouă membri devine efectiva. Comunitatea Europeană primește competența exclusivă îu puneniul politicii comerciale comune.

14.05,1973: Semnarea unui Acord de liber-schîmb între C.E.E. si Norvegia.

05.10.1973: Semnarea unui Acord de Uber-schimb între C.E.E. și Finlanda.

09.12.1974: Șefii de stat sau de guvern din țările membre ale C.E. decid, la Paris, să se întâlnească în mod regulat în cadrul unei i instanțe politice noi numită „Consiliul European".

10.03.1975: Primul Consiliu European al șefilor de stat sau de guvern din țările C.E. se reunește la Dublin (Irlanda).

18.03.1975: Consiliul C.E. decide înființarea unui Fond European de Dezvoltare Regională (F.E.D.E.R.), instrument fundamental pentru viitoarea politică structurală a Uniunii Europene.

12.06.1975: Grecia depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

02.12.1975: Consiliul European decide introducerea unui „pașaport european" pentru cetățenii statelor membre ale C.E.

16.02.1976: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), format din țările blocului comunist, propune încheierea unui acord între membrii săi și Comunitatea Europeană.

27.07.1976: Deschiderea negocierilor de aderare cu Grecia.

28.03.1977: Portugalia solicită aderarea la Comunitatea Europeană.

01.07.1977: Eliminarea tuturor restricțiilor vamale între cei nouă membri C.E.

28.07.1978: Spania solicită să adere ia Comunitatea Europeană.

06-07.1978: Consiliul European de fa Bremen (Germania) decide crearea unui Sistem Monetar European (S.M.E.) și a unei unități monetare europene (E.C.U. – European Currency Unit).

17.10.1978: Deschiderea negocierilor de aderare cu Portugalia.

01.01.1979: Intră în vigoare Sistemul Monetar European (S.M.E.),

05.02.1979: Deschiderea negocierilor de aderare cu Spania.

28.05.1979: Semnarea Acordului de Aderare a Greciei la C.E.

07.06.1979: Au loc primele alegeri pentru Parlamentul European (PE) prin sufragiu universal direct în cele nouă state membre aie C.E. (până alunei desemnarea membrilor PE se făcea din rândul deputaților din parlamentele naționale). Simione Veil este prima președintă a noului Parlament European.

02.04.1980: Semnarea unui Acord de Cooperare C.E. – Iugoslavia.

28.07.1980: Semnarea Acordului de Cooperare C.E. – România.

01.01.1981: Grecia devine al zecelea membru al Comunității Europene.

23.02.1982: Groenlanda (devenită membră a C.E. o dată cu Danemarca) decide prin referendum să părăsească C.E.

17.06.1983: Consiliul European de la Stuttgard semnează o „Declarație solemnă asupra Uniunii Europene". Este, praclic, prima mențiune oficială a viitoarei denumiri a construcției comunitare.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

14.02.1984: Parlamentul European aprobă proiectul de „Tralat asupra Uniunii Europene" pregălit de călre Comisia Juridică a acestei instituții, prezidată de Alteiro Spinelli.

Proiectul va rămâne doar pe hârtie, deoarece țările membre nu erau încă pregătite să acceple un transfer masiv de suveranitate de la nivel național la nivelul instituțiilor comunitare.

07.01.1985: Jacques Delors este desemnat președinte al Comisiei C.E. Timp de zece ani (trei mandate, ultimul fiind de doi ani), el va marca decisiv, prin activitatea sa, evoluția construcției comunitare.

12.06.1985: Semnarea Tratatelor de aderare a Spaniei și Portugaliei.

14.06.1985: Comisia C.E. prezinlă documentul intitulat „Cartea albă privind realizarea Pieței Interne", care prevedea atingerea acestui obiectiv într-un interval de

șapte ani (până la 31.12.1992). Ea aceeași dată, cinci țări membre ale C.E. (Franța, Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg) semnează la Schcngen (Luxemburg) un acord privind eliminarea progresivă a controalelor ia frontierele lor comune, punând bazele a ceea ce astăzi numim „Spațiul Schengen".

01.01.1986: AderareaMarii Britanii la C.E.

25.09.1972: Populația Norvegiei respinge prin referendum aderarea acestei țări la Comunitatea Europeana.

02.10.1972: Danemarca aproba prin referendum aderarea la C.E.

20.10.1972: Șefii de stat sau de guvern din C.E., inclusiv țări te au ratificai aderarea, decid să transforme Comunitatea Europeană fnti-o „Uniune Europeană" si adoptă un calendar pentru realizarea uniunii economice și monetare (U.E.M.)

19.12.1972: Cipru scmnează un Acord de Asociere cu C.E.E.

01.01.1973: Lărgirea C.E. de la sase la nouă membri devine efectiva. Comunitatea Europeană primește competența exclusivă îu puneniul politicii comerciale comune.

14.05,1973: Semnarea unui Acord de liber-schîmb între C.E.E. si Norvegia.

05.10.1973: Semnarea unui Acord de Uber-schimb între C.E.E. și Finlanda.

09.12.1974: Șefii de stat sau de guvern din țările membre ale C.E. decid, la Paris, să se întâlnească în mod regulat în cadrul unei i instanțe politice noi numită „Consiliul European".

10.03.1975: Primul Consiliu European al șefilor de stat sau de guvern din țările C.E. se reunește la Dublin (Irlanda).

18.03.1975: Consiliul C.E. decide înființarea unui Fond European de Dezvoltare Regională (F.E.D.E.R.), instrument fundamental pentru viitoarea politică structurală a Uniunii Europene.

12.06.1975: Grecia depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

02.12.1975: Consiliul European decide introducerea unui „pașaport european" pentru cetățenii statelor membre ale C.E.

16.02.1976: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), format din țările blocului comunist, propune încheierea unui acord între membrii săi și Comunitatea Europeană.

27.07.1976: Deschiderea negocierilor de aderare cu Grecia.

28.03.1977: Portugalia solicită aderarea la Comunitatea Europeană.

01.07.1977: Eliminarea tuturor restricțiilor vamale între cei nouă membri C.E.

28.07.1978: Spania solicită să adere ia Comunitatea Europeană.

06-07.1978: Consiliul European de fa Bremen (Germania) decide crearea unui Sistem Monetar European (S.M.E.) și a unei unități monetare europene (E.C.U. – European Currency Unit).

17.10.1978: Deschiderea negocierilor de aderare cu Portugalia.

01.01.1979: Intră în vigoare Sistemul Monetar European (S.M.E.),

05.02.1979: Deschiderea negocierilor de aderare cu Spania.

28.05.1979: Semnarea Acordului de Aderare a Greciei la C.E.

07.06.1979: Au loc primele alegeri pentru Parlamentul European (PE) prin sufragiu universal direct în cele nouă state membre aie C.E. (până alunei desemnarea membrilor PE se făcea din rândul deputaților din parlamentele naționale). Simione Veil este prima președintă a noului Parlament European.

02.04.1980: Semnarea unui Acord de Cooperare C.E. – Iugoslavia.

28.07.1980: Semnarea Acordului de Cooperare C.E. – România.

01.01.1981: Grecia devine al zecelea membru al Comunității Europene.

23.02.1982: Groenlanda (devenită membră a C.E. o dată cu Danemarca) decide prin referendum să părăsească C.E.

17.06.1983: Consiliul European de la Stuttgard semnează o „Declarație solemnă asupra Uniunii Europene". Este, praclic, prima mențiune oficială a viitoarei denumiri a construcției comunitare.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

14.02.1984: Parlamentul European aprobă proiectul de „Tralat asupra Uniunii Europene" pregălit de călre Comisia Juridică a acestei instituții, prezidată de Alteiro Spinelli.

Proiectul va rămâne doar pe hârtie, deoarece țările membre nu erau încă pregătite să acceple un transfer masiv de suveranitate de la nivel național la nivelul instituțiilor comunitare.

07.01.1985: Jacques Delors este desemnat președinte al Comisiei C.E. Timp de zece ani (trei mandate, ultimul fiind de doi ani), el va marca decisiv, prin activitatea sa, evoluția construcției comunitare.

12.06.1985: Semnarea Tratatelor de aderare a Spaniei și Portugaliei.

14.06.1985: Comisia C.E. prezinlă documentul intitulat „Cartea albă privind realizarea Pieței Interne", care prevedea atingerea acestui obiectiv într-un interval de

șapte ani (până la 31.12.1992). Ea aceeași dată, cinci țări membre ale C.E. (Franța, Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg) semnează la Schcngen (Luxemburg) un acord privind eliminarea progresivă a controalelor ia frontierele lor comune, punând bazele a ceea ce astăzi numim „Spațiul Schengen".

01.01.1986: Aderarea Spaniei si Portugaliei devine efectivă, numărul țărilor membre ale C.E. crescând astfel la i2.

17-28.02.1986: Semnarea de către guvernele țărilor membre ale C.E. a Actului Unic European (A.U.E.), prima mare modificare a tratatelor originare de la Paris și Roma.

26.09.1988: Semnarea Acordului de Cooperare Economică și Comercială între C.E.E. și Ungaria.

15-18.06.1989: Consiliul European de la Madrid decide convocarea unei Conferințe Intcrguvernatnentale (C.I.G.) care să pregătească, sub coordonarea lui Jacques Delors, crearea U.E.M. în trei faze (ceea ce s-a și întâmplat, ultima fază constituind-o crearea, la 01.01.1999, a Băncii Cenliale Europene și introducerea monedei unice Euro, care va intra efectiv în circulație începând cu 01.01.2002).

29.06.1989: Spania intră în Sistemul Monetar European.

17.07.1989: Austria solicită aderarea la Comunitatea Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

10.09.1989: Semnarea Acordului de Cooperare Comercială si Economică între C.E.E. si Polonia.

09.05.1990: Semnarea Acordului de Cooperare Comercială și Economică între C.E.E. și Bulgaria.

19.06.1990: Cele cinci state membre ale Acordului Schengen din 1985 semnează o Convenție de punere în aplicare a acestui acord. Lor li s-au adăugat ulterior alte țări membre ale U.E.: Italia (27.11.1990). Spania si Portugalia (25.06.1991), Austria (28.04.1995), Danemarca, Finlanda șî Suedia (19.12.1998). Protocoale de aderare la acordul în cauză au semnat și Islanda și Norvegia (19.12.1996).

26.06.1990: Consiliul European de la Dublin decide convocarea unei Conferințe Interguvernamentale privind U.E.M. și o alta pe tema Uniunii Politice.

04.07.1990: Cipru depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.

16.07.1990: Malta solicită, la rândul său, aderarea la C.E.

03.10.1990: Intră în vigoare Tratatul de reunificare a R.F.G. cu R.D.G.

08.10.1990: Marea Britanic devine cel de-al zecelea membru al S.M.E.

28.03.1991: Semnalării Acordului Schengen și Polonia decid eliminarea reciprocă a vizelor începând cu 08.04.1991.

01.07.1991: Suedia solicita să adere la Comuniunea Europeană.

09-10.12.1991: Consiliul European de la Maaslricht (Olanda) își dă acordul cu privire ia proiectul de Tratat de Uniune Europeană.

16.12.1991: Polonia, Ungaria și Cehoslovacia semnează Acorduri europene cu Comunitatea Europeană. Obiectivul final menționat în aceste acorduri îl constituie aderarea țărilor în cauză la U.E.

07.02.1992: Semnarea, la Maastricht, a Tratatului de Uniune Europeană, cunoscut și sub numele de „Tratatalul de la Maaslricht".

18.03.1992: Finlanda depune cererea de aderare la Comunitatea Europeană.

05.04.1992: Portugalia întră în Sistemul Monetar European (S.M.E.).

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

02.05.1992: Miniștrii de externe din țările membre ale C.E. si A.E.L.S. (Asociația Europeană a Liberului-Schimb) semnează Acordul de înființare a Spațiului Economic European (S.E.E.).

20.05.1992: Elveția își prezintă cererea de aderare la Comunitatea Europeană.

25.11.1992: Norvegia solicilă. pentru a treia oară. să adere la C.E.

06.12.1992: Populația Elveției respinge prin referendum participarea la S.E.E. In aceste condiții, aderarea la Comunitatea Europeană nu mai poate fi luată în calcul.

12.12.1992: Consiliul European de la Edinburg acceptă soli-cilarea Danemarcei de a nu participa la moneda unică europeană si nici la politica de apărare comună, ambele prevăzute în Tratatul de la Ma-aslrichl. Acesle condiții erau cerule de guvernul danez pentru a putea convige populaiia să voteze în favoarea Tratatului de la Maastrichl. pe care inițial îl respinsese prin referendum.

22.12.1992: Semnarea Acordului European între Bulgaria si C.E.

01.01.1993: încheierea procesului de realizare a Pieței unice comune.

02.02.1993: Semnarea Acordului european între România si C.E.

18.05.1993: Populația daneză aprobă prin referendum Tratatul de la Maastricbt. dcblocând astfel procesul de intrare în vigoare a acestuia.

22.06.1993: Consiliul European de la Copenhaga (Danemarca) adoptă decizia de Sărgirc a U.E. spre Est și stabilește criteriile de aderare pe care trebuie să le îndeplinească țările candidate.

04.10.1993: Semnarea, după renegociere, a Acordurilor europene între C.E. si Republica Cehă si Slovacia, cele două țări rezultate din dezmembrarea Cehoslovaciei țașa-numitul „divorț de catifea").

01.11.1993: Intră în vigoare T ratatul de la Maastricht.

08.04.1994: Polonia depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.

27-18.11.1994: Populația Norvegiei respinge prin referendum, pentru a doua oară, aderarea acestei țări la uniunea Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

10.12.1994: Consiliul European de la Essen (Germania) adoptă prima strategie de pregătire a țărilor din Europa Centrală și de Est pentru aderarea lor la Uniunea Europeana.

01.01.1995: Aderarea Austriei. Finlandei și Suediei devine efectivă. Din acest moment Uniunea Europeană numără 15 membri.

09.01.1995: Austria intră în Sistemul Monetar European.

01.02.1995: Intră în vigoare Acordurile de asociere la U.E. a României. Republicii Cehe, Slovaciei și Bulgariei.

23.01.1995: Debutui primului mandat de cinci ani al Comisiei Europene (până atunci mandatul său era de patru ani). Noul președinte al acestei instituții comunitare este luxemburghezul Jacques Santer.

26.01.1995: Intră în vigoare, după zece ani de la semnare, Acordul Schengen, fiind astfel eliminat controlul la frontierele comune între Franța, Germania, Belgia. Olanda, Luxemburg, Spania și Portugalia.

12.06.1995: Semnarea Acordurilor de asociere între U.E., pe de o parte, și Estonia, Letonia și Lituania, pe de altă parte.

22.06.1995: România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.

26-27.06.1995: Consiliul European de la Cannes (Franța) adoptă „Carlea albă de pregătire a țărilor asociate în vederea integrării lor în Piața internă a U.E."

27.06.1995: Slovacia solicită să adere la U.E.

27.10.1995: Letonia depune cererea de aderare la U.E.

28.11.1995: Estonia solicită să adere la U.E.

08.12.1995: Lituania solicită, la rândul său. să adere la Uniunea Europeană.

16.12.1995: Consiliul European de la Madrid (Spania) decide că negocierile de aderare cu primele țări candidate vor începe la șase luni după încheierea Conferinței interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht (acesta s-a încheiat în 1997). tot acum este adoptat numele viitoarei monede europene, „Euro".

01.01.1996: Intră în vigoare uniunea vamală între Turcia și Comunitatea Europenaă.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

17.01.1996: Republica Cehă solicită să adere Sa U.E.

29.03.1996: Deschiderea oficială ia Torino (Italia), a Conferinței interguveniamentale de revizuire a Tratatului de la Maaslricht.

10.06.1996: Slovenia solicită aderarea la U.E.

22.06.1996: Consiliul European de la Florența (Italia) adoptă Convenția Europol.

14.10.1996: Finlanda intră în Sistemul Monetar European (S.M.E.)

24.11.1996: Italia revine în S.M.E.

13-14.12.1996: Consiliul European de la Dublin (Irlanda) adoptă un Pact de stabilitate si creștere economică pentru U.E.M.; sunt prezentate publicului primele mostre ale viitoarelor bilete de bancă ..Euro".

17.06.1997: Consiliul European de ia Amsterdam (Olanda) marchează încheierea C.I.G. de revizuire a Tratatului de Ia Maastricht, rezultatul acesleia fiind Tratatul de la Amsterdam (semnat în acest oraș la 01.11.1997). Cu acest prilej, Comisia Europeană lansează documentele „Agenda 2000" care trasează bazele evoluției U.E. în perioada 2000 – 2006.

13.12.1997: Consiliul European de la Luxemburg decide lansarea unui „proces global, inclusiv si evolutiv de aderare si negociere" în care sunt incluse cele zece țări candidate din Europa Centrală si de Est. cărora li se adaugă Cipru. Se decide că negocierile efective de aderare vor începe în I99S cu șase țări din cele 11 țări nominalizate.

31.03.1998: Lansarea formală a negocierilor de aderare cu primul grup de țări candidate (Polonia, Ungaria. Estonia, Republica Cehă. Slovenia si Cipru).

11.12.1999: Consiliul European de la Helsinki (Finlanda) decide să extindă negocierile de aderare și cu celelalte cinci țări asociate (printre care și România). Turcia este si ea inclusă în procesul de lărgire a U.E. pe ba/a unei Mraiegii de preaderare ce va fi elaborată de călre Comisia Europeană.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

15.02.2000: Lansarea oficială a negocierilor de aderare cu România. Bulgaria, Lituania. Letonia, Slovacia și Malta (ultima și-a reactivai cererea de aderare în 1998, după ce si-o retrăsese în 1997).

01.01.2002: Punerea în circulație a monedei EURO.

12.12.2002: Consiliul European de la Copenhaga. România primește confirmarea aderării în 2007 și i se elaborează ,.foaia de parcurs'' (Road Map).

01.12.2004: Romania incheie capitolele de negociere cu Uniunea Europeana.

2. PREZENTAREA UNIUNII EUROPENE:

Integrarea este un proces activ și reflexiv care implică includerea unei părți într-un întreg, încorporarea lui și armonizarea cu viziunea de ansamblu. Verbul care definește această acțiune este de origine franceză – integrer, care, la rândul lui, este preluat din latinescul integrare. Importanța sensului lui este atât de mare, prin aspectul practic și teoretic, încât s- a constituit și în simbol matematic. A te integra într-un sistem, mai ales când acesta și-a dovedit viabilitatea, este, desigur, un mare avantaj, așa, cum și păstrarea identității este nu doar o obligație, ci chiar singura șansă de supraviețuirea a individualității. Observatorii politici, istoricii, eseiștii atrag atenția supra dublului pericol: a fuziona înseamnă a face jocul modelului dominant, în timp ce afirmarea fără discernământ a specificului ar putea duce la reapariția ghetourilor și la un război al tuturor națiilor împotriva tuturor celorlalte și a fiecărui trib împotriva celorlalte triburi.

Situația nu este fără ieșire, așa cum pare multora, ci dimpotrivă: măsuri chibzuite, cunoașterea realității, studiul dezvoltării tendințelor, cooperarea, învățarea din experiența altora, însușirea propriilor responsabilități sunt doar câteva dintre căile care pot face un individ dar și o colectivitate să-și găsească locul printre alții, alături de alții și chiar în întreg fără a-și pierde esența.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

CE ESTE UNIUNEA EUROPEANA?

Uniunea Europeana (UE) este o comunitate de state europene independente – astăzi în număr de 15, reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale si sociale comune, în urma procesului de cooperare si integrare început în 1951, odată cu semnarea Tratatului de la Paris.

2.2 MISUNEA UNIUNII EUROPENE:

Organizarea relațiilor între statele membre si între popoarele lor într-o maniera coerenta si pe baza solidarității dintre ele este misiunea de baza a Uniunii Europene.

2.3 OBIECTIVE PRINCIPALE:

– sa promoveze progresul economic si social (piața unica a fost stabilita în 1993; moneda unica a fost lansata în 1999);

– sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaționala

(prin ajutorul unanitar către tarile ce nu sunt membre, politica externa si de securitate comuna, acțiunea în crizele internaționale; de asemenea, prin poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);

– sa introducă cetățenia europeana (care nu va înlocui cetățenia naționala, ci o va completa si va conferi un număr de drepturi civile si politice cetățenilor europeni);

– sa extindă zona libertății, securității si justiției (legat de operațiunile de pe piața interna si, mai ales, de libertatea de mișcare a persoanelor);

– sa păstreze si sa întărească legislația UE existenta (întreaga legislație adoptata de instituțiile europene, împreuna cu tratatele fundamentale).

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

2.4 STATELE MEMBRE:

Tratatul de la Paris a fost semnat de sase state: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, ce au constituit nucleul de baza al Uniunii Europene de astăzi.

După 1951, în patru valuri succesive de extindere, UE a ajuns la 15 membri: 1973 – Danemarca, Irlanda si Marea Britanie; 1981 – Grecia; 1986 – Spania si Portugalia; 1995 – Austria, Finlanda si Suedia.

2.5 INSTITUTII ALE UNIUNII EUROPENE:

Parlamentul European: este forul democratic al popoarelor europene, ai cărui membri sunt aleși prin vot universal direct, din cinci în cinci ani. Funcțiile primordiale ale Parlamentului European sunt de a participa la procesul de adoptare a legislației UE si de a controla activitatea Comisiei Europene.

Membrii lui se întâlnesc în sesiuni plenare o săptămâna pe luna la Strasbourg, care a fost confirmat ca sediul definitiv al Parlamentului European. Membrii Parlamentului European se întâlnesc, de asemenea, în sesiuni de scurta durata la Bruxelles, unde se afla birourile permanente ale comisiilor si birourile deputaților. Secretariatul Parlamentului European se afla la Luxemburg.

Membrii Parlamentului European sunt grupați în funcție de partidele politice cărora le aparțin si nu în funcție de naționalitate.

Consiliul Uniunii Europene: este principala instanța de decizie a Uniunii Europene, format din reprezentanții guvernelor tarilor membre. Exista câte un Consiliu de Miniștri, alcătuit din miniștrii de resort ai statelor membre, pentru fiecare din domeniile vizate: agricultura, finanțe, educația, afaceri generale sau externe. Reglementările adoptate sunt obligatorii pentru toate statele membre si devin parte a legislațiilor naționale.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

Comisia Europeana: este organul executiv al Uniunii Europene si este format din 20 de comisari, independenți de guvernele lor naționale, dar numiți de ele. Comisarii sunt numiți pentru un mandat de cinci ani, pentru ca mandatul fiecărei Comisii sa se desfășoare în paralel cu perioada legislativa de cinci ani a Parlamentului European. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.

Ca membru al acestui organ colectiv, fiecare comisar este responsabil de un anumit portofoliu sau într-un anumit domeniu politic, la fel ca un ministru într-un guvern. Comisia Europeana este condusa de un președinte, în prezent aceasta funcție fiind ocupata de Romano Prodi (Italia).

Rolul Comisiei Europene este de a asigura respectarea prevederilor tratatelor fundamentale ale UE, de a propune legislația comunitara, si, odată legislația aprobata, de a asigura aplicarea ei. Comisia are puteri autonome substanțiale, mai ales în privința politicii concurentei si în domeniul conducerii si administrării politicilor comune pe domenii. Ea administrează diferite fonduri si programe UE, inclusiv cele destinate sprijinirii tarilor din afara UE.

Curtea Europeana de Justiție: din Luxemburg este Curtea Suprema a Uniunii Europene în domeniile în care se aplica legislația UE. Comunitatea europeana este constituita pe baza de tratate obligatorii, ceea ce înseamnă ca articolele tratatelor de baza si legislația ce decurge din ele devin parte a legislației naționale a statelor membre. Pentru a fi aplicate, aceste articole trebuie sa fie interpretate clar, fapt ce conferă Curții Europene de Justiție un rol foarte important. Tratatele de baza au făcut la legislația UE sa prevaleze în fata legislației naționale.

Curtea de Conturi Europeana: verifica legalitatea si regularitatea veniturilor si cheltuielilor Uniunii în vederea unei bune gestionari a bugetului european.

Banca Centrala Europeana: definește si aplica politica monetara europeana. Ea coordonează operațiunile de schimb si asigura buna funcționare a sistemelor de plata.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

Comitetul Regiunilor: veghează la respectarea identității si prerogativelor regionale si locale. Este consultat obligatoriu în chestiuni ce țin de politica regionala, mediu si educație.

Banca Europeana de Investiții: este instituția financiara a UE care finanțează proiecte de investiții pentru a contribui la dezvoltarea echilibrata a Uniunii.

Ombudsman-ul european: poate sa fie sesizat de orice persoana fizica (cetățeni) sau morala (instituții, întreprinderi) din UE, care se considera victime ale unor acțiuni greșite ale instituțiilor sau organismelor comunitare.

Consiliul European a devenit cel mai înalt organ legislativ al UE, deși nu era prevăzut în tratatele fundamentale ale Uniunii. Uniunea Europeana sau Consiliul European nu trebuie sa fie confundate cu Consiliul Europei de la Strasbourg (Consiliul Europei este o organizație interguvernamentala, în timp ce UE este o comunitate de state; cele 15 state membre UE fac parte din Consiliul Europei, alături de alte 28 de tari ce nu sunt membre UE).

Consiliul European a fost creat în 1974, când șefii de stat si de guvern au hotărât sa se întâlnească în mod regulat, împreuna cu miniștrii lor de externe, cu președintele si cu un vicepreședinte al Comisiei Europene. Statutul Consiliului European a fost definit în Tratatul de la Maastricht din 1993: „Consiliul European va oferi Uniunii Europene dinamismul necesar dezvoltării sale si va defini liniile politice generale ale acesteia".

2.6 SIMBOLURI ALE UNIUNII EUROPENE:

Drapelul Uniunii Europene a fost adoptat în anul 1986 de Consiliul European: pe un fond azuriu sunt 12 stele aurii în cerc, ce reprezintă uniunea popoarelor Europei. Numărul de stele este fix, 12 fiind un simbol al perfecțiunii.

Imnul UE este „Oda Bucuriei", de la finalul Simfoniei a 9-a de Ludwig van Beethoven. Este folosit începând cu anul 1986.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

Ziua Europei, 9 mai, a fost stabilita pentru a marca data de 9 mai 1950, când ministrul francez de externe, Robert Schuman, a propus crearea Comunității Europene a Cărbunelui si Otelului – propunere vizionara care cimenta reconcilierea franco-germana si care a condus la Uniunea Europeana de astăzi.

Aceste trei simboluri exemplifica entitatea politica a Uniunii Europene.

2.7 TRATATELE EUROPENE. SCURT ISTORIC:

9 mai 1950: La inițiativa negociatorului francez Jean Monnet, ministrul

francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus (având acordul cancelarului german Konrad Adenauer) crearea unei Comunități Europene a Cărbunelui si Otelului (CECO), sub controlul unei autorități independente, care sa administreze piața în domeniu. Scopul inițial al acestei Comunități: evitarea greșelilor trecutului si stabilirea unor asemenea relații între foștii inamici europeni care sa împiedice pentru totdeauna posibilitatea unui nou conflict. Inițiativa a fost îmbrățișată cu căldura atât de Franța si Germania, cât si de Italia, Olanda, Belgia si Luxemburg. Tratatul de la Paris privind crearea CECO (sau „Piața Comuna") a fost semnat în aprilie 1951.

25 martie 1957: Semnarea Tratatului de la Roma în urma căruia, alături de CECO, a fost creata Comunitatea Economica Europeana (CEE) si, de asemenea, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (Euratom).

De acum încolo se va vorbi despre Comunitățile Europene (CEE, CECO si Euratom) sau, generic, despre Comunitatea Europeana. Odată cu extinderea ariei de competente, acest Tratat a stabilit instituțiile si mecanismele de luare a deciziilor, prin care vor fi exprimate atât interesele naționale, cât si punctul de vedere al Comunității Europene.

1 ianuarie 1973: Prima lărgire a Comunității Europene (cu

Danemarca, Irlanda si Marea Britanie), proces care a continuat si continua, în prezent fiind vizate pentru aderare tari est-europene si mediteraneene (13 candidate, inclusiv România).

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

17 februarie 1986: Semnarea Actului European Unic, la Luxemburg si Haga, document ce leagă obiectivul unei piețe interne integrate cu cel privind realizarea coeziunii economice si sociale.

1 noiembrie 1993: semnarea Tratatului de la Maastricht, prin care Comunitatea Europeana, organizație în principal economica, a devenit Uniunea Europeana (UE). UE se bazează pe trei piloni: întâi, procedurile instituționale tradiționale ce guvernează activitatea Comisiei Europene, a Parlamentului European, a Consiliului European si a Curții Europene de Justiție în domenii precum piața interna a UE si politicile comune; ceilalți doi piloni implica prerogativele statelor membre si cooperarea dintre ele în domenii precum, pe de o parte, politica externa si de securitate si, pe de alta parte, afacerile interne – în probleme ca imigrația si politica de azil, politia si justiția. Tratatul de la Maastricht a decis, de asemenea, realizarea Uniunii Economice si Monetare (UEM) la 1 ianuarie 1999 si adoptarea graduala, în funcție de îndeplinirea unor criterii stricte de către tarile membre, a monedei unice europene Euro.

1 mai 1999: Semnarea Tratatului de la Amsterdam. Acesta are patru obiective principale: plasarea problemei locurilor de munca si a drepturilor cetățenilor în centrul preocupărilor UE (o Europa sociala); depășirea ultimelor obstacole privind libertatea de mișcare a persoanelor si întărirea securității; prezentarea unei voci unice a UE în problemele mondiale; eficientizarea structurii instituționale comunitare în vederea extinderii Uniunii Europene.

26 februarie 2001: Semnarea Tratatului de la Nisa, document adoptat la reuniunea europeana la nivel înalt (în engleza – summit, în franceza – sommef) din acest oraș francez, ce s-a desfășurat în zilele de 7, 8 si 9 decembrie 2000. Acest tratat, denumit „al extinderii", definitivează reforma instituționala a Uniunii Europene, stabilind, totodată, trecerea la o extindere treptata a UE, începând cu anul 2003.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

2.8 Lărgirea Uniunii Europene:

Uniunea Europeana a lansat în anul 1998, în mod oficial, procesul extinderii sale către tarile din Europa Centrala si de Est si din zona mediteraneeana, odată cu deschiderea negocierilor pentru aderare.

Acest proces este considerat unul dintre cele rnai importante oportunități ale UE pentru secolul XXI. Este vorba despre sarcina istorica de a desăvârși integrarea europeana prin mijloace pașnice, extinzând zona stabilității si prosperității prin primirea de noi membri.

Statele candidate sunt în număr de 13: Bulgaria, Cipru, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Republica Slovaca, Slovenia, Ungaria – care au început negocierile de aderare – si Turcia. UE a încheiat, de-a lungul anilor, acorduri de asociere, ce au creat baza legala pentru relațiile bilaterale dintre tari europene nemembre si UE.

Faza negocierilor de aderare a fost începută în martie 1998 cu sase state: Cipru, Republica Ceha, Estonia, Polonia, Slovenia si Ungaria. Ulterior, la surnmit-ul european de la Helsinki din 12 decembrie 1999 au fost deschise negocieri de aderare cu alte sase tari: România, Republica Slovaca, Letonia, Lituania, Bulgaria si Malta.

Negocierile urmăresc, în primul rând, îndeplinirea criteriilor pentru aderare, stabilite cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga din 1993. Atunci s-a decis ca „aderarea va avea loc imediat ce o tara candidata va fi capabila sa-si asume obligațiile de membru plin, prin îndeplinirea condițiilor politice si economice necesare". Potrivit „criteriilor de la Copenhaga", pentru a deveni membru UE, o tara candidata trebuie sa fi realizat:

– stabilitatea instituțiilor ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului si protecția minorităților;

– existenta unei economii de piața funcționale, precum si capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si forțelor pietii din interiorul Uniunii Europene.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

– capacitatea de a îndeplini obligațiile de membru UE, inclusiv cele privind obiectivele uniunii politice, economice si monetare;

– condițiile de integrare prin ajustarea structurilor sale administrative, transpunerea legislației Uniunii Europene în legislația naționala (adoptarea acquis-ului comunitar) si aplicarea ei prin structuri administrative si juridice adecvate.

In funcție de îndeplinirea acestor criterii, Comisia Europeana prezintă rapoarte regulate asupra progreselor realizate de fiecare tara candidata în procesul de aderare.

De întreaga problematica a lărgirii UE se ocupa un comisar european, ce are în subordine un directorat general. Actualul comisar european pentru extinderea UE este Guenter Verheugen (Germania).

2.9 OBIECTIVUL ROMANIEI DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANA:

a. Importanta aderării la UE:

România este interesata sa se integreze în structurile comunitare europene ținând cont de forța si coerenta UE în plan politic, economic si social, fapt de natura sa confere stabilitate si securitate. Aspirația tarii noastre de a adera la UE este expresia identității de valori si idealuri, a vocației sale de tara democrata ce aparține, prin cultura si civilizație, spațiului unic european.

b. Avantajele aderării pentru România, în ansamblu, sunt multiple:

– beneficiul apartenenței la o mare familie de națiuni;

– securitatea pe care aceasta apartenența o conferă;

– avantajul participării la cea mai mare piața unica din lume;

– oportunitățile legate de creșterea economica;

– crearea de locuri de munca;

– accesul la Fondurile structurale destinate regiunilor mai puțin prospere ale UE (atât de benefice, de exemplu, pentru tari ca Irlanda si Portugalia).

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

c. Avantajele aderării pentru cetățeni sunt, si ele, semnificative:

– îmbunătățirea continua a calității vieții;

– standarde înalte privind protecția mediului;

– condiții optime în sistemul de îngrijire a sănătății;

– protecție sociala si siguranța la locul de munca;

– dreptul de a calatori si de a se stabili în orice stat membru;

– protecție consulara si diplomatica din partea altui stat membru, când vizitează tari dinafară UE;

– cetățenia europeana o completează pe cea naționala, nu o înlocuiește.

d. în perspectiva aderării în structurile comunitare europene, obiectivele majore ale României vizează:

– consolidarea sistemului democratic si a instituțiilor democratice;

– crearea unui climat economic si social care sa confere maximum de beneficii cetetenilor

– eficientizarea structurilor si mecanismelor economiei de piața;

– întărirea cooperării politice, economice si culturale cu statele membre UE si cu tarile candidate;

– consolidarea statutului României pe scena europeana si internaționala în termeni de stabilitate si securitate.

e. Istoricul relațiilor cu UE:

România a semnat Acordul de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European) pe data de 1 februarie 1993. Acest Acord, intrat în vigoare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic si instituțional al raporturilor României cu UE, având ca obiectiv fundamental pregătirea aderării la Uniunea Europeana.

Cererea oficiala de aderare la UE a fost înaintata la 22 iunie 1995.

In iunie 1999, România înaintează Programul National de Aderare la Uniunea Europeana.

“Capitolul I – Uniunea Europeana”.

Consiliul European de la Helsinki din 12 decembrie 1999 a decis începerea negocierilor de aderare cu toate statele candidate, inclusiv România. Aceste negocieri începuseră în martie 1998 cu numai sase tari candidate.

La 28 februarie 2000, România a început efectiv negocierile de aderare la cinci capitole din acqu/s-ul comunitar: știința si cercetare, educație si formare profesionala, întreprinderi mici si mijlocii, relații externe, politica externa si de securitate comuna.

Ca urmare a propunerii Comisiei Europene, la 25 mai 2000 s-a convenit închiderea provizorie a negocierilor cu România la cele cinci capitole.

In semestrul II 2000 au fost deschise negocierile la patru capitole: statistica, cultura-audiovizual, telecomunicații si politica în domeniul concurentei.

Alte capitole de negociere au fost deschise în anul 2001: pescuit, libera circulație a capitalului, dreptul societăților comerciale, transporturi, uniunea vamala (semestrul l 2001), impozitarea, politici sociale, protecția consumatorilor si a sănătății (semestrul II2001).

Au fost închise provizoriu negocierile la capitolele statistica (semestrul II 2000), pescuit (semestrul l 2001), protecția consumatorilor si dreptul societăților comerciale (semestrul II2001).

In luna martie 2002, România avea deschise 17 capitole de negociere cu Uniunea Europeana, din care 9 au fost închise provizoriu.

Potrivit deciziei Comisiei Europene, începând cu 1 ianuarie 2002, cetățenii români, posesori de pașapoarte valabile, pot calatori fără vize, pentru o perioada de scurt sejur, în tarile Spațiului Schengen (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania si Suedia).

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

II. ROMANIA, STAREA DE FAPT

1. FUNCTIONARUL PUBLIC ROMAN

1.1. NOTIUNEA DE FUNCTIONAR PUBLIC:

În administrația publică nu există adevăruri universale. Funcționarul public contemporan trebuie să ia în considerare toate metodele existente pentru a corespunde cerințelor unei agenții publice moderne. În general, administrația publică reprezintă un sistem circular. Fiecare metodă are neajunsurile sale, pentru lichidarea cărora sînt necesare diferite metode.

În Legea serviciului public sa fixat dreptul cetățeanului de a se încadra în serviciul public, indiferent de naționalitate, rasă, sex, apartenență de partid, confesiune religioasă etc. În al doilea rînd, sa determinat cercul de persoane la care se referă noțiunea de "funcționar public"! Aceasta este foarte important ținînd cont de faptul că în serviciul "statutul se află și ministrul, și învățătorul, și medicul, și însoțitorul de vagon de Ia calea ferată. Dar, după cum se știe, între aceste grupuri de persoane există о mare diferență în ce privește conținutul muncii lor. De aceea în legea dată se răsfrînge numai asupra acelor funcționari, care “ocupă funcție de stat remunerată și care dispun de ranguri și grade stabilite în conformitate cu principiile prezentei legi" (art.1).

Prin urmare, astfel de specialiști, cum ar fi medicii, învățătorii, colaboratorii științifici nu vor fi atribuiți Ia categoria de funcționar public, numindu-i pur și simplu funcționari, de rînd cu alte persoane angajate în organizații nestatale. Acest lucru se argumentează prin faptul că dacă-i vom include în categoria de funcționari publici pe toți funcționarii organizațiilor de stat, se va șterge hotarul dintre activitatea gestionată de stat și cea a specialiștilor din economia națională, din sfera social-culturală, precum și dintre serviciul public și celelalte servicii existente în societate.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Credem că о atare clasificare nu este cea mai potrivita, pentru că în multe țări noțiunea de "funcționar public" are altă semnificație. Dar pentru perioada data poate că e justificată.

Fac excepție de la regulă sus-numită (adică cine poate fi considerat funcționar public) și persoanele fizice care alcătuiesc organele reprezentative ale statului — deputații Parlamentului și consilierii locali care nu au calificativul de funcționari publici pentru că ei sînt reprezentanții țării, județului, satului (comunei) și pentru că prin activitatea nepermanentă, limitată în timp, pe care о desfășoară, prin modul de lucru numai în sesiuni și prin alte trăsături se deosebesc de funcționarii publici.

Deci funcționarii publici sînt persoanele fizice, cetățenii care dețin, în condițiile legii, о funcție publică într-un serviciu public al comunei, orașului, județului, municipiului.

Clasificarea funcționarilor publici:

Pentru clasificarea funcționarilor publici se vor lua în considerare anumite criterii:

A) gradul de instruire profesională:

Există funcționari cu studii superioare, liceale sau medii generale. Se au în vedere aici studiile pe care le cere funcția publică și nu acelea pe care le are persoana fizică. Cu părere de rău, la noi, în etapa dată, nu se prea tine cont de faptul care funcții publice cer anumite studii superioare și care studii liceale. De aceea nu sînt rare cazurile cînd unele funcții care trebuie să fie ocupate de persoane cu studii liceale le ocupă persoane cu diploma de absolvire a unei instituții de învățămînt superior sau invers.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

B) Natura funcției:

Aici avem funcționari cu funcții de conducere și funcționari cu funcții executive. Funcționarii cu funcții executive, la rîndul lor, se împart în două categorii de funcționari cu funcții executive pe grade profesionale și funcționari cu funcții executive pe trepte profesionale Deosebirea dintre cele două subdiviziuni este determinată de faptul că pentru ocuparea funcțiilor executive pe grade profesionale se cer studii superioare, iar pentru funcțiile executive pe trepte profesionale se cer studii liceale sau numai medii generate.

În corespundere cu instruirea profesională, rezultatele muncii și ale atestării efectuate în modul stabilit de legislație, se realizează succesiv trecerea funcționarului public, inclusiv la rugămintea lui, într-un alt grad de calificare. Gradul de calificare îl conferă autoritatea publică ce a angajat funcționarul. Conferirea gradului se consemnează în carnetul de munca al funcționarului.

1.2. ROLUL FUNCTIONARILOR PUBLICI:

O analiză mai profundă a funcției publice dintr-un șir de țări ne demonstrează că rolul pe care îl joacă funcționarii publici are multe afinități, dar și unele deosebiri. În acest context se pretează un comentariu scurt via-a-vis de unele aspecte ale rolului funcționarilor publici din Marea Britanie, și anume: tradiția de anonimat, principiul care prevede că sarcina principala a funcționarului este de a implementa programele publice aprobate de ministere.

Tradiția de anonimat decurge din situația că numai ministrul e responsabil pentru lucrul ministerului său. El e apreciat pentru tot ce e reușit în minister și denigrat pentru ceea ce e sub nivel. El e responsabil în fata parlamentului pentru activitățile ministerului și nu se va eschiva de la această responsabilitate dînd vina pe funcționarii săi permanenți.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Principiul constă în faptul că dînșii se află în serviciul lui și îndeplinesc instrucțiunile lui nemijlocite.

Dar mai la concret, după părerea noastră, acest principiu are un element nu prea real. Miniștrii nu pot cunoaște direct toate activitățile multilaterale ale ministerului și deseori aceștia se postează pe pozițiile de apărători ai acțiunilor întreprinse de funcționarii lor publici, după cum acestea i sau interpretat de către funcționari, rolul ministrului reducîndu-se doar la purtător de cuvînt. Un ministru nou se poate confrunta cu responsabilitatea pentru deciziile luate înainte de numirea sa și obligația lui este de a le justifica chiar și în cazul în care personal nu le accepta pe deplin, însă, principiul e operațional.

Această tradiție de anonimat în administrația publică din Marea Britanie se referă și la alte țări, avînd rădăcini adînci și, de obicei, se respectă de către miniștri, consilierii lor și de alte persoane din guvern. De exemplu, mulți jurnaliști cunosc numele oficialităților de vaza, dar nu le publica. Purtătorii de cuvînt din partea diferitelor grupuri se afla pe aceeași poziție, chiar dacă rămîn decepționați de rezultatul negocierilor. Ei știu numele funcționarilor responsabili de negocieri, dar nu-i critică în public pe ultimii, ci pe ministru. Dacă lucrările decurg extrem de prost, se admite critica publica a funcționarilor publici printr-o procedură specială sau de către ministrul vizat, dar aceasta se întîmplă foarte rar.

Este important de menționat faptul că principiul imparțialității administrării publice din Anglia conduce la anumite limitări ale activității politice a funcționarilor publici. Poziția curentă e că personalul din Funcțiile mai superioare nu va lua parte la nici о acțiune politică de nivel național, cu excepția participării la alegeri și se poate implica în activități politice de nivel local numai cu permisiunea ministrului respectiv. Personalul cu anumite funcții clericale nu are dreptul de ași înainta candidatura pentru alegeri în Parlament, dar se poate implica înaintea acțiunii publice în măsura în care îi permit regulamentele ministerelor. Aceste par a fi antidemocratice. Așa ceva se poate întîlni în fiecare țară.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Dacă e să ne referim la ocupația cotidiană a funcționarilor publici, după cum ne demonstrează știința administrării și practica administrării publice din diferite țări, observațiile personale acumulate timp de mulți ani și trecute prin prisma cerințelor zilei ne fac să credem că un funcționar public trebuie să corespunda mai multor cerințe, adică să îndeplinească mai multe roluri. Le vom enumera pe cele mai principale:

– Organizator. Un bun organizator trebuie să posede multe calități personale și, neapărat, cunoașterea principiilor de administrare. Astfel poate construi о structură adecvată organizației.

– Lider. Reprezintă baza behaviouristă (de la englezescul "behaviour" comportament) a administrării.

– Patolog. Pune diagnosticul "îmbolnăvirii" de birocratism și poate trata aceasta boală.

– Politician. Știe cum să obțină susținerea politică pentru programul său și să se mențină într-un mediu de interese competitive.

– Specialist analitic de decizii. Știe să estimeze consecințele deciziilor luate și valoarea lor financiară.

– Promotor. Cunoaște avantajele puterii și știe cum să le aplice.

– Savant. Poate argumenta științific necesitatea adoptării unor sau altor decizii cu scopul asigurării reformelor necesare.

– Susținător al schimbărilor. Știe cum să folosească dezvoltarea organizațională pentru a utiliza la maximum resursele umane din agenția sa.

– Internaționalist. Cunoaște importanța condițiilor locale pentru administrare.

– Reformator. Poate prezice inconvenientele viitoare și știe a pregăti organizația pentru ele.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Aceste și alte roluri pot fi îndeplinite datorită acumulării cunoștințelor prin intermediul studierii teoriei și practicii administrării publice.

Funcționarul public consideră că principiile administrării concentrate în acest "cerc" constituie birocrația. Birocrația devine rigidă. Rigiditatea poate fi tratată prin încadrarea birocrației la procesul politic, însă birocrația politică denotă tendința spre accesul special la luarea de decizii în administrare. Astfel se creează subguvernele. Pentru a obține rezultate, organele își centralizează puterea prin intermediul unui sistem de planificare și control. Știința administrării conduce la un program adecvat, care ar folosi forme flexibile de organizare și ar crea loc pentru behavioriștii, care încearcă să producă unele reforme ale instituțiilor prin metoda dezvoltării organizaționale. Reforma Guvernului implică necesitatea unei stări decisive, în care discreția administrativă se substituie prin instrucțiuni, ce, la rîndul lor, conduc la discuții despre separarea politicii de administrare, generindu-se principiile generale. Chiar și

revoluționarii politici revin la principiile administrării. Cercul sa închis. Acesta e unul din multele scenarii posibile. Într-un organism complex are loc suprapunerea simultană a mai multor cercuri de administrare.

În prezent, profesia funcționarului public se află în faza de tranziție. Ea a acumulat un "depozit" enorm de cunoștințe în ultimii 30 de ani acest "depozit" imprima administrării publice varietate și mobilitate. În calitate de obiect de studiu, administrația publică amintește reședința Collyer, о casă de cărămidă din timpurile victoriane din New York, care aparținea unor excentrici bogați: Landdi și Homer Collyer. Acești doi frați nu aruncau niciodată nimic. După moartea lor, în 1947, poliția a scos din casa 120 tone de obiecte agonisite timp de mulți ani, inclusiv 14 piane mari, 5000 cărți și о colecție de ziare învechite de 30 de ani. Acest exemplu de acumulare exagerata a fost desemnat prin termenul "collyerism" și о întreagă generație de mame, cînd își certau copiii că nu-și fac ordine în odăi, le spuneau că aceștia seamănă cu frații Collyer.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Actuala administrare publică suferă de sindromul Collyer, cu alte cuvinte: cum sa faci ordine în casă fără a arunca ceva ce poate fi eventual de folos. Nici о metodă, nici о teorie și nici о strategie, luate aparte, nu pot fi absolut satisfăcătoare. Administrarea publică necesită toate metodele: e absolut nerațional de aruncat la gunoi о teorie sau о strategie numai din considerentele că ele sînt perimate sau întrucîtva contradictorii. În același timp, administrația publică are nevoie de elementara ordine în afaceri, de о teorie călăuzitoare. Cu părere de rău, toate teoriile folosite în trecut în administrarea publică sînt prea depășite pentru a rezolva problema. Dacă însă administrarea publică va înceta căutările unei teorii esențiale, potențialul acestei științe se va reduce evident.

1.3. DREPTURILE SI OBLIGATIUNILE FUNCTIONARILOR PUBLICI:

O perioadă îndelungată, funcționarii au fost supuși unor regimuri restrictive, dat fiind specificul misiunii lor de a servi statului. Actualmente, acest specific este în atenuare progresivă, remarcîndu-se o tendință evidentă de a șterge diferența dintre funcționari și restul cetățenilor.

După cum funcționarii publici au obligații față de serviciul public, la fel ei au și drepturi respective.

Drepturile și obligațiunile funcționarilor publici se divizează în două mari categorii:

A) Drepturi și obligațiuni cu caracter general pe care le au toți funcționarii publici;

B) Drepturi și obligațiuni speciale, pe care le au numai anumite categorii de funcționari publici;

Ne vom opri mai detaliat la drepturile pe care le au toți funcționarii publici.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Funcționarul public are dreptul:

a) să examineze probleme și sa ia decizii în limitele împuternicirilor sale;

b) să solicite, în limitele competenței sale, și să dispună de informația necesară de la alte autorități publice, precum și de la persoane fizice și juridice, indiferent de forma de proprietate și tipul de organizare juridică;

c) să se perfecționeze profesional;

d) să avanseze la serviciu corespunzător pregătirii lui profesionale, capacităților intelectuale, rezultatelor atestării, conștiinciozității în exercitarea atribuțiilor în cazul în care participă la concursul pentru ocuparea posturilor vacante de un rang superior;

e) să-și cunoască drepturile și obligațiunile de serviciu;

f) sa fie remunerat conform funcției, pregătirii profesionale și experienței sale de muncă;

g) să se asocieze la sindicate și sa participe la activitatea lor în afara orelor de program;

h) să beneficieze de protecție juridică, în corespundere cu statutul său.

Printre drepturile fundamentale ale funcționarilor publici, evidențiem:

a)dreptul la protecție juridică;

b) drepturi financiare(dreptul la remunerare, la indemnizații speciale, la asigurare socială, la pensie de bătrînețe);

c) dreptul la stabilitatea postului (acest drept constituie în același timp și un avantaj față de salariații din sectorul privat. În principiu, funcționarul este numit pentru toată cariera sa (în Germania, el este numit “pe viață”), cu excepția

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

cazurilor de demisie sau destituire, sancțiunea cea mai gravă, care poate fi aplicată doar în urma unei proceduri disciplinare.

Funcționarilor le sînt garantate libertatea de opinie, libertatea de exprimare (cu condiția respectării principiului neutralității și a obligației de rezervă), libertatea de asociere, libertatea sindicală, dreptul la grevă.

Obligațiunile funcționarului sînt următoarele:

să execute la timp și calitativ deciziile autorităților publice în problemele ce țin de competența lui;

să dirijeze, în cunoștință de cauză, sectorul de muncă încredințat, să manifeste inițiative și perseverență, să asigure îndeplinirea necondiționată a sarcinilor ce stau în fața autorității publice;

să respecte cu strictețe drepturile și libertățile cetățenilor;

să se călăuzească în exercitarea atribuțiilor de legislația în vigoare, să fie obiectiv și imparțial, sa nu dea dovadă de tergiversari și birocratism;

să examineze la timp propunerile, cererile și plîngerile cetățenilor în domeniul activității sale de serviciu, în conformitate cu legislația;

să studieze opinia publică și să țină cont de aceasta în activitatea sa;

să păstreze secretele de stat ori un alt secret ocrotit de lege, precum și informațiile despre cetățeni de care ia cunoștință in exercitarea atribuțiilor, respectînd legislația.

Nu se permite, conform legii, nici acceptarea de daruri și alte servicii din partea agenților economici și cetățenilor pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cu excepția semnelor de atenție simbolice, recunoscute conform normelor de politețe și ospitalitate. Funcționarul public nu are dreptul să plece în delegații peste hotare din contul persoanelor juridice sau ai cetățenilor, să aibă conturi în bănci din străinătate.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Obligațiile membrilor serviciului public decurg din misiunea lor de a servi interesului general. În primul rînd, ei trebuie să respecte o serie de obligații profesionale propriu-zise, care trebuie realizate în exercițiul funcției; în al doilea rînd, ei sînt datori să îndeplinească unele obligații ce afectează comportamentul lor personal.

Obligații profesionale:

– Obligația de a servi, adică obligația de a executa sarcinile ce-i sînt încredințate. Un element al acestei obligații este datoria de a îndeplini personal sarcinile conferite. Obligația de a servi implică de asemenea datoria de supunere ierarhică, adică de a respecta ordinele superiorilor ierarhici (fie că este vorba de ordine individuale sau de indicații generale), dar și datoria de a se supune legilor și regulamentelor. Totuși, dacă subordonatul primește un ordin ce conține grave elemente de ilegalitate și care compromite interesul public, funcționarul este obligat să nu execute acest ordin.

– Exercitarea exclusivă a funcției (obligație instituită în unele țări). Funcționarul trebuie să-și exercite funcția personal și în mod continuu. Din această obligație reiese principiul interdicției cumulului unei funcții publice cu o activitate privată.

– Discreție profesională și secret profesional. Obligația de discreție profesională interzice de a revela, fără autorizația autorității superioare, faptele, informațiile, documentele

de care agentul a luat cunoștință în exercițiul funcției sale. Tot ce ține de funcționarea internă a administrației trebuie să fie confidențial. Evident, această obligație nu trebuie să limiteze aplicarea principiului transparenței administrative.

Informațiile ce se cer a fi păstrate în secret nu sînt doar cele calificate explicit ca secrete, ci toate informațiile pe care agentul le-a aflat în exercițiul funcției sale.

Interdicția de a divulga secretul profesional este generală și absolută, cu o singură excepție. Este vorba de teoria secretului profesional destăinuit, care obligă agenții publici

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

să împărtășească informațiile confidențiale colegilor sau superiorilor ierarhici atunci, cînd acest lucru este necesar pentru buna funcționare a serviciului.

– Obligația de rezervă. În exercițiul funcției, funcționarul trebuie să facă abstracție de opiniile sale politice sau religioase. El trebuie să fie neutru și imparțial.

– Obligația de perfecționare profesională, care poate fi realizată prin formarea continuă.

Obligații ce afectează comportamentul personal al funcționarului:

– Obligații specifice: obligația de reședință (pentru ambasadori, militari, de exemplu), obligația de a cere autorizație de căsătorie (în Franța, de exemplu, pentru militarii jandarmeriei).

– Obligații generale. Funcționarul trebuie să aibă, în viața sa personală, un comportament ce nu compromite reputația administrației. El trebuie să dea dovadă de demnitate, probitate, onestitate, dezinteres, discreție, neutralitate, decență, simțul responsabilității. Nerespectarea de către funcționar a acestor datorii este sancționată disciplinar.

Funcționarului public i se interzice să participe la grevele care perturbează activitatea autorităților publice respective, de a cărei activitate depinde asigurarea societății cu bunuri și servicii de importanță vitală.

În genere, statutul juridic al funcționarilor publici este menit să sporească interesarea lor morală și materială, să le creeze condiții necesare pentru exercitarea funcțiilor de serviciu, sa

garanteze drepturile și asistența socială adecvată pentru acei care și au consacrat viața slujirii statului și poporului.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

2. CORUPTIA IN ADMNISTRATIA PUBLICA:

Definita ca fiind o stare de abatere de la normalitate, de Ia datorie, corupția înseamnă folosirea abuziva de către o persoana a funcției de intermediar sau de decizie pe care o îndeplinește, pentru a acorda celui care corupe sau comunității de interese pe care acesta o reprezintă, un avantaj economic sau administrativ, în schimbul unei sume de bani, a unor cadouri, a unor deplasări, excursii, concedii sau distracții sau a primirii unor proprietăți. Tot corupție înseamnă si folosirea de către o persoana a funcției sau poziției sale publice, pentru a eluda sau evita îndeplinirea unor norme, baremuri sau proceduri legale, la obținerea în folosul ei a unor avantaje materiale sau a unor funcții profesionale sau administrative.

Corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale si a justiției, erodează principiile unei administrații eficiente, subminează economia de piața si pune în pericol stabilitatea instituțiilor statale'.

Deși exista nenumărate studii pe marginea acestei teme nu s-a ajuns până acum la o definiție universal valabila si unanim acceptata, care sa acopere toate actele si faptele posibile si care sa constituie în orice juridisdictie acte de corupție.

Cu o istoric de mii de ani. începând încă din antichitate, corupția reprezintă unul dintre modelele comportamentale dintre cele mai rele dar, în același timp, extrem de răspândite în cadrul funcționarilor oficiali sau reprezentanților aleși ai comunității. In ultimul secol, ca privește si

comportamentul celor din domeniul privat. Interesul si îngrijorarea fata de acest fenomen au crescut si au avut loc reacții pe plan național si internațional.

Pentru prima oara în 1975 prin rezoluția 3514 Adunarea pcncrala a Națiunilor Unitn a abordat chestiunea practicilor corupte în tranzacțiile comerciale internaționale si ca urmare au fhst adoptate o scrie de alte masuri de către organisme internaționale în legătura cu acest subiect.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Un exemplu în acest sens este Programul de acțiune împotriva corupției realizat în 1995 de către Grupul multidisciplinar de studiu al corupției si supus aprobării Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei în 1996, program care conține 4 capitole, primele trei ocupându-sc de aspectele de drept civil, penal, administrativ si constituțional iar cel de-al patrulea tratând o serie de subiecte care, deși s-ar integra cu ușurința într-unul din capitolele anterioare au un specific aparte si ca urmare sunt tratate separat: finanțarea partidelor, activitatea de lobby, mass-mcdia si rolul ci în lupta împotriva corupției, activitățile de cercetare, instruire si schimb de experiența în aceasta direcție.

în România, corupția nu este un produs nou al relațiilor sociale si economice apărute după anul 1989. A existat si în timpul regimului totalitar, aspect care îi conferă elemente de continuitate în evoluția sa.

Corupția este parte a unei categorii mai mari de infracțiuni de natura economica si financiara care reprezintă una din formele de criminalitate cele mai agresive din România. Printre formele de agresiune a criminalității economico-financiara se poate menționa creșterea de peste 6 ori a numărului de infracțiuni de natura economica în perioada 1990-1999 (de la 18.618 la 113.036^), creșterea numărului infracțiunilor de corupție si a numărului participanților si apariția si incriminarea unor infracțiuni noi (bancruta frauduloasa, evaziunea fiscala, deturnarea de fonduri, etc.).

Perceptia populației asupra corupției în administrația publica si în rândul funcționarilor în general.

Rezultatele studiului privind Indicele de percepție a corupției (IPC) pe anul 2001 realizat de Organizația mondiala anticoruptie Transparency International si făcute publice prin Asociația Româna pentru Transparenta (secțiunea româna a acesteia) plasează România pe locul 69, înregistrând din nou o deteriorare pe scara IPC, de la 2,9 la 2,8 (pe o grila regresiva de la 10 la 0), fiind singura tara care negociază aderarea la Uniunea Europeana si care se plasează la acest nivel.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Conform clasamentului virtual întocmit în cazul a 91 de tari, România se plasează la egalitate de puncte, în domeniul corupției, cu Venezuela, fiind devansata de tari ca Ghana, Thailanda, Filipine, Zimbabwe si Republica Moldova.

Conform unui studiu recent realizat de Alina Mungiu-Pippidi, în tarile din Europa post-comunista, supraviețuirea organizațiilor din perioada comunista si cultura moștenită în administrație a făcut posibila înflorirea corupției si nu reapariția sectorului de afaceri, fapt confirmat de altfel si de Barometrele de opinie publica realizate în aceasta zona12.

Ca si în celelalte tari supuse regimurilor totalitare, administrațiile locale din România se aflau în 1990 la același nivel sau la niveluri apropiate de dezvoltare. Centralismul si egalitarismul au fost însă valori apreciate ani îndelungați chiar si după căderea comunismului, în numele acestor valori, instituțiile locale prost conduse si organizate au fost sprijinite prin devalizarea acelora care dovedeau randament, suplețe si adaptare.

Deși a fost un obiectiv prioritar declarat al tuturor guvernelor post-decembriste, modernizarea administrației publice s-a făcut până acum cu pași mici, rapoartele Uniunii Europene si Băncii Mondiale arătând frecvent ca România a întreprins cele mai puține masuri în vederea apropierii administrației de cetățeni si a creșterii gradului de competenta, responsabilitate si transparenta a acțiunilor întreprinse.

în vederea reducerii acestui handicap, autoritățile centrale au adoptat în ultimii ani o serie de legi, decrete, hotărâri si ordonanțe în numele unor valori pentru care s-au purtat serioase bătălii politice: descentralizare, autonomie, privatizare, transparenta etc. Aplicarea acestor legi nu a avut efectul scontat.

Unul dintre motive si poate cel mai important este acela ca modernizarea administrației publice trebuie privita pe doua componente: instituționala si cultural-valorica.

Pașii întreprinsi până acum pentru reformarea administrației din România au vizat în principal prima componenta. S-au adoptat legi noi, s-au înființat noi structuri si departamente, s-au introdus noi programe de dezvoltare – toate copiind modele occidentale de succes.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Cea de-a doua componenta, care presupune adoptarea unor noi mentalități, unor seturi de valori, unor principii si norme care sa orienteze comportamentele în administrație, a fost de multe ori ignorata, considerându-se ca oamenii vor reacționa favorabil la schimbările structurale si își vor modela atitudinile cu relativa ușurința.

Obiectul studiului de fata îl reprezintă amploarea fenomenului corupției în cadrul administrației publice locale cu privire speciala asupra Municipiului București.

Un motiv pentru care a fost ales Bucurestiul a fost legat de poziția pe care o are acesta fiind cel mai mare oraș al tarii, locul unde se concentrează resursele economice, unde exista un mare aparat al administrației publice locale si, de asemenea, o interacțiune complexa între sectorul privat si cel public atât la nivel central cât si la nivel local.

La nivelul anului 2000 a fost realizat un sondaj de opinie între locuitorii Capitalei, menit sa determine modul în care populația percepe amploarea, frecventa, cauzele si caile de limitare a corupției.

Este important de precizat ca sondajul nu măsoară nivelul real al corupției, ci determina modul în care populația Capitalei percepe acest fenomen. Eșantionul fiind unul reprezentativ pentru populația "normala" a Bucurestiului, sondajul este relevant în primul rând pentru asa-numita "corupție mica" sau "de supraviețuire". Dat fiind ca exista anumite categorii de instituții cu ai căror funcționari cetățeanul mediu intra rar în contact (judecători, procurori, funcționari vamali, funcționari guvernamentali sau ai Gărzii Financiare etc), nivelul corupției este, într-o oarecare măsura, subreprezentat în sondaj.

Am făcut precizarea ca sondajul realizat este relevant pentru "corupția mica" sau "de supraviețuire" pentru ca studiile care au avut ca obiect acest fenomen al corupției au evidențiat existenta mai multor tipuri de corupție. Exista aceasta "corupție de supraviețuire", apoi "corupția administrativa" si – forma cea mai grava – "state capture"(capturarea statului de către grupuri de interese private).

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Sintagma "state capture" se refera la acțiunile unor persoane, grupuri sau firme – atât din sectorul public cât si din cel privat – ce sunt realizate cu scopul de a influenta în folos propriu conținutul unor legi, reglementari si al altor tipuri de acte guvernamentale, prin mecanisme netransparente. Institutiile de stat apte pentru a fi “capturate” prin mecanismele coruptiei pot apartine unor domenii foarte variate – cel legislativ, executiv, judiciar sau unor agentii de reglementare. La randul lor, “actorii” implicati in procesul de capturare pot fi firme private, importanti oameni politici sau diverse grupuri cu interese bine definite. Numitorul comun al celor doua aspecte amintite – institutiile “prada” si “actorii” – il constituie obtinerea de avantaje din partea statului pentru un numar restarns de persoane, firme, sau sectoare de activitate, prin distorsionarea cadrului legislativ si normativ, cu costuri potential mari pentru societate in ansamblul ei.

In timp ce "state capture" se materializează prin avantaje pentru anumite persoane sau grupuri din domeniul legislativului sau de reglementare, "corupția administrativa" se refera la distorsionarea intenționata a aplicării legilor, normelor si reglementarilor existente pentru a crea avantaje unor actori – de stat sau nu, prin acordarea de câștiguri personale unor oficialități, pe cai ilicite sau alte mecanisme netransparente. Exemplul clasic al coruptiei administrative fl constituie bietul posesor de magazin care trebuie sa plătească mita unui șir aproape nesfârșit de inspectori oficiali pentru ca aceștia sa treacă cu vederea mici (sau mari) încălcări ale reglementarilor în vigoare. Dincolo de aceste forme, corupția administrativa mai cuprinde si deja iâmiliara "ungere", mita plătită m schimbul câștigării unor licențe, ușurării procedurilor vamale, câștigării contractelor de achiziții publice, sau pentru acordarea priorității la prestarea unei întregi varietăți de alte servicii guvernamentale, în sfârșit, persoane oficiale de rang mai pot de-a dreptul redirectiona fondurile publice aflate sub controlul for în fotos financiar propriu sau pentru membrii familiilor lor. La rădăcina acestui tip de corupție sta puterea pe care o au aceste persoane publice de a acorda scutiri preferențiale, de a stabili ordinea priorităților în furnizarea serviciilor publice, sau de a aplica în mod discriminatoriu norme si alte reglementari.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Pentru determinarea modului în care populația Capitalei percepe amploarea fenomenului coruptiei, respondentilor li s-a cerut sa răspundă la întrebarea: " în ce măsura considerați ca luarea de mita este răspândita în România?" Opinia dominanta (84,4%) este aceea ca toți sau cei mai mulți funcționari primesc mita (fig. 1). Peste 7% dintre respondenti au preferat o varianta de răspuns mai nuanțata ("doar functionarii din anumite domenii iau mita") si au precizat următoarele domenii principale în care se manifesta luarea de mita:

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Administrația si sistemul de îngrijire medicala au fost indicate de cetățeni ca fiind domeniile unde ponderea coruptiei este cea mai ridicata.

Buna funcționare a administrației publice este condiționata si de prevederile legale în domeniu. Cu cât acestea sunt mai clare si mai eficiente, cu atât arbitrariul si nelegalitatea vor fi mai puțin prezente în acțiunile acesteia.

Pe planul actelor normative, în privința administrației publice locale, ultima reglementare în domeniu este cea din primăvara anului 2001 când a fost adoptata legea administrației publice locale, care vine sa înlocuiască vechea reglementare din 1991 dat fiind ca legislatia existenta nu mai raspundea necesitatilor existente determinate de schimbarile intervenite in societate in ultimii ani.

3. POLITIZAREA FUNCTIEI PUBLICE:

Programul de guvernare al cabinetului Nastase cuprindea un subcapitol privind “depolitizarea structurilor administratiei publice si eliminarea clientelismului politic, prin:

respectarea Legii privind statutul functionarului public si aplicarea consecventa a principiului angajarii

functionarilor publici exclusiv pe criterii de competenta profesionala;

promovarea în functii publice numai pe criterii de performanta si de moralitate, în spiritul si pe baza legii;

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

gestionarea coerenta si corecta a carierei functionarului public prin salarizare corespunzatoare, stimularea si asigurarea unor conditii normale de lucru în scopul respectarii principiului stabilitatii si continuitatii în munca”.

Totusi, realitatea este departe de aceste intentii. La începutul anului 2001, presa a semnalat iesirile publice ale unor lideri ai PDSR care anuntau cu nonsalanta schimbarea unor functionari publici.

O pozitie extrem de interesanta a exprimat recent emisarul special al Comisiei Europene, Emma Nicholson, care afirma ca urmatoarele luni ”sunt cruciale pentru România pentru ca Guvernul trebuie sa lupte împotriva celor mai puternici inamici ai sai: ”crima organizata, coruptia institutionalizata si politizarea administratiei.” Declaratia a fost reluata în acesti termeni pe canalele de televiziune si radio si este mica posibilitatea sa fi fost doar o remarca întâmplatoare. Cu toate acestea, nu exista nici o pozitie oficiala a Uniunii Europene fata de politizarea administratiei. Nici aquis-ul comunitar nu prevede o anumita reglementare, mergându-se pe principiul best-practice.

Dar pozitia doamnei Nicholson pare sa exprime îngrijorarea oficialilor europeni fata de acest aspect. Ar fi interesant de aflat care sunt sursele de informare pe care acest oficial le-a folosit. Mai merita semnalat faptul ca, daca referirile la crima organizata si coruptia institutionalizata nu puteau deranja oficialii românii pentru ca sunt realitati recunoscute, referirea la politizarea administratiei nu a trezit nici o reactie de adversitate din partea actualei puteri.

În România se vorbeste despre politizare si pesederizare a administratiei, spatiul public fiind, mai mult sau mai putin, obisnuit cu aceasta discutie. Dificultatea noastra consta în aceea ca o lucrare de acest gen nu poate folosi surse speculative.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

Pe de alta parte, o evidenta clara a schimbarilor efectuate în administratie este greu de realizat, dat fiind haosul care exista în acest moment în tinerea evidentelor. Un singur exemplu relevant: în decembrie 2000, juridic vorbind, unele ministere s-au desfiintat, înfiintându -se imediat apoi altele, cu numele schimbat, care le preluau atributiile. Personalul a fost preluat sau concediat (despre aceasta modalitate si legalitatea ei vom discuta în cele ce urmeaza) pe baza unor teste profesionale. Cei concediati trebuiau sa fie pusi la dispozitia A.N.F.P. Dar este posibil ca unii sa-si fi gasit un post de functionar public în alta institutie, fara a mai figura în evidentele Agentiei sau figurând de doua ori. Evidenta exacta a schimbarilor este imposibil de realizat, chiar pentru institutiile abilitate.

În aceste conditii, nu vreau decât sa trasez linii generale pe care le urmeaza acest proces de schimbare administrativa, fara a -i blama neaparat pe actualii detinatori ai puterii.

4. CONCLUZII:

– În mod cert, schimbarea puterii politice a fost urmata de o schimbare administrativa majora. Chiar daca nu a fost principalul obiectiv, unul dintre scopurile acestei schimbari a fost debarasarea de o parte din vechii functionari.

– Statutul functionarului public si -a dovedit numeroase carente cu aceasta ocazie, dar mai ales s-a vazut lipsa unor instrumente legislative si institutionale prin care sa fie aplicat eficient, chiar împotriva vointei politice.

– Totusi, existenta acestui statut a împiedicat instalarea totala a arbitrariului politic, a dus la manifestarea unor scrupule si a protejat o parte dintre functionarii vizati.

“Capitolul II – Romania, starea de fapt.”

– Din datele mele, nu se poate vorbi (cu exceptia Presedintiei) despre un program coordonat de pesederizare. Este vorba mai degraba despre presiuni ale ierarhiei de nivel secund pentru ocuparea unor functii publice. Caracterul fortuit al procesului duce la schimbari hazardate. Cu alte cuvinte, exista cazuri în care membrii notorii ai partidelor din fosta guvernare au ramas în functii, fiind în schimb înlocuiti functionari nepartizani al caror post era dorit de altcineva. Acest caz nu constituie o regula ci este numai un argument pentru caracterul necoordonat al schimbarilor (nu este exclus ca dupa ce trece o perioada mai lunga de guvernare sa înceapa un proces coordonat, asa cum a fost înainte de 1996).

– Datele avute la dispozitie nu-mi permit sa concluzionez în mod riguros ca exista o pesederizare a administratiei. Totusi, este de presupus ca aceasta schimbare a urmat linii politice.

– Exista o zona din corpul de functionari publici (functiile de conducere) care sunt vizati imediat dupa schimbarea politica.

– Functionarii publici nu au internalizat valorile legate de noul lor statut (presupunem ca o buna parte din ei au fost numiti preferential de fosta coalitie). Aceasta poate explica de ce ei nu îsi sustin cu destula convingere drepturile. Miscarea sindicala nu are aderenta semnificativa. Strategia preferata de supravietuire în post pare a fi mai degraba obedienta individuala fata de noii sefi.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

III. DIMENSIUNEA FUNCTIEI PUBLICE IN TARILE EUROPENE.

TENDINTE SI PROGRESE:

1.INTRODUCERE:

Pentru a descrie dimensiunea funcțiilor publice trebuie să ne referim la bazele legale ale construcției funcției publice. În acest sens, ne putem concentra pe definițiile legale ale dimensiunii funcției publice, și pe observarea tendințelor din țările europene privind limitele pe care acestea le impun funcțiilor publice.

În Europa există două grupuri de țări în care situațiile sunt diferite. Primul grup este constituit din țări cu tradiții stabile de funcții publice profesioniste, care sunt independente relativ de politic. Aceste țări sunt unele state membre ale UE și altele situate în așa numita zonă economică europeană. Al doilea grup de țări sunt cele fost comuniste, unde nu există distincții aparente între aparatul partidelor politice, administrația publică și ideea de stat ca realitate independentă. Țările din a doua categorie face eforturi de a crea sisteme de funcție publică pentru a se apropia de primul grup de state.

Există însă și puncte comune între cele două grupuri sus menționate. Problema cheie constă în definirea responsabilităților statului într-o lume în schimbare, în care legitimitatea tradițională a statului este pusă la îndoială. Această necesitate este legată de dorința de a reduce costurile operaționale ale administrațiilor publice, care sunt considerate oneroase și neeficiente.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Chestiuni privind rolul statului abundă în țările europene. Noțiunea de guvernare, provenind de la țările vorbitoare de limbă engleză, s-a dovedit destul de limitată. Nu există o noțiune comună de guvernare. În țările non-engleze, prevalează alte noțiuni, cum ar fi cea de „buna administrație”.

Putem să convenim însă că rolul principal al statului în societățile democratice, cu economii de piață, are două aspecte majore. Primul este de a furniza condiții și garanții egale pentru drepturile personale ale indivizilor, care se bazează pe o serie de drepturi fundamentale universal acceptate. Al doilea, statul trebuie să creeze un mediu de încredere și predictibil pentru activitățile economice ale indivizilor și entităților legale. Acesta este unul din motivele pentru care domnia legii a devenit cheia unei bune guvernări. Nimeni nu pune la îndoială aceste două aspecte; ceea ce e pus la îndoială în ultimul timp este al treilea rol al statului, cel de producător de servicii care să genereze bunăstare. Criticii statului-bunăstare pledează mai degrabă pentru stat ca forță mediatoare decât pentru un stat văzut ca forță providențială.

Voi prezenta acum o serie de ipoteze și apoi vom vedea dacă acestea se confirmă în cadrul discuției noastre.

2. IPOTEZE DE LUCRU :

Dimensiunea funcțiilor publice în statele membre UE a rămas neschimbată de la al doilea război mondial, cu excepția Italiei și Danemarcei, care au redus dimensiunea funcțiilor publice în 1993 și 1969, respectiv, și Suedia, care a sporit numărul funcționarilor în 1970.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Noile definiții ale sectorului public din anii 80 și 90 nu au avut un impact semnificativ asupra redefinirii funcției publice în aceste țări. Totuși, aceste definiții au apropiat sarcinile își funcțiile atribuite statului.

Încercările științifice și politice de redefinire a responsabilităților statului nu au determinat schimbări în dimensiunea funcțiilor publice, pentru că scopul principal al acestor eforturi a fost nu a fost de a redefini rolul funcției publice, ci de a reduce dimensiunea și costurile sale, pentru că sindicatele funcționarilor publici s-au opus unor asemenea schimbări.

Abordările formale pentru a delimita dimensiunea funcției publice, pe baza definițiilor juridice, sunt puse la îndoială de introducerea în administrațiile publice a unor concepte privind personalul împrumutate din dreptul muncii. Aceasta poate să erodeze valorile tradițional atribuite funcției publice.

În Europa de Est, eforturile de identificare a responsabilităților statului s-au transformat în eforturi de construire a funcțiilor publice, având ca urmare crearea unor funcții publice de dimensiuni reduse, în încercarea de a combina stabilitatea cu o administrație publică puțin costisitoare. Această combinație este considerată importantă în procesul de tranziție care are loc în cadrul împrejurărilor economice dificile din aceste state.

În Europa de Est, trei criterii de bază sunt combinate pentru a delimita funcțiile publice: a)deținerea puterilor de stat, b) calificările necesare și c) separarea între politică și administrație. Aceste criterii definesc funcțiile publice și le disting de cele ne-publice.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

În Europa de Est, sunt puse bazele pentru construirea unei elite administrative, formată în stilul birocrației weberiene, sub autoritatea politicienilor aleși. Trebuie luați în considerare doi factori: a) dimensiunea funcției publice redusă la administrația centrală, b) o combinație de elemente de carieră (salarizare, promovare, instruire, stabilitate) și sisteme de funcții publice bazate pe posturi specifice (recrutarea pentru posturile specifice și posibilitatea încheierii serviciului prin motive legale altele decât cele disciplinare).

Pentru a testa aceste ipoteze, voi rezuma dimensiunea funcțiilor publice în statele UE luând în considerare redefinițiile sectorului public și rolul statului, pentru a verifica dacă limitele funcției publice au fost afectate de a astfel de redefinire. Apoi voi continua cu descrierea unor definiții juridice formale ale funcției publice în anumite țări din Europa de Est, unde rolul tradițional al statului s-a modificat dramatic în ultimii 10 ani. Analizând situația statelor este-europene, este posibil să identificăm criteriile pa care acestea le folosesc pentru delimitarea funcțiilor publice, . Această reflecție poate să ne ajute în înțelegerea ipotezelor privind definirea dimensiunii funcțiilor publice în democrațiile occidentale.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

3. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA DIMENSIUNII FUNCȚIILOR PUBLICE ÎN STATELE UE ȘI REFORMELE SALE:

SITUAȚIA CURENTĂ:

In majoritatea statelor UE, majoritatea angajaților publici au statut de funcționari publici. Aceasta înseamnă că sunt guvernați de o lege a funcției publice, care este o lege publică, și nu de legislația muncii, care constă în legi private sau civile aplicabile relațiilor dintre angajații și angajatorii sectorului privat. Totuși, importanța sindicatelor trebuie remarcată prin angajamentele colective încheiate cu guvernul în cadrul raporturilor publice. Acesta este cazul în Franța, Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda, Olanda, Belgia și Suedia. În Suedia, Legea funcției publice este minimalistă, pentru că reglementează drepturile și îndatoririle specifice, precum și măsurile disciplinare, în timp ce legislația muncii și înțelegerile colective reglementează alte condiții de angajare. Marea Britanie este un caz aparte: funcționari publici au reglementări specifice conferindu-le statutul de funcționari public, dar nu există o lege generală a funcției publice. În țările UE, regula este ca un angajat public să fie funcționar, iar excepția este să dețină un contract de muncă cu statul. Situația este valabilă și angajaților din administrația locală (cu excepția Marii Britanii, unde funcționarii locali se supun legislației muncii).

Într-un număr limitat de state, doar o parte din angajații guvernamentali au statutul de funcționari publici. În Germania, există o distincție tipică între funcționarii publici, care sunt acei angajați deținând autoritate publică sau puteri de stat (în jur de 40% din angajații publici) și restul, care sunt supuși legislației muncii și convențiilor colective specifice. Legea germană oferă criterii pe baza cărora se face distincția între Beamte (funcționari publici) și Angestellte (angajați de stat) și anume capacitatea de a exercita funcții de autoritate publică. Funcționarii publici sunt priviți ca brațele executante ale

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

statului, agenți ai puterii publice, deși au capacitatea de a sluji orice guvern, independent de orientare (principiul neutralității politice) și sunt responsabili în fața legii. Conceptul de „exercițiu al autorității publice” este legat de problemele referitoare la interesul național, lege și ordine, suveranitatea statului, aplicarea legii etc. Totuși, profesori universitari și profesori de la toate nivelele, inclusiv cei din școala primară, și aproape toți angajații din administrația locală sunt funcționari publici. Cei care nu sunt funcționari publici sunt priviți ca îndeplinind doar o profesie în sectorul public sau în economie sau în serviciile publice finanțate din bugetul de stat. Austria și Luxemburg se aproprie de modelul german. Reformele din Danemarca din 1969 și din Italia din 1993 au urmat modelul german. În Italia doar câteva mii de funcționari de rang înalt sunt subordonați legii funcției publice, ceilalți supunându-se legislației muncii.

Astfel se poate spune că doar Danemarca(de la legea din 1969) și Italia (de la legea din februarie 1993) au realizat o redefinire a funcției publice prin redimensionarea sa în ultimii 50 de ani. În Suedia, o asemenea redefinire a dus la extinderea dimensiunii funcției publice, prin includerea majorității angajaților publici, din cauza reformei legislației muncii și a presiunilor sindicale.

Deși Elveția nu este membră UE, progresele recente sunt remarcabile. Legea asupra personalului Confederației adoptată inițial în 1927 este în curs de revizuire pentru a modifica schemele salariale ale funcționarilor publici și a se introduce contracte de drept public și convenții colective în relația dintre funcționarii publici și stat. Faptul este perceput ca o abolire a statutului funcționarilor publici. Potrivit observatorilor, sindicatele au acceptat reforma sub amenințarea unui referendum pe care l-ar fi pierdut. Reforma intrat în vigoare la 1 ianuarie 2001.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

4. PROBLEMA RESPONSABILITĂȚILOR STATULUI:

Dezbaterea în jurul legitimității statului-providență a condus la încercări de identificare a responsabilităților statului și de redimensionare a sa. Am putea defini principalele responsabilități ale statului ca acele responsabilități capabile de a fi transformate în funcții pe care doar statul ar avea legitimitatea să le îndeplinească în societățile democratice.

În această definiție simplă merită dezbătută. Răspândirea statului-providență, a condus la extinderea noțiunii de exerciții al puterii publice, tradițional înțeleasă ca apărare națională, lege și ordine, către o concepție mai largă a unui stat care intervine în fiecare aspect al vieții, social sau privat. Se recunoaște astăzi în Europa că statul are dreptul de a conduce politici de egalizare socială prin promovarea echității sociale, de dezvoltare economică prin stabilirea unor reguli în diverse domenii etc. Această extindere a noțiunii de putere publică se află la baza criticilor privind legitimitatea statului în Europa. Alții totuși, consideră că este o moștenire prețioasă, care trebuie însă adaptată noilor condiții. Nici un politician european nu îndrăznește să atingă prea mult noțiunea de stat-providență.

În anumite state ale UE există tendința de a muta anumite responsabilități secundare ale statului către sectorul privat prin privatizare sau sub-contractarea administrațiilor locale prin procesul de descentralizare. Poate introducerea principiului subsidiarității în tratatul de la Maastricht a avut o oarecare influență asupra acestui proces sau poate că este invers. Oricum, asemenea tendințe se pot remarca în Suedia, Olanda, Danemarca, Italia, Spania, Marea Britanie, Irlanda și Franța. Fenomenul este prezent și în anumite state est-europene în tranziție în care privatizarea și descentralizarea au constituit puncte principale pe agendă, mai ales Polonia, Cehia și Slovacia.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

În orice caz, încercarea de a identifica responsabilitățile principale ale statului a avut un impact redus privind diminuarea funcțiilor publice în statele Europei occidentale. Această încercare are un impact mai consistent în reducerea dimensiunilor funcției publice în țările Europei de Est, pentru ca acestea sunt pe cale de a-și crea sisteme de funcție publică și au nevoie de criterii pentru a justifica politicile pentru care optează.

5. NOI DEFINIȚII ALE SECTORULUI PUBLIC ȘI ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN ACCEPȚIA CURȚII EUROPENE DE JUSTIȚIE:

Sectorul public:

În statele membre UE Curtea europeană de justiție a stabilit criterii pentru definirea sectorului public și indirect a noțiunii de administrație publică. Aceasta s-a întâmplat când Curtea a interpretat prevederile Tratatului privind libera concurență și libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii.

Efectiv, deși tratatele nu pun în discuție proprietatea privată sau publică asupra întreprinderilor, din cauza prevederilor Curții majoritatea serviciilor publice din statele membre au trecut de la regimul de monopol la regimul de competiție liberă. Organizațiile și activitățile care au fost odată publice și cărora li s-au acordat tratament preferențial au fost acum privatizate sau cel puțin și-au pierdut privilegiile. Curtea a stipulat că dreptul comunitar nu împiedică crearea întreprinderilor publice sau menținerea celor existente. Aceste întreprinderi trebuie totuși să respecte legile Tratatului mai ales în privința concurenței.

În consecință jurisprudența Curții a elaborat soluții ducând la reorganizări substanțiale a intervenției statului în economia țărilor membre și limitarea producției de bunuri și servicii. Regia Renault în Franța, Căile ferate britanice și cele din Germania,

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

precum și Deutsche Telecom în Germania printre altele sunt exemple în acest sens. Drepturi speciale sau exclusive pentru întreprinderile de stat pot fi justificate doar în măsura în care dreptul comunitar o permite(transport, gaz, electricitate, apă etc).O cerință suplimentară stabilită de Curtea europeană de justiție este, că nevoile publice nu pot să fie îndeplinite de către operatori privați aflați în regim concurențial, adică prin interacțiunea cererii și a ofertei. O ultimă cerință stabilită de Curte este ca orice reflecție la concurență să nu meargă dincolo de ceea ce este necesar pentru atingerea scopului de interes public.

Totuși, deși impactul Curții în redefinirea dimensiunii sectorului public este semnificativ, nu există impact vizibil până prezent în redefinirea dimensiunii funcțiilor publice ale statelor membre UE. De fapt, privatizarea și corporatizarea au afectat companiile publice mai de grabă decât administrația publică centrală.

Administrație publică:

Curtea a inaugurat o nouă linie de jurisprudență prin punerea în discuție a accepțiuni anterioare ale administrației publice. În interpretarea prevederilor Tratatului despre libera circulație a persoanelor, Curtea a redefinit funcțiile administrație centrale. Pentru a stabili limite la tendința anumitor state membre de a restricționa accesul străinilor la posturile din sectorul public, Curtea a trebuit să decidă criteriile acceptabile și neacceptabile din punct de vedre al Tratatului. Posturile administrației publice trebuie să rămână deschise tuturor cetățenilor din statele membre UE, cu un tratament egal ca și cel acordat propriilor cetățeni. Singura excepție justificată se referă la posturile de execuție al autorității publice sau acele legate de salvgardarea interesului național sau a suveranității statului.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

În acest fel Curtea a dat o aplicare largă în Uniunea Europeană tradiției germane în care există o distincție între funcțiile de autoritate și funcțiile de serviciu public. Furnizarea de servicii publice nu presupune exercitarea autorității publice și de aceea poate fi efectuată de cetățenii oricărui stat membru UE, în timp ce exercițiul puterilor publice este rezervat doar cetățenilor statului respectiv. Cu alte cuvinte, exercițiul puterilor publice este monopolul statului. Totuși, depinde de fiecare stat să decidă care din funcții sunt funcții de autoritate. În general, se estimează că 60-90 % din funcțiile de serviciu public din statele membre UE sunt deschise cetățenilor tuturor statelor membre, ceea ce înseamnă că doar 10-40% din totalul funcțiilor din serviciile publice sunt rezervate cetățenilor statului respectiv. Cu alte cuvinte, doar 10-40% din funcțiile publice au legătură cu „exercițiul puterii publice și salvgardarea interesului general al statului”, pentru a folosi expresia Curții europene de justiție(cazul 149/1979, Comisia versus Belgia).

Totuși, jurisprudența Curții nu a avut până acum un impas direct în modificarea dimensiunii n funcției publice în statele membre UE. Funcțiile publice din Belgia, Franța, Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia, Suedia și Spania numără majoritatea angajaților publici. Funcțiile publice din Austria, Luxemburg, Italia, Germania și Danemarca se limitează în principiu la posturi de autoritate publică.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

PERSONALUL CONTRACTUAL POATE SĂ COEXISTE CU FUNCȚIONARII PUBLICI ÎN AMBELE CAZURI:

ABORDAREA FORMALĂ JURIDICĂ:

Profesorul J.Ziller propune două elemente juridice formale care definesc funcția publică. Primul este că funcționarii publici sunt numiți unilateral de stat pe baza dreptului public(statutul funcționarilor publici) care definește termenii de bază ai relației dintre funcționarul public și stat. Nici un contract nu este negociat sau stabilit între funcționarul public și stat, dar legea definește efectivele obligații și drepturi generate de o astfel de relație. Acest fapt poate fi pus la îndoială în Marea Britanie, unde există un contract, deși, acesta este un contract de aderare în care nu este loc de negociere. Al doilea element este că funcționarii public sunt în general numiți în funcție până la vârsta pensionării, deși funcționari publici temporari pot fi numiți iar în anumite țări este posibilă eliberarea din funcție și restructurarea acestora. De exemplu în Gemania există „funcționari publici aleși„ pentru posturile de conducere de rang înalt, cum ar fi de exemplu, primarii. În Suedia funcționarii publici pot fi eliberați din funcție în orice moment din cauza reducerilor bugetare. În Spania, așa numiții „funcționari publici angajați” sunt numiți politic și eliberați din funcție când autoritatea care îi numește își încheie mandatul.

Criteriile propuse de Ziller sunt bine înrădăcinate în tradiția juridică europeana. Ele reprezintă soluții legale adoptate de țările europene pentru a asigura crearea puternicelor state-naționale. Statul democratic modern era de neconceput fără o birocrație extensivă și puternică, capabilă să confere stabilitate și continuitate, chiar raționalitate, sferei publice, după cum au arătat Tocqueville și Weber. Statul modern avea nevoie de o elită administrativă stabilă, capabilă să salvgardeze statul însuși ca expresie supremă a raționalizării vieții sociale. O birocrație bine conturată profesional era esențială pentru crearea statului modern.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Totuși, aceste ipoteze sunt contrazise de fapte în multe țări europene de astăzi din cauza a două tendințe. Una este introducerea abordărilor manageriale și a valorilor (eficiență) în administrațiile publice. Asemenea abordări manageriale nu se potrivesc cu termenii ne-negociați privind obiectivele de atins și recompensele pentru care personalul trebuie să se străduiască și acestea nu se potrivesc cu stabilitatea postului. Cealaltă tendință se referă la introducerea pe scară largă a angajaților publici temporari sau contractuali de dragul flexibilității și al reducerii costurilor administrative.

Ambele mișcări pleacă de la tradiția funcțiilor publice bazate pe stabilitate, permanență, guvernate de lege mai degrabă decât de contracte. De exemplu:

Exemplul 1:

În Germania, contracte specifice („contracte de drept public”) au fost introduse pe parcursul privatizării serviciilor publice. Noua categorie juridică a avut ca intenție sporirea flexibilității recrutării, pentru contracte negociate individual și pentru menținerea funcționarilor de conducere deasupra scalelor de salarizare pentru funcționarii publici. Funcționarii publici cu vechime din ministere pot fi pensionați temporar în orice moment, din lipsa de afinitate politică cu ministerul fără altă justificare, deși aceștia continuă să dețină statutul de funcționari publici. Fenomene similare au loc în Franța, Grecia, Italia, Spania și Portugalia.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Exemplul 2:

În Franța, statutul distinge între posturi permanente full time, rezervate funcționarilor publici titularizați și alți angajați (contractuali, auxiliari, temporari) reglementați de „contractele administrative” pe care le aplică dreptul public și jurisdicția tribunalelor administrative. Persoanele care nu au statutul de funcționari publici sunt angajați în principal în sectoarele de educație și sănătate publică(dar și cadrele de poliție auxiliare) și sunt în general mai puțin protejați față de funcționarii publici. Presiunile din serviciul public francez determină sistemul să reducă numărul angajărilor în afara statutului de funcționar public pentru a reduce angajarea nesigură în administrația publică.

Exemplul 3:

Angajații temporari în administrațiile publice din Spania(Centrală, regională și locală) reprezintă astăzi 20% din totalul angajaților publici existenți, în timp ce în 1996 erau 17%. Dacă cineva ia în considerare doar angajații publici din perioada 1996-200, procentajul posturilor temporare este de 61.5% din totalul funcțiilor publice create în această perioadă.

La un recent simpozion organizat cu scopul de a reflecta impactul introducerii unei funcții publice care nu are la bază cariera, nepermanentă, angajaților contractuali în administrația publică, s-a observat că în țările OECD aceste componente au crescut în timpul ultimilor 15 ani. Unii au văzut acest lucru ca o amenințare la funcția publică permanentă și la valorile profesionalismului, obiectivității, imparțialității politice și consecvenței legate de aceasta, în timp ce alții au considerat că este un pas pozitiv spre o administrație mai adaptabilă, competentă, eficientă și mai ieftină. În cursul acelui simpozion s-a ajuns la concluzia ca principale motive pentru angajarea unui personal temporar au fost același: căutarea flexibilității pentru a economisii banii bugetarii și

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

evitarea reglementărilor administrative considerate prea rigide. S-a observat de ase menea că această practică conduce la nerespectarea principiului meritului, reprezintă o întoarcere la nepotism, reintroducând probleme referitoare la echitatea și meritului egal al accesului la birourile publice și produce o pierdere a cunoștințelor, experienței ți loialității față de interesul general. În cele din urmă și în consecință, o predictibilitate și o siguranță de legalitate probabil mai puțin garantate ale deciziilor administrative , iar acțiunile putând fi rezultate ale unei asemenea practici.

În general, se poate spune că eforturile realizate în 1980 și 1990 de multe guverne din Uniunea europenă în definirea responsabilităților principale ale Statului nu au avut în general legătură cu o nouă definire a dimensiunii funcțiilor lor publice. Totuși introducerea componentelor de personal „de muncă” a adus o anumită inconsistență în ceea ce privește conceptele legale tradiționale referitoare la înțelegerea valorilor funcției publice.

6. TENDINȚE DE REDUCERE A PERSONALULUI, DAR NU DE REDEFINIRE A DIMENSIUNII FUNCȚIEI PUBLICE, ÎN ȚĂRILE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE:

Multe din țările membre ale UE au întâlnit necesitatea reducerii angajării în sectorul public pentru a reduce cheltuielile publice și a respecta presiunile financiare. Modalitățile de a face acest lucru au fost diferite, depinzând de fiecare țară. Într-un sondaj realizat de OECD în 1996-1997, au apărut semnificative diferențele în elaborarea, implementarea și prioritățile modificării funcției publice în ceea ce privește sistemul carierei față de poziția țărilor bazată pe sistemul funcției publice. În sistemele bazate pe carieră multe categorii de personal sunt protejate împotriva redundanțelor generate de

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

programe ce au ca scop identificarea surplusului de personal. Destituirea este adesea utilizată și este o măsură disciplinară primară. Se poate spune că în țările cu o funcție publică bazată în principal pe carieră, abordarea a dus la limitarea cheltuielilor publice mai ales prin neangajarea de personal și înghețări de salarii. Aceasta este cazul Austriei, Belgiei, Germaniei, Franței, Spaniei, Portugaliei și Greciei unde reducerile de personal au venit din procese de uzură naturale(de ex: pensionarea și demisia). În aceste țări, principala tendință a fost de a utiliza schemele de reorganizare a personalului pentru reducerea personalului și înghețarea salariilor și recrutarea pentru reducerea costurilor.

În țările unde prevalează ca tendință generală funcția publică ce are la bază postul, a fost promovată o funcție publică orientată spre rezultate și spre management cu scopuri specifice. În sistemele bazate pe funcții au fost reduceri de personal prin redundanță, de obicei cu compensații sau cu alte beneficii. Acesta este cazul Marii britanii, olandei, suediei și danemarcei. Totuși, chiar și în sistemele bazate pe funcții a fost o tendință de a păstra funcțiile prin folosirea schemelor de reorganizare sau de a căuta soluții alternative la destituire când aveau de a face pe o scară largă cu redundanțe, cum ar fi de exemplu schemele de pensionare timpurie.

În rezumat, presiunea de a defini principalele funcții ale administrației publice a fost în general direcționate către reducerea costurilor. Principalul scop al acelui efort nu a fost să se identifice un nou rol pentru Stat sau să redefinească dimensiunea funcției publice în consecință, ci de a reduce mărimea și costul acesteia. Aceasta poate de asemenea să explice de ce definițiile legale ale dimensiunii funcției publice au rămas neschimbate în general de asemenea mișcări în majoritatea țărilor membre UE.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

7. Țările din Europa centrală și de est. Dimensiunea functiei publice nou create:

Multe din țările Europei de est și centrale au adoptat legi referitoare la funcția publică iar altele pregătesc proiecte de legi- este recunoscut pe scară largă că o funcție publică permanentă și stabilă este necesară pentru îndeplinirea funcțiilor statului. Puțini din cei care se bazează pe culturile europene consideră o provocare această supoziție. În același timp o serie de probleme complexe apar când se încearcă transpunerea acestei presupunerii în prevederi legale referitoare la funcția publică. Aceasta este de o importanță deosebită în aceste țări unde legislația muncii reglementează întregul sistem de angajare și nici o distincție nu a fost operațională între păți, administrație și stat. Astfel în aceste țări, principalul efort constă în construirea unei noi funcții publice, prin distrugerea vechilor concepte.

Întrebarea despre cât de departe trebuie să ajungă funcția publică permanentă, este cea mai relevantă și este frecvent ridicată.

În Europa de est este acum pe larg acceptată ideea ca fiecare guvern să aibă o administrație publică permanentă pentru implementarea politicilor sale. Administrația publică trebuie să fie permanentă pentru a promova și a păstra cunoștințele instituționale și profesionalismul necesare pentru îndeplinirea politicilor complexe și aplicarea legii în societățile moderne. Ca principală componentă a administrației publice este personalul, definirea mărimii funcției publice devenind punctul dureros al problemei. O importantă provocare este deci de a decide asupra dimensiunii funcției publice necesare executării politicilor guvernului, exercitării autorității publice și administrării fondurilor publice fără a promova o administrație publică costisitoare.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Așa cum s-a arătat, țările membre UE au adoptat diferite soluții, înrădăcinate de obicei în istoria respectivelor state. Există state unde funcția publică definește angajatul public ca parte a unei mașinării de execuție a statutului(un concept larg al funcției publice), în timp ce alte state au limitat conceptul de funcție publică la așa numita ”administrație publică centrală”(concept restrâns al funcției publice).

In țările Europei centrale și de est se observă o tendință dominantă. Multe țări optează pentru conceptul restrâns al funcției publice, unde funcționari publici sunt numai aceia care dețin autoritate publică sau sunt direcți implicați în realizarea politicilor, elaborarea legislației sau implementarea legislației. Principalul motiv politic ce se ascunde în spatele acestei alegeri pare să fie procesele de privatizare și restructurare a sectoarelor lor publice. Este știut că multe activități formal îndeplinite de stat și administrațiile locale vor fi îndeplinite în viitor de sectorul privat.

Micșorarea sau privatizarea componentelor menționate din sectorul public sunt mai ușoare dacă angajații în activitățile administrației publice locale sunt cu contract de muncă conform legislației muncii.

In Ungaria, puțini angajați publici sunt considerați funcționari publici conform legii din 1992. funcționari publici sunt acei oficiali care exercită funcții manageriale, de luare a deciziilor, legislative sau de implementare sau sunt învestiți cu atribuții importante în instituțiile administrației publice.

Aceștia reprezintă 12% din toți angajații publici. În afară de funcționarii publici mai sunt alte categorii speciale de funcționari reglementate de o lege specială(profesorii, doctorii și personalul din serviciul public).

În Estonia, criteriul adoptat de legea Funcției Publice din 1995 este acela al exercițiului autorității publice. Numai oficialii cu rang înalt sunt considerații că dețin

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

autoritate publică și astfel considerați funcționari publici. Personalul administrativ și funcționarii temporari se supun legislației muncii. Anumite categorii de angajați publici care de obicei sunt considerați funcționari publici în altă parte(polițiștii, gardienii publici, administratorii de închisori) se supun unor legi speciale.

În Letonia, legea privind „Funcția publică de stat” a fost adoptată în septembrie 2001 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2001, conține conceptul restrâns al noțiunii de funcție publică. Funcția publică este împărțită în două categorii: funcția publică generală și funcția publică specializată. Funcția publică generală cuprinde acele funcții localizate în cadrul Cancelariei de stat, ministerelor și instituțiilor publice subordonate ministerelor sau în cadrul administrației care dezvoltă strategii sau politicii, coordonează activități sectoriale, alocă sau controlează resurse financiare, elaborează proiecte de legi, controlează implementarea legislației, emite acte administrative, elaborează sau adoptă

decizii referitoare la drepturile indivizilor. Această noțiune combină criteriul exercitării funcției cu acela al locului exercitării funcției. Funcția publică specializată include acele funcții care exercită aceleași funcții menționate mai sus în cadrul serviciilor Diplomatice și Consulare, Poliției, de pază publică, penitenciare, din unităților de pompieri sau salvare.

În Lituania, legea Serviciului Public, adoptată în iulie 1999 distinge între funcționari publici, funcționari publici cu statute speciale și angajați publici. Funcționarii publici sunt aceia care în cadrul instituțiilor sau agențiile administrație publice centrale și locale exercită funcții ale administrației publice conform legislației. Aceste funcții se referă la activității de execuție de implementare a actelor administrative și de administrare a serviciilor publice.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Funcționarii publici cu statute speciale sunt aceia cu un statut special(funcționarii vamali, polițiștii, controlorii, diplomații și angajații civili din serviciu de apărare națională). Angajații publici sunt aceia angajați instituțiile sau agențiile centrale sau locale și oferă servicii publicului și exercită funcții auxiliare.

În Polonia, Legea funcției Publice din decembrie 1998(în vigoare din iulie 1999) distinge între funcționarii publici și funcționari. Funcționarii publici sunt aceia numiți într-o funcție publică prin urmarea procedurilor prevăzute de lege. Funcționarii sunt aceia angajați printr-un contract de muncă pe baza principiilor stabilite de legea funcției publice. Funcțiile publice sunt în cadrul cancelariei Primului ministru, birourilor miniștrilor și președinților de comitete care sunt membrii Consiliului de miniștrii și birouri ale agențiilor centrale ale administrației guvernamentale; birourile prefecților și alte birouri care constituie structuri ale agențiilor locale ale administrației guvernamentale subordonate miniștrilor sau administrației centrale guvernamentale; centrul guvernamental de studii strategice, sediile centrale și birourile de inspecție și alte unități organizaționale care compun structuri în sprijinul șefilor serviciilor generale din prefecturi, unități de pază și inspecție și în sprijinul șefilor serviciilor regionale, de pază sau inspecție, dacă nu există alte prevederi. Serviciul extern este reglementat de o altă lege.

În Bulgaria, Legea funcției Publice din 1999 definește funcționarul public ca persoana care are o funcție publică plătită în cadrul administrației și căreia o lege specială îi acordă un statut special de funcționar publici obligat să respecte prevederile acestei legii. Consiliul de miniștrii are responsabilitatea adoptării Registrului Național al funcțiilor publice. Legea exclude din funcția publică acele funcții care sunt numite politic la cabinetele demnitarilor și acele funcții de natură tehnică (personalul auxiliar).

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

În România, legea privind funcția publică din 1999 acordă o dimensiune largă funcției publice părin denumirea de funcționari publici pe aceia care sunt numiți într-o funcție publică permanentă la nivel central, județean, municipal sau comunal. Funcțiile publice sunt acelea care exercită atribuții publice .

În Albania legea privind funcția publică din 1999(art.2.1) consideră ca funcționari publici pe acei angajați ai instituțiilor din administrația publică centrală și locală care exercită autoritatea publică în funcții de natură managerială, organizațională, de supraveghere și de implementare așa cum conform art.1 din această lege. Acest articol clasifică funcțiile publice în următoarele categorii: funcționar public de conducere de nivel înalt, funcționar public de conducere de nivel mediu, funcționar public de nivel inferior și funcționar publkic de implementare(specialist).

Legea funcției publice din fosta Republică Iugoslavă Macedonia, adopotată în iulie 2000, combină criteriile de exercițiu al autorității, de calificare profesională și de instituția angajatoare pentru a defini funcționarul public. Funcționarii publici vor fi aceia care exercită autoritatea managerială, „ funcționarii publici profesioniști” și „funcționarii publici administrativi profesioniști”. Funcționarii publici manageriali și profesioniști trebuie să aibă studii superioare. Funcționarii publici administrativi trebuie să aibă studii medii. Funcționarii publici sunt numai acei funcționari publici manageriali profesioniști sau administrativ profesioniști, angajați în cadrul parlamentului, cabinetului președintelui, cabinetului primului ministru, ministerelor, tribunalelor, consiliului legislativ, procuraturi, Curții constituționale și penitenciarelor.

Proiectul de lege al funcției publice în curs de elaborare de către Bosnia și Hețegovina definesc funcționarul public ca o persoană numită în funcția publică printr-un act administrativ conform legii funcției publice.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Legea definește care sunt funcțiile publice: directorii executivi superiori, miniștri asistenți, directorii executivi, consultanții superiori, oficialii superiori și specialiștii. Toate aceste funcții sunt în cadrul dimensiunii funcției publice dacă sunt localizate la consiliul de miniștri sau ministere.

În Slovenia un proiect de lege al funcției publice este în curs de elaborare pentru o lungă perioadă de timp. Unul dintre obstacolele ca proiectul să fie aprobat de guvern era acela că acesta propunea o dimensiune prea largă a funcției publice. Se continuă acum activitatea la un nou proiect cu o dimensiune mai restrânsă a funcției publice.

Criterii folosite la delimitarea funcției publice din Europa de Est

Așa cum se poate observa țările din Europa Centrală și de Est au făcut un efort considerabil(și încă mai fac) în definirea noțiunii de administrare publică centrală și a funcțiilor acesteia. Motivul este acela că în general, aceștia au căutat un concept restrâns al funcției publice, ce este considerată mai pertinent în parcurgerea procesului de tranziție, care coexistă cu o restructurare economică profundă și largă. Este de asemenea adevărat că până acum sindicatele nu au avut nici o influență în definirea funcțiilor publice. Sindicatele în aceste țări au fost în general în dizgrație de când au fost asimilate cu instituții identificate prea mult cu vechile regimuri politice și de când noile sindicate sunt încă slabe. Sindicatele ce se vor înființa ar putea provoca o schimbare a siutației în viitor.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Pentru a defini sarcinile principale ale administrației publice și mai departe a conceptului restrâns al funcției publice sunt utilizate câteva criterii:

Primul criteriu, folosit de asemenea și de Curtea europeană de justiție este aceea al deținerii puterilor de stat sau a autorității publice de păstrare a suveranității de stat sau ce afectează drepturile fundamentale ale cetățenilor. Această idee de exercitare a autorității publice a devenit criteriul de bază pentru stabilirea diferenței între funcționarii public și restul angajaților publici în cele mai multe feluri.

Cel de al doilea criteriu se referă la calificările necesare exercitării unei asemenea autorități publice. Cu alte cuvinte, exercițiul autorității publice pe baze profesionale și permanente trebuie să fie făcută de persoane suficient pregătite și calificate în concordanță cu cerințele postului. Mai mul, persoanele care ocupă poziții înalte în ierarhia administrativă trebuie să aibă o suficientă pregătire academică pentru a fi capabil să garanteze un standard aprioric minimal de performanță și responsabilitate. Aceste calificări pe de altă parte creează bazele sistemului de merit care este o bază legitimă a unei administrații publice profesioniste.

Cel de-al treilea criteriu se referă la faptul că administrația publică de vârf într-o democrație este ocupată de politicieni, de exemplu persoane numite în urma alegerilor politice libere pentru a realiza procesul de elaborare a politicilor și a oferi o direcție administrației. Aceasta înseamnă de asemenea, că trbuie să se realizeze o diferență între politicieni și administrație, legitimitatea constituțională pentru politicieni fiind diferită de cea a funcționarilor publici. Această diferență între politicieni și administrație este necesară deoarece dacă apare un grad prea mare de încălcare reciprocă, legitimitatea din ambele părți este afecxtată în cele din urmă.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Combinând aceste criterii se ajunge la un concept restrâns al funcției publice de administrație publică centrală și de asemenea servește ca bază a elaborării dimensiunii verticale dar și orizontale a funcției publice. Astfel, administrația publică centrală este definită ca domeniul ariilor administrației publice cu funcții legate de exercițiul autorității publice și ocupate pe criterii de permanență și profesionalism de persoane suficient calificate și recrutate într-un sistem de merit ce include competiția. Persoanele ce dețin asemenea funcții vor fi membrii funcției publice. Odată ce această definiție a administrației publice centrală este acceptată apoi următorul pas este de a identifica ce funcții vor fi ocupate de funcționarii publici. Țările din Europa de Est au căutat surse de inspirație și preluat din experiența statelor membre din UE unde așa cum s-a menționat, că dimensiunea restrânsă a funcției publice influențează de la 10 la 40 % din totalul angajaților publici.

Prin combinarea criteriilor mai sus menționate țările din Europa de Est și Centrală realizează alternative politice pentru a defini dimensiunea funcțiilor publice, care este a defini liniile superioare și inferioare ce delimitează funcția publică și de a considera alți funcționari ca funcționari publici cu statute speciale.

Mai întâi, linia superioară este aceea de a decide unde să se stabilească limita între politică și administrație. În mod clar, politicienii sunt membrii ai parlamentului, guvernului și ai consiliilor locale. Totuși, acele funcții care ar putea fi ori în sfera politicului, ori în sfera administrației abundă. Criteriul pe baza căruia se decide includerea lor fie în dimensiunea permanentă a funcției publice fie în sfera politicului tinde să se bazeze pe o evaluare a necesității actuale și nu ca funcționarii de pe aceste funcții să fie numiți sau destituiți pe motive politice, mai ales după alegerile politice. Aplicarea concretă a acestor criterii depinde foarte mult de consensul politic că actorii politicii într-o anumită țară pot construi această problemă. Experiență în țările Europei de vest învață țările estice că regimurile politice datorită necesității de construire a coalițiilor guvernamentale(regimurile consorțiu) tind să extindă sfera politicului.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

Dimpotrivă, regimurile legislative, tind să restrângă sfera politicului. Multe din regimurile politice din țările din europa de est sunt de tip consorțiu.

În al doilea rând, linia inferioară. Cu alte cuvinte, a realiza o listă cu funcțiile din ministere sau alte instituții(ex tribunale, procuratura, parlamentul, s.a) ce dețin puteri de stat și li se atribuie statutul de funcții publice. Aceste funcții necesită pregătire academică și vor fi în ierarhia administrativă înaltă, ca directori generali, directori, șefi de departamente, specialiști superiori sau debutanți. Aceste funcții pot fi considerate administrația publică centrală, îndeplinind atribuții pe care nici o altă instituție nu poate să le îndeplinească, reprezentând nivelul minim de administrație necesar pentru a îndeplinirea responsabilităților statului la un nivel de stabilitate și profesionalism. Restul funcțiilor din ministere și alte instituții pot fi ocupate de angajații publici cu contract de muncă conform legislației muncii, aceste funcții nesolicitând același grad de stabilitate ca celelalte de nivel înalt.

O atenție specială este acordată forțelor de poliție, gardienilor publici, funcționarilor din penitenciare, funcționarilor ce percep taxele, s.a. Nivelele inferioare din aceste instituții nu necesită studii superioare. Dar dețin puteri de stat. O soluție utilizată este acordarea acestora statutul special de funcționar public ce are la baza principiile funcției publice comune din legea generală a funcției publice. Aceleași reguli se aplică și corpului diplomatic.

Puterea judecătorească este în general considerată ca parte a funcției publice, dar reglementată de legi sau statute speciale sau nefăcând deloc parte din funcția publică. În general numai principiile de baza ale legii generale a funcției publice se aplică puterii judecătorești.

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

În general, referitor la dimensiunea orizontală a funcției publice, țările din Europa de est tind să excludă din dimensiunea funcției publice, instituții care oferă servicii publice de educație și sănătate, deși în anumite cazuri, funcții manageriale din aceste instituții sunt considerate funcții publice.

Deși în majoritatea țărilor din Europa estică acordă atenție acestor criterii, dimensiunea funcțiilor lor publice nu este uniformă. În anumite țări din europa de est, funcția publică pe plan vertical, ierarhia administrativă din ministere pleacă de la secretari de stat la șefi de departamente și specialiști superiori și debutanți. Alte țări plasează secretarii de stat în sfera politicului, fiind numiți politic și cu aceeași perioadă de deținere a funcției ca superiorii lor politici și sunt în afara sistemului de merit. Alte țări sunt create anumite corpuri de manageri publici profesioniști cu un statut de funcționar public dar cu cerințe specifice referitoare la recrutarea și terminarea relațiilor de serviciu în cadrul funcției publice. Majoritatea țărilor plasează personalul de nivel superior și în funcții auxiliare în afara funcției publice și în domeniul legislației muncii.

8. Concluzii

În accepțiunea faptelor analizate mai sus, concluzia la care se poate ajunge este aceea că în general dimensiunea funcțiilor publice din Europa de vest au rămas mai degrabă neschimbate cu excepția pe de o parte a Italiei, Danemarcei și Elveției, care și-au redus dimensiunea funcției publice. Pe de altă parte, Suedia, a mărit a ceastă dimensiune, în timp ce în același timp armonizând condițiile de muncă cu cele din sectorul privat. Tendințele țărilor din Uniunea Europeană spre stabilitate în ceea ce privește funcțiile publice a fost rezultatul presiunilor sindicatelor funcționarilor publice. Guvernele au răspuns la această presiune prin introducerea temporalității și a precauției în administrația publică .

“Capitolul III – dimensiunea functiei publice in tarile europene.”

În țările din uniunea europeană, reducerile dimensiunii orizontale ale funcției publice se observă. Acesta este o consecință a redefinirii sectorului public. În țări unde în instituțiile publice au fost angajați funcționari publici, privatizarea a dus la transformarea acestora în angajați cu contract de muncă și au fost introduși în scheme de tranziție până la vârsta de pensionare.

În europa de est, tendința este de a stabili funcții publice cu dimensiunii reduse referitor la funcțiile ce dețin autoritate publică într-un sens larg. Impactul sindicatelor asupra definirii dimensiunii funcțiilor publice a fost nesemnificativ până acum.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

IV. STRATEGIA DE MODERNIZARE

A ADMINISTRATIEI PUBLICE LOCALE:

1. CONTEXTUL INTERN. DIAGNOZA DOMENIULUI:

Aspiratia României de a se integra în Uniunea Europeana este expresia fireasca a identitatii de idealuri, valori si principii, a vocatiei sale de tara democrata, profund ancorata prin traditii, cultura si civilizatie, în spatiul unic european.

Dobândirea statutului de membru al UE, într-un orizont de timp cât mai apropiat (2007), constituie o prioritate absoluta a politicii românesti (Parteneriatul de aderare cu România, Programul National de Aderare la UE,

Foaia de Parcurs a procesului de aderare a României, Raportul de tara al Comisiei Europene – 2002), implicând îndeplinirea urmatoarelor cerinte:

– stabilitatea institutiilor ce garanteaza democratia, statul de drept,

drepturile omului;

– capacitatea tarii de a-si asuma obligatiile ce decurg din calitatea de

membru al UE, inclusiv aderarea la telurile uniunii politice.

Obiectivele majore, în perspectiva accederii în structurile comunitare:

– consolidarea sistemului politic si a institutiilor democratice;

– crearea unui climat administrativ care sa ofere maximum de satisfactie si beneficii cetatenilor;

– eficientizarea structurilor administrative locale;

– întarirea cooperarii politice, economice si culturale cu statele membre ale Uniunii Europene;

– consolidarea statului pe scena europeana .

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Atingerea acestor obiective este un deziderat national, ele constituind o necesitate obiectiva si nu doar simple premize pentru integrarea în structurile europene. Uniunea Europeana constituie un cadru destinat sa faciliteze statelor membre realizarea obiectivelor de politica interna si externa, cu respectarea si aplicarea consecventa a unor principii fundamentale comune, pe care România si le asuma în totalitate:

– principiul statului de drept si al respectarii legii, cu stabilirea unui sistem

legislativ uniform si asigurarea protectiei drepturilor derivând din

reglementarile comunitare;

– principiul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omuluinorma juridica având valoare universala;

– principiul statului-social;

– principiul pluralismului cultural;

– principiul subsidiaritatii.

În consonanta cu demersurile sustinute ale României vizând apropierea graduala de institutiile comunitare, se impune definirea precisa a prioritatilor, a caror expresie fireasca o constituie integrarea deplina si într-un orizont de timp cât mai apropiat în Uniunea Europeana. Acestea sunt:

– realizarea proceselor de reforma;

– ajustarea structurala la cerintele interne ale Uniunii si la politicile comune UE;

– dezvoltarea durabila;

– accelerarea ajustarii structurale pentru a recupera întârzierile în domeniul transformarilor administrative;

– dezvoltarea regionala si locala, cresterea solidaritatii si coeziunii sociale;

– atenuarea consecintelor defavorabile în plan social ale reformelor administrative;

– relansarea dialogului social, la nivel local;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– stimularea consolidarii si dezvoltarii în continuare a societatii civile;

– armonizarea legislativa, preluarea si implementarea acquis-ului

comunitar;

– alinierea la principiile, normele si actiunile Politicii Europene;

– ajustarea institutionala si operationala si întarirea cooperarii cu statele membre si candidate in domeniul administratiei publice;

– o reforma structurala si functionala a administratiei publice, în vederea cresterii supletei, eficientei si coerentei actului administrativ, reducerii birocratiei, eliminarii disfunctionalitatilor si suprapunerilor de competente si sporirii gradului de compatibilitate cu administratiile locale din tarile comunitare.

– accelerarea procesului de informare a opiniei publice asupra Uniunii Europene, a structurii si functionarii sale, asupra beneficiilor si costurilor integrarii europene a României, precum si asupra demersurilor si actiunilor autoritatilor române în acest sens. Dezvoltarea unei capacitati administrative în concordanta cu cerintele Uniunii Europene reprezinta o sarcina caracterizata de anvergura, care necesita pregatiri sectoriale amanuntite, modernizarea în acest domeniu fiind considerata esentiala pentru eficienta si succesul restructurarilor din toate celelalte domenii.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

1.2 PROBLEME CRITICE ALE DOMENIULUI

Probleme critice pentru administratia publica, identificate pe baza documentelor referitoare la stadiul pregatirii pentru integrarea europeana.

Reforma administratiei publice locale este deosebit de importanta pentru procesul de pregatire a aderarii la Uniunea Europeana si este considerata o prioritate a Guvernului României. Pentru Administratia Publica Locala, procesul de reforma trebuie sa aiba în vedere accelerarea implementarii la nivel local a legislatiei armonizate cu acquis – ul comunitar si necesitatea urmaririi bunei administrari a fondurilor de care tara noastra beneficiaza în calitate de stat asociat si posibil viitor stat membru al Uniunii Europene.

Eficacitatea masurilor legislative recente privind reforma în administratia publica depinde de vointa si aptitudinea fiecarei institutii de a dezvolta capacitatea administrativa necesara, dar si de atribuirea de resurse umane si bugetare corespunzatoare.

Evaluarile anterioare ale Comisiei Europene se refera la capacitatea administrativa redusa de implementare a legislatiei armonizate cu acquis – ul comunitar si la faptul ca administratia publica este caracterizata printr-o birocratie excesiva, lipsa de transparenta si capacitate limitata de implementare a politicilor publice. Procesul de reforma a administratiei publice locale trebuie sa aiba la baza urmatoarele principii:

Separarea functiilor politice de cele administrative;

Crearea si consolidarea unui corp al functionarilor publici de cariera,

profesional si neutru politic;

Definirea clara a rolului, responsabilitatilor si relatiilor între institutii;

Legitimitate si administratie corecta prin aplicarea obiectiva a legii cu

respectarea valorilor sociale, a drepturilor si libertatilor cetatenilor;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Garantarea calitatii serviciilor prestate de autoritatile locale;

Subsidiaritatea: descentralizarea deciziilor la nivelul cel mai apropiat de

cetatean sau de problema la care se refera;

Autonomia decizionala;

Transparenta actului administrativ;

Simplificarea procedurilor si a actelor normative;

Respectul pentru cetateni;

Delegarea si deconcentrarea;

Orientarea interesului spre rezultate în termeni de eficienta, eficacitate si

calitate a serviciilor;

Protejarea drepturilor indivizilor, comportament politicos si eficient fatade acestia.

Democratia locala si regionala este o componenta fundamentala a democratiei secolului 21 în Uniunea Europeana. Administrarea si autoguvernarea locala trebuie sa corespunda nevoilor tuturor cetatenilor.

Consiliul Europei sustine întarirea si consolidarea democratiei locale si regionale, respectarea autoritatii de stat, a institutiilor si structurilor sale, cum ar fi autoritatile municipale, judetene, regionale, precum si încurajarea schimbului de experienta si a bunelor practici, cu precadere cele privind guvernarea electronica la nivel local.

Una din cele mai mari probleme ale administratiei este nevoia de consultare permanenta a cetatenilor si garantarea dialogului institutiilor publice cu toti cetatenii; aceste institutii trebuie sa fie reprezentative, transparente si accesibile tuturor, iar participarea activa a cetatenilor trebuie încurajata.

Dialogul permanent al autoritatilor publice cu cetatenii trebuie sa ia în considerare urmatoarele tendinte:

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– respectarea standardelor legale si etice de catre autoritatile publice,

– liberul acces la informatiile publice,

– participarea tineretului la procesul democratic,

– respectarea unor standarde tehnice,

– exercitarea drepturilor electorale de catre minoritati,

– influenta mijloacelor de informare în masa,

– echilibru în privinta procesului de decizie.

1.3 CERINTE ALE UNIUNII EUROPENE SI ALE ALTOR INSTITUTII

INTERNATIONALE RELEVANTE PENTRU INTEGRAREA ROMANIEI IN UNIUNEA EUROPEANA:

A. Respectarea principiilor democratiei locale, asa cum acestea sunt prevazute în legea administratiei publice locale si Carta Europeana a Autonomiei Locale:

– asigurarea respectarii autonomiei locale si a descentralizarii serviciilor

publice;

– eligibilitatea autoritatilor locale;

– exercitarea deplina a competentelor în probleme de interes local;

– autonomia financiara prin repartizarea de resurse proportional cu competentele;

– existenta unui patrimoniu distinct al colectivitatilor locale;

– controlul de legalitate al actelor colectivitatilor locale;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

B. Recomandarea Consiliului Europei nr. 114/2002 privind autoritatile locale si serviciile publice:

– serviciile publice purtatoare ale interesului general, trebuie sa corespunda cât mai bine exigentelor consumatorilor, coeziunii economice sociale si

teritoriale si protejarii mediului înconjurator, cu respectarea principiului dezvoltarii durabile a teritoriului;

– oferta de servicii publice a sectorului particular, care trebuie sa se conformeze regulilor Uniunii Europene, poate permite reducerea considerabila a costurilor precum si ameliorarea calitatii, dezvoltarea initiativei, diversificarea serviciilor si poate genera eficienta si performanta în furnizarea de bunuri si servicii;

– întreprinderile particulare, la fel ca si cele publice trebuie sa serveasca interesul general, sa protejeze mediul înconjurator si valorile comune, sa asigure protectia consumatorilor si sa urmareasca calitatea serviciilor prestate;

– se doreste asigurarea coeziunii sociale si teritoriale a prestatorilor de serviciu, respectarea interesului general mai degraba decât maximizarea profitului;

– societatile municipale publice, responsabile cu furnizarea serviciilor, trebuie sa fie mai eficiente, sa reduca costurile sa promoveze motivatia, ameliorarea calitatii serviciilor si satisfacerea consumatorilor;

– dreptul de proprietate al colectivitatilor locale asupra infrastructurilor (sistemele de distributie a apei si reciclarea apelor uzate), nu ar trebui sa fie sacrificat în scopul maximizarii beneficiilor sectorului particular;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– în ceea ce priveste aprovizionarea cu energie electrica, gaz, transport si gestiunea deseurilor exista probleme deloc neglijabile în ceea ce priveste starea infrastructurilor (în special strazi, autostrazi, canalizari);

– aprovizionarea cu apa potabila este deficitara, costurile ramânând ridicate pentru consumatori;

– în ceea ce priveste furnizorii de bunuri si servicii publice, asocierile între partenerii publici si privati permit asigurarea unei coerente si a unei continuitati a actiunii politice a alesilor locali, un control real exercitat de colectivitate, urmarirea interesului general, o mai mare eficienta, precum si îmbinarea eficacitatii initiativei particulare cu echilibrul actiunii publice;

– realizarea coeziunii economice si a unei dezvoltari sustenabile presupune ca, orasele si comunele sa poata continua sa compenseze unele pierderi provenind din activitati deficitare, cu venituri realizate din activitati benefice;

– aplicarea legislatiei privind prestarea serviciilor publice trebuie urmarita permanent, având în vedere:

a. sanctionarea practicilor de „dumping” al caror singur scop este excluderea concurentilor de pe piata.

b. împiedicarea crearii de monopoluri în sectorul serviciilor publice.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

2. PRIORITATI GENERALE:

Crearea unui corp al prefectilor si sub-prefectilor care sa asigure un înalt profesionalism actului de conducere administrativa la nivel local.

Sporirea prerogativelor prefectului prin reglementarea modului de conducere/coordonare a serviciilor publice deconcentrate si cu alte institutii publice apartinând sau nu autoritatilor publice locale.

Introducerea în textul proiectului de Hotarâre de Guvern referitor la organizarea si functionarea prefecturilor, a unui capitol care sa concretizeze, prin masuri, finalitatea actului de control realizat de catre Prefect.

Alocarea, prin bugetul prefecturilor, a unor fonduri destinate activitatilor de comunicare, diseminare a informatiilor si de promovare a actiunilor specifice privind Integrarea Europeana.

Îmbunatatirea cooperarii interinstitutionale.

Crearea unui corp de functionari publici profesionisti si motivati.

Asigurarea unui numar de personal adecvat si puternic specializat.

Alocarea de resurse financiare suficiente pentru functionarea eficienta a institutiei.

Realizarea unui mediu si a unui climat de munca pozitiv, decent si motivant.

Dotarea cu tehnica de calcul si echipamente performante.

îmbunatatirea managementului în administratia publica, realizarea unui act administrativ coerent;

asigurarea unei mai bune participari a cetatenilor la luarea deciziilor, prin schimbari de fond la nivelul raporturilor cu cetatenii:activitate exclusiv în folosul cetateanului, eliminarea blocajelor, largirea cadrului de participarea societatii civile la procesul decizional, aplicarea politicii “usilor deschise”;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

crearea unui corp profesionist de functionari publici, stabil si neutru din punct de vedere politic. Gestionarea eficienta a personalului prin management orientat pe realizarea obiectivelor;

stoparea birocratiei prin rationalizarea procedurilor administrative si stabilirea unor termene precise de solutionare a cererilor. Extinderea utilizarii echipamentelor si tehnologiilor informatice, cresterea nivelului de prelucrare informatizata a datelor si a posibilitatilor de acces on-line al cetatenilor la informatiile de interes public, prin internet;

cresterea gradului de planificare si previzionare, elaborarea de strategii coerente si realiste, pe termen mediu si lung;

continuarea descentralizarii serviciilor publice si consolidarea autonomiei locale si administrative;

continuarea demilitarizarii unor servicii comunitare, organizarea serviciului public judetean de evidenta a pasapoartelor în subordinea Prefecturii;

eficientizarea raporturilor dintre autoritatile publice judetene si cele din comune, orase si municipii;

cresterea cooperarii în domeniul dezvoltarii regionale;

fundamentarea deciziilor privind politicile sociale pe baza unor studii si expertize;

îmbunatatirea mecanismului de stabilire a bugetului judetean si a bugetelor locale;

întarirea controlului gestiunii banului public si asigurarea transparentei cheltuielilor prin informarea periodica a contribuabililor;

planificarea si dezvoltarea mecanismului investitional;

reorganizarea mecanismului de creditare în vederea realizarii de investitii;

asigurarea dezvoltarii parteneriatului public-privat;

asezarea pe baze noi, echitabile a impozitelor si taxelor locale, care trebuie sa devina principala sursa de alimentare a bugetului;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

stabilirea, în conformitate cu reglementarile legale, a unei structuri organizatorice suple si eficiente;

depolitizarea structurilor administratiei publice prin respectarea prevederilor Legii privind statutul functionarilor publici în ceea ce priveste angajarea, promovarea si pregatirea functionarilor publici;

stoparea birocratiei prin: rationalizarea procedurilor administrative si a circuitului intern al documentelor; extinderea utilizarii echipamentelor si tehnologiilor informatice; simplificarea procedurilor de emitere a autorizatiilor, avizelor si acordurilor, prin generalizarea sistemului “ghiseului unic”;

crearea unui sistem informational integrat al administratiei publice aplicarea unor politici rationale de dezvoltare si modernizare a localitatilor rurale si urbane ce au ca scop organizarea administrativ-teritoriala în conformitate cu standardele Uniunii Europene.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

3. ACTIVITATI DE MODERNIZARE

3.1. ÎMBUNATATIREA ACTIVITATII FUNCTIONARILOR PUBLICI.

3.1.1 ORGANIZAREA INTERNA:

Modalitatile de adaptare a functionarilor publici la cerintele de

crestere a eficientei activitatii proprii sunt urmatoarele:

îmbunatatirea managementului prin orientarea fiecarui salariat catre activitatile pe care le poate face cel mai bine, cu randament maxim si efort minim; repartizarea atributiilor pe compartimente si a sarcinilor pe fiecare angajat; orientarea conducatorilor compartimentelor catre actiuni concrete; asigurarea autonomiei operationale, încurajarea initiativelor si novatorilor (modernizatorilor);

cresterea rolului si ponderii activitatilor de Integrare europeana si relatii externe, îmbunatatirea activitatii de urmarire si implementare a acquisului comunitar;

marirea capacitatii de absorbtie si gestionare a asistentei financiare a Uniunii europene;

pregatirea si specializarea personalului în vederea accesarii fondurilor structurale dupa aderare;

stimularea participarii cetatenilor la luarea hotarârilor decizionale si îmbunatatirea comunicarii operative cu cetatenii;

identificarea unor metode si mijloace de apropiere de cetateni (întâlniri periodice,conferinte de presa saptamînale, rapoarte periodice, rapoarte anuale etc);

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

stabilirea unei organigrame care sa raspunda prioritatilor actuale si criteriilor de eficienta;

îmbunatatirea circuitelor de luare a deciziilor si executie prin implicarea mai sustinuta a functionarilor publici, actiune ce comporta mai multe etape: observarea, identificarea aspectelor întregii probleme si a efectelor acesteia, fixarea obiectivelor, alegerea variantelor decizionale, adpotarea deciziei si asumarea responsabilitatii, monitorizarea deciziei, evaluarea efectelor deciziei;

O cerinta importanta a îmbunatatirii organizarii interne o reprezinta stimularea comunicarii, a schimbului de informatii si a fluxului de documente între compartimentele interioare dar si cu alte institutii atât pe orizontala cât si pe verticala.

Simplificarea procedurilor administrative, ca cerinta a modernizarii administratiei publice, se poate realiza prin prin :

– stabilirea unui sistem de codificare, forma si mod de elaborare a actelor

administrative (ordine) cu caracter normativ;

– îmbunatatirea circuitului intern al documentelor.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

3.1.2. MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE

Cea mai importanta componenta a procesului de reforma este îmbunatatirea activitatii si performantelor functionarilor publici, iar pentru aceasta este necesara :

reevaluarea a alocarii resurselor umane si alocarea acestora pe domenii prioritare, în functie de experienta si competente, având în vedere aplicarea corecta a prevederilor Legii privind Statutul functionarilor publici. Crearea unui corp de functionari publici profesionisti si motivati.

depolitizarea administratiei publice locale prin separarea functiilor politice de cele administrative.

analizarea periodica a organigramelor si statelor de functii si reactualizarea acestora în functie de necesitati, eficienta structurii organizatorice si de personal.

subordonarea ierarhica trebuie sa asigure o transparenta totala o structura simpla si perfect functionala.

continuarea aplicarii si îmbunatatirii modului de lucru bazat pe programare si auto-programare prin fise saptamânale de

activitati, programe lunare, trimestriale si anuale, întocmite si asumate de catre subordonati:

respectarea unor reguli de conduita ale functionarilor publici,pâna la aparitia „Codului Deontologic ”, cum ar fi:

suprematia legii, principiu conform caruia functionarii publici au îndatorirea de a respecta Constitutia si legile tarii;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

prioritatea interesului public, principiu potrivit caruia functionarii publici au îndatorirea de a considera interesul general mai presus decât orice alt interes, în exercitarea functiei publice;

asigurarea egalitatii de tratament a cetatenilor în fata autoritatilor si institutiilor publice, principiu potrivit caruia functionarii publici au îndatorirea de a aplica acelasi regim juridic în situatii identice;

profesionalismul, principiu conform caruia functionarii publici au obligatia de a îndeplini atributiile de serviciu cu responsabilitate, competenta, eficienta, corectitudine si constiinciozitate;

impartialitatea si independenta, principiu conform caruia functionarii publici sunt obligati sa aiba o atitudine obiectiva, neutra fata de orice interes politic, economic, religios sau de alta natura, în exercitarea functiei publice;

integritatea, principiu conform caruia functionarilor publici le este interzis sa solicite sau sa accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru altii, vreun avantaj sau beneficiu în considerarea functiei publice pe care o detin ori sa abuzeze în vreun fel de pozitia pe care o ocupa;

libertatea gândirii si a exprimarii, principiu potrivit caruia functionarii publici pot sa-si exprime si sa-si fundamenteze opiniile cu respectarea ordinii de drept si a bunelor moravuri;

cinste si corectitudine în exercitarea functiei publice si în îndeplinirea atributiilor de serviciu;

loialitate fata de autoritatea sau institutia publica în care îsi desfasoara activitatea, precum si de a se abtine de la orice act sau fapt care poate produce prejudicii imaginii ori intereselor legale ale acesteia;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

comportament bazat pe respect, buna-credinta, corectitudine si amabilitate;

functionarii publici care reprezinta autoritatea sau institutia publica sa promoveze, în orice situatie, o imagine favorabila tarii, autoritatii sau institutiei publice pe care o reprezinta;

în relatiile cu reprezentantii altor state, functionarii publici nu trebuie sa exprime opinii personale privind aspecte nationale sau dispute internationale;

în cursul deplasarilor externe, functionarii publici sunt obligati sa aiba o conduita corespunzatoare regulilor de protocol si le este interzisa încalcarea legilor si obiceiurilor tarii gazda.

încurajarea mobilitatii profesionale si a motivarii functionarilor publici prin promovare, ca o consecinta a formarii profesionale. Promovarea, se realizeaza prin:

– aprecierea obiectiva a performantelor profesionale individuale ale functionarilor publici, prin compararea gradului de îndeplinire a obiectivelor individuale stabilite cu rezultatele obtinute în mod efectiv;

– corelarea obiectiva între activitatea functionarului public si cerintele functiei publice;

– asigurarea unui sistem motivational, prin recompensarea functionarilor publici care au obtinut rezultate deosebite, care sa determine cresterea performantelor profesionale individuale;

elaborarea unei politici riguroase si adecvate de personal prin:

– cunoasterea perfecta a cerintelor autoritatii publice;

– selectarea, recrutarea si angajarea unor functionari publici de calitate, respectându-se principiile egalitatii de sanse;

– constientizarea si adaptarea permanenta a functionarilor publici existenti;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– realizarea unui sistem de recrutare si promovare bazat pe merit care sa ofere garantia ca cei mai buni functionari publici sunt promovati;

– realizarea unui sistem de salarizare si de recompense pentru activitatea functionarilor publici care sa ia în considerare în primul rand performantele acestora si devotamentul pentru institutia publica în care îsi desfasoara activitatea;

– dezvoltarea mecanismelor ce au ca rezultat cresterea mobilitatii functionarilor publici în cadrul functiei publice;

– delimitarea functionarilor publici de alti angajati din cadrul puterii executive (de ex. personalul contractual). Definirea functiei publice trebuie sa se realizeze în special prin luarea în considerare a atributiilor functionarilor publici care implica prerogative de putere publica.

crearea si consolidarea unui corp al functionarilor publici de cariera,

profesionist, impartial, onest, stabil, neutru politic si eficient prin promovarea :

– competentei, principiu potrivit caruia persoanele care doresc sa acceada sau sa promoveze într-o functie publica trebuie sa detina si sa confirme cunostintele si aptitudinile necesare exercitarii functiei publice respective;

– competitiei, principiu potrivit caruia confirmarea cunostintelor si aptitudinilor necesare exercitarii unei functii publice se face prin concurs sau examen;

– egalitatii de sanse, prin recunoasterea vocatiei la cariera în functia publica a oricarei persoane care îndeplineste conditiile stabilite potrivit legii;

– profesionalismului, principiul potrivit caruia stabilitatea în functia publica si promovarea în cariera sunt conditionate de exercitarea functiei publice cu respectarea de catre functionarul public a principiilor care stau la baza exercitarii functiei publice;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– motivarii, principiu potrivit caruia, în vederea dezvoltarii carierei, autoritatile si institutiile publice au obligatia sa identifice si sa aplice, în conditiile legii, instrumente de motivare morala si materiala a functionarilor publici, precum si sa sprijine initiativele privind dezvoltarea profesionala individuala a acestora;

– transparentei, principiul potrivit caruia autoritatile si institutiile publice au obligatia de a pune la dispozitia tuturor celor interesati informatiile de interes public referitoare la cariera în functia publica.

îmbunatatirea metodelor si tehnicilor de conducere pentru functionarii publici de conducere, avându-se în vedere urmatoarele:

– în exercitarea atributiilor specifice functiilor publice de conducere, functionarii publici au obligatia sa asigure egalitatea de sanse si tratament cu privire la dezvoltarea carierei în functia publica pentru functionarii publici din subordine;

– functionarii publici de conducere au obligatia sa examineze si sa aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competentei profesionale pentru personalul din subordine, criterii ce vor fi avute în vedere la avansari, promovari, transferuri, numiri sau eliberari din functii, ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice forma de favoritism ori discriminare.

– se interzice functionarilor publici de conducere sa favorizeze sau sa defavorizeze accesul sau promovarea în functia publica pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate sau alte criterii personale.

Pe lânga obligativitatea perfectionarii anuale a functionarilor publici se impune perfectionarea continua a Institutiilor care asigura perfectionarea functionarilor publici.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Aceste institutii, prin lectorii lor, trebuie sa permita implementarea, adaptarea si extinderea noilor cerinte ale UE la nivelul întregii administratii publice.

De asemenea, este utila organizarea unor cursuri de perfectionare si în alte state membre ale UE, pentru a veni în contact direct cu mediul, viata si principiile generale ale administratiilor publice din aceste state, pentru a cunoaste Statutul Functionarilor Publici din aceste tari, metodele si tehnicile lor de organizare si perfectionare.

3.1.3.GESTIUNEA PUBLICA:

Se va sprijini înfiintarea unor Centre de Informare pentru cetateni (CIC) în

scopul de a moderniza si îmbunatati comunicarea între administratie si colectivitate, de a facilita multiplicarea si diseminarea informatiilor relevante privind integrarea europeana.Aceasta initiativa este în concordanta cu interesul manifestat de autoritatile centrale pentru promovarea unor proiecte similare, concretizat prin înfiintarea Agentiei Nationale a Centrelor de Informatii pentru Cetateni (ANCIC).

Stabilirea unor standarde înalte de servicii pentru Centrul de Informare al cetatenilor se realizeaza prin:

– crearea si perfectionarea continua a Centrului de informare a cetatenilor;

– asigurarea unor servicii de calitate în folosul cetatenilor;

– asigurarea permanentei în prestarea serviciilor- linii telefonice directe, daca este posibil-gratuite, internet;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– crearea mecanismelor de consultare directa a cetatenilor, în sensul cresterii atât a sferei de servicii oferite, cât si a calitatii acestora;

– integrarea furnizarii serviciilor, care trebuie sa grupeze într-un singur punct toata gama de servicii a autoritatii publice în care functioneaza;

– utilizarea tehnologiei informatiei si a comunicarii la cele mai înalte niveluri.

Pentru îmbunatatirea gestiunii publice se impune luarea urmatoarelor masuri:

– introducerea noilor metode de gestionare a resurselor pe domenii specifice de activitate;

– asigurarea dezvoltarii parteneriatului public-privat;

– facilitarea procesului de dezvoltare a economiei;

– întarirea controlului gestiunii banului public si asigurarea transparentei cheltuielilor prin informarea periodica a contribuabilor;

– planificarea si dezvoltarea mecanismului investitional;

– reorganizarea mecanismului de creditare în vederea realizarii de investitii;

-buna gestionare a resurselor financiare existente si atragerea de fonduri prin proiecte cu finantare extera;

– urmarirea alocarii resurselor financiare în functie de programele propuse ce va contribui la consolidarea administratiei locale, dezvoltarea unui mecanism de luare a deciziilor cu deschidere catre nevoile reale ale cetatenilor si stabilirea programelor prioritare în functie de aceste nevoi comunitare;

– supunerea controlului financiar preventiv propriu a fiecarei operatiuni contabile, prin organizarea unui circuit financiar al documentelor, cu desemarea persoanelor responsabile;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– organizarea activitatii de audit intern care sa asigure certificarea bilantului si contului de executie bugetara, evaluarea performantei de management, efectuarea inspectiilor de audit;

– elaborarea si implementarea bugetelor pe programe care sa asigure transparenta, prioritatile si responsabilitatea în alocarea fondurilor.

3.1.4 NOILE TEHNOLOGII ALE INFORMATIEI SI COMUNICATIILOR

Strategia Guvernului privind Planul National de Actiune e-Administratie, urmareste dezvoltarea infrastructurii informatice, acordând o atentie deosebita introducerii si utilizarii eficiente a tehnologiei informatiei si comunicarii.

Prin dotarea cu echipamente moderne si realizarea unei retele interne de calculatoare, cu finantari de la Guvernul României si Uniunea Europeana, Romania este pregatita sa faca fata actualelor cerinte ale unui sistem informational integrat al administratiei publice centrale si locale.

Totusi, o conditie esentiala pentru mentinerea si cresterea performantelor este înnoirea echipamentelor actuale, uzate fizic dar mai ales moral si dotarea cu noi echipamente performante, absolut indispensabile realizarii unei activitati eficiente: video-proiector, scanner A3 color, imprimante color, copiator color, telefoane si faxuri digitale, etc.

Dezvoltarea în continuare a sistemului informational în vederea cresterii performantelor si a îmbunatatirii raportului „cost-beneficiu” în activitatea administratiei necesita actiuni care sa vizeze:

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– cresterea gradului de utilizare a sistemelor informatice, internet, email, de catre toti functionarii prefecturii, prin ridicarea nivelului de instruire si obtinerea certificatelor ECDL;

– perfectionarea serviciilor de registratura si arhiva;

– marirea gradului de siguranta în procesul de comunicatie dintre factoriide decizie si comunicarea în timp real;

– reducerea timpului de transfer a informatiilor,

– descongestionarea activitatii de preluare a sesizarilor si petitiilor de la cetateni, optimizarea procesului de solutionare si comunicare a rezultatelor;

– îmbunatatirea sistemului de comunicare si transfer de date si informatii între Prefectura si celelalte autoritati publice locale, în special cu Consiliile Locale si Serviciile Publice Deconcentrate;

– realizarea unei retele unitare, a unui sistem informational integrat, la nivelul întregului judet;

– atragerea în cadrul retelei Extranet a Delegatiei Comisiei Europene în România a cât mai multor „multiplicatori” de informatie europeana si extinderea acesteia spre zonele greu accesibile, dezavantajate.

3.1.5. ALTE ACTIUNI NECESARE MODERNIZARII:

Alocarea, de la bugetul statului, a unor fonduri destinate activitatilor de comunicare, diseminare a informatiilor si de promovare a actiunilor specifice privind Integrarea Europeana.

Îmbunatatirea cooperarii interinstitutionale pe verticala si orizontala.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Cresterea rolului Prefecturii în monitorizarea implementarii programelor cu finantare externa; îmbunatatirea nivelului de cooperare cu Agentiile de Dezvoltare Regionala.

3.2. ÎMBUNATATIREA ACTIVITATII SERVICIILOR DECONCENTRATE

3.2.1. CRESTEREA EFICIENTEI SERVICIILOR PUBLICE COORDONATE DE PREFECTURA

Acest obiectiv se va realiza prin stimularea cooperarii dintre autoritatile publice locale în scopul asigurarii respectarii intereselor cetatenilor si aplicarii acquis-ului comunitar la nivel teritorial. Aceasta activitate trebuie orientata spre realizarea componentelor dezvoltarii locale durabile.

Pentru optimizarea activitatii serviciilor descentralizate consideram ca se pot organiza activitati comune de catre anumite structuri ale serviciilor descentralizate, în scopul realizarii unor obiective de interes public general. Aceasta presupune implicit, finantarea acestor actiuni prin programe externe si redistribuirea unor venituri proprii între structurile serviciilor publice. Institutia Prefectului, coordonând activitatea acestor servicii publice pe plan local, va urmari optimizarea activitatii acestora si va stabili actiuni si masuri corespunzatoare. Astfel, Prefectura ar putea interveni concret pentru a determina serviciile publice sa desfasoare activitati eficiente, în slujba cetatenilor si a colectivitatilor locale. Aceasta implicare presupune transformarea rolului de monitorizare si urmarire a serviciilor publice într-o activitate concreta, operativa, de coordonare si verificare directa a rezultatelor activitatilor desfasurate în interesul colectivitatii.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

3.2.2. MONITORIZAREA PROCESULUI DE DESCENTRALIZARE A SERVICIILOR PUBLICE LOCALE:

În conformitate cu prevederile art.7.3. din legea 215/2001 „ autoritatile centrale nu pot conferi sau impune cea mai mica responsabilitate colectivitatilor locale, în cadrul procesului de descentralizare al unor servicii publice sau de creare de noi servicii publice, fara a le garanta punerea la dispozitie de mijloace financiare cere sa le permita sa exercite aceste responsabilitati “.

Art. 9 din aceiasi lege prevede ca „ în cadrul politicii economice nationale, comunele, orasele si judetele au dreptul la venituri proprii, iar aceste venituri trebuie sa fie proportionale cu responsabilitatile prevazute de lege “.

Colectivitatile locale depind însa în continuare foarte mult de subventiile de la bugetul de stat. În cadrul procesului de descentralizare, un mare numar de servicii publice a fost transferat catre colectivitatile locale, fara mijloacele financiare si fara o pregatire prealabila. Colectivitatile locale trebuie sa fie consultate în ceea ce priveste atribuirea unor resurse redistribuite de la bugetul de stat, care trebuie sa se realizeze pe baze legale, echitabile. Pentru realizarea acestei prioritati este necesara organizarea de cursuri de pregatire de specialitate pentru personalului responsabil cu fundamentarea cererilor financiare. Este deci, foarte importanta transferarea echilibrata si eficienta a resurselor financiare de la stat la nivelul judetului, pentru activitati precum: evidenta populatiei si organizarea acesteia ca serviciu comunitar, organizarea serviciului comunitar pentru situatii de urgenta, evidenta pasapoartelor. Este necesara sprijinirea consolidarii autonomiei administrative si financiare a serviciilor publice deconcentrate si ca urmare a preluarii activitatilor spitalelor si unitatilor de învatamânt si cultura.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Înainte de a se efectua transferul serviciilor catre autoritatile locale sau înainte de a se crea noi servicii, trebuie sa fie indicate sursele financiare necesare, în cadrul unei strategii coerente de descentralizare.

Responsabilitatile si obiectivele trebuie sa fie clar stabilite. Cel mai indicat ar fi sa se faca o evaluare prealabila pentru a se determina numarul optim de servicii care sa fie descentralizate si resursele financiare necesare functionarii optime a acestora. Acest proces va trebui monitorizat periodic, iar strategia ajustata ori de câte ori rezistenta la schimbare a sistemului sau insuficienta surselor financiare frâneaza procesul. Vor trebui organizate Programe de pregatire specifice pentru functionarii administratiilor locale implicate în procesul de descentralizare.

O situatie speciala o reprezinta responsabilitatea Administratiei Locale de asigurare a unor conditii specifice pentru ca acesta sa poata îndeplini o dubla functie : respectarea intereselor de stat si, în acelasi timp, reprezentarea si promovarea intereselor cetatenilor, asa cum sunt exprimate în cadrul exercitiului autonomiei locale. O alta problema care trebuie rezolvata este realizarea inventarierii patrimoniului public si privat al autoritatilor publice locale din judet.

Strategia Guvernului privind Accelerarea Reformei în Administratia Publica, cu sprijinul Programelor PHARE 2002 si ale Bancii Mondiale, urmareste sa consolideze capacitatea administratiei publice în vederea realizarii descentralizarii fiscale de la administratia centrala catre autoritatile locale, prin transferul competentelor privind administrarea anumitor activitati, ceea ce va genera resurse financiare autonome la nivel local. Proiectele au în vedere îmbunatatirea capacitatii administratiilor publice locale de a implementa si elabora proiecte de calitate în domenii considerate ca fiind de o reala importanta pentru promovarea dezvoltarii economice si sociale autosustinute, pe baze juridice, precum si profesionalizarea personalului responsabil cu pregatirea si fundamentarea cererilor financiare prin :

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– participarea la activitatea de elaborare a propunerilor privind procesul de descentralizare fiscala;

– elaborarea, împreuna cu structurile specializate, a unor propuneri pentru îmbunatatirea sistemului de colectare a impozitelor locale;

– participarea la cursuri de pregatire profesionala pentru personalul din administratia publica locala cu responsabilitati în pregatirea bugetelor locale;

– participarea la activitatile legate de analiza si evaluarea impactului capitalului local si a investitiilor în infrastructura localitatii.

3.2.3 PRIORITATI SECTORIALE

În ceea ce priveste implementarea legislatiei armonizate cu acquis-ul comunitar, Raportul Comisiei Europene pe anul 2002 evalueaza capacitatea administratiei publice si identifica prioritatile pentru principalele domenii de activitate :

Respectarea reglementarilor referitoare la situatia subventiilor nenotificate si a subventiilor existente, în conformitate cu regimul subventiilor de stat aliniat la prevederile legislatiei comunitare.

Rezolvarea cu prioritate a problemelor structurale cu care se confrunta sectorul energetic: neplata facturilor energetice, restructurarea societatii;

“Termoelectrica” si ameliorarea eficien tei retelelor energetice. Politica actuala ar trebui axata pe productia si economisirea energiei si pe reducerea treptata a arieratelor din economie, pâna la eliminarea totala. Trebuie luate masuri pentru aplicarea integrala si la timp a legislatiei privind sectorul energetic si pentru constituirea progresiva a nivelurilor de stocuri petroliere necesare;

Accelerarea încasarii taxelor, impozitelor si crearea sistemelor functionale de rambursare în scopul reducerii fraudelor privind rambursarea TVA;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Adaptarea metodologiilor statistice la acquis- ul comunitar si ameliorarea calitatii, exactitatii si prelucrarii datelor. Sunt necesare eforturi suplimentare pentru realizarea circuitelor reale de colectare a datelor statistice si pentru dezvoltarea calitatii si capacitatii personalului din cadrul administratiei statistice;

Fixarea de termene realiste si prevederea costurilor necesare aplicarii legislatiei privind protectia mediului. Acestea nu trebuie propuse decât dupa consultarea institutiilor interesate si responsabile. La nivel local sunt necesare fonduri pentru îmbunatatirea situatiei personalului, recrutarea de noi inspectori si pentru pregatirea corecta a acestora;

Necesitatea definirii unei baze legale pentru identificarea si clarificarea rolului si responsabilitatilor autoritatilor în vederea constituirii unei structuri administrative capabile sa aplice regulile comunitare si sa asigure repartizarea fondurilor provenite din politicile structurale ale Comunitatii Europene. Trebuie puse în aplicare sisteme si proceduri eficiente de fundamentare, urmarire, gestiune financiara si control a acestor fonduri . În ce priveste capacitatea administrativa trebuie ameliorate abilitatile de programare, în special privind elaborarea si pregatirea proiectelor.

Sunt necesare eforturi sustinute în urmatoarele domenii: controlul si respectarea regulilor veterinare si fitosanitare, ameliorarea capacitatii investitiilor pentru a se putea asigura conformitatea cu normele comunitare, în special masuri referitoare la inspectii si controale, restructurarea sistemului agricol si agroalimentar în vederea îmbunatatirii competitivitatii si implicit a capacitatii de operare pe Piata Agricola Comunitara.. Alinierea la acquis-ul agricol comunitar nu a fost însotita de o dezvoltare suficienta a structurilor administrative pentru a se asigura aplicarea efectiva a acquisului.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Sunt necesare eforturi suplimentare pentru întarirea capacitatii administrative de aplicare si respectare a acquis-ului, în special în domeniul veterinar si fitosanitar. Sunt necesare investitii considerabile pentru finalizarea reformei cadastrale si includerea titlurilor de proprietate în registrului funciar.

Mediul juridic si administrativ ramâne complicat si limiteaza dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii. România respecta, în general, angajamentele luate în acest domeniu. În viitor, România ar trebui sa puna în practica un plan de actiune pentru eliminarea obstacolelor întâlnite de IMM si pentru îmbunatatirea mediului juridic si administrativ.

Descentralizarea procesului de finantare a învatamântului pre-universitar si transferarea acestuia în sarcina autoritatilor locale, care a avut loc în cursul anului 2001, a fost pusa în practica fara probleme majore. Introducerea unui an obligatoriu de învatamânt prescolar se afla în stadiu de proiect pilot. România trebuie sa faca eforturi pentru a încheia procesul de aliniere la acquis-ul comunitar în domeniul învatamântului si sa urmareasca ca initiativele ce vizeaza procesul de reforma sa fie însotite de o finantare adecvata.

În domeniul fortei de munca, trebuie sa se urmareasca planificarea strategica a resurselor umane si financiare, pentru a se realiza o utilizare mai buna a fondurile publice. Sunt necesare eforturi pentru delimitarea responsabilitatilor institutionale ale organelor si autoritatilor publice.

Dificultatea realizarii unei protectii sociale reale în România se datoreaza în special situatiei economice, dar si eficientei scazute de a percepe cotizatiile pentru fondul de asigurari sociale, lipsei de personal calificat si a colaborarii între ministere. La nivel local, repartizarea responsabilitatilor ramâne confuza si fragmentata, iar structurile locale nu dispun de personal suficient. Este urgenta elaborarea unei strategii nationale comune în domeniul insertiei sociale.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Sunt necesare eforturi pentru transpunerea legislatiei comunitare în domenii cum ar fi creditul pentru consum, regimul de folosinta partiala, actiunile de suspendare, vânzarile de bunuri de consum si garantiile asociate. Trebuie pus accentul pe aplicarea legislatiei actuale, ceea ce implica functionarea eficienta a structurilor administrative existente. Ar trebui dezvoltat rolul asociatilor de consumatori, consultarea acestora în elaborarea si punerea în practica a politicii privind protectia consumatorilor.

România trebuie sa-si concentreze eforturile pe dezvoltarea institutiilor capabile sa aplice noua legislatie si pe cautarea mijloacelor financiare necesare pentru realizarea investitiilor mari, indispensabile aplicarii acquisului comunitar. Eforturi suplimentare sunt, de asemenea, necesare pentru aplicarea acquis-ului în domeniul transportului rutier si a realizarii coridoarelor europene.

S-au realizat progrese semnificative în domeniul justitiei si afacerilor interne, dar insuficiente în privinta emigrarilor, a traficului si consumului de droguri. Capacitatea administrativa de aplicare a acquis – ului în domeniu ramâne totusi scazuta.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

În domeniul cooperarii politienesti si a luptei împotriva criminalitatii organizate, trebuie aplicata legislatia recent adoptata precum si reforma rapida si efectiva a politiei. Încrederea populatiei în politie ramâne scazuta. Trebuie depuse eforturi pentru realizarea unei apropieri mai bune de cetateni.

În privinta luptei împotriva fraudei si a coruptiei, ineficienta masurilor de prevenire si lupta împotriva delictelor legate de coruptie ramâne o problema delicata. Prevenirea prin transparenta si responsabilizare este la fel de importanta ca represiunea.

Vor trebui revazute criteriile care stabilesc modalitatile de selectare a afacerilor care trebuie investigate. România trebuie sa intensifice pregatirea pentru a se alinia la Conventia din 1995 privind protectia intereselor financiare ale Comisiei Europene si sa accelereze adoptarea legislatiei în domeniu. Toate aspectele din conventie sunt ratificate si trebuie sa fie puse în practica.

Traficul cu droguri ramâne o problema dificila de rezolvat. În acest scop trebuie întarita capacitatea administrativa de coordonare a serviciilor responsabile pentru respectarea legii, în special politia si vama. Sunt necesare eforturi considerabile pentru alinierea legislatiei si mai ales pentru întarirea capacitatii administrative de aplicare a legislatiei.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

3.2.4. MONITORIZAREA IMPLEMENTARII LEGISLATIEI ARMONIZATE CU ACQUIS- UL COMUNITAR:

Procesul de pregatire a administratiei publice locale pentru integrarea în Uniunea Europeana trebuie intensificat, având în vedere perioada scurta care a mai ramas pâna la data la care România va fi admisa ca stat membru al Uniunii Europene. În vederea aderarii României la UE în anul 2007, pâna la sfârsitul anului 2004 trebuie finalizat planul de dezvoltare pentru perioada 2007-2013, plan care va fi negociat cu Comisia Europeana si în baza caruia vor fi acordate României fondurile structurale dupa aderare.

Acest plan trebuie sa aiba agregate atât necesitatile autoritatilor locale, cât si cele ale autoritatilor centrale iar realizarea acestui plan va fi monitorizata de Comisia Europeana.

20

Pentru îndeplinirea sarcinilor ce deriva din documentele programatice privind aderarea la Uniunea Europeana avem în vedere realizarea urmatoarelor activitati:

Elaborarea Planului local de masuri pentru integrare europeana, pe baza propunerilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si a structurilor de integrare europeana respectiv consiliile locale pentru perioada 2004- 2006, în conformitate cu PNAR si Parteneriatul pentru Aderare.

Elaborarea si implementarea Planurilor lunare si anuale proprii ale Directiei pentru Integrare Europeana si Relatii Externe.

Monitorizarea permanenta a masurilor si actiunilor incluse în planurile

mai sus mentionate, evaluarea si prezentarea rezultatelor obtinute, prin analize, comunicari, rapoarte, sinteze.

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

Analizarea periodica a actelor normative avizate de Ministerul Integrarii Europene, publicate în Monitorul Oficial, cu relevanta si impact în procesul de aderare, în vederea stabilirii unor masuri concrete pentru implementarea acestora.

Impulsionarea accesarii si utilizarii fondurilor de pre-aderare acordate de UE.

Îmbunatatirea comunicarii privind activitatea de implementare la nivel local a legislatiei armonizate cu acquis- ul comunitar.

Mediatizarea actiunilor care au legatura cu procesul de integrare, în vederea cresterii vizibilitatii procesului de aderare, prin conferinte, comunicate de presa, etc.

Consultarea si implicarea societatii civile (ONG-uri, sindicate, patronate, universitati, camere de comert, etc) în actiunile care au ca obiect de activitate pregatirea pentru integrare europeana.

Participarea la campania de informare publica organizata de Agentia

de Strategii Guvernamentale.

3.3. ÎMBUNATATIREA CALITATII SERVICIILOR

CU IMPACT DIRECT ASUPRA CETATEANULUI

În domeniul îmbunatatirii calitatii serviciilor cu impact direct asupra cetatenilor, Prefectura Judetului Gorj, prin intermediul aparatului propriu de specialitate, are ca prioritati:

– cresterea transparentei decizionale prin consultarea si implicarea mai larga a societatii civile în procesul decizional, inclusiv în cel ce are ca rezultat adoptarea de acte normative, dezvoltarea unui dialog permanent între autoritati si societatea civila;

– extinderea accesului cetatenilor la informatiile publice de interes national sau local, prin intermediul internetului;

– organizarea mai eficienta a spatiilor destinate serviciilor de relatii cu publicul;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– solutionarea eficienta, profesionista si în timp optim a solicitarilor si sesizarilor petentilor;

– asigurarea ordinii si linistii publice, cresterea gradului de siguranta a cetatenilor;

– prevenirea si dezamorsarea eficienta si în timp optim a conflictelor sociale;

– dialog permanent si constructiv cu grupurile dezavantajate, minoritatile si grupurile de interese;

– adoptarea de catre functionarii publici a unei atitudini profesioniste, politicoasa si eficienta în relatiile cu cetatenii;

– actualizarea permanenta a paginii Web a Prefecturii cu informatii relevante si utile;

– simplificarea procedurilor administrative, informatizarea completa a activitatii de registratura , comunicare a deciziilor si arhivare;

– urgentarea eliberarii mai rapide a titlurilor de proprietate cu respectarea legalitatii si evitarea actiunilor în instante;

– informarea opiniei publice asupra derularii procesului de reforma prin intermediul mijloacelor de comunicare în masa;

– initierea si dezvoltarea unor parteneriate de actiune comuna cu Inspectoratul Scolar Gorj, Inspectoratul de Politie Gorj, Directia de Sanatate Publica Gorj, AJOFM si alte institutii descentralizate, reprezentantii bisericii, ONG-urilor, patronate, sindicate, pentru desfasurarea de activitati specifice în domeniul protectiei copilului si persoanelor cu handicap, îmbunatatirea serviciilor medicale si sociale, reconversiei si reinsertiei profesionale, sprijinirea grupurilor puternic dezavantajate;

– popularizarea serviciilor oferite de catre institutiile specializate ale Consiliului Judetean Gorj în domeniul protectiei copilului si al persoanelor cu handicap;

– tiparirea si difuzarea de afise, pliante, reviste pentru prevenirea abuzurilor de orice fel asupra acestor categorii defavorizate de persoane;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

3.4 ÎMBUNATATIREA COOPERARII INSTITUTIONALE:

Este necesar sa fie stabilite si aplicate reguli simple si obiective pentru punerea în functiune a unui flux de informatii coerent si a unui sistem electronic de comunicare, cu institutiile coordonate de Prefectura, cu Consiliul Judetean si Consiliile Locale, precum si cu institutiile centrale, având în vedere prevederile legale privind acest mod de comunicare. Pentru îmbunatatirea cooperarii institutionale se impune luarea urmatoarelor masuri:

– îmbunatatirea comunicarii, colaborarii si circuitului informational între Prefectura, Consiliul Judetean Gorj si alte prefecturi si consilii judetene pentru promovarea si dezvoltarea unor proiecte de interes comun;

– preocuparea comuna pentru implementarea si implicarea în programe comunitare;

– eficientizarea raporturilor dintre Prefectura, autoritatile publice judetene si cele din comune, orase si municipii;

– participarea la actiuni si structuri asociative constituite în tara si diverse regiuni din Europa;

– dezvoltarea unor relatii de colaborare internationala si transfrontaliera puternice;

– participarea la dezvoltarea parteneriatelor regionale, a programelor si sistemelor de implementare alaturi de celelalte autoritati ale administratiei publice locale si institutii descentralizate;

“Capitolul IV – Strategia de modernizarea a administratiei publice locale.”

– sprijinirea implementarii programelor si a proiectelor regionale în cadrul Proiectului intitulat “Centrul Multifunctional Oltenia”, promovat în parteneriat de catre Agentia pentru Dezvoltarea Regionala S-V Oltenia, C.J.Gorj, C.J.Dolj, C.J.Mehedinti, C.J.Vâlcea Agentia de Dezvoltare Vâlcea, Regione Lazio, CPL Roma si Geumacs Consulting, aprobat de Guvernul Italiei în data de 13 decembrie 2002.Una din componentele acestui proiect o reprezinta – instruirea personalului din administratiile publice locale în identificarea si pregatirea de proiecte pentru a accesa fondurile de pre-aderare si Fondurile Structurale dupa aderarea României la Uniunea Europeana.

– promovarea initiativei constituirii unui Centru de Relatii între Administratia Publica Locala si ONG-uri, organism ce va facilita conlucrarea în domenii de interes comun. Scopul centrului este constituirea unui parteneriat real si eficient între administratie si ONG-uri, plecând de la ideea comuna de gestionare eficienta a avutului si banului public, necesitatea unei redistribuiri optime a responsabilitatilor între institutiile guvernamentale, patronale si neguvernamentale, obtinerea de finantari pentru diverse proiecte, ajutor la specializarea unor functionari publici.

– implementarea si monitorizarea aplicarii în judet a masurilor necesare pregatirii aderarii României la Uniunea europeana împreuna cu celelalte autoritati locale si cu serviciile publice descentralizate.

Continuarea si extinderea colaborarii în domeniul dezvoltarii regionale si a cooperarii între regiunile Europei prin: programe comune cu judetele limitrofe, în colaborare cu Comitetului Regional pentru elaborarea Planului de dezvoltare regionala, pregatirea autoritatilor locale în vederea accesarii Fondurilor Structurale începând cu 2007, continuarea dezvoltarii legaturilor de prietenie si colaborare cu autoritati si institutii similare din alte state, reprezinta prioritati ale activitatii noastre curente actuale si de perspectiva.

“Capitolul V – Pledoarie pentru o cooperare institutionala

intensificata la nivelul autoritatilor administratiei publice locale.”

V. PLEDOARIE PENTRU O COOPERARE INSTITUȚIONALĂ INTENSIFICATĂ LA NIVELUL AUTORITĂȚILOR ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE:

În condițiile în care, conform Raportului de țară al Comisiei Europene pentru anul 2004 „într-un număr de sectoare importante continuă să existe un decalaj serios între progresele înregistrate în domeniul armonizării legislative și capacitatea limitată, pe ansamblul ei, a administarției publice de a aplica și a pune în practică legislția nou adoptată”, această stare de fapt fiind considerată „o constrângere majoră în ceea ce privește pregătirile pentru aderare ale României”, prezenta lucrare dorește să sugereze o soluție pentru administrația publică locală, reliefând avantajele pe care le poate avea intensificarea colaborării instituționale la nivelul autorităților administrației publice locale în îmbunătățirea managementului municipal, în sensul larg, expus în glosarul de termeni prezentat și în adoptarea de facto și nu doar de jure a principilor ce guvernează politicile europene. De asemenea, se urmărește și identificarea instrumentelor ce pot fi accesate în vederea acestei colaborări ce poate în mod evident facilita și consolida rolul autorităților locale în ceea ce privește schimbarea de mentalitalități, percepții și practici ale populației și ale celorlalte instituții ale statului, în vederea însușirii cu succes a principiilor și valorilor europene.

Astfel, în sprijinul rolului major al cooperării instituționale la nivel de administrație publică locală s-au identificat următorele argumente:

“Capitolul V – Pledoarie pentru o cooperare institutionala

intensificata la nivelul autoritatilor administratiei publice locale.”

1. SIMILARITATEA PROBLEMELOR CU CARE SE CONFRUNTĂ AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE:

În pofida enormelor diferențe în ceea ce privește circumstanțele în care se situează diferitele orașe și țări, există un consens general în privința scopurilor globale pe care municipalitatea în sensul enunțat anterior și autoritățile locale în particular și le vor stabili. Acestea sunt scopuri ale dezvoltării. Ele pot fi înscrise în trei categorii principale:

îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă a întregii populații a municipalității, cu o atenție specială pentru cei care se găsesc într-o postură de slăbiciune în articularea nevoilor lor și în apărarea drepturilor și intereselor;

promovarea dezvoltării sociale și economice durabile;

creșterea protejării și consevării mediului fizic.

Aceste trei categorii de scopuri prezentate anterior, deși diferite ca și caracter, sunt în mod evident relaționate. Condițiile de viață, în special acelea ale grupurilor de cetățeni defavorizați nu pot fi îmbunătățite pe baze durabile dacă municipalitatea eșuează în promovarea investițiilor productive, în politica de ocupare a forței de muncă. Perspectivele de creștere economică sunt afectate de infrastructura urbană ineficientă, pe când deteriorarea mediului fizic are consecințe dezastruoase nu doar asupra sănătății și formei bune a cetățenilor, dar și asupra abilității municipalității de a asigura dezvoltarea socială și economică durabilă și de a funcționa ca un pol de atracție pentru strategii de investiții externe care se bazează din ce în ce mai mult pe atractivitatea mediului fizic și pe buna funcționare a infrastructurii și serviciilor. Cele mai multe municipalități, bogate și sărace, mari și mici se confruntă cu provocări similare în ceea ce privește natura, dacă nu și gravitatea și iminența. Aceste provocări corespund nevoilor de bază ale fiecărui cetățean: o sursă sigură și adecvată de venit, un adăpost adecvat; sănătate; educație; securitate și afabilitate.

“Capitolul V – Pledoarie pentru o cooperare institutionala

intensificata la nivelul autoritatilor administratiei publice locale.”

În pofida faptului că multe din aceste nevoi pot fi satisfăcute prin acțiuni și activități care depășesc mijloacele și controlul direct al guvernării municipale, gradul lor de satisfacere se va reflecta invariabil în percepția publicului asupra performanței administrației.

2. NECESITATEA DE A „ÎNVĂȚA” DIN EXPERIENȚELE ALTORA:

În condițiile în care se poate vorbi de probleme comune cărora municipalitățile din întreaga lume trebuie să le facă față, analiza experiențelor altor comunități precum și a soluțiilor identificate pentru situațiile respective, precum și încercarea de a adapta aceste soluții la condițiile locale particulare pot reprezenta elemente importante ale procesului de dezvoltare durabilă, în condițiile în care, de multe ori, este mai eficient să se utilizeze un mecanism verificat, decât „să se reinventeze roata”. Experiențele de succes ale anumitor municipalități, indiferent de domeniul acestora, trebuie consolidate în mod sistematic și trebuie diseminate și altora. Acestea pot genera lărgirea orizonturilor oamenilor, familiarizarea cu procedurile europene și pot conduce la însușirea unor practici diferite, mai adaptate exigențelor de profesionalism și eficiență ale proiectului european, în dezvoltarea economică, precum și în procesele de formare și pregătire ale resurselor umane.

“Capitolul V – Pledoarie pentru o cooperare institutionala

intensificata la nivelul autoritatilor administratiei publice locale.”

3. EXISTENȚA, LA NIVEL EUROPEAN, A UNOR „INSTRUMENTE”CARE FACILITEAZĂ COOPERAREA:

În condițiile în care principiul cooperării între state se află la baza însăși construcției proiectului euroean, vizând la momentul inițierii lui crearea unor structuri internaționale pentru asigurarea păcii și protejarea drepturilor omului, probleme de mare importanță în contextul generat de al Doilea Război Mondial, existența a numeroase mecanisme și instituții, atât în cadrul structurilor Uniunii Europene căt și în interiorul altor organisme cum ar fi Consiliul Europei, Organizația Națiunilor Unite sau Banca Mondială, care facilitează această cooperare între state nu este deloc surprinzătoare.

Astfel, pentru domeniul administrației publice locale, pentru a evidenția doar câteva din cele mai importante mecanisme de cooperare se poate vorbi despre:

Programele de twinning, adresate țărilor candidate la Uniunea Europeană, care, așa cum am arătat deja într-o secțiune anterioară, presupun participarea experților europeni la procesele de construcție instituțională necesare pentru a putea răspunde exigențelor acquis-ului comunitar. Ele sunt concepute nu atât pentru a crește cooperarea generală, cât pentru a atinge ținte specifice, stabilite dinainte între părți pentru implementarea ariilor prioritare ale acquis-ului, după cum sunt ele specificate în Parteneriatele de Aderare.

Programe de asistență financiară care au fost deschise pentru țările din Europa Centrală și de Est în urma hotărârii Consiliului European de la Copenhaga, din iunie 1993 și confirmate de Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, PHARE, SAPARD, ISPA, într-un număr mare de domenii, printre care și cel al administrației publice locale, în cadrul cărora prioritate în ceea ce privește eligibilitatea o au programele ce presupun colaborarea între mai mulți actori instituționali.

“Capitolul V – Pledoarie pentru o cooperare institutionala

intensificata la nivelul autoritatilor administratiei publice locale.”

Schema town-twinning-ului reunește municipalități din întraga Europă, legându-le practic într-o rețea densă de cetățeni. Această practică asigură oportunitatea de a afla mai multe despre viața de zi cu zi a cetățenilor din alte state europene, de a vorbi cu ei, de a schimba experiențe și de a dezvolta proiecte în comun pe probleme de interes comun cum ar fi integrarea locală, mediul, dezvoltarea economică și diferențele culturale. Caracteristica town-twinning-ului este aceea că implică un mare număr de cetățeni și își aduce, astfel, o contribuție la dezvoltarea cetățeniei europene, fiind, în aceste condiții, deosebit de relevant pentru subiectul acestei lucrări. În acest scop, Comisia Europeană acordă chiar granturi (fonduri nerambursabile) pentru evenimente de town-twinning care includ programe educaționale pe chestiuni europene. Din păcate, pentru moment, România nu intră în categoria țărilor eligibile pentru acest tip de granturi, dar poate participa la proiecte ca partener, în colaborare cu orașe, municipalități sau asociații ale autorităților locale din țările eligibile. Chiar în condițiile în care nu se poate obține finanțare din partea Uniunii Europene, politica de town-twinning, susținută și de alte organisme cum ar fi Consiliul Municipalităților și Regiunilor Europene, este deosebit de importantă deoarece stimulează schimbul de experiență, dezbaterile și alte inițiative care întăresc conștiința europeană – promovarea comunicării și învățarea interculturală. Ea se referă la acțiuni care îi aduc pe oameni împreună, dezvoltând parteneriate între orașe. Oferă oportunități pentru cetățeni de a explora și experimenta alte culturi. Asigură o atmosferă prielnică pentru dezvoltarea economică (atragerea de investiții) și pentru desfășurarea comerțului. De asemenea, stimulează un mediu în care problemele pot fi rezolvate de la om la om, la nivelul la care acestea au apărut – conform principiului subsidiarității, atât de important pentru construcția europeană – și sparge barierele culturale și sociale.

“Capitolul V – Pledoarie pentru o cooperare institutionala

intensificata la nivelul autoritatilor administratiei publice locale.”

Programul de Management Urban, finanțat de această dată de UNDP și un consorțiu de nouă „donatori” bilaterali și executat de Comisia Națiunilor Unite pentru Așezări Umane în colaborare cu Banca Mondială cuprinde componente de cercetare, training și cooperare tehnică, foarte importante pentru dezvoltarea de noi practici în managementul municipal, mai eficiente, care să răspundă exigențelor actuale.

Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa, organism înființat în cadrul Consiliului Europei în care România este reprezentată cu zece membri, oferă un loc privilegiat de dialog unde reprezentanții puterilor locale și regionale dezbat probleme comune și își confruntă experiențele. Vizează, de asemenea, dezvoltarea inițiativelor care permit cetățenilor să participe în mod real la procesul democratic la nivel local și regional, reprezentarea intereselor consiliilor locale și regionale în elaborarea politicii europene, precum și încurajarea cooperării regionale și transfrontaliere în favoarea păcii și dezvoltării durabile. Printre instrumentele de ajutor puse la dispoziție, cele mai importante sunt „Rețeaua Europeană a Instituțiilor de Pregătire a Colectivităților Teritoriale” (ENTO) ce oferă asistență și pregătire specializată țărilor Europei Centrale și de Est cărora le lipsește experiența în materie de gestiune și competențe tehnice. Ea favorizează cooperarea între centrele de formare ale guvernării locale și regionale, punând în contact organizațiile naționale cu omoloagele lor din alte țări, precum și participarea la Pactul de Stabilitate. Astfel, congresul Participă activ la proiectele care vizează consolidrea democrației locale și cooperarea transfrontalieră în Europa de sud-est, prevăzute în programul consiliului europei pentru pactul de Stabilitate, lansat în 1999.

“Capitolul V – Pledoarie pentru o cooperare institutionala

intensificata la nivelul autoritatilor administratiei publice locale.”

Consiliul Municipalităților și Regiunilor Europene – în care România nu este membru, dar poate deveni în condițiile în care criteriile de adeziune pot fi satisfăcute și care este un for ce reprezintă interesele autorităților locale și regionale la nivel european – vizează dezvoltarea unui spirit european printre autoritățile locale și regionale în vederea promovării asocierii între statele europene și participării lor active la Construcția Europei, acțiuni în vederea luării în considerare a autorităților locale și regionale în activitățile UE care le afectează direct. De asemenea, încurajează dialogul, schimbul de experiență și cooperarea între membrii săi, utilizând metode cum ar fi cooperare interregională și intermunicipală, parteneriate și programe de town –twinning, asigură diseminarea, în rândul membrilor, a informației provenită de la instituțiile europene și permite ca „vocea” membrilor săi „să fie auzită” prin intermediul unor corpuri și instituții reprezentative.

În contextul existenței unui număr însemnat de oportunități pentru cooperarea instituționlă internațională (dintre care în prezentul demers au fost enumerate doar câteva) în vederea însușirii principiilor proiectului european și a pregătirii pentru aface față criteriilor de aderare, autoritățile locale trebuie să preia inițiativa și să joce un rol activ în această fază de pre-aderare, atât prin participare propriu-zisă la proiecte, cât și prin diseminarea informației despre ele în rândul populației și prin încurajarea organizațiilor nonguvernamentale de a le accesa, în condițiile în care ele au posibilitatea, așa cum am arătat anterior, de a genera efecte de creștere a receptiviății publicului în privința divrselor probleme de interes la un anumit moment.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

ABORDARE COMPARATIVA

ROMANIA – FRANTA

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

1.ARGUMENT

Opțiunea pentru analiza instituției primăriei, ca unitate de bază a administrației publice locale, a fost determinată de conștientizarea rolului important jucat de aceasta din urmă în buna funcționare a sectorului public la nivel global, în condițiile în care, “indiferent de gradul de centralizare și de uniformitatea statului, guvernul central trebuie să se sprijine pe anumite structuri locale pentru a-și exercita autoritatea și pentru a furniza diferite servicii.”

In ceea ce privește motivația analizei instituției primăriei atât în România cât și în Franța, aceasta se regăsește în dorința evidențierii asemănărilor și deosebirilor existente între acestea, în condițiile satisfacerii exigențelor cercetării de tip comparativ, cele două state menționate, înscriindu-se în tipologia statelor contemporane în aceeași categorie, și anume, state unitare descentralizate. Acestea, potrivit lui Ph. Braud, se definesc prin “preeminența unui singur centru de putere căruia toate autoritățile publice îi sunt subordonate…în cadrul mixt al unui control ierarhic și al unui control de <tutelă>”, existând o anumită capacitate de a lua decizii la nivel local, sau, cu alte cuvinte, o autonomie locala. Aceasta, în termenii legislației românești în vigoare, reprezintă “dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.”.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

2.OBIECTIVE

Lucrarea de față își propune analiza instituției primăriei în cele două state (România și Franța), mai exact a rolului ei în cadrul administrației publice locale, a raporturilor instituite “de jure” între primărie și consiliul local, respectiv consiliul municipal, precum și a raporturilor acestei instituții cu serviciile publice descentralizate in cazul românesc, respectiv cu serviciile deconcentrate, pentru spațiul francez.

3.IPOTEZÃ

In cadrul unui stat unitar, în care “democrația este temperată de autoritarismul executivului”, instituția primăriei reprezintă, la nivel local, cazul paradigmatic pentru ceea ce se numește “personalizare a puterii”.

4.ANALIZÃ APLICATÃ

a)Cazul românesc

Ocupând un loc principal în cadrul administrației publice locale, conform articolului 91 al Legii privind administrația publică locală, nr. 215/2001, “Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al orașului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului împreună cu aparatul propriu de specialitate al consiliului local, constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primaria comunei sau orașului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând probleme curente ale colectivităților locale.”

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

Astfel, primarul, ales conform Legii privind alegerile locale prin vot universal, uninominal, egal, direct, secret și liber exprimat, îndeplinește o funcție de autoritate publică fiind șeful administrației publice locale și al aparatului de specialitate al autorităților administrației publice locale, pe care îl conduce și îl controlează (art. 66, Legea 215/2001), precum și reprezentantul comunei sau orașului în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române și străine, precum și în justiție(art. 67, Legea 215/2001).

In aceste condiții, calitatea de primar este incompatibilă cu funcția de prefect și de subprefect, cu statutul de funcționar public în aparatul propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale și centrale, cu funcția de manager sau membru în consiliul de administrație al regiilor autonome și, de asemenea, cu calitatea de senator, deputat, ministru, secretarde stat și cele asimilate acestora (art.62, Legea 215/2001).

In virtutea statutului enunțat anterior, primarul, conform articolului 68, aliniatul 1 al legii menționate anterior, asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor consiliului local; el poate propune consiliului local consultarea populației, prin referendum, cu privire la problemele locale de inters deosebit și, pe baza hotărârilor acestuia, ia măsuri pentru organizarea acestei consultări, in condițiile legii. De asemenea, prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări privind starea economică și socială a comunei sau orașului, precum și informari asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârilor consiliului local; el întocmește proiectul bugetului local, exercită funcția de ordonator principal de credite, verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea și cheltuirea sumelor din bugetul local.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

Trebuie sa comunice de îndată consiliului local cele constatate. In aceeași calitate de șef al administrației publice locale, primarul ia măsuri pentru prevenirea și limitarea urmărilor calamnităților, asigură ordinea publică prin intermediul poliției , jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor și unităților de protecție civilă, asigură respectarea măsurilor prevăzute de lege cu privire la desfășurarea adunărilor publice; controlează igiena și salubritatea localurilor publice, ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localității și îl supune spre aprobare consiliului local, asigură repartizarea locuințelor sociale pe baza hotărârii consiliului local, asigură întreținerea și reabilitarea drumurilor publice. De asemenea, propune consiliului local spre aprobare organigrama, număul personalului și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului propriu de specialitate, numește și eliberează din funcție personalul din aparatul de specialitate al autorităților administrației publice locale, cu excepția secretrului, răspunde de inventarierea și administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat al comunei sau orașului, ia măsuri pentru controlul depozitării deșeurilor menajere.

Conform aceluiași articol, primarul asigură funcționarea serviciului de stare civilă, fiind ofițer de stare civilă, a serviciului de autoritate tutelară și, de asemenea, supraveghează realizarea măsurilor de asistență și ajutor social. In exercitarea acestor atribuții, precum și a celor de organizare a recensământului, a alegerilor și a celor de asigurare a protecției civile, primarul acționează într-o dublă calitate: ca reprezentant al statului în unitatea administrativ – teritorială respectivă, cât și ca reprezentant al comunității în cauză.

In ceea ce privește funcția de viceprimar, pentru ocuparea ei, conform articolului 78, aliniatul 1, consiliul local alege din rândul său viceprimarul, respectv viceprimarii (doi la număr în orașele resedință de județ și in Municipiul Bucuresti).

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

Viceprimarul sau, după caz, viceprimarii exercită atribuțiile delegate de primar. In acest context trebuie facută precizarea ca primarul poate delega o patre din atribuțiile sale acestora, în condițiile prevăzute de Legea 215/2001.

De asemenea, schimbarea din funcție a viceprimarilor se poate face de către consiliul local, la propunerea motivată a unei treimi din numărul consilierilor sau a primarului, prin hotărâre adoptată cu votul a două treimi din numărul consilierilor în funcție.

Alături de primar și viceprimar, în cadrul instituției primariei există și funcția de secretar al comunei sau orașului respectiv, funcție ocupată prin concurs. Acesta, potrivit articolului 83 al legii anterior amintite, este functionar public de conducere și exercită o serie de atribuții printre care: participarea obligatorie la sedințele consiliului local, coordonarea compartimentelor și activităților cu caracter juridic, de stare civilă, de autoritate tutelară și asistența socială din cadrul aparatului propriu de specialitate al consiliului local, avizarea proiectelor de hotărâre ale consiliului local, asumându-și răspunderea pentru legalitatea acestora, contrasemnându-le pe cele pe care le considera legale.

Un alt compartiment al instituției primăriei este reprezentat de aparatul propriu de specialitate al consiliului local în cadrul căruia numirea și eliberarea din funcție se face de către primar, consiliul local putând recrecomanda motivat primarului eliberarea din funcție a conducătorilor departamentelor din aparatul propriu de specialitate.

In aceste condiții, instituția primăriei apare ca fiind în principal organul executiv al administrației publice locale, fiind strâns legată de consiliul local, care, potrivit Legii 215/2001 reprezintă latura deliberativă (art. 28-38) și avand, în consecință un control destul de redus asupra acestuia din urmă, chiar in condițiile puterii de inițiativă de care se bucură, în contextul în care propunerile sunt supuse spre aprobare consiliului local, acesta fiind forul care elaborează hotărârile.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

De asemenea, în ceea ce privește relația instituției primăriei cu serviciile publice descentralizate, trebuie precizat faptul că, atât aceasta cât și consiliul local se află sub autoritatea prefectului, reprezentantul guvernului pe plan local, care, conform articolului 27, aliniatul 1 al Legii 215/2001, “poate ataca, în total sau în parte, în fața instanței de contencios administrativ, hotărârile adoptate de consiliul local, precum și dispozițiile emise de primar, în cazul în care consideră aceste acte ca fiind ilegale.”

b) Cazul francez

Termenul de comparație utilizat în cadrul acestei analize este instituția similară a administrației publice teritoriale franceze, a cărei alegere a fost motivată într-o secțiune anterioară.

Astfel, potrivit Codului General al Colectivităților Teritoriale (regiunea, departamentul si comuna urbană și rurală), instituția primăriei este reprezentată de primar, adjuncți (echivalenții viceprimarilor din cadrul instituției similare românești) și personalul municipal ce cuprinde agenți municipali din rândul cărora fac parte inclusiv secretarul general, secretarul general adjunct al comunei, directorul general, directorul de servicii tehnice ale comunei, precum și secretarul de primărie.

In ceea ce privește funcția de primar, accederea la aceasta nu se realizează în urma votului universal, uninominal, direct, ci prin sufragiu indirect, acesta fiind ales cu o majoritate absolută de către consiliul municipal, dintre membrii lui.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

Deși ales de catre consiliul municipal, fapt care îl plasează într-o aparentă poziție de inferioritate față de acesta, primarul este șeful administrației publice comunale, fiind reprezentantul comunei și executivul consiliului municipal.

Conform acestui statut, primarul, indiferent de talia comunei al cărei reprezentant este, nu poate fi președinte al Consiliului General, respectiv al Consiliului Regional. De asemenea, este interzisă deținerea a mai mult de două dintre mandatele următoare: deputat, senator, reprezentant în Parlamentul European, consilier general, consilier regional și primar al unei comune cu mai mult de 20 000 de locuitori.

Astfel, deși este impusă o limitare a cumulului de mandate, acesta este totuși posibil, spre deosebire de spațiul românesc, fapt ce asigură o preeminență a primarului în raport cu consilierii municipali, preeminență întărită și de implicarea acestuia în cadrul structurilor de cooperare intercomunală, cât și în cadrul Centrului Comunal de Acțiune Socială – primarul comunei deținând funcția de președinte al acestuia – centru ce are ca și competențe generale cooperarea și dezvoltarea socială la nivel comunal.

Deși acționează în limitele ce-i sunt impuse prin deliberările consiliului municipal – ca și în cazul românesc – primarul dispune, de o importantă putere de inițiativă și de competențe proprii.

Astfel, primarul, ca reprezentant al comunei, este șeful serviciilor municipale, fixând modul organizării lor, este șef al personalului municipal numind în locurile de muncă, gerează cariera agenților comunali, reprezentând autoritatea disciplinară, cu mențiunea că, aceste competențe aparțin exclusiv primarului.

In materie de buget – finanțe, primarul pregătește și propune bugetul consiliului municipal, ordonă cheltuielile, efectuează viramente, iar în ceea ce privește urbanismul, eliberează autorizațiile, aceasta fiind tot o atrbuție ce aparține doar primarului.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

De asemenea, în probleme de administrație generală, asigură executarea deciziilor justiției, prezintă consiliului rapoarte anuale (privind serviciul public al apei potabile, privind operațiunile funciare…).

Intr-un mod similar celui specificat și de legislația românească, primarul acționează și ca reprezentant al statului. In această calitate, primarul răspunde de publicarea și executarea legilor și regulamentelor, de operațiunile electorale, de recensământul demografic, aflându-se sub autoritatea prefectului.

In aceeași calitate de reprezentant al statului, primarul este ofițer de stare civilă, celebrând mariajele, inregistrând nașterile și decesele, eliberând copii ale actelor, sub controlul procurorului republicii.

De asemenea, primarul francez acționează și în calitate de reprezentant al poliției judiciare. Astfel, el constată infracțiunile legii penale, primește plângerile și denunțurile, trimite informații procurorului republicii referitoare la crimele, delictele și contravențiile de care are cunoștință.

Primarul poate primi și o parte din atrbuțiile consiliului municipal pe care acesta i le deleagă pentru toată durata mandatului, competențe specificate de articolul 2122-22 al Codului General al Colectivităților Teritoriale (C.G.C.T.), printre care: realizarea de împrumuturi pentru finanțarea unor investiții prevăzute în buget, în limitele fixate de consiliu, eliberarea și revocarea concesiunilor în cimitire sau administrarea drumurilor.

In ceea ce privește adjuncții, aceștia sunt aleși de către consiliul municipal imediat după alegerea primarului, aceștia reprezentând 30% din efectivul adunării cu rotunjire la cifra inferioară.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

Conform articolului 2122-18 din C.G.C.T., primarul poate delega printr-o decizie scrisă, sub supravegherea și sub responsabilitatea sa, o parte din atribuțiile sale unuia sau mai multor adjuncți, și, în caz de absență a acestora, altor membri ai consiliului.

Potrivit aceluiași articol, retragerea delegării se poate face discreționar de către primar, instanța judecătorească verificând doar dacă acesta nu și-a fondat decizia pe lucruri inexacte sau dacă nu a fost ghidat de interese străine bunului mers al comunei.

In ceea ce privește agenții municipali, aceștia pot primi delegări de semnătură, cu precizarea că există anumite diferențe în funcție de prezența sau de absența adjuncților.

Astfel, în condițiile in care adjuncții sunt prezenți, secretarul general, secretarul general adjunct, directorul general, directorul de servicii tehnice al comunei pot primi delegare în orice materie. (articolul 2122-19 al C.G.C.T.).

De asemenea, agenții titularizați într-un loc de muncă permanent pot exercita atribuțiile primarului de ofițer de stare civilă, (primirea declarațiilor, redactarea și transmitera actelor) cu excepția celebrării căsătoriilor.

In contextul absenței adjuncților, agenții titularizați într-un loc de muncă permanent pot primi delegare pentru eliberarea copiilor registrului de deliberări și ale decretelor municipale, pentru a certifica conformitatea actelor sau pentru a legaliza semnături.

In condițiile evidențiate, poziția primarului și, implicit a instituției primăriei, este una privilegiată în raport cu consiliul municipal.

Prin intermediul cumulării mandatelor, deja amintită, cât și datorită dezvoltării cooperării intercomunale, primarii cei mai dinamici devin, de multe ori, lideri ai De asemenea, “în nici o țară occidentală, influența primarilor nu este atât de mare ca în Franța”, datorită cumulării mandatelor ei devenind aleși naționali.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

Astfel, “statutul primarului francez îl protejează pe acesta atât de puterea colegială cât și de democrația directă. <Monarh de talie mică> sau un <simplu pater familias>, dictator incapabil sau manager eficace, primarul francez beneficiazăde o libertate de acțiune care ar putea provoca invidia majorității colegilor lui străini.”

5.CONCLUZII

In urma analizei comparative realizate, se poate concluziona că prerogativele instituției primăriei sunt aproximativ aceleași în cele două state avute în vedere, evident, cu mici excepții, survenite din modalitățile diferite de alegere a primarului, dar și din prevederile legislației în vigoare referitoare la împărțirea anumitor atribuții între cele două părți.

Astfel, in România, datorită alegerii atât a primarului cât și a consiliului local prin sufragiu universal direct, se ajunge în mod frecvent la o lipsă de cooperare între cele două organisme ale administrației publice locale, mai ales în condițiile în care, “de jure” , primarul se află într-o poziție de inferioritate în raport cu cea a consiliului.

In Franța, însă, în condițiile alegerii primarului de către consilierii municipali, el se bucură de sprijinul acestora pe parcursul mandatului, fapt ce constituie un avantaj și în ceea ce privește posibilitatea de a beneficia de o poziție de preeminență în raport cu aceștia, în condițiile în care el este recunoscut, oficial, ca lider de către consilieri.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

Posibilitatea cumulării a două sau chiar mai multe mandate, în cazul primarilor unor comune cu mai puțin de 20 000 locuitori, la nivel regional și național, asigură o “remarcabilă longevitate politică aleșilor locali”, în condițiile în care “centrul le poartă considerație în virtutea provenienței lor locale, iar aceasta le este garantată prin capacitatea lor de a se face ascultați la centru”

In ceea ce privește personalizarea puterii în cadrul instituției primăriei, în continuarea afirmaților anterioare, se poate conchide că, în cazul Franței, aceasta se manifestă în mod evident. In România, însă, nu se poate face o afirmație atât de autoritară în acest sens, primarul fiind, într-o oarecare măsură, dezavantajat în raport cu consiliul local. In aceste condiții, personalizarea puterii este strict legată de capacitatea primarului de a izola sau de a-și subordona consiliul.

Capitolul VI – “Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparative Romania – Franta”

BIBLIOGRAFIE:

ALLIN, JEANNE-MARIE, ARNAUD, BERNARD, BERNARD JAQUES, (2000), Séminaire “L’Adminisration Territoriale”, Maison des Communes, La Roche-sur-Yon;

BRAUD, PHILIPPE, (1997), “Science Politique. L’Etat”, Seuil, Paris;

MENY, YVES, (1993), “Politique Comparé”, Montchiestien, Paris;

SADRAN, PIERRE, (1992), “Le Système Administratif Frnçais”, Montchiestien, Paris;

CENTRE NATIONAL DE LA FONCTION PUBLIQUE TERRITORIALE – Délégation Régionale des Pays de la Loire, (2000), “Mieux se situer dans l’environement territorial”;

6. Legea 215/2001 privind administrația publică locală

Capitolul VII – “O Romanie moderna cu o administratie publica, transparenta, europeana”

VII. O ROMANIE MODERNA CU O ADMINISTRATIE PUBLICA, TRANSPARENTA, EUROPEANA:

Romania are nevoie de "o administratie publica stabila, profesionista si nepolitizata", a afirmat seful delegatiei Comisiei Europene in Romania, Jonathan Scheele. El a explicat ca aderarea Romaniei la Uniunea Europeana (UE) depinde si de felul in care este indeplinit aquis-ul comunitar, unul dintre elementele de baza ale acestuia fiind legat de reforma administratiei publice.

Jonathan Scheele este de parere ca acest proces inseamna nu numai o reorganizare in interiorul sistemului. Reforma trebuie sa cuprinda toate nivelele administratiei publice, a opinat oficialul european, care a subliniat ca procesul include si felul in care se iau deciziile, in care sunt adoptate politicile publice, dar si aspecte oarecum "prozaice", cum ar fi punerea in aplicare a acestor politici. El a adaugat ca foarte importanta este si lupta impotriva unor mentalitati adeseori inertiale ale functionarilor publici romani. Salarizarea si profesionalizarea acestor functionari reprezinta alte elemente importante ale reformei in administratie, a aratat, de asemenea, oficialul european.

Seful delegatiei Comisiei Europene a apreciat progresele inregistrate in reforma administratiei, precizand, in context, ca, daca acest "inceput promitator" va fi sustinut in continuare la nivel politic, exista sansa ca in urmatorii ani administratia romaneasca sa cunoasca "o evolutie normala si ascendenta".

Chiar daca obiectivele acestei reforme vizeaza o perioada mai mare de timp, respectarea unor angajamente asumate constituie un "pas incurajator" care da Uniunii Europene "increderea ca si urmatorii pasi vor fi facuti", a mai spus Jonathan Scheele.

Capitolul VII – “O Romanie moderna cu o administratie publica, transparenta, europeana”

El a adaugat ca Uniunea Europeana va fi in continuare alaturi de tara noastra si va acorda tot sprijinul "pentru o reforma ampla si coerenta a administratiei publice in Romania".

EFICIENTA SI TRANSPARENTA ADMINISTRATIEI PUBLICE:

Mult timp am crezut ca vointa politica este suficienta pentru a infaptui o administratie publica eficienta si transparenta. Ne-am lovit insa de inertia, lipsa de interes si lipsa de pregatire a administratiei publice. Abuzand de toleranta oamenilor politici, functionarul public s-a situat deasupra cetateanului, si-a atribuit drepturi de renta si a deturnat sensul reformelor in favoarea unor interese obscure. Multa vreme ne-a lipsit viziunea clara si atitudinea ferma fata de structurile si rosturile administratiei. Toate acestea trebuie sa se termine.. Reforma administratiei publice trebuie dusa pana la capat. Cetateanul va sti ca administratia este in slujba sa, in slujba coeziunii economice, sociale si nationale.

Vrem administratie performanta, care restituie contribuabilului o utilitate certa in schimbul fiecarui leu platit de acesta. Trebuie sa se actioneze astfel incat aceasta administratie sa fie o parghie pentru cei care au succes, un sprijin la greu pentru cei in nev

BIBLIOGRAFIE:

1. Economia Integrarii Europene. Prof. Univ Dr. Mircea Cosea, Tribuna Economica, Bucuresti, 2004;

2. Drumul spre integrare al tarilor est-europene. Ana Bal, Tribuna Economica, Bucuresti, 1996;

Sisteme comparate de administratie publica europeana. Gabriela Stanciulescu, Armenia Androniceanu, Editura Economica, Bucuresti 2001;

5. Economia integrarii europene. Dumitru Miron, Laura Paun, Violeta Bajenaru, Editura ASE – Ed. a 2-a revazuta si adaugita, Bucuresti ;

6. Filosofia unificarii europene. Andrei Marga, Cluj-Napoca;

Uniunea Europeana si aderarea României. Ion Avram ,Silvy, Bucuresti 2001;

Asistenta economica acordata României de grupul tarilor dezvoltate G-24. Guvernul României. Departamentul pentru Integrare Europeana, Editia a 3-a revazuta si adaugita. – Bucuresti, 1998

8. Globalizarea si integrarea europeana : sanse si provocari pentru dezvoltarea

economico-sociala a României. Mugur Isareescu, Probleme economice, Bucuresti;

9. Tratatul Uniunii Europene : Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene

(inclusiv Tratatul instituind Comunitatea Europeana) cu modificarile aduse de Tratatul de Aderare a Austriei, Finlandei si Suediei si de Tratatul de la Amsterdam / introd., selectie si traducere de Theodor Tudoroiu. – Bucuresti : Lucretius, 1997;

10. Legea privind statutul functionarilor publici;

11. Legea 215/2001 administratiei publice locale.